MAN MARIA CRISTINA
METODICA PREDĂRII ATLETISMULUI ÎN ȘCOALĂ
ALBA-IULIA 2016
CUPRINS CAPITOLUL I
1.Locul atletismului în educaţia fizică şi sportul şcolar .................................................................1 1.1. Curriculum Național................................................................................................................1 1.1.1. Prevederi generale........................................................................................................1 1.1.2. Programaşcolară............................................................ ...............................................2 1.2. Contribuţia atletismului la realizarea obiectivelor curriculare.....................................3 1.3. Măsurare şi evaluare în educaţia fizică şcolară................................. ...........................7 1.3.1. Aspecte terminologice..................................................................................................7 1.3.2. Măsurare şi evaluare în probele specifice atletismului................................................9 1.3.4. Evaluarea elevilor cu caracteristici particulare..........................................................11 1.4. Jocurile dinamice în învăţarea tehnicii probelor de atletism......................................13 1.4.1. Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice.... ............16 1.4.1.1. Viteză....................... ..........................................................................................16 1.4.1.2. Forţa...................................................................................................................19 1.4.1.3. Rezistenţa..........................................................................................................21 1.4.1.4. Îndemânare/Coordonare....................................................................................22 1.4.2. Jocuri pentru formarea/consolidarea unor deprinderi specializate.......................22 1.4.2.1. Jocuri pentru formarea deprinderii de alergare în arc de cerc..........................23 1.4.2.2. Jocuri pentru formarea deprinderii de alergare peste obstacole......................23 1.4.2.3. Jocuri pentru formarea deprinderii de bătaie pe un picior................................23 1.4.2.4. Jocuri pentru formarea deprinderii de aruncare azvârlită, împinsă şi lansată...24 CAPITOLUL II
2.1. Tehnica.................................................................................................................................25 2.2. Învăţarea................................................................................................................................25 2.3.Elementele activității de învățare..........................................................................................26 2.4.Sistematizarea exercițiilor de învățare și perfecționare a tehnicii probelor în atletism ........29 2.4.1.Clasificarea exerciţiilor pregătitoare............................................................................29 2.5. Exerciții de eleborare a tehnicii și tacticii. ...........................................................................29 2.5.1. Exerciții pretehnice.....................................................................................................30 2.5.2 Exerciții tehnice...........................................................................................................30 2.5.3 Exerciții tactice............................................................................................................30 2.6. Exerciții specifice...............................................................................................................31 CAPITOLUL 3
3.Metodica predării tehnicii exerciţiilor din „şcoala atletismului” 3.1. Școala alergarii.................................................................................................................32 3.1.1.Alergare uşoară (a.U.)................................................................................................33 3.1.2.Alergare cu joc de glezne (a.J.g.)...............................................................................35 3.1.3.Alergare cu genunchii sus (a.G.s.).............................................................................37 3.1.4 Alergare cu pendularea gambelor înapoi (a.P.g. înapoi)............................................39 3.1.5.Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte (a.P.p.î.înainte).....41 3.1.6. Alergare cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte (a.P.g. înainte sau
alergarea cu pas vâslit) ...................................................................................42 3.1.7.Alergare laterală cu paşi adăugaţi (a.L.p.a.)...........................................................44 3.1.8.Alergare laterală cu paşi încrucişaţi (a.L.p.î.).........................................................45 3.1.9. Alergare în tempo moderat (a.T.m.).......................................................................47 3.1.10. Alergare pe teren variat (a.T.v.)............................................................................49 3.1.10.1 Alergarea în cursa montană...............................................................................50 3.1.11. Alergare lansată (a.L.)..........................................................................................54
3.1.12. Alergare accelerată (a.Ac.) ..................................................................................56. 3.1.13. peste obstacole joase (a.O.j.).................................................................59 3.2. Școala săriturii.................................................................................................................61 3.2.1Pas săltat (p.Sl.).......................................................................................................61 3.2.2.Pas sărit (p.Sr.).......................................................................................................64 4.3.Şcoala aruncării...................................................................................................................67 4.3.1.Aruncarea tip împingere..........................................................................................69 4.3.2. Aruncarea tip azvârlire...........................................................................................71 4.3.3.Aruncarea tip lansare................................................................................................72
CAPITOLUL IV
4.Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de atletism.........................................................74 4.1.Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de alergări (schema tip a învăţării tehnicii probelor de alergări)probelor ..................................................................................................................74 4.1.1.Tehnica de alergare pe plat.......................................................................75 4.1.1.1. Tehnica probelor de semi-fond şi fond...........................................................76 4.1.1.2. Tehnica probelor de viteză..............................................................................77 4.1.2.Tehnica probelor de alergare de cros.....................................................................80 4.1.3.Tehnica probelor de alergare de ştafetă.................................................................80 4.1.4.Tehnica probelor de alergare de garduri................................................................82 4.2. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de sărituri (schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri).............................................................................................85 4.2.1.Tehnica probei de săritură în lungime ...................................................................86 4.2.1.1.Procedeul tehnic săritura în lungime cu cu 1 pas şi ½ în aer.........................87 4.2.2.Tehnica probei de săritură în înălţime ...................................................................89 4.3. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de aruncări (schema tip a învăţării tehnicii probelor de aruncări).................................................................................................93 4.3.1.Tehnica aruncarii mingii mici (de oina).................................................................93 4.3.2.Tehnica probei de aruncare a greutăţii...................................................................99 Capitolul V
5.Atletismul în sportul şcolar........................................................................................................101 5.1.Sistemul probelor de atletism în sportul şcolar..............................................................101 5.1.1.Învățământ primar - fete și băieți.......................................................................101 5.1.2.Învățământ gimnazial - fete și băieți.................................................................102 5.1.3.Învățământ liceal și profesional -fete și băieți..................................................104 5.2.Măsuri de prevenire a accidentelor ...............................................................................106
5.2.1.Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din alergări ..................107 5.2.2.Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din sărituri..................107 5.2.3.Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din aruncări ................108 BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................109
CAPITOLUL I
Locul atletismului în educaţia fizică şi sportul şcolar 1.1.
Curriculum Național
1.1.1.
Pr evederi general e
Curriculum-ul şcolar de Educaţie Fizică și Sport pentru învăţământul primar, gimnazial și liceal reflectă concepţia care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor prezentate în Legea Învăţământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţilor copiilor. Prin obiectivele specifice stabilite, sunt urmărite cu precădere -
întărirea stării de sănătate; dezvoltarea fizică armonioasă; dezvoltarea capacităţilor psiho-motrice; educarea unor trăsături de comportament favorabile activităţilor desfăşurate pe echipe; - însuşirea unui bagaj de cunoştinţe teoretice şi deprinderi motrice şi sportive care să facă posibilă practicarea exerciţiilor fizice şi sportului în timpul liber. În învăţământul preuniversitar, se aplică Curriculumul naţional elaborat în conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale şi cu nevoile pieţei forţei de muncă şi ale fiecărei comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii. Potrivit Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, Curriculumul naţional reprezintă ansamblul coerent al planurilor -cadru de învăţământ şi al programelor şcolare din învăţământul preuniversitar. De asemenea, prin educaţia fizică se realizează echilibrarea solicitărilor de natură intelectuală cu cele psiho -motrice şi ludice, aspect deosebit de important pentru organizarea activităţilor didactice mai ales cu elevii cu vârste cuprinse între 6 -14 ani. În conformitate cu prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, art.68, alin (2), „Educaţia fizică şi sportul în învăţământul preuniversitar sunt cuprinse în trunchiul comun al planurilor de învăţământ”. Legea educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că „educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional sprijinite de stat”. O.M.E.C.T.S. Nr.3462/2012 reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport în învăţământul preuniversitar. În consecinţă, în cadrul învăţământului preuniversitar, educaţia fizică şi sportul figurează atât ca activităţi curriculare, cât şi ca activităţi extracurriculare.
1
1.1.2.
Programa şcolară
Din conţinutul programei şcolare pentru ciclul primar, sunt obligatorii obiectivele cadru, obiectivele de referinţă şi standardele curriculare de performanţă Conţinuturile învăţării prezentate, asigur ă realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi utilizate în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste conţinuturi oferă posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opţiunile şi cu posibilităţile elevilor. Activităţile de învăţare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condiţiilor concrete, experienţei cadrului didactic şi potenţialului elevilor. Programa şcolară pentru gimnaziu, intrată în uz în anul 2009, a fost elaborată urmărind trecerea de la modelul de proiectare curriculară orientat spre obiective (a şti spre ce să tinzi) – implementat în învăţământul anilor `90 – la modelul centrat pe competenţe (a şti ce şi cum să faci) care urmăreşte obţinerea de rezultate explicite şi evaluabile ale învăţării. Programa pentru clasele I-IV, este publicată în anul 2012 și urmăreşte dezvoltarea fizică, socio-emoţională, cognitivă a limbajului şi comunicării, precum şi dezvoltarea capacităţilor şi atitudinilor în învăţare, asigurând totodată punţile către dezvoltarea celor 8 Educaţie competenţe. Disciplina Fizică la clasele I-IV,V – VIII şi IX – XII, este prevăzută conform planului de învăţământ, în aria cucciculară Educaţie fizică şi sport şi are menirea să-şi aducă contribuţia specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea învăţământului (Programe şcolare clasele I-IV,V-VIII, IX-XII M.E.C.I.). Unele dintre conţinuturile prin care se realizează obiectivele cadru şi cele de referinţă au caracter obligatoriu (dezvoltarea capacităţii de organizare, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice, învăţarea/ consolidarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare), altele în schimb (exerciţii de atletism, gimnastică ş i jocuri sportive) sunt obligatorii ca tip de activitate, dar opţionale în conţ inut (în fiecare an de studiu, profesorul optează pentru exerciţiile de gimnastică, două probe de
atletism torice şi unsunt jocevidenţiate sportiv). deOrdinea conţ inuturilor şi alte detalii organoza sugestiileeşalonării metodologice. Programa şcolară propune o ofertă flexibilă, care permite cadrului didactic să modifice, să completeze sau să înlocuiască activităţile de învăţare. Se urmăreşte astfel realizarea unui demers didactic pers onalizat, care să asigure formarea competenţelor prevăzute de programă în contextul specific al fiecărei clase şi al fiecărui elev. Este necesară, de asemenea, o abordare specifică educaţiei la acest nivel de vârstă, care să ofere în acelaşi timp o plajă largă de diferenţiere a demersului didactic, în funcţie de achiziţiile elevilor.
2
1.2.
Contribuţia atletismului la realizarea obiectivelor curriculare
Atletismul, prin mijloacele pe care le promovează – mişcări în general naturale şi stilizate, care nu impun condiţii materiale deosebite şi care au un grad ridicat de accesibilitate şi atractivitate – este abordabil de la cele mai mici vârste, motiv pentru care se regăseşte în programa şcolară, de la clasa I până la clasa a XII -a. Exerciţiile de mes, alergări, sărituri şi aruncări pot şi trebuiesc abordate atât din perspectiva generală, de bază a motricităţii generale, care are aplicabilitate în majoritatea disciplinelor sportive din viaţa cotidiană, dar şi din perspectiva restrâns ă, specializată, de bază pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea tehnicii probelor de atletism. Ca şi celelalte componente ale educaţiei fizice şcolare, atletismul – prin mijloacele pe care le promovează – contribuie la realizarea obiectivelor cadru specifice, dar şi a altor obiective evidenţiate în timp de specialişti ai domeniului care au valorificat experienţa practică (Raţă Gloria şi Ababei Cătălina, 2003, Dragnea A. şi colab., 2006 etc.). Enumerăm câteva:
Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu (călirea organismului); Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile de la aceasta (dezvoltarea fizică armonioasă); Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente (dezvoltarea capacităţii motrice generale, inclusiv a capacităţii de efort); Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi (ca activitate de timp liber); Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistemde reguli acceptate (dezvoltarea armonioasă a personalităţii).
cauza spaţiilor reduse din a posibilităţilor ale elevilorDin în păcate, regres din permanent, a dificultăţilor în şcoli, amenajarea unei bazemotrice materiale specifice, prezenţa probelor de atletism – în accepţiunea Sistemului Probelor de Atletism (SPA) – în programa şcolară, s-a diminuat accentuat în timp, adaptându-şi cerinţele în mod diferenţiat de la un ciclu curricular la altul şi de la un an de studiu la altul, astfel: Alergarea de viteză (cu start din picioare şi de jos) se realizează pe distanţe de la 25 m la maximum 50 m; Alergarea de garduri a fost înlocuită de alergarea peste obstacole joase; Alergarea de rezistenţă se efectuează pe distanţe de 600 -1000 m, adaptate particularităţilor de vârstă şi gen;
Alergarea pe teren variat nu se mai regăseşte în conţinut;
3
Săritura în înălţime se regăseşte doar cu procedeul „cu păşire”, tehnica „cu răsturnare dorsală” necesitând condiţii speciale (sector de aterizare); Din grupa aruncărilor este prevăzută doar aruncarea mingii mici/de oină la distanţă (ca probă se mai regăseşte doar în tetratlonul atletic Putem sintetiza programa școlară- în legătură cu atletismul pe clase și cicluri de învățare astfel:
Ciclul primar (clasele I-IV) CLASA I II
III
IV
ALERGĂRI SĂRITURI -alergarea de rezistență - alergarea de viteză cu startul de sus( din picioare) -alergarea de rezistență - exerciții pregătitoare - alergarea de viteză cu startul pentru învățarea de sus( din picioare) săriturii în lungime cu elan -alergarea de rezistență - exerciții pregătitoare - alergarea de viteză cu startul pentru învățarea de sus( din picioare) săriturii în lungime cu
ARUNCĂRI - aruncarea mingii de oină de pe loc la distanță - aruncarea mingii de oină de pe loc la distanță - aruncarea mingii de oină de pe loc la distanță
elan -alergarea de rezistență - exerciții pregătitoare - alergarea de viteză cu startul pentru învățarea de sus( din picioare) săriturii în lungime cu elan
- aruncarea mingii de oină de pe loc la distanță
Ciclul gimnazial (clasele V-VIII) CLASA V
VI
ALERGĂRI elemente din şcoala
alergării
SĂRITURI elemente din şcoala săriturii: săritura în lungime cu elan cu 1½ paşi în aer:
- alergare cu genunchii sus - alergare cu pendularea gambei înainte şi înapoi
alergarea de viteză: - pasul alergător de accelerare - startul de josşi lansarea din start alergarea de reziatență - pasul alergător lansat de semifond
-bătaie elanliberă de 3-şi 5 paşi, desprindere de pe un picior
elemente din şcoala
alergării
alergarea de viteză: - pasul alergător lansat de viteză - startul de jos şi lansarea din start cunoştinţe teoretice
elemente din şcoala săriturii săritura în lungime cu elan cu 1½ paşi în aer: - elan de 7-9 paşi - bătaie pe zonă precizată
4
ARUNCĂRI elemente din şcoala
aruncării
aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă
elemente din şcoala
aruncării
aruncarea mingii de oină: - de pe loc, la distanţă cunoştinţeteoretice despre: - aruncarea reuşită
VII
VIII
despre: - startul greşit - respectarea culoarului alergarea de rezistenţă: - startul de sus şi lansarea de la start
- desprindere de pe un picior cunoştinţe teoretice despre: - depăşirea pragului (zonei de bătaie,
- coordonarea respiraţiei cu ritmul paşilor de alergare - alergare pe teren variat cunoştinţe teoretice despre: - startul greşit - depăşirea adversarului
- desprindere) măsurarea lungimii
elemente din şcoala
alergării
numărul de aruncări în concurs
-
săriturii săritura în înălţime cu păşire: - elan de 5-7 paşi - bătaie în zonă marcată şi desprindere de pe un picior - aterizare
elemente
din
şcoala săriturii:
elemente din şcoala
aruncării
alergarea de viteză: - cu start de jos - finişul cunoştinţe teoretice despre: - startul greşit - respectarea culoarului alergarea de rezistenţă: - coordonarea respiraţiei cu ritmul paşilor de alergare
- sărituri cu trecere peste obstacole joase săritura în lungime cu elan cu 1½ paşi în aer: - elan mediu cunoştinţe teoretice despre: - depăşirea pragului (zonei de bătaie, desprindere)
aruncarea mingii de oină: - cu pas adăugat/ încrucişat - cu elan mediu, la distanţă - elanul - blocarea cunoştinţe teoretice despre: - aruncare reuşită - număr de aruncări în concurs
- alergare pe teren variat cunoştinţe teoretice despre: - startul greşit - depăşirea adversarului
-săriturii măsurarea lungimii săritura în înălţime cu păşire: - elan de 7-9 paşi
- informaţii sportive
alergare de viteză cu start de jos pe distanţe între 10-60 m, sub formă de concurs alergarea de rezistenţă: alergare de rezistenţă pe distanţe între 400-1000 m, sub formă de concurs -alergare pe teren variat alergarea cu trecere peste obstacole: atacul obstacolului
elemente din şcoala săriturii: plurisalturi săritura în lungime cu elan cu 1½ paşi în aer: etalonarea elanului zborul şi aterizarea săritura în înălţime cu păşire: etalonarea elanului bătaia, desprinderea , 5
elemente din şcoala
aruncări azvârlite şi lansate cu o mână aruncări lansate şi împinse cu ambele braţe aruncarea mingii de oină cu elan la distanţă: mişcarea braţului traiectoria optimă cunoştinţe teoretice despre arbitraj,
aruncării:
ritmul paşilor între obstacole cunoştinţe teoretice despre arbitraj, organizare şi conducere în desfăşurarea probelor
zborul şi aterizarea săritura în înălţime prin alte procedee cunoştinţe teoretice despre arbitraj, organizare şi conducere în desfăşurarea probelor
organizare şi conducere în desfăşurarea probei
SĂRITURI · săritura în lungime cu elan · săritura în înălţime · triplu salt cu elan redus săritura în lungime cu elan săritura în înălţime triplu salt o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe
ARUNCĂRI aruncarea greutăţii
Ciclul liceal (clasele IX-XII) CLASA IX
ALERGĂRI · alergarea de viteză · alergarea de rezistenţă · alergarea peste obstacole . alergarea de ştafetă
X
alergarea de viteză cu start de jos alergarea de rezistenţă
XI
o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe
XII
o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe
6
aruncarea greutăţii
o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe o probă din oferta profesorului (opțional) Regulamentele de concurs specifice fiecărei probe
1.3.
Măsurare şi evaluare în educaţia fizică şcolară
1.3.1.
Aspecte termi nol ogice
În general, pentru a putea dobândi un caracter normativ ori pentru a putea fi raportată la o normă pentru a putea fi introdusă într -o clasă de mărime, orice activitate
umană trebuie să treacă printr-un proces de evaluare (ştiinţifică sau empirică). Evident, acestei necesităţi i se supune şi activitatea de educaţie fizică şi sport şcolar, măsurarea şi evaluarea făcând parte din sfera de „competenţă” a DOCIMOLOGIEI ca ştiinţă. După părerea lui V. Pavelcu (citat de V. Tudor, 2005), „docimologia reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, a variabilităţii notării la examinatori diferiţi şi la acelaşi examinator, a factorilor subiectivi ai notării, precum şi a mijloacelor menite să contribuie la asigurarea obiectivităţii examenelor”5, ea operând cu cele două noţiuni menţionate. Astfel:
Măsurarea reprezintă acţiunea de determinare a unei mărimi, făcând astfel posibilă caracterizarea diferitelor însuşiri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor şi V. Tudor, 2005) defineşte în compararea în educaţieacestora. fizică A. şi Dragnea sport ca(citat fiindde„totalitatea acţiunilor ce măsurarea vizează o corespondenţă între subiectul sau fenomenul măsurat (deprinderi, priceperi, calităţi motrice) şi unitatea de măsură, prin aplicarea unor probe de control sau tehnici, cu scopul de a recolta rezultate sau date în vederea cunoaşterii cât mai precise a efectelor practicării exerciţiilor fizice şi, în general, a comportamentului subiecţilor în activitatea de educaţie fizică şi sport” (op.cit., p. 21).
Evaluarea este definită de A. Dragnea şi colab. (2006), ca fiind „procesul menit
să măsoare şi să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educaţie fizică sau a unei părţi a cestuia, eficacitatea resurselor, a condiţiilor şi operaţiilor folosite în desfăşurarea unei activităţi, prin compararea rezultatelor c u obiectivele propuse în 6
vederea luării privindînameliorarea activităţiiatletismului), în etapele următoare” . În educaţia fizică deciziilor şcolară (inclusiv conţinutul specific se evaluează: -
aspecte somatice; aptitudini; capacităţi; achiziţii (deprinderi motrice, priceperi motrice, cunoştinţe); atitudini (cu efect direct asupra aptitudinilor şi achiziţiilor
7
În educaţia fizică şcolară, cele mai utilizate instrumente de măsurare şi evaluare sunt proba practică şi concursul.
Proba practică – este o formă de măsurare (verificare) şi etalonare a capacităţii individuale de aplicare în practică a deprinderilor motrice, priceperilor motrice, cunoştinţelor formate/însuşite; Concursul – este o formă de evaluare prin măsurarea unor parametri în cadrul unei competiţii între doi sau mai mulţi competitori consideraţi de acelaşi (sau relativ acelaşi) nivel.
Principalele criterii de evaluare în educaţia fizică şcolară – în opinia majorităţii specialiştilor români – sunt: -
cantitatea şi calitatea elementelor însuşite în raport cu prevederile curriculei de specialitate;
--
capacitatea de aplicareteoretice în practică a elementelor însuşite;însuşite (tehnică şi nivelul cunoştinţelor referitoare la elementele regulament); capacitatea de practicare a exerciţiilor fizice în activitatea independentă; progresul realizat faţă de evaluarea iniţială; atitudinea faţă de disciplina de învăţământ.
-
Din enumerarea de mai sus, deducem evidenţa că notarea nu trebuie să fie consecinţa măsurării exclusive a performanţei (la nivelul tehnicii ori a capacităţii pure de performanţă) obţinute cu ocazia susţinerii unei/unor probe de control, ci cumularea realizărilor obţinute de elevi în cazul tuturor criteriilor de nota re. În Anexa VII este prezentată o sinteză a metodelor de evaluare în educaţie fizică şi sport şcolar. În acest context, este poate locul să disociem semnificaţia unor noţiuni adesea confundate:
a)Proba de control – „acţiune prin care se constată dacă cineva sau ceva corespunde anumitor cerinţ e”. D. Colibaba Evuleţ (2007), consideră proba de control ca fiind „cel mai simplu instrument de evaluare (identificare, constatare, descoperire, verificare) a unei însuşiri sau a unei componente bine definite a capacităţii de performanţă”. Probele de control sunt utilizate cu preponderen ţă în cadrul lecţiilor practice (de educaţie fizică sau de antrenament sportiv). b)Norma de control – este totdeauna asociată probei de control şi constă întrun set de indicatori obiectivizaţi ce urmăreşte aprecierea nivelului unor însuşiri, progresului realizat într-un interval de timp, nivel de pregătire etc. DEXI (2007), defineşte norma de control ca fiind reprezentată de „totalitatea condiţiilor
8
pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv/elev pentru a putea obţine un titlu, o calificare etc., respectiv o notă ori un calificativ. În fapt, normele de control reprezintă baremuri standardizate, stabilite anterior desfăşurării procesului de pregătire, în funcţie de care rezultatele obţinute sunt dispuse într-o scală de evaluare cu note sau calificative. Între cele două noţiuni, se poate pune în evidenţă o deosebire majoră: sistemul probelor de control presupune o mai mare stabilitate în timp, pe când normele de control se pot modifica, de exemplu în funcţie de evoluţia potenţialului motric al subiecţilor. 1.3.2.
Măsurare şi evaluare în probele specifice atletismului
În cazul probelor de control din atletism, măsurarea reprezintă o condiţie implicită pentru componenta performanţială a evaluării şi pentru evidenţierea rolului de feed-back pe care îl joacă Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare atât pentru profesori, cât şi pentru elevi. Criteriile de evaluare a competenţelor cazul evaluării la probele specifice atletismului: în educaţia fizică şcolară, inclusiv în -
criteriul performanţei motrice (locul pe care îl ocupă performanţa măsurată - în secunde ori minute şi secunde la probele de alergări şi metri în cele de sărituri şi aruncări - în interiorul standardelor minimale);
-
capacitatea de aplicare în practică a elementelor însuşite (evoluţia la probele de control în condiţiile parametrilor de ordin tehnic specifici probelor respective); criteriul progresului (evoluţia la nivelul execuţiei tehnice sau al performanţei unui elev în cazul unei probe de control, de la evaluarea predictivă/iniţială la cea sumativă/finală, sau de la un la altul, în evaluarea aceleiaşi probe de control);
-
-
nivelul cunoştinţelor teoretice referitoare la elementele însuşite (tehnică şi prevederi ale regulamentului de concurs), inclusiv în condiţiile exersării în regim de autoorganizare;
-
criteriul comportamental şi atitudinal (gesturi şi comportamente pe parcursul exersării – punctualitate, promtitudine, respectiv impli carea totală inclusiv în momente dificile – finişul în proba de 800m, chiar dacă cel evaluat nu câştigă proba); Pentru a da un caracter obiectiv evaluării rezultatelor obţinute la probele
specifice atletismului, măsurarea acestora trebuie să fie pe de o parte unitară, iar pe de altă parte trebuie să respecte prevederile Regulamentului Concursurilor de Atletism – IAAF, acolo unde este cazul. Astfel, trebuie ţinut cont de următoarele reguli:
9
Pentru probele de alergări: - dacă este posibil, se delimitează unul sau mai multe culoare de alergare pentru probele de viteză; distanţele mai lungi se aleargă în circuit (tur), cu lungime cunoscută (măsurată), chiar dacă nu se pot evidenţia culoare de alergare; - se marchează vizibil liniile de start respectiv sosire; - pentru probele efectuate cu start de sus (din picioare) cu plecare liberă, cronometrarea începe odată cu ridicare de pe sol a piciorului dinapoi şi se încheie conform regulamentului, odată cu trecerea trunchiului peste proiecţia verticală a liniei de sosire;
Pentru probele de sărituri: - măsurarea se efectuează de la ultima urmă lăsată în nisip (măsura 0 a panglicii de măsurare) la linia pragului ori locul de bătaie; - măsurarea se face perpendicular pe linia pragului ori pe p relungirea acesteia; - în cazul bătăii libere sau în zonă de bătaie, măsurarea se face până la locul în
care a ajuns vârful încălţămintei; Pentru probele de aruncări: - este recomandată delimitarea unui culoar de elan şi a unei zone de recepţie; - măsurarea se face de la ultima urmă lăsată de contactul obiectului de aruncat (minge mică/de oină) cu zona de recepţie, până la mijlocul liniei dearuncare, la limita sa dinspre culoarul de elan;
Dacă evaluarea capacităţii de performanţă este relativ facilă, ea realiz ându-se prin compararea rezultatelor obţinute cu baremele prevăzute de sistemul de evaluare, aprecierea nivelului tehnicii de execuţie este îngreunată pe lângă gradul de subiectivism, de ritmul de execuţie propriu diferitelor probe, de viteza de desfăşurar e a acţiunilor de succesiunea rapidă a fazelorcacare compun tehnica. evaluare aşicomponentei tehnice presupune premiză cunoa ştereaCapacitatea în detaliu dea structurii tehnice a fiecărei ac ţiuni/deprinderi motrice, iar apoi exersarea capacităţii de a percepe mişc ări în succesiune rapidă, calitate ce se ameliorează cu acumularea de experienţă. Exemplu de evaluare propusă de programa școlară:
Alergare de viteză pe 50 m plat, cu start de sus
1.1.Materiale necesare: bandă pentru marcat, teren de sport cu suprafaţa plană, cronometru.
1.2.Procedura: Pentru(echipament a putea executa acestAceştia test subiecţii vor trebui echipaţi corespunzător sportiv). se vor aşeza la liniasădefie start şi vor alerga distanța indicată de către examinator (şi marcată pe terenul de sport) cât de repede este posibil. Se va cronometra perioada de timp necesară unui subiect pentru parcurgerea acestei distanţe. 10
Alergarea de durata Proba de alergare de durată se desfăsoară pe teren plat, individual, pe grupe sau în pluton, fiecare elev adoptând tempoul personal, astfel încât să alerge continuu, fară opriri sau treceri în mers timp de patru minute. Se va coautifica distanța parcursă de către fiecare elev în cele patru minute de
alergare continuă. Criterii de evaluare: - alergare continuă timp de patru minute – 50% din nota finală; - distanț parcursă în cele patu minute – 25% din nota finală; - progresul realizat față de evaluarea inițială – 25% din nota finală. Proba ateletică la alegere( una din cele prevazute în programă ) Se evaluează ; - corectudinea execuție tehnice – 50% din nota finală; - performanța realizată – 25% din nota finală; - progresul realizat fața de testarea inițială – 25% din nota finală; 1.3.3. Prevederi ale sistemu lui de evalu are pentr u probele specif ice atl eti smul ui , la
învăţământul primar,începută gimnazialşi şicare liceal Reforma curriculară mai continuă încă, prevede conţinuturi diferenţiate şi de asemenea, criterii de evaluare diferite pentru băieţi şi pentru fete, pentru fiecare an, respectiv ciclu de învăţământ în parte. Conţinuturile învăţării, se regăsesc pentru ciclul primar în Anexa I.., respectiv pentru ciclul gimnazial în Anexa II., o prezentare sintetică a acestora fiind prezentată şi la paginile 29 şi 30. Sistemul de evaluare trebuie adus la cunoştinţa elevilor prin afişare la avizier, iar rezultatele înregistrate la probele evaluate, evidenţiate în caietul profesorului (fişa individuală a elevului). 1.3.4.
Eval uar ea elevil or cu caracteristi ci parti cul are
Excluzând elevii cu cerinţe educaţionale speciale (CES), care fie sunt integraţi în sisteme educaţionale speciale, fie beneficiază de consiliere de specialitate în unităţile şcolare comune, putem lua în calcul mai multe situaţii speciale în care se pot afla elevii – din ce în ce mai dese în ultimii ani, care obligă profesorul de educaţie fizică să utilizeze instrumente de evaluare adaptate acestor situaţii. Spre deosebire de majoritatea disciplinelor de învăţă mânt, unde dezvoltarea fizică, starea de sănătate sau absenţa pe perioade mai lun gi nu constituie un motiv de diminuare sau modificare a exigenţelor specifice (deoarece acestea pot fi îndeplinite prin studiu suplimentar, activităţi de recuperare a materiei sau activităţi independente), educaţia fizică – văzută ca disciplină de învăţământ, presupune diversificarea activităţilor specifice lecţiei, elaborarea unor criterii şi instrumente de evaluare diferite pentru elevii aflaţi în astfel de situaţii. În acest context, putem lua în calcul mai multe situaţii speciale (E. Scarlat, 2006), care necesită o abordare diferită: 11
Elevi clinic sănătoşi, dar cu o dezvoltare fizică atipică – este vorba A. de elevii foarte înalţi, foarte scunzi (gigantism, respectiv nanism), sau cei cu o greutate corporală cu mult peste media de referinţă. Ultimele statistici prezentate de Institutul Naţional de Statistică în 2010, susţin că cca. 60% din populaţia şcolară este supraponderală şi peste 40% suferă de obezitate, procentele fiind în continuă creştere. În toate aceste cazuri, a tât conţinutul instruirii cât şi instrumentele ori scalele de evaluare trebuiesc adaptate (eliminarea sau înlocuirea unor probe, diminuarea exigenţelor sau aplicarea unei scale de evaluare adaptate).
Elevi care au suferit temporar anumite afecţiuni medica le – luăm în B. calcul elevii care după o perioadă de inactivitate (spitalizare ori imobilizare), au redevenit apţi medical dar au pierdut o mare parte din conţinuturile predate. În aceste cazuri, fie – la cerere – se poate amâna încheierea situaţiei, fie se elaborează un sistem de evaluare accesibil şi orientat către elemnte de conţinut cunoscute anterior. C. Elevi amotrici – este binecunoscut faptul că majoritatea colectivelor de elevi sunt eterogene din mai multe puncte de vedere, motricitatea fiind unul dintre acestea (ne referim la eleviiNivelul cu un nivel de motricitate decât media colectivului). motricităţii nu estemai la scăzut alegere, este independent de dorinţa individuală şi, de aceea, elevii aflaţi în astfel de situaţie pot fi trataţi particul ar, accentuând alte criterii de evaluare: progres, conştiinciozitate, implicare în organizarea şi desfaşurarea diferitelor acţiuni specifice etc.
Elevi cu scutiri parţiale de efort – constituie o categorie a cărei D. pondere a crescut accentuat în ultima perioadă; tratarea fără tact a acestor situaţii, poate face ca numărul lor să crească şi mai mult, iar renunţarea la orice exigenţe – deşi cea mai comodă cale pentru profesorul de educaţie fizică, privează elevii de efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice. Prinr-o bună colaborare a profesorului cu elevii, cu familiile acestora şi cu medicul şcolii unde este cazul, cunoscând foarte bine contraindicaţiile de eefort, pot fimedicală stabilite aalternative de conţinuturi şi de instrumente de evaluare compatibil cu starea acestor elevi.
Elevi sportivi de performanţă – care pot fi întâlniţi chiar şi în ciclul E. gimnazial, ca practicanţi ai unor discipline sportive cu vârstă de selecţie timpurie (gimnastică sportivă şi ritmică, înot, dans sportiv etc.). Acestor elevi li se poate crea cadrul pentru a-şi pune în valoare şi a -şi demonstra calităţile sportive în proba/sportul practicat, devenind astfel un bun mijloc de „propagandă” în favoarea practicării exerciţiilor fizice şi sportului. În toate situaţiile, utilizarea unor conţinuturi ori modalităţi de evaluare alternative sau adaptate este indicat să fie prezentate şi argumentate în faţa colectivului, pentru a nu da impresia de favorizare sau inechitate.
12
1.4.
Jocurile dinamice în învăţarea tehnicii probelor de atletism
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române, dezvăluie noţiunii de joc mai multe înţelesuri, dintre care în contextul acestei lucrări, prezentăm:
1 -Activitate distractivă (la copii), constând într-un anumit fel de dialoguri, în mici acţiuni desfăşurate după anumite reguli, în imitarea sau simularea unor realităţi etc.; 2-Formă de sport practicată între echipe, după reguli precise. Toţi specialiştii sunt de acord în privinţa faptului că jocurile de mişcare (jocuri dinamice sau jocuri sportive) constituie un mijloc important, prin care se realizează o parte din sarcinile ce revin educaţiei fizice. Unul dintre primii specialişti români din domeniu, care au inclus jocul printre formele de ba ză ale practicării exerciţiilor fizice, a fost I. Şiclovan (1970)., acesta afirmând că „jocul, ca formă de practicare a exerciţiilor fizice, include un sistem de acţiuni motrice deosebit de complexe, atractive şi, în acelaşi timp, diferenţiate prin conţinutul şi structura lor. El implică prezenţa mai multor parteneri care se întrec între ei sau îndeplinesc anumite acţiuni (teme)”(Șiclovan 1970). Sintetizând părerile mai multor specialişti, putem spune că jocul este o activitate fizică ce pune în mişcare toate resursele fizice şi psihice, determinând interes (emulaţie) şi plăcere (satisfacţie). Toate acţiunile motrice desfaşurate pe parcursul jocului reprezintă o dovadă de vitalitate, dezvoltă funcţiile psihice, percepţiile, senzaţiile, aten ţia, gândirea, imaginaţia, excită funcţia senzorială şi cea motrică. Mişcarea este în mod direct legată de sănătate, de senzaţia libertăţii, a puterii, a satisfacţiei depăşirii unui obstacol. Prin intermediul jocului, se realizează dezvoltarea motrică (calităţi motrice, deprinderi motrice de bază şi aplicativ -utilitare), şi psihică (percepţii, senzaţii, gândire etc.), dar şi ameliorarea conduitei în colectiv şi formarea trăsăturilor de caracter (T. Badiu, C. Ciorbă, G. Badiu, 1999). Eficienţa utilizării jocului în legătură cu efectele pe care le determină în planul psihomotricităţii şi stării generale de sănătate, este uşor de perceput urmărind elevii efectuând exerciţii impuse de atletism sau gimnastică la ora de educaţie fizică sau copiii jucându-se liber; dacă în cazul exerciţiilor impuse sunt necesare permanente îndemnuri şi observaţii, în cazul jocului, dinamismul şi implicarea sunt liber consimţite. În locurile de joacă, copiii depun un efort fizic incomparabil mai mare decât în mod obişnuit, fără a se plânge de oboseală şi fără a fi nevoie să fie motivaţi. Jocul este o motivaţie în sine. Câteva din caracteristicile importante ale jocului, reflectă în sinteză, consideraţiile teoretice anterioare:
13
:
Armonizarea conţinutului/structurii jocului cu scopul urmărit dar şi cu particularităţile materiale şi ale colectivului, determină creşterea randamentului (prin mobilizare, interes, implicare); Jocul, prin efectele deconectante, reprezintă o modalitate de odihnă pasivă şi totodată o alternativă pentru petrecerea timpului liber; Necesitatea colaborării în rezolvarea sarcinilor de joc, dezvoltă spiritul de echipă şi ameliorează capacitatea de comunicare; Obligaţia respectării unor cerinţe (regulament în sens larg) şi probabilitatea situării atât în postura de învingător cât şi în cea de învins, dezvoltă spiritul de fair-play; Jocul determină prin conţinut/structură, efecte în planul calităţilor motrice, al deprinderilor motrice, dar şi în al calităţilor morale – curaj, voinţă, perseverenţă etc.; Jocul nu presupune în mod direct însuşirea unor noţiuni abstracte (sub forma caracteristicilor mişcărilor/tehnica exerciţiilor, structurilor de mişcare), având un caracter intuitiv şi astfel fiind uşor de înţeles. Trebuie menţionat însă, că jocul desfăşurat în cadru neorganizat, pe lângă efecte pozitive, poate avea şi implicaţii nedorite, în sensul nerespectării regulilor şi a adversarilor, a stimulării peste limite a orgoliilor, a exacerbării egoismului etc., efecte posibil a fi neutralizate în condiţiile prezenţei şi îndrumării atente a profesorului. Printre multiplele încercări de clasificare a jocurilor prezentate de literatura de specialitate, Gh. Mitra şi Al. Mogoş (1980), împart jocurile în:
Jocuri de mişcare (dinamice) elementare, cu reguli simple şi puţine la număr, având în primul rând scopul de a asigura dezvoltarea fizică generală a elevilor; Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive (ori alte ramuri de sport), cu reguli mai numeroase şi mai complicate, având drept scop dezvoltarea calităţilor motrice, însuşirea tehnicii şi a acţiunilor tactice de bază ale diferitelor ramuri de sport; Jocuri sportive, care pe lângă un conţinut foarte bogat, au reguli precise şimai complicate. Datorită caracteristicilor similare – mai ales caracterul de întrecere – considerăm că este oportună includerea ştafetelor în categoria jocurilor. Există multe alte sisteme de clasificare, în funcţ ie de: forma de organizare, structur ă şi conţinut, scop şi efecte determinate etc., dar considerăm că în contextul de faţă, clasificarea optimă este cea care vizează clasificarea în funcţie de scopul pe care îl urmăreşte. Astfel, putem vorbi despre:
14
Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice (viteză: de reacţie la stimul auditiv ori tactil, de accelerare, de repetiţie, de deplasare, forţă: explozivă, segmentară, rezistenţă: în regim de viteză, în regim de forţă, coordonare, elasticitate etc.); Jocuri care conţin deprinderi motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări) şi vizează crearea premiselor favorabile pentru însuşirea tehnicii (alergare: accelerată, alergare în arc de cerc, alergare de tip ştafetă, alergare peste obstacole, săritură: cu bătaie pe un picior şi aterizare pe acelaşi picior, pe celălalt picior, pe ambele picioare, aruncare: de tip azvârlire, de tip împingere, de tip lansare); Jocuri pentru dezvoltarea proceselor nervoase superioare şi calităţilor psihice (educarea atenţiei, educarea analizatorilor, educare moral-volitivă); Jocuri pentru însuşirea elementelor tehnice din diferite ramuri de sport, în special din jocuri sportive (jocuri de manipulare, de conducere, de organizare, de strategie); Jocuri cu caracter aplicativ (cu conţinut preponderent de deprinderi motrice
utilitar-aplicative: mers, târâre, escaladare, transport etc.
Indiferent de scopul urmărit ori efectele produse, jocurile sunt caracterizate de câteve elemente comune:(Petric E, 1999) - scopul jocului; - subiectul jocului; - regulile de desfăşurare ale jocului; - conţinutul motric al jocului; - forma de organizare a jocului. Pentru a asigura realizarea sarcinilor educaţiei fizice, este necesară respectarea unor cerinţe privind organizarea şi desfăşurarea jocurilor şi ştafetelor: Planificarea conţinutului să fie în acord cu particularităţile de vârstă şi de sex, cu posibilităţile fizice ale elevilor, dar şi cu condiţiile materiale şi climatice; Asigurarea unei pregătiri anticipate a terenului şi materialelor necesare; Formarea echipelor pe principiul omogenităţii numerice şi valorice; Explicarea regulilor până la înţelegerea deplină a acestora; Asigurarea arbitrajului, stabilirea clasamentului şi analiza jocului. Parcursurile aplicative, valorifică prin aplicare în condiţii noi, priceperile şi deprinderile motrice însuşite, solicitând elevilor rezolvarea unor sarcini sau situaţii noi. Această categorie de structuri motrice determină influenţe deosebite asupra dezvoltării calităţilor motrice de bază,aplicative dar şi a unor intelectuale şi de voinţă. Conţinutul ştafetelor şi parcursurilor poatecalităţi fi selectat din deprinderi motrice de bază (alergări, sărituri, aruncări) şi aplicativ-utilitare (târâre, escaladare, transport etc.), cu condiţia ca structura mişcărilor (tehnica) să fie bine consolidată. 15
În încheierea acestei introduceri, considerăm că trebuie lămurită o eventuală întrebare pe care un nespecialist ar putea să o pună: „de ce jocuri (şi ştafete) pentru asigurarea bazelor necesare învăţării deprinderilor motrice din atletism?”. Pentru a răspunde credem că este suficient să punctăm: -
mobilitatea proceselor nervoase corticale specifice vârstei elevului din ciclul
-
primar şi gimnazial în primul rând (dar nu numai); predominanţa excitaţiei la nivelul centrilor corticali;
-
metoda „jocurilor şi ştafetelor” dezvoltă calităţi şi formează deprinderi motrice, pe un fond emoţional favorabil, fără a solicita „încordări” deosebite; jocul în sine este un factor de motivaţie.
Nu dorim transformarea lucrării într-o colecţie de jocuri, nici măcar într-un compendiu, dorim doar să subliniem importanţa acestei categorii de structuri motrice – mai ales la nivelul ciclurilor primar şi gimnazial, unde sunt implicaţi profesorii de educaţie fizică, fapt pentru care doar vom exemplifica, lăsând aprofundarea pe seama curiozităţii ştiinţifice a studenţilor şi mai ales a conţinuturilor disciplinelor “Dezvoltarea calităţilor motrice” şi “Jocuri dinamice”. 1.4.1.
Jocuri pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor
motrice
1.4.1.1. Viteză
a)Viteza de reacţie
1. Viteza de reacţie(numită şitimpul de latenţă) –constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi (vizuali, ditivi, au tactili etc.). Cu cât timpul de latenţă este mai scurt, cu atât mai bună este şi viteza de reacţie. exemplu, viteza de reacţie de sprint influenţată de pregătirea tensiunea psihicăDepremergătoare startului, ceea începrobele demonstrează că este fondul psihologic, pentru probă asigură rezultate mai bune ale timpului de reacţie. Reacţiile la diferite semnale/excitanţi pot fi simple sau complexe. a. Reacţia simplă– constă într-un răspuns corect la un semnal dinainte noscut, cu care apare însă inopinat (de exemplu, pocnetul pistolului la start). Dezvoltarea vitezei de reacţie simplă este deosebit de importantă la sportivi, deoarece chiar câteva sutimi sau zecimi de secundă pot condiţiona obţinerea unui rezultat bun, a unui loc pe podium. b. Reacţia complexă– se manifestă în două situaţii tipice: - reacţia la obiectesau segmente ale corpului în deplasare; - reacţia la alegere. Reacţiile complexe au pondere mare, în special în cadrul jocurilor sportive şi al sporturilor de luptă. De exemplu, în primul caz, un jucător de volei care efectuează o preluare a mingii din serviciu, trebuie să întreprindă următoarele acţiuni: să urmărească mingea; să aprecieze direcţia şi viteza de zbor; să aleagă planul de acţiune; să înceapă realizarea planului. În cel de-al doilea caz, subiectul trebuie să aleagă un răspuns posibil dintr -o serie, în funcţie de comportamentul partenerului sau al mediului înconjurător. La sportivii de 16
performanţă reacţia la alegere este atât de rapidă, încât se apropie de reacţia simplă, fiind prezentă chiar de la mişcările pregătitoare ale adversarului. Perioadele optime pentru dezvoltarea vitezei de reacţie se situează între 6 şi 12 ani, respectiv 18 şi 22 ani
Jocuri pentru dezvoltarea vitezei de reacţie Crabii şi creveţii (la stimul auditiv) Efectivul se împarte în două echipe egale numeric şi cât mai omogene valoric, una fiind denumită „Crabii”, cealaltă „Creveţii”. Echipele se aşează pe două rânduri spate în spate, la mijlocul terenului, la distanţă de 2 m una de cealaltă şi cu in terval de 1 m între coechipieri. La o distanţă de 15 m înaintea fiecărei echipe se trasează pe sol câte o linie, reprezentând „Casa”. Poziţia de plecare poate fi: stând, stând ghemuit, stând pe un genunchi, aşezat etc. Profesorul denumeşte o echipă, care trebuie să alerge şi să prindă cât mai mulţi jucători ai echipei adverse, înainte ca aceştia să se refugieze în „casa” proprie. Prinderea unui jucător advers, aduce un punct. Jocul se repetă astfel încât, fiecare echipă să fie denumită de un număr egal de ori. Câştigă echipa care a acumulat cel mai mare număr de puncte. Provocare (la stimul tactil)
Elevii se dispun în formaţie de cerc, cu faţa spre interior, astfel încât circumferinţa cercului să fie de cca. 20 -25 m. Unul dintre elevi este numit pentru a alerga în exteriorul cercului în sens invers acelor de ceasornic, provocând prin atingere pe umăr un coleg. Cel atins încearcă să-l prindă pe cel care l-a provocat, înainte ca acesta să alerge un tur şi să-i ocupe locul. Dacă este prins, acesta continuă j ocul alergând în jurul cercului, acumulând şi un punct de penalizare. În cazul în care nu este prins, rolurile se inversează; profesorul dirijează jocul astfel încât toţi elevii să fie angrenaţi în joc. Câştigă cel care acumulează cel mai mic număr de puncte.
b)Viteza de execuţie Viteza de execuţie- reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mişcare sau timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării (de exemplu, îndreptare prin subbalansare la bara fixă, prinderea mingii, fentă şi aruncare la coş etc.). În sport, viteza de execuţie este în mare măsură determinată: de nivelul tehnicii sau de gradul de însuşire a deprinderilor; de nivelul celorlalte calităţi motrice, în special forţa. Perioada optimă pentru influenţarea vitezei de execuţie este situată între 8 şi 14 ani.
17
Îmbracă şi dezbracă bluza Colectivul se împarte în 2-3 echipe echilibrate numeric (în echipa cu mai puţini membri, primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Înaintea fiecărei echipe, la o distanţă de 15 m, într -un cerc (de gimnastică) se aşează o bluză fără fermoar ori cu fermoarul închis. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă până la bluza din dreptul său, o îmbracă, aleargă înapoi la echipa sa şi o dezbracă predând -o următorului. Acesta îmbracă bluza, aleargă până la cerc, dezbracă bluza pe care o aşează în cerc şi revine la propria echipă predând ştafeta prin atingere pe umăr. Se interzice manevrarea bluzei din mişcare. Câştigă echipa care termină prima .
c)Viteza de repetiţie Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de„frecvenţa a mişcărilor” sau „viteza de deplasare”. Acest tip de viteză este specific ramurile sportive ciclice, deoarece mişcările se repetă într-o succesiune rapidă pe unitatea de timp. Def. Deci, putem defini viteza de repetiţie ca fiind frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt. Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de execuţie şi de ritm; cu cât tempoul şi ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporţional şi intensitatea efortului. Viteza de repetiţie se ameliorează între 9 şi 11 ani, când atinge valori foarte ridicate, apropiate de ale adultului
Aleargă pe loc Colectivul se împarte în 2-3 echipe echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Înaintea fiecărei echipe, la o distanţă de 2-3 metri, se aşează succesiv 15 stinghii de lemn cu distanţă de 30 -40 cm între ele şi la 2 metri de ultima stinghie, un con de întoarcere. La semnal, primul jucător din fiecare echipă aleargă efectuând câte un pas în fiecare interval dintre stinghii, aleargă, ocoleşte conul şi revine predând ştafeta prin atingere pe umăr. Omiterea unui interval se sancţionează cu reluarea parcursului cu stinghii. Câştigă echipa care termină prima.
d)Viteza de acceler are
Ca formă combinată de manifestare a vitezei, reprezintă capacitatea de a dezvolta viteza maximă într-un timp cât mai scurt. Pentru Alexe Nicu, viteza de accelerare, întalnită în unele lucrări şi sub denumirea de viteză de demaraj, reprezintă „capacitatea de a ajunge rapid la viteza maximă”.(Rață B-2003) Se poate dezvolta încă de la 11 -13 ani prin alergări repetate pe distanţe de 20 -30 metri – distanţe limitate de capacitatea redusă a sistemului nervos central de a susţine succesiunea rapidă de excitaţii şi inhibiţii (6 s ecunde).
18
Bucheţelele Colectivul clasei dispus în cloană câte unul, se deplasează în mers şi/sau alergare. Profesorul anunţă un număr („trei” în exemplificarea grafică), la care elevii trebuie să se adune cât mai repede în grupuri formate dintr - un număr egal de elevi, cu cel anunţat de profesor. Elevii care rămân înafara unui grup, sunt penalizaţi cu un punct. Jocul se repetă de mai multe ori – lucru stabilit la începerea jocului – câştigând cel/cei care acumulează cel mai mic număr de puncte de penalizare .
Forţa Forţa1.4.1.2. reprezintă aptitudinea (capacitatea) de a învinge o rezistenţă externă sau de a i se opune prin efort muscular. Forţa reprezintă capacitatea muşchiului de a învinge o rezistenţă (opusă actului motric proiectat) prin efort de contracţie: - învingerea rezistenţei îndreptate în sens opus mişcării sau divergent; - atenuarea forţei care acţionează în sensul mişcării prin efort rezistent (cedare controlată, bazată pe alungirea muşchiului în regim rezistent). Forţa este una dintre caracteristicile de bază ale mişcării. Fundamentarea forţei pe funcţionalitatea sistemului nervos (excitaţie-inhibiţie), a celui muscular (contracţie musculară) şi a celui osos (aparat de susţinere), face ca evoluţia forţei să se desfăşoare în paralel cu evoluţia acestora, respectiv cu evoluţia individului, această evoluţ ie nefiind uniformă. În perioada prepubertară ani – dezvoltarea forţei este redusă, nefiind diferenţiată între băieţi şi fete, –în7-13 perioada pubertară însă, „datorită puseului hormonal, forţa se ameliorează simţitor, producţia crescută de hormoni androgeni (masculini) influenţând dezvoltarea masei musculare.”(Drăgan D.L.E 2003) În opinia autorului citat, evoluţia forţei maxime poate fi reprodusă în astfel: Tabel 1. Evoluţia forţei maxime (după D. Drăgan)
GEN VÂRSTA (ani)
10 – 14 14 – 16 16 – 18 18 – 20 20 – 30
Masculin
Feminin
(% din capacitatea maximă)
(% din capacitatea maximă)
56 68 80 92
81,25 87,50 93,75
100
100
56,2
În raport cu caracteristicile acţiunii motrice în cadrul căreia se manifestă, forţa poate fi: forţa maximă (absolută) – se manifestă de regulă în regim static ori dinamic lent, prin contracţii izometrice sau intermediare; reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta printr-o contracţie maximă voluntară;
19
forţa în regim de viteză (explozivă) – reprezintă după D.M. Ioselini „capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp”, iar după D. Harre „calitatea sistemului neuromuscular de a învinge rezistenţa printr -o viteză de contracţie mărită”(Mitra Gh, Mogoș Al.1977); forţa în regim de rezistenţă – reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracţii musculare în cadrul unor acţiuni motrice (eforturi) de lungă durată; forţa în regim de coordonare – reprezintă capacitatea de a dezvolta contracţii de valoare mare în cadrul unor acţiuni motrice care solicită coordonare segmentară, spaţio-temporală etc. Aceste forme de manifestare ale forţei le considerăm cele mai importante, în anumite condiţii putând aduce în discuţie şi alte forme particulare ale forţei: generală specială, statică-dinamică, absolută-relativă. Influenţare forţei pe toată durata şcolarizării în sistemul preuniversitar (6 -18 ani) este posibilă şi necesară, deoarece reprezintă un suport al însuşirii deprinderilor motrice, al formării posturii corecte, al dezvoltării corporale armonioase şi nu intră în contradicţie cu procesul natural de creştere. Considerăm totuşi că în raport cu formele enunţate, trebuie evitat obiectivul dezvoltării forţei maxime, iar pe de altă parte, este necesar să avem în vedere câteva aspecte:
din cauza fragilităţii aparatului de susţinere (sistemul osteo -articular, ligamentar
şi muscular), suntpământ, de preferat amortizare (iarbă, nisip);suprafeţe de contact şi/sau de aterizare cu calităţi de deoarece exerciţiile de forţă de scurtă durată stimulează creşterea iar cele de lungă durată şi intensitate mare o frânează, vor fi preferate cele din prima categorie; se vor evita eforturile cu încărcătură mare şi cele statice; se va avea în vedere dezvoltarea armonioasă a forţei tuturor grupelor musculare; dozarea (volum, intensitate, număr de repetări, pauze) mijloacelor – exerciţii, jocuri, ştafete, parcursuri – trebuie să fie în concordanţă cu evoluţia substratului morfo funcţional al forţei. Date fiind particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale ale subiecţilor faţă de care influenţarea este recomandat a se face prin intermediul jocurilor (în mod deosebit 6-11 ani), propunem orientarea către dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţa explozivă) şi în regim de coordonare.
a)Forţa în regim de viteză Cursa cu obstacole
În funcţie de efectiv, colectivul este împărţit în 2 -4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. Ştafeta presupune depăşirea cât mai rapidă a obstacolelor şi revenirea la propria echipă cu atingerea pe umăr a următorului coechipier: 1 bancă de gimnastică dispusă pe lungime, peste care trebuie să efectueze 4 sărituri laterale pe ambele picioare; 4 cercuri de gimnastică în care trebuie să efectueze sărituri de pe un picior pe celălalt; 4 obstacole joase peste cere trebuie să sară picior (bătaie -aterizare pe acelaşi picior); 1 minge de 2 kg aşezată într-pe un un cerc, pe care trebuie să o arunce cu două mâini de la medicinală piept în perete, să o recupereze şi să o reaşeze în cerc. Trecerea incorectă a unui obstacol se ref ace. Câştigă echipa care termină prima. 20
b)Forţa în regim de coordonare Mingea călătoare
Colectivul se împarte în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi
valoric şi se aşează în coloană, stând depărtat lateral, la cca. 0,5 m. Primul din fiecare echipă are o minge medicinală de 2 -3 kg. La comanda de începere a jocului, mingea se transmite de la cel dinainte la cel dinapoi, alternativ printre picioare şi pe deasupra capului. Ajunsă la ultimul, mingea circulă spre primul, oferită prin lateral, alternativ prin dreapta şi prin stânga. Mingea scăpată este recuperată, iar jocul continuă. Câştigă echipa a cărei minge ajunge prima înapoi la primul jucător.
1.4.1.3. Rezistenţa Rezistenţa este capacitatea psiho-fizică a organismului uman de a depune eforturi musculare cu o intensitate relativ ridicată şi eficacitate optimă, timp cât mai îndelungat, fără apariţia oboselii învingerea acesteia. Rezistenţa se poate regăsisau subcuurmătoarele forme de manifestare: a) după natura activităţilor motrice depuse şi masa musculară angrenată în efort :
rezistenţa generală - apreciată independent de felul activităţii şi care presupune angrenarea în efort a unor mase musculare (peste 2/3 din totalul masei musculare a corpului); rezistenţa specifică - caracteristică unui anumit tip de activitate motrică şi care, în funcţie de totalul masei musculare angrenate în efort poate fi: - regională – cu angrenarea a 1/3 - 2/3 din masa musculară; - locală – cu angrenarea unei mase musculare sub 1/3 din masa totală;
b) după sursele de energie, modul de desfăşurare a proceselor oxidative şi durata efortului: rezistenţa anaerobă (de scurtă durată) - caracteristică eforturilor intense, cu o durată cuprinsă între 45 de secunde şi 2 minute ; ea se bazează pe producerea energiei în absenţa oxigenului (anaerobe) ; rezistenţa mixtă (de durată medie) - caracteristică eforturilor desfăşurate în condiţii de echilibru relativ al necesarului şi aportului de oxigen, cu o durată de 2 până la 8 minute şi evidenţiată de valori ale frecvenţei cardiace care depăşesc 130 de bătăi pe minut; cu cât intensitatea efortului creşte (frecvenţa cardiacă fiind superioară limitei de 130), cu atât echilibrul este mai relativ, caracteristica anaerobă a efortului fiind din ce în ce mai mare;
rezistenţa durată) - carcteristică eforturilor o durată ce depaşeşte 8aerobă minute(deşi lungă cu o intensitate relativ scazută, aflată încuraport invers proporţional cu durata acestuia; ea exprimă capacitatea de efort în condiţii de echilibru între necesarul şi aportul de oxigen (stare stabilă sau stady -state) şi este evidenţiată de valori ale frecvenţei cardiace care nu depăşesc 21
130 de bătăi pe minut, activitatea putându-se prelungi până la câteva ore. Dintre formele de manifestare descrise, cea mai compatibilă cu obiectivele educaţiei fizice şcolare, cu particularităţile morfo-funcţionale ale elevilor din învăţământul preuniversitar şi cu efectele pozitive determinate, considerăm a fi rezistenţa aerobă. Deoarece acestui tip de rezistenţă îi corespund eforturi de
intensitate scăzută, iar jocul se desfăşoară pe un fond emoţional caracteristic, căruia îi corespund de regulă eforturi submaximale ori maximale, considerăm că c ele mai eficiente mijloace nu sunt cele din categoria jocurilor dinamice, ci exerciţiile din şcoala alergării repetate pe distanţe care cresc progresiv, ori prestate sub forma efortului continuu. „
Cursa pe numere”
Elevii sunt împărțiți pe 2 -3 echipe, fiecare echipă așezându-se în coloană câte unul înapoia unei linii de plecare/sosire. În fața fiecărei echipe, la distanță de 10 -1520m se așază un reper care să poată fi ocolit. Copiii din fiecare echipă numără în continuare, fiecare component reținând numărul care îi aparține. Când învățătoarea va pronunța sau va arăta o cifră, copiii cu numărul respectiv pornește în cursă, ocolesc fanionul și revin la locul lor. Copilul care ajunge primul la locul său aduce un punct echipei sale.rezistentei Câștigă echipa care acumulează dezvoltarea se repetă jocul de 2-3 oricel mai mare număr de puncte .Penstru 1.4.1.4. Îndemânare/Coordonare
Este un proces important al activităţii organismului, îndeplinit de sistemul nervos central şi este definit de Gh. Cârstea (citat de A. Dragnea, 2006) ca fiind „capacitatea organismului uman de a (învăţa şi...n.a.) efectua acte şi acţiuni motrice în condiţii şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un consum minim de energie.” Mai recent, semnificaţia noţiunii a fost extinsă prin introducerea sintagmei „capacităţi coordinative”, prezente sub trei forme: generale, specifice ori în regimul altor calităţi motrice”(A. Dragnea, 2006). Se pretează a fi influenţată încă din învăţământul preşcolar sau primar. Cursa în trei picioare
Efectivul se împarte în două echipe, fiecare constituită pe perechi. Jucătorii care formează o pereche se aşează unul lângă celălalt, îşi leagă picioarele din interior şi se prind de umăr sau de coate. În cadrul fiecărei echipe, perechile se aşează prin flanc în spatele unei linii de plecare, iar la 20-30 m înainte se aşează un reper de întoarcere (con). Când se dă plecarea, primele perechi din ambele echipe pornesc spre reperul de întoarcere. După ce l-au depăşit, îşi dezleagă picioarele şi se întorc alergând în mo d obişnuit, lovesc fiecare mâna jucătorilor din perechea următoare şi apoi trec la spatele şirului. Câştigă echipa care termină prima (perechea următoare pleacă în cursă numai după ce ultimul jucător din perechea anterioară e atins cu mâna). 1.4.2. Jocur i pentr u f ormar ea/consolidar ea unor depri nderi speciali zate
În fapt, aceste structuri motrice (jocuri, ştafete ori parcursuri aplicative) nu formează în mod nemijlocit deprinderi specifice tehnicii unor probe de atletism, ci 22
contribuie la stimularea unor s enzaţii care vor constitui premize favorabile pentru învăţarea/consolidarea unor deprinderi specializate: alergarea în turnantă, alergarea de garduri, bătaia-desprinderea respectiv diferitele tipuri de aruncare. 1.4.2.1. Jocur i pentr u formar ea depri nderii de alergare în ar c de cerc
Cursa numerelor
Colectivul se dispune în formă de cerc, cu faţa spre exterior şi se numerotează din 3 în 3. La anunţarea unui număr de la 1 la 3, toţ i jucătorii purtători ai acelui număr, aleargă pe exteriorul cercului în sens invers acelor de ceasornic (spre stânga), încercând să-l ajungă şi să-l atingă pe ceal dinaintea sa. Cel care atinge, primeşte un punct. Câştigă cel care la finalul jocului acumulează cel mai mare număr de puncte.
1.4.2.2. Jocur i pentr u formar ea depri nderii de alergar e peste obstacole
Ştafetă peste obstacole
Colectivul se împarte În funcţ ie de efectiv, colectivul este împărţit în 2 -4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţin i membri primul mai aleargă o dată la sfârşit) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. La 5 metri înaintea fiecărei echipe se aşează pe sol 3-5 stinghii cu distanţă de 45 m între ele şi un con de întoarcere la 5 m după ultima stinghie. P e sensul de întoarcere, simetric cu stinghiile, se aşează 3 -5 obstacole joase/gărduleţe cu înălţimea de 20 cm. Primul din fiecare echipă, primeşte un băţ de ştafetă şi la semnal aleargă peste stinghii, ocoleşte atinse/doborâte, conul, revine trecând obstacole Câştigă şi predă ş tafeta următorului. Obstacolele trebuiescpeste repoziţionate. echipa care termină prima, parcurgând corect traseul.
1.4.2.3. Jocuri pentru formarea deprinderii de bătaie pe un picior
Ştafeta săritoare
În funcţie de efectiv, colectivul este împărţit în 2-4 echipe, echilibrate numeric (în cazul unui dezechilibru, în echipa cu mai puţini membri primul mai aleargă o dată la sfârş it) şi valoric şi se aşează în spatele unei linii de plecare. La 5 metri înaintea fiecărei echipe se amplasează douăsprezece cercuri de gimnastică, cu o distanţă de 0,5 metri între ele. Primul din fiecare echipă primeşte un băţ de ştafetă şi la semnal aleargă, sare în primele şase cercuri cu bătaie şi aterizare pe piciorul stâng, în următoarele şase cercuri cu bătaie şi aterizare pe piciorul drept, revine în alergare de viteză în linie dreaptă, predînd ştafeta următorului. Dacă o echipă pierde băţul, acesta trebuie recuperat. Câştigă echipa care termină prima, parcurgând corect traseul. 23
lansată
1.4.2.4. Jocur i pentr u
formarea deprinderii de aruncare azvârlită, împinsă şi
Pentru formarea (crearea premizelor favorabile pentru formarea) deprinderii de aruncare prin cele trei tipuri de transmitere a forţei aruncătorului asupra obiectului de aruncare – azvârlire, împingere, lansare cu una sau două mâini
– recomandăm utilizarea oricăror jocuri, ştafete şi parcursuri aplicative a căror structură conţine aceste acţiuni motrice sub formă simplă – doar aruncări la ţintă ori la distanţă, sau complexă – în combinaţie cu alte acţiuni motrice (alergări, sărituri). Evident, menţinem recomandarea de a corela greutatea obiectelor de aruncare cu specificul tipului de aruncare (greutate mică pentru aruncările tip azvârlire, intermediară pentru aruncările tip lansare şi ceva mai mare pentru aruncările tip împingere) şi particularităţile subiecţilor.
24
CAPITOLUL II 2.1. Tehnica Tehnica este denumită de specialişti ai domeniului ca „ totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora” (Dragnea, 1996) sau „ un sistem specializat de structuri motrice” (Şiclovan, 1984). În prezenta lucrare sunt folosite adesea noţiunile de element tehnic, caracteristici tehnice, procedeu tehnic. Elementul tehnic reprezintă o structură motrică fundamentală. O probă atletică poate fi efectuată prin unul sau mai multe procedee tehnice, însă elementele tehnice caracteristice ale fiecărei probe variază în raport cu specificul fiecărei probe. De exemplu alergările au ca elemente tehnice car acteristice: startul (din picioare sau de jos), startul şi alergarea de la start, alergarea pe parcurs, finişul şi sosirea, în timp ce săriturile au ca elemente tehnice caracteristice: elanul, bătaia -desprinderea, zborul şi aterizarea, iar aruncările : ţin erea materialului (priza), aruncarea de pe loc, aruncarea cu elan şi efortul final. Procedeul tehnic reprezintă un mod particular de efectuare al elementului
tehnic. în lungime se poatetehnice efectuaelanul, prin procedeul sau cu De paşiexemplu în aer. săritura Elementele caracteristice bătaia şi: ghemuit, aterizareaîntins sunt comune celor trei procedee, diferă doar zborul care poate fi ghemuit, întins sau cu efectuarea paşilor în aer. Procedeul tehnic are un mecanism de bază caracterizat din punct de vedere dinamic şi energetic de parametrii: de forţă, viteză, precizie, coordonare şi din punct de vedere spaţio-temporal de : distanţă, amplitudine, direcţie, poziţie, durată, timp.
2.2. Învăţarea Învăţarea caracteristicilor tehnice are ca bază etapele învăţării. In prima etapă de informare şi formare a reprezentării, profesorul prin explicaţii, demonstraţii (globale şi secvenţiale executate la parametri reduşi de viteză şi forţă) şi mijloace intuitive, creează executanţilor imaginea elementului sau elementelor ce vor fi executate. Explicaţiile se pot referi la exerciţiul ce urmează a fi executat dar se pot insera şi noţiuni regulamentare ca de exemplu: forma materialelor, greutatea, etc. Reprezentarea mişcării după demonstraţia profesorului urmate de câteva execuţii de încercare ale elevilor pot constitui punctul de plecare în însuşirea tehnicii. În etapa a doua, a execuţiilor grosiere, caracterizate printr -un efort excesiv, precizie şi amplitudine reduse sunt reglate prin indicaţii verbale şi noi demonstraţii ale profesorului pentru a împiedica însuşirea greşită a elementului. Rolul important al acestei etape constituie formarea mecanismului de bază (mai ales la învăţarea tehnicii probelor de alergare peste garduri şi a săriturii cu prăjina), fără de care, trecerea la însuşirea unui exerciţiu devine imposibilă. Introducerea condiţiilor regulamentare duc şi ele la mărirea dificultăţii de execuţie prin îngrădirea mişcării (cercul de aruncări) sau reduc eficacitatea (pragul de lungime).
25
In ultima etapa, de perfecţionare, în funcţie de calităţile sau deficienţele sportivului se trece la o exersare globală sau fragmentară cu număr mare de repetări şi/sau în condiţii îngreuiate, ceea ce impune în mod imperios dezvoltarea calităţilor fizice. Am putea concluziona că în etapele învăţării exerciţiilor atletice putem vorbi de o etapă:
pregătitoare prin care se relizează reprezentarea probei respective prin: descrierea elementelor de bază, explicare, demonstrare integrală şi secvenţială, ilustrarea prin fotografii, planşe cinegrame etc.; fundamentală în care se urmăreşte consolidarea elementelor învăţate, prin însuşirea mecanismului de bază, a componentei structurale principale şi apoi a celor secundare. Executarea unor părţi, secvenţe înseamnă parcurgerea unei suite de exerciţii. Executarea integrală aprobei se poate facela început simplificat pentru a se urmări componentele structurale principale iar apoi se poate complica adăugând şi elementele secundare ca în final să se treacăla execuţia în condişii de concurs; finală în care se urmăreşte perfecţionarea tehnicii iar pe baza particularităţilor individuale să se treacă la execuţii
cu indici înalţi de coordonare, viteză, forţă automatism. Mecanism de bază . Prin mecanism de bază se înţelege „succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”(Gârleanu D. 1997) adică reprezentarea schematică a tuturor componentelor structurale ale tehnicii unei probe. Componentă structurală principală constituie „acel element al tehnicii care determină atât modul de execuţie al celorlalte elemente cât şi eficacitatea realizării” (Gârleanu D. 1997).
2.3. 2.Elementele activității de învățare În metodica învățării tehnicii probelor în atletism există trei etape( după Neamțu M, Scurt C., 2010) și anume: 1. Etapa pregătitoare- inițierea în tehnica exercițiilor 2. Etapa fundamentală- învățarea tehnicii exercițiilor 3. Etapa finală- perfecționarea tehnicii exercițiilor În Etapa pregătitoare avem ca obiective: Formarea imaginii motrice a exercițiului Indicarea planului de învățare
Mijloace de realizare: enunțarea exercițiului descrierea, explicarea,ilustrarea tehnicii exercițiului
demonstrarea exercițiului precizarea etapelor învățării, stabilirea exercițiilor principale prin care se ajunge la însușirea tehnicii probei O remarca speciala vom face in legatura cu demonstrarea exercitiilor. 26
Locul profesorului in care sa poata fi observata cel mai bine partea caracteristica a exercitiului: zborul sariturii in lungime – lateral, 8-10m de la groapa; zborul la inaltime – 4-6m lateral de saltea; elanul la greutate – dinapoia cercului 3-5m; elanul la mingie de oina sau sulita, 10-12m lateral, etc. Este indicat ca pe parcursul invatarii, unghiul de observare sa se modifice. În Etapa fundamentală obiectivele sunt:
Formarea stereotipului dinamic motric Însușirea mecanismului de bază Însușirea verigii principale a tehnicii Însușirea altor verigi în ordinea importanței ( structura motrică se complică treptat) Însușirea tehnicii în ansamblu (profilul brut al tehnicii probei) Verificarea tehnicii( a gradului de însușire a profilului brut)
Verificarea capacității de performanță
Mijloace de realizare: Executarea unor părţi, faze, secvenţe din tehnica probei, concretizată prin parcurgerea unei game însemnate de exerciţii din arsenalul celor fundamentale; Executarea integrală a probei sub formă simplificată, urmărind însuşirea componentei structurale principale şi însuşirea celorlalte secvenţe ale probei; Executarea integrală a probei complicând treptat condiţiile de efectuare; Executarea integrală a probei în condiţii de concurs; Executarea exerciţiilor impuse de corectarea greşelilor ivite la fiecare elev în parte. Mecanismul de baza reprezinta succesiunea obligatorie a unor miscari cu structura definite, succesiune orientata in scopul realizarii unei forme determinate de deplasare a corpului. Mecanismul de baza este reprezentarea sistematica a tuturor fazelor constitutive ale unei probe, la un nivel tehnic elementar. Exemple: la saritura in lungime: elan, bataie-desprindere, zbor si aterizare: la aruncari: elanul si efortul final sau aruncarea propriu-zisa; la alergarile de garduri: ritmul de 3 pasi intre garduri, etc. Prin componenta structurala principala (veriga de baza) a unei probe se intelege acel element constitutiv al tehnicii care determina atat modelul de executie al celorlalte elemente, cat si eficacitatea realizarii. Exemple: pasul peste gard, bataia-desprinderea, efortul final (aruncarea propriuzisa). Se impun unele precizari:
27
Insusirea mecanismului de baza constituie o conditie fara de care trecerea la insusirea tehnicii unei probe atletice devine imposibila; Invatarea tehnicii incepe prin insusirea componentei structurale principale a probei; Invatarea tehnicii presupune existenta unei pregatiri fizice generale si speciale minimale.
În Etatpa finală avem următorele obiective:
Perfecționarea tehnică a exercițiilor
Mijloace de realizare: Efectuarea integrală a probei cu toate detaliile tehnice; Efectuarea unor componente structurale separate şi a unor exerciţii suplimentare corespunzătoare; Executarea exerciţiilor reclamate de corectarea greşelilor; Efectuarea, în număr mare, a exerciţiilor pentru dezvoltarea adecvată a calităţilor motrice. Aspecte metodice. În metodica predării exerciţiilor atletice se impune respectarea
următoarelor cerinţe: 1.Stabilirea unui obiectiv precis – fiecare unitate de predare se elaborează în funcţie de scopul propus şi care trebuie atins într-un timp mai scurt sau mai lung. 2. Controlul rezultatelor învăţării. 3. Corectarea greşelilor. 4 Depistarea greşelilor necesită din partea profesorului cunoştinţe tehnice exacte şi o înţelegere absolută a principiilor şi fazelor desfăşurării corecte a mişcării. Pentru depistarea greşelilor: Se va urmări de la distanţă; Se va începe cu o observare sistematică; Se va examina mai întâi poziţia şi lucrul picioarelor; apoi poziţia trunchiului, capului şi braţelor. Metoda de corectare a greşelilor. Se va proceda în ordine: Determinarea exactă a cauzei greşelii; Controlul pregătirii unei bune executări a mişcării; Indicarea unor exerciţii de corectare cu obiectiv precis; Mişcările se vor executa în condiţii care să faciliteze învăţarea; Se va corecta reprezentarea mişcări i; Stăpânirea succesivă a diferitelor părţi ale mişcării; Se va exersa desfăşurarea în ansamblu a mişcării; Se va mări treptat intensitatea efortului şi a vitezei de execuţie a mişcării; Nu se va corecta decât o singură greşeală o dată; Recomandările “strigate” în timpul executării unei mişcări sunt, în majoritatea cazurilor, fără efect; Se va preciza cu exactitate ceea ce trebuie să facă elevul. 28
Principalele cauze ale aparitiei greselilor: reprezentarea miscarii formata gresit; neconcordanta dintre nivelul dezvoltarii calitatilor motrice si modelul stadial pe care dorim sa-l realizam; executarea inca de la inceput a actiunilor tehnice cu viteze si cu eforturi foarte mari, atunci cand ele nu erau formate ca deprinderi motrice.
2.4.SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE ÎNVĂŢARE ŞI DE PERFECŢIONARE A TEHNICII PROBELOR ÎN ATLETISM Exerciţiile utilizate la învăţarea şi perfecţionarea tehnicii exerciţiilor (probelor)de atletism fac parte din grupa exerciţiilor pregătitoare. Scopul acestor exerciţii este de a contribui direct şi esenţial la creşterea randamentului în proba de specialitate prin dezvoltarea indicatorilor morfo-funcţionali ai organismului şi la ameliorarea nivelului indicilor de execuţie tehnică şi tactică. 2.4.1.Clasificarea exerciţiilor pregătitoare (după Neamțu M, Scurt C., 2010)
-exerciţii de elaborare a tehnicii şi tacticii --exerciţii exerciţii pretehnice tehnice
-exerciţii tactice -exerciţii specifice -exerciţii cu îngreuiere -exerciţii în condiţii îngreuiate -exerciții de dezvoltare a calităților motrice
-exerciţii de forţă -exerciţii de viteză -exerciţii de detentă
rezistenţă -exerciţii de mobilitate -exerciţii de supleţe Exerciţiile pretehnice şi cele tehnice sunt hotărîtoare în procesul de învăţare şi perfecţionarea tehnicii
2.5. EXERCIŢII DE ELABORARE A TEHNICII ŞI TACTICII 2.5.1. EXERCIŢIILE PRETEHNICE
-sunt repere concrete prin intermediul cărora se realizează însuşirea şi perfecţionarea tehnică. -sunt exerciţii mai simple decât exerciţiul propus spre învăţare constituind uneori parte a procedeului, -se porneşte de la exerciţii cunoscute, mai simple, la exerciţii mai complicate, care devin asemănătoare exerciţiului propus spre învăţare, datorită faptului că însuşirea 29
întregului exerciţiu tehnic dintr-o dată se face cu greutate,
a) Exerciţiile introductive -contribuie la formarea mecanismului de bază, acolo unde nu este format sau este slab conturat, -sunt foarte numeroase şi sunt obligatorii pentru toţi începătorii deoarece neglijarea sau slaba lor însuşire pot produce greutăţi în procesul de învăţare, -exerciţiile din această categorie sunt cele prin care se face acomodarea cu materialele sportive a căror mânuire implică o oarecare dificultate,
b) Exerciţiile fundamentale -sunt exerciţii mai simple decât exerciţiul de învăţat, procedeul tehnic, având repere concrete în ceea ce priveşte însuşirea tehnicii, ultimul reper fiind identic cu exerciţiul propus spre învăţare, -sunt exerciţii obligatorii care se parcurg în procesul de însuşire a tehnicii, -numărul exerciţiilor este mic, (4 -6), pentru fiecareabordate procedeuîntrtehnic, -sunt o anumită succesiune metodică, primul fiind cel mai simplu în unele cazuri, alteori este parte a exerciţiului, -unele exerciţii fundamentale servesc la perfecţionarea tehnicii.
c) Exerciţiile suplimentare -sunt exerciţii simple uneori părţi ale exerciţiului propus spre invăţare, -sunt în număr mare, -nu sunt obligatorii pentru toţi, aplicarea lor se face individualizat, -sunt utilizate şi în etapa de perfecţionare a tehnicii. 2.5.2 EXERCIŢIILE TEHNICE
-sunt identice ca structură cu exerciţiul propus spre învăţare şi perfecţionare, -se utilizează spre sfârşitul etapei a doua a învăţării, după formarea profilului brut al tehnicii în scopul consolidării, -se utilizează numai acele exerciţii a căror execuţie nu manifestă siguranţă sau sunt deficienţe tehnice, -se utilizează în etapa de perfecţionare a tehnicii pentru dobândirea măiestriei sportive servind ca mijloc de apreciere a gradului de formare a deprinderilr motrice.
2.5.3 EXERCIŢIILE TACTICE -sunt puţine la număr şi se utilizează în alergările de rezistenţă, -au structură identică cu tehnica de alergare, constând în efectuarea unor exerciţii de alergare pentru formarea şi perfecţionarea unor preceperi de a utiliza în mod judicios a resurselor proprii în raport cu adversarii din cursă. 30
2.6. EXERCIŢIILE SPECIFICE -contribuie la creştera randamentului în proba de specialitate prin dezvoltarea acelor calităţi biomotrice care sunt determinante pentru obţinerea unor rezultate înalte, -se deosebesc ca structură de exerciţiile de dezvoltare a calităţil or biomotrice prin asemănarea lor cu tehnica mişcărilor, -efectuându-se pe fondul mişcărilor globale, sau fragmentate, se deosebesc de exerciţiile pretehnice sau tehnice prin faptul că se folosesc greutăţi raţionale care nu duc la alterarea execuţiei, sau sunt executate în condiţii îngreuiate, (alergări în pantă, sărituri cu centuri îngreuiate, elan la greutate cu bara de haltere pe umeri) -având rol în dezvoltarea calităţilor biomotrice se introduc după consolidarea tehnicii pentru a se evita alterarea calităţii exerciţiilor.
31
CAPITOLUL 3
3.Metodica predării tehnicii exerciţiilor din „şcoala atletismului” Prin „şcoala atletismului”putem înțelege, un sistem de instruire constituit dintr oatletism, sumă de nu fac din „constuieşte” tehnica probelor de dar mijloace care prin specifice/exerciţii, efectele formative care generate prin parte exersare, o bază practică ce favorizează însuşirea tehnicii (probelor de atletism). Toate aceste mijloace/exerciţii, fără care nu se poate concepe iniţierea în atletism, grupate în trei categorii (asociate celor trei grupe de probe din atletism) respectiv „şcoala alergării”, „şcoala săriturii” şi „şcoala aruncării”, reprezint ă pentru iniţierea în atletism, ceea ce reprezintă alfabetul pentru iniţierea în limba şi literatura maternă, fapt ce probabil că l -a determinat pe D. Drăgan(1997), să denumească acest sistem de mijloace c u sintagma „ABC-ul atletismului”. Anterior, am amintit de efectele pe care le generează utilizarea acestor exerciţii, efecte ce se pot localiza în câteva planuri, respectiv:(Alexe, D-2010) - formarea priceperii de apreciere şi coordonare a mişcărilor corpului şi segmentelor lui în raport cu timpul şi spaţiul; - dezvoltarea percepţiilor şi senzaţiilor specializate; -utilizarea mijloacelor însuşite, în efectuarea altor structuri motrice; La acestea, mai putem adăuga: - îmbunătăţirea indicilor morfo-funcţionali; - dezvoltarea sistemului muscular şi osteo-articular; - dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice; - consolidarea mecanismului de bază al tehnicii probelor – când acesta este însuşit în mod natural, sau formarea acestuia dacă nu este însuşit în mod natural; - familiarizarea cu „veriga principală” a tehnicii unor probe. Într-o altă ordine de idei, trebuie să explicăm necesitatea unei prezentări sintetice a principalelor repere tehnice – deşi orientarea materialului este către metodică, prinatletism. importanţa au aceste exerciţiimetodica în perspectiva învăţării probelor de Pe pe de care altă oparte, prezentăm însuşirii lor catehnicii pe o succesiune de mijloace destinate învăţării şi nu sub forma unor unităţi de învăţare, datorită varietăţii de situaţii colective ori individuale, care pot determina acţiuni şi comportamente metodice diferite. Pofesorul, în funcţie de caracteristicile psiho -motrice ale colectivelor cu care lucrează, de nivelul lor, de particularităţile materiale, poate opta pentru organizarea unităţilor de învăţare cu conţinuturi diferite ori diferenţiate.
3.1.Școala alergarii - se adreseaza, în special, formarii deprinderii de alergare corecta.
Prin aceasta se înțelege realizarea unui pas alergator elastic, amplu, o coordonare a lucrului brațelor cu al picioarelor, poziția trunchiului si mișcările acestuia, contactul cu solul și desprinderea de pe sol.
32
Însuşirea tehnicii pasului alergător în formele în care el se prezintă, este favorizată de învăţarea şi exersarea repetată a exerciţiilor din „şcoala alergării”, care reprezintă în proporţii diferite, pă rţi din fazele tehnicii alergării pe plat, pe teren variat (cross-ul ca probă), de garduri şi de obstacole. Astfel, putem spune că: - alergarea uşoară, facilitează însuşirea tehnicii alergării în tempo moderat; - alergarea cu joc de glezne, facilitează însuşirea fazei de amortizare din perioada de sprijin a pasului alergător (mai ales lansat de viteză); - alergarea cu genunchii sus, facilitează însuşirea fazei anterioare a pasului alergător (mai ales lansat de viteză); - alergarea cu pendularea gambelor înainte, facilitează însuşirea fazei anterioare a pasului alergător (mai ales lansat de viteză); - alergarea cu pendularea gambelor înapoi, facilitează însuşirea fazei posterioar e a pasului alergător (mai ales lansat de viteză); - alergarea în tempo moderat, facilitează însuşirea tehnicii pasului lansat în tempo moderat ca bază a alergării pe parcurs – fază a tehnicii probelor de alergare de semifond-fond (caracteristicile pasului lansat în tempo moderat/pasului lansat de semifon-fond, diferă în funcţie de viteza de deplasare); - alergarea pe teren variat, facilitează însuşirea tehnicii şi tacticii alergării de cross ca probă de atletism; - alergarea lansată, facilitează însuşirea tehnicii pasului lansat de viteză (alergarea pe parcurs ca fază a tehnicii probelor de alergare de viteză); - alergarea accelerată, facilitează însuşirea tehnicii pasului accelerat de viteză (lansarea de la start ca fază a tehnicii probelor de alergare de viteză); - alergarea peste obstacole joase, contribuie la însuşirea tehnicii pasului peste gard şi a ritmului alergării între garduri şi a tehnicii trecerii obstacolului. 3.1.1.
Alergare uşoară (a.U.)
- alergarea usoara (A.U.) - reprezinta modul prin care se încearca realizarea unei coordonari a lucrului bratelor cu al picioarelor;
a b c Figura 1. Alergarea uşoară
d
33
e
Alergarea uşoară constă într-o succesiune de paşi de alergare, în care contactul alternativ cu solul se realizează pe toată talpa ori aproape pe toată talpa (Fig. 1.a), cu vârful labei piciorului pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale. Amortizarea şocului de contact cu solul, se face „prin jocul suplu al articulaţiilor (genunchi, şold) şi muşchilor membrelor inferioare, cu o amplitudine redusă (Fig. 1.b), care împreună cu amplitudinea redusă a efortului muscular de impulsie, determină o amplitudine redusă a oscilaţiei verticale (diferenţa între momentul verticalei şi finalul fazei de impulsie). În faza pasului anterior, coapsa piciorului pendulant se ridică foarte puţin (Fig..1.c), cu o flexie redusă a gambei pe coapsă. Odată cu coborârea coapsei, gamba pendulează spre înainte, contactul cu solul realizându -se aproximativ sub proiecţia verticală a genunchiului (Fig. 1.c). În faza pasului posterior, amplitudinea mişcărilor este de asemenea redusă (Fig.1.b), ca urmare a retroducerii uşoare a coapsei (mişcarea spre înapoi) şi a flexiei de mică amplitudine a gambei pe coapsă, rezultând o lungime mică a paşilor alergători. esteînvertical sau foarte puţin înclinat înainte, cu Braţele umerii oscilează coborâţi, spatele Trunchiul rotunjit, capul prelungirea trunchiului şi privirea înainte. pe lângă corp îndoite din articulaţia cotului la aprox. 70º -90º, pe o traiectorie dinapoi -înainte şi din exterior spre interior. Palmele sunt semiînchise, cu degetele flexate şi relaxate. Succesiunea metodică a învăţării 1.
2. 3. 4. 5. 6. 7.
Mers în diferite variante (pe vârfuri, pe călcâie, pe partea externă şi internă a tălpii, cu spatele), cu aşezarea labei piciorului pe direcţia de deplasare, fără şi cu angrenarea braţelor în mişcare; Mers cu rularea labei piciorului în sensul călcâi -talpă-vârf şi accentuarea ultimeiuşor, părţialternat a rulăriicu(vârful „zgârie” solul); Mers mers vioi; Mers accelerat, cu trecere în alergare uşoară; Alergare uşoară în ritm uniform, alternată cu mers; Alergare uşoară în ritm uniform, alternată cu diferite mişcări (săltări, săltări cu rotări de braţe, alergare cu spatele pe direcţia deplasării etc.); Alergare uşoară în ritm uniform, continuă, pe distanţe ce cresc treptat (400m, 600m, 800m etc.). Greşeli de execuţie frecvente alergare pe vârfuri, din cauza lipsei de flexibilitate a articulaţiei gleznei (menţinerea flexiei plantare); contact pe sol efectuat pe călcâie (menţinerea flexiei dorsale); atitudine crispată, rigidă; intensitate prea mare a efortului de impulsie, determinând o lungime exagerată a pasului (consum energetic ce face alergarea neeconomică); 34
mişcare necoordonată a braţelor ori pe o traiectorie perpendiculară pe direcţia de deplasare. Indicaţii metodice
dacă este posibil, se vor alege pentru exersare suprafeţe cu calităţi de amortizare a şocurilor (iarbă, pământ etc.);
este utilizareamişcării unei încălţăminte cu talpă elastică; se varecomandată urmări coordonarea braţe – picioare; se vor da permanent, indicaţii în legătură cu atitudinea lejeră, relaxată, naturală, lipsită de crispare şi rigiditate la nivelul principalelor articulaţii şi grupe musculare. 3.1.2. Alergar e cu joc de glezne (a.J.g.)
Pe lângă efectele în planul învăţării unui contact corect cu solul (faza de amortizare a pasului alergător), contribuie şi la dezvoltarea muşchilor flexori şi extensori ai membrelor inferioare. Tehnica de execuţie (Figura 2.) Contactul pe sol se realizează pe partea anterioară a labei piciorului (Fig. 2.a), cu vârful orientat pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale, după care urmează o derulare rapidă în sensul vârf - talpă-călcâi, cu extensia completă a piciorului din planul anterior al mişcării şi cu preluarea greutăţii corpului (Fig. 2. b şi c). Simultan cu extensia piciorului anterior, se efectuează flexia piciorului din planul posterior al mişcării (din articulaţia şoldului şi genunchiului), acesta trecând rapid înainte spre următorul contact cu solul (Fig. 2.b şi c). Trecerea piciorului posterior dinapoi-înainte, se realizează cu o flexie redusă atât în articulaţ ia şoldului, cât şi a genunchiului, laba piciorului trecând aproape (razant) de sol, cu o lungime a pasului care poate fi de 30 – 50cm, în funcţie de viteza de deplasare
a
b
c
d
Figura 2. Alergarea cu joc de glezne 35
e
(Fig. 2.d). Astfel, derularea vârf -călcâi talpă simultană cu rularea călcâi – talpă - vârf a articulaţiilor piciorului anterior, simultană cu rularea călcâi -talpă-vârf a piciorului posterior, iar extensia cu articulaţiilor piciorului anterior flexia articulaţiilor piciorului posterior. Trunchiul este vertical, cu capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte, iar braţele oscilează sincronizat cu mişcarea picioarelor, într -o acţiune energică. Sintetizând, putem spune că alergarea cu joc de glezne este „o succesiune rapidă şi simultană de faze de flexii şi extensii efectuate din articulaţiile gleznelor, genunchilor şi şoldurilor, rolul principal avându-l articulaţiile gleznelor. Mulți profesori și antrenori de atletism au eliminat din școala alergării, elementul alergarea cu joc de gleznă, deoarece consideră că e o mișcare atipcă alergării, iar prin exersarea ei se învață greșit tehnica de alergare Alergarea cu joc de gleznă are tehnica opusă pasului de alergare, adica rularea vârf călcâi față de călcâi vârf cum e tehnica pasului de a lergare.
Succesiunea învăţării Din sprijin metodică pe palmea oblic la perete, flexia articulaţiilor unui picior, simultan cu preluarea greutăţii şi extensia articulaţiilor celuilalt picior; exerciţiul se poate efectua – în lipsa peretelui – din sprijin pe umerii unui partener, din formaţie câte doi faţă în faţă; 2. Efectuarea simultană a succesiunii de derulare -rulare, respectiv extensiiflexii, analitic, fără deplasare, cu palmele aşezate pe faţa anterioară a coapselor; 3. Acelaşi exerciţiu, cu angrenarea braţelor în mişcare (oscilaţie dinapoiînainte); 4. Alergare cu joc de glezne fără deplasare, cu alternări de ritm (mai lent, mai rapid) 5. Alergare cu joc de glezne fără deplasare, urmat de alergare cu joc de glezne (cu deplasare); 6. Alergare cu joc de glezne; 7. Alergare cu joc de glezne cu viteze diferite de execuţie. Greşeli de execuţie frecvente efectuarea contactului pe sol pe toată talpa; lipsa derulării-rulării, din cauza rigidităţii articulaţiei gleznei; extensie incompletă a piciorului anterior ori flexie prea accentuată a piciorului posterior (ridicarea exagerată a genunchiului); lipsa coordonării braţe – picioare; mişcări rigide, sacadate şi nenaturale; poziţia trunchiului în flexie şi privirea orientată în jos. 1.
36
Indicaţii metodice toate exerciţiile se efectuează la început în ritm şi tempo lent şi pe distanţe scurte, crescând treptat viteza de execuţie şi distanţa; se urmăreşte mişcarea amplă şi suplă din articulaţia gleznei; se urmăreşte permanent execuţia relaxată, fără contracţii inutile;
de lucru numărul repetări respectiv cresc treptat funcţie de vârstă şi nivel distanţele de pregătire) de laşi10 -20m lade40-60m, de (în la 2-3 la 4-6 repetări. 3.1.3. Alergare cu genu nch ii sus (a.G.s.)
Este un exerciţiu care prin exersare, contribuie la: însuşirea mai rapidă a fazei de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător, însuşirea fazei pasului anterior din perioada de pendulare a pasului lansat de viteză, dezvoltarea muşchilor flexori şi extensori ai membrelor inferioare, îmbunătăţirea capacităţilor motrice coordinative şi la îmbunătăţirea capacităţii de efort (prin creşterea numărului de repetări şi a distanţelor de lucru). Tehnica de execuţie (Figura 3.) Contactul pe sol se realizează pe partea anterioară a labei piciorului, cu vârful orientat pe direcţia deplasării şi fără abateri laterale (Fig. 3.b), după care urmează o derulare rapidă în sensul vârf - talpă-călcâi, cu extensia completă a piciorului din planul anterior al mişcării şi cu preluarea greutăţii corpului (Fig. 3.a). Simultan cu extensia piciorului anterior, se efectuează flexia amplă a piciorului din planul posterior al mişcă rii (din articulaţia şoldului şi genunchiului), care trece spre înainte şi sus, ajungând cu coapsa la orizontală (poziţie paralelă cu solul), cu gamba perpendiculară pe sol (sau orientată uşor oblic -înapoi) şi laba c). În acest fel, trecerea piciorului picioruluispre aproape solul (Fig. 3. posterior înainteparalelă şi în suscudetermină la finalul mişcării, formarea a 3 unghiuri de aproximativ 90º (între coapsă şi trunchi, gambă şi coapsă, laba piciorului şi gambă), şi este simultană cu extensia completă a piciorului anterior şi apăsarea călcâiului acestuia pe sol (Fig. 3c). Trunchiul este vertical ori puţin înclinat înainte, cu capul în prelungirea trunchiului şi privirea înainte, iar braţele oscilează sincronizat cu mişcarea picioarelor, într-o acţiune energică şi amplă, palma ajungând până la nivelul privirii.
Dată fiind orientarea impulsiei preponderent spre verticală, lungimea paşilor va fi mică şi înaintarea lentă.
37
a
b
c
d
e
Figura 3 - alergarea cu genunchii sus
Succesiunea metodică a învăţării 1. Din stând, ridicarea alternativă la al 3 -lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus, simultan cu ridicarea pe vârf a piciorului de sprijin (analitic); 2. Din joc de glezne fără deplasare, ridicarea alternativă la al 3 -lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus; 3. Din joc de glezne cu deplasare, ridicarea alternativă la al 3 -lea pas a coapsei unui picior la orizontală (cu poziţia corectă a gambei şi labei piciorului) şi a braţului opus; 4. Alergare joc de glezne fără deplasare, cu ridicarea treptată a genunchilor (coapselor la orizontală); 5. Alergare cu genunchii sus fără deplasare; 6. Alergare cu genunchii sus cu deplasare; 7. Alergare cu genunchii sus cu amplitudine şi viteză de deplasare tot mai mare, ori cu înaintare foarte lentă.
Greşeli de execuţie frecvente contactul pe sol efectuat pe toată talpa; întinderea incompletă a piciorului aflat în faza de extensie; ridicarea coapsei insuficientă; flexia gambei pe coapsă; poziţia trunchiului este prea înclinată înainte – limitând ridicarea coapsei, ori prea înclinată înapoi – împiedicând întinderea completă a picio rului aflat în faza de extensie; mişcări lipsite de cursivitate sau nesincronizate.
Indicaţii metodice ridicarea coapsei trebuie să fie simultană cu extensia completă a piciorului de sprijin; 38
se urmăreşte acţiunea musculaturii triplei extensii şi extensia articulaţiilor corespunzătoare; se subliniază necesitatea apariţiei senzaţiei de poziţie înaltă a bazinului (C.G.G.); se abordează simultan mişcarea picioarelor şi a braţelor;
se pot alterna în execuţie, alergarea cu genunchii sus cu alergarea cu joc de glezne; la început, distanţa de lucru, intensitatea şi amplitudinea mişcărilor va fi moderată, acestea crescând treptat; numărul de repetări variază de la 1 -2 la 4-6,iar distanţele de lucru de la 1020m la 40-60m, în funcţie de vârstă, grad de pregătire şi obiectivul urmărit.
3.1.4
Alergar e cu pendu larea gambelor înapoi (a.P.g. înapoi )
Efectele execuţiei acestei structuri motrice se reflectă asupra învăţării fazei pasului posterior (perioada de pendulare) a pasului alergător – mai ales a pasului alergător lansat demusculaturii viteză undecoapsei, amplitudinea flexiei gambei pe coapsă esteşicea mai mare, prelucrării în special flexorii gambei precum asupra mobilităţii şi supleţei articulaţiei genunchilor. În acelaşi timp, exerciţiul se consti tuie – ca de altfel toate celelalte – ca o „cărămidă” aşezată la temelia construirii bazei de motricitate generale, care va favoriza învăţarea mai eficientă a tehnicii probelor de atletism. Tehnica de execuţie (Figura 4..) Alergarea cu pendularea gambelor înapoi este o formă de deplasare în care este accentuată faza pasului posterior, iar faza pasului anterior lipseşte, întreaga mişcare desfăşurându-se în planul posterior al mişcării.
întreruperea contactului cu solul,călcâiul gambaintrând pendulează activcuînfesele sus înainte, După efectuând o flexie maximă pe coapsă, în contact (Fig. 4..b şi d), după care coboară spre sol – fără a depăşi proiecţia verticală a C.G.G. al corpului – şi ia contact cu acesta pe partea anterioară (Fig. 4. c şi e) a labei piciorului (pe„pingea”).
39
a
b
c
d
e
Figura 4. Alergarea cu pendularea gambelor înapoi
Trunchiul este înclinat înainte favorizând mişcarea în plan posterior (Fig. 4..a), capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte, iar braţele oscilează îndoite din articulaţiile cotului dinapoi -înainte cu amplitudine limitată. Lungimea paşilor este redusă, întreaga mişcare fiind cursivă, relaxată, naturală. Succesiunea metodică a învăţării 1. Din sprijin pe palme oblic la perete, pendularea alternativă a gambelor înapoi; 2. Alergare cu pendularea gambelor înapoi fără deplasare, cu palmele aşezate pe faţa anterioară a coapselor; 3. Alergare cu pendularea gambelor înapoi fără deplasare, cu angrenarea braţelor în mişcarea oscilantă; 4. Alergare cu pendularea gambelor înapoi cu deplasare; 5. Alergare cu pendularea gambelor înapoi în tempouri alternate; 6. Alergare cu pendularea gambelor înapoi în alternanţă cu alte exerciţii din„şcoala alergării”.
Greşeli de execuţie frecvente flexie incompletă a gambei pe coapsă; contact pe sol pe toată talpa, neamortizat trunchiul vertical sau excesiv înclinat înainte; trecerea genunchiului în planul anterior al mişcării; execuţie rigidă ori lipsită de coordonarea braţ picior opus. Indicaţii metodice pentru a favoriza un contact pe sol corectşi o amplitudine maximă a flexiei gambei pe coapsă, se urmăreşte menţinerea labei piciorului în flexie plantară. 40
se insistă asupra iniţierii mişcării prin retroducerea coapsei, pentru a favoriza execuţia mişcării în plan posterior; se trece cât mai repede la o viteză crescută de execuţie, pentru a obţine un unghi de impulsie care de asemenea să favorizeze execuţia în plan posterior.
3.1.5. Aler gare cu pendul area (a.P.p.î.înainte)
(for fecarea)
picioar elor
întinse
înai nte
Ca şi în alte situaţii prezentate, este un exerciţiu nespecific atletismului (dealtfel nici altor discipline sportive), dar care este uneori utilizat datorită consecinţelor pe care le determină în direcţia prelucrării musculare – flexorii şi extensorii coapsei, extensorii gambei – dar mai ales în direcţ ia ameliorării coordonării neuro-musculare. Mişcarea se produce exclusiv în plan anterior. Tehnica de execuţie (Figura 5.)
a
b
c
d
e
Figura 5 Alergarea cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte
Înaintarea se produce ca urmare a unei impulsii efectuate exclusiv prin flexia plantară energică şi cu blocarea articulaţiei genunchiului unui picior, timp în care celă lalt picior este angrenat mai întâi într -o mişcare ascendentă până la un unghi mai mic de 45º faţă de sol (Fig. 5.d), după care acesta coboară efectuând contactul cu solul amortizat, pe pingea (Fig. 5.b ). Mişcarea ascendentă a unui picior este simultană cu mişcarea descendentă a celuilalt picior.
41
Trunchiul este înclinat înapoi favorizând mişcarea în plan anterior, capul în prelungirea trunchiului, cu privirea înainte. Braţele oscilează pe lângă corp, cu amplitudine limitată. Succesiunea metodică a învăţării 1. Din mers, ridicarea alternativă la trei paşi a câte unui picior întins,
până la un unghi mai mic de 45º faţă de sol; 2. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte fără deplasare, cu mâinile pe coapse; 3. Pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte fără deplasare, cu oscilaţia braţelor; 4. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu mâinile pe coapse; 5. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu oscilaţia braţelor; 6. Alergare cu pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu amplitudine progresiv crescătoare; 7. alternată Alergare cu cu alergare pendularea (forfecarea) picioarelor întinse înainte, cu genunchii sus. Greşeli de execuţie frecvente
efectuarea contactului pe sol pe toată talpa; flexia din articulaţia genunchiului; înclinarea trunchiului spre înapoi insuficientă; mişcări necoordonate şi lipsite de cursivitate. Indicaţii metodice distanţele de lucruşi numărul de repetări cresc progresiv, în corelare cuvârsta şi capacitatea subiecţilor; se urmăreşte blocarea articulaţiei genunchiului.
3.1.6. Alergare cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte (a.P.g. înainte sau alergar ea cu pas vâslit)
Prin repetare, exerciţiul facilitează însuşirea ulterioar ă a contactului activ cu solul (faza pasului anterior din perioada de pendulare specifică în special pasului lansat de viteză), întinderea gambei pe coapsă la atacul gardului (alergarea de garduri) şi dezvoltă ridicătorii coapsei şi extensorii gambei. Tehnica de execuţie (Figura 6) Alergarea cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte este o formă de deplasare în care se accentuează faza pasului anterior, iar faza pasului posterior lipseşte, ceea ce o face să semene cu alergarea cu genunchii sus, cu diferenţa că
după ce coapsa a ajuns orizontală, gambaşi sepregătind întinde înainte pe pe coaps coborând spre sol întinslaaproape complet contactul sol ă,pepiciorul partea anterioară a labei piciorului (pe „pingea”).
42
Trunchiul este uşor înclinat înapoi – dar nu exagerat, pentru a favoriza ridicarea coapsei şi întinderea gambei, iar braţele oscilează activ pe lângă corp.Întreaga acţiune trebuie să se desfăşoare cursiv
Figura 6 Alergarea cu genunchii sus şi pendularea gambelor înainte Succesiunea metodică a învăţării 1. Din stând, ridicarea coapsei la orizontală, întinderea gambei pe coapsă şi coborârea piciorului întins, analitic; 2. Din mers, ridicarea coapsei la orizontală, întinderea gambei pe coapsă şi coborârea piciorului întins alternativ, la al 3-lea pas; 3. Alergare cu pendularea gambelor înainte, fără deplasare; 4. Alergare cu pendularea gambelor înainte cu deplasare; 5. Alergare cu pendularea gambelor înainte, alternată cu alte exerciţii din „şcoala alergării” (ex.: cu alergarea cu pendularea gambelor înapoi).
ridicarea piciorului întins (cu gamba întinsă pe coapsă); contactul pe sol efectuat pe toată talpa; trunchiul înclinat exagerat spre înapoi; execuţii aritmice, lipsite de cursivitate ori de coordonare 43
Indicaţii metodice
3.1.7.
fiind o structură motrică ce ridică dificultăţi de coordonare, recomandăm abordarea tardivă a învăţării, după însuşirea celorlalte exerciţii din „şcoala şi cu a celor dinîn„şcoala săriturii”; se va urmări ridicareaalergării” piciorului gamba flexie şi abia apoi întinderea acesteia; se va acorda o atenţie permanentă execuţiei cursive şi coordonate; număr de repetări 1-4 şi distanţe de lucru de 10 -40m.
Alergare laterală cu paşi adăugaţi (a.L.p.a.)
Este un exerciţiu care nu are legătură directă cu tehnica pasului alergător, dar care produce efecte în direcţia prelucr ării unor grupe musculare neimplicate în alte mişcări (ex.: abductori şi adductori ai coapsei), sau a îmbunătăţirii coordonării, fiindlecţia de ac utilizatfizică) ca mijloc verigii de organismului pentru efort (în deeea educaţie sau alalîncălzirii (înpregătire lecţia de aantrenament sportiv). Execuţia poate urmări orientarea impulsiei mai mult spre verticală, rezultând o traiectorie mai mult înaltă, sau mai mult spre orizontală, rezultând o traiectorie razantă. Tehnica de execuţie (Figura 7.)
a
b
c
d
e
Figura 7 Alergarea laterală cu paşi adăugaţi
caracteristică este cu aceea că îndeplasării, timpul execuţiei, laterală-sea corpuluiPrincipala (axa umerilor) este paralelă direcţia înaintareaaxa realizându printr-o succesiune de apropieri şi depărtări ale picioarelor. Contactul cu solul se realizează pe partea anterioară a labei piciorului (care este orientată perpendicular pe axa alergării), preponderent pe exteriorul acesteia 44
pentru piciorul dinainte şi pe interiorul ei pentru piciorul dinapoi (Fig. 7.a şi b). Impulsia este realizată de piciorul dinainte (Fig. 7.b), dup ă care urmează un zbor cu apropierea picioarelor (Fig. 7c), un contact cu solul realizat pe piciorul dinapoi (Fig. 7.d) şi aproape simultan, depărtarea piciorului dinainte de cel dinapoi, în sensul deplasării; amortizarea se realizează prin efortul muscular de cedare şi prin flexie în articulaţiile piciorului dinapoi,a într -o impulsii acţiune suplă. Zborul poate fi înalt (consecinţă unei efectuate sub un unghi mare) ori razant (consecinţă a unei impulsii efectuate sub un unghi mic), paşii fiind în mod corespunzător, scurţi ori mai lungi. Trunchiul este vertical, capul în prelungirea trunchiului cu privirea orientat ă perpendicular pe direcţia deplasării, controlul asupra acesteia fiind realizat de vederea periferică. Braţele oscilează paralel cu axa alergării, efectuând câte un ciclu de mişcare (încrucişate înaintea corpului - Fig7.b, sau depărtate în lateral - Fig. 7.e) la fiecare pas adăugat. Succesiunea metodică a învăţării 1. Mers lateraldinapoi); cu paşi adăugaţi (impulsie pe piciorul dinainte, aterizare pe piciorul 2. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate redusă; 3. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate crescută şi impulsie orientată mai mult spre verticală; 4. Alergare laterală cu paşi adăugaţi, cu intensitate crescută şi impulsi e orientată mai mult spre orizontală; Greşeli de execuţie frecvente trunchiul este înclinat înainte; oscilaţia braţelor nu este sincronizată cu mişcarea picioarelor; aterizarea nu este amortizată prin jocul suplu din articulaţiile membrelor inferioare, fiind rigidă;
Indicaţii metodice
se efectuează un număr redus de repetări – 1-2; se recomandă – pentru o mai bună coordonare – schimbarea sensului execuţiei la jumătatea distanţei de lucru; se alternează execuţia cu impulsie înaltă cu cea razantă. 3.1.8.
Alergare laterală cu paşi încrucişaţi (a.L.p.î.)
Alergarea laterală cu paşi încrucişaţ i este un exerciţ iu care produce de asemenea efecte în direcţia prelucrării unor grupe musculare neimplicate în alte mişcări (ex.: abductori şi adductori, ridicători ai coapsei), sau a îmbunătăţirii coordonării, dar facilitează şi însuşirea unei secvenţe a elanului la aruncarea mingii mici/de oină şi la aruncarea suliţei (paşii 3 şi 4). Ca variantă, în activitatea specifică educaţiei fizice şcolare dar şi altor discipline sportive, se mai întâlneşte execuţia în care alternează succesiv 45
încrucişarea în planul anterior al mişcării cu încrucişarea în planul posterior – încrucişare alternativă înainte -înapoi (Fig.8.).
Figura8 Alergarea laterală cu paşi încrucişaţi alternativ
Execuţia presupune încrucişarea succesivă a piciorului dinapoi peste piciorul dinainte (Fig. 8. c), poziţia generală a corpului fiind cu axa laterală a corpului (axa umerilor şi axa bazinului) paralelă cu direcţia deplasării. Impulsia se realizează cu piciorul dinainte (Fig. 8c), cel dinapoi se flexează din articulaţiile şoldului (coapsa formează un unghi de 90º cu trunchiul - Fig. 8.b), genunchiului (gamba formează un unghi de 90º cu coapsa – Fig. 8c) şi gleznei (laba piciorului formează un unghi de 90º cu gamba), trece energic spre înainte şi peste piciorul dinainte, după care coboară spre sol prinîntindere, efectuând un nou contact suplu şi amortizat pe sol (Fig.8.d) . Piciorul dinainte, imediat după încrucişare, înaintează razant cu solul, trecând înaintea piciorului dinapoi. Întreaga acţiune are un aspect razant. Trunchiul este alergării. vertical,Braţele capul oscilează în prelungirea chiului privirea perpendiculară pe axa pe lângătrun corp dinapoişi înainte şi din exterior spre interior, pe o traiectorie relativ perpendiculară pe axa alergării. Ca şi la exerciţiul precedent, controlul asupra deplasării este re alizat cu ajutorul vederii periferice. Succesiunea metodică a învăţării 1. Mers lateral cu încrucişarea piciorului dinapoi peste piciorul dinainte; 2. Mers lateral cu paşi încrucişaţi accelerat, cu trecere în alergare laterală cu paşi încrucişaţi; 3. Alergare laterală cu paşi încrucişaţi, cu alternarea orientării axei umerilor. Greşeli de execuţie frecvente
ridicarea dinapoi; insuficientă a coapsei piciorului lungime insuficientă a pasului; execuţie crispată, rigidă.
46
Indicaţii metodice se efectuează2-3 repetări, p pe distanţe de 20 -40m; se urmăreşte o execuţie cât mai razantă şi cu pas lung; acţiunea piciorului dinapoi (încrucişarea) trebuie să fie energică; aşezarea labei piciorului dinapoi aproape perpendicular pe axul deplasării.
3.1.9. Al ergare în tempo moderat (a.T .m.)
Este exerciţiul principal utilizat pentru dezvoltarea rezistenţei aerobe (stimulează mecanismele aerobe de furnizare a energiei), se desfăşoară în tempo moderat şi ritm uniform, iar tehnica de execuţie se bazează pe alergarea uşoară (presupune aceeaşi structură a pasului alergător, dar cu alte caracteristici, datorate vitezei superioare de deplasare). Tehnica de execuţie (Figura 10.)
a
b
c
d
e
Figura.10. Alergarea în tempo moderat Unitatea structurală a tehnicii care se repetă ciclic, este pasul alergător în tempo moderat. Forţa de impulsie este mai mare decât la alergarea uşoară, ea finalizându -se cu piciorul de impulsie întins aproape complet (Fig.10. b). După întreruperea contactului cu solul, faza pasului posterior (perioada de pendulare) este mai amplă, datorită retroducerii coapsei şi flexiei mai accentuate a gambei pe coapsă, astfel că gamba ajunge aproximativ paralelă cu solul (Fig..10.a). După momentul verticalei, coapsa trece înainte şi în sus, formând un unghi
de la 45º cu solulun (Fig.10.b cu coborârea gamba se extinde sprepână înainte pregătind contact).cuSimultan solul efectuat pe toatăcoapsei, talpa spre pingea (pentru a fi economic), puţin înaintea proiecţiei genunch iului pe sol (.10.c).
47
Trunchiul este vertical, capul în prelungirea acestuia, cu privirea orientată înainte. Braţele susţin efortul prin oscilaţie dinapoi spre înainte, din exterior spre interior, sincronizate cu mişcarea picioarelor şi cât mai relaxate. Succesiunea metodică a învăţării 1. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, în linie dreaptă, cu
de revenire 2. pauză Alergare repetată completă; în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe ce cresc treptat de la 60-80m până la 150-200m (în linie dreaptă şi turnantă), cu pauză de revenire completă; 3. Alergare repetată în tempo moderat şi uniform, cu pauze de revenire incompletă; Greşeli de execuţie frecvente contact pe sol efectuat pe călcâi (neamortizat), pe pingea (neeconomic), sau cu axa labei piciorului dezaxată (vârful nu este orientat pe direcţia alergării);
abateri laterale mari între contactele succesive pe sol (exagerează abaterile laterale ale C.G.G. al corpului); lungimea pasului este prea mică (alergarea se transformă în alergare uşoară) ori prea mare (alergarea devine neeconomică); oscilaţia braţelor cu umerii ridicaţi. Indicaţii metodice rezistenţa aerobă se ameliorează dacă durata influenţării (alergării) trece de 15-20 min.; durata alergării creşte progresiv, alternând la început alergarea cu mersul; nu se vor folosi alergări pe durată mai mare de 30 min.; este importantă durata efortului şi nu distanţa parcursă; după M. Reiss, durata alergării în tempo moderat cu elevii din învăţământul preuniversitar, poate fi de: Vârsta
subiecţilor
Durata efortului
6-7 ani
7 minute
8-9 ani
10 minute
10-11 ani
12 minute
12-13 ani
18 minute
14-15 ani
20 minute
16-17 ani
25 minute
48
3.1.10. A lergare pe ter en vari at (a.T.v.)
În acest context, când folosim sintagma de mai sus, trebuie să facem distincţie între proba de concurs (cros) şi exerciţiul din „şcoala alergării” (utilizat şi ca mijloc al antrenamentului sportiv). Ca exerciţiu din „şcoala alergării”, utilitatea este orientată tot spre ameliorarea rezistenţei aerobe, prezentând avantajul
diversităţii, evitându -se astfel de monotonia, deprinderi motrice (deprinderea alergare). dar şi spre îmbogăţirea fondului de Tehnica de execuţie Din punct de vedere al tehnicii, pasul aler gător utilizat în alergarea pe teren
variat este asemăn ător cu pasul alergător în tempo moderat, suferind doar mici ajustări adaptative motivate de schimbarea profilului terenului, a consistenţei acestuia ori apariţiei unor obstacole naturale. Părţi ale pasului alergător şi ale atitudinii generale a corpului, se modifică astfel:
contactul pe sol se orientează: - mai mult spre partea anterioară a labei piciorului (pe „pingea”), pe teren dur – pentru favorizarea amortizării contactului şi în rampă (la deal) – pentru a favoriza impulsia; - pe toată talpa, pe teren moale – pentru a compensa echilibrul mai precar; - mai mult spre călcâi, în pantă (la vale) – pentru a controla creşterea vitezei de deplasare; lungimea pasului scade prin diminuarea amplitudinii în fa za pasului anterior şi posterior, în rampă – pentru economie de efort şi pe teren moale ori alunecos – pentru economie de efort şi echilibru optim; trunchiul se înclină: - înainte, în rampă – pentru a stimula faza pasului anterior; - înapoi, în pantă – pentru menţinerea sub control a vitezei; braţele oscilează cu amplitudine redusă şi preponderent în plan anterior, în rampă; obstacolele: - înalte (ex.: buşteni) se depăşesc prin călcare sau prin săritură cu sprijin pe o mână; - late (ex.: curs de apă) se depăşesc prin săritură cu aterizare pe ambele picioare sau pe piciorul opus celui de bătaie. 1. Alergare repetată pe teren cu profil alternat plat – rampă (la deal) – pantă (la vale), alternată cu mers şi pe distanţe ce cresc treptat; 2. Alergare repetată pe teren cu consistenţă variabilă – pământ bătut, teren nisipos, teren cu iarbă etc.; 3. Alergare repetată pe teren cu profil şi consistenţă variabilă.
necorelarea contactului pe sol cu profilul şi consistenţa solului; 49
necorelarea poziţiei trunchiului cu profilul terenului (înclinarea trunchiului prea mult ori prea puţin); exagerarea tempoului (alergare neeconomică). Indicaţii metodice
este un exerciţiu indicat doar în condiţiile unei bune capacităţi de efort; sunt de preferat terenuri cu consistenţă medie ori moale şi cu înclinaţii mici sau medii; alergarea repetată se efectuează pe distanţe ce cresc treptat de la 100m la 250-300m; durata alergării creşte progresiv.
3.1.10.1 Alergarea în cursa montană Tehnica alergării montane se abordează după însușirea tehnicii alergării de semifondcare şi fond. Pasulpedeparcurs, alergare identicterenului cu cel deîlladetermină fond, dar pe obstacolele se ivesc caeste şi relieful alergător la variații de tempo şi la așezări diferite ale piciorului pe sol. Având în vedere faptul că traseul de deplasare prezintă configurație diferită a solului, prin natura şi profilul acestuia, alergarea se adaptează la condițiile terenului urmărindu-se: păstrarea echilibrului general al corpului; modificarea minimă a pasului lansat în tempo moderat; trecerea obstacolelor cu efort minim.
În cursele de alergare montană, la alergarea pe teren plat întâlnim patru faze ale alergării şi anume (fig. 11):
faza de contact; sprijin; propulsie; suspensie.
Fiecare din aceste faze joacă un rol important în înaintarea alergătorului. Faza de contact este momentul în care piciorul intră în contact cu solul. Îi urmează faza de sprijin, când piciorul se sprijină pe sol dându -i gambei acțiunea de propulsie. Urmează propulsia, moment în care bazinul depășește axa verticală a piciorului.La final urmează faza de suspensie, când nici un picior nu atinge solul
50
Contact
Sprijin
Propulsie
Suspensie
F igur a nr.11- Alergarea pe teren plat
9.2 Alergarea în urcare Se recomandă înclinarea bustului spre înainte, poziția capului se regăsește în prelungirea bustului.Alergătorul trebuie să fie foarte relaxat: umerii coborâți, brațele semi-flectate, mâinile sunt la nivelul șoldurilor.Este foarte important ca poziția bazinului să fie în retroversiune direct sub călcâiul piciorului de sprijin. Problema permanentă a alergătorului este de a -şi adapta pasul la înclinația pantei. Genunchii trebuie să fie îndoiți, iar contactul cu solul se face pe vârful piciorului (pingea). În urcare este preferabil ca faza de sprijin să fie redusă la maxim. Durata propulsiei are un rol foarte important, iar rolul brațului este unul esențial. Mișcarea brațelor înainte – înapoi, ajută mult în urcare. Corpul este aplecat înainte, alergătorul îşi mișcă un braț înainte în axa corpului cu pumnul semi-închis până în dreptul feței,iar cotul opus este împins în sus,spate. Genunchiul liber urcă până la orizontală în dreptul șoldului(fig.12).
Contact
Sprijin Propulsie Suspensie F igura 12 - Alergarea în urcare O caracteristică a curselor de alergare montană este aceea că dacă
pantele 9.3.Mersul au o înclinație foarte mare, urcarea lor se face la pas. în urcare Pe pantele foarte abrupte mersul este mai economic din punct de vedere al energiei consumate şi, totodată, mult mai eficace dacă se respectă câteva indicații tehnice şi anume: bustul trebuie înclinat puternic înainte, până la 51
punctul în care este paralel cu solul, capul puțin ridicat, spatele rotunjit cu bazinul împins în spate. Mâinile se sprijină pe partea inferioară a coapselor şi sunt îndoite. În faza contactului cu solul, piciorul se sprijină pe toată talpa prin plasarea genunchiului cât mai sus, astfel încât contactul piciorului cu solul să fie
cât mai În susfaza pe pantă. de sprijin, bustul trebuie să rămână paralel cu solul şi retroversia bazinului accentuate. În faza propulsiei piciorul de sprijin se află în extensie, el nu atinge solul decât prin înainte. Brațele sunt așezate pe coapse și înclinarea bustului este accentuată. Intervine îndoirea genunchiului. Mâinile rămân sprijinite pe coapse, îndoite cu coatele în sus. În mers nu există faza de suspensie (fig.13).
Contact
Sprijin
Propulsie
Suspensie Nu există
F igur a nr 13 - Mersul în urcare 9.4. Coborârea Există două tipuri de coborâre şi anume: coborârea pe teren ușor şi coborârea pe teren accidentat.
9.4.1 Coborârea pe teren ușor
Corpul şi capul trebuie înclinate către înainte astfel încât să fie perpendicular cu solul. Umerii sunt ridicați. Umărul situate pe partea piciorului de contact este situate în spate. Brațele sunt semi -flectate, piciorul din spate este întins.Un lucru important este faptul că, contactul cu solul să se facă pe călcâi iar călcâiul piciorului din spate să fie pendulat în spate până în dreptul fesei. În faza de sprijin, piciorul se sprijină cu toată talpa pe sol. Brațele sunt îndoite. Corpul rămâne înclinat spre înainte. În propulsie, brațele se mișcă înainte-înapoi, genunchiul liber urcă, bazinul se plasează ușor spre înainte. Faza de suspensie este relativ lungă,iar fuleul este unul foarte lung. Corpul rămâne înclinat spre înainte, brațele semi-flectate se mișcă înainteînapoi.Bazinul revine la vertical. Piciorul din față este întins, iar cel din spate este îndoit (fig.1 4).
52
Contact
Sprijin
Propulsie
Suspensie
F igura nr.1 4- Coborârea pe teren uşor
9.4.2 Coborârea pe teren accidentat Contactul cu solul se efectuează cu corpul înclinat spre înainte. Axa corp-cap trebuie să fie perpendicular cu solul. Alergătorul trebuie să adopte o poziție relaxată cu bazinul în retroversie. Brațele sunt semi-flectate, depărtate puțin de corp pentru a asigura menținerea echilibrului (fig 15).
Contact
Sprijin
Nu exista Suspensie propulsie
Figura nr.5 - Coborârea pe teren acci
Contact
Sprijin
Propulsie
Suspensie
3.1.11. Alergare lansată (a.L.)
Ca aspect general, alergarea lansată este asemănătoare cu alergarea în tempo moderat, dar cu o viteză de deplasare (tempo) superioară, ceea ce produce mici modificări adaptative ale tehnicii pasului alergător. Este unul din principalele mijloace ale încălzirii generale (în majoritatea disciplinelor sportive dinamice) şi speciale (pentru alergătorii din probele de viteză); contribuie la formarea deprinderii de alergare cu pas lung şi reprezintă o bază motrică pentru însuşirea tehncii pasului alergător lansat de viteză. Tehnica de execuţie (Figura 11.) Viteza de deplasare se dobândeşte printr -o accelerare incompletă – pe primii 4-6 paşi – prin creşterea rapidă a frecvenţei dar mai ales a lungimii paşilor, după 53
atingerea vitezei optime raportul dintre frecvenţa şi lungimea paşilor rămânând constant până la finalul distanţei de alergat (viteza de deplasare rămâne constatntă). Contactul cu solul se realizează activ (printr -o acţiune dinainte înspre înapoi) pe pingea, cu o faza de amortizare mai consistentă (Fig. 1 5.f); înaintea întreruperii contactului cu solul, piciorul termină impulsia întins (Fig. 1 5.a), continuând cu retroducerea coapsei şi flexia gambei pe coapsă sub un unghi mai mic de 45º, gamba ajungând oblică faţă de sol (Fig..1 5.c). Faza pasului anterior este de asemenea amplă, coapsa apropiindu-se de orizontală (Fig. 15.d); coborârea coapsei este însoţ ită de întinderea gambei pe coapsă, iar contactul cu solul se realizează înaintea proiecţiei genunchiului pe sol (Fig..1 5.c,d,e). Creşterea intensităţii impulsiei şi amplitudinii celor două faze a p erioade de pendulare – a pasului posterior şi anterior, determină o lungime mai mare a pasului lansat decât a pasului în tempo moderat. Trunchiul este puţin înclinat înainte, capul în prelungirea acestuia şi privirea orientată înainte. Braţele oscilează deasemenea cu amplitudine mai mare, cu o mişcare sincronizată cu cea a picioarelor.
a
b
d
c
e
f
Figura 15. Alergarea lansată
54
Succesiunea metodică a învăţării 1. Alergare repetată în linie dreaptă, pe distanţe de 40-80m, cu marcarea distanţei de accelerare incompletă 2. Alergare repetată în turnantă, pe distanţe de 40 -80m; 3. Alergare repetată în linie dreaptă şi turnantă (cu intrare şi cu ieşire în/din
turnantă), pe distanţe de 40-80m.
Greşeli de execuţie frecvente contact pe sol efectuat pe toată talpa; creşterea insuficientă a lungimii paşilor (amplitudine insuficientă a celor două faze menţionate); execuţie sacadată (creşterea excesivă a lungimii paşilor); execuţie rigidă, lipsită de cursivitate. Indicaţii metodice se urmăreşte optimizarea raportului dintre frecvenţa şi lungimea paşilor; în prima faza a învăţării, tempoul (viteza) este mai redus; se urmăreşte formarea deprinderii de alergare fluentă, relaxată, pe fondul unei intensităţi mai ridicate a efortului.
55
3.1.12. Alergare accelerată (a.Ac.)
Ca mişcare, principala sa caracteristică este creşterea progresivă a vitezei de deplasare, ca urmare a creşterii treptate a lungimii paşilor de alergare (fuleu) şi simultan, a măririi graduale a frecvenţei acestora, în funcţ ie de nevoile specifice (probei), atingând până la 90 -95% din potenţialul maxim de viteză. Din acest motiv, respectiv punerea cât mai rapidă în valoare a potenţialului individual de viteză, alergarea accelerată nu poate fi disociată de poziţia din care aceasta începe, adică o poziţie similară startului de sus/din picioare, cu o amplitudine a flexiilor din cele trei articula ţii (glezne, genunchi şi şolduri) proporţională cu mărimea acceleraţiei. Astfel, cu cât se doreşte atingerea unei viteze de deplasare mai mari, cu atât flexiile vor fi mai accentuate şi C.G.G. al corpului mai aproape de sol. Prin intermediul repetării alergării accelerate, se formează treptat şi simţul accelerării. În practică, alergarea accelerată se întâlneşte în numeroase ipostaze: mijloc antrenamentului alergătorilor (de viteză, semifond fond), al încălzirii săritorilor,generale, dar şi caal parte a tehnicii unor probe. Astfel, sub forma uneiorialergări accelerate se prezintă lansarea de la start în probele de viteză, lansarea de la start, evadarea din pluton şi finish-ul în probele de semifond, fond şi mare fond, dar şi elanul în probele de sărituri. Tehnica de execuţie (Figura.16.) La începerea alerg ării un picior este înainte celălalt înapoi, orientate cu vârful pe direcţia alergării şi cu o distanţă de cca. ½ de lungime de talpă între ele; trunchiul este înclinat înainte, astfel încât greutatea corpului să fie repartizată aproape exclusiv pe piciorul dinainte, piciorul dinapoi având rol de echilibru. Braţele sunt flexate din articulaţia cotului şi orientate invers faţă de picioare („braţ picior opus”). Mărimea celor trei flexii – a trunchiului pe coapse, a coapselor pe gambe şi a gambelor pe labele picioarelor – este direct proporţională cu necesarul de viteză (Fig..16.a). Impulsia este simultană din ambele picioare, cel aflat în plan posterior întrerupând primul contactul cu solul şi trecând rapid dinapoi înainte şi în sus. Piciorul dinainte efectuează o impulsie completă, întins din toate articulaţiile la întreruperea contactului cu solul (Fig. 16.b). Amplitudinea celor două faze extreme – a pasului anterior şi posterior – este redusă la primii paşi, aceasta crescând progresiv, la fiecare pas (Fig. 16.b, c). La primii paşi, perioada de sprijin este lipsită aproape complet de faza de amortizare (Fig. 16.e,f), obiectivul cel mai important fiind „ruperea” cât mai rapidă a inerţiei statice şi angrenarea în mişcarea de alergare.
56
Primii paşi sunt de asemenea caracterizaţi de efectuarea contactului cu solul cu o depărtare laterală considerabilă faţă de axa alergării, depărtare ce scade treptat cu fiecare pas efectuat. Trunchiul flexat pronunţat la începerea alergării, se îndreaptă tr eptat spre verticală; braţele sunt îndoite din articulaţiile cotului la aprox. 90º şi oscilează p e lângă corp dinapoi înainte şi din exterior spre interior cu o amplitudine care creşte în concordanţă cu creşterea lungimii paşilor
a
b
d
c
e
Figura 16. Alergarea accelerată
57
f
Succesiunea metodică a învăţării 1. Din alergare uşoară, creşterea treptată a vitezei de deplasare în linie dreaptă; 2. Din stând, dezechilibrarea C.G.G. al corpului spre înainte, cu trecere în
alergare accelerată 20m şicudecelerare în linie dreaptă; 3. Alergare uşoară alternată alergare accelerată (10m a.U.+15m a.Ac.+10m a.U.+15m a.Ac.) în linie dreaptă, apoi şi în turnantă; 4. Din poziţia de plecare, alergare accelerată cu plecare liberă în linie dreaptă, apoi şi în turnantă; 5. Din poziţia de plecare, alergare accelerată cu plecare la semnal sonor în linie dreaptă, apoi şi în turnantă; 6. Din poziţia de plecare, alergare accelerată sub formă de întrecere în linie dreaptă, apoi şi în turnantă. Greşeli de execuţie frecvente
menţinerea în flexie accentuată după începerea alergării; îndreptarea trunchiului bruscă a trunchiului, defavorizând impulsia; creşterea vitezei exclusiv pe seama măririi frecvenţei; atitudine generală crispată, nenaturală. Indicaţii metodice
intensitatea efortului este la început de până la 80 -85% (intensitatea mai redusă favorizează însuşirea tehnicii şi a simţului accelerării); în general, după însuşirea tehnicii, se folosesc efortu ri submaximale (90-95% din potenţialul maxim – 1 RM), deoarece intensitate maximă favorizează apariţia greşelilor; în cazul formaţiilor de lucru multiple (3 -4 elevi), se urmăreşte omogenizarea
valorică a acestora; se pot utiliza semne pe sol, pentru a sti mula creşterea lungimii paşilor.
58
3.1.13. Al ergar e peste obstacol e joase (a.O.j.)
Constă în deplasarea cu trecerea succesivă a mai multor obstacole de înălţimi diferite şi aşezate la distanţe egale unul de celălalt, care să permită efectuarea aceluiaşi număr de paşi (5, 4, 3 sau 2) la un parcurs. Efectuarea trecerii cu număr par de paşi vizează depistarea piciorului de atac şi pregătirea bilaterală a tehnicii pasului peste gard din perspectiva unei eventuale specializări în p roba de 400 m.g., iar utilizarea ritmului impar de paşi – în final 3 – este conformă cu prevederile regulamentului pentru probele scurte de alergări de garduri. Acest exerciţiu, contribuie la însuşirea mecanismului de bază al alergării de garduri, îmbogăţind fondul de deprinderi motrice care favorizează învăţarea tehnicii acestei probe. Tehnica de execuţie Se învaţă global, pe fondul alergării repetate peste mai multe obstacole, în care bătaia se efectuează pe un picior, iar trecerea obstacolului (atacul) cu celălalt. Distanţa de la locul de bătaie la obstacol, trebuie să permită trecerea relativ razantă peste obstacol; trecerea piciorului de atac, se realizează cu întinderea gambei pe coapsă, iar trecerea piciorului de remorcă (piciorul de bătaie se transformă în picior de remorcă, el trecând peste obstacol după piciorul de atac) se face cu uşoară dezaxare laterală (spre exterior). Trunchiul menţinut vertical în timpul alergării pân ă la şi între obstacole, se flexează uşor la trecerea fiecărui obstacol; capul este în prelungirea capului, privirea fiind orientată spre obstacolul următor. Braţele oscilează pe lângă corp. Succesiunea metodică a învăţării 1. Alergare peste 3-5 obstacole, cu număr neprecizat de paşi între obstacole şi plecare liberă; 2. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 5 paşi între ele, pentru depistarea piciorului
de atac, cu plecare liberă; 3. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 paşi între ele, cu plecare liberă; 4. Alergare peste 1 obstacol, cu plecare din poziţia startului de sus/din picioare şi lansare cu 8 paşi până la obstacol, pentru depistarea poziţiei de plecare; 5. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi până la primul obstacol; 6. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 4 paşi între ele (atacare alternativă) şi lansare liberă; 7. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 4 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi până la primul obstacol; 8. Alergare peste 3-5 obstacole, cu 3 şi 4 paşi între ele şi lansare cu 8 paşi pân ă la primul obstacol, sub formă de întrecere;
59
trecerea înaltă a obstacolului, ca urmare a bătăii prea apropiate de obstacol; trecerea piciorului de atac ori a celui de remorcă prin flexie spre interior; reluarea contactului pe sol după obstacol, pe ambele picioare; reluarea contactului pe sol mai întâi cu piciorul de remorcă;
micşorarea lungimii paşilor la alergarea între obstacole; lipsa de sincronizare între braţe şi picioare; obstacolele pot fi linii sau zone marcate, stinghii, obstacole joase, garduri şcolare; primul factor de progres este creşterea distanţei între obstacole şi doar apoi înălţimea acestora; se organizează 2-3 rânduri de garduri, cu distanţe şi înălţimi diferite, accesibile tuturor elevilor; se pot utiliza semne care să marcheze locul de bătaie şi de aterizare (pentru o trecere lungă şi cât mai razantă); la început, când înălţimea obstacolelor este mică, atenţia va fi îndreptată către întinderea şi coborârea activă a piciorului de atac; pe măsură ce creşte înălţimea obstacolelor, atenţia se orientează către fl exia trunchiului pe coapsa piciorului de atac şi către dezaxarea laterală a piciorului de remorcă, fără a accentua amplitudinea acesteia; utilizarea ritmului cu număr par de paşi de alergare între obstacole, contribuie la formarea deprinderii de a ataca cu ambele picioare, deprindere utilă mai târziu în cazul unei eventuale specializări în proba de 400mg sau 3000m obstacole, iar ritmul cu număr impar de paşi de alergare între obstacole contribuie la formarea ritmului specific probelor de 100-110 m.g.; se poate utiliza în cadrul unor ştafete, devenind mai atractivă.
60
3.2.Școala săriturii școala săriturii:- cuprinde exercitii de baza în formarea mecanismelor necesare în sariturile atletice; saritura în lungime, saritura în înaltime, triplusalt, saritura cu prajina. Fiind o miscare mai complexa, cu mai multe faze, presupune realizarea mai multor aspecteîncezbor au lasi baza desprinderea multilaterala sub diferite unghiuri; realizarea unui echilibru realizarea unei aterizari amortizate
3.2.1
Pas săltat (p.Sl.)
Pasul săltat constă într - o impulsie şi o desprindere efectuat ă pe un picior, cu înscrierea corpului pe o traiectorie de zbor – cu caracteristici descrise în continuare – şi reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior (piciorul de impulsie). În principala sa formă de execuţ ie – pe care o vom descrie mai pe larg – presupune o succesiune de paşi săltaţi, în care piciorul care realizează impulsia respectiv reluarea contactului cu solul se schimbă continuu, sub forma pasului săltat alternativ. Pe lângă varianta pe care noi o considerăm fundamentală – pasul săltat alternativ, mai trebuiesc menţionate şi celelalte variante – derivate, care de asemenea vor fi descrise dar mai succint deoarece presupun aceleaşi demersuri în vederea desprinderii şi reluării contactului cu solul, precum şi aceeaşi postură în faza de zbor, sub forma pasului săltat cu elan ritmic intermediar de 3 sau 5 paşi, a celui cu elan ritmic intermediar de 2 sau 4 paşi şi a pasului săltat cu elan şi aterizare în groapa cu nisip. Toate exerciţiile menţionate, au un rol deosebit în constituirea bagajului motric general, dar şi a celui minim necesar pentru însuşirea tehnicii probelor de deoarece prin iintermediul -sărituri, depistarea piciorulu de bătaie; lor se realizează: - învăţarea desprinderii unilaterale; - ameliorarea coordonării mişcărilor segmentare în zbor şi a echilibrului; - formarea deprinderii de amortizare a şocului de contact la aterizare; - introducerea în ritmul specific ultimilor paşi ai elanului în probele de sărituri; - dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţă explozivă/detentă) a membrelor inferioare. Tehnica de execuţie (Figura 17.)
61
a
f
b
c
g
h
d
e
i
Figura 17 Pasul săltat alternativ
Execuţia const ă în deplasarea C.G.G. al corpului prin intermediul unei faze de zbor, orientate atât pe o componentă orizontală cât mai ales pe una verticală, ca urmare a unei impulsii energice efectuate sub un unghi mare faţă de sol (cca. 7580º), a unei aterizări efectuate pe acelaşi picior şi a unui pas de legătură care transferă aceeaşi execuţie pe celălalt picior (Fig. 17.). Forţând puţin expresia, este un pas săltat cu elan intermediar de 1 pas, numărul impar determinând caracter ul alternativ al execuţiei. Piciorul de impulsie se aşează pe sol activ (sub forma unei b ătăi), pe toată talpa ori chiar pe călcâi (Fig. 17.a), după care urmează o rulare în sensul călcâi, talpă, vârf şi o extensie completă finalizată cu întinderea segme ntelor în cele trei articulaţii (gleznă, genunchi, şold) ale membrului inferior implicat ( 17.c).
62
Simultan cu acţiunea piciorului de impulsie, piciorul de avântare pendulează dinapoi spre înainte prin flexie din articulaţia genunchiului până când coapsa ajunge la orizontală (cu un unghi de aprox. 90º faţă de trunchi), cu gamba perpendiculară pe sol (cu un unghi de aprox. 90º faţă de coapsă) şi laba piciorului relaxată, orientată uşor oblic în jos (Fig. 17.d). parcursul acţiunii vertical capul înPeprelungirea acestuia,membrelor iar braţeleinferioare, oscileazătrunchiul alternativsepemenţine lângă corp, cucu o mişcare mai viguroasă a braţului opus piciorului de avântare, braţ care ajunge cu degetele aproximativ la nivelul fru nţii şi cu un unghi de aprox. 90º între braţ şi antebraţ. Poziţia întinsă a piciorului de impulsie, în flexie a piciorului de avântare, verticală a trunchiului şi capului precum ş i poziţia braţelor (Fig. 17.d,h ), se menţine prin blocarea tuturor articulaţiilor pe toată durata zborului (faza fără sprijin). Reluarea contactului cu solul se produce pe piciorul de impulsie, suplu, pe partea anterioară a labei piciorului, cu derulare pe talpă şi călcâi şi cu efort muscular de cedare (Fig. 17.i). Contactele succesive cu solul se produc fără abateri laterale. Succesiunea metodică a învăţării 1. Din stând fără deplasare, săltări alternative pe câte un picior (cu reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior); 2. Săltări alternative pe câte un picior, cu deplasare (alergare săltată); 3. Din stând, trecere în poziţia statică de pas săltat fără desprindere, alternativ pe câte un picior, cu menţinerea poziţiei câteva secunde; 4. Din stând, trecere în poziţia de pas săltat cu desprindere uşoară fără înaintare, alternativ pe câte un picior; 5. Din deplasare în mers, trecere în poziţia statică de pas săltat fără desprindere, alternativ pe câte un picior, cu menţinerea poziţiei câteva secunde; 6. Din deplasare, pas săltat alternativ cu desprindere uşoară; 7. Din deplasare, pas săltat alternativ cu desprindere din ce în ce mai amplă;
Greşeli de execuţie frecvente
aşezarea labei piciorului de impulsie cu depărtare laterală faţă de axul deplasării, ori dezaxat; piciorul de impulsie face o extensie incompletă (la desprindere, rămâne un unghi mai mic de 180º între gambă şi coapsă); flexia piciorului de impulsie după întreruperea contactului cu solul; ridicarea insuficientă a coapsei piciorului de avântare; flexia gambei pe coapsă, cu aducerea călcâiului sub bazin; flexia ori extensia trunchiului simultan cu ridicarea piciorului de avântare; nesincronizarea mişcării piciorului de avântare cu braţul opus; 63
lipsa blocării articulare pe parcursul zborului (mişcări sau oscilaţii ale piciorului de avântare ori ale braţului opus); lipsa cursivităţii în alternarea paşilor săltaţi, din cauza unui pas de legătură lung (mişcări sacadate); Indicaţii metodice dacă nivelul de motricitate al colectivului este ridicat şi omogen (se observă de la primele execuţii), se poate trece mai repede la execuţiile cu deplasare şi desprindere, scurtând succesiunea metodică; se va urmări în mod deosebit ritmul execuţiei şi modul activ de aşezare a piciorului de impulsie pe sol; o atenţie mai mare se va acorda execuţiei impulsiei cu piciorul îndemânatic; treptat, distanţele de lucru vor creşte de la cca. 20 metri la 40, 50 şi chiar mai mult. 3.2.2.
Pas sărit (p.Sr.)
Printr-o analogie cu structura de mişcare prezentată anterior, pasul sărit const ă într-o impulsie şi o desprindere efectuată pe un picior, cu înscrierea corpului pe o traiectorie de zbor – cu caracteristici descrise în continuare – şi reluarea contactului cu solul pe piciorul opus (piciorul de avântare). Continuând comparaţia cu pasul săltat, pasul sărit – în principala sa formă de execuţie pe care o vom descrie mai pe larg (pasul sărit alternativ) – presupune o
succesiune de sărituri consecutive, impulsie/desprindere pe un picior şi reluare a contactului cu solul pe celălaltcupicior; astfel, după fiecare ciclu de mişcare, piciorul de avântare – prin reluarea contactului cu solul – devine picior de impulsie, iar piciorul de impulsie devine picior de avântare. Pe lângă varianta pe care noi o consider ăm deasemenea fundamentală – pasul sărit alternativ, mai trebuiesc menţionate şi celelalte variante – derivate (chiar dacă foarte puţ in utilizate şi aceasta mai ales în antrenamentul triplusaltiştilor), care de asemenea vor fi descrise dar mai succint, deoarece presupun aceleaşi mişcări segmentare în faza de zbor, sub forma pasului sărit cu elan ritmic intermediar de 2, 4 sau 6 paşi, a celui cu elan ritmic intermediar de 1, 3 sau 5 paşi şi a pasului sărit cu elan şi aterizare în groapa cu nisip. În cazul tuturor acestor variante derivate, este foarte importantă menţinerea intensităţ ii efortului în limite care să nu afecteze negativ tehnica pasului sărit. Şi aceste exerciţii au un rol deosebit în constituirea bagajului motric general, dar şi a celui minim necesar pentru însu şirea tehnicii probelor de sărituri (mai ales triplusalt), deoarece prin intermediul lor se realizează: - depistarea piciorului de bătaie; 64
-
învăţarea/consolidarea desprinderii unilaterale; formarea deprinderii de menţinere a depărtării mari în plan sagital; ameliorarea coordonării mişcărilor segmentare în zbor şi a echilibrului; formarea deprinderii de amortizare a şocului de contact la aterizare; dezvoltarea forţei în regim de viteză (forţă explozivă/detentă) a membrelor inferioare. Tehnica de execuţie (Figura 18.) Deplasarea C.G.G. al corpului se produce printr- o succesiune de sărituri (sau zboruri), în care impulsia – sub un unghi ascuţit faţă de orizontală – o realizează un picior, iar reluarea contactului cu solul se produce pe piciorul opus. Piciorul de impulsie se aşează pe sol activ, pe călcâi (Fig. 18.a), cu rulare în sensul călcâi -talpă- vârf (Fig. 18.b), extensie cu întinderea completă din toate articulaţiile implicate şi desprindere orientată pe o traiectorie oblică în sus (Fig. 18c). Simultan cu acţiunea piciorului de impulsie, piciorul opus (de avântare) trece în planul anterior al mişcării flexat din articulaţia genunchiului (Fig. 18.b,c), cu coapsa la orizontală ori chiar mai sus – unghi de 90º sau mai mic între coapsă şi trunchi – şi cu gamba uşor flexată pe coapsă – unghi mai mic de 90º între gambă şi coapsă (Fig. 18d,h). Trunchiul este uşor în flexie (Fig. 18h), iar braţele oscilează alternativ (braţ -picior opus) sau simultan, cu un caracter foarte activ pentru a stimula impulsia. Dup ă întreruperea contactului cu solul, prin acţiunea piciorului de impulsie spre înapoi prin – uşoară flexie a gambei pe coapsă – şi a piciorului de avântare spre înainte, între coapse se realizează o depărtare mare în plan sagital, menţinută pe cea mai mare parte a traiectoriei de zbor (Fig. 18.d).
Fig Figura 18. Pasul sărit 65
Pe ultima parte descendentă a zborului, gamba piciorului de avântare se întinde pe coapsă, iar aceasta coboară pregătind reluarea contactului cu solul – de asemenea pe călcâi şi în mod activ – contact orientat pe o direcţie dinainte spre înapoi (Fig. 18.e,f). Succesiunea metodică a învăţării 1. Alergare accelerată – cu rată mică de accelerare – cu creşterea exagerată a lungimii paşilor, alergarea devenind sacadată (alergare sărită); paşii sunt lungi şi razanţi; 2. Alergare cu creşterea lungimii paşilor, cu inte nsitate mai mare (alergare sărită cu intensitate mai mare); 3. Pas sărit alternativ peste marcaje dispuse cu distanţe din ce în ce mai mari între ele; 4. Pas sărit alternativ cu intensitate din ce în ce mai mare – lungimea paşilor creşte; Greşeli de execuţie frecvente
contact cuincompletă solul efectuat pe partea anterioarăpăstrează a labei piciorului; impulsie – piciorul de impulsie un unghi ascuţit în articulaţia genunchiului; ridicarea insuficientă a coapsei piciorului de avântare; retroducere insuficientă a piciorului de impulsie după întreruperea contactului cu solul; anticiparea contactului cu solul (grăbirea reluării contactului cu solul); poziţie neadecvată a trunchiului – în extensie ori prea mult în flexie; Indicaţii metodice se vor evita suprafeţele dure de lucru (beton, asfalt); de foarte mare importanţă este crearea şi menţinerea depărtării mari în plan sagital între coapse; distanţele de lucru şi numărul de repetări va creşte treptat şi cu foarte mare grijă, din cauza durităţii execuţiilor – contact cu solul şi intensitate a efortului;
66
4.3.
Şcoala aruncării
Aruncarea în accepţiunea cea mai generală, presupune o interacţiune directă între un obiect şi o persoană care acţionează asupra acestuia prin intermediul forţei musculare, imprimându-i o mişcare. Dicţionarul, oferă următoarele definiţii : arunca vb 1 A face, printr-o mişcare violentă, ca ceva (sau cineva) să ajungă la o oarecare distanţă de locul în care se află în spaţiu sau într -un loc determinat; a proiecta, a propulsa. aruncare s.f. Acţiunea de a (se) arunca şi rezultatul ei; aruncătură. Probă atletică (aruncarea greutăţii, suliţei, discului, ciocanului). Ca părţi ale „şcolii aruncării”, exerciţiile care fac parte din aceasta se clasifică în trei categorii, în funcţie de modul în care forţa aruncătorului se transferă asupra obiectului aruncat, respectiv aruncări de tip azvârlire, de tip împingere şi de tip lansare cu una ori cu două mâini. În toate aruncarile, obiectele, dupa eliberare, executa în timpul zborului o traiectorie asemanatoare cu o parabola. Lungimea aruncarii, ce ne intereseaza, este data de formula fizica: unde: - viteza cu care paraseste obiectul mâna aruncatorului; - unghiul de lansare; - acceleratia gravitationala. Aceasta formula este valabila pentru vid. În practica, pe stadion, apar o serie de factori care pot influenta lungimea aruncarii precum: înaltimea, fata de sol, de la care pleaca obiectul în zbor; rezistenta aerului; profilul obiectului si pozitia pe care o are în timpul zborului. Rezulta ca un calcul al lungimii traiectoriei este mult mai complex. Vom face o analiza în continuare a: - viteza initiala. Din studiile întreprinse pe plan mondial (Bauersfeld Schroter, Gagea A. etc.) diferenta lungimii aruncarilor, în functie de viteza, când ceilalti factori sunt identici, demonstreaza rolul important al acestui factor în aruncari. Aceasta viteza initiala se obtine prin suma mai multor actiuni: - numarul fortelor angrenate în actiune în momentul final (de eliberare a obiectului). Aceste forte trebuie sa fie cât mai multe, angrenarea masei musculare a picioarelor, trunchiului, bratelor. Numarul fortelor este proportional cu numarul grupelor musculare angrenate în miscare. Daca aceasta angrenare nu este coordonata în asa fel încât aceste grupe musculare sa colaboreze se obtin rezultate negative. - intensitatea fortelor care actioneaza - si se refera la faptul ca aceste forte trebuie sa actioneze simultan pe o perioada cât mai lunga de timp, sau succesiva în ordine progresiva, o înlantuire continua. În practica, foarte important este ca miscarea de aruncareefortul începuta, sa fie executata continuu armonios pâna la final. Odata începuta si întrerupta, precedent devine inutil.
67
- unghiul de lansare, care teoretic este de 45°, în practica nu poate fi atins din cauza conditiilor: rezistenta obiectului în aer, vremea.
Rezistenta aerului- direct proportionala cu marimea suprafetei dominante -, reprezinta rezistenta depusa de aerul pe care trebuie sa-l strabata obiectul. El poate scurta sau lungi aruncarea. 1. 2. 3. 4.
1.1. Fazele aruncarii: Priza si miscarile preliminare; Elanul; Efortul final; Redresarea dupa aruncare.
1. Prizareprezinta modul prin care este tinut obiectul ce urmeaza sa fie aruncat. Aceasta "tinere" este specifica pentru fiecare obiect (greutate, sulita, disc, ciocan). În unele aruncari se efectueaza unele miscari înainte de a intra în elan. 2. Elanul cuprinde ansamblul de miscari, actiuni motrice rezultate din deplasarea aruncatorului dintr-un anumit loc spre directia de aruncare a obiectului (T. Titus) -
Aceste actiuni au ca scop asigurarea: unei viteze oarecare obiectului de aruncat; ajungerea aruncatorului într-o pozitie favorabila pentru a efectua efortul final de aruncare. În functie de forma obiectului, de tipul aruncarii si de prevederile regulamentare avem elanuri sub forma de saltare; elanuri sub forma de pirueta; elanuri sub forma de alergare.
Pentru realizarea unui elan eficient este necesar sa se urmareasca: -
momentul "fara sprijin" pe sol sa fie cât mai scurt, iar deplasarea sa fie cât mai razanta si mai rapida;
-
viteza de executie a elanului sa fie realizata în asa fel ca aruncatorul sa controleze miscarile pe care le are de efectuat;
-
trenul inferior (membrele inferioare, bazinul) executa deplasarea mai rapida fata de trenul superior pentru a crea o tensiune favorabila a musculaturii pentru efortul final.
3. Efortul final are ca obiectiv principal compunerea vitezei obtinuta în faza de elan cu miscarile specifice din faza finala a aruncarii. Principalele miscari sunt: -
de ridicare - în care centrul de greutate si masa corpului împreuna cu obiectul trec din pozitia joasa în pozitie înalta;
-
de translatie - în care masa corpului si obiectul se deplaseaza spre piciorul din fata; 68
-
de rotatie - când axa bazinului si a umerilor se rotesc spre directia de aruncare.
Efortul final consta în acea actiune în care toate grupele musculare ale corpului intra în contractie maxima, într-o succesiune clara ca timp si spatiu, având caracter exploziv. Cerintele principale de urmarit la efortul final sunt: -
mentinerea vitezei acumulate în faza anterioara. Sa nu existe pauze între miscari;
-
fortele care intra în actiune au efect numai daca depasesc obiectul de aruncat. Efortul de aruncare se realizeaza sub forma de "unda".
5.
Redresarea dupa aruncare - reprezinta actiuni realizate de aruncator pentru a nu depasi limitele cerute de regulament (spatiul de elan, pragul) si a se restabili în echilibru. Aceste actiuni sunt specifice fiecarui tip de elan de aruncare si sunt mai amplificate cu cât creste viteza de executie în elan.
4.3.1. Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoiînainte. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr.
F igur a nr 19. Ar uncare a tip impinge re
- aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele
braţe- şi cu un braţ; aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;
69
- împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare. Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu min gi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg. Membrele inferioare aflate în pozitie departat latimea umerilor cu piciorul de impulsie aflat cu o talpa în urma piciorului de la sprijin. Centrul de greutate se afla în spatiul dintre talpile membrelor inferioare în echilibru.Sprijinul se face pe pingea. Membrele superioare, îndoite din cot, la nivelul pieptului, priza cu ambele mâini pe obiect (minge medicala, minge umpluta, minge de cauciuc, greutati de diferite dimensiuni). Se efectueaza o usoara flexie din articulatia genunchilor , pastrând pozitia verticala a trunchiului. Urmeaza o extensie puternica a membrelor inferioare cu accent pe piciorul aflat înapoi, se continua actiunea la nivelul trunchiului si a bratelor, care se întind în sus si înainte. Împingerea în piciorul de impulsie (cel aflat înapoi) trebuie sa fie puternica în asa fel încât sa determine un dezechilibru al trunchiului spre înainte, iar pentru echilibrare se face pas înainte cu piciorul de impulsie sau câteva saltari mai usoare pe piciorul de sprijin. Aruncarea tip împingere.
Stând depărtat, câte doi faţă în faţă, cu picioarele la acelaşi nivel, ap oi cu unul în faţă: -
Împingerea mingii umplute cu o mână de la piept; Idem peste o bară; Împingerea mingii umplute cu o mână de la umăr;
-
Idem peste o bară; Împingerea mingii umplute în perete: Cu ambele mâini de la piept; Cu o mână de la umăr.
-
pase în doi, prin împingerea mingii umplute peste plasa de volei. Pentru localizarea mişcării la nivelul trenului superior.
Şezând depărtat: -
Împingerea mingii umplute cu două mâini de la piept; Idem cu o mână de la umăr.
Stând pe un genunchi (cel din partea braţului de aruncare), celălalt picior sprijin în faţă, semiîndoit. -
Împingerea mingii umplute cu o mână de la umăr.
70
-
GREŞELI FRECVENTE ŞI CORECTAREA LOR La aruncarea tip împingere 1. La aruncarea cu o mână de la umăr obiectul este azvârlit. - Cauza: cotul braţului de aruncat este căzut. - Corectarea: aruncări cu accent pe ţinerea cotului sus. 2. La aruncările din stând, la mişcarea de împingere se acţionează şi din picioare. - Cauza: trenul inferior nu este imobilizat. - Corectarea: aruncări din şezând, din stând pe un genunchi.
4.3.2. Ar un carea ti p azvârli re presupune o traţiune liniară, dinapoi-înainte şi de jos în sus. Suliţa şi mingea de oină se eliberează prin azvârlire. - aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte, înainte cu latura opusă braţului de aruncare), pe un genunchi, pe genunchi, aşezat, culcat dorsal- cu ambele braţe şi cu un braţ; - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;
Figura 20 Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe Aruncarea tip azvârlire.
Stând cu piciorul opus braţului aruncător în faţă (sprijin dublu): -
Aruncarea mingii mici de la unul la altul; Aruncarea mingii mici peste plasa de volei, panoul de baschet; Aruncarea mingii mici în zid; Aruncarea mingii mici din mers şi oprire în sprijin dublu;
-
Idem din alergare;
71
GREŞELI FRECVENTE ŞI CORECTAREA LOR La aruncarea tip azvârlire 1. Aruncare cu braţul întins. - Cauza: reprezentare greşită. - Corectarea: formarea reprezentării; aruncări cu accent pe îndoirea braţului şi biciuirea lui. 2. Se aruncă de pe un picior. - Cauza: reprezentare greşită; preocuparea de a arunca departe; lipsa de concentrare. - Corectarea: formarea reprezentării; aruncări cu accent pe poziţia de “sprijin dublu”. 3. Se aruncă din stând cu piciorul de partea braţului aruncător înainte. - Cauza: reprezentare greşită; deprindere neformată - Corectarea: formarea reprezentării; formarea deprinderii de sprijin dublu. 4.3.3.Ar un carea tip lan sare presupune o tracţiune de jos în sus, dinapoi -înainte, pe o traiectorie curbilinie. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin lansare. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.
F igur a 21. Ar uncarea ti p lansare
- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de lansare,
prin -tracţiune din lateral -înapoide(dreapta aruncăride cujos, mingea medicinală pe loc, şi dinstânga); stând lateral spre direcţia de lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ; - aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia de lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului; 72
a) Din stând cu membrele inferioare departat la latimea umerilor, greutatea repartizata egal pe ambele picioare, obiectul se afla în mâna îndemânatica ce sta lânga corp. Bratul se ridica lateral si se executa o miscare de aruncare prin lateral din înapoi spre înainte. Dupa însusirea acestei miscari se procedeaza la o usoara rasucire a trunchiului. b) Din aceeasi pozitie a membrelor inferioare, obiectul este tinut cu ambele mâini înspre partea dreapta. Se executa o usoara îndoire a piciorului drept si o rasucire a trunchiului spre dreapta cu transferul greutatii pe piciorul de impulsie (drept). Urmeaza o impulsie în piciorul drept, trunchiul executa o miscare de rasucire de la dreapta spre stânga si de jos spre în sus, bratele sunt întinse si executa o miscare traiectorie de parabola si în spirala spre stânga si peste umarul stâng, dupa care urmeaza lansarea obiectului. În învatarea aruncarilor, jocurile de miscare si jocurile sportive au o contributie foarte mare. Aruncarea tip lansare.
Stând faţă în faţă cu picioarele depărtate: - Aruncarea mingii umplute cu ambele mâini, de jos – înainte. - Idem cu luarea ei de jos din lateral – spate. Stând depărtat, cu spatele pe direcţia de aruncare: - Aruncarea mingii umplute cu ambele mâini înapoi peste cap. Stând depărtat, cu umărul pe direcţia de aruncare. -
Aruncarea mingii umplute cu două mâini dintr -o parte şi din cealaltă. Idem cu o mână. Aruncare cu piruetă simplă. Aruncarea mingii praştie, a bastoanelor şi altor obiecte uşoare.
GREŞELI FRECVENTE ŞI CORECTAREA LOR La aruncarea tip lansare 1. Lansarea se efectuează numai din braţe. - Cauza: reprezentare greşită, deprindere neformată. Corectarea: formarea reprezentării; aruncări cu accent pe începerea acţiunii prin întinderea picioarelor şi lucrul trunchiului.
73
CAPITOLUL IV 4.Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de atletism
4.1.
Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de alergări (schema tip a învăţării tehnicii probelor de alergări)
Alergarea este un tip de mişcare locomotorie, ce se însuşeşte/deprinde (deprindere motrică de bază) în mod natural, fapt pentru care ea nu se învaţă ci doar se ameliorează din punct de vedere tehnic în scopul creşterii eficienţei. În acelaşi scop, simultan cu ameliorarea tehnicii, se acţionează în direcţia îmbunătăţirii indicilor calităţilor motrice care susţin ori condiţionează obţinerea randamentului o ptim în probele de alergare. Metodologia de acţionare/succesiunea metodică a învăţării tehnicii, vizează: - îmbunătăţirea tehnicii pasului alergător, în funcţie de particularităţile probei din care face parte (modul în care se realizează: contactul cu solul, faza pasului posterior, faza pasului anterior etc.); - formarea deprinderii de alergare relaxată (controlul asupra succesiunii de contracţie şi relaxare musculară); - formarea simţului tempoului (controlul asupra vitezei de deplasare); - formarea simţului accelerării (modul în care se realizează accelerarea în sensul obţinerii vitezei optime – adaptate cerinţelor probei). În probele de atletism, succesiunea pasului alergător poate fi (după D. Drăgan, 2003): – continuă (probe de viteză, semi -fond, fond şi mare fond pe plat); – continuă dar cu introducerea unui element tehnic suplimentar (predarea primirea băţului în probele de ştafetă); – întreruptă (în probele de garduri şi obstacole). Probele de alergare – din punct de vedere didactic (metodic)se grupează în: Probe de alergări pe plat - probe de semi-fond, fond; - probe de viteză; Probe de cros Probe de ştafetă Probe de garduri Proba de obstacole
74
Trebuie menţionat încă de la început, faptul că având ca unitate structurală de bază şi comună a tehnicii – pasul alerg ător – ş i spre deosebire de celelalte probe – cu structură tehnică independentă, tehnica probelor de alergări nu se abordează după distanţă (începând cu cele mai scurte, ci dimpotrivă) şi nici în ordinea fazelor tehnicii, ci în funcţie de gradul complexitate a structurilor motrice şi de intensitate a efortului, respectând principiul accesibilităţii şi al adaptării la caracteristicile de vârstă şi morfofuncţionale ale subiecţilor procesului didactic. Din acest motiv, ordinea pe care o propunem în abordarea tehnicii, este cea de mai sus. 4.1.1.
Tehn ica probelor de alergar e pe plat
Tehnica pasului alergător se învaţă pe fondul alergării deprinse în mod natural, utilizând exerciţii de alergare (alergarea se învaţă alergând) efectuate „cu viteză controlabilă, care creşte progresiv, deoarece greşelile de tehnică apar nu datorită structurii complicate a miş cării (este doar un exerciţiu natural), ci a intensităţii, a vitezei de execuţie.( Drăgan, D.L.E., 2003) Din acest motiv, se vor aborda la început elementele comune, care apoi se leagă în structura tehnică specifică probei fără mare dificultate, dat fiind faptul că ele decurg unele din altele, în sensul că pe de o parte: -
pasul alergător lansat în tempo moderat derivă din alergarea naturală (viteza de deplasare crescută modifică parametrii pasului alergător, structura acestuia rămânând însă aceeaşi), constituie elementul tehnic specific fazei de alergare pe parcurs;
-
startul de sus + pasul alergător de accelerare, constituie elementele tehnice specifice startului şi lansării de la start; startul de sus + pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat în tempo moderat + finiş-ul şi sosirea (finiş = alergare accelerată, deja însuşită) = tehnica probelor de semi-fond, fond; Iar pe de altă parte:
-
-
pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat de viteză (faţă de pasul lansat, creşte doar viteza); startul de jos (singurul element tehnic, care se învaţă cu adevărat) + pasul alergător de accelerare (lansarea de la start); startul de jos + pasul alergător de accelerare + pasul alergător lansat de viteză + sosirea = tehnica probelor de viteză.
Din cauza conformaţiei pistei de alergăr i – 2 linii drepte + 2 turnante – şi particularităţii unor probe, unele elemente comune (alergării în linie dreaptă) se adaptează acestor realităţi. Astfel: - startul de jos şi lansarea de la start se adaptează particularităţilor alergării de garduri în linie dreaptă şi caracteristicilor specifice alergării în turnantă; - pasul alergător lansat de viteză se adaptează alergării între garduri şi în turnantă; - pasul alergător lansat în tempo moderat se adaptează profilului terenului şi naturii solului (probe de alergare de cros).
75
4.1.1.1. Tehni ca probelor de semi - fond şi fond
Învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază comun tuturor alergărilor pe plat, s-a realizat anterior, sub forma alergării lansate, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Succesiunea metodică a învăţării I.
Învăţarea verigii principale – veriga principală (impulsia efectuată sub un unghi ascuţit faţă de sol) nu este o secvenţă motrică distinctă, ci se regăseşte în faza de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător lansat în tempo moderat:
Învăţarea alergării pe parcurs (pasul alergător lansat în tempo moderat): 1. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe de 80 -100 m, în linie dreaptă; 2. Alergare repetată în tempo moderat şi ritm uniform, pe distanţe de 100-150 m, cu intrare în şi ieşire din turnantă; 3. Alergare repetată în tempo uniform şi ritm moderat în grup („pas în pas”), pe
distanţe 150-200 Alergarede repetată în m; tempo uniform, pe distanţe de 150-200 m, cu evadare în linie dreaptă şi în turnantă (la intrare, apoi la ieşire); 5. Alergare repetată în tempo uniform, pe distanţe de 150-200 m, cu apropiere treptată de pluton, în linie dreaptă şi turnantă; 6. Alergare repetată în tempo uniform, pe distanţe de 200 -400 m, cu alergare în pluton şi evadare (simultan se urmăreşte şi formarea ritmului respirator); 4.
II. Învăţarea altor verigi, în ordinea importanţei:
Învăţarea startului şi lansării de la start (startul din picioare/de sus şi pasul alergător de accelerare): 1. Adoptarea poziţiei corespunzător comenzii „pe locuri”, fără lansare de la start (în funcţie de necesarul de viteză, cu acesta este mai mare, amplitudinea flexiilor din articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului este mai mare – poziţia C.G.G. al corpului este mai joasă); 2. Adoptarea poziţiei corespunzător comenzii „pe locuri”, cu lansare de la start pe distanţe de 15-30 m în linie dreaptă, prin autocomandă; 3. Alergare repetată pe distanţe de 30-60 m, în grupuri de 3-5, cu start în linie dreaptă şi în turnantă, la comandă; 4. Alergare repetată pe distanţe de 40 -60 m, în grupuri de 10, cu start în linie dreaptă şi în turnantă, cu sarcina ocupării rapide a unui loc la coardă;
76
Învăţarea finish-ului şi sosirii: 1. Alergare în tempo moderat cu creşterea progresivă a vitezei şi imitarea atacului liniei de sosire, individual, pe distanţe de 60 -80 m; 2. Alergare în tempo moderat pe distanţe de 100 -150-200 m, cu creşterea vitezei
pe ultimii 60 m şi imitarea atacului liniei de sosire, pe grupe de 3-5 elevi; 3. Alergare în tempo moderat p e distanţe de 150-200 m în pluton, cu finish-sosire; III. Formarea profilului brut al tehnicii alergării de semifond -fond, fond: Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de semifond -fond, fond, cu toate fazele tehnicii: 1. Alergare pe distanţe de 600-800-1000 m, cu recuperarea handicapului faţă de pluton, cu evadare din pluton şi cu finish-sosire; 2. Alergare pe distanţe de 600-800-1000 m, sub formă de întrecere;
IV. Verificarea tehnicii alergării de semifond-fond, fond şi a capacităţii de performanţă.
contact sol efectuat pe partea anterioară a labei piciorului (pe pingea) alergarepe neeconomică; tempo-ul de alergare prea scăzut - lungime redusă a pasului alergător;
tempo-ul de alergare prea ridicat - determină abandon;
braţe rigide, umeri ridicaţi - alergare neeconomică;
poziţia „pe locuri” prea înaltă ori prea joasă (neadaptată necesarului de viteză);
declanşarea prea timpurie sau tardivă a finish-ului.
distanţele şi numărul de repetări (dozarea) se aleg în funcţie de posibilităţile elevilor; tempo-ul alergării trebuie ţinut sub control (plasticitatea scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor nervoase determină supramotivaţie, elevii dorind permanent să fie primii); greşelile cele mai frecvente de tehnică se datorează intensităţii prea mari a efortului (viteză de deplasare prea mare); îmbunătăţirea forţei musculaturii trenului inferior – musculatura posterioară a gambei şi coapsei – determină o ameliorare a tehnicii alergării. 4.1.1.2. Tehnica probelor de viteză
Învăţarea/perfecţionarea mecanismului de bază comun tuturor alergărilor pe plat, s-a realizat anterior, sub forma alergării lansate, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Succesiunea metodică a învăţării 77
I.
Învăţarea verigii principale – veriga principală (impulsia efectuată sub un unghi ascuţit faţă de sol) nu este o secvenţă motrică distinctă, ci se regăseşte în faza de impulsie din perioada de sprijin a pasului alergător lansat de viteză:
Învăţarea alerg ării pe parcurs (pasul alergător lansat de viteză) – în fapt, acest element nu se învaţă ci se adaptează/perfec ţionează, deoarece el derivă din alergarea lansată, modificările ce se produc în aspectul pasului alergător fiind o consecinţă a creşterii vitezei de deplasare/intensităţii efortului (structura pasului alergător este aceeaşi, se modifică doar amplitudinea mişcărilor, modul de realizare a contactului cu solul, durata sprijinului etc.): 1. Alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime pe 20-30 m urmată de alergare liberă în linie dreaptă; 2. Alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime pe 20-30 m şi menţinerea ei 20-30 m în linie dreaptă (20+30 m ori 30+20 m); 3. Exerciţiile menţionate, efectuate în turnantă; II. Învăţarea altor verigi, în ordinea importanţei: start (startul de jos şi pasul alergător lansării d e laelement acceleratÎnvăţarea de vitezăstartului ) – startuldedejosjosşieste singurul necunoscut al tehnicii, care în consecinţă se învaţă (pasul alergător accelerat de viteză derivă din pasul alergător de accelerare ca exerciţiu din „şcoala alergării”):
1. Instalarea blocstartului; 2. Adoptarea poziţiei corespunzătoare comenzii „pe locuri”; 3. Trecere din poziţia anterioară, în poziţia corespunzătoare comenzii „gata”, cu autocomandă şi cu comandă; 4. Trecere alternativă din poziţia „pe locuri” în poziţia „gata”, individual cu
autocomandă în grup 5. Start de jos şi şi lansare decu la comandă; start 15 -30 m, individual cu autocomandă şi în grup cu comandă; 6. Start de jos şi lansare de la start 30 m cu comandă, sub formă de întrecere; 7. Start de jos şi lansare de la start 30 m în turnantă, individual şi în grup, cu avans de culoar şi comandă; 8. Start de jos şi lansare de la start 30 m în turnantă cu comandă, sub formă de întrecere;
Învăţarea finish- ului şi sosirii – chiar dacă face parte din structura generală a tehnicii probelor de alergare pe plat, în probele de alergare de viteză dezideratul lansării de la start este atingerea vitezei maxime şi ca atare, finish -ul nu mai are obiect. Sosirea – ca trecere a liniei care marchează sfârşitul distanţei corespunzătoare probei – presupune efectuarea unor mişcări specifice, ori simpla trecere peste acea linie, fără însă a se produce scăderea vitezei din acest motiv. De cele mai multe ori, modificarea 78
poziţiei vizează trunchiul şi, constă într-o flexie accentuată simplă sau cu rotare spre stânga ori dreapta, simultan cu retroducerea braţelor: 1. Alergare accelerată pe distanţe de 30 -50 m, cu trecere peste linia de sosire fără modificări de poziţie; 2. Alergare accelerată pe distanţe de 30 -50 m, cu flexia trunchiului pe ultimul pas înainte de linia de sosire; 3. Alergare accelerată pe distanţe de 30-50 m, cu flexia şi rotarea trunchiului pe ultimul pas înainte de linia de sosire; III. Formarea profilului brut al tehnicii alergării de viteză:
Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de viteză, cu toate fazele tehnicii:
1. Alergare de viteză pe distanţe de 50-60-80 m în linie dreaptă; 2. Alergare de viteză pe distanţe de 50-60-80 m în turnantă;
IV. Verificarea tehnicii alergării de semifond -fond şi a capacităţii de performanţă. Greşeli frecvente
contact pe sol efectuat pe toată talpa; oscilaţii laterale şi transversale exagerate (dezaxare laterală a contactelor cu solul, oscilaţia braţelor neconformă);
lungime insuficientă a pasului alergător lansat de viteză;
impulsii incomplete ori exagerate;
ridicare insuficientă a bazinului la comanda „gata”;
ridicare exagerată a bazinului la comanda „gata”;
creşterea insuficientă a lungimii paşilor pe durata lansării de la start;
îndreptarea prea rapidă a trunchiului după părăsirea blocstartului; Indicaţii metodice efortul (viteza) la care se vor efectua repetările va fi submaximal (majoritatea greşelilor apar din cauza vitezei de deplasare prea mari); efectuarea repetărilor pe zgură, permite interpretarea semnelor lăsate de
contactele cu solul; utilizarea semnelor la plecare, determină creşterea progresivă a lungimii paşilor;
orientativ, progresia creşterii lungimii paşilor este: 79
-
la primii 5 paşi: fiecare pas creşte cu 15 cm faţă de precedentul;
-
paşii 6-10 cresc cu 10 cm fiecare;
-
paşii 11-15 cresc cu 5 cm fiecare;
la 30 m, lungimea pasului trebuie să fie optimă (diferă în funcţie de particularităţile elevilor). după trecerea liniei de sosire, oprirea se face treptat, prin micşorarea treptată a lungimii paşilor, fără a efectua contacte cu solul pe călcâie.
4.1.2.
Tehn ica probelor de aler gare de cros
Ca probă de concurs, alergarea de cros nu se regăseşte în programul unor competiţii împreună cu celelalte probe din S.P.A. (sistemul probelor de atletism), ci în cadrul unor campionate specializate – campionate naţionale, continentale ori mondiale de cros, în cadrul cărora, diferenţ ele sunt determinate de lungimea probei (diferită în probele mascu line faţă de celesau feminine şi în cele de seniori faţă de cele de tineret ori juniori) şi de natura terenului configuraţ ia traseului de concurs (nu există teren standardizat, fapt pentru care nici nu se evidenţiază recorduri). Din punctul de vedere al structurii, tehnica alergării de cros este identică cu tehnica alergării de semi -fond, fond (start, lansare de la start, alergare pe parcurs, finish ş i sosire), singura diferenţere fiind determinată de necesitatea de a adapta teh nica pasului alergător de accelerare şi lansat în tempo moderat, la natura solului şi profilul terenului. Cum acest aspect a fost deja însuşit în cadrul alergării pe teren variat – ca exerciţiu din „şcoala alergării” – considerăm inutilă reluarea abordării acestui subiect. 4.1.3.
Tehnica probelor de alergare de ştafetă
Probele de alergare de ştafetă, se desfăşoară pe fondul tuturor aspectelor de tehnică specifică alergării de viteză, aducând datorită existenţei băţului de ştafetă care trebuie purtat până la final, un singur element nou: predarea-primirea acestuia. Dat fiind faptul că în proba de ş tafetă 4x400 m predarea -primirea se realizează pe fondul unei viteze reduse iar tehnica de transmitere este simplă, pe când în proba de ştafetă 4x100 m predarea-primirea se efectuează în viteză maximă – fapt ce ridică probleme de tehnică, în cele ce urmează ne vom raporta la această din urmă probă. În sportul şcolar şi în cel de performanţă, se utilizează – în funcţie de nivelul de performanţă – două modalităţi de transmitere a băţului de ştafetă, respectiv două modalităţi de organizare a schimburilor (aşezare a schimburilor pe culoar): -
în cazul începătorilor, se abordează schimbul de aceeaşi parte – în care toţi componenţii echipei de ştafetă aleargă pe interiorul culoarului şi predau cu mâna stângă în mâna dreaptă – cu predarea de jos în sus; 80
-
în cazul avansaţilor, se abordează schimbul alternativ – în care componenţii echipei de ştafetă aleargă alternativ pe interiorul şi pe exteriorul culoarului şi alternează mâna cu care se efectuează predarea
– cu predarea de sus în jos. Succesiunea metodică a învăţării Începători 1.
Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, intercalat (pred are de jos în sus, cu mâna stângă în mâna dreaptă);
2.
Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în formaţie în coloană în trepte spre stânga (băţul de ştafetă se transmite de la ultimul spre primul, cu mâna stângă în mâna dreaptă; imediat după primire,
băţul se trece în mâna stângă); după primirea băţului, primul trece la „coada şirului”; 3. 4. 5.
Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de schimb; Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă (se precizează poziţia de aşteptare a primitorului); Constituirea unei echipe de ştafetă pe distanţe variabile: 4x50 m, 4x60 m, 4x80 m, 4x100 m în condiţii regulamentare;
6. Alergare de ştafetă sub formă de concurs. 1. Imitarea predării şi apoi a primirii băţului de ştafetă pe loc, fără şi apoi cu semnal, din formaţie în linie pe două rânduri, i ntercalat (predarea-primirea se efectuează cu ambele mâini, fără a trece apoi băţul dintr-o mână în cealaltă); 2. Predarea-primirea băţului de ştafetă pe loc, din mers şi din alergare uşoară, în formaţie în coloană în zig-zag (umărul aducătorului aliniat cu umărul opus al primitorului); 3. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, cu apropierea aducătorului de primitor (aducătorul are viteză mai mare decât primitorul), înafara spaţiului de schimb; 4. Predarea-primirea băţului de ştafetă în perechi, în spaţiul de schimb, cu viteză din ce în ce mai mare, în linie dreaptă şi în turnantă; 5. Stabilirea distanţei semnului de control; 81
6. Legarea schimburilor 1 cu 2, 3 cu 4, respectiv 2 cu 3, în condiţii regulamentare; 7. Alergare de ştafetă sub formă de concurs.
netransferarea băţului din mâna dreaptă în mâna stângă, după primirea acestuia; omiterea ieşirii pe exteriorul culoarului înainte de predare, la schimbul de aceeaşi parte;
aprecierea eronată a distanţei faţă de aducător în momentul plecării primitorului;
aprecierea eronată a distanţei faţă de primitor în momentul declanşării semnalului;
declanşarea predării imediat după semnal;
instabilitatea braţului primitorului;
„căutarea” băţului de ştafetă de către primitor. exersarea startului de jos, cu băţul de ştafetă în mână pentru schimbul 1;
corelarea repartizării pe schimburi cu particularităţile alergătorilor (schimbul 1 aleargă cea mai mică distanţă, schimburile 1 şi 3 aleargă în turnantă etc.);
corelarea distanţei semnului de control cu viteza maximă a aducătorului şi capacitatea de accelerare a primitorului; stabilirea locului predării -primirii în zona de schimb, în funcţie de rezistenţa specifică a schimburilor, în scopul obţinerii randamentului maxim.
4.1.4.
Tehn ica probelor de alergar e de gardu r i
Probele de garduri sunt considerate în opinia unanimă a specialiştilor, ca fiind pe de o parte cea mai complexă (100 m.g. şi 110 m.g.) categorie având în vedere calităţile motrice care condiţionează performanţa – toate formele de manifestare a vitezei, forţa explozivă şi în regim de rezistenţă, coordonare neuro -muscular ă, mobilitate articulară şi elasticitate musculară – iar pe de altă parte cea mai dură (400 m.g.) luând în considerare particularităţile efortului. Toate acestea, fac dificilă înv ăţarea tehnicii şi subliniază odată în plus necesitatea însuşirii mecanismului de bază sub forma alerg ării peste obstacole joase, ca exerciţiu din „şcoala alergării”. Tehnica probelor de alergare de garduri, se învaţă pe fondul manifestării unor elemente tehnice specifice probelor de alergare de viteză (startul de jos, lansarea de la start, sosirea), care au fost însuşite anterior şi care acum doar se adaptează specificului şi necesităţilor alergării de garduri.
82
Deoarece considerăm ca fiind reprezentativă tehnica probei de 110 m.g. – tehnica celorlalte probe fiind consecinţ a unui proces de adaptare la o altă înălţime a gardului şi la alte distanţe – pe aceasta o vom prezenta în continuare. Succesiunea metodică a învăţării I.
Învăţarea unor părţi din tehnica „pasului peste gard”: 1. 2. 3. 4.
Învăţarea poziţiei statice „pe gard”, în condiţii uşurate (piciorul de remorcă aşezat sub nivelul piciorului de atac) şi în condiţii îngreunate (piciorul de remorcă aşezat deasupra nivelului piciorului de atac); Imitarea mişcării trunchiului şi braţelor din poziţia statică „pe gard”; Flexia trunchiului şi mişcarea braţelor, din stând cu piciorul de atac şi apoi cu piciorul de remorcă fixate pe stinghia gardului; Atacul gardului la perete, fără elan şi cu elan de 1 -3 paşi;
5. Trecerea piciorului de remorcă peste gard, din stând sprijinit la perete; II. Etapa învăţării verigii principale – pasul peste gard (fază distinctă a tehnicii): 1.
2.
Învăţarea trecerii piciorului de atac: - trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din mers (analitic); - trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare uşoară, cu alergare uşoară între garduri; - trecerea exclusivă a piciorului de atac peste unul şi mai multe garduri, din alergare lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri; Învăţarea trecerii piciorului de remorcă: - trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe garduri,
3.
din mersexclusivă (analitic);a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe garduri, - trecerea din alergare uşoară, cu alergare uşoară între garduri; - trecerea exclusivă a piciorului de remorcă peste unul şi mai multe garduri, din alergare lansată, cu 5 paşi de alergare între garduri; Învăţarea globală a pasului peste gard: - trecerea succesivă a piciorului de atac şi de remorcă, din mers şi din alergare uşoară, pe lângă gard, pe mijlocul gardului, peste unul şi mai multe garduri;
- pasul peste gard din alergare lansată, peste unul şi mai multe garduri, cu 5 paşi de alergare între garduri; III. Etapa învăţării altor verigi în ordinea importanţei:
Învăţarea ritmului de 3 paşi între garduri: 1.
Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu lansare liberă; 83
2.
Pasul peste 2 şi mai multe garduri, cu ritm de 3 paşi între garduri, cu start din picioare;
Învăţarea lansării de la start cu număr fix de paşi (cu start de jos): 1. 2.
Start de jos (adaptat cerinţelor alergării de garduri) şi lansare de la start cu 7, 8 ori 9 paşi, fără trecerea primului gard; Start de jos şi lansare de la start cu 7, 8 ori 9 paşi, cu trecerea primului gard;
3. Start de jos şi lansare de la start cu trecere peste 2, 3 şi mai multe garduri; IV. Etapa formării profilului brut al tehnicii alergării de garduri: Unificarea elementelor însuşite, sub forma alergării de garduri, cu t oate fazele tehnicii: 1. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos şi plecare liberă (autocomandă); 2. Trecerea peste 3 şi mai multe garduri, cu start de jos, la comandă; 3.
Alergare garduri fazele tehnicii, pe distanţe diferite (50 m, 60 m, 80 m, 90 m),desub formăcu detoate concurs; V.
Verificarea:
- gradului de însuşire a tehnicii;
- capacităţii de performanţă.
Greşeli frecvente
menţinerea labei piciorului de atac în flexie plantară;
dezaxarea insuficientă a piciorului de remorcă;
lipsa rotaţiei externe ori rotaţia insuficientă a labei piciorului de remorcă; lipsa ori necorelarea flexiei trunchiului cu mişcarea piciorului de atac;
acţiunea neadecvată a braţului opus piciorului de atac;
distanţa de atac a gardului prea mică (traiectorie înaltă) ori prea mare (atingerea gardului);
coborârea pasivă şi tardivă a piciorului de atac după gard;
acumularea unei viteze insuficiente pe lansarea de la start, datorată de regulă creşterii insuficiente a lungimii paşilor alergători de accelerare;
84
Indicaţii metodice
toate exerciţiile care vizează învăţarea unor părţi din tehnica pasului peste gard, vor deveni după însuşire, exerciţii de încălzire specifică; ca şi la alergarea peste obstacole joase, primul element de progres îl va constitui creşterea progresivă a distanţei dintre garduri şi abia apoi va creşte înălţimea gardurilor;
pentru a respecta principiul individualizării, pe parcursul învăţării se vor utiliza 2-3 rânduri de garduri cu distanţe (dacă e cazul şi cu înălţimi) diferite; pentru a determina o trecere razantă a gardului, se vor utiliza semne pentru a marca orientativ locul de bătaie respectiv aterizare; se va urmări realizarea coborârii active a piciorului de atac;
la începutul învăţării, distanţa până la primul gard nu va fi precizată;
4.2. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de sărituri (schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri) În atletism, respectiv în privinţa probelor de sărituri, scopul urmărit este acela de a realiza autoproiectarea corpului săritorului la o distanţă cât mai mare – în cazul săriturii în lungime şi triplusaltului – ori la o înălţime cât mai mare – în cazul săriturii în înălţime şi săriturii cu prăjina. De menţionat este faptul că în acest ultim caz, pentru realizarea scopului urmărit se utilizează un „intermediar” (prăjina). Abordarea tehnicii probelor de sărituri este ulterioară învăţării exerciţiilor din „şcoala alergării şi săriturii”, care în legătură cu aceste probe, vizează:
o tehnică corectă a alergării accelerate, ca bază a eficienţei elanului; formarea simţului ritmului, care facilitează abordarea ritmului specific ultimilor paşi ai elanului;
optimizarea necesarului de forţă (în special explozivă) a membrelor inferioare;
depisterea piciorului de bătaie şi formarea deprinderii de bătaie pe un picior;
formarea simţului de echilibru al corpului în faza fără sprijin (coordonarea mişcărilor segmentare în zbor);
însuşirea mecanismului de bază al tehnicii probelor de sărituri, prin intermediul săriturii în lungime cu ghemuire şi săriturii în înălţime cu păşire simplă. Deoarece în cazul a două probe (săritura în lungime şi săritura în înălţime) tehnica poate fi delimitată în unit ăţi structurale independente – faze, spre deosebire de celelalte două (triplusaltul şi săritura cu prăjina) cărora le lipseşte acest atribut, pr imele 85
două sunt considerate probe fundamentale, iar următoarele două probe derivate.( Marinău, M.A., Lucaciu Gh., Ştef Mirela, 2010) Cel puţin într-o anumită măsură, acest aspect creează efecte şi în cadrul tematicii de faţă, deoarece evidenţ ierea elemen telor/fazelor comune tuturor probelor de sărituri trebuie diferenţiată astfel: -
elanul – incluzând aici şi poziţia de începere a elanului, este o fază comună dar cu caracteristici diferite (forma elanului, traiectoria acestuia, viteza acumulată pe elan);
-
bătaia-desprinderea este o fază comună probelor fundamentale (dar cu diferenţierea modului de transmitere a forţei asupra C.G.G. al corpului) şi nuanţată în cazul probelor derivate (succesiune de trei bătăi -desprinderi la triplusalt, respectiv înfigerea prăjinii şi bătaia-desprinderea la săritura cu prăjina);
-
aterizarea este o fază comună, dar diferenţiată ca mod de realizare pentru probele de lungime sărituri pe orizontală, perespectiv verticală (aterizare similară la săritura în şi triplusalt perespectiv de o parte,
relativ similară la s ăritura în înăl ţime şi cu prăjina pe de altă parte). Elementul (faza) care diferenţiază complet atât probele între ele, cât şi diferitele procedee tehnice ale aceleiaşi probe, a cărui învăţare implică şi cele mai multe dificultăţi, este zborul. Ordinea în care se abordează învăţarea fazelor tehnicii (etapele învăţării), respectiv schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri, este redată în tabelul 5.1. 4.2.1.
Tehnica probei de săritură în lungime
Însuşirea mecanismului de bază prin intermediul săriturii în lungime cu ghemuire, nu urmăreş te rezolvarea unor sarcini didactice ori de performanţă, ci datorită accesibilităţii determinate de structura extrem de simplă a mişcărilor, răsfrângerea senzaţiilor specifice asupra săritorilor (fie elevi, fie debutanţi în sport) şi obişnuirea implicită cu structura tehnică a săriturii în lungime. Considerăm că din punct de vedere pedagogic (principiul accesibilităţii), trebuiesc parcurşi doi paşi, materializaţi în învăţarea celor două procedee tehnice Tabel 5.1. Schema tip a învăţării tehnicii probelor de sărituri (etapele învăţării)
CONȚINUT ETAPE Etapa învăţării verigii 1. învăţarea bătăii-desprinderii; principale: Etapa învăţării altor faze, în 2. învățarea zborului și aterizării 86
ordinea importanței
3. învățarea elanului 4.asmblarea fazelor însușite, intr -o Etapa formării profilului brut al structură motrică, neperfecționată dar cu toate elementele de conșinut ale tehnicii tehnicii Etapa verificării gradului de 1.exerciții cu elan mediu însușire al tehnicii și a capacității de 2. exerciții cu elan complet sub formă de performanță concurs prezentate în continuare, o eventuală specializare în proba de săritură în lungime putând prelungi procesul didactic cu învăţarea procedeului cu 3 paşi şi½ în aer.
4.2.1.1.Procedeul tehnic săritura în lungime cu cu 1 pas şi ½ în aer Procedeul tehnic cu cel mai ridicat grad de accesibilitate, permite contactul iniţ ial cu fazele s ăriturii în lungime ca e lemente comune indiferent de procedeul tehnic utilizat (excepţie făcând faza care diferenţiază procedeele, respectiv zborul), permiţând şi facilitând la nevoie, abordarea procedeelor tehnice cu randament superior (procedeele tehnice cu 2 paşi şi½ şi cu 3 paşi şi ½ în aer). Prin învăţarea acestui procedeu tehnic, se urmăreşte realizarea unor obiective, care constau în: - stabilirea unei maniere proprii de dobândire a vitezei optime şi astfel, realizarea unui elan relativ stabil (etalonat); - formarea simţului ritmului specific ultimei părţi a elanului, ca element de tranziţie între elan şi bătaie-desprindere; - învăţarea şi consolidarea caracterului activ al bătăii pe prag; - formarea senzaţiei de echilibru al corpului în faza fără sprijin (zbor); - realizarea unei aterizări eficiente, care să nu determine scurtarea lungimii măsurabile a săriturii. Succesiunea metodică a învăţării I.
Etapa învăţării verigii principale:
Învăţarea bătăii-desprinderii (veriga principală – impulsia aplicată central asupra C.G.G. al corpului şi orientată sub un unghi de 20º-25º faţă de orizontală – nu este o fază distinctă ci face parte integrantă din bătaie-desprindere):
1.
Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 2-4 paşi, pe piciorul de bătaie;
2.
Pas săltat cu elan de 3, apoi de 5 paşi şi aterizare pe piciorul de bătaie în groapa cu nisip;
87
3.
Pas sărit cu elan de 3, apoi de 5 paşi şi aterizare pe piciorul de avântare în groapa cu nisip (după întreruperea contactului cu solul, se trece din poziţia de pas săltat în cea de pas sărit adaptat săriturii în lungime);
II. Etapa învăţării altor verigi, în ordinea importanţei:
Învăţarea zborului şi aterizării: 1. Pas sărit cu elan de 3, 5, 7 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare pe piciorul de avântare în groapa cu nisip; 2. Pas sărit cu elan de 3, 5 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare pe ambele picioare în fandat; 3. Pas sărit cu elan de 5, 7 paşi, cu menţinerea depărtării în plan sagital între coapse şi aterizare succesivă mai întâi pe piciorul de avîntare (aducerea întârziată a piciorului de bătaie lângă cel de avântare); 4. Pas săritşicuaterizare elan de pe 5, 7ambele paşi, cu menţinerea depărtării gambelor în plan sagital între coapse picioare cu întinderea pe coapse (aterizare pe călcâie), în zone marcate;
Învăţarea elanului: 1. Alergare accelerată cu număr variabil de paşi (7, 9, 11, 13 şi mai mulţi) şi simularea bătăii-desprinderii în zonă liberă; 2. Alergare pe elan în sens invers (începând de la prag), bătaie -desprindere liberă cu marcarea locului de bătaie; se măsoară lungimea elanului în lungimi de talpă, de la prag la marcajul bătăii (etalonarea elanului); 3. Alergare pe elan de la semn, cu bătaie pe prag şi desprindere în pas săltat; III.
Etapa formării profilului brut al tehnicii : Unificarea elementelor însuşite, sub forma săriturii în lungime cu 1 pas şi ½ în aer:
1. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer, cu elan de 7 -9 paşi, 11-13 paşi şi cu elan complet; 2. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer sub formă de întrecere; IV. Etapa verificării gradului de însuşire al tehnicii şi al capacităţii de performanţă: 1. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer cu elan mediu, cu accent pe desenul exterior al mişcărilor care compun tehnica; 2. Săritură în lungime cu 1 pas şi ½ în aer cu elan complet, sub formă de concurs (cu respectarea prevederilor regulamentare); Greşeli frecvente 88
aşezare pasivă a piciorului de bătaie pe prag (bătaie „moale”); flexia trunchiului simultan cu ridicarea coapsei piciorului de avântare în desprindere;
aducerea piciorului de bătaie în plan anterior imediat după întreruperea contactului cu solul;
coborârea prea rapidă a picioarelor şi astfel, anticiparea aterizării;
instabilitatea alergării pe elan;
inconstanţă în privinţa ritmului ultimilor paşi ai elanului;
ultimul pas al elanului, lung; Indicaţii metodice
se va urmări efectuarea unei bătăi active, prin aşezarea energică a piciorului de bătaie pe sol; pentru amplificarea efectului bătăii şi prelungirea duratei zborului, se poate utiliza trambulina rigidă ori capacul de lăzii de gimnastică; se va acorda atenţie menţinerii poziţiei verticale a trunchiului, până la ultima treime (descendentă) a zborului; o mare atenţie trebuie acordată menţinerii depărtării în plan sagital între coapse; se recomandă utilizarea semnelor pentru marcarea locului aterizării, forţând întinderea gambelor pe coapse; până la stabilizarea alergării pe elan şi a ritmului specific ultimei părţi a acestuia, recomandăm efectuarea bătăii în zonă, cu marcarea locului de aşezare a piciorului de bătaie; 4.2.2.
Tehnica probei de săritură în înălţime
Cel mai important aspect care diferenţiază săritura în înălţime de cea în lungime – pornind de la caracterul mai ei puţin natural – este modul în care se transmit for ţele implicate în bătaie asupra C.G.G. al corpului, mod care determină în principal apariţia rotaţiilor reale – care dau şi gradul ridicat de complexitate – şi unghiul de desprindere total diferit. Complexitatea structurii motrice a celui mai eficient procedeu tehnic – de altfel singurul utilizat în zilele noastre – ridică dificultăţi în învăţare, fapt care credem noi, impune constituirea unui „bagaj motric” format din calităţi şi capacităţi motrice, prin însuşirea unor procedee tehnice chiar dacă acestea sunt perimate. În plus, considerăm că precaritatea condiţiilor materiale din majoritatea şcolilor româneşti (inexistenţa sectorului de aterizare din buret face imposibilă abordarea procedeului tehnic cu răsturnare dorsală), este un argument suplimentar pentru însuşirea procede ului tehnic cu 89
răsturnare ventrală, a cărui aterizare se poate produce fără nici un pericol în groapa cu nisip. Învăţarea mecanismului de bază prin intermediul săriturii în înălţime cu păşire simplă, dă soluţii câtorva aspecte importante, unele comune, al tele specifice primului procedeu tehnic ori celui de-al doilea: -
elanul rectiliniu, oblic faţă de ştachetă – specific procedeului cu rostogolire ventrală; ritmul specific ultimilor paşi ai elanului – comun ambelor procedee;
-
bătaia cu piciorul exterior – specifică procedeului cu răsturnare dorsală;
-
pendularea piciorului de atac prin întinderea gambei pe coapsă – specifică procedeului cu rostogolire ventrală;
3.2.2.1. Procedeul tehnic cu rostogolire ventrală Nevoia de performanţe din ce în ce mai ridicate, a făcut necesară raţionalizarea
mişcărilor structuri tehnice din ce în cecu mai complexe,ventrală. fapt care a determinat apariţia ca al doileaînpas în evoluţie, a procedeului rostogolire Apar câteva probleme noi, cărora procesul de învăţare trebuie să le găsească soluţii: (Dragan D.L.E., 2003) - bătaia blocată; -
atacul prin pendularea activă a piciorului prin întinderea gambei pe coapsă; trecerea corpului din poziţie verticală în poziţie orizontală;
-
trecerea succesivă a segmentelor corpului prin învăluirea ştachetei (rotaţie în jurul axului longitudinal al corpului).
Învăţarea bătăii-desprinderii şi pendulării active a piciorului de atac (veriga principală – impulsia aplicat ă necentral asupra C.G.G. al corpului şi orientată sub un unghi de 60º-65º faţă de orizontală – nu este o fază distinctă ci face parte integrantă din bătaie-desprindere): 1.
Învăţarea poziţiei statice de bătaie;
2.
Din poziţia statică de bătaie cu sprijin lateral, pendularea piciorului de atac dinapoi spre înainte şi în sus, prin întinderea energică a gambei pe coapsă, fără desprindere; Acelaşi exerciţiu, fără sprijin lateral, cu avântarea braţelor;
3. 4. 5.
Din poziţia statică de bătaie, pendularea piciorului de atac şi avântarea braţelor, cu desprindere de pe sol; Bătaie-desprindere şi pendulare activă a piciorului de bătaie, cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers, apoi de alergare; 90
6.
Bătaie-desprindere şi pendulare activă a piciorului de bătaie cu atingerea sau spre obiecte suspendate, cu elan de 1, 2, 3 paşi alergare;
II. Etapa învăţării altor verigi în ordinea importanţei:
Învăţarea rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal al corpului şi a mişcării de eschivă: 1. Stând lateral faţă de o linie trasată pe sol (care imită ştacheta), fără desprindere, pendularea piciorului de atac şi trecerea peste aceasta prin învăluire (rotaţie internă), apoi trecerea piciorului de bătaie prin flexie în articulaţiile şoldului, genunchiului şi gleznei şi rotaţie externă (mişcare de eschivă); 2. Acelaşi exerciţiu, cu desprindere de pe sol; 3. Acelaşi exerciţiu, cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare şi desprindere; 4. Acelaşi exerciţiu fără elan şi cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare şi desprindere peste o ştachetă joasă (corpul în poziţie verticală); 5. Desprindere cu rotaţie de 180º jurulla axului ştachetă oblică (înălţimea mai în mare stâlpullongitudinal proximal), al cu corpului rotaţie înpeste jurulo axului lateral – trunchiul ajunge paralel cu ştacheta; contactul cu solul se realizează succesiv cu piciorul de atac, cu mâna de pe aceeaşi parte după care rotaţia întregului corp continuă cu rulare pe cot, umăr, spate;
Învăţarea trecerii ştachetei prin învăluire paralelă şi a aterizării: 1. Din stând „călare” cu trenul superior paralel cu ştacheta şi cu mâna de pe partea piciorului de atac pe sol, rotaţie în jurul ştachetei cu trecerea piciorului de bătaie prin mişcarea de eschivă şi aterizare prin continuarea rotaţiei în rulare pe mână, cot, umăr şi spate; 2. Din trecerea ştachetei succesiunea picior de atac, braţulstând de peoblic, aceeaşi parte, analitică trunchiula(paralel cu în ştacheta), piciorul de bătaie în mişcarea de eschivă şi braţul de pe aceeaşi parte; în punctul maxim al pendulării, piciorul de atac şi braţul de pe aceeaşi parte se angajează într-o mişcare de rotaţie internă, după care, piciorul de bătaie şi braţul corespunzător declanşează mişcarea de rotaţie externă, pentru a evita ştacheta; 3. Acelaşi exerciţiu, cu desprindere fără elan, după care cu elan de 1, 2, 3 paşi de mers apoi de alergare. III. Etapa formării profilului brut al tehnicii procedeului:
Unificarea elementelor însuşite, sub forma săriturii în înălţime cu rostogolire ventrală: 1. Sărituri în înălţime cu rostogolire ventrală cu elan din ce în ce mai mare, până la evidenţierea elanului optim şi la înălţimi din ce în ce mai mari; 2. Sărituri sub formă de întrecere; 91
IV. Etapa verificării: - gradului de însuşire a tehnicii prin sărituri cu elan mediu, la o înălţime accesibilă; - capacităţii de performanţă prin sărituri cu elan complet, sub formă de concurs; Greşeli frecvente
lipsa pendulării active a piciorului de atac, ori pendulare incompletă, cu piciorul flexat din articulaţia genunchiului;
orientarea capului spre ştachetă, în locul piciorului de atac (plonjon);
lipsa rotaţiei interne a piciorului de atac;
flexia incompletă a piciorului de bătaie şi lipsa rotaţiei externe a acestuia;
lipsa rotaţiei în axul lateral – trunchiul nu se „culcă” pe ştachetă; atitudine rigidă la aterizare; lipsa efortului muscular de cedare, face imposibilă continuarea rotaţiei prin rulare; Indicaţii metodice este necesară efectuarea unei impulsii complete, cu extensii la nivelul articulaţiilor piciorului de bătaie; pendularea piciorului de atac presupune întinderea gambei pe coapsă, de la momentul verticalei acesta contin uând mişcarea întins (ca un pendul lung), cu laba piciorului în flexie dorsală; avântarea braţelor însoţeşte pendularea piciorului de atac, mişcarea braţului de pe partea acestuia având un rol determinant în declanşarea rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal; recomandăm – cel puţin în etapa învăţării – efectuarea aterizărilor în groapa cu nisip (nisipul permite continuarea rotaţiei interne a piciorului de atac după reluarea contactului cu solul, stimulând rularea); în nisip este posibilă şi recomandată, utilizarea semnelor care să marcheze locul de contact succesiv al piciorului de atac şi apoi al braţului de pe aceeaşi parte; în prima parte a învăţării, se poate utiliza aşezarea oblică a ştachetei, cu partea mai înaltă la stâlpul îndepărtat pentru a stimula pendularea piciorului de atac şi cu partea mai înaltă spre stâlpul apropiat pentru astimula flexia treptată a trunchiului pe ştachetă.
92
4.3. Metodica predării/învăţării tehnicii probelor de aruncări (schema tip a învăţării tehnicii probelor de aruncări) Relu ăm precizarea făcută în cele două subcapitole precedente, în legătură cu caracterul natural al mişcărilor din atletism, cu precizarea că stilizarea mişc ărilor de aruncare subordonat ă creşterii randamentului, face ca aceste mişcări de aruncare să fie mai puţin naturale decât cele de alergare şi de săritură (mai ales cele de tip împingere, ori lansare cu una sau cu două mâini). Complexitatea şi dificultatea coordonării acestor mişcări, face ca succesiunea metodică a învăţării să fie subordonată acestui deziderat, respectând astfel şi principiul accesibilităţii. Ca o ultimă precizare cu caracter general, tehnica probelor de aruncări se învaţă după ce s-a realizat o pregătire multilaterală prin intermediul exerciţiilor din şcoala aruncării, e - deoarec se realizează o dezvoltare a minimului necesar de forţă, în special la nivelul trenului superior; - se formează sau se perfecţionează/consolidează mecanismul de bază al tehnicii; - realizează o introducere în veriga principală a tehnicii(Dragan D.L.E., 2003) Succesiunea generală a înv ăţării (schema tip a învăţării) tehnicii probelor de aruncări, presupune parcurgerea următoarelor etape: I. Etapa obişnuirii cu obiectul, învăţării prizei şi poziţiei iniţiale;
II. Etapa învăţării verigii principale (efortul final); veriga principală – angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de aruncare; III.Etapa învăţării elanului; IV.Etapa formării profilului brut al tehnicii aruncării prin legarea elementelor însuşite (elanul şi efortul final), sub forma aruncării cu elan; V. Etapa verificării gradului de însuşire a tehnicii şi a capacităţii de performanţă
4.3.1. Tehnica aruncarii mingii mici (de oina) Pentru început, aruncarea sulitei presupune o miscare de azvârlire. De aceea însusirea acestei tehnici la nivelul elevilor se face prin folosirea azvârlirii mingii de oina, de pe loc si cu elan. 93
Tehnica aruncarii mingii mici consta dintr-o alergare rectilinie, pe parcursul careia se urmareste dobândirea unei viteze optime; întoarcerea axei umerilor spre directia de aruncare; întinderea bratului aruncator înapoi; în final pe un blocaj al piciorului de sprijin, punerea în actiunea de aruncare a celor mai mari grupe musculare ce pot actiona favorabil asupra obiectului. Aruncatorul realizeaza în efortul final o pozitie a corpului asemanatoare unui "arc" întins care prin destindere proiecteaza în aer la distanta cât mai mare "obiectul" ("Bazele atletismului", K.N. Bauersfeld, G. Schroter). Tehnica aruncarii mingii mici are aceleasi faze ca în toate aruncarile: 1.2.2. a) Priza mingii mici este simpla si se realizeaza prin tinerea în echilibru a obiectului (mingea de oina) între degetul mijlociu, aratator, inelar, usor departate pe de o parte si degetul mare (opozant) opus. 1.2.3 b) Elanul consta într-o alergare accelerata ce se executa în linie dreapta. Lungimea elanului, numarul "pasilor de aruncare" sau viteza elanului este specifica fiecarei etape a învatarii si pregatirii, precum si specific calitatilor ce le poseda aruncatorul. Desi elanul este o singura actiune, ea se poate descrie prin existenta a doua parti: -
partea preliminara - ce se realizeaza printr-o alergare accelerata de 10 14 pasi, în care se obtine o viteza optima de deplasare (se întelege ca atletul îsi poate controla actiunile ce urmeaza sa fie executate). La sportivii de performanta dureaza 6 - 8 secunde. În timpul deplasarii (alergare) obiectul este tinut deasupra umarului si se executa usoare miscari înainte - înapoi în ritmul alergarii. La începutul alergarii trunchiul este usor înclinat înainte ajungând progresiv la nivelul verticalei;
-
pasi de aruncare - ce formeaza ultima parte a elanului în care au loc numeroase actiuni ce trebuie sa aduca aruncatorul în pozitie cât mai buna pentru realizarea efortului final.
Astfel se executa o miscare de întoarcere a axei umerilor (90°) spre directia de aruncare, plasarea bratului aruncator întins în urma trunchiului si în prelungirea axei umerilor, deplasarea mai rapida a trenului inferior (membre inferioare si bazin) pentru a depasi trenul superior (bustul si umerii) si coborârea centrului de greutate la un nivel minim fara a pierde din viteza de deplasare obtinuta în momentul anterior. Toate aceste sarcini cer sportivului (executantului) o buna coordonare având în vedere alergarea mai putin obisnuita (tipuri de pasi de deplasare). Se cuvine mentionat ca pe toata perioada de derulare a elanului privirea aruncatorului ramâne dirijata în directia aruncarii (înainte). Ritmul pasilor în aceasta faza când folosim 4 pasi de deplasare: - Primul pas se executa de pe piciorul de impulsie pe cel de sprijin si este mai lung. Au loc actiunile de întoarcere a axei umerilor spre bratul aruncator 45° si 94
proiectarea umarului înapoia bustului; se începe miscarea de întindere a bratului aruncator; se îndoaie bratul opus (celui de aruncare) si se ridica în fata pieptului; axa bazinului ramâne perpendiculara pe directia de alergare (de deplasare). - Al doilea pas de aruncare - executat de pe piciorul de sprijin pe piciorul de impulsie este mai scurt decât precedentul (cu aproximativ 1, 1 1/2 talpi). Se continua miscarea de ducere a bratului spre înapoi si întinderea lui. Axa umerilor continua miscarea si ajunge pe directia de aruncare. Axa bazinului începe sa se roteasca spre axa de aruncare. Bustul, umerii si bratul aruncator se înclina spre înapoi. - Al treilea pas - care se executa încrucisat se afla la baza întregului sistem. Coapsa piciorului de impulsie executa o miscare de avântare spre înainte - sus, depaseste coapsa piciorului de sprijin, se imprima o actiune accelerata asupra bazinului spre înainte jos cu o coborâre a centrului de greutate. Actiunea pasului se face rapid si razant realizând o contractie activ - exploziva în musculatura picioarelor. La reluarea contactului cu solul a piciorului de impulsie, coapsa piciorului de sprijin se afla deja înaintea piciorului de impulsie. Dupa acest pas încrucisat se atinge momentul maxim de "depasire" a obiectului (picioarele si bazinul întrec partea superioara a corpului). - Al patrulea pas - se caracterizeaza prin faptul ca nu are faza de zbor. Se mai numeste si pas de blocare deoarece în momentul contactului cu solul al piciorului de sprijin se opreste brusc atletul din alergare. "Energia cinetica acumulata în elan, datorita blocarii corpului pe piciorul de sprijin este transformata în forta de aruncare în conditiile specifice efortului final" (T. Tatu) 1.3. c) Efortul final - reprezinta totalitatea actiunilor ce urmaresc eliberarea obiectului cu o viteza de zbor maxima la un unghi optim (35 - 38°). si aici se pot distinge doua momente, dar numai din punct de vedere tehnic (practic ele nu pot fi separate): -
momentul sprijinului pe piciorul de impulsie în care dupa contactul cu solul se declanseaza o miscare de rulare de pe muchia exterioara a calcâiului pe partea anterioara a plantei (pingea) asigurând înaintarea genunchiului si a coapsei spre înainte. soldul stâng continua actiunea de înaintare catre sol. Bazinul realizeaza o actiune de deplasare înainte pe orizontala fara a angrena segmente din trenul superior;
-
momentul sprijinului bilateral - imediat dupa ce piciorul de sprijin se aseaza activ pe sol (pe calcâi) la o distanta de 5, 5 1/2 talpi fata de piciorul de impulsie. Are loc o miscare de îndoire a genunchiului piciorului de sprijin pentru a amortiza socul de contact si totodata favorizând deplasarea mai accelerata a bazinului si a partii anterioare a trunchiului. Se ajunge în asa zisa pozitie de "arc". Piciorul de sprijin se întinde energic blocând deplasarea masei corpului înainte. Piciorul de impulsie continua actiunea de 95
rulare pâna ajunge la extremitatea inferioara a lantului extensorilor. soldul si coapsa înainteaza si se rotesc pâna ce axa bazinului ajunge perpendiculara pe directia aruncarii. Pieptul se întoarce spre înainte - sus concomitent cu miscarea bratului (opus celui de aruncare) din interior spre exterior. Bratul aruncator începe actiunea de aruncare ce se realizeaza printr-o puternica tensiune a musculaturii întregului corp. Bratul aruncator face o miscare de ridicare rapida a cotului si ducerea lui înainte este urmata de extensia exploziva a antebratului si biciuirea mâinii cu obiectul. Toata aceasta miscare se realizeaza pe piciorul de sprijin care atinge punctul maxim al verticalei. 2. d) Redresarea dupa aruncare- se realizeaza prin miscari de blocare, succesive, pe piciorul ce a fost de impulsie. De multe ori se folosesc si bratele pentru a opri înaintarea prin asezarea lor pe sol fara a depasi sectorul de aruncare.
Figura 19.Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg, 2kg, 3kg şi mingii de oină. Succesiunea metodică a învăţării I. Etapa învăţării prizei, poziţiei iniţiale şi poziţiei fundamentale: 1.
Învăţarea prizei, prin demonstrare şi explicare;
2. 3.
Învăţarea poziţiei iniţiale; deplasare în mers şi alergare uşoară, menţinând priza şi caracteristicile poziţiei iniţiale; Învăţarea poziţiei fundamentale;
4.
Învăţarea trecerii din poziţia iniţială în poziţia fundamentală; II.
Etapa învăţării verigii principale: Învăţarea efortului final (veriga principală – angrenarea forţelor întregului corp în mişcarea de azvârlire cu o mână, prin tracţiune pe deasupra umărului dinapoi spre înainte, pe o traiectorie oblică în sus): 96
1. Din stând lateral cu umărul opus braţului de aruncare înainte şi greutatea egal repartizată pe ambele picioare, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a braţului şi întregii sale laturi (mişcare de rotaţie); 2. Din stând lateral cu umărul opus braţului de aruncare înainte şi greutatea
repartizată mai mult pe piciorul dinapoi, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a trunchiului şi a braţului şi trecerea greutăţii de pe piciorul dinapoi pe cel dinainte (mişcare de rotaţie + mişcare de translaţie); 3. Din poziţia fundamentală, aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a piciorului dinapoi prin extensie- pivotare, a trunchiului şi a braţului de aruncare (mişcare de ridicare + mişcare de rotaţie + mişcare de translaţie); 4. Din poziţia iniţială, trecere în poziţia fundamentală şi aruncare fără elan cu angrenarea în mişcare a piciorului dinapoi prin extensie -pivotare, a trunchiului şi a braţului de aruncare (mişcare de ridicare + mişcare de
rotaţie + mişcare de translaţie); III.Etapa învăţării paşilor de aruncare: 1. Din poziţia fundamentală, aruncare cu 1 pas (pasul 4 - de blocare): ridicarea piciorului de blocare, pas cu acesta întins din articulaţia genunchiului şi cu contact pe călcâi, efort de aruncare şi restabilire; 2. Din poziţia fundamentală, succesiuni de paşi încrucişaţi cu menţinerea poziţiei trunchiului şi braţului de aruncare; 3. Din poziţia fundamentală, aruncare cu 2 paşi (pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 de blocare): din poziţia fundamentală, pas încrucişat cu piciorul dina poi peste
cel dinainte, pas de blocare aşezarea întinsă şi pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de cu aruncare şi restabilire; 4. Din stând răsucit ½ spre braţul de aruncare, aruncare cu 3 paşi (pasul 2 - pas de retragere, pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 - de blocare): pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi retragere completă a braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul dinapoi peste cel dinainte, pas de blocare cu aşezarea întinsă şi pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de aruncare şi restabilire; 5. Din poziţia iniţială, aruncare cu 4 paşi (pasul 1 - pas de retragere, pasul 2 - pas de retragere, pasul 3 - pas încrucişat, pasul 4 - de blocare): piciorul opus braţului de aruncare la semnul de control, pas cu re tragere parţială a braţului de aruncare, pas cu retragere completă a braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul dinapoi peste cel dinainte, pas de blocare cu aşezarea întinsă şi
pe călcâi a piciorului opus braţului de aruncare, efort de aruncare şi restabilire; 97
IV.Etapa formării profilului brut al tehnicii:
Legarea elementelor însuşite (elanul, paşii de aruncare şi efortul final), sub forma aruncării mingii de oină cu elan; 1. Elan constituit din 3, 5, 7 paşi de mers, paşii de aruncare şi imitarea efortului final; 2. Elan constituit din 5, 7, 9 paşi de alergare uşoară, efectuarea paşilor de aruncare şi efortului final; 3. Elan constituit din 7, 9, 11 paşi de alergare accelerată, efectuarea paşilor de aruncare şi efortului final; 4. Aruncare cu elan complet; 5.
Aruncare cu elan complet sub formă de întrecere; V. Etapa verificării: - gradului de însuşire a tehnicii, prin aruncări cu elan
mediu - capacităţii de performanţă, prin aruncări cu elan complet,
sub formă de concurs; Greşeli frecvente
impulsie incompletă a piciorului dinapoi – lipseşte ridicarea;
aducerea braţului de aruncare prin lateral;
trecerea pumnului cu mingea înaintea cotului braţului de aruncare – mişcarea se transformă în împingere; absenţa rotaţiei şoldului de pe partea braţului de aruncare şi a trecerii trunchiului în extensie; ridicarea prea rapidă a piciorului dinapoi de pe sol, aruncarea producându -se din sprijin unilateral pe piciorul dinainte; translaţie incompletă din cauza impulsiei incomplete – aruncătorul rămâne în echilibru stabil; astfel, va lipsi şi restabilirea, ea nemaifiind necesară; flexia piciorului de blocare la finalul pasului de aruncare;
pas încrucişat scurt şi înalt; modificarea poziţiei fundamentale (de regulă a braţului de aruncare) pe parcursul pasului încrucişat; 98
retragerea incompletă sau poziţionarea incorectă a braţului de aruncare; Indicaţii metodice
se va insista în mod special asupra succesiunii angrenării grupelor musculare în efort prin mişcările de ridicare – rotaţie, extensie – translaţie, flexie (dinspre grupele musculare mari, cu viteză de contracţie mică, spre grupele musculare mici, cu viteză de contracţie mare, mişcarea fiind astfel accelerată); exerciţiile pentru învăţarea paşilor de aruncare se vor efectua la început analitic, apoi din mers, alergare uşoară şi alergare accelerată, întâi fără aruncare şi după aceea cu aruncare; pentru ca aruncarea să fie eficientă, este important modul în care se leagă paşii de aruncare, de efortul de aruncare. 4.3.2. Tehn ica probei de aruncare a greutăţii
Aruncarea greutăţii reprezintă în fapt, o sumă de acţiuni motrice stilizate, care urmăreşte proiectarea proiectarea prin aer a unui obiect special conceput (greutatea), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului de desfăşurare a concursurilor de atletism, care precizează greutatea obiectului, modul de ţinere şi de efectuare a mi şcărilor, forma şi dimensiunea suprafeţei de elan şi a zonei de recepţie (Marinău, M., Lucaciu, Gh., Ştef, Mirela - 2010).
4.3.2.1. Procedeul tehnic cu săltare alunecată/glisare Deşi începând din 1972 cele două procedee tehnice (cu săltarea alunecată/glisare şi cu piruetă) coexistă, am ales prezentarea învăţării tehnicii primului din raţiuni care ţin de: gradul mai mare de naturaleţe şi accesibilitate a mi şcărilor, o poziţie de aruncare mai sigură şi un control mai bun asupra direcţiei de aruncare. Succesiunea metodică a învăţării I.
Etapa obişnuirii cu obiectul/greutatea, învăţării prizei şi poziţiei iniţiale: Trecerea greutăţii dintr-o mână în cealaltă, înaintea corpului şi în jurul acestuia; 2. Trecerea greutăţii dintr-o mână în cealaltă, pe verticală şi în sus; 3. Împingerea greutăţii pe verticală şi în sus, cu cădere pe sol; 4. Aruncarea greutăţii cu două mâini de la piept, angrenând pe rând în efort braţele, apoi trunchiul şi braţele şi în final picioarele, trunchiul şi braţele; 5. Învăţarea prizei şi poziţiei iniţiale, prin demonstrare şi explicare; 6. Acomodarea cu poziţia iniţială, efectuând mişcări de răsucire, aplecare a 1.
II.
trunchiului, sărituri uşoare pe loc, deplasări prin săltări uşoare etc.; Etapa învăţării verigii principale: Învăţarea efortului final (veriga principală – angrenarea forţelor întregului corp în mişcarea de împingere cu un braţ, prin aplicarea unei presiu ni dinapoi spre înainte, pe o traiectorie oblică în sus): 99
1.
Din stând depărtat lateral (cu axa umerilor şi bazinului perpendiculare pe direcţia aruncării) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a braţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului;
2.
Din stând depărtat sagital (cu axa umerilor şi bazinului paralele cu direcţia aruncării) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a braţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului; Din poziţia fundamentală (de începere a efortului final) înafara cercului, aruncări cu angrenarea succesivă în efort a bra ţului, a trunchiului şi braţului şi în final a picioarelor, trunchiului şi braţului;
3.
III.Etapa învăţării elanului: 1. 2. 3.
Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltare alunecată fără greutate; Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltări alunecate succesive fără greutate, apoi cu greutate, fără aruncare; Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltare alunecată cu rotaţia internă a labei piciorului de impulsie, fără greutate;
Din stând înafara cercului cu spatele spre direcţia de aruncare, săltări alunecate succesive cu rotaţia internă a labei piciorului de impulsie, fără greutate, apoi cu greutate, fără aruncare; 5. Din poziţia iniţială în cerc, săltare alunecată/glisare fără greutate apoi cu greutate, fără aruncare; IV.Etapa formării profilului brut al tehnicii aruncării prin legarea elementelor însuşite (elanul şi efortul final), sub forma aruncării cu elan: 4.
1. 2. 3.
Imitarea aruncării cu elan,cercului, fără greutate înafara în cerc; Aruncări cu elan, înafara apoi în cerc şicercului, în zona apoi de recepţie; Aruncări cu elan sub formă de întrecere; Greşeli frecvente transformarea împingerii în azvârlire din cauza coborârii cotului şi dislocării greutăţii; lipsa rotaţiei bazinului şi astfel, a extensiei; îndoirea laterală a trunchiului, spre partea opusă braţului de aruncare; ridicarea anticipată a piciorului de pe partea braţului de aruncare (aruncare din sprijin unilateral); eliberarea greutăţii pe o traiectorie razantă (unghi de eliberare prea mic); săltări înalte, nu razante; insuficientă depărtare între coapse în plan sagital; ridicarea trunchiului în timpul săltării alunecate/glisării; realizarea tardivă a sprijinului bilateral (piciorul opus braţului de aruncare reia târziu contactul cu solul) 100
Capitolul V 5.Atletismul în sportul şcolar 5.1.
Sistemul probelor de atletism în sportul şcolar
Angrenarea elevilor în competiţiile şcolare de atletism se realizează pe baza elaborării unui calendar competiţional, care pe baza calendarului elaborat de ministerul de resort, să includă într -o planificare judicioasă atât competiţiile de nivel local (interclase, pe şcoală, interşcoli), cât şi competiţiile din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar, cu fazele corespunzătoare (faza pe judeţ, pe zonă, faza naţională). Prezent ăm mai jos conţinutul sistemului competiţional, în ce priveşte probele din Atletism.
5.1.1. ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR – FETE ŞI BĂIEȚI PROBE INDIVIDUALE: 50m plat şi 600m plat (competiţie cu finalitate judeţeană/mun. Bucureşti)
Nr.c rt 1.
PROBA Alergare de viteză 50m plat fete 50m plat băieți
2.
Alergare de rezistență 600m fete 600m băieți
PREVEDERI METODOLOGICE -participă elevi/eleve clasele III -IV - se pleacă cu start din picioare, cronometrarea la semnal sonor -se alergă pe serii formate din 4 -6 elevi/ eleve - în semifinale se califică elevii/ elevele care obțin primii doi timpi -în finală se califică elevii/elevele care obțin primii 6-8 timpi în semifinală - se aleargă numai pe suprafețe netede, nealunecoase, culoare marcate, pistă de atletism -se folosesc minim 2 cronometre pentru fiecare concurent -ocupantul/ocupanta la faza pe județ/ mun. București, se pe califică locului 1la faza localitate/ sector -participă elevi/eleve clasele III -IV - se pleacă cu start din picioare -se alergă pe serii formate din 10 elevi/ eleve - în semifinale se califică elevii/ elevele care obțin primii doi timpi -ordinea în clasament se stabilește pe baza timpilot obținuți în serii -la sosire se va înmăna fiecărui participant un număr de ordine - se aleargă numai pe suprafețe netede,
marcate, pistă decare atletism -nealunecoas se folosesc,e,deculoare preferință, cronometre înregistrează mai mulți timpi -la faza pe județ/ mun. București, se califică ocupantul/ocupanta locului 1 la faza pe localitate/ sector 101
5.1.2.ÎNVĂȚĂMÂNT GIMNAZIAL – FETE ŞI BĂIEȚI CROS INDIVIDUAL (competiţie cu finalitate naţională) PREVEDERI METODOLOGICE
- se organizează pentru o singură categorie de vârstă: elevi/eleve din clasele V -VIII; - DISTANŢELE DE CONCURS: · FETE: etapa pe judeţ/mun.Bucureşti – 1200 m; etapa naţională – 1500 m · BĂIEŢI: etapa pe judeţ/mun.Bucureşti – 1500 m; etapa naţională – 2000 m - la sosire se va înmâna fiecărui participant un număr de ordine; - la faza pe judeţ/mun.Bucureşti se califică ocupanţii/ocupantele primelor trei locuri la faza pe localitate/sector; - la faza naţională se califică ocupantul/ocupanta primului loc la faza pe judeţ/mun.Bucureşti.
TETRATLON ŞCOLAR PE ECHIPE (competiţie cu f inalitate naţională) Nr. crt. 1.
PROBA
PREVEDERI METODOLOGICE
Alergarea de viteză 60m plat
- se pleacă cu start de jos; - se organizează serii pentru băieți și serii pentru fete - se aleargă pe serii formate din 4 -8 elevi/eleve; - se aleargă numai pe suprafeţe netede, nealunecoase, culoare nealunecoase, pistă de atletism - se folosesc minimum 2 cronometre la fiecare concurent - bătaia se face într-un spaţiu de 1/1m, delimitat; - măsurarea se face de la locul desprinderii; - se formează grupe de 10 elevi, programaţi pe ore; - se acordă 3 sărituri pentru fiecare elev, executate prin alternanță - la fiecare elev se transformă in puncte cel mai bun rezultat. - se poate arunca de pe loc sau cu elan; - se constituie grupe formate din maximum 10 elevi; - se efectuează câte trei aruncări, prin alternanţă; - la fiecare elev se transformă in puncte cel mai bun rezultat. - se pleacă cu start din picioare; - se aleargă numai pe suprafeţe netede, nealunecoase, culoare- pista de atletism - se aleargă în serii de maximum 10 elevi; - se folosesc, de preferinţă, cronometre care înregistrează mai mulți timpi
2.
Săritura în lungime cu elan
3.
Aruncarea mingii de oină
4.
Alergarea de rezistență 800m
102
ALTE PREVEDERI METODOLOGICE - se organizează pentru o singură categorie de vârstă: elevi/eleve din clasele V -VIII; Participanți - Competiția este destinată echipelor mixte ale școlilor gimnaziale (clasele V -VIII), denumite în continuare „echipe școlare”. - O echipă școlară este formată din 4 băieți și 4 fete (total 8 elevi/eleve) , legitimați și/sau nelegitimați și un profesor (total componenți echipă școlară mixtă = 9 pers). - la fiecare probă, echipa primește puncte pentru cele 8 performanțe obținute de către cei 4 elevi (băieți) și cele 4 eleve (fete) - punctajul obținut de fiecare echipă se calculează prin însumarea totalului punctelor obținute la cele patru probe - transformarea performanțelor în puncte se face conform tabelelor de punctaj, pentru fiecare probă
1. Sistem de de calificare a) Pentru județe: - la faza pe județ se califică echipele ocupante a primelor trei locuri la faza pe localitate - la faza pe regiune se califică echipa ocupantă a primului loc la faza pe județ - la faza națională se califică echipa ocupantă a primului loc la faza p e regiune b) Pentru mun.București - la faza pe sector participă toate echipele care se înscriu - la faza pe regiune se califică echipa ocupantă a primului loc la faza pe sector - la faza națională se califică echipa ocupantă a primului loc pe regiunea București-Ilfov 2. Localitățile unde se desfășoară fazele pe regiuni - Regiunea Nord-Est (Suceava, Botoșani, Neamț, Iași, Bacău, Vaslui): IAȘI - Regiunea Sud-Est (Vrancea, Galați, Buzău, Brăila, Tulcea, Constanța): CONSTANȚA - Regiunea Sud-Muntenia (Argeș, Dâmbovița, Prahova, Teleorman, Giurgiu, Ialomița, Călărași): PITEȘTI Regiunea Sud-Vest-Oltenia (Gorj, Vâlcea, Mehedinți, Dolj, Olt): RÂMNICU
-
Regiunea Vest (Arad, Timiș, Caraș-Severin, Hunedoara): ARAD Regiunea Nord-Vest (Maramureș, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Bihor, Satu-Mare):
-
Regiunea Centru (Alba, Mureș, Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu): MEDIAȘ Regiunea București-Ilfov (cele 6 sectoare din mun. București și Ilfov): BUCUREȘTI
VÂLCEA
CLUJ NAPOCA
3. Localitatea unde se desfășoară faza națională - BUCUREȘTI
103
5.1.3.ÎNVĂȚĂMÂNT LICEAL ŞI PROFESIONAL – FETE ŞI BĂIEȚI 5.1.3.1. CROS INDIVIDUAL (competiţie c u finalitate naţională) PREVEDERI METODOLOGICE
- se organizează pentru o singură categorie de vârstă: elevi/eleve din clasele IX -XII/XIII; - DISTANŢELE DE CONCURS: · FETE: etapa pe judeţ/mun.Bucureşti – 1500 m; etapa naţională – 2000 m · BĂIEŢI: etapa pe judeţ/mun.Bucureşti – 2000 m; etapa naţională – 2500 m - la sosire se va înmâna fiecărui participant un număr de ordine; - la faza pe judeţ/mun.Bucureşti se califică ocupanţii/ocupantele primelor trei locuri la faza pe localitate/sector; - la faza naţională se califică ocupantul/ocupanta primului loc la faza pe judeţ/mun.Bucureşti.
5.1.3.2. PENTATON ȘCOLAR PE ECHIPE Nr. Proba Prevederi metodologice crt 1.
Alergare de viteză
2.
60 metri plat – fete 60 metri plat – băieți
- se pleacă cu start de jos; - se aleargă pe serii formate din 4 -8 elevi; - se aleargă numai pe suprafeţe netede, nealunecoase, culoare marcate – pistă de atletism; - se folosesc minimum 2 cronometre la fiecare concurent.
Săritura în lungime cu elan - bătaia se face într-un spaţiu de 1/1m, delimitat; - măsurarea se face de la locul desprinderii; - se formează grupe de 10 elevi, programaţi pe ore; - se acordă 3 sărituri pentru fiecare elev, executate
alternanţă; -prin la fiecare elev se transformă in puncte cel mai bun rezultat.
3.
Aruncarea mingii de oină - se poate arunca de pe loc sau cu elan; - se constituie grupe formate din maximum 10 elevi; - se efectuează câte trei aruncări, prin alternanţă ; - la fiecare elev se transformă in puncte cel mai bun rezultat.
4.
Aruncarea greutății - se poate arunca de pe loc sau cu elan; - se constituie grupe formate din maximum 10 elevi; - se efectuează câte trei aruncări, prin alternanţă; - la fiecare elev se transformă in puncte cel mai bun rezultat. 104
5.
Alergare de rezistenţă 800m – fete 800m – băieţi
- se pleacă cu start din picioare; - se aleargă numai pe suprafeţe netede, nealunecoase, culoare marcate – pistă de atletism; - se aleargă în serii de maximum 10 elevi; - se folosesc, de preferinţă, cronometre care
înregistrează mai mulţi timpi.
ALTE PREVEDERI METODOLOGICE - se organizează pentru o singură categorie de vârstă: elevi/eleve din clasele IX -XII/XIII; - o echipă este formată din 5 elevi/eleve; - la fiecare probă, echipa primește puncte la cele mai bune 4 performanțe obținute de către cei/cele cinci elevi/eleve;
Grupele de vârstă impuse pentru participarea elevilor la O. N. S. Ş. în anul şcolar 201 6-2017:clasele I-IV, participă elevii născuţi în anul 200 9 şi mai mici; 1. Pentru 2.Pentru clasele V-VIII, participă elevii născuţi în anul 2002 şi mai mici. 3.Pentru clasele IX-XII, participă elevii născuți în anul 1998 și mai mici Concursurile de atletism se organizează de către asociaţia sportivă a şcolii sau în absenţ a acesteia, de catedra de educaţie fizică – până la faza pe şcoală, de Inspectoratul şcolar Judeţean în colaborare cu Comisia Judeţeană de Atletism – la faza judeţeană şi de Ministerul de resort în colaborare cu F.R.A. – la faza naţională, respectând regulamentul aprobat de către Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar, la probele cuprinse în calendarul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar. Trebuie menţionat faptul că pregătirea şi participarea elevilor la competiţiile de atletism din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar nureprezintă atributul exclusiv al profesorilor de educaţie fizică cu specializarea Atletism (obţinerea specializării fiind posibilă doar după absolvirea studiilor masterale), aces t fapt putând reprezenta – pentru studenţii ciclului de licenţă – un factor de motivaţie în însuşirea conţinuturilor teoretice şi practice, specifice disciplinei Atletism
105
5.2.
Măsuri de prevenire a accidentelor
Primul şi cel mai important dintredeobiectivele cadru înşi timpul de altfel cea mai importantă responsabilitate a profesorului educaţie fizică desfăşurării activităţilor didactice sau a celor extracurriculare organizate, este menţinerea (şi dacă se poate, îmbunătăţirea) stării optime de sănătate a elevilor. Pentru realizarea acestui deziderat, trebuie cunoscute principalele surse potenţiale de accidente şi luate măsuri în consecinţă, prin aducerea lor la cunoştinţa elevilor şi prin eliminar ea – dacă este posibil – a acestor surse. Printre factorii favorizanţi ai producerii de accidente, pot fi enumeraţi: necunoaşterea regulilor de comportare şi de utilizare a instalaţiilor şi aparatelor specifice (reguli de protecţie şi comportament); utilizarea terenurilor inadecvate sau a instalaţiilor şi aparatelor defecte; lipsa echipamentului specific sau echiparea inadecvată a elevilor; lipsa de supraveghere;
dozarea condiţiileefortului meteo; fizic în condiţii de inadecvare cu posibilităţile elevilor sau cu lipsa de disciplină în colectiv; neadecvarea activităţilor la condiţiile de mediu sau meteorologice; angrenarea în activităţi/întreceri ce depăşesc cunoştinţele şi posibilităţile fizice ale elevilor; comportamente nesportive (lipsa de fair-play). În vederea creării unui climat de siguranţă şi securitate pe timpul desfăşurării activităţilor specifice educaţiei fizice şi sportului şcolar, este necesară: aducerea la cunoştinţa elevilor a factorilor care favorizează producerea accidentelor, precum şi a regulilor de comportament pe timpul desfăşurării activităţilor specifice;
încheierea – pentru fiecare colectiv în parte – a unui proces-verbal de protecţie a muncii, semnat de fiecare elev; asigurarea normelor igienico-sanitare; verificarea permanentă a instalaţiilor şi aparatelor din baza sportivă; utilizarea exclusivă a echipamentului specific educaţiei fizice şi sportului, adaptat condiţiilor climaterice; asigurarea unui climat de ordine şi disciplină în limite normale. În situaţia în care, în ciuda măsurilor luate apar accidente, intervenţia trebuie să fie condiţionată de cunoaşterea regulilor de prim ajutor, în lipsa acestora fiind de preferat să se aştepte intervenţia persoanelor calificate („primum non nocere”lat. = „în primul rând să nu faci rău” principiu al eticii medicale). Trecând din planul general, al educaţ iei fizice şcolare în planul specific predării deprinderilor motrice din atletism, pe lângă măsurile menţionate anterior, mai putem adăuga câteva recomandări particularizate conţinuturilor specifice celor trei categorii de probe de atletism.
106
5.2.1.
Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din alergări Indiferent
dacă e vorba de învăţarea tehnicii ori de evaluarea capacităţii de performanţă, trebuie să ne asigurăm că: în abordarea alergării de semifond-fond (rezistenţă/durată): traseele alese sunt sigure; -se respectă regulile de alergare în pluton; în abordarea alergării de viteză: -suprafaţa de alergare este plană; -sunt îndepărtate toate obstacolele de pe suprafaţa de alergare;
-există spaţiu suficient de la capătul distanţei de alergare sau linia de sosire până la cele mai apropiate obstacole (spaţiu de decelerare/oprire); -la plecare există intervale şi distanţe corespunzătoare între alergători; -revenirea la locul de plecare se face prin lateral; în abordarea alergării peste obstacole joase: -suprafaţa de alergare este plană şi fără alte obstacole decât cele destinate trecerii; -există suficient spaţiu după ultimul obstacol, pentru a asigura oprirea în siguranţă; -înălţimea obstacolelor ş i distanţa dintre ele sunt adaptate posibilităţ ilor colectivului; dacă este posibil, se amenajează mai multe direcţii de alergare, cu înălţimi şi distanţe între obstacole diferite; -obstacolele sunt uşoare şi amovibile (să cadă uşor la atingere); 5.2.2.
Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din sărituri
în abordarea săriturii în lungime: - nisipului din groapa de sărituri este afânat şi nivelat; -există interval de timp suficient între sărituri, care să permită degajarea gropii un cu nisip;
în abordarea săriturii în înălţime -recomandăm utilizarea gropii cu nisip ca sector de aterizare atât în cazul procedeului cu păşire simplă, cât şi în cazul procedeului cu rostogolire ventrală (nisipul permite anularea efectului inerţial al mişcării); -se alternează direc ţiile din care se efectuează elanurile (în funcţie de piciorul de bătaie); -există suficient timp între sărituri, pentru a asigura degajar ea sectorului de aterizare;
107
5.2.3.
Măsuri de siguranţă la predarea deprinderilor motrice din aruncări
în abordarea aruncării mingii de mici/oină: -deşi este considerată o deprindere motrică nepericuloasă, recomandăm în cazul exers ării pe două linii faţă în faţă, aruncarea la comandă şi într -un singur sens odată; greutăţii, suliţei şi discului: în abordarea aruncării -utilizarea aruncărilor individuale; -aruncările să fie urmate de recuperarea obiectului la comandă; -asigurarea că zona de recepţie este eliberată (aruncarea se face după recuperarea obiectului); -exersarea se face cu aruncări la comandă, într -un singur sens de aruncare; -asigurarea unui spaţiu suficient în lateral.
108
BIBLIOGRAFIE 1. Alexei Mircea (2005)– Atletism Tehnica Probelor, edit Presa Universitara Clujana, Cluj-Napoca.. 2. Barbu, C., Stoica, M.,(2000) - Metodica predării exerciţiilor de atletism în
deV., educaţie fizică. Editura Inițiere Printech,înBucureşti . 3. lecţia Bogdan Pop A.,(2007)atletism Școala atletismului . Editura GMI Cluj-Napoca 4. Cibu Mihaila, Neamtu M., Ionescu-Bondoc D., Scurt C., Nechita F.(2008) – Atletismul pentru toti, edit. Univ. Transilvania Brasov. 5. Drăgan, D.L.E., (2003) – Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universităţii din Oradea 6. Gârleanu, D., (1995)- Curs de atletism. Universitatea Ecologică, Bucureşti, 7. Gevat, C., Larion, A.,(2003) - Lecţii de atletism. Editura Ovidius University Press, Constanţa. 8. Gheorghe, D., (2002)– Atletism. Lecţii practice de iniţiere. Editura Alexandru 27, Bucureşti. 9. Ionescu –Bondoc Dragos, Nechita Florentina (2003) – Proiectarea didactica a lectiei de atletism in invatamantul preuniversitar si universitar, edit. Univ. Transilvania Brasov. 10. M.E.C.T., (2014) Programe şcolare pentru clasele I – a II-a, Editura M.E.C.C.N.C., Bucureşti 11. M.E.C.T, (20014) Planul-cadru de învăţământ pentru clasele a III-a – a IV-a, Editura M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 12.M.E.C.I, (2009) Planul-cadru de învăţământ pentru clasele aV -a – a VIII-a, Editura M.E.C.-C.N.C., Bucureşti 13. M.E.C.I., (2009) Programe şcolare pentru clasele aV-a – aVIII-a, Editura M.E.C.I., Bucureşti 14.M.E.C.I., (2009) Programe şcolare pentru clasele aIX-a – aXII-a, Editura M.E.C.I., Bucureşti 15.M.E.N.C.S.(2016) Prevederi metodologice- ONSS și regulamente organizare,
Editura M.E.N.C.S., Bucureşti 12. Mihăilescu, L., Mihăilescu, N., (2002)- Instruirea programată în atletism. Editura Universităţii, Piteşti, 16.Nicu, A.,(2000) – Istoria exerciţiilor fizice. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 17.Nicu, A., şi colab.(2002) – Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România. Editura Aramis, Bucureşti 18.Petrescu, – Aspecte tehnice de vitezăT.(2003), . Editura Tehnoprint Grup. şi metodice ale antrenamentului în probele 19.Petrescu, T.,(2005) – Tehnica probelor atletice. Editura Tehnoplast, Bucureşti, 20.Plocon, E.,(2000) – Atletism. Metodica predării exerciţiilor. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 109
21.Raţă, G.(2002), - Atletism Tehnică, Metodică, Regulament. Editura Alma Mater, Bacău. 22.Roman, D., Rugină, Gh.(2001) - Metodica predării exerciţiilor de atletism. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 23.Regulamentul concursurilor de atletism .(2016) - FRA, Bucureşti 24.Sabău, E., Sabău, I.,(1999) - Atletism – curs pentru studenţii anilor I şi II.
Editura ANEFS, Bucureşti. 25.Sabău, E.,(2002) – Atletism Curs de bază pentru studenţii Colegiului Universitar de Educaţie Fizică şi Spor t. ANEFS, Bucureşti. 26.Sabău, E., Monea Ghe(2007)-Atletism Tehnica și metodica probelor.Editura Bren,București 27.Tatu, T.,(1995) - Atletism Tehnica probelor. Editura Omnia Uni, Braşov. 28.Tatu, T., Alexandrescu, D.C., Ardelean, T.(1983), – Atletism. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 29.Tatu, T., Plocon, E., - Atletism. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001 30.Tatu, T., Sabău, I., Stănescu, I. (1994)- Atletism - tehnica probelor. ANEFS, Bucureşti. 31.Todea, S., de F(2001). – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Fundaţiei România Mâine, Bucureşti
110
111
