ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE DEPARTAMENTUL DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ
COMUNISMUL DE STAT ÎN ROMÂNIA.ETAPE ŞI CARACTESTICI
CISMARU CRISTINA-LILIANA Anul I ASC, 2 ani BUCUREŞTI 2011 1
Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor.1 Acest regim a cunoscut, în România, trei etape, după cum urmează: 1. De la sfârşitul războiului până în 1964; 2. Din 1964 până la începutul anilor 80 - independenţa relativă în interiorul Tratatului şi “protecţie ideologică”; 3. De la începutul anilor 80 până în 1989 – îngustarea orizontului politic extern izolarea regimului Ceauşescu.2
1. 1948-1964. România în anii modelui politic stalinist În seara zilei de 23 august 1944 a avut loc o răsturnare cu 180 de grade a participării României la conflagraţia europeană. Răsturnarea s-a produs prin acţiunea suveranului, sprijinit de personalităţi politice. Armata Română a îndeplinit a îndeplinit de îndată ordinul de încetare a operaţiilor împotriva unităţilor sovietice. Răsturnarea de 180 de grade s-a produs fără să existe o înţelegere (parafată confidenţial) cu Uniunea Sovietică (în principal), Marea Britanie şi SUA.3 Semnarea Convenţiei de armistiţiu a durat 20 de zile (12 sept. 1944), timp în care Armata Roşie a ocupat întregul teritoriu al României şi s-a concentrat pe noile aliniamente ale frontului în Transilvania şi Banat. În timp ce locuitorii se adaptau regimului de ocupaţie, autorităţile şi mai ales guvernul constatau ce înseamnă să pierzi războiul. Convenţia de armistiţiu instituia un control complet asupra întregii corespondenţe, asupra tipăririi şi răspândirii publicaţiilor, asupra spectacolelor de teatru şi filmelor, asupra funcţionării staţiilor T.F.F, poştă, telegraf, telefon. Erau şi lucruri despre care guvernul român nu avea vreo informaţie. Ca de exemplu, stabilirea la iniţiativa britanică, a unui “aranjament practic” între Londra şi Moscova (mai-iunie 1944), “anume ca afacerile româneşti să fie resortul principal al 1
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf accesat la data de 25 mai 2011 Ioan Mircea Paşcu, Curs 4 – Politica externă a României , SNSPA, 2011 3 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul , Ed. Corint, Bucureşti, 2010, pag. 14 2
2
guvernului sovietic, întrucât România cade în aria de acţiune a armatelor ruse şi deopotrivă ca, din perspectiva sovietică, afacerile greceşti să fie resortul principal al guvernului Regatului Unit.” Acest aranjament a căpătat o evaluare cantitativă la întâlnirea Churchill-Stalin de la Moscova, la 9 octombrie 1944.4 P.C.R. a propus constituirea unui Front Naţional Democrat deschis tuturor “forţelor democratice ” care să efectueze “curăţarea” aparatului de stat de legionari şi de “elementele reacţionare antonesciene”. La 1 noiembrie 1944, vicepreşedintele Comisiei Aliate Sovietice de control, Serghei Alexandrovici Vinogradov a trimis regelui Mihai o notă cerând formarea unui nou guvern în locul celui de la 23 august. Al doilea cabinet Sănătescu a rezistat 28 de zile (6 noiembrie – 2 decembrie 1944). Regele Mihai l-a desemnat pe generalul adjutant Nicolae Rădescu să formeze un nou govern (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945). Era tot un cabinet autentic de coaliţie, ca şi precedentele. Pauza din România era temporară. Întors de la Moscova, unde fusese invitat în calitatea sa de ministru al Transporturilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost primit într-o audienţă confidenţială de regele Mihai. Revenirea sa a dat şi semnalul unor continue demonstraţii în Bucureşti şi în principalele oraşe ale ţării pentru a arăta un suport popular unui viitor guvern F.N.D. Guvernul de pseudocoaliţie prezidat de Petru Groza a depus jurământ la 6 martie 1945 (era format din 31 de persoane, dintre care 17 titulari, 13 subsecretari de stat şi prim-ministrul).Cu acest guvern începea etapa de tranziţie spre regimul democrat-popular (comunist), încheiată la 30 decembrie 1947 prin abdicarea silită a regelui Mihai.5 Etapa precomunistă este formată din 3 etape: -
Martie 1945 – ianuarie 1946: consolidarea pozițiilor ocupate de P.C.R. şi afiliaţii săi la nivel central şi în teritoriu;
-
Anul 1946 : organizarea alegerilor parlamentare menite să confere o aparentă ”legitimitate” guvernului impus prin dictat;
-
Anul 1947: desfiinţatarea prin forţă a vieţii politice pluraliste şi a partidelor care o reprezentau şi abdicarea silită a regelui Mihai.
4
Ibidem, pag. 15 Comunismul în România (1945-1989) , Editat de Muzeul Naţional de
5
Istorie, Bucureşti, 2007, pag. 25
3
După semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), politica externă românească a avut ca linie directoare satelizarea şi subordonarea ţării faţă de U.R.S.S. Întâi, guvernul Groza ca şi guvernele celorlalte state din sfera de influentă sovietică, a refuzat invitaţia franco-britanică de a participa la Conferinţa de la Paris (12-15 iulie 1947) în urma căreia a fost demarat Planul Marshall. Apoi, la 4 februarie 1948 a semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S. şi la recomandarea Moscovei, a mai încheiat astfel de tratate şi cu alţi parteneri din blocul dominat de comunişti: Iugoslavia (19 decembrie 1947), Bulgaria (16 ianuarie 1948), Ungaria (24 ianuarie 1948), Cehoslavacia (21 iulie 1948).6 Alte acţiuni majore ale guvernului Petru Groza au fost: îngheţarea relaţiilor româno-iugoslave (1949-1954); participarea României la crearea C.A.E.R. (5-8 iunie 1949); încetarea stării de război cu Germania (7 martie 1955); aderarea ţării la Tratatul de la Varşovia (14 mai 1955); admiterea la ONU (decembrie 1955). La o lună de la semnarea Tratatului de Pace, are loc începerea represiunii pe scară lărgită. Al doilea val urmează după ratificarea din Camera Comunelor (Marea Britanie, mai). Al treilea val, cel mai extins (împotriva naţional ţărăniştilor îndeosebi) vine în iulie, după ce Statele Unite ale Americii ratificaseră tratatul de pace. Prin Legea pentru organizarea Ministerului Industriei şi Comerţului şi aceea a oficiilor industriale, statul preia controlul asupra producţiei industriale. Legea pentru reforma monetară, editată pentru a pune capăt inflaţiei galopante (16 august), a confiscat 94% din circulaţia bănească. Reforma a dus la sărăcirea bruscă a populaţiei deţinătoare de anumite sume de bani. La 30 decembrie 1947, prin şantaj şi ameninţări, regele Mihai I este silit să semneze un act de abdicare redactat de guvern. În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor, într-o şedinţă de 45 de minute (din care şase runde de aplauze), a votat Legea pentru
constituirea statului român în Republica Popolară Română (R.P.R.).7 Denumirea se schimbă în Republica Socialistă România la 21 august 1965 şi rămâne astfel până la 22 decembrie 1989. Intervalul 30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989 poate fi împărţit şi după cârmuirea celor 2 lideri, Gheorghe Gheorghiu-Dej (până la 19 martie 1965) şi Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965 – 22 decembrie 1989). 6 7
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 141 Georgescu Titu, Istoria românilor , Ed. Fundaţiei “România de maine”, Bucureşti, 1997, pag. 56
4
a) Alegerile pt Marea Adunare Naţională.Constituţiile. Regimul democrat-popular s-a legitimat prin ”alegerile” din 28 martie 1948. Partidele încă în fiinţă şi organizaţiile obşteşti se prezintă sub egida Frontului Democraţiei Populare, o umbrelă electorală ad-hoc anunţată la Congresul I al P.M.R. şi constituită îndată după aceea. Alegerile în care candidaţii F.D.P. au obţinut 93, 2% din total, erau mai curând simple votări pt un singur candidat şi program. Celelalte chemări la urne pentru Marea Adunare Naţională au avut loc la 30 noiembrie 1952. F.D.P. obţine 98,84% din voturi şi toate cele 428 mandate de deputaţi, la 3 februarie 1957 (98,88% cu 437 deputaţi); 5 martie 1961 (99,7% cu 465 mandate) şi 7 martie 1965 (99,85% şi 465 mandate).8 Marea Adunare Naţională votează la 13 aprilie 1948 Constituţia Republicii Populare Române. Statul român devine ”popular, unitar, independent şi suveran”, dar teritoriul sau nu mai este inalienabil. ”Întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”; formularea este pur formală, puterea aparţine Partidului Muncitoresc Român. Principiul separaţiei puterilor este înlocuită cu acela al ”organelor” puterii de stat (M.A.N., Consiliul de Miniştii, organele locale, cele judecătoreşti). Prin formulările sale, Constituţia din 1948 deschide calea naţionalizării mijloacelor de producţie şi a colectivizării agriculturii. A doua Constituţie R.P.R. a fost votată la 27 septembrie 1952. Aceasta exprimă aservirea R.P.R. faţă de Uniunea Sovietică: 84 de articole din tratatul de 105 redau, la fel sau cu mici diferenţe, formulările Constituţiei sovietice din 1936.9 Schimbarea Constituţiei nu mai necesită convocarea unei Constituante, legea fundamentală se schimbă prin votul a cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor Marii Adunări Naţionale. Între 1953 şi 1964, Constituţia din septembrie 1952 a fost modificată de 11 ori. Etatizarea economică a început în iunie 1948 prin naţionalizarea industriei. Ea a fost însoţită de preluarea întregii puteri politice de către partidul comunist, care declara că principal forţă politică în stat era clasa muncitoare. În anul 1948 au trecut în proprietatea statului 8894 de întreprinderi dintre care 3600 de interes local. În noiembrie 1948 sunt 8
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 25 Ibidem, pag. 26
9
5
confiscate instituţiile sanitare particulare, de asemenea, cinematografele şi căile ferate particulare. In aprilie 1950 sunt naţionalizate, în mare măsură, locuinţele particulare, mai ales pe criterii politice şi ale luptei de clasă. În perioada care a urmat au fost intentate o serie de procese liderilor de frunte ai partidelor democratice burgheze, au urmat cele ale simplilor membrii ai acestora: sute de ofiţeri superiori care au participat atât la războiul din est cât şi la cel din vest; intelectuali cu vederi liberale, acuzaţi că au fost membrii sau simpli simpatizanţi ai partidelor politice tradiţionale sau ai mişcării legionare; cei mai multi şi-au pierdut viaţa în închisorile româneşti. Comunismul a adus grave modificări culturii naţionale prin încercarea de a imita modelul sovietic. În învăţământ, prin reforma şcolară din anul 1948, s-a înlocuit liceul cu şcoala de 10 clase, au fost adoptate manualele sovietice, au fost scoase din rândul obiectelor de învăţământ ştiinţe ca: filosofia, statistica, sociologia, logica, psihologia, etc. şi etichetate drept burgheze.10 A fost modificată istoria ţării, în care limba românească devenise peste noapte de “origine slavă”, iar poporul român, deosebit de cel moldovean (din Moldova peste Prut) s-a dezvoltat sub “orânduirea generoasă a poporului rus”. Cenzura era foarte strictă. Din biblioteca Academiei, Universităţilor şi altor instituţii de cultură au fost scoase lucrările lui Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Octavian Goga şi alţii, în schimb au fost tipărite,la Editura Politică, operele lui Marx şi Engels, în 33 de volume, şi lucrările complete ale lui Lenin – în peste 55 volume - şi Stalin.11 Măsurile antidemocratice au privit şi instituţia Bisericii, mulţi preoţi au fost arestaţi; mănăstirile au fost închise; la 17 iulie 1948 a fost denunţat Concordatul cu Vaticanul; la 1 decembrie 1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat; prin Legea cultelor din 14 august 1948, Biserica a fost supusă statului comunist. Plenara CC al PMR din martie 1949 stabilea transformarea socialistă a agriculturii, prin crearea de cooperative de producţie, după modelul colhozurilor sovietice. În anul 1962 s-a încheiat procesul de colectivizare, 96% din pământul arabil fiind cuprins în sectorul socialist. Controlul informaţiilor s-a realizat prin: 10 11
Georgescu Titu, op. cit., pag. 65 Ion Antohe, Răstigniri în România dupa Ialta , Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, pag. 78
6
•
Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor care aproba orice lucru tipărit, de la simplul bilet de tramvai sau de intrare la teatru şi până la operele literare şi ştiinţifice (23 mai 1949);
•
Reorganizarea radiodifuziunii şi radioficării, radioficarea – în lipsa aparatelor radio – era menită să difuzeze toate ştirile controlate şi verificate (23 mai 1949);
•
Înfiinţarea Agenţiei Române de Presă (AGERPRES) (tot la 23 mai 1949).12
În perioada 1948-1959 au fost create Securitatea şi Miliţia populară. Securitatea a devenit un instrument de teroare şi represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim. Armata a fost şi ea reorganizată, având ca model structurile Armatei Roşii. “Pe lângă ofiţerii superiori de carieră au fost ataşaţi şi politrucii. Aceştia erau ofiţeri educatori, care se ocupau cu activitatea politică în unităţile militare, cu supravegherea comandanţilor de carieră”. După anul 1958 se începe o politică de industrializare forţată prin dezvoltarea industriei siderurgice, chimice, constructoare de maşini, în aceasta perioada fiind construit şi combinatul siderurgic de la Galaţi. Pentru a avea un control riguros al economiei, au fost impuse planurile cincinale. Printre succesele obţinute se numără creşterea industriei cu 1200% faţă de anul 1938 şi îndeosebi a industriei chimice cu 2300% faţă de anul 1938.13
2. România între anii 1964 -1980 a) Declaraţia din aprilie 1964 A fost o realizare şi o mişcare politică de prim rang a conducerii P.M.R. cu Gheorghe Gheorghiu-Dej lider necontestat. A fost adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 şi publicată la 26 aprilie 1964 sub titlul de Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele muşcării comuniste şi muncitoreşti internationale. Este considerată ca fiind cea mai importantă acţiune de afirmare a 12 13
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 30 Georgescu Titu, op. cit., pag. 71
7
distanţării, ce proclama refuzul României de a admite amestecul în politica sa economică sau în politica sa externă. Aceasta firma explicit câteva principii diriguitoare privind raporturile dintre partidele comuniste de guvernământ şi statele socialiste: •
nu poate fi admisă înfiinţarea unor organisme suprastatale şi a unui centru unic de planificare;
•
prin existenţa unui asemenea centru unic noţiunea de suveranitate este golită de conţinut;
•
nu există tipare sau reţete unice în metodele şi formele construcţiei socialiste care constituie „un drept suveran al fiecărui stat socialist“;
•
principiile esenţiale ale relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti aflate la putere sunt independenţa şi suveranitatea naţională, egalitatea în drepturi, avantajul reciproc, întrajutorarea “tovărăşească”, neamestecul în treburi interne,
respectul
integrităţii
teritoriale,“internaţionalismul
socialist”.14 Acest document pragmatic deschide o nouă cale diplomaţiei române, consacrând schimbarea statutului R.P.R., din satelit al U.R.S.S. în ţara percepută ca independentă în cadrul blocului socalist. Aceste principii au constituit liniile directoare ale politicii externe promovate de conducerea P.M.R./P.C.R. până în 1989. Concomitent, pentru a reduce dependenţa politică şi mai ales economică faţă de U.R.S.S., s-a promovat o politică de deschidere faţă de Occident inspirată de Ion Gheorghe Maurer. În 1954, încep negocieri cu SUA şi Marea Britanie în vederea despăgubirilor cetăţenilor acestor state în urma naţionalizării. Din perspectiva Comunităţii internaţionale regimul democrat-popular din România a avut deplină legitimitate. Din perspectiva cetăţenilor ţării, ceea ce fusese impus cu forţa şi cu fraudarea totală a alegerilor din 1946 devenise, odată cu trecerea timpului, o stare de fapt reglementată de noile legi ale regimului, o stare de drept.15
b) Planul Marshall 14 15
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 36 Ibidem, pag, 38
8
Acest plan de reconstrucţie economică a Europei a fost anunţat de secretarul de stat al S.UA. George Marshall într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard (5 iunie 1947). La 12 martie 1947, preşedintele S.U.A., Harry Truman, anunţa în faţa Congresului doctrina care îi va purta numele, conform căreia, America se plasa „în fruntea lumii libere” împotriva „expansiunii tiraniei comuniste”. Doctrina Truman s-a materializat în Planul Marshall, prin care, începând cu 1948, economia europeană primea credite americane pentru redresare. Guvernul român l-a sancţionat drept „o acţiune neeficace pe planul economic şi primejdioasă pe planul politic”, care nu îşi poate atinge scopul fără colaborarea cu U.R.S.S. Replica sovieticilor a fost constituirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti.16 Planul Marshall şi constituirea Cominform sunt considerate momentele definitorii ale declanşării Războiului Rece şi ale împărţirii Europei în sfere de influenţă.
c) Consiliul de Ajutor Economic Reciproc Acest consiliu interguvernamental a fost înfiinţat la 8 ianuarie 1949, prin acordul semnat la Moscova de Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România şi U.R.S.S., care urmărea să amelioreze şi să coordoneze dezvoltarea economică planificată şi integrarea ţărilor membre. Până în 1953, România s-a implicat puţin în afacerile C.A.E.R. cu rezultate minime, devenind apoi un partener activ în efortul de constituire instituţională. Deşi s-a dorit o replică la Planul Marshall şi la integrarea economică începută în Europa Occidentală, C.A.E.R. a contribuit doar în mică măsură la dezvoltarea economică integrată a blocului socialist până la revizuirea, în anul 1959, a statutului care a pus un mai mare accent pe cooperarea economică şi tehnică dintre ţările membre.17 După 1959, încep divergenţele cu România – care votează împotriva majorităţii hotărârii din CA.E.R. – atingând apogeul în anii 1962-1964, când Nikita Hruşciov a încercat să raţionalizeze C.A.E.R. printr-o împărţire a rolurilor pe baza diviziunii internaţionale socialiste a muncii, România rămânând hinterlandul agrar al blocului (statut afirmat clar în Planul Valev). Elita comunistă de la Bucureşti, care îşi prezentase ambiţiosul plan de industrializare accelerată în iunie 1960, a ripostat şi a blocat planul 16 17
Comunismul în România (1945-1989) , Editat de Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 2007, pag. 142 Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 147
9
sovietic, beneficiind de un context internaţional favorabil, ca urmare a disputelor sovietochineze.
d) Retragerea trupelor sovietice din România Intrate în România ca armată de ocupaţie pe timp de război, trupele sovietice ar fi trebuir retrase în urma semnării Tratatului de pace dintre cele două ţări (10 februarie 1947). Acestea au fost menţinute „legal” pentru asigurarea căilor de comunicaţie cu trupele de ocupaţie din Austria, pânî la semnarea Tratatului de Pace între U.R.S.S. şi aceasta (15 mai 1955). Cu poziţia ameninţată de destalinizare, Gheorghe Gheorghiu-Dej spera că în noul context va obţine retragerea trupelor sovietice şi slabirea controlului Moscovei. Au urmat tulburările din Polonia şi Ungaria (1965) care au blocat orice decizie în problema retragerii. În 1957 însă, convins că viitorul aparţine rachetelor balistice şi dorind să reînvie „spiritul Genevei” şi să restructureze bugetul militar, Hruşciov a reluat chestiunea retragerii. Mai întâi s-a semnat un acord sovieto-român (Bucureşti 15 aprilie 1957) privind staţionarea temporară a trupelor sovietice, apoi, prin scrisoarea oficială din 17 aprilie 1958, Moscova nu mai considera necesară prezenţa armatei sale pe teritoriul românesc. La 24 mai retragerea era aprobată şi de Comitetul Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia – fapt unic în istoria alianţei.18 Odată cu ieşirea din scena politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej începea o nouă etapă. La 3 zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej plenara C.C. al P.M.R. îl alege în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer. Între 19-24 iulie s-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările celui de-al IV-lea Congres al PMR în cadrul căruia s-a decis reluarea titulaturii de PCR şi, în acelaşi timp, s-a decis continuitatea congreselor partidului, astfel Congresul al IV-lea al PMR a devenit Congresul al IX-lea al PCR. La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a adoptat cu unanimitatea voturilor celor 446 de deputaţi o nouă Constituţie, care a proclamat Republica Socialistă România. 18
Ibidem, pag. 150
10
„Este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”. Teritoriul său este, din nou, „inalienabil şi indivizibil”(art. I). Rolul partidului este afirmat încă de la început: „În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Constituţia din 1965 a fost modificată de 10 ori şi republicată de 6 ori. Congresele partidului se ţin cu regularitate. Piesa centrală rămâne Raportul Comitetului Central, prezentat de secretarul general. Congresul al XI-lea (noiembrie 1974) adoptă Programul Partidului Comunist de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltată şi înaintare a României spre comunism. Conceptul va fi reluat până la suprasaturaţie în documentele de partid şi de propagandă, aşa încât va fi golit de o semnificaţie reală în opinia publică, ca şi în rândurile membrilor de partid.19 Plenara din anul 1968 a PCR a reabilitat o serie de lideri politici, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş şi a criticat abuzurile Ministerului de Interne în acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului. În această perioada Nicolae Ceauşescu şi-a întărit rolul şi atribuţiile la nivelul conducerii superioare de partid. În anul 1967 a devenit Preşedintele Consiliului de Stat, controlând şi Consiliul Economic, iar din anul 1968, Consiliul Apărării. Acesta a făcut schimbări în cadrul Prezidiului Permanent, promovând în funcţii protejaţii săi politici. În anul 1974, Nicolae Ceauşescu a fost proclamat Preşedintele României, iar în anul 1973, în Comitetul Politic Executiv a fost promovată şi Elena Ceauşescu, care a început să se amestece în toate problemele de interes major ale ţării.20 Nicolae Ceauşescu a continuat industrializarea socaialistă. Concomitent, economia este supusă la presiuni suplimentare pentru a face faţă inundaţiilor catastrofale din mai-iunie 1970. De asemenea,cutremurul din 4 martie 1977 avariază sau distruge 32.897 de locuinţe; 1570 de persoane sunt omorâte şi 11.300 rănite. În 1967 se reiau lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră (întrerupte în 1953). Acestea se încheie în octombrie 1983. În ceea ce priveşte împrumuturile externe, în decembrie 1972 ministrul de finanţe Florea Dumitrecu semna cu preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, acordul 19
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 39 Vasile Budrigă, Sistemul electoral românesc, 23 august 1944 – decembrie 1989, Ed. „Budrigă – Mavoz”, Bucureşti, 1998 20
11
dintre Republica Socialisă şi Fondul Monetar Internaţional. În intervalul 1973 – 1980, România a primit credite în valoare de circa 6 milioane de dolari folosite la realizarea unor importante obiective în industrile, transporturi şi agricultură. În 1980, datoria ţării însuma 11-12 miliarde de dolari. Şeful statului şi al partidului a hotărât să ramburseze înainte de termen toată datoria externă şi să nu se mai ia alte credite. Hotărârea a fost adusă la îndeplinire prin fortarea continuă a exporturilor, dar şi prin diminuarea drastică a consumului intern, ceea ce a impus popultarea continuă a exporturilor, dar şi prin diminuarea drastică a consumului intern, ceea ce a impus populaţiei restricţii severe.21
e) Deschiderea spre Occident Nicolae Ceauşescu a fost un continuator al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în politica externă. A dezvoltat cursul autonom, de distanţare faţă de Moscova, mergând pe linia Declaraţiei din aprilie 1964. În paralel relaţiile cu Occidentul sunt tot mai strânse, pe fondul unei relative liberalizări interne: se stabilesc legături diplomatice cu Republica Federală Germania (31 ianuarie 1967), sunt menţinute relaţiile cu Israelul, în ciuda Războiului de Şase zile, iar Bucureştiul este vizitat de o delegaţie vest-germană (august 1967) şi de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (14-18 mai 1968) – prima vizită a uni şef de stat francez în România. Apogeul popularităţii lui Ceauşescu în Occident va fi însă atins după condamnarea vehementă a invadării Cehoslovaciei de către trupele aliaţilor din Tratatul de la Varşovia (21 august 1968). Interesat de desprinderea româniei din blocul comunist, Occidentul va acorda o atenţie deosebită regimului Ceauşescu, considerându-l un meditator viabil în conflictul arabo-israelian şi a convorbirile americano-vietnameze sau americano-chineze.22 Deschiderea va aduce şi mult doritele avantaje economice: România devine membru G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – noiembrie 1971), al FMI (noiembrie 1971) şi al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (decembrie 1972) şi primeşte preferinţe vamale generalizate din partea Comunităţii Economice Europene (1 ianuarie 1974), clauza naţiunii celei mai favorizate din partea 21 22
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 43 Ibidem, pag. 154
12
SUA ca şi un credit de 1 miliard de dolari din partea unui consorţiu bancar canadian (30 aprilie 1979) destinat construirii Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă. Ca lider de partid şi de stat, Ceauşescu este un recordman prin numărul de vizite oficiale efectuate (peste 300), personalităţi întâlnite şi delegaţii străine primite în audienţă. De reţinut, prin posibilele consecinţe, este turneul lui Ceauşescu din China, Coreea de Nord, Vietnam şi Mongolia (iulie 1971). „Tezele din iulie”- programul politico-ideologic pregătit din mai 1971 şi posibil întărit de manifestările cultului personalităţii observate în Asia, adoptat la şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (6 iulie 1971) – pun capăt perioadei de liberalizare internă, implicând toate mijloacele cultural-educative în propaganda politică, axată pe rolul de conducător al P.C.R. şi gândirea secretarului său general.23
3. România în perioada 1980 – 1989 La începutul anilor 1980, începe scăderea constantă a volumului schimburilor comerciale cu Occidentul şi accentuarea dependenţei economice faţă de U.R.S.S. şi C.A.E.R. – pe care îl subminase continuu. Relaţiile cu SUA sunt afectate de politica restrictivă privind emigrarea şi abuzurile regimului, culminând cu retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România (28 februarie 1988). La fel de proaste sunt acum relaţiile cu U.R.S.S.; Ceauşescu nu a fost convins de vizita lui Gorbaciov (25-27 mai 1987) să reformeze sistemul, afirmând chiar că reformele propuse fuseseră realizate în România încă din deceniile anterioare. Nici izolarea internaţională, nici criticile interne („Scrisoarea celor şase”) şi nici măcar prăbuşirea regimurilor comuniste în majoritatea statelor europene din blocul sovietic nu l-au facut pe Ceauşescu să accepte concesii, la Congresul al XIV-lea al P.C.R. el criticând dur trădarea socialismului prin reformele promovate de statele socialiste. Fără suport intern şi nemaidorit de arbitrii scenei internaţionale (S.U.A. şi U.R.S.S.), prăbuşirea regimului Ceauşescu era sigură. 24 23
Anneli Ute Gabanyi, The Ceausescu Cult , Bucureşti, The Romanian Cultural Foundation, 2000; Ediţie în limba română: Cultul lui Ceauşescu , Iaşi, Editura Polirom, 2003 24
Al. Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Ilarion Ţiu, op. cit., pag. 157-158
13
Revolta populară din decembrie 1989 A început la Timişoara (17-18 decembrie) având ca pretext evacuarea pastorului reformat Laszlo Tokes din oraş. Reîntors dintr-o vizită din Iran, făcută împreună cu familia, Nicolae Ceauşescu a ţinut să se adreseze poporului, în cadrul unei cuvântări radiotelevizate (în seara zilei de 20 decembrie). El a pus evenimentele din Timişoara pe seama unor „elemente huliganice şi destabilizatoare...aflate sub influenţa unor agenturi străine”. Apelând la bucureşteni, Nicolae Ceauşescu a organizat pentru a doua zi, 21 decembrie, un mare miting. Spera în acordul maselor la „masacrele” care deja erau în curs de desfăşurare la Timişoara. Printre cei aduşi încolonaţi din fabricile bucureştene sau auzit primele strigăte de solidaritate cu timişorenii. Manifestaţia s-a transformat întrun protest contra dictaturii. Au început apoi represaliile contra zecilor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Teatrului Naţional, a Universităţii, în zona Hotelului Intercontinental, a Pieţii Romane şi pe alte străzi din Bucureşti. La 22 decembrie 1989, sub presiunea populară, soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul de pe acoperişul sediului Comitetului Central al PCR. Ulterior au fost capturaţi, judecaţi la Târgovişte şi executaţi la 25 decembrie 1989, în cadrul aceleiaşi unităţi militare unde s-a desfăşurat procesul. Demonstraţii populare, confruntări cu forţele de ordine şi de securitate au avut loc între 21-22 decembrie 1989 şi în alte oraşe ale ţării: la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca, Cugir. Au căzut numeroase victime. Regimul comunist a fost înlocuit prin violenţă şi revoltă populară. Forma de comunism totalitar-opresiv neostalinist îmbrăţişată de fostul secretar general al Partidului Comunist,
Nicolae
Ceauşescu,
ideologizarea
sufocantă,
cultul
personalităţii,
supravegherea populaţiei prin intermediul Poliţiei Politice/Securităţii, lipsa voinţei oficiale de a lua cele mai mici măsuri de democratizare a sistemului politic, dar şi lipsa dialogului dintre putere şi societate, precum şi nemulţumirea populară profundă acumulată în timp, înrăutăţirea situaţiei economice în ţară, lipsa hranei şi a bunurilor de consum, militarizarea unoa dintre instituţii, au constituit, în acelaşi timp, trăsături
14
generale ale comunismului din România şi implicit cauze posibile ale formei sângeroase prin care s-a manifestat Revoluţia română.25 În concluzie putem spune că anul 1989 a însemnat schimbare fundamentală în istoria Europei şi a României, în special. Revoluţia română a constituit unul din momentele cruciale ale istoriei recente a ţării, fiind actul de naştere a unei lumi noi.
Bibliografie •
Andreescu Mihail, Bucur, Ion, Revoluţia română în Bucureşti, Ed. Mega, Cluj, 2009
•
Anneli Ute Gabanyi, The Ceausescu Cult , Bucureşti, The Romanian Cultural Foundation, 2000
•
Antohe,Ion, Răstigniri în România dupa Ialta , Ed. Albatros, Bucureşti, 1995
•
Budrigă Vasile, Sistemul electoral românesc, 23 august 1944 – decembrie 1989,Ed. „Budrigă – Mavoz”, Bucureşti, 1998
•
Comunismul în România (1945-1989) , Editat de Muzeul Naţional de
Istorie,
Bucureşti, 2007 25
Mihail Andreescu, Ion Bucur, Revoluţia română în Bucureşti , Ed. Mega, Cluj, 2009, pag. 51-52
15
•
Ştefănescu, Alexandru, Giurescu, Dinu, Ţiu, Ilarion, România şi comunismul , Ed. Corint, Bucureşti, 2010
•
Titu, Georgescu, Istoria românilor , Ed. Fundaţiei “România de maine”, Bucureşti, 1997
•
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf accesat la data de 25 mai 2011
16
