ALEXANDRU ALEXANDRU Filipașcu este al patrulea fiu al boierului Gavrilă II Filipciuc, născut la 20 aprilie 1902. Între 1912 - 1916 a urmat cursul inferior la liceul Piarist din Sighet, unde, frecventând facultativ şi cursurile cursurile de limba limba română, română, întâmpină întâmpină multe multe neplă nep lăcer cerii din di n cauza unor profesori. Intre 1916-1920. va urma cursul superior la liceul „Samuil „Samuil Vulcan” Vulcan ” din Beiuş, unde îşi va lua bacalaureatul. În timpul războiului mondial în mondial în vacanţe, face pe curierul familiei în diferite oraşe pentru a tine legătura cu fraţii săi înrolaţi în înrolaţi în armată. In revoluţia din 1918, ia parte activă în Garda Naţi Naţion onal alăă a Petrovei care avusese misiunea să împiedice trecerea bandelor ucrainene peste râul Vişeu. După intrarea armatei române în române în Maramureş, se întoarce la Beiuş, crezând că va întâmpina o situaţie restul ul Arde Ardeal alul ului ui.. La La Halm Halmei ei a fos fostt mal maltr trat atat at de un grup grup de ma magghiar hiari,i, apoi, poi, la Orad Oradeea, este ste similară şi în şi în rest bătu bătutt şi înch închis is 24 de ore. ore. În lunile august-octombrie august-octombrie 1919, din lipsă de funcţionari funcţ ionari români, este secretarul Dr. Victor Ioanes de Apşa. pref prefec ectu turi riii din din Sele Seleuş uş pe lâng lângăă pref prefec ectu tull Dr. La dorinţa familiei şi îndeosebi la stăruinţele Prof. Dr. Gh. Bilaşcu, se înscrie în 1920 la pe ntru Teologie şi, obţinând o bursă de studii Facultatea de medicină din Cluj, dar foarte repede se decide pentru la Roma, pleacă la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, un institut personal al Papei, în care tinerii de origine nobilă având part partee de o pregătire cu totul specială erau sortiţi fie unei cariere diplomatice a statului pontifical, fie ierarhiei superioare în sânul Bisericii C Catolice. atolice. Pregătirea se desfăşura într -o severă dis disciplină, studenţii aveau voie să vorbească numai o zi pe săptămână, restul timpului era consacrat concentrării asupra studiului „in silențium" silențium".. In 1922 îşi ia Bacalaureatul, Prolitatul şi Doctoratul în filozofie cu teza „De origine legum" iar în mai 1923 Bacalaureatul în teologie fiind hirotonisit Lector în biserica Sf. Atanasiu de către E. S. Arhiepiscopul Papadopulos. In urma refuzului de a lua Subdiaconatul, se reîntoarce în ţară şi după o serie de examene, în cadrul episcopiei din Gherla, în 1925 primeşte Absolutul Teologic, adică diploma de licenţă teologică, pentru ca la 28 ian. 1928 să fie promovat Doctor în Teologie cu teza „Historicitas Libri Génesis" la Universitatea de Stat J. Kazimir din Lemberg (Lwow). (Lwow) . Paralel, în 1926 dă examenul de capacitate de profesor de religie (partea teoretică la Bucureşti), iar partea practică practică în 1930 la la Iaşi. În 1929 se căsătoreşte cu Livia Buzilă, fata preotului Ştefan Buzilă din Poiana-Ilvei, descendent după mamă din familia Rus de Drăgoiești, nobilă de Silişte, iar în septembrie acelaşi an este episcopul Juliu Hossu la Mănăstirea Moisei. hirotonisit preot de către către E. S. episcopul Mo isei. Va colabora la ziarele „Meseşul" din Zalău, la „Maramureşul" şi „Dumineca" din Sighet, va fi corespondent la „Universul" şi membru in Sindicatul Presei din Crişana ș i Maramureş. Intre 1934-1936, scoate pe cont propriu p ropriu săptămânalul „Ecoul Maramureşului" cu scopul de a contribui la purificarea purificarea morală şi educaţia culturală şi socială a maramureşenilor. 1
Este membru în comitetele de conducere a societăţilor culturale. Aura, Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureş, AGRU, Reuniunea Femeilor Române, Principele Mircea şi Serviciul Social, ţinând î n această calitate o mulțime de conferinţe şi cuvântări pentru intelectuali şi ţărani. Ca membru în consiliul de administraţie a băncii populare „Tisa" din Sighet, se ocupă cu problemele economice ale Maramureşului. Cu data de 1 sept. 1923 intră în învăţământul secundar, devenind titular in 1930 şi definitiv în 1935. A funcţionat la următoarele şcoli: 1923-1925 la Şcoala Normală de băieţi, precum şi la celelalte şcoli secundare din Zalău; 1925-1928, Ia „Gimnaziul Bogdan-Vodă" şi la „Şcoala de Arte şi Meserii" din Vișeul de Sus, 1928-1934, Ia Liceul de fete „Domniţa Ileana" din Sighet; 1934-1940, la Liceul de băieţi „Dragoş-Vodă" din Sighet; 1940-1941, în refugiu, la Liceul de Fele şi la Liceul Comercial din Alba-Iulia; 1941-1945 la liceul de băieţi „Gheorghe Lazăr" din Sibiu; 1945-1947, după refugiu, la „Seminarul Pedagogic" din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, va fi mutat la liceul Nr . l (fost Gh. Bariţiu) până în 30 sept. 1948; de la 1 oct. 1948 la 31 dec. 1948 la Şcoala elementară n r. 3. În 1929 se î nscrie în P. N. Ţ., fiind membru al consiliului comunal din Sighet. În 1933, ajunge primar, inaugurând o eră de lucrări publice, construind şosele, instalând un nou motor la Uzina Electrică pentru introducerea curentului de zi, amenajează un parc central, şi reamenajează piaţa agroalimentară etc, dar, în 1937, acordul încheiat pierzându -şi valoarea, renunţă la postul de primar şi din 1938 se retrage din viaţa publică. Pentru munca sa cultural - patriotică, în 1936, a fost decorat cu ordinul „Coroana României4' în gradul de Cavaler. Ca istoric, încă din liceu colecţionar de documente vechi din Petrova şi apoi pasionat cercetător în biblioteca Vaticanului unde caută tot ce putea afla în legătură cu patria sa, urmează la Roma şi cursul de Istorie Universală. După stabilirea la Sighet, cercetează Arhiva judeţului Maramureş, la început în legătură cu o istorie a familiei (când, descoperind numele strămoşului familiei sale, cere, în 1938, revenirea la acest nume românesc, fără rezonanţa slavonă dată ulterior), apoi, în intenţia de a scrie o Istorie a Maramureşului. Nu mai puţin îl interesează îndeaproape şi soarta românilor rămaşi in Cehoslovacia, iar cu ocazia înfiinţării „Ucrainei Subcarpatice" devine unul din întemeietorii „Comitetului de apărare a intereselor românilor de peste Tisa". O dată cu creşterea agitaţiei revizioniste maghiare, implicat din ce în ce mai mult - după modelul înaintaşilor săi - în apărarea drepturilor asupra pământului străbun, ia parte la formarea „Ligii anti-revizioniste" şi cu competenţa pe care i-o dau cercetările istorice, va publica broşura „Revizionismul maghiar şi drepturile noastre asupra Daciei". Cedarea Ardealului de Nord îl surprinde înainte de a -şi fi putut definitiva redactarea Istoriei Maramureşului, pe baza bogatului material original şi inedit. Cap de 2
listă printre cei ce urmau a fi linşaţi, pentru că a combătut revizionismul maghiar (în mod ştiinţific şi cu argumente) este silit să se refugieze în România, ducând cu el ceea ce a apreciat a fi mai valoros: colecţia sa de documente vechi şi diplome originale (în mare parte donate Academiei Române) şi, în într -o primă redactare, manuscrisul „istoria Maramureşului”, lucrare socotită atunci atât de importantă, încât a fost tipărita imediat în Tipografia Ziarului Universul din Bucureşti 1940. Această istorie, premiată de către Academia Română în 1941, va rămâne până azi lucrarea de referinţă pentru acest colţ de ţară. Cu soţia lui va avea o fiică Livia, născută la 27 martie 1931, şi un băiat Alexandru VII, născut la 25 aprilie 1937. Ca Vicepreşedinte al Asociaţiei Refugiaţilor din Ardeal, ţine o serie conferinţe despre Ardealul românesc, publică diferite articole. Această activitate îl va determina pe istoricul Silviu Dragomir să-i ofere colaborarea ca asistent la „Centrul de Studii şi Cercetări Privitoare la Transilvania" înfiinţat în cadrul Universităţii Cluj-Sibiu, Activitatea sa istorică, primind conturul maturităţii ştiinţifice, va răsplătită prin avansare sa la 13 iunie 1945 în funcţia de şef de lucrări, pe care o va exercita reîntors la Cluj din refugiu, funcţie din care însă va fi epurat în 31 august 1947. În 1948 revine la ortodoxie 1 și este „invitat" la Securitate şi „sfătuit" să primească postul de profesor de istorie la Institutul Teologic Universitar Ortodox din Cluj. Profesorul Dr. Gh. Stănescu, care preda deja istoria la acest Institut, conştient de urmările unui refuz, îl sfătuieşte să accepte, împărţind cu el cursul de istorie după cum urmează: Filipașcu va preda Istoria Bisericii Române de la începuturi şi până la Unire, iar Stănescu, de la Unire până în prezent. De la 1 dec. 1948 la 31 martie 1949, va funcţiona ca prof. suplinit or la catedra de Istorie a Bisericii Române, la Inst. Teologic Universitar Cluj, iar din martie 1949 până în august 1952, ca profesor titular al acestei catedre. In ziua de 16 august 1952, aflându-se în vacanţă la Poiana Ilvei, este „poftit", peste drum, la primărie (pentru a clarifica „ceva" în legătura cu buletinul de identitate), de unde nu se va mai întoarce niciodată. Certificatul eliberat soţiei sale după 41 de ani de către Ministerul Justiţiei Direcţia Instanţelor Militare (Nr. F-1205 din 28 aug. 1993) specifică: a fost arestat pentru activitate depusă în P. N. Ţ. (UN AN!, n.n>) Conform procesului-verbal nr. 121952 al M. A. I., a fost încadrat într-o colonie de muncă pentru 60 luni (la Peninsula - Valea Neagră, n. n.). La data de 20.12.1952 a decedat aşa 1
Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români , Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 169;
3
cum reiese din certificatul de deces Nr. 3l922XII-1952. (După anumite informaţii, ar fi fost înmormântat la Valea Neagră) 2.
1925 – Roma și frumusețile ei, Zalău; 1930 – Adevărul istoric al Genezei , Oradea; 1940 – Istoria Maramureșului , București, 270 de pagini 1943 – De la românii din Maramureș - Oameni, locuri, cântece , Sibiu, 87 de pagini 1944 – Maramureș, Sibiu, 52 de pagini 1945 – Voievodatul Maramureșului - Originea, structura și tendințele lui , Sibiu, 32 pagini
1957 – Manualul Istoriei Bisericii Române , coautor al manualului, București, două volume, 464 și respectiv 655 de pagini
2006 – Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Ed. Dacia
Înstrăinarea unor familii si averi maramureșene prin încuscrirea cu străini , in `Transilvania", an. LXXIII, nr. 10, 1942, p. 742-756;
Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluției din anul 1848 si 1849 in protopopiatul Hălmagiului , in "Transilvania", an. LXXIV, nr. 1, 1943, p. 44-61; Protopopul Ioan Fodoru si urmașii lui , in "Transilvania", an. LXXIV, nr. 9 - 10, 1943, p. 741-754. Alexandru Filipaşcu (1902-1952) a fost unul dintre cei mai importanţi istorici ai
Maramureşului. Originar din Petrova, descendent al unor vechi familii de cnezi, voievozi şi nobili români maramureşeni, cu rosturi importante în Evul Mediu şi cu funcţii administrativ- politice în perioadele modernă şi contemporană, el şi-a asumat misiunea de reconstituire a trecutului provinciei sale, un adevărat nucleu de viaţă şi de ţară românească. Printr-o muncă migăloasă şi răbdătoare în arhive şi biblioteci, a reconstituit trecutul Maramureşului, de la mărirea ţării voievodale de odinioară, ai cărei conducători au contribuit la întemeierea Moldovei, până la integrarea sa sub formă de comitat în regatul Ungariei, la suferinţele cauzate de marginalizarea românilor. Trecutul maramureșean nu a fost pentru Alexandru Filipaşcu, pur şi simplu, o istorie locală sau regională, ci a devenit o icoană a vieţii românilor în legătură cu celelalte ţări şi provincii româneşti, dar şi cu locuitorii aşezaţi şi colonizaţi de-a lungul timpului printre românii maramureşeni, anume maghiari, germani timpurii, ruteni, evrei, ţipţeri, landleri etc. 2
Alexandru Filipașcu, Patronime Maramureșene(Genealogia Familiei de Dolha și Petrova ), Ed. Albatros, București, 2003, p. 140;
4
Meritele dr. Alexandru Filipaşcu în redactarea „Istoriei Maramureşului” constau în bogăţia informaţiei, în prezentarea proceselor istorice locale în contextul istoriei naţionale romaneşti, în faptul că respinge, argumentat,
unele
interpretări
tendenţioase
ale istoriografiei din
străinătate. Un merit incontestabil îl reprezintă evocarea trecutului îndepărtat - traco-dacic – al românilor, extinderea regatului marelui rege Burebista inclusiv peste teritoriul Maramureşului istoric. Filipașcu este adeptul teoriei că ocupaţia romană din primele secole ale mileniului întâi după Hristos nu s-a oprit la Porolissum - cum îndeobşte recunoaște istoriografia modernă şi contemporană ci a cuprins întregul teritoriu al nord-vestului Transilvaniei 3. În lucrarea „Maramureșul” istoricul pune în evidență vechimea românilor din Maramureș cu dovezi și ipoteze ale istoriografiei maghiare, arată tendința de maghiarizare a toponimiei românești din Maramureș și accentuează lupta conducătorilor români pentru apărarea drepturilor amenințate după moartea lui Balc și Drag.4 O parte importantă din scurta sa viaţă a închinat-o apărării drepturilor româneşti asupra Maramureşului, în perioada revizionistă. A sfârşit ca mai toată elita politică şi intelectuală de la finele deceniului 5 şi începutul deceniului 6 ale. secolului al XX-lea, sub loviturile represiunii comuniste, la Canal, la vârsta de 50 de ani.
3 4
Prof. dr. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, ed. Gutinul, Baia Mare, 1997, p. 6; Idem, Maramureșul, trad. de Vasile Gogea și Echim Vancea, Ed. Echim, Sighetul Marmației, 2002, p. 52;
5
BIBLIOGRAFIE
Filipașcu, Prof. dr. Alexandru Istoria Maramureșului , Ed. Gutinul, Baia Mare, 1997, Idem, Maramureșul , trad. de Vasile Gogea și Echim Vancea, Ed. Echim, Sighetul Marmației, 2002; Idem, Patronime Maramureșene(Genealogia Familiei de Dolha și Petrova ) , Ed. Albatros, București, 2003; Moisescu, Pr. Prof. Gheorghe, Pr. Prof. Ștefan Lupșa, Pr. Prof. Alexandru Filipașcu, Istoria Bisericii Române, vol.
I, Ed. IBMBOR, București 1957;
Păcurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996;
6
