STUDIU DE CAZ
TITLUL: De la Scriptură la scriitură în cultura română TEMA: Dimensiunea religioasă a existenţei
1
"A tăia latura religioasă din istoria literaturii româneşti româneşti însea înseamn mnă ă a renun renunţa ţa la la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche şi una din feţele ei de glorie.” Nicolae Cartojan
2
ReligiaReligia- componentă componentă de bază a culturii poporului roman
Tradiţia bizantină a fost piatra de temelie a începuturilor literaturii poporului nostr no stru, u, creş creştin tinism ismul ul fiin fiindd intro introdu duss încă încă din din timp timpul ul co colo loniz nizări ăriii roma romane ne de către către legionarii din răsăritul Imperiului. Dovadă, avem numeroase cuvinte păstrate din limba latină1: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştini, biserică, lege,etc . Însă, datorită năvălirilor barbare, formarea bisericii ca instituţie şi instalarea unei ierarhii bisericeşti coincide, probabil, cu perioada de glorie a Primului Tarat Bulgar(sec. IX-X). Acesta este şi motivul pentru care românii au păstrat slavona veche drept limba bisericească până la sfârşitul sec. al XVII-lea, rămânând însă sub influenţa patriarhatului Constantinopolului. Tot în aceeaşi perioadă, treptat, limba română a înlocuit limba slavonă în cadrul oficierii slujbelor bisericeşti. În această perioadă s-au tradus şi tipărit numeroase cărţi bisericeşti precum cazaniile (eva (evang nghe helii lii ex expl plica icate te,, cu cupr prin inzâ zând nd învă învăţăt ţătur urii mo mora rale le pe ba baza za text textulu uluii bibl biblic ic)) şi pravilele (legile). Prin urmare, acest lucru demonstrează că mentalitatea religioasă era dominantă în Evul Mediu. În viaţa cotidiană a românilor, biserica a avut un rol important în domeniile sociale, sociale, juridice şi culturale culturale a Ţărilor Ţărilor Române. Române. Sentimentul Sentimentul religios religios se manifesta atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile zidurile ei. În biserică, legătura legătura cu Dumnezeu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură, în arte plastice, muzică şi literatură. În Evul Mediu, creştinismul practicat de multă vreme de strămoşii noştri, devine o religie bazată pe carte. Astfel, manuscrisele au început să circule prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. De ce nu în limba română? Ei bine, pentru că traducerea cărţilor de cult, greceşti, a fost determinată de dorinţa Bizanţului de a creştina popoarele slave. De aceea, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă, răspândind creştinismul în tot spaţiul sud-est European. Începând cu secolul al XVI-lea, religia şi literatura se întrepătrund, prelaţi şi cărturari contribuind împreună la modelarea limbii române, în dorinţa de a da glas credinţei. De asemenea, cultura populară prin componenta religioasă, creştinismul popular şi creaţia folclorică constituie un important punct de sprijin în acest scop. Din secolele secolele XVI-XVII XVI-XVII cultura românească românească poate fi privită privită atât din punct de vedere cărturăresc (religie creştină, carte religioasă şi literatură), cât şi de la nivelul culturii populare (creştinism popular şi folclor). Începuturile culturii scrise a românilor sunt profound legate de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al Bisericii Bisericii sau voievod. Religia, Religia, alături alături de istorie, este cel dintâi fundal fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Traducerea cărţilor religioase din limba slavonă în limba română a constituit un bun prilej de a da frâu liber imaginaţiei prin cuvânt, în ciuda unui început timid. 1
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident
3
Dimensiunea religioasă a existenţei capătă încetul cu încetul identitate romînească, mai întâi prin traduceri, apoi prin creaţii, fie în cadrul bisericii, ca lite literat ratură ură relig religioa ioasă, să, fie fie în afar afaraa ei, ei, ca subi subiec ectt de insp inspir iraţi aţiee reli religo goas asă.C ă.Cult ultur uraa românească premodernă este formată prin întrepătrunderea obiceiurilor şi tradiţiilor a unor grupuri culturale: eclezial, cărturăresc şi folcloric. Primele forme de manifestare ale culturii româneşti apar în interiroul spaţiului bisericesc, din necesitatea de a comunica în cadrul societăţii religioase. Manuscrisele creştine deschid calea pentru exprimarea liberă a sentimentului credinţei. Mentaliatea medievală – homo religiosus
Lumea Lumea med medievală, ievală, spre deosebire de celelalte celelalte epoci, a fost cu certitudine certitudine una profound religioasă, dar în acelaşi timp urmărită de teamă şi superstiţii. superstiţi i. Societatea de atunci era caracterizată de o teamă exacerbată, provocată de epidemii, războaie, hoţi, dar şi de apropierea Judecăţii Judecăţii de Apoi. Sentimentul Sentimentul de frică a determinat o apropiere apropiere a oamenilor de divinitate, aceştia supunându-i-se necondiţionat lui Dumnezeu, din necesitatea asigurării liniştii de care lumea medievală avea nevoie. Într-o asemenea lume, în care sentimental fricii era omniprezent, atitudinea omului în faţa morţii era prioritară, devenind uneori chiar un principiu de viaţă. Deoarece ei puneau mare accent pe viaţa de după moarte şi nu pe cea de pe pământ, interpretau cataclismele şi războaiele drept pedepse divine sau o intervenţie a puterii diavolului. Aceste lucruri le sporeau şi mai mult frica de Divinitate2. Deşi Deşi nu ştiau ştiau să citeasc citească, ă, interpr interpreta etauu desenele de pe pereţii bisericilor, întărindu-şi convingerea asupra vieţii de dincolo. De la cel din urmă ţăran şi până la domn, fiecare trăia permanent cu gândul morţii, nădăjduind mereu la fericirea veşnică din Rai, curăţirea sufletului fiind una din grijile permanente ale oamenilor. Motivul pentru care oamenii erau atât de înspăimântaţi, nu îl constituia moartea în sine, ci locul unde vor merge după moarte. Neputinţa lor în faţa destinului şi a Divinităţii făcea ca momentul final să fie descries drept unul înfricoşător. Dezvoltarea limbii şi literaturii române
Literatura Literatura română a prins culoare culoare şi muzicalitate muzicalitate şi a pornit cu avânt spre creaţie, în mare parte, datorită unor personalităţi consecrate din istoria noastra. Spre exemplu, cei trei mari mitropoliţi, Dosoftei (mitropolitul Moldovei), Antim Ivireanul (mitropolit al Munteniei) şi Varlaam (mitropolitul Moldovei), dar şi cronicari la fel de importanţi, precum Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir au reuşit prin vastele lor opere să transmită contemporanilor lor, dar şi generaţiilor următoare adevărata importanţă a culturii poporului nostru.
2
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident
4
Mitropolitul Varlaam
Cel dintâi dintre cărturarii afirm afirmaţ aţii într într-un -un co conte ntext xt cu cult ltura urall caracterizat prin încercările tot mai insiste insistente nte de introd introduce ucere re a limbii limbii române în Biserică, a fost mitro tropo poli litu tull Varlaa rlaam m. Tot el a înfiinţa inţatt prima ima tipo ipografie din Mold Moldov ovaa (apr (aproa oape pe la un ve veac ac şi jumătate de cea a lui Macarie din Ţara Ţara Românea Românească scă;; aceast aceastaa pentru pentru că în Moldo oldovva erau rau încă încă foar foarte te multe centre de caligra igraffiere a manusc ma nuscrise riselor lor,, care care au împied împiedicat icat introducerea mai timpurie a tiparului) în care au apărut primele cărţi de cuprins teologic în româneşte. Prima carte, ieşită din această această tiparniţă tiparniţă a fost şi principala principala lucrare a lui Varlaam, Cazania( Carte românească de învăţătură dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari ), ), lucrare în care limba română dobândeşte dobândeşte un stil propriu, depărtându-se depărtându-se pe această această cale, de modelele slavone. Este o lucrare masivă, ilustrată cu numeroase gravure în lemn, reprezentând scene biblice, chipur chipurii de sfinţi, sfinţi, frontis frontispic picii, ii, viniete viniete,, iniţial iniţialee florale florale,, etc. etc. Toate Toate aceste aceste pod podoab oabee grafice şi iconografice, cu mai multe caractere de litere, fac din Cazanie una dintre cele mai artistice opera tipărite din vechea cultură românească. Cartea începea cu un ‹‹Cuvânt împreună cătră toată semenţiia romănească››, adresat adresat de Vasile Vasile Lupu la ‹‹toată semenţiia romănească pretutinderea ca să află pravoslavnici într-această limbă››. Textul propriu-zis era foarte scurt: ‹‹Dintru cît s-au indurat Dumnazău diintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi aces acestt dar dar limb limbii ii romă romăne neşt şti, i, cart cartee pre pre limb limbaa romă romăne neas ască că,, întă întăiu iu de laud laudăă lui lui Dumnezău, Dumnezău, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici. pravoslavnici. Să (dacă) iaste şi de puţin preţ, iară voi să o priimiţi nu ca un lucru pământesc, ce ca un odor ceresc, şi priînsă cetind pre noi pomeniţi şi întru ruga voastră pre noi nu uitareţi şi hiţi sănătoşi›› sănătoşi››.. Urma ‹‹Cuvânt nt cătră cătră cetit cetitori oriu›› u››, scris de ‹‹smeritul rma apo poii un ‹‹Cuvâ arhiepiscop Varlaam şi mitropolitul de Ţara Moldovei›› . Arăta aici motivele care l-au determinat să scrie: ‹‹limba romînească n-are carte pre limba sa››, cât şi ‹‹lipsa dascălilor şi a învăţăturii››. ‹‹Pentru aceea, - continua el – de nevoie mi-au fost, ca un 5
datornic ce sînt lui Dumnezău cu talantul ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia, măcar de cît, pînă ce mă duc în casa de lut a moşilor miei››.
Cartea, structurată în două părţi (partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor), prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. Ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVIIlea, lea, o limb limbăă ap apro ropi piată ată de cea cea po popu pula lară ră,, plas plastic tică, ă, ex expr pres esiv ivă, ă, cu curăţ răţit ităă de mu mult ltee slavonisme ale limbii literare româneşti din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea ‹‹deţine în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura cultura germană›› germană›› (G. Ivaşcu). Prin conţinutul conţinutul ei, cât şi prin frumuseţea frumuseţea graiului întâlnit în predicile predicile sale, Cazania Cazania a cunoscut cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri româneşti, a fost ‹‹cea mai citită carte din trecutul nostru›› ( Dan Simionescu), încât, ea a contribuit nu numa nu maii la ap apăra ărarea rea Ortod Ortodox oxiei iei,, ci şi la întăr întărir irea ea co conş nştii tiinţe nţeii de un unita itate te na naţio ţiona nală lă românească. Cartea s-a răspândit foarte mult în Transilvania şi fiind foarte preţuită de către oameni, s-au născut şi procese între sate sau credincioşi pentru stăpânirea ei. Pentru a ajunge în stăpânirea ei, oamenii făceau jertfe materiale vrednice de luare amin am inte te (de (de pild pildă, ă, cred credinc incio ioşii şii din din satul satul Munte Muntele le Some Someşul şului ui Cald Cald,, la înde îndemn mnul ul preotului lor, au cumpărat un exemplar din Cazanie cu 20 de oi (25 de florini-un preţ foarte mare)). S-a discutat mult asupra autenticităţii Cazaniei lui Varlaam. Unii cerc cercet etăt ător orii au afir afirm mat că lucr lucrar area ea mai sus sus prez prezen enta tată tă este este op oper eraa mai multo ultor r trad traducă ucăto tori ri (lips (lipsaa de un unit itat atee în ce priv priveşt eştee cu cupr prin insul sul,, struc structur turaa şi dime dimens nsiun iunile ile cazanii cazaniilor, lor, dar ma maii cu seamă seamă limba limba lor, cu num numero eroase ase partic particular ularităţ ităţii dialec dialectale tale,, confirmă acest lucru); alţii susţin că lucrarea lui Varlaam este o copie după Comoara lui Damaschin Suditul, un consacrat teolog grec din sec al XVI-lea, iar alţii afirmă că Varlaam doar a cules din mai multe cărţi bisericeşti şi din Biblie, cuvântările şi Evangheliile, alcătuind Cazania. Concluzia generală care se desprinde de aici este aceea că mitropolitul Varlaam nu este traducătorul – şi cu atât mai puţin autorul – Cazaniei, care-i poartă numele. El numai a adunat traducerile mai vechi, făcute de unii cărturari moldoveni sau ardeleni, fie după Damaschin Suditul, fie după alţi autori care au rămas până acum necunoscuţi. Acest lucru nu ştirbeşte cu nimic din contribuţia personală a lui Varlaam. Dacă nu este autorul şi nici traducătorul traducătorul Cărţii de învăţătură de la 1643, el are totuşi meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate din greceşte şi slavoneşte, care circulau în manuscris, în Transilvania şi Moldova, le-a stilizat şi le-a dat dat la tipar, tipar, ca ‹‹dar›› întregului întregului neam românesc. românesc.
6
Mitropolitul Moldovei Dosoftei
“Acest Dosofteiu Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om prost de felul lui; era neam de mazil (“Fecior de negutator”). Prea învăţat ; multe limbi şti ştia: eli elineşte şte (gr (greac eacă), latineşte, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr, şi cucernic, şi blând, ca un miel; în ţara noastră noastră pre aceste vremuri vremuri nu se afla om ca acesta” . Principala operă a mitrop mitropolit olitului ului Do Dosoft softei ei şi prima prima lui lui scri scrier eree care care a văzut ăzut lum lumina ina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un orăşel polonez . Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de şedere la mănăstirea Probota şi de păstorie la Huşi şi Roman, se ocupa intens de traducerea şi de alcătuirea cărţilor pe care le scoate între anii 1673 şi 1686. Cuvântul Cuvântul psalm vine de la grecescul grecescul "psalmos", "psalmos", care înseamnă înseamnă compunere poetică biblică, având caracter de rugăciune, oda, elegie sacră.Creaţiile lirice ale Psaltirii" sunt traduceri ale celor de psalmi atribuiţi lui David şi de aceea Dosoftei ii numerotează. Pentru a pune în valoare importanţa acestei creaţii literare, citez câteva versuri din Psalmul 102:
Pleacă-Ţi Pleacă-Ţi auzul auzul spre spre mine mine Şi-mi hii, Doamn Doamne, e, spre spre bine, bine, Şi la ce ce zî Te-oi Te-oi striga striga-Te -Te Să-mi auzi de greutate, greutate, Că-mi trec zilele ca fumul, Oasele mi-s răci ca scrumul. Ca neşte iarbă tăiată Mi-este Mi-este inema inema săcată. săcată. Că stă uitată de mine Ce-am gătat să mănânc pâne. De suspinu suspinuri ri şi de de jeale jeale 7
Mi-am Mi-am LipituLipitu-mi mi os de piale, piale, De-s tocma tocma cu pelecan pelecanul ul Prin pustii pustii petrec petrec tot anul. Şi ca corbul corbul cel de noapte noapte Îmi petrec petrec zilele zilele toate, toate, Ca o vrabie rămasă În sub sub straşină straşină de casă... casă... Am mâncat mâncat pâne de de zgură zgură Şi lacrimi lacrimi în bătătură, bătătură, De Faţa Faţa mâniii mâniii Tale Ce mi-ai dat de sus la vale. Psalmul 102- exprimă lamentaţiile omului care se zbate cu greutăţile vieţii, care conştientizează efemeritatea lui în această lume, care simte că revolta lui pentru condiţia condiţia umana îl poate îndeparta îndeparta de credinţă credinţă şi de aceea înalţă o rugă lui Dum Dumnezeu nezeu pentru a-i a- i salva sufletul prin recunoaşterea păcatelor. Atitudinea Atitu dinea psalmistului este de cucernicie, smerenie şi căinţă, exprimând totodată speranţa că Dumnezeu îl va izbăvi sufleteşte. Stilul psalmului se caracterizează, în principal, prin cuvinte şi expresii populare, ce dă poeziei oralitate. Expresiile populare sunt sugestive pentru ilustrarea "Pleacă-ţi auzul spre mine" ("apleacă-ţi urechea"), stărilor sufleteşti ale psalmistului: "Pleacă-ţi "inemă săcată" ("inimă grea, pustiită"), "Mi-am lipitu-mi os de piale" ("e numai piele şi os”) strigga", a", "tocma cma", Forme rmele po poppular lare ale cuv uvin inttelor lor "am gatat" . "oi stri "zgură" co confirmă nfirmă faptul că Dosoftei a realizat o traducere a psalmilor lui David în manieră folclorică românească. "Psaltirea în versuri tocmită", lucrare literară de mare întindere, având 8600 de versuri, este cu atât mai valoroasă pentru cultura noastră, cu cât psalmii sunt crea reaţii ţii concise ca stil şi adesea greu de transpus spus în altă limbă. Ceea ce particularizează poeziile religioase ale "Psaltirei" este spiritul lor românesc, prin versi ve rsifi fica carea rea în stil stil folc folclor loric ic,, prin prin limb limbaju ajull oral oral pres presăra ăratt cu ex expr pres esii ii şi cu cuvi vint ntee populare: "pleavă etc. De "pleavă", ", ocine", ocine", "caftan "caftan", ", "cobuz" "cobuz",, "colaci" "colaci",, giunci" giunci",, "laută" "laută" etc. remarcat remarcat este şi cadrul natural al psalmilor, psalmilor, care se depărtează depărtează de geografia geografia sfântului pământ, fiind sugerate cu transparenţă ţinuturile feerice româneşti. De asemenea, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi dintâi operă mare versificată în româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui lui Dav avid id,, psal psalmi miii tran transp spuş uşii în ve vers rsur urii insp inspir irăă încr încred eder erea ea în vigo vigoar area ea limb limbii ii româneşti, care de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului Psaltirea lui toată gama sensibilităţii sufletului românului. Citez un mic fragment din Psaltirea Dosoftei:
“Către tine am nădejde
Doamne, cându-s în primejdie 8
Şi să nu-mi vie stideala Preste veaci sminteala, Să mă scoţi din greutate. Şi te pleacă de m-ascultă, Se mă scoţi din grija multă, Să-mi hii domn şi sprejeneală Şi stancă despre năvală…” Psaltirii în versuri a mitropolitului Importanţa Psaltirii mitropolitului Dosoftei pentru literatura literatura Psaltirea a noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă, Psaltirea avut o circulaţie mare ; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântece de stea. Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel:
Limbile Limbile să salte Cu cântece ‘nalte Să strige ‘n tărie Glas de bucurie…”
“
Psalmii lui Dosoftei nu au fost cântaţi niciodată în biserică, dar au avut un larg larg ecou ecou în po popo por, r, fiind fiind transm transmişi işi pe cale cale oral oralăă din din ge gene neraţ raţie ie în ge gene neraţ raţie ie şi constituie, pentru literatura română, punctul de plecare al creaţiei lirice religioase, ilustrată ilustrată în a doua jumătate a secolului secolului al XlX-lea XlX-lea de Alexandru Alexandru Macedonski Macedonski şi dusă la perfecţiune, în secolul următor, de Tudor Arghezi. ”Psaltirea în versuri“ a lui Dosoftei are muzicalitatea cerută de poezie. Această Această muzicalitate muzicalitate poetică nu numai că este reprodusă, reprodusă, ci pe de-a-ntreg de-a-ntregul ul creată. Cea mai plastică şi mai exactă caracterizare a versului lui Dosoftei, din acest punct de vedere, a fost făcută de G. Calinescu : “Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte”. Dosoftei nu are numai meritul pionieratului, el reuşeşte să creeze modele poetice durabile. Prin urmare, publicarea “Psaltirii în versuri“ constituie un eveniment cu totul exceptional în istoria literaturii române. Astfel, s-a întreprins nu numai numai o încercare de a apară apară credinţa, dar s-a demonstrat demonstrat şi bogăţia mijloacelor de exprimare ale limbii române, s-a dovedit că se poate scrie poezie şi în această limbă, poate chiar mai frumos decât în alte limbi.
9
Antim Ivireanul
Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deşi n-a fost român de ne neam am,, prin prin ha haru rull cu cuvi vint ntel elor or şi al vieţ vieţii ii lui, Mitr Mitrop opol olitu itull An Antim tim a fost fost iubit şi preţuit de poporul nostru , care a văzut ăzut în el un ad adev evăr ărat at “om al lui Dumnezeu Dumnezeu “. Acesta era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni din părţile Azov Azovul ului ui,, care care pe vrem vremea ea acee aceeaa se aflau aflau sub stăpân stăpânire ire turcea turcească scă.Or .Origi iginar nar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopo Constantinopol.l. Aici este răscumpărat răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. "Didahiile", opera sa principală, sunt sunt scri scrier erii ecle eclezia ziasti stice ce de o va valoa loare re deosebită. Cele treizeci şi cinci de discursuri au fost redactate între 1709 şi 1716 în stilul oratoriei bizantine, cu o corectitudine exemplară, şi rostite la slujbele bisericeşti de la Bucureşti şi Târgovişte. Mitropolitul Antim este, după cum ştim până acum, primul care, se urcă în amvonul Mitropoliei, în zilele zil ele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. În biserica noastră,locul predicii îl ţinea cazania. Cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice,ca pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile. Valoarea Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul Ivireanul stă în claritatea claritatea planului, în precizia precizia ideii, a formei şi în vioiciunea stilului, dar mai ales în legătura lor cu societatea din acea vreme. Didahiile ne dezvăluie, cu multă căldură, colţuri interesante din viaţa româ române nesc scăă pa patr tria iarha rhală lă de altăd altădat ată, ă, care care cu toat toatăă simp simplit litat atea ea lor, lor, cu cupr prin inde deau au şi trăsături etice, pline de duioşie. Atenţia Mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile rele care duceau societatea românescă din acel timp la decădere şi pe care se străduia din răsputeri să le stârpescă: "...nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii...Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, cuminecătură, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărâm, şi ne batjocorim în sine legea. Cine din păgâni face acestea? Sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?" Mustrân Mustrândd pe credinc credincioşi ioşi,, predicatorul mimează reacţiile reacţiil e lor l or posibile: "...pe preoţi îi ocărâm, bisericile le ţinem 10
ca pe nişte grajduri şi când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbile, şi de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul unul altuia mai rău decât pe la cârciumi." Câte o fericită imagine rezumă moralitatea: "...şi când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se se tăvăleşte pre dânsele dânsele de se înfig înfig în ghimpii ghimpii lui şi duce şi puilor." puilor." Structura discursului şi a strategiei argumentativie în oratoria creştină şi, implicit, în Didahiile lui Antim Ivireanul urmează un model european, cultivat din antichitate până azi. Astfel, opera oratorică a lui Antim Ivireanul este alcătuită din 41 micr microd odis iscu curs rsur urii şi an anum umee 28 de pred predic icii rost rostit itee la ma mari rile le sărb sărbăt ător ori, i, 7 pred predic icii ocazionale, 3 cuvîntări funebre, 2 predici la spovedanie şi o predică la parastas. În urma lecturii predicilor lui Antim Ivireanul, putem formula, privitor la structura discursului şi la strategia de argumentare a lor, următoarele repere: Didahiile lui Antim Antim Ivirea Ivireanul nul cultiv cultivăă formul formulaa tripar tripartită tită a predic predicilor ilor creştin creştine, e, alcătui alcătuită tă dintr-o dintr-o introducere, o parte mediană şi o încheiere, adică în termeni latini, din 1.exordium, 2.narratio înso însoţit ţităă de confirmatio şi reprehensio şi 3.din .din conclusio,toat toatee cu subdiviziunile variate întâlnite în literatura oratorică europeană. În Cazanie la Sfântul Nicolae, marele ierarh are grijă să descrie pe fiecare din cele patru bunătăţi, cele patru daruri, binefaceri făcute de Dumnezeu omului pentru salvarea salvarea din mizeria mizeria păcatului păcatului "Credinţa, Credinţa, după cum zice fericitul Pavel la unsprezece unsprezece capete către Evrei, e fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, şi fără de credinţă nu nu e cu putinţă putinţă nimic nimic să fie plăcut plăcut înaintea înaintea lui lui Dumnezeu, Dumnezeu, nici să să se faptelor bune ("Credinţa ("Credinţa este moartă moartă apropie de el." Însă credinţa nu rodeşte în lipsa faptelor făr' de fapte bune"). "Nădejdea e o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat acum că va lua prin pocăinţă iertăciune păcatelor." păcatelor."
Literatura religioasă la sfârşitul secolului al XVII-lea După strălucitele domnii ale lui Vasile Lupu şi Matei Basarab în Ţările Româ Române ne resp respec ectiv tivee în Mnute Mnuteni nia, a, urme urmeaz azăă o pe peri rioa oadă dă de ne nesig sigura uranţă nţă în istor istoria ia poporului nostrum, perioadă în care nu se mai tipografiază cărţi. Cu toate aestea, numeroase cărţi religioase sunt traduse în continuare, mai ales Biblia Biblia (tradusă de Şerban Cantacuzino în 1688). Se traduc de asemenea o serie de apocrife (cărţi interzise de Biserică, dar care totuşi erau citite de cărturari)3 şi povestiri profane, care îmbogăţesc literatura noastră. În acelaşi timp, se fac încercări de a se scrie versuri româneşti. Încep aşadar, să se aşeze baze serioase ale literaturii noastre originale. Prin intermediul cărturarilor vremii atât din Ţările Române cât şi din alte ţinuturi, cultura noastră s-a ridicat la un nivel mai înalt. În a doua jumătate a sec. al XVIIlea, mişcarea culturală pornită sub Vasile Lupu şi Matei Basarab continuă să se 3
În primele veacuri ale creştinismului, cărţile apocrife însemnau cărţi cu conţinut adânc, misterios, cu adevăruri profunde, neînţelese de toţi. Originea apocrifelor apocrifelor se găseşte în Orient, şi anume în Asia Asia Mică, Egipt şi Grecia.
11
dezvolt dezv oltee cu repe repezic ziciu iune ne.. Din Din nu nume meroa roasel selee trad traduce uceri ri ce s-au s-au facu facutt în acea aceast stăă perioadă,o bună parte se traduc din limba l imba ucraineană.Legăturile ucraineană.Legături le dintre românii din Principate Principate şi populaţia ortodoxă ortodoxă din Polonia Polonia sunt tot mai strânse. Aceste Aceste legaturi se accent accentueaz ueazăă sub păstor păstoria ia mitropo mitropolitu litului lui Munteni Munteniei, ei, Varlaa Varlaam m şi Do Dosof softei tei în Moldova. Prin anul 1666-1667, Varlaam face o călătorie la Moscova, oprindu-se în centrele culturale ale Ucrainei, unde tradiţia culturală era încă vie. Sub auspiciile lui se tipăreşte cea dintâi carte în tipografia din Bucuresti, pe atunci capitală a Ţării Româneşti.E Româneşti.Este ste vorba vorba de Cheia înţelesului(Ioannikie Galeatovski) apărută în anul 1678.. Din prefaţa acestei cărţi aflăm despre împrejurările 1678 împrejurările în care s-a întocmit întocmit “cu multă usîrdie” usîrdie” tipografia,c tipografia,cum um s-au adus “dascali de tipografie” şi cum, găsind că tipăritura poate fi “de folos mare bisericii ţării noastre rumîneşti “ şi “ spre folosul sufletului sufletului neamului”, neamului”, a “tocmit dascali învăţaţi” pentru a traduce cartea. Popularitatea cărţii, se explică prin faptul că predicile lui Galeotovski sunt sfinţilor, din bogate în citate din Sfânta Scriptură, din Vieţile sfinţilor, din au auto tori ri laic laicii şi bisericeşti din apusul Europei şi din Orient, precum şi dintr-un material bogat de lectură, în special de legende despre Maica Domnului.Limba traducerii,simplă, dar plină de armonie, adeseori depăşeşte ca frumuseţe originalul. Versiuni din legendele despre Maica Domnului pătrund şi în literatura română populară. În anul 1676 se traduc în româneşte Învăţăturile avvei Dorothei Dorothei. Sunt învăţături destinate vieţii călugăreşti.După cum se poate constata din unele notiţe slavoneşti, traducerea s-a facut din slavoneşte,desigur de pe cartea pe care o scoate Petru Movilă în tipografia mănăstirii Pecerska din Kiev, în anul 1628. În secolul al XVII-lea, se mai trduce din slavonă Oglinda bogosloviei, care s-a păstrat din copii din secolul al XVIII-lea. Într-un manuscris din anul 1784, se spune că „Oglinda bogosloviei (este) scoasă de pre limba slovenească în limba rumânească de oarecare arhimandrit şi scrisă acuma a saptea oară în sfînta episcopie a Rîmnicului.” În istoria vieţii cultural-relig cultural-religioase ioase a popoarelor popoarelor creştine, traducerea Bibliei este considerată ca un eveniment de cea mai mare importaţă. importaţă. În secolul al XVI-lea XVI-lea se traduc şi se tipăresc la Orăştie de către fiul lui Coresi, Coresi, Şerban, primele două cărţi din Vechiul Testament: Facerea şi Exodul , sub denumirea de Palia(1582). În prefaţa Paliei lui Şerban Coresi găsim o afirmaţie extrem de pretenţioasă, şi anume: făcând o enumerare (incompletă) a cărţilor din Vechiul Testament,se subliniază faptul că din „nu-ss mult multee care care n-au n-au ieşi ieşitt în limb limbaa româ române neas ască că” ”, fapt care ne aceste aceste cărţi cărţi „nuîndreptăţeşte să tragem concluzia că pe la sfârşitul secolului al XVI-lea ,mai multe cărţi din Vechiul Testament sunt traduse în limba românească. În ultimul pătrar al secolului al XVII-lea, cartea românească capătă o mare răspândire prin ajutorul tiparului. Apar cărţi în diferite regiuni locuite de români, uneori din iniţiativa particulară a ierarhilor români. Cartea slavonească nu mai este căutată. În anul 1697, la tipografia din Snagov apare o Gramatica slavonească tipărită de către Antim Ivireanul. În aceasta epoca nu se tipareste nici o carte Psaltirea romano-slava romano-slava a slavoneasca;gasim numai vreo cinci carti slavo-romane( Psaltirea Liturghia,Bucureşti, Mineiul, lui Dosoftei Dosoftei din 1680, Liturghia, Bucureşti, 1680 1680;; Tirod, Buzău, 1697; Mineiul, Buzău, 1699). În schimb, în Ţările Române se publică câteva cărţi greceşti. 12
Surse ale imaginatiei medievale
Cărţile populare au putut împrumuta unele lucruri din folclor,după cum au putut la fel de bine să dea folclorului altele. Cele mai vechi, cunoscute cu siguranţă din secolul XVI sunt scrierile cu caracter religios.Dat fiind locul pe care l-au ocupat în cultură a trei secole şi jumătate şi amploarea răspândirii lor, cărţile populare merită indi indisc scuta utabi bill un capi capito toll într într-o -o isto istorie rie liter literar ară. ă. O pă păre rere re oa oare recum cum ciud ciudat atăă are are G.Calinescu. Scriind capitolul din Istoria lui,el încheie astfel : „Însa un lucru rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural care n-a avut nici o urmare literară” (1982,p.46). Adică, nici un mare scriitor n-a ieşit din lectura lor, nici un Dante din viziunile escatologice ale legendelor religioase, nici un Rousseau din florilegiile morale, nici un Swift din romanele satirice.Pusă problema aşa este înşelătoare. La data respectivă era greu, dacă nu imposibil să avem scriitori ca aceştia.Dar influenţa cărţilor populare asupra literaturii culte, aşa cum putea ea să arate între 1640 şi 1830, de la Varlaam la Cipariu, este considerabilă considerabilă şi se produce produce la mai multe nivele.S-a spus de obicei că ele n-au fost receptate decât târziu ca ficţiuni literare,contând ca vieţi de sfinţi şi de eroi, sau ca îndrumări utile de morală creştină,cerute la nevoile cultului şi aceasta până către finele secolului XVIII, când a putut interveni elementul de desfătare estetică, permiţând permiţând lectura lor ca opere de imaginaţie. După părerea mea, cele două planuri sunt greu de disociat , în primul rând, pentru că insăşi imaginaţia medievalilor diferă de a noastră.Ca să nu mai spun că oamenii oamenii simpli continuă continuă uneori uneori a le citi şi astăzi cu aceeaşi aceeaşi emoţie emoţie naivă ca şi cei de odinioară.Fapt este că nici o altă operă din secolele XVI-XVIII nu pare să fi sati satisf sfăc ăcut ut acea aceast stăă imag imagin inaţ aţie ie mai co copi pios os de decâ câtt teri teribi bile lele le lege legend ndee cu descinderea Maicii Domnului în iad, însoţită de patru sute de îngeri,care aveau în frunte pe Arhanghelul Mihail, sau decât vieţile minunate şi ingrozitoare ale atâtor sfinţi şi martiri.Dovadă că pictura murală din biserici a împrumutat din viziunile apocaliptice zeci de scene şi că nu numai Varlaam sau Dosoftei, dar Ureche şi Neculce au fost atraşi de poveştile cu sfinţi sau cu sihaştri care sar în ajutorul domn do mnit itor oril ilor or (ca (ca Sf. Sf. Proco rocopi piee şi Dan anii iill Siha Sihast stru ru în ajut ajutor orul ul lui lui Ştef Ştefan an cel cel Mare).Întreg acest fanatic infantil (Sfanta Vineri e salvata de nişte nori care o acoperă la momentul oportun, sau de viforele care rostogolesc peste duşmanii ei stancile ca şi cum ar fi frunze; ea poate ţine în mâini, fără să se ardă apă clocotită cu care care îl orbe orbeşt ştee pe Împă Împăra ratul tul cel cel Rau) Rau) sau sau îndu înduio ioşăt şător or (Sfâ (Sfânt ntul ul Alex Alexie ie se transformă într-un cerşetor pe care abia îl recunosc proprii părinţi) a lăsat urme neşterse în primele noastre opere culte,la scriitori impregnaţi de duh religios ca şi Varlaam (care le-a repovestit) ca şi la savanţi ca Dimitrie Cantemir.E limpede,de asemenea, că deşi criticată de spiritele „ştiinţifice” ale vremii ca o scorneală, a fost o lectură de căpătâi pentru mulţi şi pentru multă vreme4.
4
Istoria Critica a literaturii romane,Nicolae Manolescu (Editura Minerva,Bucuresti -1990,pg 84-85) 13
Dimensiunea re religioasă a călăuzit nu numai existenţ a, dar şi con concep cepţ ia cel celor care care au scri scris s în ac această perioadă. Ei Ei cr cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Mi Miron Costin: Orice nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate. Dintotdeaua religia a fost piatra piatra de temeli temelie e a umanit umanităţ ii, fiin fiind d nu numa numaii moti motivu vull evol evolu uţ iei iei dar totodată şi centrul ei. Lucrul acesta a fost posibil prin credinţ a şi prin cultura dif diferit ritelor popoare în dif diferit rite momente ale istoriei.
14
CUPRINS
Religiacomponentă de bază a culturii poporului român..........................3 Mentalitatea medievalăhomo 2. religiosus.... religiosus..................... ....................................... .............................4 .......4 Dezvoltarea limbii şi literaturii 3. române......... române........................... ........................................ ..........................4 ....4 Mitropolitul 4. Varlaam....... Varlaam......................... ...................................... .......................................... ....................................5 ..............5 Mitropolitul 5. Dosoftei......... Dosoftei............................ ........................................ ......................................... ................................7 ............7 Antim 6. Ivireanul...... Ivireanul........................ ...................................... .......................................... .......................................... .......................10 ...10 Literatura religioasă la sfârşitul sec al XVII7. lea.......................... lea.......................................11 .............11 Surse ale imaginaţiei 8. medievale. medievale................ ................................... ......................................... ............................13 .......13 9. Bibliografie. Bibliografie............. ................................ ........................................ .......................................... .......................................... ......................16 ..16 1.
15
Bibliografie: 1.
2. 3. 4. 5. 6. 7.
8. 9. 10. 11.
Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a
,
Editu itura ART, 2006 006 Mirce ircea a Martin rtin,, Elisa lisab beta eta Lascon sconii Rosca osca,, Carmen Ligia Radulescu, Rodica Zane; Nicolae Nicolae Manolescu, Manolescu, Isto vol. I, Istori ria a criti critic că a litera literatu turi riii româ române ne, vol. editura Minerva, 1990; Neagu Djuvara, Djuvara, Între Orient şi Occident , editura Humanitas, 1995, cap. Biserica; Antim Ivireanul, Didahii – fragmente ; Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmit ă – fragmente; Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul , editura Humanitas, 1992; Preot eot Prof rof. Dr. Mirce ircea a Păcur curariu, riu, Istoria Istoria Bisericii Bisericii Ortodox Ortodoxe e editur ura a Inst Instit itut utul ului ui Bibli iblic c şi de Misiu isiune ne al Biser iseric icii ii Române, edit Ortodoxe Române, 1992; Georg eorge e Căline linesc scu, u, Isto Istori ria a Lite Litera ratur turii ii Român Române e de la origin originii pân până în prezent , editura Minerva, 1982 Mitropolitul Varlaam, Cazania – fragmente; Cioban Ciobanu u Ştefan, Ştefan, Istor editura ra Istoria ia Liter Literatu aturii rii Române Române vechi vechi , editu Eminescu, 1989; internet .
16
