DESCÂNTECELE DE DRAGOSTE Descântecele reprezintă acea categorie de poezie rituală, bazată pe conceptul de putere magică a cuvântului şi pe dualismul bine-rău, constituind componenta principală a actului magic (descântatul) şi purtătorul eficienţei magice (Pop, Ruxăndoiu, 1976, p.221-222). Descântecul nu înseamnă doar o formulă orală, ci întreg complexul magic în care sunt executate, de către o persoană specializată, în vederea unui scop magic (Pavelescu, 1998, p. 69). Originea descântecelor poate fi regăsită în cultura primitivă, în maifestările orientate spre scopuri utilitare. Acestora li se adaugă suprapunerile tărzii, derivate din mitologia creştină. În limbajul popular, descântecele poartă denumiri diverse (descântec, vrajă, farmec, făcătură, bozgoane, desfaceri, năvrăji). Termenii dovedesc faptul că este vorba în fond de acţiuni defensive, profilactice şi de acţiuni ofensive, păgubitoare (Pop, Ruxăndoiu, 1976, p.218). Dintre celelalte categorii ale poeziei, descântecele se aseamănă atât cu incantaţiile menite să aducă ploaia, cât şi cu colindele. Diferenţa apare însă la nivelul mesajului codificat de text, deoarece descântecul nu este adresat beneficiarului ci unei forţe ce va acţiona pentru acesta. Astfel, în descântecele de boală beneficiarul devine referent al mesajului, iar în descântecele de dragoste, beneficiarul este şi transmiţător al mesajului. Spre deosebire de poezia de incantaţie, în descântec poziţia destinatarului este ocupată de forţa magică invocată sau de agentul provocator al dezechilibrului, rolul acestora fiind acela de mediere între descântător şi forţa remediatoare. Transmiterea acestui tip special de poezie se face în cercuri închise, prin deprindre, fapt care determină şi conservatorismul acestuia. Eficienţa actului magic este condiţionată de repetarea strictă a formulei, deşi uneori formele cuvintelor sunt destul de anevoios de identificat. Limbajul descântecelor foloseşte expresii inexistente în limbajul comun, dovedind, în general, o maximă inventiviate lingvistică. Tot de eficienţa magică a descântecului ţine şi condiţionarea sa după anumite perioade de timp (înainte de ivirea zorilor sau seara după apusul soarelui, în anumite zile ale săptămânii), deşi caracterul ocazional al acetei poezii nu necesită instituirea unui moment ceremonial. În ceea ce priveşte agentul magic (cel care descântă) acesta poate fi bărbat sau femeie, deşi se înregistrează o scădere considerabilă a numărului acestora faţă de descântătoarele femei. Vârsta acestora este în general înaintată: 50-70 de ani, deoarece actul magic cere o anumită condiţionare, improprie tinerilor. Gh. Pavelescu observă faptul că învăţarea unui descântec nu înseamnă memorarea mecanică a textului, ci trăirea în mentalitatea specifică a actului magic corspunzător. Această mentalitate este dobândită în timp, prin influenţa mediului şi din experienţele personale. Şi condiţiile fiziologice care trebuie îndeplinite de descântătoare(bîtrână, curată, postul) sunt considerate de autor mai degrabă tot o transfigurare biologică a unei conversiuni interioare (Pavelescu, 1998, p. 73-80). Învăţarea descântecelor se face pe furate, pentru a asigura eficienţa actului magic, şi poate fi auzit de la rude apripoate sau de la oameni în vârstă din afara grupului familial. Faptul că descântecul nu se învaţă intenţionat duce la apariţia variantelor, chiar în cazul în care mai mulţi informatori declară că ştiu textul de la acceaşi persoană. De altfel, formula versificată este rezultatul a două tendinţe: forţa tradiţiei, care tinde la conservarea fidelă a formei şi elemntelor tehnice, şi tendinţa de modificare şi completare a formulelor, identificabilă la nivelul conţinutului şi în variante. Froma descântecelor este în general acceaşi, ea conţinând într-o ordine precisă sau aleatorie un număr fix de motive şi imagini, care sunt combinate de descântătoare după necesităţi. Cele mai frecvente motive sunt: rugăciunea/invocaţia, povestirea alegorică, exorcismul/blestemul, urarea/ menirea, încheierea (Pavelescu, 1998, p. 90). Deşi se bazează pe aceleaşi principii magice generale, descântecele diferă de la o persoană la alta, inovaţia fiind prezentă la nivelul textului, momentului temporal, al numărului de repetări ale textului sau la gesturile, obiectele, substanţele utilizate.
Clasificările descântecelor sunt diverse, variind de la autor la autor, în funcţie de criteriile considerate. În general, descântecele au fost împărţite în trei categorii: cele de boală, de dragoste, şi cele care au ca scop apărarea recoltei şi vitelor. În toate aceste cazuri, funcţia magică a textului este restabilirea dezechilibrului provocat de boală, dragoste sau de neplăcerile din gospodărie. ANALIZA TEXTULUI Neîmplinirea erotică este unul dintre obstacolele ce apar în calea realizării destinului personal. Despăşirea momentului de dezechilibru se face fie prin înfrumuseţarea fetei, fie prin vrăjirea flăcăului şi aducerea acestuia. Descântecul ales pentru comentarii poate fi încadrat în categoria descântecelor de aducere a ursitului. În structura textului pot fi identificate 2 motive recurente: invocaţia, blestemul şi povestirea alegorică. Invocarea forţei mijlocitoare se face aici direct, iar beneficiarul este şi transmiţător al mesajului: Foc, focşorul meu,/Eu te-nvelesc de două părţi,/ tu să te dezveleşti de nouă părţi; / Să te faci un şarpe balaur, / Cu solzii de aur, / Cu botul de cucă, / cu limba de foc…. Forţa magică invocată aici ca intermediar este focul, element purificator, căruia is se reaminteşte că este subordonat pureii celui care descântă şi este trimis în căutarea ursitului fetei, pe care îl va aduce la aceasta. Pentru a determina pornirea ursitului, acestuia i se preconizează perspectiva unei vieţi lipsită de satisfacerea navoilor elementare: masa, somnul: De l-oi găsi la masă şezând, / Să-I scape bucătura de la gură, / Salerge la mine, / Să nu poată ogoi, / Să nu poată odihni…Până cu mine nu s-o ogoi, / Şi nu s-o odihni; / Până cu mine în pat nu s-o culca / Şi dintr.o bucată n-o mânca!… Obstacolele ce pot împiedica venirea ursitului pot fi numeroase, de accea se încaearcă o numire exhaustivă a lor. Singura posibilitate de remediere a acestui prejudiciu este prezenţa fetei cu care destinul nu i-a permis să se unească. Efectele descântecului sunt comparate cu activităţile cotidiene: Cum nu poate boul să tragă… Aşa să nu poată / Ursitul meu fără mine. / Cum umblă puiul după cloşcă / Şi cloşca după pui, /Aşa să umble ursitul meu după mine. / Cum nu poate mielul fără oaie / Şi viţelul fără vacă, / Vaca fără viţel; / Şi cum nu poate copilul fără mamă / Şi mama fără copil, / Aşa să nu poată ursitul meu fără mine… . Gardaţia şi enumeraţia sunt şi ele mijlocitoare ale poruncii iar eficacitatea rezultatului este asigurată de magia prin similitudine. Efectele preconizate sunt diametral opuse pentru cea care performează descântecul şi cel căruia îi este adresat: dacă el va fi mereu neliniştit până îşi va găsi ursita, fata se va culca şi se va odihni, în aşteptarea ursitului.
BIBLIOGRAFIE
Antologia descântecelor populare româneşti, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1998. Gh. Pavelescu, Magia la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1998. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, EDP, Bucureşti, 1976.
TEXT
Flori alese din poezia populară, EPL, 1967, vol. II, p. 313-312.
