Dragoste de Porţelan

DRAGOSTE DE PORŢELAN de Nicolae Vieru Avea optsprezece ani şi era foarte timidă. Nu pentru că era atît de tînără, ci pentru că aşa fusese ea de cînd se ştie, un pic mai retrasă, parcă mereu rămînînd cu un pas în urma celorlalţi, lăsîndu-i pe ei, pe oricine, s-o întreacă şi ea să privească faptul ca pe ceva absolut firesc. O chema Agripina, un nume care nu-i plăcea, considerîndu-l demodat, greoi, chiar caraghios, dar de-a lungul anilor, se obişnuise şi-l suporta ca pe o povară inevitabilă. Totuşi, dacă i se întîmpla să facă cunoştinţă cu vreun băiat, îşi rostea numele încet, atît de încet încît acela, dacă avea vreo intenţie în privinţa ei, trebuia s-o mai întrebe o dată. Cum însă, de cele mai multe ori, băieţiitreceau cu capul sus pe lîngă ea, se liniştea repede şi se retrăgea din nou în timiditatea şi modestia ei bolnăvicioasă. Crescuse la ţară, într-o casă cu mulţi copii, de aceea părinţii ocupaţi cu munca în cîmp şi cu grija celorlalţi mai mici parcă uitaseră de ea, o lăsaseră să crească de capul ei. Şi fata s-a obişnuit cu această nepăsare, mai întîi a părinţilor, apoi şi a învăţătorilor, care nu găsiseră la ea nici un talent, decît acela de a sta cuminte în banca din fund cu ochii fixaţi la tablă. Nu vedea însă tabla, nici pe învăţătorul de la masă, nu-şi vedea colegii, vedea, în dependenţă de dispoziţie, o pisică lenevindu-se la soare, un cîine uşernic, lătrînd la trecători, un trandafir cu petalele pe jumătate scuturate şi de aceea – trist şi necăjit. Îşi făcea, desigur, şi mici bucurii, despre care însă nu vorbea nimănui. Cel mai mult îi plăceau orele înainte de a adormi. Se acoperea cu plapuma pînă peste cap, închidea ochii şi nu se gîndea la nimic. Stătea nemişcată, trează, timidă sub plapumăşi îşi imagina unul şi acelaşi tablou: plouă mărunt, ciobăneşte şi bate un vînt uşor, care clatină frunzele copacilor, grele de apă. Apoi încet-încet simţea cum adoarme şi faţa i se lumina de un ruşinos, abia însăilat. După ce a terminat şcoala, un bărbat în vîrstă, rămas văduv cu doi copii, o ceru în căsătorie. Părinţii, mai ales taică-său, o sfătuiseră să accepte. Agripina dădu din cap în semn că e de acord, dar a doua zi se trezi u noaptea în cap şi începu să plîngă. Nu plînsese încă de cînd era mică de tot, aşa că maică-sa, cu simţul ei de femeie care a cresut mulţi copii, o auzi şi se trezi nedumerită. Veni lîngă patul ei şi o mîngîie pe cap, cum nu mai făcuse niciodată. - Nu te mai necăji şi tu, Agripino, îi zise în şoaptă, de-amu, dacă aşa ţi-e dat, ce să-i faci? Şi pe urmă-i om bun, nu-i un scandalagiu sau beţivan, ai să te înţelegi cu el. Agripina însă n-o auzi. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce plînge, n-ar fi putut găsi un răspuns clar. Pentru că nu plîngea că urmează să se mărite cu un văduv. Se credea urîtă şi proastă, chiar neghioabă, de aceea nu-şi făcuse iluzii în privinţa măritişului, nu aştepta prinţul din poveste şi poate că ar fi fost foarte uimită, dacă vreun băiat de vîrsta ei i-ar fi declarat dragoste. Ar fi crezut că nu despre ea e vorba şi ar fi încercat chiar să-i arate că a greşit, că ea, Agripina, nu merită... Cînd se mai ogoi un pic, îşi

puse rochia cea mai bunişoară pe care o avea şi se duse la bunică-sa. Bătrîna locuia într-o căsuţă veche, dar curată şi foarte albă, la celălalt capăt de sat. Pînă a ajuns la ea, apăru şi soarele, aşa că o găsi pe bătrînă aruncînd grăunţe de păpuşoi la orătănii. Deşi măruntă la statură, gîrbovită, bunica mai era vioaie, mereu pornită pe ceartă, indiferent cu cine, dar cel mai mult îi plăcea să se ia la ciondănit cu ginere-său. Aşa, aproape din nimic. Credea şi acum că fata ei, luîndu-l pe el de bărbat, a făcut o greşeală şi mereu o căina. Cînd o văzu pe Agripina, bătrîna miji ochii şi o întrebă repezită: - Ce te-ai pornit cu noaptea-n cap, fată-hăi? Te-o fi năboit nevoile? Agripina se opri în faţa bunicii şi ochii ei albaştră-şterşi se umplură de lacrimi. Bătrîna se schimbă pe dată, faţa ei din neagră şi zbîrcită ce era se făcu şi mai neagră şi mai zbîrcită şi luînd-o pe Agripina de mînă o trase după ea în casă. - Şezi jos, fata babei, zise repede bunica şi o aşeză cu sila pe un scaun cu spetează. Spune cala spovedanie ce ai pe suflet, nu te ruşina. Că taicătău te-a ţinut numai în hăţuri şi iaca la ce ai ajuns. Desigur, bunica ştia de logodna Agripinei cu vădăoiul şi, de cum auzise, tunase şi fulgerase, şi-l ameninţase pe tatăl fetei că o să scrie şi la gazetă, uitînd că nu prea cunoaşte buchiile, dacă e un hapsîn şi un rău, căşi nenoroceşte fata şi nici în cot nu-l doare. - Păi n-am zis eu, se înfurie bunica pe loc, după ce Agripina se mai linişti. Fată-hăi, să nu faci prostia asta, că ai să-ţi mănînci mînile pe urmă. Ai să te căinezi toată viaţa, da, gata, n-ai să mai fii fată, ca să ... pricepi? Agripina tăcea nepricepînd nimic. - Dacă eu nu de asta plîng, bunico. - Hei, să-mi spui mie. Nu vrei tu să te măriţi cu vădăoiul cela cum nu vreau eu acu să ling sare. Da ţi-e ruşine să le spui verde-n ochi. Aracan de mine, ce om cărpănos şi taică-său. De ce să nu te trimită la şcoală? Mai înveţi şi tu, capeţi o profesie, mai vezi lumea, mai te schimbi. - N-am să reuşesc eu, bunico. - De ce să nu reuşeşti? Că nu mai eşti tu aşa proastă cum crezi, ţi-o spun eu. Şi pe urmă, de unde proşti în neamul nostru? Nicicînd n-au fost. Fluşturatici şi nebuni, se maiîntîmplau, da le trecea, da proşti n-au fost. Aşa că nu-ţi face griji, du-te la şcoală şi învaţă. Bunica se ridică iute de pe scaun, alergă în casa cea mare, apoi se întoarse cu cîteva bancnote. -Iacă ce ţi-oi spune, fată-hăi. Îţi dau o sută de ruble, sui în autobuz şi chiar azi să fii la unchiu-tău Pricochi cu cuvînt de la mine. Ca să facă el cum o vrea, da să te bage la vreo şcoală. Lasă că nu mai eşti tu cea mai proastă. Bunica puse banii pe masă, alergă tot o fugă la sărăieş, de unde se întoarse cu un geamantan cam jerpelit, pe care-l deschise pe masă, aşternu pe fundul lui un ziar şi puse acolo pîine, ceapă, brînză de oi, cîteva ouă şi o bucată de slănină. Închise geamantanul la loc, il ridică şi constată: - Nu-i greu.

Stătu o clipă pe gînduri, apoi zise amărîtă: - Nu prea ai haine, da ţi-a da niră-mea, că aceea are o boieroaică. Nene-tău Pricochi numai pentru ea lucrează, săracul: blănuri, rochii peste rochii, pantofi cu tocuri, fără tocuri. Ptfu, lasă să-ţi dea de la ea, o fi cam purtate, da de-amu n-ai ce alege. Agripina îşi aminteşte de plecarea ei din sat ca prin vis. Mergea alături de bunica spre staţia de autobuze, parcă nici nu era ea şi nu simţea în suflet nici mahnă, nici bucurie. Bunica o ducea de mînă ca pe o elevă din clasa întîi, în prima zi de şcoală şi mereu îi lămurea cum să găsească casa unchiului Pricochi. Agripina însă n-o asculta sau o asculta, dar nu reţinea nimic. A urcat ca o somnambulă în autobuz, i-a făcut semn de rămas bun bunicii şi s-a pomenit deodată singură în toată lumea. Autobuzul alerga spre Chişinău, Agripina se uita mirată prin geam, vedea sate şi oraşe şi nu s-a ridicat de pe scaun decît în clipa cînd şoferul a strigat la ea. - Ce aştepţi, duduie, să te duc înapoi? Se uită mirată în jur, lumea coborîse deja, îşi luă şi ea geamantanul şi se dădu jos. Rămase pe loc cîteva clipe lungi, buimăcită. Căută plicul cu adresa unchiului în buzunar, o citi, dar nu ştiu ce să facă mai departe. A stat destul de mult acolo, pînă apăru în faţa ei un bărbat corpolent, care o întrebă cu voce joasă: - Încotro, domnişoară? - Agripina îi arătă plicul, bărbatul se gîndi două clipe şi se scărpină la ceafă: - Cam depărtişor. Plăteşti cinci ruble, merge? Fata tot încă neîţelegînd mare lucru, se învoi şi bărbatul o conduse la o limuzină albă. Au urcat şi Agripina n-a apucat să vadă decît nişte blocuri mari, albe, însă cam prăfuite. Au ajuns repede, şoferul îi luă banii şo maşina dispăru. Agripina a urcat la etajul trei, cum o sfătuise bunica, o luă la stînga, găsi apartamentul unchiului şi sună. Peste scurt timp uşa se deschise şi apăru chiar unchiul Pricochi în pantaloni de doc şi în maiou. - He-he, ca să vezi cine a venit, o întîmpină unchiul bucuros. Intră, hai. Fata se pomeni într-un coridor larg, îşi scoase încălţările, apoi, condusă de nenea Pricochi, intră în salon. Dacă pînă aici întîmplările avuseră totuşi o legătură directă cu Agripina, mai încolo lucrurile s-au desfăşurat în afara ei, fără ca ea măcar să fie pusă la curent. Cînd s-a întors soţia lui nenea Pricochi, Agripina a înţeles că n-are voie să se reţină în casa unchiului. De aceea, cînd unchiul o întrebase la ce şcoală vrea să preezinte documenteleAgripina îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă: - Dar e undeva vreo şcoală cu cîmin?Păi vă asigură pe toţi orice şcoală pe perioada examenelor. Tu ce-ai vrea să fii? - Nu ştiu, răspunse sincer Agripina, că nu se gîndise la asta. Unchiul clătină din cap şi hotărî pentru ea.

- E bine acu să te faci vînzătoare. E la modă. Ţi-ar plăcea? Agripina nu avea nici măcar atîta imaginaţie să se închipuie stînd dreaptă, aspră şi grosolană la vorbă şi la purtări după tejgheaua vreunui magazin la ţară. Mai ales că nu demult în satul lor o bufetieră se încurcase rău de tot cu nişte bani lipsă şi acu urma să fie judecată, aşa că se sperie şi voi să zică nu, nu vreau, întîlni însă privirea calmă, sigură a lui nenea Pricochi şi, spre bucuria lui, încuviinţă cu o mişcare a capului, de sus în jos. Unchiul îşi frecă mîinile de bucurie, pentru că-şi luase astfel o povară de pe umeri. El însuşi activa pe „tărîmul comercial”, aşa că, desigur, nu i-ar fi venit greu s-o aranjeze pe Agripina la tehnicumul de comerţ şi la cămin şi, în genere, toate bune. Unchiul începu iar să fredoneze o melodie la modă, aşa, numai pentru sine, ca să n-o deranjeze pe tanti Barbara (în satul ei lumea o mai ţinea minte de Varvara) care se întorsese obosită de la lucru şi aţipise pentru vreo jumătate de oră. Dar ţi-ai găsit, tanti Barbara (sclifosită şi fandosită, cum zicea bunica, să n-o văd la casamea Pricop, c-o lău cu leşie tare şi spăl toate unsorile de pe ea) interceptă la moment, prin somn, dispoziţia bună a soţului şi sări ca arsă de pe patul din salon, că acolo se afla. Strigă peste toată casa, cu voce poruncitoare: - Pricop! Unchiul se făcu alb la faţă. Nu că s-ar fi temut de soţie-sa, uneori, cînd se înfuria de tot unchiul bătea cu piciorul în podea şi tanti închidea gura şi se retrăgea din calea lui, ca o umbră, şi devenea pe un timp foarte drăgălaşă şi foarte cuminte, însă asta se întîmpla foarte rar, unchiul Pricop fiind om liniştit din fire, suporta greu certurile în familie. De aceea în lungile perioade dintre bătăile cu piciorul în pode, cel care purta căciula era tanti şi unchiul o trata cu un fel de îngăduinţă a unui om mare faţă de un copil alintat, ce-i drept, dar drag şi scump. Agripina n-a putut auzi ce au vorbit între ei soţii, fapt e însă, că chiar a doua zi unchiul Pricop o duse cu maşina la tehnicum, o ajută să dea documentele mai repede şi îi arătă o foaie pe care stătea scris negru pe alb că urmează să locuiască pe parcursul examenelor de admitere la tehnicum, în odaia… - E mai bine aşa, zise unchiul, ferindu-şi privirile. Vei fi împreună cu fete de o vîrstă cu tine, o să-ţi fie mai vesel. Agripina zise, mai bine, şi se lăsă dusă de autoturismul unchiului la căminul tehnicumului. Adevărul e că unchiul Pricop n-a făcut nimic pentru nepoată-sa. Nu că n-ar fi vrut, sau n-ar fi putut, sau i s-ar fi părut faptul o încălcare de lege, pur şi simplu, tanti Barbara îi poruncise s-o lase baltă cu fata asta de la ţară, o “colhoznică şi o ţărancă”, că dacă reuşeşte la tehnicum, mereu o să stea pe capul lor. Şi cum unchiul bătuse cu piciorul în podea acu două săptămîni, se supuse. O lasă, deci, pe Agripina în faţa căminului şi se retrase din viaţa ei. Fata se ridică la etajul indicat pe hîrtie, găsi odaia respectivă, aruncă geamantanul sub pat şi cum nu-şi luase vreo carte cu ea, se întinse în pat şi-şi aţinti ochii în tavan. Se simţea bine. Nu mai fusese lăsată de capul ei

pînă atunci niciodată şi libertatea i se păru dulce ca o ciocolată de care mîncase cîndva, în copilărie, dar şi stîngenitoare, pentru că nu ştia ce să facă cu sine. De aceea stătea zile întregi lungită în pat, doar rareori ridicîndu-se ca să se ducă la lavoar, să se spele în faţa unei oglinzi enorme. Se uita în oglindă, ca la o străină, era prima dată cînd se vedea atît de mare, oglinzile de acasă erau toate mici şi murdărite de muşte, şi descoperi uimită că ar putea, iată, aşa, să se uite la sine ca la o dublură a sa şi să discute, ea, cea vie, cu cealaltă, din oglindă, şi, nu se mai simţi atît de singură. Se îndepărtă de oglindă, pe cît îi permitea încăperea, se cercetă de la distanţă şi găsi că arată mai bine, pentru că o lovea soarele în faţă şi ochii ei, din albaştri şterşi, deveneau aproape limpezi, abia-abia li se putea chici culoarea. Cu acest chip al ei, şters, dizolvat parcă în lumina de august, se întorcea în odaie şi stătea de vorbă în gînd. Discuta despre pisica leneşă, despre câinele uşernic, despre ploaia ciobănească interminabilă, despre copacii uzi şi frunzele tremurătoare în vînt şi vorbea mai mult cea adevărată, fata din oglindă o asculta tot timpul foarte atentă cum n-o ascultase nimeni vreodată. Cînd fetele din odaie o invitară să meargă cu ele la examen, rămase oarecum uimită şi contrariată. Se prezentă totuşi într-o sală enormă şi, spre nedumerirea ei, rezolvă foarte uşor, dintr-o dată problema şi exerciţiul, le trecu pe curat şi, lăsînd lucrarea examinatorului, care se uita la ea cu ochi bulbucaţi de mirare, se întoarse la cămin. Clădirea era pustie, abiturientele, că erau mai multe fete şi doar vreo zice băieţi, încă nu sociseră, şi Agripina se duse în faţa oglinzii şi se privi absentă. Fata din oglindă nu-i prea semăna, i se părea mult mai tînără şi mai frumoasă. De aceea se cam pierdu în faţa ei, şi-o întrebă într-o doară: - Ce mai faci? - Nimic, îi răspunse fata, tot cu vocea Agripinei, dar răguşită de emoţie. Apoi, mulţumită de răspuns, se simţi la un moment dat foarte obosită, se duse în odaie şi se culcă. Adormi şi văzu în vis copacii uzi de ploaie şi-l mai văzu pe vădăoiul care o ceruse de nevastă, mergînd gîrbovit şi foarte trist printre copaci. Se uita pentru prima dată la el, îl privi drept în faţă şi nu-l mai găsi atît de bătrîn şi de urît. De fapt, bărbatul nu avea decît douăzeci şi opt de ani, dar moartea soţiei îl îmbătrînise brusc. La un moment dat, bătrînul ridică ochii spre ea şi-i zise cu voce înfundată, parcă venind dintr-un butoi gol: - Vezi ce ai făcut tu Agripino? - Ce-am făcut îl întrebă ea îndurerată. - Păi nu m-ai lăsat singur cu doi copii? Fata se ridică brusc şi se uită zăpăcită în jur. Odaia era pustie, colegele ei încă nu se întorseseră de la examene, aşa că se mai linişti. Se temuse să nu-l fi auzit cineva pe vădăoi vorbind şi atunci ar fi trebuit să explice că cei doi copii erau numai ai lui, nu şi ai ei, şi că nu poartă nici o vină.

Închise ochii din nou şi adormi la fel de repede cum se trezise, şi în vis îl găsi pe vădăoi tot acolo, printre copacii uzi, dar de data aceasta nu mai era singur, ci ţinea de mînă un băieţel şi o fetiţă. - Mă cheamă Mihail, zise bărbatul cu aceeaşi voce ciudată. Apoi ploaia încetă, bărbatul îi întoarse spatele şi se duse în direcţie opusă cu cei doi copii de mînă. Agripina încercă să-l strige, dar oricît se străduia, nu putea deschide gura. Se trezi din nou şi de data aceasta nu mai putu adormi, se ridică din pat, se îmbrăcă şi ieşi în stradă. Spre uimirea ei şi spre necazul mătuşii Barbara, Agripina susţinu toate examanele pe “zece” şi directorul tehnicumului în persoană o opri în culuar şi o felicită, spunîndu-i că o aşteaptă la învăţătură. Înainte de a se întoarce în sat, trecuse pe la unchiul Pricochi, îi anunţase absentă pe soţii contrariaţi că e studentă şi dacă nu au ceva să transmită pentru bunica. - Sănătate transmite-i, zise unchiul Pricop. Şi lui maică-ta şi celorlalţi de asemenea. Agripina a zis, bine, şi a plecat spre gară pe jos. Tanti Barbara a încercat să însceneze un nou spectacol, că nu crede ea că proasta asta a susţinut atît de bine examanele fără ajutorul cuiva, că lumea bagă bani, nu şagă şi tot nu e sigură, pe cînd… şi unchiul Pricop se jură în genunchi că n-a întreprins nimic şi că şi el e tot atît de uimit ca şi ea, că o vede că-i proastă Agripina asta, da cine Dumnezeu ştie, poate că o fi numai aşa, adormită, însă capabilă, că aşa-i neamul lor, tare la învăţătură şi, că la urma urmei, bravo ei, în tacul zace dracul, însă tanti Barbara nu se putea ogoi şi-i tot dădea înainte cu bănuielile ei pînă-l scoase din sărite pe unchiul Pricop, şi acesta, în sfîrşit, trînti cu piciorul în podea. Agripina nu avea de unde să ştie toate acestea, dar chiar dacă le-ar fi aflat, atît doar că poate ar fi strîns din umeri. A ajuns în sat pe la chindii şi, cum s-a temut să se ducă acasă, se opri la bunica. Îi spuse sănătate şi celelalte de la nenea Pricop, îi povesti cum s-a simţit bine la căminul tehnicumului şi bunica se făcu şi mai neagră la faţă. - Apoi las, fă Varvară, că dau eu ochii cu tine, zise bunica şi se ridică de pe scaunul pe care şezuse. Acu tu ce ai de gînd? - Păi ştiu eu? - Ar fi mai bine să te duci acasă, o mai ajuţi pe maică-ta, că tare i-i greu săraca. Au ieşit împreună din ogradă şi bunica mergea pe drum mîndră, cu capul sus. - Am ştiut eu că eşti fată deşteaptă, ce mai, să-l văd acu pe taică-tău ce zice. Tata însă n-a zis nimic. Ba chiar s-a bucurat. Atît doar că nu-l ducea capul cu ce o s-o întreţină pe Agripina la Chişinău. Bunica se folosi de moment, ca să-l înţepe. - Păi. Ai umplut casa cu copii şi amu n-ai cu ce-i întreţine. Să înveţe şi fata asta că n-o să rămînă o proastă toată viaţa şi-o să se mărite cu Mihail aista… - Mai opreşte-te, mamă, o întrerupse tata.

Dar mai mult nu găsi ce să spună şi ieşi din odaie. - Lasă, fata babei, nu-ţi fă tu griji, pînă mai sunt eu vie. Că dacă oi muri, nu ştiu de la cine o să mai ai parte de milă, că iaca şi maicăta, tace şi nu zice nimic, parcă a luat apă în gură. - Da ce să fac, mamă, ce să grăiesc? - Chiar că, încheie discuţia bătrîna şi se duse acasă. Mă rog, vorbe. Agripina, în timpul acesta, descoperea pentru ea că multă lume, chiar foarte multă, nu face altceva decît să vorbească. Unora chiar li se plătea bani pentru asta. Iaca aşa: vorbeşti, vorbeşti, la orice oră şi pentru asta ai dreptul la un salariu. Descoperirea însă nu era legată de vreun om sau eveniment concret, ci aşa, la general, poate de unde ea însăşi nu ştiuse niciodată să vorbească frumos şi cuvintele din gura ei ieşeau plate, incolore, ca nişte monede ieftine, de mult scoase din uz, deci netrebuincioase. Şi faptul o necăjea, mai ales acum, de cînd se obişnuise să vorbească cu ea însăşi şi să-şi facă o plăcere din aceste lungi conversaţii. Erau însă nişte discuţii fără vorbe, dacă pot exista asemenea discuţii. Şi iată că în timpul acestor conversaţii, fără cuvinte, tot mai des îi apărea în faţa ochilor, larg deschişi, chipul ud, bătut de vînturi, ciolănos al lui Mihail şi mereu o privea rugător prin perdeaua ploii ciobăneşti, apoi tot din ploaie şi tot uzi, veneau spre ea doi copii şi Agripina îşi acoperea faţa cu mîinele şi simţea cum palmele i se umezesc de lacrimi. Agripina a terminat tehnicumul de comerţ destul de bine, uşor, fără eforturi şi crispări, în anii de studii nu s-a întimplat nimic deosebit în viaţa ei, trăia tot aşa, ca o somnambulă. Părea că viaţa trece pe alături de ea, fără s-o atingă cu aripa ei vie, aspră sau mîngîietoare, atît doar că în acest răstimp îşi făcuse o plăcere de a sta cu ochii închişi şi a asculta muzică veche medievală. N-ar fi putut explica ce anume o făcea să stea ore în şir ca înţepenită, cu mîinele strîns lipite de trup, temîndu-se să deschidă ochii, de parcă muzica aceea ar fi putut şi să-i strice ceva acolo, poate visurile ei ceţoase, poate să alunge pisica tolănită la soare, cîinele alergînd pe uliţele satului, sau să facă să învie trandafirul ofilit. Asculta muzica aceea şi printre acordurile ei auzea freamătul frunzelor ude şi abia perceptibila răpăire a ploii mărunte, ciobăneşti. Fetele care locuiau cu ea într-o odaie se obişnuiseră cu stranietăţile ei şi o lăsau în pace, n-o mai îmbiau la dansuri sau la concerte. E adevărat că uneori Agripina mergea la teatru sau la cinematograf, dacă auzea că e vreun film pe gustul ei, de obicei, de una singură. Tot în acest timp s-a obişnuit cu faţa osoasă a lui Mihail şi crezu că-l iubeşte, în orice caz că îi deveni drag. De aceea, după ce i s-a înmînat diploma, la serata de absolvire, a băut jumătate de pahar de şampanie, şi-a strîns lucrurile puţine, dintre care făcea parte şi un picup ieftin cu cîteva discuri de muzică veche, şi a plecat, fără să-şi fi luat rămas bun de la cineva. A coborît din autobus şi s-a dus direct la Mihail. Bărbatul era acasă, se porăia la bucătărie. Agripina a intrat, a pus geamantanul jos, apoi picupul, a dat bună ziua şi s-a îndreptat spre plită.

Mihail, uluit, găsi cu cale s-o întrebe: - Te-ai întors? Fata îi răspunse enervată, cu un fel de ciudă: - Nu vezi? Apoi îl mai întrebă, după un timp: - Ce fac copiii? - Dorm - Lasă-i să doarmă cît îs mici. Gustă borşul, găsi că e cam nesărat, mai adăugă o boaghe de sare…