Dragoste blestemata

DRAGOSTE BLESTEMATĂ SANDRA BROWN PROLOG „Marea minciună Ziua întâi... şi jocul începe... Grace Barnes rămase în faţa uşii pe care scria Luciano Salvatore - Preşedinte şi răsuflă adânc. Putea s-o facă, sigur că putea. Tot ce avea de făcut era să bată. Bărbatul din cealaltă parte a uşii ar spune „Intră". Ea ar deschide uşa, ar intra în birou şi ar începe înşelătoria. După asta, n-ar trebui decât să-şi păstreze slujba timp de un an şi ar primi fondurile necesare să înceapă propria ei afacere. Ce poate fi mai uşor?Îşi ridică ochelarii coloraţi mai sus pe puntea nasului, verifică să fie sigură că nici un fir de păr nu i-a scăpat din nodul cochet de la ceafă şi

trase cămaşa şi puloverul maro, nisipos, care ameninţau s-o gâtuie. În regulă, era gata. Ridică pumnul să bată, dar înainte de-a o face uşa se deschise. Şi atunci 1-a văzut pentru prima oară. În clipa aceea, îşi dădu seama cât de greşit îl judecase pe Dom Salvatore şi cât de proastă fusese că nu-1 crezuse că-şi cunoaşte fiul.O avertizase. Oh, în mod sigur că o făcuse. Fiecare asistentă pe care o angaja Luc se îndrăgostea de el şi sfârşea prin a da peste cap toată situaţia muncii. Dar crezuse că Dom exagerase. Şi n-o făcuse. Luc Salvatore era cel mai frumos bărbat pe care-1 văzuse vreodată. înalt, trăsături aristocratice şi un obraz tăiat pătrat completau o faţă izbitor de masculină.Părul moale, castaniu închis, cădea în bucle neregulate pe frunte, subliniindu-i ochii care o stăpâneau cu o putere aproape hipnotică. Stătea în uşă şi, neputând să se stăpânească, se dădu câţiva paşi pripiţi înapoi. —Ei, ei..., spuse el încrucişându-şi braţele pe pieptul lat, şi rezemându-se de uşă. Pe cine avem aici?Deşi nu avea accentul italian al tatălui său, exista un ritm similar în vocea sa adâncă şi răguşită care aducea în amintire tărâmuri exotice şi nopţi fierbinţi. —Sunt... sunt Grace Barnes, spuse ea şi spre groaza ei, părea aproape şovăielnică.Asta nu i se întâmplase niciodată. Ce era în neregulă cu ea? El se ridică încet şi se îndreptă spre dânsa. Ea încremeni, neîndrăznind să vorbească, nici măcar să mişte. Dintr-un motiv inexplicabil, inima îi bătea nebuneşte şi începu să lupte să-şi recapete respiraţia. „Gândeşte-te la jucăriile viitoarei tale firme Baby Dream, îşi spuse ea. Gândeştete la mama plănuind ziua în care vom avea afacerea noastră." . Folosind fiecare picătură de control pe care-1 mai avea, întinse o mână. —Sunt Grace Barnes, repetă cu o voce puternică şi stăpânită. Tatăl dumneavoastră m-a angajat ca noua dumneavoastră asistentă. —E o plăcere să vă întâlnesc, domnişoară Barnes. Sau doamnă? Îi eliberă mâna dreaptă şi i-o ridică pe stânga, studiind diamantul sclipitor ce-i împodobea degetul. —Domnişoara Barnes. Cerută,dar nu încă răpită. Pierderea noastră e...,îşi înclină capul într-o parte şi ridica o sprânceană,... al cui câştig? Ea îngheţă, holbându-se la nişte ochi care-o făcură să se gândească la aur lichid şi fierbinte. Se rugă ca lentilele colorate să-i ascundă panica. Nu anticipase întrebarea şi ar fi trebuit. —Will... William, replică, spunând primul nume care-i trecu prin minte. Gura i se curba, expresia fiindu-i primejdios de amuzantă.

—Pierderea noastră, câştigul lui Will - William. Intră în biroul meu. Să facem cunoştinţă. Ai dori o cafea, un ceai? Am chiar suc de portocale abia făcut. Îl urmă, încercând să-şi câştige calmul. —Nimic, mulţumesc, spuse afectând o faţă liniştită şi calmă. —Ia loc. Bănuiesc că tata ţi-a spus că am fost plecat din ţară în timpul concursului. Explică-mi de ce te-a ales pe tine dintre toţi ceilalţi candidaţi. Nu îndrăzni să-i spună adevărul. Dom îi ceruse în mod special să nu spună că se întâlniseră la concursul anual al tânărului întreprinzător pe care îl organizase Salvatore, un concurs destinat să ajute tinerii oameni de afaceri să-şi înfiinţeze propria companie. Sperase să câştige premiul întâi - un premiu în bani care i-ar fi permis să deschidă firma Baby Dream Toys. Din nefericire, se plasase a treia, un nenoroc care se întorsese în favoarea ei. Deşi acel premiu nu era suficient să-i permită lui Grace să-şi deschidă propriul magazin, o adusese în atenţia lui Dom şi-i dăduse posibilitatea să-şi îndeplinească visul... chiar dacă într-o manieră ocolită. —Am înţeles din ceea ce a spus tatăl dumneavoastră că aveţi probleme în a vă păstra asistenţii, replică ea în cele din urmă. Problemă care-1 împiedicase pe Dom să se retragă complet, o situaţie pe care era disperat s-o rezolve El a crezut că nu va fi nici o problemă cu mine.Ochii lui Luc se îngustară. —Chiar aşa? Şi de ce? —Pentru că eu sunt serioasă cu munca mea. Și pentru că tot ceea ce avea nevoie era să păstreze un an slujba ca asistentă a lui Luc şi, spre deosebire de fostele asistente, să menţină o relaţie strict profesională şi, i s-ar da finanţarea să înceapă propria ei afacere. Nu era nici o şansă să se îndrăgostească de Luc şi să-şi sacrifice visul Nici o şansă.Luc îşi înclină capul. —Să sperăm.Se întinse în scaun. —Spune-mi mai multe despre tine.Se supuse ezitând, prezentându-şi fişa personală care era pe masă. Şi în tot timpul cât a vorbit a urmărit-o. A urmărit felul în care vorbea şi mişcările mâinilor ei când sublinia ceva. Îi privea cu atenţie părul pieptănat strâns şi faţa ascunsă efectiv de lentile uriaşe, colorate. Până şi felul în care stătea, cu spatele drept şi picioarele încrucişate, nu scăpă atenţiei lui.Ea se întrebă dacă-i văzuse deghizarea, dându-şi seama că părul ei blond fusese vopsit într-un castaniu oarecare cu un şampon, că se îmbrăcase în haine largi şi urâte, că ochelarii ei coloraţi nu aveau lentile pentru vedere. Cât despre inelul de logodnă, îi rodea degetul, avea o greutate nefamiliară şi mai era şi prost croit. Se mişcă stânjenită. Pentru o fiică de preot duplicitatea e dificilă.

Dar dorea să-şi realizeze visul, o dorea mai mult decât orice pe lume şi această minciună temporară o putea face să-1 obţină. —Aşa că, îşi termină ea recitalul, am lucrat acolo un an înainte de a avea slujba asta. —Nemaiavând nimic de spus, tăcu. El nu comentă, completându-şi pur şi simplu, cercetarea, ochii lui stranii, aurii, îngustându-se în efortul gândirii ca şi cum analizau ceva care nu se prea lega. Grace stătu perfect nemişcată, dându-şi seama că asta era - îşi pierdea acum calmul şi zbura şansa vieţii ei. Îl privi ferm, ştiind că dacă ar urma să lucreze cu succes pentru acest bărbat, ar trebui să fie permanent în gardă. Într-un târziu el dădu din cap: —Bine-ai venit la bord, d-ră Barnes. Ca de obicei tata a făcut o alegere excelentă. Hai să-ţi arăt biroul tău.Se sculă în picioare şi o conduse în primul birou. —Asta-i noua ta casă. Ia loc.Trase scaunul cu o asemenea uşurinţă încât ea înţelese că-i venea dintr-un obicei îndelung repetat. —Mulţumesc, murmură ea. —Familiarizează-te cu decorul, explorează puţin domeniul companiei, bea o cafea sau un ceai şi prezintă-te la mine într-o oră. Apoi vom examina operaţiile de birou şi-ţi voi explica cum merg lucrurile pe aici şi vom revedea obligaţiile dumitale. Deşi, să-ţi spun drept, un singur lucru mă aştept să faci. Îl privi cu prudenţă: —Ce anume? —Să faci ceea ce-ţi spun eu, rânji el.Se uită la el nesigură. Era un om dificil de prins la strâmtoare: serios un minut, tachinând în următorul. Adăugă la asta felul în care arăta, inteligenţa lui şi o ultimă trăsătură cu care era cel mai dificil să te descurci - un primejdios simţ al umorului - şi ea înţelegea de ce femeile cădeau ca muştele Era oare posibil ca farmecul lui să fie o parte inconştientă a personalităţii sale, ca el nici măcar să nu-și dea seama că toate femeile acelea își pierdeau minţile pentru el? Timpul o va spune. Între timp, nu se putea gândi decât la un singur mod de a-1 trata. —”Să faci ceea ce-ţi spun eu” nu există în descrierea atribuţiilor mele, îl informă cât mai oficial cu putinţă. Va trebui să fiţi mai precis, domnule Salvatore. Ochii îi străluciră de râs. —Voi vedea ce pot face. A... şi încă un lucru. Îi înconjură biroul stând exact în spatele ei.Îi simţi mâna atingându-i spatele, urmând rândul de nasturi de la

ceafă. Era ca şi cum ar fi atins-o cu fierul roşu. Încercă să se ridice de pe scaun, dar el o aşeză blând înapoi. —Stai liniştită, cara mia, murmură el. O secundă. Cu încă o atingere furişată, o eliberă. Ajungând înapoi în faţa biroului privi în jos, un zâmbet vicios plutindu-i pe buze. Îl privi lung, încă o dată furată de ochii aceia ciudaţi şi , aurii. —De ce aţi făcut asta? întrebă ea. —Ţi-am făcut un serviciu. Nasturele tău se descheiase. Vocea lui coborî încrezător. Şi m-am gândit că arăţi a fi felul de femeie care nu se simte bine dacă nu e încheiată până-n gât.Fără un alt cuvânt se întoarse în biroul său şi închise încet uşa.Şi în aceasta, realiza ea cu o sclipire bruscă de intuiţie, va consta relaţia lor. Ea va juca rolul specialistului stoic, iar el nu va rezista s-o înţepe tachinându-i replica ei mai puţin profesională? Eliberându-şi respiraţia printr-un lung oftat, Grace se uită la calendarul de pe birou. Un an se întindea înaintea ei într-un lung şir de zile nesfârşite. Mai precis, trei sute şaizeci şi cinci de zile. Părea o viaţă de om. Fără a-şi da timp de gândire, deschise biroul şi scotoci prin nimicurile amestecate acolo până găsi o cariocă roşu deschis. Cu mare hotărâre şi cu şi mai mare satisfacţie, trase un X peste prima zi a pedepsei ei de un an.Şi în acel moment, Grace realiză în ce se băgase, şi cât de lung şi dificil va fi următorul an. CAPITOLUL 1 „Marea minciună Ziua 337 şi totul e bine până acum..." —Neaţa, domnişoară Barnes.Ofiţerul de serviciu o salută cu un rânjet vesel. —Devreme la lucru, înţeleg. La fel ca-ntotdeauna, fie că plouă fie că e soare. Grace îşi rezemă umbrela care picura de biroul lui şi-şi scoase mănuşile. —Mai multă ploaie decât soare, cred, observă ea, oferindu-i un zâmbet cald drept răspuns. —E o furtună urâtă afară. Aţi avut un week-end plăcut? —Splendid, mulţumesc Edward.Îşi băgă mănuşile în buzunarul hainei de ploaie. Şi tu? —Am mers cu maşina la munte cu soţia şi copiii. Buletinul meteorologic a anunţat zăpadă şi nu au prea des ocazia să vadă cum ninge. Toate podoabele pentru Ziua Recunoştinţei erau afară. Dădu din cap. Era o privelişte grozavă. Brusca amintire a sărbătorilor pe care le petrecea familia ei aduse un zâmbet melancolic pe buzele lui Grace. Întotdeauna casa era plină de prieteni şi rude şi de aromele plăcintelor şi pâinilor abia coapte. Tatăl ei obişnuia să facă un foc

uriaş ce trosnea, iar mama împodobea căminul cu tâlv şi porumb indian şi cu suporturile ei de lumânări de pelerini..Lacrimi îi înţepară obrajii. Doamne, cât dor îi era de asta! —Prima zăpadă din an, şopti ea cu dor. Trebuie să fi fost extraordinar. —Dumneavoastră mergeţi vreodată cu logodnicul?Mergeţi în munţi să vedeţi zăpada?Scutură din cap, încă pierdută în amintiri. —Niciodată. —O, asta-i chiar păcat.Expresia lui era plină de milă şi imediat realiză că făcuse o greşeală, uitând pentru o fracţiune de secundă rolul pe care trebuia să-1 joace. —Vă sugerez un drum cu maşina la munte pentru următorul sfârşit de săptămână. Sunt sigur că va crede că-i o idee minunată. —Sigur, mergem, următorul week-end.Ea ştiu că ofiţerul de serviciu n-a crezuto. Sprânceana i se ridică şi-1 văzu căutând să mai spună ceva, ceva care ar ajutao să-şi salveze demnitatea. Aşa că râse. După aproape un an de mascaradă îi mai rămăsese foarte puţină demnitate de salvat. —Logodnicul dumneavoastră e un bărbat norocos, spuse el în cele din urmă, având o asemenea... femeie... elegantă ca viitoare mireasă. Ea zâmbi confuz. Părea să fie din ce în ce mai stânjenit. Grace decise să scoată bietul om din încurcătură. —Logodnicul meu e un om de treabă, minţi ea cu calm. N-am întâlnit niciodată pe cineva mai dornic să placă. Va fi încântat să adopte ideea dumneavoastră de a face o excursie la munte. Poate închiriem o căsuţă și stăm întregul week-end —Ce-i asta? întrerupse o voce adâncă, răguşită. Domnişoara Barnes a mea are un rendez-vous la sfârşitul săptămânii? În obrajii lui Grace năvăli culoare şi se întoarse să-1 salute pe Luc Salvatore, luptând să revină la aerul rece şi calm pe care-1 perfectase în aceste unsprezece luni. —Era doar un gând, afirmă ea, forţată să-i întâlnească privirea aurie. El păşi mai aproape, prinzând-o lângă biroul lui Edward, o expresie concentrată stăpânindu-i trăsăturile frumoase. —Nu unul bun, dacă e să ne luăm după această roşeaţă.O mângâie uşor cu un deget de-a lungul obrazului, umerii lui laţi întunecându-i orice altă imagine. El făcea să dispară restul lumii şi asta o făcea nervoasă. Foarte nervoasă. —Nu-i nevoie să te arunci în lucrurile astea dacă nu eşti pregătită. Simţi preocuparea din vocea lui şi sprâncenele i se încruntară. Se simţi ca o cârpă, plictisindu-i pe Edward şi pe Luc cu un interludiu romantic imaginar şi cu un logodnic tot atât de inexistent.

—Mulţumesc pentru sfat, spuse ea descurajant, sperând să termine o discuţie particulară înainte de a începe una şi mai grava. —N-ai pentru ce. Cuprinzându-i cotul cu mâna, Luc o conduse spre lifturi. —De ce dintr-o dată toată această discuţie despre o călătorie în week-end cu nuştiu-cum-îl-cheamă?Îi aruncă o privire stânjenită: —Îl cheamă Will...William, după cum foarte bine ştii. —Şi Will-William te târăşte spre vizuina lui din munţi să se poarte în felul lui ticălos cu tine? Asta-i spuneai lui Edward? —Nu-i treaba ta.Studie insistent uşile liftului, evitând să se uite la el. Uşile de auriu strălucitor se comportau ca o oglindă, reflectându-i hotărârea din privire. —Şi să nu crezi că n-am observat privirea pe care-ai schimbat-o cu Edward, adăugă ea din prudenţă. — E treaba mea dacă eu hotărăsc că-i treaba mea. Se aşeză în faţa ei, blocând uşile. —Şi la ce privire te refereai? Îşi concentra în mod deliberat atenţia pe cravata de mătase roşie de la gâtul lui. Ca de obicei, era puţin într-o parte. Şi tot ca de obicei rezistă cu curaj tentaţiei de a i-o îndrepta. Totuşi, cu fiecare zi, tentaţia era mai mare... într-una din zilele astea îi va ceda. Dacă era norocoasă, aceea va fi de asemenea ziua trei sute şaizeci şi cinci a slujbei sale. —Ştii despre ce privire vorbesc. Aceea de la bărbat la bărbat. Aceea care înseamnă ce proaste sunt femeile. —Ah... vrei să spui privirea noastră de înţelegere reciprocă. Privirea ei străluci în sus, blocată de a lui. Era o greşeală. Ar putea topi gheaţa cu ochii aceia. Stânjeneala ei dispăru într-o clipă - se evapora ca ceaţa sub razele fierbinţi ale soarelui. —Viaţa mea personală nu e treaba ta reuşi ea să spună.În cele din urmă reuşi să-şi smulgă privirea din ochii lui, se uita la cravata lui încă o dată. —Şi nu e în mod sigur nici a lui Edward.Degetele lui lungi şi subţiri îi mângâiară obrazul făcând-o să-1 privească în ochi. —Şi chiar de crezi ori nu, totul despre tine mă priveşte.Făcu afirmaţia cu o sinceritate totală care nu lăsa loc de îndoială.Ei i se opri respiraţia. —De ce ţi-ar păsa dacă Will... William şi cu mine plecăm în week-end? Ea se mai bâlbâia încă ori de câte ori pomenea numele logodnicului ei imaginar. Şi Luc, naiba să-1 ia, băgă de seamă.Uşile liftului se deschiseră şi el se dădu într-o parte ca să poată intra. Apăsă pe butonul ultimului etaj înainte de a răspunde.

—Te presează? întrebă Luc. Ştia exact ce voia să spună, dar îşi ridică bărbia şi zâmbi prosteşte. —Presează? Ce vrei să spui?Se întoarse spre ea, dezaprobarea schimbându-i trăsăturile într-o mască de piatră. —Să faci dragoste cu el, după cum bine ştii. Şi nu te obosi să faci expresia aia inocentă şi să spui minciuni inocente. Nu te pricepi, Grace. Luptă să-şi păstreze faţa netulburată. Puţine mai ştia el. De-a lungul ultimului an devenise fără îndoială expertă în a minţi. Şi dacă tatăl ei ar afla, i-ar zdrobi inima. —Refuz să discut mai departe chestiunea asta, anunţă ea în termeni clari. Repet: nu e treaba ta.El apăsă un buton al liftului şi acesta se opri cu o smucitură. —N-o face, Grace, ceru cu o voce răguşită. Nu pleca cu el dintr-o toană.Meriţi mai mult decât atât.Se uită la Luc, bolnavă de minciună, dorind cu disperare să poată fi ea însăşi în loc să-şi păzească fiecare cuvânt pe care-1 pronunţa. Dar nu putea, şi se forţa sa rostească: —Ce ar putea fi mai mult decât o cabană de munte acoperită cu zăpadă ascunsă adânc în pădurea de cedri?Îi apucă gulerul hainei frecând lâna moale ca untul de-a lungul obrazului ei. —Pentru prima dată, cred că un apartament la Ritz în Paris cu ferestrele spre stradă s-ar potrivi cel mai bine. Se uită alarmată la el. Nu făcuse nici o remarcă personală până atunci, niciodată n-o atinsese ca acum sau nu se uitase la ea cu o expresie arzătoare. Această schimbare bruscă în relaţia lor o luase pe nepregătite. —Cine spune că e prima oară? întrebă ea slab, o tensiune ciudată adunându-i-se în stomac. —Eu spun, replică el.Nu îndrăzni să discute chestiunea. Nu când avea dreptate. În loc de asta ea spuse: —Mă imaginez împreună cu logodnicul meu cuibărită în faţa focului ce trosneşte, pe o carpetă din piele de urs şi neavând pe mine decât o bucată de dantelă.Acum îşi putea auzi tensiunea din voce, dar nu putea să nu ducă la sfârşit această conversaţie intimă şi ciudată.Ochii lui se închiseră pe jumătate şi el veni mai aproape murmurând. —Să fac dragoste pe capul animalelor moarte nu mă atrage.Iar cu pielea ta,doar dantela se potrivește,ceva decoltat și simplu.Îi eliberă gulerul,dosul mâinii făcând încet drumul între buze și obraz. —Mai bine am încerca o saltea de pene și nimic altceva între noi.Ce spui despre asta?

Ea tremură sub atingerea lui, îngrozită de puterea pe care o avea asupra ei. Unde-i era calmul? Unde-i era detaşarea? —Luc...Numele-i scăpă într-un oftat fără viaţă. El zâmbi: —Asta înseamnă da?Ochii ei se măriră de panică şi respiră şuierător, luptând cu dorinţa ce-i gonea prin vene ca un foc sălbatic —Nu! —Doar verificam, spuse el cu o ridicare uşuratică din umeri. Bunul WillWilliam, contabilul din San Jose... —San Mateo! —Vrea dragoste lângă un foc ce trosneşte şi oferă o cabană, şampanie şi animale moarte pentru a obţine ce vrea. Despre asta-i vorba? Nu fusese serios în dragoste, îşi dădu ea seama. El iar o tachina, nici măcar nu-i păsa cu adevărat. Descoperirea o răni adânc. Nu conta ce credea despre ea, încercă ea să-şi spună. Nu conta. Nu conta! —Poate, spuse ea cu o voce grea, stăpânită, nu este ceea ce-mi oferă el, ci ceea ce-i ofer eu.Se eliberă şi apăsă brusc pe buton pentru a porni liftul din nou, dar nu înainte de a vedea furia colorând faţa lui Luc. Bine. Lasă să fie el pus la punct de data asta! Se uită din nou la uşile liftului văzându-şi în oglindă imaginea pe care o vedea el. Îşi mai vopsea părul cu o umbră indescriptibilă de castaniu şi îl păstra prins la ceafă. Ochelarii coloraţi se dovediseră foarte eficienţi, urâţindu-i trăsăturile delicate şi ascunzându-i ochii de un verde intens şi obrajii înalţi.Experimentele pe care le făcea cu machiajul reuşeau s-o urâțească şi mai mult. Şi culmea deghizării sale erau hainele, costume de lucru cu un număr mai mare, variind în culoare de la maro închis până la bleumarin şi negru.Era absolut perfect. Şi perfecţiunea o făcea să plângă.Acest ultim an îi dovedise cât de crudă era lumea cu oamenii urâţi. Toate micile predici ale tatălui său despre vanitate, despre frumuseţea interioară care conta mai mult se întorseseră împotriva ei. Niciodată nu va mai judeca doar după aparenţe. —N-am vrut să te supăr, spuse Luc în cele din urmă. Îmi pare rău. —Nu-i nimic, replică ea cu o voce nenaturală.Şi deşi îşi jurase că nu se va mai lua niciodată după aparenţe, nu putea să nu-şi dorească, să-şi dorească cu o pasiune care o şoca, să o vadă aşa cum era în realitate. Liftul încetini şi uşile se deschiseră. Blocându-i ieşirea, el spuse: —Totuşi n-ar trebui să te culci cu el, dacă nu eşti sigură. Foarte sigură. Ieşi din lift, lăsând-o fără replică, fierbând, înainte de a putea ţâşni din lift, uşile se închiseră cu o pocnitură, forţând-o să îndure un alt drum spre birou. Cu

atât mai bine, decise cu hotărâre stoică, din moment ce îşi lăsase umbrela rezemată de biroul lui Edward.Cinci minute mai târziu ajunse din nou la departamentul executiv şi se grăbi spre anticamera biroului lui Luc. Îşi puse haina de ploaie şi umbrela în oficiu și se aşeză la birou. Luând o cariocă din sertar, trăi o bucurie foarte obişnuită pentru ea, tăind încă o zi din sentinţa ei de Un an.Se uită în sus și-l văzu pe Luc stând în ușă privind. —Faci în fiecare zi asta,observă el.E aproape ca și cum ai număra zilele până..Ridică din umeri... —Ceva...Se holbă la el, zguduită. —Prostii!Ochii lui se îngustară. —Nu-s prostii. Ce numeri tu acolo? —Nimic!Se dăduse cumva de gol? Nu putea! —Asta-i a doua oară azi, spuse el ameninţător. Ea înghiţi: —A doua oară? —A doua oară când m-ai minţit.Se încruntă şi ea îngheţă. Încruntările lui, deşi rare, o îngrijorau, mult. Întotdeauna precedau o explozie. Doar o dată îi fusese destinată o asemenea explozie şi decisese atunci şi acolo că era pentru ultima oară când îi dădea ocazia să-şi manifeste temperamentul execrabil. —Nu-mi place, Grace, spuse el moale, o anume ameninţare marcându-i vocea. Nu mă mai minţi.Ea nu se încumetă să răspundă, neîndrăznind să-şi închipuie ce s-ar întâmpla dacă el ar descoperi înşelăciunea pusă la cale de ea şi Dom, luând în consideraţie mai ales că îi era destinată. Putea doar să se roage ca el să nu afle, pentru că, dacă ar afla vreodată... Se înfioră.Şi atunci, ce 1-a pus în gardă cu privire la ultimele ei născociri? Şi de ce nu lucrau astăzi? Credea că învăţase bine să ascundă adevărul, dar poate că luni şi luni de repetare a unui asemenea obicei rău cauzaseră un fel de scurtcircuit şi fusese dată în vileag Sau poate faptul că lui Luc nu-i plăcea se prinsese în cele din urmă şi de ea. Tatăl ei ar fi încântat dacă ar şti. Grace fu îngrozită. Luc nu aştepta un răspuns, ceea ce fu o uşurare din moment ce n-avea ce-i răspunde. În schimb, se întoarse în biroul lui şi închise uşa uşor. Se uită fix la calendarul ei.Încă patru săptămâni. Atât mai avea de îndurat. Doar patru săptămâni.În mai puţin de trei din cele patru săptămâni Dom Salvatore s-ar întoarce din călătoria lui de-un an în Italia şi ar aranja cu o rudă să preia slujba de asistentă a lui Luc.O săptămână de punere în temă şi Grace ar fi liberă să-şi deschidă Baby Dream Toys. Cea mai mare dorinţă a ei, cea mai mare dorinţă a mamei ei, ar fi în sfârşit realizată.Se concentră asupra calendarului. Era în stare s-o facă. Încă trei săptămâni de minciuni şi jumătăţi de adevăr, de înşelăciuni şi

ascunzişuri. Ce putea fi mai uşor? Problema era dacă mai crede şi acum că merita să mintă ca să-şi atingă scopul. Se frământase mult. Iniţial, când acceptase planul lui Dom, îşi dorise propria afacere atât de mult încât nu se oprise să cântărească consecinţele. Avusese de atunci o mulţime - de timp să-şi cumpănească graba şi decizia nechibzuită. Şi acum nu mai era atât de sigură că făcuse alegerea corectă. Folosind înşelătoria ca să-şi atingă ţinta, chiar dacă era un vis de-oviaţă, era împotriva firii. Trăia o minciună. Şi în viaţa ei nu fusese mai stânjenită. Mai rău, îi plăcea să lucreze pentru Luc. Era un patron fantastic: generos, inteligent, creativ.Îi plăceau chiar frecventele lor schimburi de idei. Dacă n-ar fi minciunile, slujba ar fi perfectă.Un mic zgomot îi atrase atenţia şi, ridicându-şi ochii, Grace observă o tânără frumoasă stând în uşa anticamerei. Ducea o geantă uriaşă pentru scutece într-o mână iar în cealaltă ducea un copil. —V-aş putea ajuta? întrebă Grace, ridicându-şi ochelarii pe nas.Femeia îi aruncă lui Grace o privire plină de suspiciune,apoi dădu din cap.Privi cu o încordare aproape frenetică în jur.Când privirea ei întâlni ușa lui Luc și plăcuța pe care scria Luc Salvatore, lăsă să-i scape o exclamaţie de uşurare. Măsurând-o pe Grace cu o nuanţă de sfidare, paşi uşor spre uşa lui Luc. Grace se ridică în picioare. Asta nu prevestea nimic bun. O tânără femeie, cu un copil în braţe, comportându-se ca şi cum uşa lui Luc răspunde tuturor rugăciunilor ei... —Scuzaţi-mă, aveţi cumva întâlnire? întrebă ea, deşi putea ghici răspunsul. Această intrare avea scrisă pe ea clar „vizita surpriză". Strânse pumnii. Cum va suporta Luc această nouă ipostază de tătic? se întrebă ea disperată. Ştia exact ce simţea ea în legătură cu asta, răul invadându-i stomacul... Mai mult decât clar... când se schimbaseră sentimentele ei pentru Luc? Când începuse să ţină la el? Nu era nici o îndoială că femeia era hotărâtă. Măsura distanţa de la uşă la Grace ca şi cum şi-ar fi măsurat şansele într-o cursă. În timp ce Grace înconjura biroul, hotărârea străluci în ochii ei uriaşi şi se aruncă literalmente spre uşa lui Luc. Deschizând-o năvalnic, se lansă într-o revărsare de italiană şi trânti uşa în faţa lui Grace.Grace dădu să spună ceva. —Domnişoară Barnes!Zbieretul lui Luc zgudui geamurile o clipă mai târziu. I-a trebuit o clipă să-şi adune puterile ca să se supună. Apoi şi ea deschise repezit uşa şi o trânti de perete. Mamă şi copil îşi găsiseră adăpost ideal în braţele lui Luc şi printre ,suspine femeia îşi descărca sufletul într-o poveste care părea a fi înduioşătoare. Luc puse o întrebare şi femeia se dădu înapoi, vorbind tare şi

furioasă în italiană. Trezit din somn, bebeluşul izbucni în lacrimi, zbieretele lui întrecându-se cu cele ale mamei. —Ai urlat? întrebă Grace. O împunse cu degetul. —Nu începe. Mergi în jos pe culoar şi adu-1 pe fratele meu Pietro. Îl vreau aici. Acum.Se întoarse să plece, dar îl descoperi pe Pietro stând în spatele ei. —Ce-i zarva asta? întrebă el, iar apoi aruncă o privire femeii de lângă Luc şi strigă: Carina!Brusca realizare a faptului că bebeluşul era, după toate probabilităţile, al lui Pietro şi nu al lui Luc captă toată atenţia lui Grace. Luptând să-şi stăpânească un copleşitor simţământ de uşurare, înainta în birou, urmărind ultimele evenimente cu mare interes. Pietro înainta spre Carina şi dădu s-o ia în braţe. Grace putu să vadă momentul în care el observă copilul. Îi trebuiră numai două secunde să realizeze exact ce însemna asta —Ce dracu-i asta? strigă el. —Cu ce seamănă? strigă şi Carina. E un copil. Bebeluşul începu să plângă din nou. Grace, dându-şi seama că uşa biroului lui Luc era deschisă, se întoarse s-o închidă. Un cârd de secretare se adunaseră într-un semicerc dezlânat, ascultând cu gurile căscate. —Chem paza, se oferi una din ele, şi ţâşni pe hol înainte ca Grace s-o poată opri. Cu un oftat, închise uşa. Fiecare problemă la timpul ei. —Destul! tună Luc. Vreau linişte şi-o vreau acum! Spre marea uimire a lui Grace, toţi se supuseră, până şi bebeluşul. —Excelent. Acum crezi că putem ajunge la originea mizeriei ăsteia? —Da. Fratele dumneavoastră, el, e un porc! spuse Carina și apoi izbucni într-o lungă litanie pasionată în italiană. —Engleză, vă rog. —Engleza mea nu-i atât de bună. —Italiana lui Pietro e chiar mai proastă. Arătă crunt spre copil. Vad că aţi reuşit să învingeţi barierele limbii în ciuda acestui mic obstacol! Cred că în ce priveşte prezentările suntem în ordine. Nu-i aşa? —Luc, rosti Pietro răspicat, ea e Carina Donati. Carina, el e fratele meu Luciano şi aceasta e asistenta lui, domnişoara Barnes. —Buon giorno, le răspunse Carina la salut printr-o bruscă înclinare din cap. —Carina şi cu mine... ei bine, ne-am cunoscut la Universitatea din Berkeley. Ea e o studentă străină. —Nu mai sunt, îl întrerupse ea, trăgându-şi bebeluşul la piept. Acum fac parte din statistică: femeie nemăritată, cu un copil.Pietro se întoarse spre ea:

—Şi a cui e greşeala? —A ta! răspunse ea şi îi oferi bebeluşul. Tu nu crezi că eşti tăticul? El îşi strânse pumnii. —Mai bine aş fi, la naiba! —Copii... se amestecă Luc moale. Grace traversă camera şi-şi întinse braţele: —N-aş putea lua eu copilul? sugeră ea, sperând să scoată bietul bebeluş de pe câmpul de bătaie.Pietro se adresă Carinei, vorbind cu un ton ceva mai moderat: —Am telefonat. Nu mi-ai răspuns la nici unul din telefoanele mele. Am trecut pe-acasă pe la tine. Mi s-a spus că te-ai mutat fară să laşi nici o adresă. Am fost oriunde m-am gândit că te-aş putea găsi. Era ca şi cum dispăruseşi de pe faţa Pământului.Carina îşi puse mâinile pe şoldurile ei rotunde, dispreţul strălucind în ochii ei magnifici. —Evident c-am dispărut! M-ai minţit! —Niciodată! —Dar Giovanna Carducci? —M-ai părăsit pentru Giovanna Carducci? Lacrimi patetice îi umplură ochii şi arătă spre el cu un deget tremurător: —Vezi! Recunoaşte! —Nu recunosc nimic! —Destul! interveni Luc din nou. Lăsaţi-mă să văd dacă înţeleg corect. Tu şi Carina v-aţi întâlnit, v-aţi îndrăgostit şi v-aţi despărţit din cauza unei persoane numită Giovanna Carducci. —Nu! negă Pietro. —Ba da, insistă Carina. —Şi, preluă Luc controlul discuţiei încă o dată, fără ca Pietro să ştie, Carina 1-a născut pe... El arătă spre locul unde Grace era cu copilul. —Tony, completă Carina. —Tony. E corectă varianta asta? —În amănunte. —Amănunt, corectă Pietro. Îşi aruncă părul peste umăr. —În ce-o fi. Nu-mi pasă. Bărbatul acela mare, el are dreptate „Bărbatul acela mare" oftă Grace. —Iartă-mă că te întreb, Carina, dar acum tu ce vrei? Ca la comandă, lacrimile reapărură. Pietro se uită la ea şi o luă în braţe. — Iubito, ce-i? Ce s-a întâmplat? —Mama mea din Italia e foarte bolnavă, se confesă Carina, cu vocea sugrumată. Trebuie să merg la ea.Dar nu pot. Pietro se uita la ea uluit.

—De ce? Se smulse din braţele lui, uitându-se urât la el: —De ce? Te uiţi la micul meu Tony şi întrebi de ce? Vin dintr-un sat foarte mic şi rudele mele sunt de modă veche. Dacă ar afla vreodată că am un copil şi nu am un soţ, aş fi dezmoştenită. Aşa că am o soluţie. —Care? întrebă Luc.Izbucni în lacrimi, care-i alunecau pe obraji. Cu un strigăt de durere, îl smulse pe Tony din braţele lui Grace şi sărută de mai multe ori moţul negru care se iţea din pătură. Apoi Carina împinse în braţele lui Pietro grămăjoara mititică. —Tony e şi al tău, spuse ea, suspinând. Ai grijă de copilul nostru cât sunt eu în Italia. Când mama se însănătoşeşte, mă voi întoarce să redevin o mamă părăsită. Aruncând jos geanta cu scutece, trecu pe lângă Grace şi ţâşni afară. —Aşteaptă! o chemă Pietro. Dădu s-o urmeze, apoi îşi dădu seama că e cumva stânjenit. —E nevoie să discutăm, începu Luc. —Mai târziu.Legăna cu stângăcie povara din braţe şi-i arunca o privire chinuită fratelui său: —Trebuie s-o opresc! —Domnule Salvatore? spuse Edward apărând în uşă.E vreo problemă? —Da, este. Mergi la intrare. E o tânără mignonă, cu păr lung şi negru şi care probabil plânge. Vreau s-o reţii. Ea se uită la copil - a uitat un pachet foarte important! —Imediat, domnule, spuse Edward şi dispăru.Luc se uită spre fratele său. —Pietro! —Nu! Nu-i timp.Fără să mai stea pe gânduri, Pietro depuse bebeluşul în braţele lui Luc: —Ai grijă de Tony. Eu mă duc după Carina. —Stai puţin! întoarce-te!Dar era prea târziu. Pietro dispăruse. Luc se uită plin de spaimă la copil, apoi la Grace. O licărire dubioasă îi apăru în ochi. —Ei, domnişoară Barnes, spuse el blând, venind spre ea cu cel mai fermecător şi hotărât zâmbet. Îi oferi bebeluşul: —Uite ce am pentru dumneata. CAPITOLUL 2 ”Marea minciună...Tot ziua 337 și nu mai e totul atât de bine...” Grace îşi ridică mâinile şi se dădu înapoi. —Oh, nu, protestă ea. Aceasta e problema dumneavoastră.Luc se opri ca secerat, privind-o plin de uimire.

—M-ai părăsi la necaz? —Da. —I-ai părăsi pe Pietro şi Carina la nevoie? nu-i veni lui să creadă. —Fără discuţie.Sprâncenele lui se încruntară aspru. —Ai întoarce spatele unui bebeluş neajutorat?Se uită la el, atinsă. O prinsese cu asta. Adora copiii, întotdeauna o făcuse. De-a lungul adolescenţei sale, când cineva avea nevoie de o dădacă, o chemau pe ea. Când biserica avusese nevoie de cineva care să supravegheze creşa de duminică, numele ei fusese primul pomenit. Şi, deşi nu avea experienţă grozavă cu micuţii, totuşi se descurca când era vorba de îngrijirea lor. —Asta nu-i cinstit, se plânse ea.Dar o învinsese. Şi dacă n-ar fi ştiut-o, el în mod sigur ar fi simţit. —Vino, cara mia. Îl ridică pe Tony şi i-1 oferi cu un zâmbet neajutorat. Nu ştiu nimic despre bebeluşi. De altfel, nici nu va fi pentru multă vreme. Doar până când Pietro se întoarce cu Carina şi vor clarifica mica lor problemă. Nefiind în stare să-i reziste, ea luă „mica problemă” şi se uită la faţa dulce şi adormită. Luc se aplecă peste scutece, mângâind cu un deget obrăjorul îmbujorat al bebeluşului —E într-adevăr un Salvatore, se pronunţă el. Seamănă perfect cu fratele meu.. —Ce se va întâmpla cu Pietro şi Carina? întrebă ea plină de îngrijorare. —Se vor căsători. Ochii lui aurii reflectau amuzament. Promite a fi o relaţie furtunoasă, nu eşti de acord?Ea se înfioră: —Prea furtunoasă.O întrebare eu mult mai serioasă o preocupa, şi-şi adună tot curajul s-o pună: —Cum va primi tatăl tău toate astea? —Nu prea bine, admise Luc. E tot atât de demodat ca şi părinţii Carinei. Mângâie linia subţire care se forma pe obrazul lui Grace, atingerea atingându-i oboseala şi provocându-i o stranie tulburare. —N-ai nici o grijă. Am eu grijă de el. Prioritatea afacerii e să-i căsătorim. Asta ar ajută foarte mult ca să-1 împăcăm pe tata. —Poate ar trebui să fii puţin imprecis în ceea ce priveşte data nunţii, sugeră Grace. Nu minţind, bineînţeles.Buzele lui zâmbiră. —Nu, noi n-am minţi niciodată, nu-i aşa? Ea îşi feri privirea. —Niciodată, consimţi ea cu o voce înfundată. Dar dacă am omite unul sau două detalii minore?Se uită pe furiş la el să vadă cum era primită sugestia ei. Ridică din umeri, cu o expresie de nepătruns.

—Vom improviza. Să sperăm că vederea primului nepot va tempera reacţia tatălui meu.Își mușcă buza de jos. —El...el nu l-ar goni pe Pietro din familie,nu-i așa?Știa părinți care făcuseră asta pentru greșeli mult mai puțin serioase.Dar nu era cazul lui Dom.El era omul cel mai dulce,cel mai înțelegător din câți cunoscuse.În mod sigur el nu ar avea o asemenea recție violentă.Trebuia să-și dea seama că putea distruge întreaga familie dacă l-ar fi dezmoștenit pe Pietro.Și ea știa cu precizie că familia însemna totul pentru el. —Ar putea s-o facă, recunoscu Luc întunecat, confirmându-i temerile. El are păreri foarte clare despre lucrurile astea. Şi opinia lui este... că... lucrurile astea nu se-ntâmplă şi cu asta basta. Se uită îngrijorată la Luc: —Dar...îşi lăsă întâmplător un braţ în jurul umerilor lui Grace şi o strânse pentru a o calma: —Linişteşte-te, spuse el, atingerea lui provocându-i din nou o vibraţie adâncă în stomac. N-ai de ce să te îngrijorezi. Am eu grijă de toate. Ai încredere în mine. Grace dădu din cap, crezându-1. Dacă era un lucru pe care-1 învăţase despre Luc, acela era că făcea exact ceea ce promisese. Dacă el spunea că va avea grijă de Dom, atunci însemna că o va face. Cât despre încrederea în el... Se uită lung la Luc, se uită la trăsăturile lui cizelate care reflectau forţa lui fizică şi morală, la ochii lui aurii, direcţi, atât de plini de încredere şi hotărâre. Încet, încet se relaxa. Avea încredere în el ca-n propria ei persoană. El îi dădu drumul îndreptându-se spre cabinetul care se afla în cealaltă parte a camerei. — Hai să vedem ce se-ntâmplă jos, spuse el, închizând uşile cabinetului şi descoperind grupul de monitoare dinăuntru Deschizându-le, fixă o imagine de la camera de luat vederi a gărzii din anticameră şi o puse pe ecranul central —Uite-i pe Pietro şi Carina, încă nu-1 văd pe Edward. Mă întreb ce-i ia aşa de mult? —Probabil întârzie din cauza liftului, murmură ea, venind lângă el. O, Doamne, iar se ceartă. —Aceea nu-i ceartă, acelea-s ţipete! Se încruntă, dezmierdând bebeluşul: —Poate că ar trebui să te duci să-i împaci. După un moment de ezitare dădu din cap. —Pietro nu mi-ar mulţumi dacă m-aş amesteca. A hotărât ferm încă de anul trecut că preferă să-şi rezolve propriile probleme fară intervenţia fratelui mai mare. Mă va chema dacă va avea nevoie. —Eşti sigur?

—Nu. —Nu? Se întoarse să-1 privească. Ai spus nu? —Am spus nu. —Asta nu mă face să mă simt prea bine, spuse ea. El ridică din umeri: —Luând în considerare cam cât de încăpăţânat e Pietro, e tot ce pot spune. —S-ar părea că încăpăţânarea e o trăsătură a familiei Salvatore. Îşi întoarse atenţia spre monitor: —Aş vrea să aud ce se întâmplă. Presupun că nu ştii să citeşti de pe buze El râse scurt —N-am nevoie. E evident ce-şi spun. Pietro strigă. De ce nu mi-ai spus despre Tony?Grace zâmbi, scurt, în ciuda îngrijorării sale. —Și Carina îi răspunde țipând și ea.De ce s-o fi făcut?Îi aruncă o privire piezişă, o lucire de umor stralucindu-i în ochi. —Pentru că sunt tatăl copilului tău.Intrând în joc ea replică: — N-ai nici un drept, în ceea ce mă priveşte. M-ai trădat. Ai avut o aventură cu... ea.Luc strecură un braţ în jurul taliei lui Grace. —Acea femeie nu înseamnă nimic pentru mine, mia amorata, murmură el, gura mângâindu-i literalmente obrazul.Ea se cutremură, luptând împotriva impulsului de a-i răspunde la îmbrăţişare, luptând împotriva dorinţei violente care se intensifica cu fiecare moment Cum de se-ntâmpla asta? Cum reuşise această atracţie să-i învingă vigilenţa cu o asemenea uimitoare uşurinţă? Şi de ce acum, când era atât de aproape de a-şi împlini visul? Se luptă să-şi amintească rolul pe care îl juca. —„Femeia... aceea..." —Eşti singura femeie la care ţin, singura femeie pe care... —N-o spune, i-o tăie ea brusc, încetând să mai joace rolul. N-o spune dacă nu eşti sincer. Pentru că ştiu că nu ţii la mine. Nu în realitate. —Ba da.Ea scutură din cap. —Nu. Tu iubeşti toate femeile. Sunt doar una dintre ele. —Ai dreptate, recunosc. Iubesc într-adevăr femeile. Nici el nu mai juca teatru, ochii lui întunecându-se, pierzându-şi strălucirea şi devenind serioşi, cumplit de serioşi. —Ador toate femeile, tinere sau bătrâne, înalte sau mici de statură, cu părul întunecat prins la spate într-un coc sau cu păr auriu lăsat liber pe umeri. Toate sunt frumoase pentru mine.Se uita alarmată la el, rezistând tentaţiei să-şi atingă părul nervoasă, îşi linse buzele şi şopti:

—Deci recunoşti?Degetul lui arătător îi mângâie buza de jos, atingere pasageră, dar ameţitoare. —Recunosc doar că ador toate femeile. Ador diversitatea apariţiei lor. Ador mireasma unică a femeii ca de mosc sau de floare, sau proaspătă ca suflarea primăverii, îmi place să le-aud vorbind, una cu sunet aspru, de fumător, alta cu voce dulce ca mierea. Ador să le văd mişcându-se, muşchiuloase ca mânjii sau mici diamante pline de energie. Dar cel mai mult îmi plac cele care dansează după o muzică interioară pe care o aud numai ele, suple, graţioase, pline de bucuria de a trăi... ca tine.Ea scutură din cap. —Nu nu mai spune nimic.Dar nu se oprea. În schimb, mâinile îi cuprinseseră umerii, degetele mari lovindu-i văile sensibile ale gâtului. —Ai ştiut că atingerea unei femei e una din cele mai mari bucurii ale vieţii? Să explorezi fiecare rotunjime de catifea şi să simţi căldura grăbită a pasiunii, s-o ţii în braţe şi să ştii că atingerea ta o aduce la viaţă. Dori să scape, dar nu putu. Nu putea din moment ce era stânjenită de bebeluş, stânjenită de propria ei reacţie la cuvintele lui, la atingerea lui. —Luc, n-ar trebui să spui toate astea, insistă ea slab. —Dar nu ţi-am spus despre cea mai bună parte a femeilor Ştii care este?Nu-i aşteptă răspunsul —E gustul lor. Gustul unei femei e un dar al zeilor. E mai presus decât cel mai bun vin și mai tare decât orice tărie.Și se dezvoltă cu vârsta...și cu experiența. Închise ochii, fiindu-i frică să se uite la el, înspăimântată de pasiunea pe care o citea pe faţa lui. —Uiţi de Pietro şi Carina, şopti ea, ştiind că ar trebui să se uite pe monitor, dar neputând să-şi smulgă privirea din cea a lui Luc. —Nu i-am uitat, murmură el. Mă acuzi că ador femeile. Şi-mi recunosc vina. Ador într-adevăr femeile Dar ceea ce simt pentru ele nu se compară cu ceea ce simt pentru tine.Scutură din cap, ţinându-l pe Tony strâns la piept: —Spui asemenea minciuni, dulci şi frumoase. Dar ele sunt doar minciuni. Femeile te fascinează. Le găseşti irezistibile. Prea irezistibile să te poţi opri doar la una —Te înşeli.Vocea lui era adâncă şi răguşită, iar ritmul cu care sublinia cuvintele mai pronunţat ca niciodată —Când un Salvatore se îndrăgosteşte, o face pentru totdeauna. Nu se abate niciodată.Se sili să se uite la el, să încerce să judece gradul de sinceritate din vocea lui. —Eu nu... nu te cred.

—Ba da, crezi, pentru că ăsta-i adevărul Cei din familia Salvatore nu se abat niciodată. Niciodată.Apoi o lăsă şi se dădu înapoi. —Şi cam asta, cara mia, îi spune Pietro Carinei. Şi asta aş spune în locul lui femeii pe care aş iubi-o.Grace clipi, vraja cuvintelor pe care le pronunţase el pălind treptat. Nu ştia ce să creadă, ce să spună ce să simtă. Îşi luă privirea de la el şi în disperare de cauză îşi concentra atenţia pe monitor. Carina şi Pietro nu se mai certau. Acţiunea părea a fi la ordinea zilei. Gesticulând sălbatic, Carina înşfăcă un uriaş vas de porţelan de pe piedestalul de la intrare şi-i turnă conţinutul drept în capul lui Pietro. Apă, gladiole şi bucăţi de ferigă îi căzură pe umeri şi inundară podeaua. Grace se cutremură. —Cred că explicaţia lui n-a fost tot atât de calmă ca a ta, murmură ea. —Cred că nu. Dar ea n-ar fi trebuit să facă asta, spuse Luc cu un oftat. El nu va reacţiona prea calm.Destul de sigur, Pietro explodă, gesticulând sălbatic. Chiar atunci apăru Edward în scenă. Cu ochii ieşindu-i practic din orbite, el încercă să cureţe petalele de flori şi bucăţile de frunze de pe costumul lui Pietro. —Aş vrea să pună Carina vaza aceea jos, spuse Grace, aşezându-1 pe Tony pe umăr. —Ceea ce mă îngrijorează e unde o va pune. Nici n-apucă să spună asta, că Edward reuşi să smulgă vasul din mâinile Carinei. Se încăierară câteva secunde nesfârşite. Smucită, vaza zbură din mâinile lui Edward şi se sparse drept în capul lui Pietro. El căzu grămadă. Luc se repezi la telefon şi chemă paza. —Chemaţi doctorul personalului să-1 ajute pe Pietro. Repede! Ajung imediat acolo —Luc, aşteaptă! Mai bine uită-te întâi la asta. Nu-mi sună bine, îl chemă Grace speriată.Pietro nu se mai vedea. O mulţime uriaşă se adunase în jurul lui, blocând vederea. Într-o parte, oamenii de pază o înconjurau pe Carina care plângea în hohote. Mai mult, doi ofiţeri de poliţie năvăliră pe uşă. Carina se uită la oamenii de pază, apoi la poliţişti şi păru să decidă că legea era mai sigură decât angajaţii furioşi ai unui Salvatore lovit. Ţâşni spre ei. —Nu ştiu ce poveste înduioşătoare le-nşiră, dar ştiu că face impresie, observă Luc cu dezgust. Va dispare înainte să ajung eu la lift. Mda. Uite-o că pleacă. Iese pe uşă, urcă în primul taxi care trece şi se duce la aeroport. —Dar cum rămâne cu Pietro? întrebă Grace neliniştită. —Aşteaptă un pic, se ridică! Luc se relaxa uşor: Slavă Domnului! —El pare a fi în regulă, dar ar putea avea o comoţie. Aş vrea să fie un doctor acolo, se frământă Grace. O, nu, acum strigă la poliţişti!

—Probabil pentru că au lăsaT-o pe Carina să plece. —De ce poliţista aceea scoate cătuşele? Doar n-au de gând să-1 aresteze, nu-i aşa? întrebă ea alarmată. Doar n-a făcut nimic rău. —Cu excepţia faptului că le face poliţiştilor necazuri, din câte îl cunosc eu pe Pietro. Ei au tendinţa să le agraveze.Se uită pe ecran cu o expresie concentrată pe faţă: —Bine. Îi dau drumul. —Grozav, numai că... unde se duce? Ea arătă spre ecran: —Acum pleacă şi el. —La naiba!Luc îşi trecu o mână prin păr: —Se duce după Carina. Ar fi trebuit să mă gândesc că va face ceva în genul ăsta. —Dar cum rămâne cu Tony? Doar nu se poate aştepta ca noi să... Ochii i se lărgiră de uimire.El zâmbi întunecat şi dădu din cap: —S-ar părea că vom cam avea griji de mămică până când Pietro o ajunge pe Carina. —O nu nici nu mă gândesc. Nici gând!Înainte ca el să răspundă, sună telefonul. Luc îl smulse: —Edward? Ce face Pietro? Da, da. Ştiu c-a plecat.Unde-i lovit? Acoperi receptorul și-i spuse lui Grace: —Aveam dreptate. A plecat spre aeroport.Stai o secundă Edward. Te trec pe interfon. Apăsă un buton. —Aa... domnul Salvatore? Mă auziţi? Aici Edward Rumple. Terminat. —Te auzim, spuse Grace repede. E bine Pietro? E rănit prea grav? —Doar o zgârietură, domnişoară Barnes De-abia dacă a sângerat.Tuşi încurcat. —Dar mai e o problemă. —Ce s-a întâmplat, Edward? întrebă Luc. —Ei bine, n-o să vă placă asta, dar.. —Vorbeşte-odată. —Da, domnule, domnule Salvatore Vedeţi, domnul Pietro a vorbit despre copilul pe care l-a lăsat doamna şi ca să fiu sincer adevărul e că. . —Edward! —M-am gândit că e mai bine să vă avertizez că... O bătaie puternică răsună la uşa din faţă. —Poliţia. Deschideţi, vă rog. —Poliţia vine spre dumneavoastră, sfârşi Edward neîndemânatic. Pentru moment, Luc nu se mişcă. Apoi, cu o voce stăpânită şi calmă, spuse:

—Mulţumesc, Edward. Ai grijă de ce se întâmplă acolo și anunţă-mă în clipa în care apare Pietro. Mă descurc eu cu poliţia.Închizând telefonul se îndreptă spre ușă. —Luc?spuse Grace nesigură.Îi aruncă repede o privire. —Totul va fi bine. Încearcă doar să nu pari îngrijorată şi lasă-mă să vorbesc eu. Când ea înclină din cap, el deschise uşa şi întinse mâna. —Bună ziua. Sunt Luc Salvatore, preşedintele companiei Salvatore Enterprises. Ce pot face pentru dumneavoastră - verifică legitimaţiile lor domnilor ofiţeri Cable şi Hatcher? —Suntem aici din cauza unei declaraţii despre un copil abandonat. Se uită la bebeluşul din braţele lui Grace. —Acela e copilul? —Copilul nu e abandonat, spuse Luc ferm, plasându-se între Grace şi poliţistă. —Nu?Ofiţerul Hatcher, un bărbat înalt, robust, înainta. —E al dumneavoastră? —E nepotul meu.Cei doi ofiţeri se uitară unul la altul. —Mă tem că va trebui să facem o identificare, ceru Cable. Grace îşi dădu seama din atitudinea lor că tratau situaţia foarte serios. Luc scoase permisul de conducere din portofel şi-1 dădu poliţistei. —O explicaţie e suficientă? sugeră el cu un zâmbet fugar. Grace aştepta reacţia ofiţerului Cable la zâmbetul acela. Nu se lăsă aşteptată. Ea se repezi neîndemânatică să-1 ia, îşi reveni rapid, apoi înregistra datele în carnetul ei. O pată de culoare apăru pe fiecare obraz. Luc parcă nici nu observă. Grace oftă. Niciodată nu-şi dă seama, le face să cadă precum muştele şi nu-şi dă seama de asta. Din punctul lui de vedere n-o făcea intenţionat. După cum admisese Luc, iubea pur şi simplu femeile şi le trata pe fiecare cu o politeţe şi o căldură devastatoare.Era, fără îndoială, cel mai mare farmec al său. —Cred că o explicaţie ar fi foarte utilă, spuse Hatcher, vizibil stânjenit de reacţia colegei sale. Traversă camera, aruncând o privire mustrătoare spre Cable. întrucâtva mâhnită, ea îşi luă un aer profesional. —Cred că l-aţi întâlnit pe fratele meu Pietro jos, începu Luc. —E cel care a fost implicat într-o altercaţie cu o tânără? —O mică gâlceavă de familie, spuse Luc împăciuitor. Noi suntem... o familie care trăieşte... emoţii... puternice... —Tânăra este... —Soţia lui.

Grace rămase cu gura deschisă la o asemenea minciună sfruntată, prima pe care îl auzea spunând-o, şi un icnet îi scăpă înainte să-şi dea seama. Se holbă la Luc cu, neîncredere, el nici măcar nu clipea. Nici măcar nu se uita la ea, dar se uita la ofiţerul Hatcher. Grace închise repede gura şi-şi concentra atenţia asupra copilului, dar îşi dădu seama că era puţin cam târziu. —Aveţi ceva de adăugat, domnişoară?... —Barnes, Grace; Barnes. Da, am. Aţi putea... să... să-mi daţi punga cu scutece? Cred că aici s-a întâmplat un mic accident, murmură ea slab. Ochii ofiţerului se îngustară, dar nu putu să-şi dea seama dacă minte, ceea ce ei îi provocă o uşurare Se aplecă şi luă punga. Ea o luă cu un zâmbet plin de recunoştinţă şi puse copilul cu blândeţe pe biroul lui Luc punând în centru sugativa de piele. O să servească, decise ea. El n-ar fi trebuit să-i mintă pe poliţişti. Desfăcu pătura din jurul lui, Tony şi-şi dovedi îndemânarea nerupând capătul bluzei lui. —Întorcându-ne la problema în chestiune, continuă ofiţerul Hatcher, tânăra pe care am chestionat-o, numele ei este!.. —Carina Donati... Salvatore, replică Luc. —Şi v-a părăsit pentru a pleca la aeroport? —Da, mama ei din Italia e foarte bolnavă. Fratele meu a rugat-o să aştepte până vor putea zbura toţi, dar ea a vrut să plece cât mai curând posibil. Îmi pare rău că aţi fost implicaţi.El dădu din umeri. —Nu era foarte necesar. —În ceea ce priveşte copilul, întrerupse ofiţerul Cable, vi s-a lăsat copilul până se întoarce fratele dumneavoastră? —E doar pentru câteva ore.Grace plecă capul şi luă din pungă un scutec, şerveţele şi pudră. Dând jos pantalonii de pe picioarele dolofane şi neastâmpărate descoperi spre marea ei uşurare că era într-adevăr ud. Desfăcu scutecul ud leoarcă.Poliţiştii se consultau cu voci scăzute şi Grace îşi dădea seama că erau într-o situaţie foarte jenantă. Îşi dădea seama şi Luc, pentru că ofta. —Uite care-i treaba, sunt om respectabil, respectat în comunitate. Am grijă de nepotul meu câteva ore. De ce este asta o problemă? Grace dădu jos scutecul, privi apoi cu ochii măriţi de la bebeluş la Luc. Vai de mine! Dacă nu se mişca repede, ceva foarte urât putea să se întâmple. Luând scutecul murdar cu o mână, se repezi spre unul curat cu cealaltă. Spre groaza ei, lunecă pe podea. —Ar ajuta dacă aduc recomandare? întreba Luc.

—Aveţi pe cineva care v-ar putea lăuda talentele de dădacă? replică Hatcher. În mod sigur îi displăcuse reacţia prea puţin profesională a lui Cable şi voia să-i facă situaţia cât mai dificilă cu putinţă. —Păreţi a fi un om ocupat, adăugă el, cu o privire plină de suspiciune. Sunteţi sigur că puteţi asigura o îngrijire adecvată? Grace văzu expresia sălbatică de pe faţa lui Luc şi îngheţă. Nu se aştepta la nimic bun pentru nici unul dintre ei. Se uită la ea cu o expresie îndârjită şi apoi la mâna ei stângă şi ea ştiu, înainte ca el să mişte, ce are de gând. Fără să piardă o clipă, smulse un scutec nou din pungă, punându-1 în jurul mijlocului lui Tony, exact în secunda în care Luc o luă posesiv pe după umeri. Luptându-se cu îmbrăţişarea lui, se luptă să pună scutecele şi să-1 prindă. —Cara, murmură el. Lasă-mă să le spun. —Nu acum, şopti înfricoşată. —Ba da, acum.Îi înşfăcă mâna dreaptă şi o ridică spre ofiţerii de poliţie. —Poate ar fi trebuit să vă spunem că eu şi logodnica mea vom avea grijă de Tony. —Luc, bebeluşul, şopti Grace. El se încruntă la ea şi ea îşi smulse mâna dintr-a lui. Trebuie să termin... să..îl schimb. Neîndrăznind să-i lase pe poliţişti să se apropie, renunţă să-l mai încheie. Îi ridică pantalonaşii pe picioruşele micuţe şi, rugându-se ca scutecul să stea la locul lui, înfăşură pătura în jurul lui, apoi se prăbuşi în fotoliul lui Luc lăsându-1 pe Tony pe umăr, şi începu să-1 mângâie pe spate. —Sunteţi logodită?întrebă ofiţerul Cable neascunzându-şi dezamăgirea. Hatcher îşi trase pălăria spre ceafă şi rânji. Grace îi aruncă lui Luc o privire furioasă. —Da, admise ea, forţându-se să nu mintă Din fericire nu o întrebaseră dacă era logodită cu Luc. Să mintă poliţia era ultima ei ambiţie, nu pentru că mințea oricum ştiind că nu era de fapt logodită.Ofiţerul Cable dădu filosofic din umeri. —Cred că a fost o alarmă falsă, spuse ea colegului ei. Ofiţerului Hatcher nu-i convenea. —Vom consemna asta, îi informă, fară îndoială suspectând faptul că detalii esenţiale fuseseră omise. Următoarea dată când voi mai veni pe aici, şi voi reveni, va trebui să am o discuţie cu părinţii copilului. —Desigur, spuse Luc.Îi conduse până la uşile liftului, lăsându-i pe Grace şi pe Tony în urmă. În secunda în care aceştia dispărură, Grace puse la loc copilul pe

birou şi refacu toaleta bebeluşului. Tony se revoltă în timpul întregii operaţii, stânjenit fără îndoială de faptul că suferea aceeaşi procedură în mai puţin de cinci minute.Luc apăru în uşă. —Ce faci acolo? întrebă el. —Schimb copilul. —Din nou? —Da, din nou. Eram aşa de grăbită prima oara, ca n-am avut timp s-o fac ca lumea. —De ce?Se întoarse spre el. —Îți dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă Cable ar fi venit în timp ce schimbam copilul? Râsul îi străluci în ochi. —Ar fi văzut cum se schimbă copiii. —Ar fi văzut că Tony nu e chiar Tony. —Poftim? —Vreau să spun... că Tony nu e de fapt nepotul ci nepoata ta! spuse Grace brusc.Ridică fetiţa, o duse până la divan, punând-o cu grijă între perne. —Ce?Grace îşi încrucişa braţele la piept. —Tony se pare că e prescurtarea de la Antonia, nu de la Antonio. —Glumeşti! rânji Luc de uimire. Asta-i minunat. Ea este prima femeie Salvatore în... în patru generaţii. Sau în cinci?Grace se luptă să-şi păstreze calmul. —Tu nu realizezi problema. Dacă poliţia ar fi descoperit că nu ştiai nici măcar sexul copilului fratelui tău, tot jocul s-ar fi dus naibii. Ne-ar fi aruncat pe amândoi în închisoare şi ar fi luat copilul în custodie.El scutură din cap. —Nu i-aş fi lăsat. —N-ai fi avut cum să-i împiedici. Demult nu mai fusese atât de furioasă. —Cum ai îndrăznit?Stătea în uşă, rezemat de ea uşor, privind-o intens. —Ce să îndrăznesc? —Cum ai îndrăznit să-i minţi? Vreau să spun că atunci când vrei să scapi o minciună, nu-i mare lucru. Dar a trebuit neapărat să începi cu poliţia? Ridică din umeri. —Mi s-a părut la îndemână în momentul acela —Grozav, bombăni ea. Şi de ce mă implici şi pe mine în problemele voastre de familie? O luă de umeri, trăgând-o spre el. —Problemele noastre, reaminti el cu o voce moale stăpânită. Suntem logodiţi. Ai spus asta chiar și în fata poliţiei, ţi-aminteşti?Scutură din cap frenetic: —Nu. N-am... eu n-am spus-o. Am afirmat doar că sunt logodită.O întrerupse. —Nu cred că o să-şi amintească în felul acesta conversaţia cu tine.

—Dar e o minciună, protestă ea. Fiecare amănunt. Eu nu sunt logodită cu tine. Pietro şi Carina nu sunt căsătoriţi. La naiba, Luc, bebeluşul nu e nici măcar un el!Ea văzu furtuna adunându-se în ochii lui, văzu furia şi hotărârea transformându-i expresia într-o mască rece, sarcastică. —Lasă-mă să-ţi explic ceva. N-o să permit poliţiei sau altcuiva să mi-o ia pe Tony. Voi face tot ce-mi stă în puteri, totul, să o apăr. Ea nu se îndoia de asta nici o secundă. Şi era chiar de acord cu sentimentele lui. Familia Salvatore era o familie unită, „toţi pentru unul şi unul pentru toţi" fiind credo-ul lor. Şi, de-ar fi să recunoască sincer, se simţea obligată faţă de Luc. La urma urmei, nu-şi petrecuse ea ultimul an minţindu-1? Ea... ea îi datora o minciună. Dar numai una pe termen scurt. După asta ea o să se considere chit. —Ce vrei de la mine? întrebă cu precauţie.O învinsese şi el ştia. Se relaxa, focul din privire pieri până când aurul străluci ca tăciunii aprinşi. Încleştarea lui deveni o mângâiere. —Nu prea mult. Vreau doar să stai cu mine, făcând pe logodnica mea când nevoia o cere, până când se întorc Carina şi Pietro. —Două ore. Asta-i tot ce ai la dispoziţie, se târgui ea —Nu e destul. Am nevoie de tine până când fratele meu vine după Tony. —Nu.Îi aruncă o privire rănită. —M-ai părăsi la necaz? —Da. —I-ai părăsi pe Pietro şi Carina la nevoie? —Fără nici o problemă. Am mai discutat despre asta. Ţi-aminteşti? —Da, am discutat, afirmă el moale, eliberând-o. Am impresia că urmează să te întreb dacă ai întoarce spatele unui copil neajutorat şi mi-amintesc că ai răspuns diferit ultima oară.Ea dori într-adevăr, cu ardoare, să refuze. Dar nu putu. Nu putea s-o părăsească pe Tony, indiferent cât de furioasă era pe Luc. —Nu joci cinstit se plânse ea. —Nu, fu el de acord.Îi prinse mâna într-a lui şi o ridică la buze într-un gest plin de recunoştinţă. Apoi zâmbi, un zâmbet periculos de fermecător. —Joc ca să câştig. CAPITOLUL 3 ”Marea minciuna Ziua 337 continuă să se înrăutăţească..." —Nu, nu! E prea mult! Se spune aici că se pun trei măsuri din formulă la şase uncii de apă. La naiba, Grace acum uite ce-ai făcut! Ai stricat-o!

—Eu am stricat-o? Grace împinse grămada de bucle din ochii ei şi se uită la Luc. Tu mi-ai împins mâna. —Ei bine, mâna ta îmi stătea în drum. De data asta fii atentă ce faci, altfel ai s-o dai...Sticla zăngăni pe podea, laptele prelingându-se pe carpetă. —Pe podea? spuse ea cu un oftat plin de suferinţă —Adu altă sticlă. Asta-i contaminată. Va trebui s-o luăm de la început! —Nu putem.Îşi puse mâinile în şolduri. —Şi de ce nu? întrebă el furios. —Simplu, replică ea, luptând să-şi menţină calmul, răceala şi stăpânirea de sine în faţa ciudăţeniei numită Luc Salvatore. Nu mai avem sticle! Luc se îndreptă spre telefon, îi luă receptorul şi apăsă pe nişte butoane. Edward? Nu mai avem sticle, trimite după încă un set. Şi mai trimite o reţetă. Grace e cam neîndemânatică, după cât mi se pare. —Cum ar fi putut gândi vreodată că e fermecător,mormăi ea, luptând să-şi aranjeze părul la loc în cocul obişnuit. Fermecător, pe dracu'! Nu eram în toate minţile! El acoperi receptorul cu mâna. —Poftim? Ai spus ceva? —Da, am spus să-i spui să ia ce trebuie. —Edward. Fii sigur că iei ce trebuie. Grace crede că o să greşeşti iar. Fugi spre telefon şi i-1 smulse din mână. —Edward? Eu n-am spus asta în nici un caz. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Alo? Alo?Luc ridică degetul din furcă. —Ai închis, nu-i aşa?Ea puse telefonul în furcă şi se uită la el, ridicându-şi ochelarii mai sus pe nas. —Asta a fost josnic, chiar şi pentru tine. Şi luând în consideraţie faptul că ai nevoie de ajutor, îţi sugerez... —...Copilul, ţi-aminteşti?Ca şi cum ar fi fost un răspuns, un zgomot slab se auzi din partea cealaltă a camerei. —Prea târziu.Îşi duse braţele la piept şi privi la ea acuzator. —Tu ai facut-o să plângă. —Oooo, ar trebui să... —Calm, calm...Ridică din nou telefonul, trecându-şi mâna prin păr în timp ce forma numărul. —Edward, plânge... Ce? Păi cum să ştiu? N-am mai fost bebeluş de ani de zile. A, chiar? Nu mai spune! Scutece sau sticle spui tu?

Grace tresări când îi auzi sarcasmul din voce Era timpul să ia situaţia în propriile ei mâini. Ieşi din biroul lui Luc și intră în anticameră. Vocea lui Luc ajungea la ea prin ușa deschisă. —Asta s-ar putea să fie cam dificil din moment ce n-ai trimis nimic sus.Și încă un lucru.Ea-și rezemă șoldul de birou și ridică receptorul celălalt. —Edward. Sunt Grace. Doar ca să ştii, eu n-am spus „cred că o să greşeşti iar". Vreau să ştii foarte clar asta. —Da, domnişoară Barnes, spuse Edward cu un oftat adânc.Deschise carnetul. —Bun. Ai trimis după reţeta corectă? Trebuie să fie exact cutia pe care a lăsat-o Carina. Cea bogată în fier. —Da, domnişoară Barnes. —Nu e idiot, Grace. Doar n-o să facă aceeaşi greşeală de două ori, o informă Luc. Nu-i aşa, Edward? —Da, domnule Salvatore. —Luc, închide. Sunt în stare să mă descurc. —Cum te-ai descurcat cu sticla şi cu reţeta? —N-a fost greşeala mea! Alo? Alo? —A închis, domnişoară Barnes. —Oh, foarte bine. Hai să vedem... Ce ne mai trebuie? Iată. Trebuie sterilizate sticlele acelea de îndată ce le avem.Făcu rapid o însemnare apoi întrebă. —Cum rămâne cu scutecele? Nu prea mai avem. Poate că cele de unică folosinţă ar fi bune. —Ce mărime? Se opri. —Mici? —Scutecele sunt după greutate, îşi muşcă buzele.Am să te sun din nou pentru asta. —Da, domnişoară Barnes. —La dracu'!Strigătul venea din biroul lui Luc. —Grace, Grace! Vino repede aici! —Trebuie să închid, Edward. —Nu se poate să fiu aşa de norocos. —GRACE! Ea se încruntă. —Ce-ai spus? Ce-a fost asta, Edward? —Am spus, ăăă, că nu se poate să fie decât răţuşca aceea mică.Luc apăru în cadrul uşii. —Închide telefonul ăla. Acum. Şi intră la mine. E ceva în neregulă cu Tony!

Fără un alt cuvânt închise şi se repezi după el. El traversă biroul spre pătuţul făcut de ei din pernele canapelei şi haine de iarnă. —Ce s-a întâmplat? întrebă ea, stând în spatele lui şi uitându-se la copil. Ce-i în neregulă? —Uită-te la ea, ordonă el. Face spume pe gură. Asta-i rău, nu-i aşa? —Face băşicuţe, explică Grace. La trei luni spunem că-i drăgălaş. Ne încruntăm când copilul face la şase luni. La treisprezece se cere o mustrare fermă. Doar când le fac adulţii le condamnăm. —Eşti sigură? —Absolut. Acum următoarea problemă. El se relaxă. —Vrei să spui problema de a lucra cât de cât azi? —Nu. Problema scutecelor. —Îl voi suna pe Edward. — Nu, n-o vei face. Am vorbit deja cu Edward despre asta şi vrea şă ştie ce mărime avem nevoie. —Mici, foarte mici, decise Luc prompt. Îi aruncă o privire superioară. —Ele sunt după greutate! —Uşoare, foarte uşoare.Buzele ei avură un tic şi o clipă mai târziu Luc râse un sunet puternic care o facu să râdă şi pe ea şi, fără să ştie, se formă un lanţ de intimitate între ei —Asta-i o nebunie, nu-i aşa? întrebă ea cu un zâmbet larg. —Dar e distractiv. Am o nepoată. E un sentiment grozav. Îşi trecu un braţ pe după umerii lui Grace, trăgând-o aproape, şi se uitară împreună la Tony. Era o poziţie confortabilă, prea confortabilă. Ar fi trebuit să se îndepărteze, dar nu voia. Cu un mic suspin, Grace se refugie în sentimentul de camaraderie şi-i acceptă îmbrăţişarea. Abia conştientizând ce făcea, îşi lăsă capul pe braţul lui şi se lipi în întregime de el. Măcar în clipa asta şi-ar putea lăsa garda descoperită şi ar savura ce-i oferiseră zeii. Nu însemna nimic. Ştia foarte bine că n-o ia în serios. Dar acum, după câte suporta, avea nevoie de atingerea lui mai mult decât avea nevoie de mâncare şi băutură. Poate mult mai mult... —Ascultă...Capul lui se aplecă mai aproape de al ei. —Ce face ea acum? şopti el. —Gângureşte, şopti Grace tremurând când răsuflarea lui caldă îi atinse faţa. —Ce înseamnă gângureşte? îi e foame sau e udă? —Cred că-nseamnă că e fericită, murmură ea. —A, fericită. Asta-i bine.

—Da, da, e foarte bine. A fi fericit e nemaipomenit.Se întoarse în braţele lui şi se uită spre el surprinsă de expresia intensă de pe faţa lui. Mâinile li se încleştară. —Luc... —Da, Grace? —Avem nevoie de scutece.Reuşise cumva să adune în pumn o bucată din cămaşa lui, agăţându-se de el ca şi cum însăşi viaţa ei depindea de asta. Conştientă, întinse mâna peste pieptul lui, îndreptând îndoiturile pe care le făcuse, degetele ei stăruind pe culmile dure ale muşchilor lui.El scutură din cap. —Eu n-am nevoie de scutece. Într-adevăr am nevoie de ceva şi am o nevoie stringentă. Dar lasă-mă să-ţi spun că nu e vorba de scutece. Culoarea îi inundă obrajii, înfierbântându-i. —Vreau să spun, fetiţa are nevoie de scutece. Tony, ea are nevoie de ele. Nu tu. Ştiu că tu n-ai. —Foarte inteligent. Deşi, dacă continui să-mi mângâi pieptul cum o faci acum, vei afla precis ce am eu nevoie.Sări înapoi ca şi cum ar fi opărit-o. —N-am vrut... a fost un accident. —Lasă-mă să ghicesc.M-ai confundat cu Will-William. O umplu groaza. Cum a putut să fie aşa de proastă? Cum putuse să-şi lase garda jos chiar şi pentru o clipă? Ştia cam cât de periculos poate fi. Şi totuşi îi permisese să o atingă, mai mult, îl mângâiase şi ea. —Nu se va mai întâmpla. El veni mai aproape: —Ce nu se va mai întâmpla? Să mă confunzi cu Will-William sau să mă mângâi? —Nimic. N-am vrut să..., gesticulă ea sălbatic, ştii tu. El zâmbi. —Să ce?Ea îl urî. Pur şi simplu îl urî pentru că o pusese într –o situaţie atât de penibilă. —Să te ating, bine? N-am vrut să te ating. Şi sunt perfect conştientă că nu eşti Will-William. Pe faţa lui apăru un rânjet. — Nici măcar nu-i poţi spune numele fară să-1 bâlbâi nu-i aşa? Ce fel de relaţie e asta? —William. William. William. Poftim, eşti mulţumit acum? Răsuflă adânc, luptând să-şi potolească brusca izbucnire de furie. N-ar folosi prea mult să-şi piardă cumpătul în preajma lui Luc. N-ar putea niciodată să controleze situaţia în felul acesta. Ridicând bărbia ca şi cum ar fi îndrăznit să spună şi altceva, ea întrebă: —Ne-am putea întoarce la chestiunea în discuţie? Scutece pentru Tony,

ţi-aminteşti?Pentru o secundă ea crezu c-or să se certe din nou. În ultimele luni el devenise foarte preocupat de relaţia ei cu acel William inexistent. Putea să-şi dea seama din aerul lui hotărât şi încordat că dorea să împingă discuţia înapoi pe panta personală. Iar ea trebuia să facă tot ce-i stătea în puteri să evite asta. —A fost o zi încordată, spuse ea. Suntem amândoi îngrijoraţi. —Şi nu vrem să ne spunem lucruri pe care mai târziu le-am putea regreta, asta vrei să spui? —Da. Asta vreau să spun. —În cazul ăsta - se aplecă şi o luă în braţe pe Tony -hai să rezolvăm problema scutecelor. Urmează-mă.Ieşi din birou şi se îndreptă spre lifturi. După un moment de ezitare, îl urmă. În cinci secunde el cauză o suită de oooo-uri şi de aaaa-uri de la secretarele uimite. Spre marea neplăcere a lui Grace ele se adunară în jurul lui ca nişte albine înfometate de polen. El o luă ca pe un tribut, zâmbind mândru, ca şi cum el şi numai el era responsabil pentru gingăşia adorabilă a lui Tony. Liftul sosi şi el se scuză în faţa hoardei de secretare care sporovăiau. Luând-o pe Grace de cot o conduse în lift şi apăsă butonul pentru subsol. —Unde mergem? întrebă ea mai aspru decât intenţionase. Grozav. Nemaipomenit. Dă-i motiv să comenteze. Era exact ce avea nevoie! —Mergem la secţia corespondenţă, răspunse el pe un ton ciudat de amabil. —Ce facem acolo? —Aşteaptă şi-ai să vezi, dar pregăteşte-te să fii impresionată. —De-abia aştept. Nu mai pot de nerăbdare. —Încearcă, sugeră el sec.Ieşind din lift îşi făcu drum pe aleile acoperite de covoare ale imensei secţii de corespondenţă. Tot lucrul încetă în momentul în care el păşi în secţie, dar Luc păru că nici măcar nu observă. Merse spre unul din birouri şi-şi puse cu atenţie preţioasa încărcătură în mijlocul unui cântar de poştă. —Doisprezece pfunzi, unsprezece uncii şi jumătate, anunţă el cu satisfacţie. Grace, trimite după scutece. —OK, admit, spuse Grace cu un oftat. Sunt impresionată. Expresia lui se făcu serioasă şi-i aruncă o privire intensă şi întunecată. —Nu, încă nu eşti, dar lasă-mi un timp, pentru că de foarte multă vreme vreau să te impresionez, la dracu!Nu putu decât să se holbeze la el, cu răsuflarea grăbită şi furioasă, cu ochii măriţi. —Ce vrei să spui? Privirea lui deveni enigmatică. —Timpul o va spune, a răspuns el.Fără nici o altă vorbă în plus, ea merse la cel mai apropiat telefon şi-1 sună pe Edward, apoi se întoarseră sus în treizeci de

minute biberoane sterilizate, reţeta şi scutece de unică folosinţă umplură anticamera. Cincisprezece minute după aceea Grace stătea în divanul lui Luc cu o Tony care mirosea frumos şi punea biberonul în guriţa înfometată a copilului. Ghemuindu-se în pernele adânci şi moi, Grace îşi aruncă pantofii şi-şi puse picioarele sus.Luc se uită spre ea. —Stai confortabil? întrebă el. —Foarte. —Bine. Stai acolo şi odihneşte-te. Eu am de gând să încerc să clarific câte ceva din agenda asta. Luă prima hârtie din mormanul de documente ce se aflau pe biroul lui. —O idee grozavă, spuse ea somnoroasă. Ştii ceva? El îi aruncă o privire scurtă. —Ce? — Oricât de obositor e să faci pe mămica, m-am gândit că nimic nu e mai încântător decât să ţin în braţe bucăţica asta de rai! Căscă. El se lăsă în scaun, bătând stiloul de masă cu o expresie visătoare. —Eu ştiu un alt lucru tot atât de încântător ca acesta,replică el. —Care?Ea căzu pe gânduri. Poate să fii ţinută în braţe de un bărbat puternic şi protector, de bărbatul pe care îl iubeşti. Dar n-avea de gând să recunoască asta în faţa lui Luc. Chiar imaginarea unui asemenea lucru era periculos. Şi totuşi prea obosită să lupte cu gândul ei hoinar, dădu frâu liber imaginaţiei sale. Imagini delicioase, frumoase şi imposibile îi umplură mintea şi cu un mic şi misterios zâmbet alunecă în somn. —Grace, scoală. —Pleacă, protestă ea cu o voce adormită —Trezeşte-te, cara mia. E timpul să mergem acasă. —Acasă? Asta o trezi.Cu un geamăt se sculă în picioare, apoi bolborosi înfricoşată. —Copilul! Am adormit şi... —Ia-o mai încet, iubito. Tony e bine. Am luat-o din braţele tale în clipa în care ai adormit.Se trezi complet, imaginea lui Luc păzindu-i somnul fiindu-i neplăcută. —Cât e ceasul? —Şase. —Şase! S-a întors Pietro? —Nu! —Dar Carina? —Mi-e teamă că nu.

Îşi dădu părul din ochi şi-şi trase tivul rochiei peste genunchi Deghizarea ei se strica rapid. Dacă nu era atentă, toate planurile lui Dom puteau eşua. Luc remarcase ceva ieşit din comun? îl privi cercetător. Răspunzând privirii ei el ridică o sprânceană a mirare. —Trebuie să se fi întâmplat ceva cu ei. Nu-ţi ia atât de mult până la aeroport şi înapoi. Ar trebui să fi ajuns până acum. —Au avut mult de discutat. Ridică din umeri: —Pietro ştie că Tony e în siguranţă cu noi. Vom vorbi cu ei curând. Exact în clipa aceea sună telefonul şi Luc se uită peste umăr: —Linia mea privată. —Mulţumesc lui Dumnezeu, şopti ea, ştiind că doar familia putea folosi acest număr.Păşi spre birou şi smulse telefonul din furcă: —Pietro? Unde dracu eşti? Ascultă vreo câteva minute, apoi începu a vorbi pe italiană. Nu conta. Din furia din voce Grace ştiu că discuţia lor nu-i aranja prea fericit viitorul. —Vreau ştiri noi, mâine, ai înţeles? spuse el în final. Ori mă duc la tata cu ce ştiu eu!Trânti furios telefonul. Se înnoptase şi doar o mică lampă de birou lumina camera. Împinse scaunul de lângă birou, se ridică în picioare şi merse spre fereastra din spatele lui. San Francisco se întindea dedesubt, luminile oraşului strălucind prin ploaia ceţoasă. —Veşti bune? glumi ea stânjenită. El nu gustă gluma. —Pietro a pierdut-o pe Carina la aeroport, după cum sunt sigur că ai înţeles. —Când vine după Tony? —Nu în noaptea asta.Se întoarse s-o privească, umbre mari trecându-i peste faţă, ascunzându-i expresia. —Şi nici noaptea viitoare. — Ce... ce înseamnă asta? —Înseamnă că suntem într-o încurcătură mai mare decât am anticipat. Se întoarse în lumină şi ea-şi ţinu răsuflarea în momentul în care observă cât era de afectat. —Pietro suna de la telefonul care se afla la bordul unui avion. El o urmează pe Carina în Italia.Din camera cealaltă se auzi un geamăt prelung. Grace se grăbi spre Tony şi o luă în braţe. —Spune, scumpete, murmură ea, legănând copilul.Îşi aminti fără plăcere promisiunea ei: să stea până când Carina sau Pietro s-ar întoarce după Tony. Se uită nervoasă la Luc. Din privirea lui rece şi calculată înţelese că nici el nu uitase.Închise ochii şi se cutremură. O, Doamne, în ce se băgase?

—Grace, uşa. Acum. —Dacă te-ai da din lumină aş deschide-o mult mai repede. Pentru un bloc atât de luxos în mod sigur nu se luminează bine holurile. —Grace...Tonul lui purta un avertisment aproape implacabil. Dacă nu ai de gând să te grăbeşti am să scap pilaful de spanac şi pasta surpriză peste picioarele tale! Grace îşi dădu o buclă rebelă de pe frunte şi se concentră asupra uşii apartamentului lui şi a broaştei încăpăţânate care o ţinea pe partea greşită a acelei uşi. —Ţi-am spus când eram la băcănie să nu iei pilaf de spanac şi pastă surpriză. Bebeluşii atât de mici nu mănâncă pilaf de spanac şi pastă surpriză. Ei mănâncă lapte şi fulgi de cereale. —Am vrut să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Renunţă să mai încerce să se descurce cu cheia ţinând un bebeluş agitat în braţe. —Care eventualitate? în eventualitatea că Tony are o dorinţă bruscă pentru bostănei pentru băieței şi piure de piersici? —La naiba, Grace!Luc se uită în genţi: —Am uitat piersicile —O,Doamne.Sunt zdrobită.Și uită-te la Tony.E zdrobită și ea. —Singurul care e în pericol să fie zdrobit sunt eu. Mai bine ai deschide uşa aceea sau ..Fundul unei genţi se sparse şi borcane se rostogoliră pe podea. Luc lăsă să-i scape o înjurătură. —Aşa vorbeşti tu în faţa mea şi a unui copil inocent? întrebă Grace dezgustată. —Da, se răsti el. Exact aşa vorbesc în faţa unui copil inocent când aproximativ douăzeci şi cinci de kilograme de mâncare pentru bebeluşi mi-au căzut pe degetul mare de la picior. —Ţi-am spus... —Ştiu. Ştiu. Să nu cumpăr nici un fel de mâncare pentru bebeluşi. Şi ţi-am spus şi eu, vreau să fiu pregătit: Nu ştiu cât timp va trebui să avem grijă de Tony. —Ea nu va suporta să mănânce chestia aia luni de zile, replică ea. Şi ai de gând s-o ţii aici atât de mult? Cred că poliţia va avea de spus câte ceva în afacerea asta.O uşă de pe hol se deschise. —Domnule Salvatore? Ce se întâmplă aici? Cine tulbură liniştea? —Doamna Bumgartle, spuse Luc cu un zâmbet mai puţin captivant ca de obicei. Păşi peste borcanele cu mâncare împrăştiate pe jos. —V-am trezit? îmi pare atât de rău!

Spre marea uimire a lui Grace, farmecul imbatabil al lui Luc eşuase Complet. Era, fără îndoială, pentru prima dată. Bătrâna îşi puse ochelarii pe vârful nasului ei lung şi subţire şi se încruntă. —Acela e un bebeluş? —Unde?El privi peste umăr. —O, acela? Sigur că da. Acela e un bebeluş, nu-i aşa? Ochii doamnei Bumgartle se îngustară. —Mă bucur că suntem de acord că e un bebeluş. Problema e al cui este bebeluşul acela? —Al cui...? —Da, domnule Salvatore.Îşi strânse cordonul halatului ei de lână groasă în jurul mijlocului ei nu tocmai subţire. —Al cui este copilul pe care-1 avem aici? —Este copilul fratelui meu, explică Luc. Aceasta este nepoata mea. Avem grijă de ea pentru scurt timp. —Avem grijă de ea, confirmă Grace. Doar asta facem. Doamna Bumgartle se uită de la Grace la Luc, privirea ei ascuţită stăruind în cele din urmă pe Luc. —Dumneata, domnule Salvatore, pui la cale ceva, spuse cu voce clară şi hotărâtă, şi am impresia că nimic bun.Şi cu acesta dispăru în apartamentul ei. Luc oftă de exasperare. —Grozav! Nemaipomenit! Deschide uşa, Grace, înainte să trezim tot blocul! —PoftimDându-i copilul, Grace îşi încercă talentul pe broasca nesupusă cu mai multă răbdare. O clipă mai târziu uşa se deschise. Grace o luă pe Tony în braţe şi păşi în apartamentul lui Luc bâjbâind să aprindă lumina. Luc ridică numeroasele genţi cu alimente şi nimicuri pentru bebeluşi lovi în borcanele cu mâncare spre intrare şi o urmă înăuntru. —Ai lăsat jumătate din borcane afară, îl informă ea. —Din moment ce ești atât de sigură că nu avem nevoie de mâncare pentru copii mici pot sta acolo până când am chef să mă duc după ele. Maxilarul îi înaintă în afară şi el se aplecă până când aproape c-o atinse cu nasul. —Ai ceva împotrivă? —Eu nu, se grăbi să-1 asigure. Poate totuşi are doamna Bumgartle. —Lasă-mi-o mie pe doamna Bumgartle, spuse el, scăpând încărcătura pe podeaua holului din faţă. O să vorbesc cu ea.Grace scăpă un pufnet scurt, nedemn de o lady. —O să încerci s-o farmeci, vrei să spui, cum faci cu orice altă femeie de pe Pământ? Pesemne cuvântul de ordine e a minţi.

Luc abia dacă se uită la ea, apoi cotrobăi prin cumpărături până când dădu la iveală un landou. Îi luă mai puţin de un minut să-1 deschidă şi s-o pună pe Tony înăuntru. Duse bebeluşul în camera de zi şi se uită la Grace. —Pentru cultura ta generală, domnişoară Barnes, eu nu mint niciodată. —A, da? Atunci cum numeşti istoria pe care ai spus-o poliţiei? —O realitate în devenire, veni prompt răspunsul. Pentru că e o realitate că noi avem grijă de nepoata mea. Şi e o realitate că Pietro şi Carina se vor întoarce după Tony. E o realitate că se vor căsători sau vor suporta consecinţele. —Dar cum rămâne cu aşa numita noastră logodnă?El scutură din cap. —Cred că vom discuta această realitate mai târziu. Nu sunt mândru de ce-am făcut astăzi. Dar am considerat-o imperios necesară. Urăsc minciuna şi urăsc mincinoșii.Păru să se uite atent la ea. —De aceea mă înţeleg eu bine cu tine, Grace. O roşeaţă îi coloră faţa şi ea se rugă ca el s-o atribuie stânjenelii nu sentimentului intens de vină ce o năpădise brusc. Pentru că, dacă ar afla vreodată de conspiraţia ei cu Dom, Luc ar fi foarte furios. Şi ar schimba totul între ei şi ea-şi dădu seama pentru prima oară cât de mult i-ar displace această schimbare. —Luc... —Cât despre fermecat femei, o întrerupse el brutal, ţi-am mai spus. Bineînţeles că farmec femeile. Pentru că iubesc femeile. Le ador. Sunt uşor de cucerit. Ce-i rău în asta?Se dădu repede înapoi. —Nu-i nimic.Suprimă distanţa dintre ei cu un pas. —Dacă, continuă el coborându-şi vocea şi începând pe un ton iritat, n-ai fi atât de rece şi de reţinută te-aş cuceri şi pe tine. Doar asta şi încă un lucru m-au împiedicat în aceste unsprezece luni.Grace înghiţi nervos. —Care-i celălalt lucru? îndrăzni ea să întrebe. —Logodna ta, răspunse el promp. Şi ştii de ce? —Nu, şopti ea.El se aplecă înainte,ochii lui strălucind aurii în lumina slabă. —Pentru că eu nu fur.Mai păși o dată spre ea și zâmbi,un zâmbet acaparator. —Până acum.Şi apoi o atinse. —Nu!Grace scutură din cap frenetic,împingându-și mâinile pe pieptul lui.Spui asta ca să..să... —Să ce? —Să mă înnebunești. Să mă ispiteşti peste putinţă de-ndurare. Să mă întristezi, insistă ea, spunând prima scuză care-i veni in minte. Doar nu-i adevărat. Poate dac-aş fi şi eu frumoasă ca celelalte femei ale tale... Îi tăie vorbele fară o ezitare.

—Toate femeile sunt frumoase. Chiar şi acelea care se ascund în spatele ăstora, a ochelarilor.Îi dădu jos, legănându-i fară grijă cu un deget. —Am nevoie de ei!Voi să-i apuce dar el îi aruncă fară grijă.Ei căzură pe pernele moi ale divanului, se loviră de una apoi se opriră în mijlocul lor, lentilele strălucind în lumina micşorată. —Ai nevoie de ei? întrebă el şi ea putu să-şi dea bine seama de ironia din vocea lui.Ştia? Bănuia că ochelarii erau parte din deghizarea ei? Ea nu îndrăzni să mintă. Nu acum când se uita la ea atât de aproape. Nu acum când se simţea atât de vulnerabilă, de lipsită de apărarea pe care atâta vreme şi-o construise şi atât se luptase s-o menţină. În schimb, lupta să scape din capcană. —Luc! încetează!El n-o ascultă. Nici n-o eliberă. —Ceea ce nu-nţeleg e ce rost are?Degetele alunecară în părul ei împrăştiindu-i clamele, cârlionţii curgându-i liber pe umeri. —De ce o femeie atât de frumoasă ca tine ar... —Nu, te rog..Ea încercă să se dea înapoi, dar el îi cuprinse umerii şi refuză să-i dea drumul. Spre groaza ei mâinile lui se mişcară în jos trasându-i uşor unduirile ascunse de bluza voluminoasă şi cămaşa ei groasă de lână, înainte de a poposi pe şolduri. —dori să-şi ascundă farmecul? - termină el cu satisfacţie. Şi tu îţi ascundeai frumuseţea, nu-i aşa, drăguţa mea? Mă întreb, e ceea ce-ţi cere Will-William? —Luc, te rog, suspină ea, luptând să se elibereze. Îşi încleştă braţele pe şoldurile ei, îmbrăţişând-o mai strâns. —Tu, cara mia, eşti ameţitoare, şopti el, gura lui mângâindu-i părul. Şi doar pentru clipa asta bunul Will-William se poate duce dracului! CAPITOLUL 4 „Marea minciună Ziua 337 la orele 23 şi 29 de minute..” Luc nu încercă să forţeze un sărut, aşa cum se aşteptase Grace... şi chiar sperase. În schimb degetele lui îi mângâiară părul ei liber şi îi cuprinse capul, marginile aspre ale degetului lui trasându-i o linie de foc pe faţă. El se aplecă mai aproape, ochii lui aurii strălucind cu un foc şi o pasiune ce o încătuşa, încâlcind-o într-o plasă de dorinţă îndelung suprimată. O părticică raţională din ea ştiu că nu ar trebui să-i permită să se-ntâmple asta. Ar trebui să reziste, să lupte cu atingerea lui... cu încleştarea lui... cu farmecul lui. Se presupunea că ea e o femeie logodită, pentru Dumnezeu! Nu putea să-1 lase pe Luc să creadă că poate fi atât de uşor sedusă de un alt bărbat decât logodnicul ei.Ca şi cum îi citi gândurile, el o sărută blând pe buze.

—Uită-1 pe William. Asta n-are nimic de-a face cu el. Asta e între noi doi, ceva asupra căruia suntem amândoi curioşi de atâta vreme!Ea scutură din cap. —Asta nu-i adevărat, negă ea deodată. —Nu?Avea o expresie batjocoritoare. —Nu te-ai gândit niciodată cum te-ai simţi în braţele mele? —Niciodată, afirmă ea. —Şi niciodată nu te-ai gândit să compari sărutările mele cu cele ale lui William? —Mă simt perfect cu logodnicul meu, insistă ea, adăugând prudentă. În toate felurile!El continuă s-o ţină, cu mâinile încleştate în părul ei, degetul lui plimbându-i-se pe obraz până la perla micuţă de pe lobul urechii. —Tremuri. —Mi-efrig. —Nu, ţi-e cald şi „eşti caldă. Şi moale. Şi obrajii tăi... sunt îmbujoraţi de dorinţă.Îi mângâie marginile obrajilor cu degetele. —Acela e machiajul, nu dorinţa. —Tu nu te machiezi. Cel puţin nu te dai cu fard. Vocea lui coborî, fermecând-o cu ritmul ei aparte. —Şi cum rămâne cu ochii tăi? Au cea mai frumoasă nuanţă de verde pe care am văzut-o vreodată. Dar te trădează. Strălucesc. —Nu strălucesc. Sunt sticloşi pentru că nu pot vedea fară ochelari. El râse cu o veselie sinceră, zâmbetul lui strălucind pe faţa bronzată. —Tu, Grace Barnes, ai o serioasă problemă cu gogoşile azi. Asta trebuie să înceteze şi ştiu cum o să fiu sigur că va înceta.Ştia ce intenţionează. Avea de gând s-o sărute. Şi când o va face, nu va avea puterea să-i reziste. —Luc, nu, se rugă ea, încercând pentru ultima oară să prevină inevitabilul. O să regreţi! O să regretăm amândoi. Dădu din umeri, zâmbetul lui dispărând, expresia devenindu-i serioasă. —S-ar putea să ai dreptate,dar măcar să avem ce regreta!Degetul lui mare coborî de-a lungul buzei de jos,conturând gura ei plină cu o clipă înainte de a se apleca, în sfârşit, s-o sărute. A fost magic. În clipa în care buzele lui le atinseră pe ale ei, bătăile inimii ei se dublară. Nu putea să suporte îndeajuns, cu fiecare simţ trezindu-se la viaţă, sângele cântându-i prin vene. Îi simţea parfumul lui iute, îi simţea unghiurile dure ale corpului lui sub mâinile ei, putea auzi sunetul respiraţiei lui şuierătoare în urechea ei. Chiar şi gustul lui o intoxica, aroma lui dulce, delicioasă, alungându-i toată raţiunea şi lăsându-i în loc plăcerea pură. Mâna lui alunecă pe şira spinării, braţul încleştandu-i talia şi îmbrăţişând-o strâns. Se potriveau

perfect. Dar ea presupusese întotdeauna aceasta. Nefiind în stare să se stăpânească, îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui şi îi răspunse la sărutări. De mult timp nu mai fusese în braţele unui bărbat. De prea mult timp. Uitase cât de minunat poate fi. Şi totuşi acum era diferit... şi diferenţa o zgudui. Era o combinaţie, ciudată să găsească şi adăpost şi pericol în braţele lui Luc, să găsească şi siguranţă şi vulnerabilitate. Era în acelaşi timp desfătare şi ameninţare şi ceea ce era mai rău era tentaţia, o tentaţie în care nu-şi putea permite să se lase târâtă. Ca şi cum i-ar fi simţit spaima, Tony începu să plângă, întreruperea venea la timp. Grace se eliberă din braţele lui Luc şi îngenunchie lângă landoul lui Tony. Luând copilul în braţe se întoarse spre fereastră cu spatele la Luc. Îi vedea imaginea oglindită în sticlă, cu mâinile înfipte în şolduri, pieptul ridicându-i-se şi căzându-i cu fiecare respiraţie Deci... nu fusese singura afectată. Faptul că ştia asta nu-i aduse mare uşurare, dimpotrivă, spaima îi crescu. Drumul pe care mergeau ducea la dezastru şi avea prea mult de pierdut ca să meargă înainte orbeşte. Trebuia să termine cu asta înainte de a merge prea departe. —O schimb pe Tony şi apoi mă duc acasă, îl anunţă ea cu o voce calmă, lipsită de emoţie. —Schimb-o dacă vrei, aprobă Luc, venind pe la spate şi punându-i mâinile pe umeri. Dar nu te duci nicăieri. Nici în seara asta şi nici mâine noapte. Nu îndrăzni să se întoarcă. Ştia din lunga ei experienţă ce înseamnă tonul acela, auzind hotărârea şi intensitatea care-i aspriră vocea. Niciodată nu câştigase vreo ceartă când vorbea aşa. Totuşi, trebuia să încerce. —Poţi să te descurci singur cu Tony. Nu ai nevoie de mine. Am să mă întorc la prima oră mâine dimineaţă.Mâinile lui se strânseră şi o forţară să se uite la el. —Nu. Ai promis că stai până se întorc Pietro şi Carina şi vreau să-ţi ţii promisiunea.Îi promisese şi tatălui lui că nu va începe să ţină la Luc. Se părea că promisiunile ei nu valorau acum nimic. —Luc, nu e bine să stau. Nu se... —Cuvine?El râse cu un sunet aspru și fără veselie. —Crezi că dau vreo importanţă la ce se cuvine? Mă interesează doar copilul pe care-1 ţii în braţe. Vreau să fac ce-i mai bine pentru el. Ce ştiu eu despre nounăscuţi poate fi rezumat într-un singur cuvânt. Niente. Nimic.Ea se încruntă. —Nici eu nu ştiu mai multe decât tine. De altfel azi ai învăţat esenţialul: ştii cum s-o hrăneşti. În mod sigur poți să stai o noapte fără mine. O privire stranie luci în ochii lui.

—S-ar putea.Dar de ce aș face-o?Te vreau aici,lângă mine, făcându-mă să iau hotărâri de bun simț. —Angajează o dădacă profesionistă,sugeră ea disperată.El scutură din cap. —Prea riscant. Nu vreau să fie poliţia implicată din nou. E doar pentru o zi sau două. Pietro şi Carina se vor întoarce curând, o vor lua pe Tony şi totul se va întoarce la normal. Grace o legănă pe Tony, inhalându-i aromă dulce de pudră şi de bebeluş. Lucrurile nu se vor mai întoarce niciodată la normal. Viaţa ei fusese schimbată ireversibil. Putea doar să spere că totul se va aranja în final, că Pietro şi Carina se vor întoarce, că Tony va fi reunită cu părinţii ei, că Luc va putea fi ţinut la o distanţă apreciabilă şi că Dom nu va afla niciodată de scurta ei indiscreţie. Dar cel mai mult dintre toate îşi dorea să scape cu sufletul întreg, că momentul de nebunie nu va avea repercusiuni care să dureze, pentru că ştia că atunci când era vorba de femei, în Luc nu se putea să ai încredere. De altfel, trebuia să-şi îndeplinească un vis, avea o promisiune de ţinut. Ea nu putea permite lui Luc sau oricui alcuiva s-o distragă de la ţinta ei. —N-o să te mai ating în seara asta, spuse Luc pe neaşteptate. Vei fi în siguranţă cu mine. Jur.În siguranţă? Nu s-ar spune. Se uită în jos spre Tony şi umerii i se încovoiară. Îşi dădu seama că nu avea altă posibilitate. Dacă n-a fost în stare să abandoneze bebeluşul mai devreme, desigur că nu era în stare să-1 abandoneze acum. Ce putea face era să nu fie intimă cu Luc. Îl va ţine la distantă. Putea s-o facă. Avea mai mult de unsprezece luni de experienţă. Puţinele săptămâni rămase puteau fi o treabă uşoară. —În regulă, voi sta, fu ea de acord. Satisfacţia străluci în ochii lui. —Poţi să dormi într-una din camerele mele. Îţi voi aduce un halat şi o periuţă de dinţi. Sunt doar două dormitoare Vrei bebeluşul în seara asta sau vrei să-1 iau cu mine? — Am eu grijă de ea în seara asta şi tu poţi avea mâine, spuse ea, recunoscând că va mai sta o noapte. El încuviinţă. —Bine. E o baie chiar lângă camera de oaspeţi. Dacă vrei să faci un duş, am eu grijă de micuţa asta care miroase. —Miroase?Nu-şi putu reţine un mic zâmbet. —Scutecele sunt în hol.Spunând aceasta se îndreptă spre baie. Stătu minute în şir sub o revărsare fierbinte şi relaxantă, care-i alunga tensiunea unei zile incredibil de stresante. Dorindu-şi să stea acolo pentru totdeauna îşi îndreptă umerii, respiră adânc şi opri duşul fără tragere de inimă. Întorcându-se în dormitor găsi o cămaşă de mătase şi un halat pe pat.Se îmbrăcă repede, îşi

pieptănă părul ud. Avea nevoie de o sticlă de vopsea şi asta repede. Deja se putea vedea auriul ei natural strălucitor prin castaniul comun. Încă o şamponare sau două şi această parte a deghizării sale se va duce şi ea. Şi ce-ar spune Luc atunci?Ea se cutremură. Nu voia să-şi închipuie.O bătaie uşoară se auzi în uşă: —Pot intra? întrebă Luc.La răspunsul ei afirmativ, el intră cu Tony în braţe. —Am schimbat-o şi i-am oferit o sticlă. Nu prea a părut interesată. Dacă o iei, am să aduc landoul aici.În scurt timp el le aranjase pentru noapte. Grace stătea în mijlocul camerei, stânjenită sub privirea cercetătoare a lui Luc. Din expresia feţei lui era foarte sigură că deghizarea e,i se destrăma. Nu pentru că o sărutase că o atinsese. Probabil că el își dăduse seama că purta haine cu câteva numere mai mari. Stând în faţa lui acum, purtând numai o cămaşă care se lipea de ea şi un halat din mătase colorată, în mintea lui nu mai era nici o îndoială. —Mai ai nevoie de ceva? întrebă el moale.Ea scutură din cap, buclele curgândui pe gât şi pe umeri. —Nimic, mulţumesc, te... te văd dimineaţă. —Fără îndoială. Dar dacă ai nevoie de ceva - el rânji -de orice, nu ezita să mă chemi.Ea-şi ridică bărbia şi-1 privi rece. —Mă descurc. —Noapte bună, atunci.El începu să-nchidă uşa şi apoi îşi băgă capul înăuntru. —A, Grace?Ea se uita la el cu grijă. —Da? —Observ că vezi minunat fără ochelarii aceia. O vindecare miraculoasă, nu-i aşa?Uşa se închise cu un zgomot sec şi Grace scoase un suspin de disperare. Cum putuse să fie aşa de proastă? Şi ce credea el oare? Poate că i-ar putea spune că ochii ei sunt sensibili la lumină sau că medicul îi prescrisese ochelari coloraţi pentru a o feri de tensiune oculară? Ofta. Poate ar trebui să se dispenseze de toate minciunile astea şi să spere că ceva o va salva din toată mizeria asta. Se uita la Tony. Bebeluşul dormea zgomotos, cu fundulețul ei rotund aruncat în sus şi un pumn dolofan pe guriţa ei ţuguiată. Învelind-o cu grijă, Grace merse în propriul ei pat, se strecură sub pătură şi închise lampa de lângă pat. Lumina lunii îi lumina încăperea şi ea-şi îndoi un braţ sub cap studiind tavanul. Iat-o dormind peste noapte în apartamentul lui Luc. Dacă Dom ar afla vreodată, ar avea un atac de cord. Căscă. Trebuia doar să fie sigură că nu va afla niciodată. Mai important, trebuia să fie sigură că Luc nu va afla vreodată că nu e logodită. Într-un fel bănuia că dacă el afla, ea s-ar găsi într-o încurcătură uriaşă. Şi nu

doar pentru că îl mințise. Sărutul acela fusese o greşeală. O mare greşeală. O greşeală pe care ea nu avea nici o intenţie s-o repete vreodată. Mai avea trei săptămâni.Şi, dintr-o dată, îi păru o viaţă. Se auzi o bufnitură undeva în apartament şi Grace se întoarse uitându-se la ceasul de pe noptieră. Nu putea fi trei dimineaţa. Nu putea fi. Nu dormise o clipă. Asta era doar vina Iui Luc. El părea că are cel mai zgomotos apartament din tot blocul. Fiecare sunet o făcea să tresară. Mai rău, o făcea pe Tony să tresară. Ori de câte ori bebeluşul era cât pe-aci să adoarmă, un zgomot o trezea şi începea să scâncească.Chiar atunci un plânset plin de jale se auzi din partea cealaltă a camerei şi Grace suspină. Se dădu jos din pat, îşi ridică un smoc de bucle din ochi şi se apropie de landou. —Vin, scumpete, murmură ea. Ţine scutecul pe tine. Tony stătea pe spate cu păturile aruncate la o parte, cu picioruşele mişcându-se ca o locomotivă înnebunită. Doi pumnişori dolofani se roteau prin aer. —Faci asta ca să tragi mai mult aer, nu-i aşa?întrebă ea copilul cu faţa înroşită. Şi odată ce-ai terminat de inspirat, totul se transformă într-un strigăt uriaş Corect?Nedându-i lui Tony ocazia să-şi manifeste acordul Grace o luă în braţe şi se trecură afară din cameră. Unde lăsase Luc scutecele și biberoanele? Spre marea ei uşurare scutecele erau la vedere în sufragerie. Găsi biberoanele , reţeta de lapte deja preparată în frigider. O scurtă şedere în cuptorul cu microunde încălzi biberonul la temperatura perfectă. Întorcându-se în sufragerie, Grace îşi plasă un scaun chiar în faţa ferestrei uriaşe şi se aşeză în el cu Tony cuibărită în braţele ei. San Francisco strălucea în faţa ei. Chiar la trei dimineaţa oraşul părea viu şi în mişcare. O lună aproape plină strălucea pe cer, lumina strecurându-se prin fereastră, umplând camera de o strălucire argintie. Grace se uită îndelung la Tony. Cu faţa ei îmbujorată ca de piersică şi cu ochii mari şi negri, era cea mai adorabilă creatură pe care o văzuse vreodată. Cum putea Carina să fie despărţită de grămăjoara asta scumpă, chiar pentru o secundă? Trebuie să fi fost un chin pentru ea să ia o asemenea hotărâre! După toate probabilităţile Carina nu îndrăznise să se ducă acasă să-şi înfrunte părinţii cu rezultatul indiscreţiei sale. Aparent şovăise foarte mult să ceară ajutor de la Pietro, deşi motivul nu era prea clar. Fireşte, dacă Pietro era doar pe jumătate pe cât era Luc de afemeiat, Grace înţelegea reţinerea Carinei. Şi totuşi...Grace se încruntă. Într-un fel, ea nu-1 putea vedea pe Luc abandonânduşi iubita la nevoie sau părăsindu-şi copilul. Nici nu şi-1 putea imagina lăsând baltă vreo femeie - le iubea prea mult! Din nefericire, îi plăceau prea mult toate

femeile ca să se ataşeze de una singură. Totuşi...îl ştia pe Luc. Ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putinţă să împiedice un accident ca cel al lui Pietro şi al Carinei. Dar dacă s-ar fi întâmplat, şi-ar fi asumat responsabilitatea şi ar fi avut grijă şi de mamă şi de copil. Nu se îndoi de asta nici o singură clipă. Şi nu era exact ceea ce încerca să faca Pietro? Probabil că era o trăsătură a familiei Salvatore. Grace privi copilul din braţete ei plină de o dorinţă de nestăpânit de a ocroti acest copil. Înţelegea deplin hotărîrea lui Luc de a o proteja pe Tony. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore devenise şi ea extraordinar de ataşată de Tony. Se putea imagina şi ea cu un copil ca acesta. Îşi putea imagina chiar şi tatăl. Era doar o închipuire. Îşi dorea un bărbat care s-o iubească doar pe ea, care ar alege-o pe ea din toate femeile şi niciodată nu s-ar mai uita înapoi. Îşi muşcă buza de jos, lacrimile înţepându-i ochii. Omul acela n-ar putea fi Luc. Sub nici o formă. Se uita spre fereastră şi, deodată, imaginea ei fu însoţită de o alta şi Luc veni lângă ea. —Totu-i în ordine? întrebă cu voce moale, oprindu-se în spatele scaunului. —Totul e bine.Ea-şi înclină capul, stânjenită de faptul că fusese prinsă cu lacrimi în ochi. Nu-şi dăduse seama cât de mult depindea de ochelarii ei coloraţi ca să-şi ascundă gândurile şi emoţiile. Cum va veni dimineaţa, ochelarii ei vor poposi din nou pe nasul ei. —Tony s-a sculat pentru că era udă şi înfometată. Gura lui Luc se îndoi într-un zâmbet silit. —După doar o singură zi de experienţă în creşterea copiilor, descopăr că au o adevărată tendinţă să facă asta.O privi atent —Arăţi obosită. Nu vrei să am eu grijă un timp?I se puse un nod în gât şi scutură din cap. —Sunt bine, reuşi ea să spună.Se apropie şi-i puse o buclă după ureche, atingerea lui fiind neaşteptat de moale şi blândă. —Nu arăţi bine Eşti extenuatăMâna i se mişcă de la păr spre umeri, masându-i muşchii încordaţi de-a lungul spatelui. —O să se rezolve, Grace! Ştiu că totul îti pare un pic cam întunecat acum... —Şi dacă ea nu se întoarce? întrebarea pur şi simplu îi zbură de pe buze. —Dacă o abandonează pe Tony? El nu ezită o clipă —Atunci Pietro va avea grijă de fiica lui. Şi vom rezolva cumva. Părea atât de puternic, atât de hotărât. —Acest copil e un Salvatore. Şi voi face tot ce-mi stă în putere să-1 apăr... Ea nu se îndoi o clipă. —Familia ta e norocoasă să te aibă ca protector, îi spuse ea încet lui Luc.

—Şi logodnicul tău e norocos să te aibă. Nu multe femei ar fi făcut ce-ai făcut tu azi.Un zâmbet mic îi răsări în privire în timp ce se uita la el. —Aş fi putut altfel?El nu-i întoarse zâmbetul, dar o privi cu o intensitate care o dezarma. —Da. Ai fi putut altfel. Puteai să pleci. Puteai să-mi spui să mă duc la naiba. Dar n-ai facut-o. Mi-ai stat alături, Grace. Asta înseamnă mult. Părul lui aspru şi întunecat se scurgea în dezordine pe frunte şi o umbră de barbă îi apăruse pe faţă. Îşi aruncase pe el un halat, nu în felul în care o făcuse ea şi bănui că era îmbrăcat sumar sau chiar deloc pe sub el. Halatul se deschidea adânc şi ea putu să-i vadă părul întunecat acoperindu-i pieptul. Într-o clipă de nebunie aproape că sări în picioare şi-1 atinse.Închise ochii. Era târziu, era obosită, şi el o atrăgea mai mult decât orice bărbat pe care-1 cunoscuse vreodată. — Luc, trebuie să pleci acum, şopti ea.Întorcându-se spre el, ea văzu pasiunea strălucindu-i în ochi. —Arăţi foarte frumoasă în seara asta stând în lumina lunii, murmură el. Îţi luminează părul cu linii strălucitoare de aur.Ea îngheţă. —Un efect al luminii, insistă ea. Pleacă la culcate, LucMi-ai promis. —Ţi-am promis că nu te voi săruta din nou noaptea trecută. Eu n-am făcut promisiuni pentru astăzi. Şi, în cazul în care n-ai observat, suntem într-o nouă zi. Nici n-am promis că nu voi sta în lumina lunii cu tine, că n-o să stau de vorbă cu tine, că n-o să te urmăresc cum o ţii pe Tony ca şi cum ar fi a ta Fiecare cuvânt o fermeca. Îşi întoarse privirile de la o tentaţie aproape de nesuportat. —Îl uiţi pe logodnicul meu. —Nu, nu-1 uit. Sau poate că tu ar trebui să-1 uiţi. El nu e destul de, bun pentru tine. În nici un caz dacă te încurajează să porţi hainele alea caraghioase şi să-ţi strângi părul în loc să-1 laşi liber în jurul feţei. Eşti atât de frumoasă, Grace. Şi a-ţi ascunde frumuseţea e un păcat. Când sticla fu goală, Grace o ridică pe Tony pe umăr şi o mângâie pe spate, folosind acest moment ca să-şi adune puterile. Într-un târziu se forţă să spună: —Luc, sunt asistenta ta. Sunt logodită şi mă voi mărita. Mi-ai cerut ajutorul şi acum te ajut. Nu face lucrul acesta mai dificil decât e necesar. Nu mă interesează să am o o relaţie cu tine. Îl am pe William.Pentru prima oara îi pronunţa numele fară să se bâlbâie. —El e tot ce am nevoie. Şi tot ce voi avea vreodată nevoie.Parcă l-ar fi lovit. Se dădu înapoi şi, fără un cuvânt plecă. Pentru o clipă Grace se gândi să-1 urmeze şi să-i mărturisească adevărul, dar ştia că nu poate. Nu putea să-şi permită să se

implice emoţional într-o relaţie cu Luc. Nu dacă mai dorea propria ei afacere. Şi nu, dacă voia să iasă din situaţia asta cu sufletul intact. —Ridică-te şi străluceşte!Grace se întoarse şi gemu, acoperindu-şi faţa cu un braţ ca să nu o rănească lumina orbitoare a soarelui. —Pleacă, se răsti ea. Luc chicoti. —Am cafea, o tentă el. Se uită la el pe sub cot. —Cafea? —O ceaşcă acum şi o mulţime abia făcută aşteptându-te în bucătărie. Ea se sculă şi privi spre landou. —Unde e Tony? —Pe o pătură în sufragerie, agitându-şi pumnii la firele de praf. Se îndreptă spre uşă. —Avem o mulţime de lucruri de făcut azi, aşa că grăbeşte-te şi îmbracă-te. Aruncându-şi genunchii la piept, ea spuse: —N-am nimic curat să îmbrac. —Vom trece în drum pe la magazine. Poţi să te schimbi şi să-ţi iei haine pentru câteva zile. Se uită la el bănuitoare: —Câteva zile? —Câteva zile, confirmă el. A sunat Pietro. Şi cu asta ieşi din cameră. I-au trebuit zece minute să se adune. Cafeaua a ajutat-o substanţial. După ce-şi găsi ochelarii pe canapeaua sufrageriei şi-i puse pe vârful nasului, căută,pe covor clamele de prins părul şi le puse în buzunar. Nedoritoare să înfrunte realitatea, ba încă şi mai puţin doritoare să audă ce spusese Pietro când sunase, se jucă un timp cu Tony. În cele din urmă, foamea o forţă să-1 urmeze pe Luc în bucătărie. Confruntarea deschisă părea cea mai bună soluţie. —Ce-ai vrut să spui prin câteva zile? întrebă ea trecând de-a dreptul la subiect. Ce-a spus Pietro? —A pierdut-o pe Carina în Italia. Mama ei e tratată de un specialist în Elveţia şi Carina a urmat-o acolo. Pietro pleacă şi el. —I-ai spus de poliţie? I-ai spus că nu ne pricepem să îngrijim un copil? Când se întoarce? —Da. Da. Cât mai curând posibil. Luc îşi trecu o mână prin păr, o undă de nerăbdare strecurându-i-se în voce. —Eşti supărată din cauza asta şi aşa sunt şi eu. Dar nu putem face nimic. Aşa că hai să facem cât mai bine restul lucrurilor. Corect. Până când se arată poliţia sau, şi mai rău, Dom. Şi atunci schema inteligentă a lui Luc se va sparge asurzindu-le urechile. Şi aşa se va întâmpla cu

cea a lui Dom... încercă să rămână calmă. Dacă ar ţipa n-ar realiza mare lucru. Doar că ar face-o să se simtă mai bine. Răsuflă adânc, pendulând între furie şi capitulare. —Care-i planul tău de acţiune? întrebă ea, predându-se inevitabilului. Cel puţin cu Luc se întâmpla inevitabilul. —Mai întâi vom merge la tine acasă. Apoi vom merge să facem cumpărături pentru Tony. Am sunat la birou şi am amânat toate întâlnirile pentru câteva zile. Între timp învârti cafetiera în aer: —Lasă-mă să-ți mai torn cafea. Avem fulgi de ovăz la micul dejun și, dacă vrei, îţi prăjesc nişte ouă. —Fulgi, îl informă ea rece. Nu pot să văd nimic galben dimineaţa. Când terminară de mâncat, începură să se pregătească pentru plecare. Ca să fie gata de plecare le luă mai mult decât şi-ar fi putut Grace imagina. Împachetatul scutecelor a fost o încercare majoră. —Scutece.Verifică.Şerveţele.Verifică.Pudră.Verifică.Haine de rezervă. Verifică. Mai multe scutece Verifică de două ori. —Ai uitat biberoanele şi reţeta. Se uită la Luc plină de exasperare. —Atunci mai ia o pungă pentru că nu mai încape nimic aici. —Ce-ai spune de un răcitor pentru lapte? —Nemaipomenit. Încă un lucru de cărat. Şi unde o să-1 încălzim? —În cuptorul cu microunde, fireşte.Să-şi păstreze calmul în fimp ce lucra pentru Luc se dovedise o provocare. Să-şi păstreze calmul în timp ce se dondănea cu el zi de zi era imposibil. Îşi puse mâinile în şolduri. —Un cuptor cu microunde? Vrei să-1 iei şi pe ăla cu noi? —Nu va fi necesar. Fiecare are un cuptor cu microunde. Vom ruga pe cineva să ni-1 împrumute.Îşi petrecu o geantă pentru scutece pe umăr, luă răcitorul şi jacheta şi se îndreptă spre uşă. —Vino, Grace. Se face târziu şi avem o mulţime de treabă astăzi.Ea îşi îndoi mâinile la piept. —Nu uiţi nimic? —Geanta pentru scutece, răcitor, jacheta pentru schimbat copilul şi geanta pentru scutecele murdare. Nu . Am luat tot. Grace oftă. —Ai luat tot exceptând bebeluşul. De ce să n-am eu grija aceasta? Treizeci de minute mai târziu traversau Bay Bridge ieşind din San Francisco şi ajungeau la micul apartament pe care-l închiriase Grace pe şoseaua OaklandBerkeley. O scurtă plimbare de la BART, linia de tren electrică, era un transport uşor spre birou în fiecare zi şi mult mai ieftin decât dacă ar fi locuit în oraş.

—Doar urc să-mi împachetez un geamantan, sugeră ea. De ce nu aştepţi aici cu Tony?Spre dezamăgirea ei, Luc îşi dezlegă centura de siguranţă, se dădu jos din maşină şi luă calm bebeluşul din locul lui. —Tony ar dori să-ţi vadă apartamentul şi aşa aş dori şi eu. Mai mult, vreau să fiu sigur că nu-ţi împachetezi vreuna din hainele lui William.Se uită la el plină de confuzie. —Hainele lui William? —Cu două numere prea mari şi cu trei decenii prea demodate. Neavând ce spune, îşi facu drum spre uşă. —Simte-te ca acasă, spuse ea cu o nuanţă de ironie în glas; Eu mă duc să împachetez.În dormitor smulse o valiză din raft şi începu să înghesuie în ea lucrurile esenţiale. Un minut mai tîrziu, Luc şi Tony apărură în uşă. Și în mâna lui Luc era premiul trei la concursul tânărului om de afaceri pe care1 organizase Salvatore.Îl ridică cu ochi reci şi iscoditori. — Ce-iasta, Grace? CAPITOLUL 5 „Marea minciună Ziua 338 şi deghizarea lui Grace se destramă..." Ajungând la Luc, Grace îi luă premiul din mână şi-1 puse pe birou. —Ştii foarte bine ce este. —Ai dreptate, ştiu. Cred că întrebarea mea e cum l-ai obţinut? Întorcându-se să împacheteze, plie cu grijă o bluză şi o îndesă în geamantan. —Cred că asta e clar. L-am câştigat. —La concursul de anul trecut? —De ce toate întrebările astea, Luc? replică ea. Care-i problema? Da. Am câştigat premiul trei la concursul de anul trecut. Ca rezultat, l-am întâlnit pe Dom. —Şi? —Şi, termină ea nervoasă, s-a gândit să mă recomande pentru postul de asistentă. Credeam că ştii deja asta.El se încruntă, cercetând-o cu privirea, şi ea privi repede într-o parte. Dar era prea târziu. El bănuia că ascunde ceva şi ştiindu-1 pe Luc ştia că el nu se lăsa până nu rezolva în întregime problema. Putea pur şi simplu să-i simtă procesul gândirii în timp ce se încăpăţâna asupra a ceea ce credea el a fi o problemă. —Să încercăm calea asta şi să vedem dacă duce undeva, începu el. De ce ai acceptat slujba asta?

—Asta-i chiar culmea. Am acceptat slujba asta din acelaşi motiv pentru care milioane de oameni din lumea întreagă îşi iau slujbe. Fiind mai puţin prudentă decât de obicei luă o altă bluză din dulap şi o îngrămădi în valiză. Dorea doar să termine această conversaţie şi să iasă de aici înainte de a spune ceva... de a face ceva... care să o incrimineze. —Aveam nevoie să câştig bani. —Da, dar candidaţii care dau concursul tânărului om de afaceri doresc să-şi aibă propria lor afacere, nu să lucreze pentru altcineva. —Care-i problema ta, Luc?Vocea ei trăda nervozitate. Ochii lui se îngustară. —Vrei? Vrei propria ta afacere?Nu putea, să mintă. Şi-aşa îi spusese destule minciuni şi nu dorea să agraveze lucrurile. —Da, vreau să am cândva propria mea afacere. Între timp lucrul pentru tine va fi o experienţă rodnică.O puse pe Tony pe braţe şi se rezemă de tocul uşii: —Şi a fost? E lucrul cu mine o experienţă rodnică? Ea se întoarse să împacheteze. Continua să meargă pe teren periculos, un altfel de teren, poate, dar fară îndoială periculos. —Da, a fost bine, confirmă ea scurt.De fapt, fusese mai mult decât bine. Munca cu Luc fusese surprinzător de plăcută. Se maturizase în timpul încercărilor, apreciase rapiditatea lui: îi plăcuseră chiar certurile lui aprige. Se încruntă, îi vor lipsi când va pleca. —Ce fel de afacere doreşti să începi? întrebă el. Se uită ezitând la el. Ar râde dacă i-ar spune? —Va fi un magazin de jucării. Unul care se specializează pe jucării pentru bebeluşi. Toate jucăriile vor fi unice,făcute de mâna unor artizani locali educative și sigure.Mama ei insistase întotdeauna asupra acestui lucru.El se uită spre Tony cu un zâmbet în colţul gurii. —Se pare că am găsit persoana potrivită să ne ajute,în cele din urmă. Se apropie cu ţinuta lui, suplă şi graţioasă. — Poftim. Ia copilul.Se supuse fără să se gândească Până nu începu el să-i cotrobăie prin bagaj,ea nu realiză motivul pentru care îi dăduse copilul. —Încetează, Luc! N-ai nici un drept să-mi umbli în lucruri. —Vreau să mă asigur că ce-ai împachetat e purtabil. Scoase o bluză şi o fustă pe care tocmai le băgase în valiză. —Ceea ce nu se poate spune despre astea, decise el și ajunse la următorul costum: Nici despre astea. —Încetează! Acelea se pot purta perfect şi tu ştii asta —Perfect pentru birou, dar nu pentru creşterea unui copil.

Se uită la eticheta unei fuste. —Asta ar trebui arsă. Un foc bun şi e istorie. —Luc!Faţa micuţă a lui Tony se încruntă şi Grace îşi îmblânzi tonul ca să reflecte dulceaţa şi lumina. —Uite ce e. Dacă mai iei un singur lucru din valiza aceea, te omor. Foarte rău că ochelarii îi ascundeau privirea cu care îl străfulgera, chiar dacă, oricum, nu se uita spre ea. —Din moment ce ne dispensăm de lucrurile care nu se pot purta, cred că ne vom descotorosi şi de cele urâte, spuse el, ignorându-i ameninţarea.Hainele zburară prin aer şi aterizară pe pat. —Urât. Nepurtabil. Urât. Urât şi foarte urât Nu te simţi deprimată când porţi chestiile astea? —Nu, nu mă simt.Cel puţin nu des Răsplata promisă de Dom oferea mai mult decât o compensaţie .Se uită încruntată la el, plină de o furie surdă. —Şi ce te priveşte pe tine câ-s urâte? Nu-s ale tale. El o privi cu o strălucire periculoasă în ochii lui aurii. —Poate că nu-s ale mele, dar trebuie să mă uit la ele. Şi trebuie să se uite şi Tony. Nu pot sta în faţa nepoatei mele afişând o asemenea lipsă de gust. O s-o înveţi rău. La naiba, deja m-au învăţat rău pe mine. —Asta-i ridicol! —Vrei să pariezi? întrebă el tăios într-atât s-au înrăutăţit lucrurile încât am început să cred că maroul e frumos! Cel puţin pe tine.Terminând cu valiza, se îndreptă spre dulapul ei.Ea se uita în jur disperată, căutând un loc în care să pună copilul ca să-1 poată opri, fizic, dacă altfel nu era posibil —Ce faci acum acolo? Pleacă! —Hopa! Ce-i asta?Scoase din dulap o rochie de culoarea mentei. —O, o, e mult mai bine. Şi asta o păstrezi pentru William când e aici? El ridică o sprânceană, expresia schimbându-i-se. —Ori poate când e William prin zonă. —Lui William îi place rochia aceea! protestă ea, apoi începu să clipească. Ce dracu spunea? —În mod sigur îi place. De aceea te îndeamnă să te îmbraci tot timpul ca o bătrână.De aceea ți se face greață de felul ăsta de relație. —Relaţia mea cu Will.. William nu te priveşte.Cât de mult își dorea să spună numele fără să se bâlbâie.Din nefericire,de cele mai multe ori,nu-i ieșea. —Relaţia ta cu el nu mă priveşte... încă Dar lasă-mi timp.

Grace se holbă la el alarmată. Ce voia să spună? Că la un moment dat relaţia ei cu William va deveni o preocupare a lui? Şi ce va avea de gând? Să se confrunte cu inexistentul William? Un nod i se puse în gât. Lucrurile deveneau mai complicate minut cu minut. Cotrobăind prin ceea ce ea considera a fi hainele din afara serviciului, el scoase o pererhe de pantaloni marinăreşti roz deschis, pantaloni strâmţi şi câteva pulovere de culoare deschisă de pe umeraşe şi le azvârli pe valiză. După un moment de gândire, el adăugă o rochie albă, total impracticabilă, strânsă pe corp şi cu o jachetă bolero ca accesoriu. — Pentru ce aia? întrebă ea nervoasă. —Pentru ca s-o ia dracu'!În mod cert, nimic din ce-ar spune ea nu l-ar putea opri. O legăna pe Tony la sân. —Ai terminat? —Nu. Unde ţii cosmeticele? Se îndreptă spre noptiera ei. —Lasă. le găsesc eu. —Fac eu asta, insistă el.Răspunsul lui suna ca un mârâit. Scotoci prin sticluţe şi tuburi cu mişcări ce trădau o lungă experienţă - un fapt care nu-i scăpă. Evident, era familiarizat cu femeile. Ştia totul despre femei. Însă ea întotdeauna suspectase că în ceea ce priveşte sexul frumos, Luc era expert. —Culori de-a dreptul fascinante, spuse el dezgustatExceptând... Uită-le! Puse fond de ten, fard, ruj şi rimel intr-o gentuţă cosmetică pe care o îngrămădi în valiză. Apoi se întoarse şi-şi îndoi mâinile pe piept. —Ce se întâmplă, Grace?Îşi ridică ochelarii pe vârful nasului şi o strânse mai aproape pe Tony ca şi cum i-ar fi cerut ajutor. —Nu înţeleg despre ce vorbeşti, pretinse ea. Dar amândoi ştiau că minţea El ridică o sprânceană, cu o expresie sardonică în ochi. —A, nu? Două garderobe separate. Două seturi diferite de cosmetice. Şi n-ai nici un fel de comentariu? —Exact! N-am nici un fel de comentariu.Lumina aceea periculoasă începu să-i strălucească din nou în ochi. —N-ai nici un fel de comentariu... încă.Ei i se puse un nod în gât. Cuvântul acela apărea din nou —Încă? El veni spre ea şi i se opri în faţă. —Încă implică o situaţie temporară.Se înclină până când ajunseră aproape nas în nas. —Asta se va schimba în viitorul apropiat. E clar? Se dădu speriată un pas înapoi. —Poate...

—BineSe întoarse spre valiză şi o închise. —Aşa cum bine ştii, o iau pe noua Grace cu mine. Am avut-o pe cealaltă destul, la birou.Ridică valiza şi o luă pe Tony din braţele ei. —Schimbă-te şi ne întâlnim în maşină. Următoarea oprire Toys-a-Trillion. Ea nu mai îndrăzni să spună nici un cuvânt. O ierta ușor și ea știa asta.Nu se îndoia nici un moment măcar că n-ar începe să pună întrebări precise.Își mușcă buza de jos.Ce-ar spune când el ar cere răspunsuri? Gândul că ar trebui să-i spună adevărul despre „târgul"ei cu Dom o înspăimânta. Îi păruse totul atât de simplu şi nedureros când îi fusese făcută propunerea. Şi acum... Luc n-ar reacționa blând daca ar afla... Lucru care îi făcu visul de a-şi deschide propria afacere şi mai de nerealizat. Nu pierdu o clipă. Scoţându-şi hainele murdare de pe ea se grăbi să facă duş. Apoi stătu o clipă pe gânduri. Ce anume să îmbrace: hainele pe care le purta în timpul liber sau cele din timpul serviciului. Înfăşurată într-un prosop ud, stătu în faţa şifonierului tremurând şi gândindu-se la posibilităţi - aşa că decizia ei îi luă o mulţime de timp. Biroul câştigă. Dacă era un gest pervers din partea ei în nevoia disperată de a se agăţa de orice camuflaj, Grace n-ar fi putut spune. Dar costumul fară formă, de lână, de un gri indescriptibil, îi dădu un sentiment de securitate pe care nu-1 mai simţise de când Tony apăruse în viaţa lor. Adunând o grămadă de clame îşi dădu părul ei umed pe spate şi strânse buclele într-un nod fară însemnătate la spate. Încă nu-şi pusese nici un fel de vopsea, dar nici n-avea sticle în apartament. Se puteau vedea deja linii aurii sub castaniul pământiu. Cât va mai trece până va observa şi Luc - presupunând că el nu observase deja? Deghizarea cumva fiind la locul ei, ea părăsi apartamentul. Urmându-1 pe Luc în maşină, se uita îngrijorată la el să vadă cum reacţionează la costumaţia ei. Cu excepţia unei priviri fugare, amuzate, el nu spuse o vorbă. În schimb, porni maşina.Le luă o altă jumătate de oră să ajungă la magazinul de jucării. Aflată pe golful de est, lângă un loc de promenadă, uriaşa vitrină a unei clădiri conţinea tot ce se putea imagina în materie de jucării. Grace se uita în jur uluită. Nu mai văzuse niciodată atâtea jucării. Şi aranjamentul! Cineva nebun înghesuise inventarul de la podea până-n tavanul înalt de treizeci de picioare. Cum Dumnezeu putea cineva obţine produsele care erau la o altitudine mare? Copii înnebuniţi se aventurau pe trecerile laterale în sus şi-n jos căţărându-se, dându-le mamelor mari emoţii. Un tânăr ambiţios se urca ocupat spre rafturile cele mai de sus. Se întoarse spre Luc. —Cheamă directorul până copilul acela nu se sinucide! Luc doar rânji.

—Bucură-te că nu suntem aproape de Crăciun. Atunci locul ăsta se transformă într-o adevărată grădină zoologică. —Ai mai fost aici? întrebă ea uimită. —Desigur. Tu n-ai mai fost? —Nu, admise ea, urmărind hotărâtă căţărătorul. Şi dacă sunt foarte norocoasă, n-o să mai vin niciodată. —Nu fi aşa de pretenţioasă.El ajunse lângă ea, apucă tânărul ce se zvârcolea, îl dădu jos de pe raft şi-1 depuse pe podea. Clocotind de mânie, băiatul o coti după colţ şi-1 pierdură apoi din vedere. —Îmi fac cumpărăturile pentru Crăciun aici. Pentru fraţii mei. —Fraţii tăi sunt oameni mari, îl informă ea. —Da, dar copii în inimile lor. Şi le plac jucăriile. Apucă un coş. —Să trecem la afaceri. Vino după mine. —Unde te duci?Fără să-i răspundă el se îndreptă spre mijlocul nagazinului. Grace se grăbi după el. Ar fi pierdută aici pentru următoarele cinci luni dacă nu se ţine după el.Deodată se opri în sectorul nou-născuţilor. —Uită-te la astea! Punguţe pentru bebeluşi!Fără să mai adauge nimic, rupse o etichetă, scoase o punguţă şi aruncă cutia în coş. —Hai să încercăm mărimea. —Luc, exclamă ea înspăimântată. Nu poți să faci asta. Or să te aresteze pentru furt din magazine sau în genul ăsta.Îi aruncă o privire dezaprobatoare. —Furtul din magazine înseamnă să pleci fără să plăteşti. Cutia este în coşul meu, clar ca lumina zilei Şi am o carte de credit aurie în buzunarul meu. —Dar.. —Linişteşte-te, Grace. Sunt cunoscut aici.Se încruntă la cureluşă, examinând-o din toate unghiurile. —Cum naiba merge asta? —Poate merge dacă citim instrucţiunile. —Instrucţiunile sunt pentru amatori. —Noi suntem amatori, îi reaminti blând. Ridică cutia: —Se pare că fixezi cele două cureluşe din vârf în jurul gâtului iar cele de la fund în jurul mijlocului. —Ştiu asta, dar nu ştiu care e fundul şi care e vârful. Stai puţin... am reuşit. Fixă cureluşele şi încheietorile şi zâmbi, cu braţele închise. —Ce crezi? Tony e gata pentru prima ei zi de călărie? Grace îşi muşcă buzele să nu zâmbească. —Nu.Se încruntă.

—Nu? —O pui acolo în felul în care e acum şi o să cadă în căpșorul ei drăguț.Se uită în jos la ea. În mod sigur deschizătura pentru cap era în jos şi deschizătura pentru picioare era în sus. —Ei bine, m-ai dat gata, murmură el stânjenit. O vânzătoare apăru cu dinţii strălucind, ca mătasea fluturând. Îşi dădu părul ei lung şi periat pe un umăr şi-şi puse o mână pe şoldul ei rotund. Pe ecusonul ei se putea citi: „Salut! Debby abia aşteaptă să vă ajute " —Ei bine, domnule Salvatore, nu ne-aţi vizitat de secole, guiţă ea, de parcă ar fi aparţinut familiei porcinelor. Vă pot ajuta cu ceva? El arătă spre cureluşa întinsă pe piept. —Ce greşesc? întrebă el, cu zâmbetul acela pe care-1 au bărbaţii care sunt toţi neajutoraţi când vine vorba despre creşterea copiilor. —Îl pui cu susul în jos, spuse Grace aspru. Debby îşi ţuguie buzele. —Cred că o puneţi cu susul în jos, proclamă ea, de parcă ar fi lansat ideea. Eliberând cureaua o refixă. În timpul procesului reuşi să investigheze fiecare centimetru din torsul lui Luc. În mod vizibil satisfăcută de rezultatele investigaţiei sale, dădu punguţei o ultimă mângâiere. Incapabilă, sau nedorind să-şi explice reacţia ei împotriva dragei Debby, Grace păşi înainte în secunda în care vânzătoarea păşi înapoi. Dar, ajutându-1 pe Luc s-o pună pe Tony între cureluşe, în timp ce îşi făcea inelul de logodnă să strălucească, se dovedi a fi o răzbunare pe care ea nu rezista să nu i-o facă. —E perfect, pronunţă ea şi reuşi chiar să zâmbească în direcţia vânzătoarei. —Antonia e prima fată Salvatore în... câte generaţii sunt, Luc? —O mulţime. —Familia e înnebunită. Absolut înnebunită? Nu-i așa Luc?El îi aruncă o privire zeflemitoare. —O, da, sigur că sunt înnebuniţi.Vânzătoarea se uită de la Luc la Antonia și la Grace,la inelul de logodnă şi oftă. —Cât... cât de înnnebunitor. Ei bine, dacă vă mai pot ajuta cu altceva, nu ezitaţi să mă chemaţi. —O, sigur că da, o asigură Grace. La revedere. Aruncând o privire plină de dorinţe în direcţia lui Luc,Debby se îndreptă spre treceri. Grace... Grace... Grace. ., murmură Luc, scuturând din cap, ochii aurii strălucindu-i de râs. Ce s-a întâmplat cu asistenta mea rece şi stăpânită? Ea-şi ridică bărbia: —Nu înţeleg despre ce vorbeşti.

Un lung moment de tăcere se scurse între ei şi ea putu să simtă o culoare fierbinte urcându-i în obraji. Disperată să scape de privirea lui acuzatoare, pretinse că verifică dacă Tony stătea bine în cureluşe. Copila,lipită strâns de inima lui Luc, dormea fericită în punguţa ei. —Ce mai ai pe listă? întrebă Grace, nemaiputând suporta liniştea. —Tu.Ochii i se măriră şi se dădu înspăimântată un pas în spate. C-ce?Îi cuprinse umerii cu o mână şi luă coşul cu cealaltă. —Toate mamele temporare adevărate au nevoie de un cărucior. Se uită la ea cu un rânjet. —Dar ce-ai gândit că vreau să spun? Ea îşi drese glasul. —De ce, am vrut să spun asta, desigur. El slobozi un oftat impetuos. —Văd că nu le-ai terminat pe toate. —Să termin ce? —Cota ta de minciunele.Cu asta, el se îndreptă spre centrul magazinului, unde erau expuse cărucioare. El trie câteva modele, împingându-le, examinându-le atent să vadă dacă aveau arcuri. El împinse chiar un căruţ dublu. —Avem doar un copil, remarcă Grace. —Cu toate fleacurile de care are nevoie, putem folosi partea cealaltă pentru bagaj.De fapt avea o părere clară. —Ce spui despre cel de aici? Are dublă folosinţă. Poţi prinde cele două cărucioare să formezi unul dublu sau le separi în unităţi individuale. —Îl cumpărăm.El luă o cutie mare dintre rafturi şi o puse în coş. —Să trecem acum la lucrurile serioase. Zâmbi spre ea. —Jucăriile.Două ore... şi trei coşuri erau pline. Grace decise să ceară o oprire pentru această nebunie a cumpărăturilor. —E chiar ridicol, Luc. Copilul nu va folosi nici o zecime din ceea ce cumperi tu acum. Se vor pierde. —Nu mă cicali, replică Luc scoţând o duzină de monşti. Tot ce n-o să folosească Carina şi copilul o să donez. Relaxează-te şi distrează-te. Cheltuie nişte bani. Mai bine cheltuie o mulţime din banii mei. Eu mă distrez. Tu nu te distrezi? —Da, dar... —Atunci să nu ne mai certăm.O aduse aproape de el cu ochi întunecaţi şi hotărâţi. —M-am săturat de Grace de la birou, murmură el. Trimite-o acasă şi las-o pe cealaltă Grace să vină să se joace. Cea care poartă rochii verzi deschis care se

potrivesc cu ochii ei și pantaloni strânși pe picior și pulovere din lână moale. Vreau să ajung s-o, cunosc pe acea Grace.Ea scutură din cap, deodată fiindu-i Friică.Era pe un teren periculos și ştia asta.Toate minciunile ei se clătinau și în curând va fi expusă și vulnerabilă. Nu dorea să se gândească ce s-ar putea întâmpla atunci.. —E timpul să-ţi iei masa, tănăra mea domnişoară, decretă Grace, luând-o de la pieptul lui Luc. Dacă-mi dai geanta cu scutece, Luc, am s-o schimb și am s-o hrănesc pe Tony în timp ce tu faci o ieşire de pe cartea ta de credit. —Am verificat că există un cuptor cu microunde în sectorul angajaţilor. Nu-i deranjează dacă încălzeşti biberonul acolo. Voi veni să te iau de îndată ce încarc mașina.Grace se uită la coşurile încărcate și făcu o grimasă. —Acum ştiu de ce familiile își iau camionetele acelea uriașe când încep să aibă copii. Luc pocni din degete. —Camionete. Iată ce-am uitat să cumpăr. Să vedem.. cred că sunt pe coridorul opt lângă avioanele cu reacţie Lear. —Grozav.Grace o ridică pe Tony care plângea,mângâindu-i blând spatele. —Noi fetele vom lenevi cu picioarele în sus savurând un biberon cu lăptic cald. Te văd mai târziu.Spre surpriza ei, Luc veni la ele în câteva minute. Bănui că puterile care conduceau Toys-a-Trillion se dădeau peste cap când le intra Luc Salvatore în magazin, în special dacă avea obiceiul să cheltuiască tot atât de mult cum o făcuse azi. În momentul în care terminase cu Tony, cea mai mare parte a cumpărăturilor lor fusese plătită și încărcată în maşină, restul urmând să fie livrat următoarea zi. O uimi cât de mult puteau face farmecul şi banii.Fixând-o pe Tony în locul ei din maşină, Grace îşi legă centura de siguranţă şi oftă. —Vreau să merg înapoi la lucru ca să mă pot odihni,glumi ea. —Te poţi odihni diseară. I-am invitat pe fraţii mei la cină, aşa că te poţi odihni în timp ce ei se joacă cu Tony.Ea îl privi mirată. —Ştiu despre ea?Porni motorul şi ieşi din parcare. —M-am gândit să le fac o surpriză. În acest fel le pot atrage atenţia asupra importanţei secretului până vin Carina și Pietro. —Şi fraţii tăi te ascultă întotdeauna? El înclină din cap. —Găsesc că-i interesul lor să mă asculte. —Pentru că eşti cel mai mare?' El rânji. —De fapt sunt şeful lor. Cel ce controlează cheltuielile... —Dă tonul? —Metafora poate fi combinată, dar înţelesul e destul de exact.

Exact, într-adevăr. Ea-şi muşcă buzele. Dacă ar fi destul de deşteaptă, ar şti bine după ce melodie dansează... şi cine controlează cheltuielile viitoare pentru Baby Dream Toys. -Grace! Sună la uşă! Poţi să te duci tu? Eu sunt până la urechi într-o chestie destul de urât mirositoare. Traversând spre holul din faţă ea deschise uşa. Toți cei patru frați ai lui Luc și Pietro stăteau grupați pe hol,vorbind tare. —Zece dolari că-i o veste bună. —Cincisprezece, e una proastă. —Douăzeci la unu, s-a logodit. —Nu Luc! Nici o şansă. Pariez douăzeci şi cinci de dolari că greşiţi cu toţii. O uşă de pe hol se deschise şi doamna Bumgartle ieşi afară. —Ce se-ntâmplă aici? Cine joacă jocuri de noroc? Bună ziua, doamnă Bumgartle, spuseră toţi patru în cor. —Nu vă linguşiţi pe lângă mine. Jocurile de noroc sunt ilegale, replică ea. —Era doar un pariu între prieteni, o asigură Alessandro. Încercam doar să aflăm ce are de gând Luc... —Nu are de gând nimic bun, dar nimic bun, replică ea brusc. Acum, mai certaţivă pe hol şi chem administratorul!Cu asta, trânti cu putere uşa. Grace tuşi. —Aţi putea intra, domnilor? —O, bună, Grace, spuse Alessandro intrând în apartament. Se întâmplă ceva deosebit? —Nu minţi! exclamară gemenii, Marc şi Stef, la unison. —Nu-i cinstit s-o presaţi pe Grace, adăugă Rocco cu o clipire, bătând-o prietenos pe obraz. E altcineva aici? o întrebă el la ureche. —Doar Antonia, replită ea. El ridică o sprânceană. —Antonia? Drăguţă? —Minunată. Păr scurt şi negru, ochi uriaşi, căprui, un zâmbet care ar putea topi inima unui om de zăpadă... şi...Şi?. Alessandro o întrerupse venind în spatele lor. —Şi gropiţe pe cei patru obrăjori.Se uitară şocaţi la ea şi, de-abia silindu-se să zâmbească, îi conduse spre sufragerie. —Pot să vă aduc ceva de băut? —Haide, Grace, o rugă Stef, te rog! Ce se petrece? Ea scutură din cap. —Nu pot. Şi apoi e povestea lui Luc. —Povestea lui Pietro, ca să fim mai exacţi, o corectă Luc din uşă.Expresia celor patru tineri fraţi Salvatore era tot ce putea spera. Balansând între amuzament şi

şoc, se holbau într-o linişte absolută la bebeluşul din braţele lui Luc. Alessandro păru să-şi revină primul. —Aceasta e Antonia celor patru gropiţe, cred. —E a ta? întrebă Rocco neîncrezător. —A lui Pietro, repetă Luc. Marc pocni din degete. —Pietro! Şi, cum o cheamă?... Micuţa studentă străină după care era înnebunit. Carina! E a ei?Scutură din cap nemaiaşteptând confirmarea. —Pariez că părinţii Carinei vor avea unul-două lucruri de spus când vor auzi despre acest mic incident. —Ai întâlnit-o pe Carina? îl întrebă Grace surprinsă. —O, da, confirmă el. Foarte puţin. Pietro era foarte protector. El nu încuraja pe nimeni să se învârtă pe acolo.Stef îşi înghionti geamănul în coaste. —Se temea fratele mai mare să nu-i furi iubirea? Marc rânji. —Aş fi făcut-o, dacă mi s-ar fi dat o cât de mică şansă. Ea arăta grozav. —De ce n-am începe cina și v-aș pune la curent,ordonă Luc.În câteva minute toți cei cinci Salvatore erau adunați în bucătărie,lucrând ca o echipă bine orchestrată pentru a pregăti cina. Grace îi urmase amuzată. În mod evident,mai făcuseră asta înainte. Fiecare făcea câte ceva, din când în când cerându-i lui Grace o cană sau pahar de măsurat. Toni, încântată să fie în centrul atenţiei atâtor bărbaţi era trecută din braţele unuia în braţele altuia. —Cina va fi gata în douăzeci de minute, anunţă Luc. Marc, pune masa. El se întoarse spre Grace. —Şi tu, frumoasa mea, du-te şi schimbă-te de hainele de birou şi îmbracă-te în ceva mai festiv. În seara asta vreau să sărbătoresc! Patru perechi de ochi, măriţi de uimire, se întoarseră spre Grace. Putu să simtă o roşeaţă intensă urcându-i în obraji. Aparent, mascarada mersese cu patru din cei cinci Salvatore prezenţi. Nu ştiu dacă să se simtă măgulită sau insultată. Simţind reacţia fraţilor lui, Luc le explică. —Will-William, logodnicul ei, a deghizat-o. Dintr-un anumit motiv dorea să arate ca o fată bătrână. Nu prea mi-am dat seama de ce. O să-mi dau, totuşi, seama. —O deghizare? întrebă Stef intrigat. Ca în filme? Rocco se apropie. —Vrei să spui că tot ce am de făcut e să... Înainte de a putea să protesteze, el îi dădu jos ochelarii. Din spate, Alessandro îi dădu jos clamele din păr, eliberându-i buclele din jurul feţei şi umerilor. —Asta nu-i cinstit, protestă ea. Opriți-vă!

Marc se apropie după aceea şi se putea distinge din zâmbetul lui ambiguu ce avea de gând să investigheze, ce zăcea sub costumul ei larg de lână. CAPITOLUL 6 „Marea minciună încă e ziua 338 şi deghizarea lui Grace se destramă cu repeziciune.” Grace petrecu cincisprezece minute gândindu-se dacă să poarte sau nu rochia verde. Gândul predominant în mintea ei era la Dom şi la cum ar fi reacţionat el dacă ar fi aflat că a stat la Luc. Fraţii lui Luc ştiau că îşi petrecuse noaptea trecută în apartamentul acela sau că va mai petrece încă o noapte aici? Dacă era aşa, Dom ar afla adevărul de la ei. N-ar putea să le ceară să nu-i spună. Ce scuză ar putea formula?Se aşeză pe marginea patului. Începeau să se complice lucrurile. Poate ar trebui să renunţe la deghizarea ei, sau la ceea ce mai rămăsese din ea. Dacă Dom ar afla, ea ar fi cinstită, ar explica situaţia şi l-ar ruga să o înţeleagă. La urma urmei, încerca doar să-i ajute familia. În ciuda acelui sărut de-a dreptul tumultuos, relaţia ei cu Luc nu ieşise de fapt de sub control şi de când Tony intrare în viaţa lor ei nu avuseseră o relaţie mai personală. Nici nu putea fi învinuită, deoarece Carina şi Pietro aleseseră să o trântească pe Tony în braţele lui Luc şi să plece într-o direcţie necunoscută. Ce trebuia să facă? Să le refuze ajutorul? Să-i lase pe Luc şi pe Tony să se descurce singuri? Nu era în natura ei să fie atât de rece şi nepăsătoare. În mod sigur Dom n-ar avea nimic împotriva ei.Sau ar avea?Renunţând la o asemenea dezbatere ce nu ducea nicăieri, Grace scoase hotărâtă rochia verde din şifonier. O cumpărase cu o lună în urmă ca s-o poarte acasă de Crăciun. Călătoria fusese un dar făcut sieşi pentru şederea de un an la familia Salvatore şi dorise să se trateze cumva mai special... cu ceva spectaculos. Şi rochia de mătase era aşa ceva, chiar şi cumpărarea ei fusese un deliciu. Fără să-şi dea timp să se răzgândească, îşi dădu jos costumul şi alunecă în rochie. Era perfecţiunea întruchipată. Cu mâneca lungă, cambrată pe corp şi cu un decolteu în formă de V, rochia în formă de clopoţel plutea spre genunchi. Un şirag de perle şi cerceii pe care părinţii ei i-i dăruiseră când împlinise douăzeci şi unu de ani îi dădură un aspect fermecător. Mergând în baia de lângă camera ei, îşi deschise trusa cosmetică şi îşi aplică o nuanţă de machiaj. Era aproape o plăcere să se strecoare în haine care-i veneau bine şi să poarte culori care mai degrabă o prindeau decât să o ascundă. Păşind înapoi din faţa oglinzii se privi cu satisfacţie. Deodată se simţi din nou ea însăşi.Apoi, îşi perie părul din nou presupunând că Alessandro încă mai avea

clamele ei, trebuia să-1 lase liber, îşi îndoi capul într-o parte. Străbătut de perie, părul îi încadra faţa şi cădea în bucle moi pe umeri. O bună parte din vopsea se dusese, lăsând dungi interesante de auriu amestecat cu maro, ca şi cum părul ei s-ar fi deschis de la soare. Arăta într-adevăr bine. Încălţând o pereche de pantofi cu toc, părăsi dormitorul şi se luă după sunetul vocilor masculine care veneau din sufragerie. Cina tocmai fusese aşezată pe masă şi platourile abureau, o varietate de arome delicioase venind în direcţia ei. Luc o observă primul.Spre dezamăgirea ei, nu păru câtuși, de puţin surprins de apariţia ei schimbată. Cu un calm stânjenitor,el o așeză pe Tony mai confortabil în brașele lui.Dar atunci, un zâmbet plin de satisfacţie îi lunecă pe faţă şi ochii îi căpătară o strălucire fierbinte care o zguduiră profund. Ştia el că arăta aşa? se întrebă ea stânjenită. Dar cum era posibil? Văzuse prin deghizarea ei de la bun început? Era un gând înspăimântător. Rocco o observă apoi, oprindu-se în mijlocul unei propoziţii. Gura i se închise şi i se deschise, dar nu a putut rosti nici un cuvânt. Atunci toată conversaţia încetă. Dacă reacţiile variate la apariţia lui Tony fuseseră amuzante, reacţiile la apariţia lui Grace fură şi mai şi. Fraţii lui Luc săriră în picioare, pripindu-se să ajungă pe partea pe care era ea. O clipă mai târziu patru bărbaţi înalţi, superbi, o înconjurară complet.Se simţea minunat. —Grace! —Ce naiba ţi-ai făcut? —Lasă asta! De ce naiba umblai pe-aici arătând cum arătai când puteai să arăţi ca... La dracu'!Cu un rânjet care tachina, Marc căzu în genunchi. —Mărită-te cu mine, Grace! Alessandro se întoarse să se certe cu Luc. —Ai ascuns-o anume. Asta nu-i cinstit. Luc dădu din umeri. —Ţi-am spus, n-a fost ideea mea. E vina lui Will-William.Marc se ridică în picioare, o încruntare întunecându-i faţa frumoasă. —Logodnicul tău te îmbrăca aşa? Ca... ca... —Ca pe o fată bătrână, îl ajută Luc. —Te pune să te îmbraci ca o fată bătrână? încruntarea lui Marc se accentua. Pentru ce dracu'?Pentru prima oară Grace reuşi să strecoare un cuvânt. —Ca să mă protejeze de şeful meu, spuse ea, încercând să elibereze aerul de tensiunea crescândă.Nu îşi dăduse seama că ar vedea deghizarea ei într-o lumină atât de nefavorabilă. —Să te protejeze? întrebă Rocco uimit. —De Luc? —A mers, nu-i aşa? spuse ea cu un zâmbet drăcesc.

Izbucnirea ei sparse tensiunea, toţi fraţii izbucnind în râs. Mergând la masă, privirea ei fugară se încrucişa cu privirea gânditoare a lui Luc. Acea privire fu suficientă. Nu mai îndrăzni să se uite din nou la el. Era ca şi cum îi picase o fisă. Ea bănui că se trădase prea mult în ultimele ei replici şi el o prinsese. Nerăbdătoare să schimbe subiectul, o luă pe Tony din braţele lui Luc. —Deci, ce credeţi despre noua dumneavoastră nepoţică? întrebă ea pe toată lumea.Întrebarea ei aduse avalanşa de răspunsuri, fiecare unchi, mândru, încercând să-1 întreacă în laude pe celălat. Era evident că ei adorau cel mai nou membru al familiei. În următoarele minute, ea fu răpită din braţele lui Grace şi chiar când îşi savurau cina, Tony continua să treacă din braţele unui unchi în braţele celorlalţi. În schimbul primirii unei asemenea adoraţii, ea-şi lovi picioruşele unul de altul, flutură mânuţele, clipind adorabil spre fiecare faţă frumoasă. —Flirt, anunţă Rocco mândru. Este o chestie să ai atât de mulţi unchi. Ai nevoie de ei să-ţi alungi adoratorii. —Deci, când se întoarce Pietro? întrebă Alessandro. —Curând, sper,răspunse Luc.Până se întoarce, Grace s-a arătat de acord să mă ajute cu Tony. —Stai aici?întrebă Marc cu un rânjet ambiguu.Aruncându-i lui Luc o privire încurcată,ea dădu din cap. Atât de mult ar fi vrut să ţină episodul ăsta secret Pentru Dom.Putea doar spera că va fi rezonabil.Dacă ar putea să-l țină pe Luc la distanță,nu credea că ar fi vreo problema. Singura problemă: era în stare s-o facă'? Ea nu-şi dăduse seama cât de mult depinsese de deghizarea ei pentru protecţie. Dacă aceasta cădea, singura ei şansă era să se lege mai strâns de imaginarul William. —Da, spuse ea. Folosesc camera de oaspeţi a lui Luc până se întorc Pietro şi Carina. Bine că mi-am amintit...Se sculă de pe scaun şi se adresă lui Luc. —Vreau să-mi sun logodnicul şi să-i spun. Te deranjează dacă folosesc telefonul din biroul tău? —Cum vrei. A Grace...Se uită înapoi peste umăr. Nu putu să nu observe râsul din ochii lui. —Transmite-i salutări din partea mea.Noianul de întrebări începu în momentul în care păşi afară din cameră. Nu se îndoi o secundă că îl întrebau despre ea şi William. Şi, după tonul lor nu se putea, de asemenea, îndoi că erau critici. Nu conta asta. Câteva săptămâni încă şi se putea dispensa de inelul ei de logodnă şi va termina pentru totdeauna cu minciunile şi cu pretinsele logodne şi cu deghizările nefolositoare.Stând în biroul lui Luc, formă numărul de acasă şi

vorbi cu robotul următoarele zece minute. Luc apăru în uşă exact când puse receptorul jos. —Ce mai face Will-William? întrebă el. —E nerăbdător să se întoarcă Carina şi Pietro, să ne întoarcem la vieţile noastre şi totul să reintre în normal,minţi ea cu seninătate. El continua să stea în uşă, blocându-i singura cale de scăpare. —Nu e îngrijorat că stai aici? Ea-şi ridică bărbia. —Ar trebui să fie? —Eu aş fi, dacă ăi fi logodnica mea. Părăsi uşa şi se apropie, stând exact în faţa scaunului ei. —De fapt, nu ţi-aş permite să petreci mai mult de cinci minute în apartamentul unui bărbat fară mine, nu mai vorbesc de întreaga noapte.Furia apăru în ochii ei. —Dar nu eşti logodnicul meu. Şi, pentru cultura ta generală, nici un bărbat numi porunceşte ce să fac. Fac ce vreau.El zâmbi cu o ironie care o făcu foarte, foarte nervoasă. —Şi tu ai ales să stai cu mine. —Cu Tony, îl corectă ea.El lăsă corectarea ei să curgă fără nici un comentariu, îndoindu-şi mâinile la piept, îşi lăsă capul într-o parte. —Ţi-am spus cât de frumoasă eşti în seara asta? —Mulţumesc.Sări practic din scaun, nerăbdătoare să sfârşească conversaţia asta şi să pună încă câteva corpuri între ei. Corpuri drăguţe, înalte şi protectoare, în forma celor patru Salvatore. —Mergem la ceilalţi? sugeră ea.El nu se mişcă şi, spre dezamăgirea ei, acum că stătea în picioare, aproape că se atingeau. Poate că părăsind siguranţa unui scaun făcuse o greşeală.El coborî capul, întrebând moale. —Nervoasă, cara? Ea îngheţă. —Deloc, reuşi ea să spună, întrebându-se dacă ar putea să se strecoare prin spatele lui şi să scape pe uşă. —Dar cum tocmai ai arătat, sunt logodită și conversaţia asta nu e potrivită. El ridică o sprânceană. —Nu?Ce-i nepotrivit în legătură cu ea?Fapul că eşti frumoasă?Sau faptul că suntem aici... singuri... împreună?Un zâmbet îi apăru pe faţă. Vom fi singuri la noapte şi abia ai spus că n-o să fie nici o problemă. —Nu este! —Atunci e o problemă că stăm atât de aproape. —Luc...

—Stăm atât de aproape şi când lucrăm împreună. Privirea îi coborî pe pieptul ei care se ridica şi cobora repede. —Deşi nu-mi amintesc să fi avut un asemenea efect asupra ta.Îi captură bărbia în mână şi ochii lui aurii alunecară pe faţa ei încă o dată iscoditori şi periculoşi. —A avut? —Nu! negă ea imediat. N-a avut. Şi nici n-are. Îşi aplecă capul într-o parte. —Minţi, îi spuse el de-a dreptul. Şi ştii cum îmi dau seama? Ochii tăi. Ochii aceia limpezi, verde deschis, se întunecă ca un cer de furtună când nu eşti cinstită. De aceea purtai ochelari? Câte minciuni mi-ai spus în timp ce te ascundeai în spatele unei perechi de lentile colorate, mă întreb? —Luc, te rog., şopti ea —Vreau să mă rogi.Vocea lui era răguşită, adâncindu-se din cauza unei emoţii pe care ea nu îndrăzni s-o identifice. —Tu nu-ţi dai seama cât aş vrea să mă rogi. Ea-şi muşcă buzele. —Vieţile noastre sunt complicate destul. Nu le complica mai rău. —Mai rău? Eu le-aş face mai bune. Mult, mult mai bune. Dă-mi o şansă, Grace. Dă-ne o şansă.Era atât de tentată. Închise ochii şi, deodată, o imagine îi apăru în faţa ochilor. Imaginea mamei cosând dantela şi panglica pentru animalele căptuşite, cu figuri inteligente, pe care ea le crease cu atâta drag. „Vise de bebeluş" le numise ea. Şi de la animăluţele acelea, ideea lui Baby Dream Toys se născuse o afacere pe care plănuiseră s-o deschidă într-o zi împreună. Ea scutură din cap. Nu putea s-o facă. Nu putea să sacrifice ceva atât de preţios pentru un moment trecător de plăcere. —Nu, şopti ea, deschizând ochii. Nu pot. Lasă-mă, Luc, te rog. Pentru o secundă lungă, el stătu fară să vorbească, privirea lui gânditoare îngustându-se deasupra ei, ca şi cum încerca să analizeze ceva ce-i scăpa. Atenţia lui păru să se concentreze pe inelul ei de logodnă şi un zâmbet mic îi apăru pe faţă înainte de a o elibera. —În orice caz, du-te cu fraţii mei, oricum sunt pe punctul de plecare. Vreau să dau un telefon. Vă urmez într-un minut. —Foarte bine.Ea ezită, ceva de pe faţa lui facând-o să fie atentă, dar nu-şi dădu seama ce anume.El ridică receptorul şi se uită întrebător la ea, cu o sprânceană ridicată. —Altceva? întrebă el.Ea scutură din cap și fără un cuvânt Plecă să-i caute pe frații lui Luc.Îi găsi grupați în sufragerie,îmbrăcându-şi hainele şi îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe Tony de rămas bun. Grace zâmbi.Fetița va crește foarte alintată...și foarte iubită.

—E timpul să plecăm,anunță Alessandro,deschizând ușa și dând copilul lui Grace. —Uite, exclamă Marc. Mi-a zâmbit. —Și ce dacă?spuse acru fratele lui geamăn.Mie mi-a zâmbit toată seara. —Doar pentru că suntem doi şi ne încurcă.Luc apăru brusc, încheind plutonul. —Liniştiţi-vă, ordonă el. Şi nu uitaţi: nimeni nu trebuie să ştie că Tony e aici. O singură confruntare cu poliţia a fost destul. Nu mai putem risca o a doua. —E clar. —Gura închisă. —Nici o problemă, îl asigură Alessandro. O, bună seara, doamnă Bumgartle. Facem iar prea mult zgomot?Un nas lung şi ascuţit se învârti în jurul uşii din faţă. —De data asta chem administratorul. El va avea grijă de nişte huligani ca voi. O să vedeţi! —Îmi pare rău, doamnă Bumgartle, spuse Luc traversând holul să vorbească cu ea. Fraţii mei tocmai plecau. Nu veţi mai auzi un sunet din pricina lor. El le aruncă o privire severă peste umăr. Nu-i aşa; băieţi? Ea-1 privi pe Luc, apoi pe băieţi, ochii îngustându-se de neplăcere. —Toţi sunteţi huligani! Şi cu asta trânti uşa. —O-ho-ho, spuse Marc cu un hohotit. Ador să o întâlnesc pe doamna Bumgartle. Îmi aminteşte că există o femeie pe planetă pe care n-o poţi vrăji. —Două femei, îl corectă Stef. O uiţi pe Cynthia. Îţi aminteşti? Bruneta aceea înaltă, superbă? Total imună. L-ar putea îngheţa pe Luc cu o singură privire. Rocco îl bătu pe Luc pe umăr. —Nu te-ngrijora, frate mai mare. Două dintre milioane. N-o să-ţi amintim asta prea des.Luc rânji. —Plecaţi de aici, înainte de a vă da cap în cap. Vă anunţ când aud ceva de Pietro. Cei patru tropăiră spre lift şi Grace ridică bebeluşul pe umăr. —Cred că e destul atât zbucium pentru azi. E timpul să mergem la culcare, tânăra mea domnişoară.De partea celaltă a holului uşa se deschise din nou. —Noapte bună, doamnă Bumgartle, spuse Luc bine dispus. Uşa se trânti cu putere şi el o urmă pe Grace în apartament, ridicând din umeri. —Tu ai vorbit cu ea ieri? întrebă ea, îndreptându-se către geamurile mari ale sufrageriei. Nu vreau ca ea să interpreteze ce ar putea auzi din întâmplare. El scutură din cap. —Nici n-o să-i dau ocazia. Întotdeauna ameninţă degeaba.Grace se încruntă. —Şi totuşi...

—Las-o pe doamna Bumgartle.Veni lângă ea şi o cuprinse pe după umeri, cuprinzându-le pe ea şi pe fetiţă într-o îmbrăţişare protectoare. Ea se uită pe fereastră, fascinată de imaginea care se oglindea acolo. Păreau a fi o familie adevărată. Luc trona deasupra lor, elegant şi lat în umeri, în pantaloni negri şi pulovăr. Rochia ei moale şi verde părea să se agațe de pantalonii lui cu o viaţă a ei proprie. Şi Tony gângurea,brațele ei zvâcnind prin aer ca și cum ar fi vrut să ajungă la el. —Spune-mi Grace.Mâna îi lunecă de-a lungul gâtului și îi prinse un smoc de bucle deschise la culoare.Mi se pare mie sau părul tău e mai deschis?Ea îngheță apoi depuse un sărut grăbit pe fruntea lui Tony. —Pare mai deschis, rosti ea cu voce gâtuită smocuri de păr moale și negru gâdilându-i buzele. N-am observat. —Nu te juca cu mine, Grace.Vocea lui avea o nuanţă aspră, nerăbdătoare Te vopseai. De ce?Ea ridică din umeri. —E un prerogativ feminin, nu-i aşa? —De a te vopsi de la auriu la maro pământiu? întrebă el ironic. Sigur, e perfect logic.Ea reuşi să se elibereze din braţele lui, dar încă îşi mai avea părul captiv în mâna lui şi, pentru moment, îşi dădu seama că nu-i va da drumul. —Aş vrea să o pun jos pe Tony, spuse ea încet. El deschise palma, eliberând-o. —Te ajut.Ştia bine că, decât să se certe cu el, mai bine să folosească tonul acela. Îşi înclină capul încuviinţând şi se îndreptă spre camera de oaspeţi care fusese repede transformată într-o cameră pentru copil de vis. O măsuţă pentru schimbat stătea acum lângă landoul strălucitor de alb, amândouă cumpărături speciale de la magazinul din apropiere Lângă măsuţa de schimbat era un set complet de jucării de la Toys-a-Trillion, o movilă triunghiulară care putea fi ataşată de perete şi care conţinea toate animalele de pluş care puteau fi imaginate. Punând-o pe Tony pe măsuţa pentru schimbat, Grace ,dădu drumul la o cutie muzicală ca să ţină copilul ocupat în timp ce ea se ocupa de procesul anevoios de punere a unor scutece uscate şi de îmbrăcare a pijămăluţei. —De ce nu dormi în patul meu în seara asta? Grace tresări, înţepându-se cu un bold. —Au!Se uită la el, arătându-şi degetul rănit. —Uite ce mi-ai făcut!Un rânjet leneş îi lumină faţa. —Te-ai simţi mai bine dacă te-aş săruta? —Nici gând.Înşfăcă un şerveţel pentru bebeluşi din cutia de plastic şi-şi înfăşură degetul în el.

—Şi, ca să clarificăm... Acel „nici gând" e răspunsul pentru amândouă întrebările tale. Ştii bine că sunt logodită. —Aşa că îmi reaminteşi. Dar eu nu mi-am amintit de cererea de a mă culca cu tine, deşi, dacă te oferi... —Nici gând, i-o tăie ea, ducând-o pe Tony de la masa pentru schimbat până la landou. —Atunci, ce anume ceri? —Ofer, nu cer. Îţi ofer patul meu. E rândul meu să stau cu Tony pentru masa de la miezul nopţii şi schimbatul scutecelor. Aşa că, ori împingem landoul în camera mea, ori dorm aici. —Nu te deranja cu asta. Stai exact acolo unde te afli. El scutură din cap, un zâmbet jucăuş apărându-i pe faţă. —Îmi pare rău, dar nu pot să fac asta.El închise lumina şi aprinse veioza de serviciu. Un clovn prost ferea fetița de lumină. Luc se mișcă lângă ea, umbra urmărind-o pe a ei. —N-ar fi cinstit. —Nu mă deranjează, insistă ea. — Pe mine da.O prinse de braţ şi o conduse afară din cameră. —Vino.Ne vom întoarce în sufragerie și vom discuta despre asta aici. —Luc... —Nu vrei să ne certăm în legătură cu cine are grijă de Tony în seara asta? —Nu prea.Refuzând să-i dea drumul la mână, el merse spre canapea, aşezând-o alături de el. —Atunci vom discuta despre motivul real pentru care te deghizezi de aproape un an. —De ce nu vorbim mai bine despre vreme, sugeră ea uscat, mutându-se spre capătul îndepărtat al canapelei. E un subiect sigur şi drăguţ. —Vremea? Grozav. El micşoră distanţa dintre ei înghesuind-o între perne. Simt un curent brusc de aer fierbinte. Tu nu?Ea îşi puse mâinile pe pieptul lui şi-1 împinse. —Luc, termină. Asta nu-i o scenă din vreo comedie romantică din anul 1940! —Ai dreptate.El se întinse prin spatele ei şi închise lampa din spatele lor. Deodată camera se cufundă în întuneric. —Acum e o scenă din 1940, murmură el, gura lui gâdilându-i urechea. Lumina lunii se filtra prin ferestrele mari ale sufrageriei şi o scălda într-o lumină argintie. —Scena seducţiei e exactă.

Ei i se opri răsuflarea în gât. El era atât de aproape, practic era întins la capul ei. —Şi credeam că discuţia despre vreme ar putea fi sigură.Încep să cred că nu există discuţii confortabile cu tine, spuse Grace. —Atunci să nu vorbim. —Nu Luc. Eu nu vreau asta. —Eu cred că vrei. Vrei să-ţi mai spun ce cred eu?El nu-i aşteptă răspunsul. Mâinile lui alunecară în păr, buclele deschise curgându-i printre degete. —Eu cred că ţi-ai vopsit părul şi ai purtat haine cu trei numere mai mari cu un anumit scop. —Ce scop? întrebă ea speriată.El îi ridică mâna şi-i atinse inelul de logodnă. —Pentru protecţie.Se holbă la el şocată. Ştia? Se trădase? încercă să scape din strânsoarea lui. —Eşti nebun. —Chiar aşa?Braţele lui se încleştară în jurul mijlocului ei, strângând-o mai tare. —S-ar putea să ai dreptate. Hai să fim amândoi nebuni. Hai să înnebunim împreună.El nu mai adăugă altceva. Pur şi simplu îşi aplecă capul şi o sărută. În clipa aceea ea-şi dădu seama că primul lor sărut nu fusese o glumă. Era ca şi cum cineva o conectase la un curent de mare intensitate. Simţurile i se treziseră, zburând spre viaţă cu o forţă atât de arzătoare încât îi anula toată gândirea, toată rezistenţa, lăsând în urmă doar o dorinţă disperată, crudă şi de netăgăduit. Sărutul îi răpi răsuflarea, îi fură voinţa, şi aproape că o făcu să geamă. El avea un gust minunat, tot atât de fin ca o şampanie. O singură sorbitură şi aerul gurii îi fu pentru totdeauna pervertit, niciodată n-o să mai fie satisfăcută decât cu ce e mai bun. Şi el era cel mai bun.El încetă s-o mai sărute şi o strânse mai tare, presând-o adânc în perne cu corpul lui tare și încordat.Ea se uită în sus spre el,dorind s-o mai sărute iar,dar nefiind în stare să-1 roage fiindu-i teamă de cuvinte, fiindu-i teamă de dorinţa pe care ar putea s-o exprime. Părul lui aspru cădea pe frunte şi el se uita intens la ea, cu ochi care nu mai erau aurii, ci două fărâme strălucitoare. —Eşti în siguranţă cu mine, murmură el, şi ştiu că el simţise frica ei precum şi dorinţa ei. N-o să te rănesc, Grace, îţi jur. El o sărută din nou şi ea-şi îndoi capul, arătându-şi linia gâtului ei lung. Gura lui coborî şi mai jos, urmând linia decolteului ei în formă de V. Uşor, îi cuprinse pieptul cu mâinile, mângâindu-1, stârnind focuri care arseră în ea, ducând-o întrun extaz dulce pe care nu-l mai trăise niciodată înainte. —Vino în patul meu, Grace, îi ceru el. Lasă-mă să-ţi arăt cât de bine ne putem simţi împreună.Ea dorea asta. O, cât de mult dorea asta! Dar ar fi total greşit din

atâtea motive. Gura lui o găsi pe a ei din nou, chinuindu-i simţurile cu sărutări mici, până când ea simţi că dorea mai multe. Dumnezeule, era atât de bun la asta. Din nefericire, asta indica că avea o mulţime de practică. Ceea ce însemna... —Luc... se sili să spună. Nu-i înţelept. Nu putem face asta. El râse sincer, cu un sunet cald şi ademenitor. Se sustrase de la întrebarea lui, punându-i alta în loc. —Dacă ai vrut-o atât, de ce n-ai făcut-o până acum? El ezită, apoi dădu din umeri. —Au fost... obstacole.Din câte ştia ea, cele mai multe din obstacole existau încă El s-ar putea să suspecteze că logodna cu William a fost o invenţie. Dar n-avea o dovadă clară. Şi, deşi el nu cunoştea înţelegerea ei cu Dom care împiedica o relaţie personală cu el, relaţia lor profesională ar trebui să fie mai mult decât suficientă să-1 oprească înainte de a începe o o aventură. —Şi acum nu mai sunt obstacole? întrebă ea. El o privi intens. —Tu trebuie să-mi spui mie.Ea nu îndrăzni să-i amintească pe William sau pe Dom. —Cum rămâne cu slujba mea? întrebă ea în schimb, concentrându-se asupra singurului obstacol asupra căruia puteau discuta deschis. —Ce-i cu ea? Nu pleacă nicăieri. —Ce se va-ntâmpla după ce noi ..? Ce se-ntâmplă cu slujba mea, atunci? El se dădu înapoi încruntându-se. —Ce naiba înseamnă asta? Ea scutură din cap. —Crezi că n-am auzit despre predecesoarele mele? Trebuie să existe o armată întreagă de femei care au părăsit slujba asta pentru că s-au îndrăgostit de tine. —Pentru cultura ta generală, niciodată n-am avut vreo relaţie cu cele care au lucrat cu mine. —Până acum?Întrebarea ei păru să plutească între ei. Pentru o clipă ea nu crezu c-o să răspundă. Apoi el dădu din cap. —Până acum, afirmă el aspru.Îi cuprinse faţa şi o sărută cu o nevoie disperată, ca şi cum ar fi dorit să-i alunge orice gând, orice rezistenţă din minte. Ea-şi îngădui aproape să se lase dusă de vârtejul dorinței,să-și permită să spulbere toate îngrijorările rămânând doar dorinţa egoistă de a fi iubită. În clipa aceea,ea-și văzu posibilitățile mai clar decât niciodată. Putea încălca toate regulile pe care le făcuse cu atâta trudă şi să aibă câteva momente trecătoare cu Luc,și ele ar fi momente minunate, momente pe care şi le-ar aminti

toată viaţa. Dar apoi interesul lui s-ar concentra pe următoarea femeie şi i-ar zdrobi inima. Dar ea ar putea opri totul acum, înainte de a merge prea departe. În câteva săptămâni, Dom s-ar reîntoarce şi ea ar părăsi slujba. Poate că ar trăi nişte regrete, poate că ar fi mai mult decât regrete. Dar ar avea Baby Dream Toys. Mai important, era o şansă foarte slabă că ar putea scăpa cu sufletul intact. Ceea ce-i lăsa doar o opţiune.Acum tot ce avea de făcut era să-1 îndepărteze pe Luc.Nedându-i timp să-şi dea seama ce avea de gând, ea se eliberă din braţele lui şi se ridică în picioare. —De ce faci asta? întrebă ea, trecând de la prudenţă la ofensivă. Sunt angajata ta, încerc să te ajut într-o situaţie critică. Şi tu... tu mă... mă asaltezi. Ei ridică o sprânceană, cu o expresie amuzată. —Ce imaginaţie bogată ai. Tu chiar crezi că te-am asaltat? —Da! Nu!Ea nu putea să-1 descurajeze niciodată dacă nu putea să facă mai mult de-atât. Era doar singura ieşire din situaţie şi trebuia să o folosească dracului mai bine! Ea ridică bărbia şi îşi încrucişa braţele la piept: — Dacă vrei să continui să te ajut, vei păstra o relaţie profesională. Nu vreau să faci remarci echivoce sau... sau să mă atingi. Dacă o faci, plec. E clar? Îşi trase răsuflarea, rugându-se că o va crede şi de data asta că va crede ceea ce va deveni din ce în ce mai mult o minciună. Spre dezamăgirea ei, îşi dădu seama că, in ciuda alegerii pe care o făcuse, nu-şi dorea doar o relaţie profesională cu Luc. Şi, departe de a-i găsi remarcile echivoce, le găsea romantice şi toate foarte tentante. Se feri să se gândească la atingerea lui şi la faptul că-şi amintea fiecare mângâiere cu o pasiune care o înspăimânta. Trebuie să-şi amintească de Baby Dream Toys şi de mama ei. Trebuia s-o facă.El se sculă în picioare, cu o expresie de nepătruns. —E clar.O studie câteva minute, ca şi cum încerca să-şi dea seama ce nu mersese şi vocea lui se îmblânzi. —Nu-i nici un motiv să te temi. Putem s-o luăm încet. Dacă te iau prea repede, tu dai tonul.Cu o scuturare grăbită din cap, ea spuse: —Nu mă interesează să dau nici un ton. —Cu excepţia unei retrageri complete? Ironia îi coloră vocea. — Să mă duc să-mi fac valiza? El ridică mâinile ca şi cum se preda. —Ai câştigat. Dacă nu vezi unde ne poate duce asta, eu nu te grăbesc. —Mulţumesc.Nu mai era nimic de spus. Fără să spună altceva, se îndreptă spre uşă. —Grace?Ea ezita, dar nu se întoarse, aşteptând să spună ce avea de spus ca, în sfârşit, să scape.

—Ce-i, Luc? —Eu nu vreau să te pierd. Aşa că n-o să te mai ating dacă aşa vrei tu. —Mulţumesc, spuse ea din nou. —Nu-mi mulțumi.Nu e ceea ce aș face dacă ar fi după mine.Dacă ai fi sinceră cu tine însăți,ai recunoaște că nici tu nu vrei asta.Vocea lui căpăta un ton mai cicălitor ca niciodată. —Și,încă un lucru... —Da, şopti ea. —Ia patul meu La asta se întoarse. —Nu! Asta... asta nu e necesar.Se ridică încet de pe canapea şi realiză că în faţa ei stătea un bărbat foarte abătut. —Ia patul meu, repetă el. —Bine!Ea înghiţi în sec, nervoasă, îndreptâdu-se spre cameră. El păşi în urma ei. —Şi, pentru cultura ta generală, bellisima mia, dar şi ca să nu fie nici o îndoială în mintea ta.Tot timpul cât mi-ai ţinut acel mic speech, ochii tăi erau atât de întunecaţi cum i-am văzut eu de obicei. Să nu crezi că am crezut vreun cuvânt pe care l-ai spus. Tu mă vrei. Şi curând, foarte curând, vei recunoaşte asta în faţa ta... şi a mea.Ea nu mai îndrăzni să spună un cuvânt. În schimb, se întoarse pe călcâie şi ieşi fugind din cameră. CAPITOLUL 7 ”Marea minciună Ziua 339 şi necazul e la uşă...” Faptul că se încuiase în cameră n-o făcu pe Grace să se simtă în siguranţă. Stând la marginea patului, se întreba cum Dumnezeu crezuse că ar putea dormi aici. Nici măcar nu avea pijama. Dracu să-1 ia! N-avea nici măcar periuţă de dinţi şi nici n-avea intenţia să se ducă să-şi adune lucrurile uitate. Ca şi cum ar fi răspuns la furia ei tăcută, o bătaie scurtă răsună la uşă. Nu putea fi decât Luc. Pe când stătea nemişcată, întrebându-se dacă să deschidă sau nu, mânerul se mişcă. Ea auzi râsul lui înăbuşit când îşi dădu seama că ea îl lăsase pe dinafară. —Dacă vrei halatul, e aici, spuse el prin uşă. Foloseşte-mi periuţa dacă vrei. Noapte bună, Grace. Vise plăcute.Aşteptă câteva minute înainte de a deschide uşa. În mod sigur halatul era împăturit pe carpetă. Luc nu se vedea. Ea merse până la dulapul lui şi scotoci prin rafturi până găsi o pijama. Întorcându-se în hol, înşfăcă halatul şi trânti uşa, încuind-o iar. În ceea ce priveşte periuţa de

dinţi... s-o folosească pe-a lui? Nici gând. Era destul de grav şi-aşa, că-i folosea patul. Strecurându-se afară din rochie, o puse pe marginea unui scaun şi se uită la strălucirea mătăsii verzi. Cu ochii minţii văzu mâna lui Luc pe rochia deschisă în timp ce el îi cuprindea sânii, părul lui negru contrastând cu tenul ei alb în timp ce el se apleca spre... Se lupta să respire normal. Poate n-ar fi trebuit să poarte rochia de Crăciun, la urma urmei. Poate n-ar trebui s-o mai poarte niciodată. Câteva minute mai târziu era gata de culcare, cu dinţii periați, cu degetul şi puţină pastă de dinți. Se întreba dacă va reuşi sa doarmă vreun moment. Se îndoia, având în vedere că totul în cameră îi amintea de Luc şi de pasiunea pe care o împărţiseră... sau aproape o împărţiseră. Trebuia să fie felul lui Luc, nu chiar subtil, de a o tortura. Partea cea mai rea veni când se strecură în pat, între păturile lui şi-şi odihni capul pe perna lui. Aroma lui iute plutea din pături, umplându-i plămânii la fiecare răsuflare şi trezindu-i emoţii pe care mai degrabă ar fi trebuit să le uite îşi încleşta pumnii. O făcuse intenţionat. Ei bine, nu-i va reuşi. Trei ore mai târziu şi la marginea nebuniei, fu trezită brusc din somn. Un sunet puternic cauzase asta. Total dezorientată, îi luă câteva secunde să realizeze că bătaia venea nu din afara dormitorului ei, ci din afara apartamentului. Înşfăcându-şi halatul, îşi împinse mâinile în el şi ţâşni spre uşă. Clipe fără sfârşit se chinui cu broasca uşii şi în clipa când ajunse pe hol, Luc era deja acolo. Purta pijamaua pe care ea i-o lăsase afară. El deschise uşa, trecându-şi o mână prin păr. —Ce, începu el.Spre groaza lui Grace, ea văzu doi poliţişti stând acolo, cu doamna Bumgartle în spatele lor, cu expresia omului care-şi face datoria. —Arestaţi-1 ceru doamna Bumgartle, arătând un deget acuzator spre Luc. Arestaţi-i pe amândoi! Acești,aceşti,aceşti răpitori de copilaşi!Pentru o clipă nesfârşită nimeni nu mişcă. Apoi, Luc întrebă: —Domnule Salvatore? Sunt ofiţerul Hatcher. Ne-am întâlnit acum două zile în biroul dumneavoastră. —Mi-amintesc, replică Luc scurt. E vreo problemă? —Răpitor de copii!Doamna Bumgartle proclama din spatele umerilor laţi ai ofiţerului. —El a spus că bebeluşul e nepoata lui, arătă spre Luc cu dramatism, că e fiica fratelui lui. Dar toţi fraţii lui l-au vizitat aseară şi nu era al niciunuia. Şi el, îl arătă ea patetic cu degetul, i-a avertizat că nu-şi mai puteau permite să mai aibă o confruntare cu poliţia.Ofiţerul Hatcher se uită de la Luc la Grace, care era în mod vizibil nervoasă.

—Poate că ar trebui să intru şi să clarific chestiunea asta. Cari, se adresă el partenerului său, escorteaz-o pe doamna Bumgartle şi ia-i o declaraţie. După un moment de ezitare, Luc se dădu înapoi şi îi permise poliţistului să intre. Deşi el nu spuse nimic, Grace văzu muşchii maxilarului zvâcnindu-i şi strălucirea întunecată şi furioasă din ochii lui. De ce, Doamne, de ce trebuia să răspundă Hatcher la sesizare, se întrebă ea cu inima îndurerată. —Nu e nimic de clarificat, insistă Luc, conducându-l în sufragerie. Am explicat mai înainte că am grijă de nepoata mea şi exact asta şi fac. Hatcher scoase un carneţel din buzunar şi-i răsfoi paginile. —Conform însemnărilor mele, aţi spus că aveţi grijă doar pentru câteva ore. Şi de-acum sunt două zile Puteţi sa-mi explicaţi discrepanţa? Luc îi aruncă o privire scurtă lui Grace, apoi spuse —Cred că am menționat că mama cumnatei mele e bolnavă. Fratele meu şi soţia lui aveau de gând să plece cu copilul,dar au decis în ultimul minut s-o lase pe Tony cu noi.Prinse mâna lui Grace și o aduse mai aproape. —E asta vreo problemă? —Aveți vreo declarație din partea părinților care să dovedească asta? —Nu, admise Luc. Nu mi-am dat seama că era necesar. Privirea poliţistului se aspri. —Un certificat medical? Un certificat de naştere?Orice? Luc scutură din cap. —Ei se vor întoarce curând.Hatcher se mai uită o dată la însemnări şi îngheţă. —Ce vârstă are nepoata dumneavoastră, domnule Salvatore? Care-i data naşterii ei?Grace tresări, uitându-se la Luc îngrozită. Braţul lui i se încleşta de mijloc aducând-o mai aproape. —Ea are trei luni, spuse Luc rigid. Eu nu... nu sunt sigur când a născut exact. —Şi când s-a schimbat din băieţel în fetiţă? întrebă Hataher cu sarcasm uşor sesizabil.El îi avea la mână şi o ştia. Luc înjură în gând. —Nu ştiaţi că e fetiţă, nu-i aşa? Pe faţa poliţistului apăru un zâmbet forţat. E într-adevăr nepoata dumneavoastră? —N-am ştiut că e fetiţă până n-am schimbat-o, fu Luc forţat să recunoască. Carina a numit-o Tony şi, din moment ce familia Salvatore are o tradiţie de a naşte băieţi, am presupus... El ridică din umeri, apoi spuse apăsat: Dar ea este nepoata mea.Ofiţerul Hatcher se uită din nou prin însemnările lui. —Numele copilului este Antonia Donati... Salvatore? Sau şi asta a fost o minciună?Luc închise ochii, oftând din greu. —Carina şi fratele meu nu sunt căsătoriţi încă. Cred însă că asta se va întâmpla curând.

—Lăsaţi-mă să rezum.Cuvintele ofiţerului cădeau reci şi grele precum bucăţile de gheaţă. —Aţi spus că părinţii au lăsat copilul în grija dumneavoastră şi că se vor întoarce în câteva ore. Asta a fost o minciună. Aţi spus că bebeluşul este nepotul dumneavoastră. Asta a fost tot o minciună. Şi aţi mai spus că părinţii copilului sunt căsătoriţi. O altă minciună. Şi nu aveţi autoritatea legală să îngrijiţi copilul, în nici un caz, nu-i aşa?Pumnii lui Luc se încleştară. —Vă rog să fiţi atent! Carina, mama copilului, a lăsat-o pe Tony cu fratele meu din cauza unui necaz în familie. Până aici totul e adevărat. Şi avea nevoie de cineva care să aibă grijă de Tony în timpul absenţei ei. Şi asta e adevărat. Din moment ce Pietro este tatăl copilului, el era alegerea firească. Singura problemă era că Pietro n-a ştiut de existenţa lui Tony până când Carina a apărut în biroul meu.Lucrurile începeau să se lumineze. —Ceea ce explică cearta din hol. —Da. Fratele meu a plecat după Carina şi a încercat s-o oprească. Din cauza intervenţiei dumneavoastră, el n-a mai ajuns-o.Grace clipi. —Luc, nu foloseşte la nimic să-1 învinuieşti, murmură ea. —Nu-mi pasă, replică el furios. Dacă poliţia n-ar fi lăsat-o pe Carina să plece cu atâta ușurință,n-am mai fi acum aici.Nu asta contează.Când Pietro o va ajunge și se vor împăca,se vor căsători și se vor întoarce după Tony.Până atunci,logodnica mea și cu mine avem grijă de copil.E în perfecta siguranţă şi în mâini bune. — Asta n-o să decid eu. Luc îngheţă. —Asta ce dracu-nseamnă? —Uşurel, murmură Grace, lăsând o mână pe braţul lui pentru a-1 linişti. —Nu! se eliberă el din strânsoarea ei. Vreau să ştiu ce înseamnă asta! Hatcher se uita la ei rece. —Vreau să spun că tot ce se va întâmpla cu copilul de acum înainte intră în competenţa serviciilor sociale, nu în a voastră. Legal vorbind, ea a fost abandonată. —Nu, n-a fost! Mama şi-a lăsat copilul cu tatăl, izbucni Luc. —Domnule Salvatore, nu intenţionez să mă cert cu dumneavoastră pe tema asta. Iau copilul în grijă. Dacă vă opuneţi, vă arestez. Înainte ca Luc să răspundă, Grace întrebă: —Ce se va întâmpla cu Tony? Hatcher le explică în timp ce scria: —Legea prevede să fie transportată cu ambulanţa până la spitalul local. Va fi examinată acolo şi va fi ţinută peste noapte la Centrul de protecţie a minorilor.

Dimineaţă o să fie transportată la o casă de adopţie temporară, în timp ce un lucrător de la Serviciile sociale de urgenţă va investiga cazul. El vorbea după manual, cu o voce rece şi fară pasiune, repetând o explicaţie pe care, în mod evident, o dăduse şi înainte. — Cum o putem lua înapoi? întrebă Grace.El ezită, privindu-i. Pentru prima dată, garda lui se lăsă vizibil în jos. —Să fiu cinstit, mă îndoiesc că mai puteţi s-o faceţi. Cea mai mare şansă pe care o aveţi e să obţineţi un contact cu tutorele ei legal, de presupus mama, şi să obţineţi o declaraţie semnată de ea că v-o dă în grijă şi un certificat medical. O copie de pe certificatul de naştere o să vă folosească şi ea.Grace îl privi pe Luc. —Putem obţine toate astea? şopti ea.El dădu scurt din cap. —Pietro ni le poate trimite prin fax. —Chiar şi atunci, trebuie văzut dacă autorităţile o vor da în grija dumneavoastră. Deşi, Hatcher ezită, privind-o fix pe Grace, o prezenţă feminină permanentă în casă ar putea înclina balanţa în favoarea dumneavoastră. El închise carnetul cu un pocnet şi-1 băgă în buzunar. —Duceţi-mă la copil.Nu mai era nimic de făcut. Luc se duse în dormitorul liber şi împacheta o geantă cu haine pentru câteva zile, scutece şi tot felul de nimicuri. Luptând cu lacrimile, Grace o îmbrăca cu grijă pe Tony pentru călătoria prin răceala nopţii. În tot timpul acesta, ofiţerul Hatcher stătu în uşă, uitându-se la mişcările lor.Îl opri pe Luc înainte de a închide geanta cu lucruri. Dându-i copilul în braţe, înşfacă un iepure cu urechi mari din setul de animale şi-1 aruncă printre lucrurile din geantă. —Aș putea să-i pregătesc un biberon şi o sticlă cu lapte de rezervă. —N-are de ce dăuna. —Nu va lua decât un minut.Ea se uită la Luc. El o ţinea pe Tony, cu o față fără expresie, dar ea-i simţi furia neputincioasă . —Ofiţer Hatcher, vreţi să mă ajutaţi? Se uită rugător la Hatcher, sperând din tot sufletul că el îi va da lui Luc câteva momente de care avea nevoie să-şi ia rămas bun de la Tony.După o scurtă ezitare, poliţistul încuviinţă. —Două minute, nu mai mult.Flecărind nimicuri în timp ce pregătea laptele, Grace se rugă ca Luc să nu facă vreo nesăbuinţă. Spre uşurarea ei, el apăru în uşă exact când termină ea de amestecat laptele. Fără un cuvânt, el dădu ofiţerului bebeluşul şi geanta cu scutece. —Aici e cartea mea de vizită, spuse Luc. Numărul de acasă e pe spate.Aştept telefonul angajatului de la Servicii sociale la prima oră.Aceasta nu era o cerere. Hatcher înclină din cap.

—Vă sugerez să faceţi rost de hârtiile acelea şi repede. Altfel, nu va fi uşor! Şi cu asta plecă, ţinând-o cu blândeţe pe Tony în braţe. În secunda în care uşa se închise în spatele lui, Luc dădu cu pumnul în perete, făcând o gaură în tencuială. Grace veni în spatele lui, nefiind sigură dacă era cel mai înţelept lucru să se apropie de el în momentele acelea. —Totu-i în regulă, murmură ea. O s-o aducem înapoi. El se întoarse spre ea, cu ochii plini de o furie sălbatică,o culoare mai întunecată colorându-i obrajii. — Nu pot lăsa să se întâmple iar, Grace. Nu pot să-i las să-mi despartă familia din nou.Din nou? Se uită la el alarmată. —Cum adică din nou?El nu răspunse. În schimb, se îndreptă spre camera de oaspeţi, forţând-o să fugă ca să poată ţine pasul cu el. —Luc?El traversă camera până la landou, mângâind mobila colorată cu o mână surprinzător de blândă. Luând pătura roz, boţită, din landoul lui Tony, o îndoi şi o aruncă la căpătâiul patului. Se lovise când izbise cu pumnul în perete. O dâră de sânge îi curgea din încheieturile rănite. Nu dădea nici un semn că ar fi simţit ceva. —Aveam paisprezece ani când s-a născut Pietro, începu el. Cred că-1 poţi numi pe fratele meu un copil făcut târziu, deşi tata şi mama au fost încântaţi de adăugire. Făcea ca noi să fim o jumătate de duzină. Prima oară când l-am văzut, am crezut că e cea mai urâtă creatură din câte s-au văzut. L-am poreclit „faţă de maimuţă".Grace se aşeză în balansoar şi-1 privi cu îngrijorare. Îşi dăduse seama de ceva, nu ştia exact ce anume; dar aceasta avea de-a face cu sentimentele lui faţă de Tony. —Înfăţişarea lui Pietro s-a îmbunătăţit cu vremea, spuse ea încet. Spre surprinderea ei, un rânjet scurt îi apăru pe faţă. —Mda, s-a îmbunătăţit. Rânjetul îi dispăru. Mama a murit când el avea doar câteva luni. —O, nu, exclamă Grace încet.El ajunse din nou la landou, trimiţând personajele de carton să se învârtă ca într-un cerc de beţivi. —Nu sunt sigur dacă a fost din cauza solicitării la naşterea lui Pietro, avea patruzeci de ani când era însărcinată cu el, sau a ucis-o pneumonia. Cine ştie? Poate au fost amândouă. Nu asta contează acum. — Unde era Dom? —Tata era cu afaceri în Italia.Am avut necazuri până l-am găsit. Vocea i se adânci, răguşită de emoţie. —Mama avea toate acele date dar a mers atât de repede încât n-a mai avut timp să ne spună cum... Părăsi balansoarul şi veni lângă el.

—Ce s-a întâmplat? întrebă ea, strecurându-şi braţele în jurul mijlocului lui şi odihnindu-şi obrazul pe spatele lui masiv. Pielea lui era caldă şi moale sub faţa ei. El n-o împinse la o parte. În schimb, respira adânc. —Acelaşi lucru ca în seara asta. Poliţia a venit să ne ia într-o casă de adopţiune până va veni tata după noi. M-am luptat cu ei. Vreau să spun că m-am luptat fizic cu ei.El părea atât de rece şi stăpânit, atât de detaşat de amintirile lui! Dar ea ştia că era o falsă impresie. Putea să-i audă sunetul aspru al respiraţiei, putea să-i simtă tensiunea sub mâinile ei —De ce te-ai bătut? întrebă ea. —Unitatea familiei ne-a fost inoculată din leagăn. Ultima ei dorinţă a fost să-i ţin pe toţi împreună până se întoarce tata: Dar poliţia voia să ne separe. Nu puteam să-i las să facă asta. —Ai făcut tot ce ai putut, Luc, spuse ea repede. Erai atât de tânăr! Prea tânăr să ai grijă de un copil mic, să ai grijă de patru băieţi nedisciplinaţi. Mâinile i se încleştară de barele landoului. —Eu eram la post. Era de datoria mea să-i ţin pe toţi împreună până când tata venea acasă. Dumnezeu ştie că am încercat, dar n-am reuşit. Mi-au luat fraţii. Alessandro, gemenii, Rocco şi Pietro. Au avut nevoie de trei poliţişti să mă ţină în timp ce-i luau din casă.Închise ochii, înghiţind din greu. — Am fost dispersaţi la diverse case. Trei săptămâni mai târziu s-a întors tata. —Te-a învinuit? întrebă ea alarmată. —Niciodată. Dar am ştiut că dădusem greş. N-o s-o mai fac din nou. Jur, voi face orice - orice - să recâştig custodia lui Tony până se întorc Pietro şi Carina. —Ce ai în plan? întrebă ea nesigură. Se întoarse în braţele ei, uitându-se în jos la ea, cu ochii întunecaţi de o intensitate pasionată. —Tu şi cu mine suntem acum căsătoriţi oficial, spuse el cu o voce hotărâtă. —Nu poţi fi serios, exclamă ea, dându-se grăbită cu un pas în spate. Mâinile lui i se aşezară pe umeri, ţinând-o în loc. —Sunt extrem de serios. Hatcher a spus că o prezenţă feminină permanentă în casă ar înclina balanţa în favoarea noastră, şi aceasta e ceea ce intenţionez să fac. —Dar cum rămâne cu Will... William? —Ce-i cu el? întrebă el.Era o cutezanţă în Luc care o îngrijora şi privirea îi alunecă plină de nervozitate de la el. Poate nu era acesta cel mai bun moment să vorbească de presupusul ei logodnic. —Voi... voi discuta cu el. —Mda. Fă asta. Între timp, vreau să cărăm cât de multe lucruri de ale tale putem. Când domnişoara Asistent Social pentru Cazuri de Urgenţă va ajunge la

uşa mea, vreau să găsească un cuplu proaspăt căsătorit - periile de păr ale lui şi ale ei pe noptieră, periuţele noastre de dinţi împărţind acelaşi tub de pastă şi pantofii mei cochetând cu ai tăi pe podeaua garderobei. Dacă ar avea timp de gândire, dacă ar avea timp să însumeze toate motivele pentru care planul lui nu mergea. Se eliberă din încleştarea lui şi-şi strânse cordonul halatului îndepărtându-şi părul de pe faţă. — În caz că ţi-a scăpat, eu n-am încuviinţat cererea ta.El se întoarse spre ea. —Refuzi să mă ajuţi? Refuza? Se încruntă, uitându-se la landoul gol cu o durere pe care o simţea adânc în stomac. Cu fiecare oră care trecea, Luc o introducea din ce în ce mai adânc în problemele lui personale. Când Dom se va reîntoarce, ar putea să se uite la el cu fruntea sus şi să-i spună că-şi ţinuse promisiunea? Dar atunci, cum putea să-1 părăsească pe Luc în asemenea împrejurări groaznice? Cum îl putea ea părăsi? —Trebuie să pretindem că suntem căsătoriţi? Întrebă ea. —Poliţia crede că suntem logodiţi. —Ce se întâmplă dacă vor compara însemnările? —Atunci le vom arăta certificatul de căsătorie. Ea se holbă şocată la Luc. —Ce? —Mâine facem o cerere pentru a ne căsători şi vom face toate analizele, în caz că este necesară vreo căsătorie temporară. —Nu! N-o s-o fac!El se apropie, uitându-se de sus la ea, dominând-o, cu faţa hotărâtă. —O, da, o s-o faci. Nu-mi pasă ce mă costă. Îţi dau tot ce vrei, dar vei face asta. Nu e pentru mine, e pentru Tony.Se uită la el sfidătoare. —Ştii foarte bine să învârți vorbele!El respiră adânc, durerea desenând umbre adânci pe faţa lui. —Îmi pare rău. Ştiu că fac rău tot ce fac. Dar... Te rog, Grace! Am nevoie de tine. Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot să le-o las lor pe Tony. Ea-şi închise ochii, ştiind că ar putea să-l refuze fără probleme. Vocea stridentă a logicii îi spunea că nu e nici un motiv să-1 ajute şi că sunt toate motivele din lume să-1 refuze. Dacă ar fi deşteaptă, ar asculta de vocea aceea. Dacă ar fi deşteaptă... —În regulă, şopti ea. O voi face.Şi apoi el o sărută, o sărută cu atâta pasiune că reuşi să reducă la tăcere până şi vocea aceea interioară. Telefonul sună chiar în zori în dimineaţa aceea. Grace se sculă repede din pat, fiecare muşchi încordat din corpul ei făcând-o să-şi amintească că nu închisese

un ochi după plecarea poliţiei. Încă o dată îşi puse halatul pe ea şi fugi spre birou. —Pietro! îl auzi pe Luc exclamând. Unde eşti? Ce? Ce dracu faci înapoi în Italia? —Ce se întâmplă? întrebă Grace înăbuşindu-şi un căscat. Ce face Pietro în Italia?Luc acoperi receptorul. —Îmi încearcă nervii. Vorbi din nou în telefon. —Uite ce-i, aici lucrurile sunt grave. Poliţia a venit şi a luat-o pe Tony. Ea clipi, putând auzi protestele furioase ale lui Pietro de-a lungul camerei. —Spune-i că ne trebuie o declaraţie de dare în grijă, ceru ea. —Taci şi ascultă, i-o tăie Luc. Ea nu-şi putu ascunde durerea. —Voiam doar să te ajut. —Nu, nu tu, Grace. Pietro! Poftim? Nu te interesează pe tine ce face ea aici la ora asta. Ce ai tu de făcut e important! Grace închise ochii și gemu. Exact când credea că lucrurile nu se pot înrăutăți,soarta...sau în cazul de față Luc Salvatore..îi dovedise că greșise. —Știi foarte bine că, dacă ar fi după mine,aț lua-o pe Tony înapoi,dar avem nevoie de o declarație semnată de Carina și un certificat medical.Poți să te duci la ea și să ți le dea?Grace se apropie de Luc. —Nu uita certificatul de naştere, îi aminti ea.Exact. Şi copia după certificatul de naştere al lui Tony.Îmi trimiți documentele prin fax cât de repede poti, e clar? Altfel, îţi vor duce fata într-o casă de adopţiune şi o să-ţi trebuiască o mulţime de timp să o iei din nou în grijă!Grace îl apucă pe Luc de braţ. El se uită în jos la dânsa, extenuarea citindu-i-se pe faţă. În mod clar nu dormise nici el. —Spune-i că totul va fi bine. Spune-i să aibă grijă de Carina şi noi o să avem grijă de Tony. Mai spune-i o dată.El dădu scurt din cap. —Nu te îngrijora, Pietro. Ştii că o să am eu grijă de toate. Tu vino doar cât de repede poţi. După ce mai schimbară câteva cuvinte, închise telefonul. —Îmbracă-te, îi ordonă lui Grace aspru. Dacă avem de gând să o luăm pe Tony în seara asta, avem o listă de priorităţi lungă de un kilometru de rezolvat mai întâi.Primul lucru pe lista lui se dovedi a fi mutarea ei cu cât mai multe lucruri în casă la el. În câteva minute ei goliră practic casa ei şi încărcară maşina cu tot felul de lucruri personale.Zăngănind cheile în buzunar, se întoarse după ea. —Eşti gata? întrebă el, în mod evident nerăbdător să rezolve a doua problemă de pe lista lui - autorizaţia de căsătorie.

—Sunt gata într-o clipă, spuse ea, amintindu-şi dintr-o dată de robotul telefonic. Cine ştie când se va întoarce acasă. Mai bine ar verifica ce mesaje are înainte de a pleca. Nu se îndoia că există cel puţin unul de la tatăl ei. Spre groaza ei, erau trei. Fiecare îi cerea să se întoarcă acasă pentru că avea o surpriză pentru ea. Ei bine, surpriza va trebui să aştepte până când situaţia se va reîntoarce la normal. Următoarea pe bandă era ridicola conversaţie cu imaginarul William. Aruncând o privire nervoasă peste umăr, ea trecu repede peste delirul fără sens. Spre oroarea ei, imediat după monolog venea un mesaj de la Luc. —Ei, ei... torcea el în înregistrare. Cât de interesant! Se uită la maşină, dezorientată. Ce?Apoi îşi aminti de telefonul pe care îl dăduse în birou, chiar din propria ei iniţiativă. Avea telefonul acela un buton care afişa automat ultimul număr format? Se chinui să-şi amintească. Putea verifica, dar era nouăzeci la sută sigură că exista acest buton. Ceea ce însemna că, după ce ea chipurile trăncănise cu logodnicul ei, Luc apăsase pe buton şi descoperise că în loc să vorbească cu William, ea telefonase propriului robot. Închise ochii. Nu era de mirare că întrebase de existenţa unor piedici. Cu deghizarea ei sfâşiată şi cu descoperirea faptului că William nu exista, el trebuie să-şi fi închipuit că drumul era perfect liber, liber pentru seducţie! —Grace, grăbeşte-te, vrei?Ea sări. Cum putea să mai dea ochii cu el? Ce mai putea spune? —Vin! strigă ea.Trebuia s-o scoată cumva la capăt. Probabil că lăsase mesajul în mod,deliberat,în aşa fel încât ea să ştie că el ştie. Și acum că o făcea...și el la fel.. Ea gemu, acoperindu-şi fața.Poate ar putea pretinde că nu ascultase mesajele.Ar putea să se uite la el cât de inocent putea şi să se roage ca ochii ei să nu se umbrească sau alte prostii din astea.Da.Asta ar trebui să facă.Nu devenise ea destul de bună la felul acest de minciuni? —Ce dracu îți ia atâta? năvăli Luc în cameră.Aoleu! Privirea i se mută de la robot la fața ei roșie și,pentru prima dată în acea zi el rânji: —E ceva ce-ai uitat să-mi spui? —Nimic, izbucni ea ridicându-se în picioare. Mergem? —Nu mă mişc până nu admiţi că nu există nici un William!Ea îşi ridică bărbia. —Bineînţeles că există un William!Întorcându-i spatele înainte de a o putea opri, ea se îndreptă spre uşă. —Numai că nu sunt logodită cu el. Cu un râs scurt, Luc o urmă.

Următoarele ore trecură ca un dans drăcesc. După punerea în mişcare a actelor pentru o căsătorie rapidă, dacă nevoia o cerea, Luc îi cumpără o verighetă lui Grace, trecând peste protestele ei vehemente cu asprime. —N-am timp să mă cert cu tine pe tema asta, o informă el nerăbdător, punându-i inelul pe deget. Ai pretins că eşti logodită unsprezece luni. Acum o să pretinzi că eşti măritată. Care-i diferenţa?Ea-1 privi. —Dă-mi un minut şi am să-ţi spun. —Nu am nici o secundă. Asistentul social de urgenţă ne întâlneşte acasă la amiază. Nu avem prea multă vreme să punem totul la punct. Dându-şi seama că argumentele sale erau fără rezultat în faţa unei asemenea uimitoare hotărâri, ea renunţă şi se întoarse cu Luc în apartament. La ora douăsprezece ea îşi aşeză ultimul din lucrurile sale şi, exact atunci, cineva sună la uşă. Urmându-1 pe Luc, ei o întâmpinară pe funcţionară împreună. D-na Cartwright se dovedi a fi o femeie foarte plăcută, fără prea multă inteligenţă, care părea a urmări doar cariera. Avea în jur de patruzeci de ani. Lui Luc îi trebuiră exact trei minute ca s-o cucerească. În primul minut ei schimbară nume şi cărţi de vizită, Luc o prezentă pe Grace drept soţia lui şi îi mulţumi doamnei Cartwright pentru faptul că găsise timp în programul ei atât de încărcat să-i viziteze. În al doilea minut, o bombardă pe femeia uimită cu o mie de întrebări despre ce face Tony.În al treilea minut, el se relaxă, îşi ceru scuze pentru bruscheţe şi-i oferi cel mai fermecător zâmbet de care era în stare. Grace îşi dăduse de mult seama că zâmbetul acela putea topi gheaţa. Topirea doamnei Cartwright a fost o joacă în comparaţie cu asta. Conducând-o în sufragerie, el îşi concentra şi zâmbetul acela şi ochii lui aurii pe femeia neajutorată. —Vedeţi, explică Luc, şi nu era nici o umbră în sinceritatea aspră din vocea lui, Tony face parte din familie, îmi spuneţi ce trebuie să fac s-o aduc înapoi aici până se întorc părinţii ei din Italia şi o să fac. Orice! Doamna Cartwright se îmblânzi vizibil. —Vă rog să înţelegeţi, domnule Salvatore, noi nu încercăm să vă despărţim familia. Noi dorim ce-i mai bine pentru copil.El înclină satisfăcut capul. —Atunci avem aceeaşi ţintă. Eu cred că lucrul cel mai bun pentru Tony este să se întoarcă la familia ei. Haideți să vă arăt casa şi vom discuta ce mai trebuie făcut. Doamna Cartwright inspecta totul cu o amănunţime ce te scotea din sărite. În cele din urmă se minună în camera pe care o improvizaseră ei pentru copil. —O,dar ce cameră frumoasă aveți aici,spuse ea,oprindu-se în ușă.Ați făcut totul pentru nepoata dumneavoastră?

—Nu chiar pentru Tony, pretinse Luc,aruncând o privire furişă în direcţia lui Grace. Sperăm să-i dăruim câţiva verişori curând. Doamna Cartwright se înclină, mângâind braţul lui. —Pot să-mi dau seama din roşeata aceea că sunteţi căsătorită de curând. Ben Hatcher a vorbit despre dumneavoastră în raportul lui ca logodnica domnului Salvatore. Trebuie să vă fi căsătorit de curând? —Foarte, răspunse Luc în locul lui Grace. Asistenta socială făcu o notaţie scurtă în carnetul ei. —Mă bucur că aud asta. Foarte rar aprob un cămin dacă tutorii nu sunt căsătoriţi —Cine va avea grijă de Tony în timpul zilei? —Amândoi, spuse Luc. Am aranjat să lucrez în afara biroului până când fratele meu se întoarce cu soţia lui. —Soţia? se încruntă doamna Cartwright. Am înţeles că doamna Donati e singurul părinte. De fapt, sunt puţin preocupată de faptul că aţi declarat mai întâi poliţiei că fratele dumneavoastră şi doamna Donati sunt căsătoriţi, apoi că aţi recunoscut că nu era adevărat. O varietate de emoţii trecură pe rând pe faţa lui Luc... frustrare, furie şi, în cele din urmă, resemnare. —Ca să fiu sincer, doamnă Cartwright, aş fi spus tot ce mi-ar fi trecut prin cap ca s-o pot păstra pe Tony în familia ei se confesa el cu voce scăzută. Ştiu că e o mărturisire teribilă, dar fratele meu mi-o dăduse în grijă pe Tony şi nu voiam să-1 dezamăgesc. —Vă înţeleg sentimentele, dar trebuie să insist asupra absolutei sincerităţi din partea dumneavoastră de acum înainte. Asistenta socială era serioasă. Îşi lovi creionul de carnet şi Grace ştiu cu precizie că nu exista nici un fel de farmec care ar putea s-o facă să înghită vreo minciună viitoare. —Faptul că aţi minţit poliţia şi pe noi este o ofensă gravă. Dacă mai descoperim alte... discrepanţe, nu vă vom permite să aveţi grijă de nepoata dumneavoastră acum sau altă dată în viitor. Suntem înţeleşi? Grace crezu că va leşina la picioarele femeii. Nu îndrăzni să se uite la Luc. În schimb stătu cât de nemişcată putea, străduindu-se să se abţină de a se mai juca cu verigheta falsă. Cum de reuşise să se bage într-o asemenea încurcătură? Poate că ar fi bine să-şi sune tatăl, la urma urmei. Avea nevoie de o doză puternică de bun simţ şi de principii sănătoase. Dar una dintre predicile sale n-ar fi totuşi potrivită acum.Luc rezistă la criza iminentă mult mai bine. El îşi trecu degetele prin păr şi apoi îşi înclină capul.

—Suntem, spuse el.Doamna Cartwright nu păru să observe nimic în neregulă. Îşi examina însemnările şi spuse: —Mă preocupă şi mama în cazul acesta. —Carina este tânără şi foarte emoţională, spuse Luc păşind din nou în prăpastie. Nu gândea clar când a lăsat-o pe Tony cu noi. Avea un copil fără a fi căsătorită ceva care era interzis şi de părinţi şi de religia ei. Şi tocmai aflase ca mama ei e în agonie. Singurul lucru pe care a putut să-1 facă a fost să vină la fratele meu s-o ajute. — Dar a şi părăsit copilul! —L-a lăsat în grija mea.Sunt cel mai mare și frații mei vin întotdeauna la mine când au nevoie de ajutor. Uitați ce este, doamnă Cartwnght. Sunt sigur că, se vor căsători curând și se vor întoarce să rezolve situația asta.Dacă serviciile sociale doresc să investigheze dacă sunt un tutore potrivit pentru Tony, e bine. Dacă doresc să se instaleze la uşa mea şi să mă urmărească, sunt bineveniţi. Tot ce vă cer e să mi-o încredinţaţi pe Tony până când Carina şi Pietro se întorc. Acest discurs plin de pasiune avu, în mod evident, un efect asupra doamnei Cartwright. —Aţi făcut o pledoarie foarte elocventă în favoarea dumneavoastră, domnule Salvatore, spuse ea cu un oftat. —Aceasta a fost şi intenţia mea.Se încruntă în timp ce judeca valabilitatea cererii. —Foarte bine. Voi face câteva investigaţii de rutină despre situaţia dumneavoastră. Ar ajuta dacă mi-aţi furniza referinţe, atât financiare cât şi personale. —S-a făcut. Vă ajută asta? —Nu foarte mult. Dacă puteţi obţine o scrisoare de aprobare din partea mamei, o copie a certificatului de naştere a copilului, atunci voi recomanda ca Tony să vă fie returnată. —În seara asta? Ea zâmbi. —Voi face tot ce pot. Dacă este nevoie, un manager al cazului vă va verifica. Vă daţi seama că nici atunci când doamna Donati se va reîntoarce chestiunea nu va fi terminată, nu-i aşa? În ochii legii şi-a abandonat copilul. Avem o concepţie foarte clară despre asta. —Va avea sprijinul familiei Salvatore. Şi va fi sprijinită de soţul ei. —Sper pentru binele ei, că aveţi dreptate.Câteva minute mai târziu, doamna Cartwright plecă şi Luc o înşfacă pe Grace, petrecându-i braţele în jurul taliei şi învârtind-o prin cameră ca un nebun.

—Am reuşit! anunţă el jubilând, punând-o la loc pe podea. Nu ţi-am spus că se va rezolva? —Da, mi-ai spus, murmură ea.Dar nu era atât de încrezătoare. Nu numai că existau minciuni însăilate în ultimul moment, dar era şi angajamentul ei către Luc şi bebeluş. Cum mai putea să-1 privească pe Dom în ochi şi să pretindă căşi ţinuse promisiunea, când devenise atât de implicată în situaţia asta cu Tony... Tony? Dar cum rămânea cu Luc? închise ochii. Dacă ar fi cinstită - şi trebuia să recunoască că cinstea era dezastruos de rară în zilele astea - ar admite că devenise foarte ataşată de Luc.Dacă nu ieşea din situaţia aceasta repede, va pierde totul... Baby Dream Toys în primul rând. Dar, mult mai rău, inima ei. CAPITOLUL 8 ”Marea minciună Ziua 340 și complicațiile-s prin preajmă..” Tony ajunse înapoi acasă la Luc cam pe la vremea cinei în seara aceea și toți frații lui Luc veniră să-i sărbătorească întoarcerea.Cina se dovedi a fi una gălăgioasă,nu fiindcă Tony ar fi fost deranjată de zgomotele amestecate pentru că, oricum, participa la ele. Purtând o rochie roz, plisată şi o fundă asortată, îşi fermeca un unchi după altul cu întreg repertoriul ei de ciripituri, gângurituri şi zâmbete fără dinţi. Când adunarea se pregăti de plecare, reîncepu încurcătura. —Asta e o adăugire interesantă, proclamă Marc cu voce tare.El luă mâna lui Grace şi-i examină verigheta care-i împodobea degetul. În zece secunde, toți fraţii lui Luc o înconjurară. —E reală? întrebă Stef. —Nu te-ai măritat cu tipul ăla, Will-William, nu-i aşa? o întrebă şi Stef cu voce dezaprobatoare. Nu-i destul de bun pentru tine, Grace, nu, dacă te face să te îmbraci ca o fată bătrână!Înainte ca Grace să poată răspunde, Luc interveni şi o prinse de cot. —Verigheta e acolo pentru că eu i-am pus-o pe deget, anunţă el, trăgând-o aproape.O linişte de mormânt urmă explicaţiei lui. Apoi Rocco întrebă. —Dar e de-adevăratelea?Pentru o clipă, Grace crezu că Luc va minţi. Îşi împinse cotul în el, ca să descurajeze vreun plan de genul acesta. —Să nu îndrăzneşti, spuse ea înăbuşit. Am spus şi-aşa destule minciuni. M-am săturat de-atâta minciuni!Se uită în jos la ea, ochii strălucindu-i drăceşte. Ridicând din umeri, admise: —Nu, nu e. —Încă? sugeră Marc cu un rânjet. Luc îl ignoră.

—Cei de la serviciile sociale cred că e real. Dacă cineva va crede altfel, o pierdem pe Tony. Aşa că ţineţi-vă gura.Faţa lui Stef era îngândurată de-atâta confuzie. —Şi atunci când a început afacerea asta cu căsătoria? Credeam că voi, tipilor, doar vă prefăceaţi că sunteţi logodiţi! —Asta era pentru politeţe. Pricepe o dată, frăţioare, spuse Alessandro oftând de exasperare. Uite... ei sunt şef şi asistentă la birou, logodiţi în faţa poliţiei, căsătoriţi în faţa celor de la serviciile sociale şi doar buni prieteni în faţa noastră. —Şi vouă vă e clară chestia asta? Chiar că-i complicată, se plânse Stef. Alessandro ridică o sprânceană, expresia lui amintindu-i lui Grace, în mod uimitor, de Luc. —Aş vrea să ştiu cam în ce categorie intră când sunt singuri cu Tony. —Poate nu intră în nici o categorie, sugeră Marc uitându-se la Grace cu o privire batjocoritoare. Poate că intră în cel mai apropiat pat. —Destul, spuse Luc cu privirea mânioasă. —Mda!Rocco îl prinse pe Marc de braț.Ai grijă cum vorbeşti. Păzeşte-ţi gura. —Eu mai degrabă aș păzi-o pe-a lui Grace. —A,da?Cum ai de gând să faci asta,cu ochii închiși?Marc strânse pumnii. —Mai întâi va trebui să vedem dacă mai poţi face ceva cu pumnii tăi,ceva ce nai mai făcut de când eram de doisprezece ani. —Atunci e timpul să remediem lipsa asta de putinţă! —Fă-o, Rocco, îl încuraja Stef. Merită să văd. —Am spus destul! îi fulgeră Luc cu privirea. Ieşiţi afara, toţi! Tony tocmai a adormit şi nu vreau s-o treziţi din nou. N-am prea dormit nici eu de când cu povestea asta! —Asta explică tot, spuse Marc ironic. Poate că ai fi mai odihnit dacă nu ţi-ai petrece nopţile sărind...Luc îşi reduse fratele la tăcere cu o singură privire. —E timpul să plecaţi. Toţi, afară! spuse el mânându-i afară din cameră şi apoi pe uşa de la intrare. În timp ce plecau ei nu făcură nici un zgomot, deşi Rocco se strâmbă când ajunse în dreptul uşii doamnei Bumgartle, înainte ca ceilalţi să-1 poată împiedica.Singură cu Luc, Grace se uită la el cu o expresie încurcată. —E într-adevăr un lucru înţelept să-i implici pe fraţii tăi în înşelăciunea asta? Şi-aşa mă simt destul de vinovată. —Chiar aşa? Te-ai simţit vinovată pretinzând că eşti logodită cu William? întrebă el, venind să stea în faţa ei.Ea privi în altă parte, roşeaţa urcându-i în obraji. —Aceea era altceva...El îi ridică bărbia cu degetele şi o forţă să se uite la el.

—Altceva? De ce? —Ştii foarte bine de ce. Nu încercam sa păcălesc poliția şi serviciile sociale. —Nu, doar pe mine. Privirea lui cercetătoare se ascuţi. Niciodată nu mi-ai explicat!Ea se îndepărtă de el. Spre uşurarea ei, el o lăsă. —Nu ţi-am explicat? întrebă ea nesigură. —Nu. Te-ar deranja dacă m-ai lumina acum? —Nu chiar. —Ţi-e teamă? întrebă el batjocoritor. Mă laşi să ghicesc eu de ce-ai făcut-o? —Am mai jucat o dată jocul ăsta, nu-i aşa, Luc? Vorbea mai tăios decât intenţiona. —Nu s-a sfârşit bine. —Am câştigat atunci? Nu pot să-mi amintesc. —Cred c-am fost la egalitate. —Atunci insist să-1 mai jucăm o dată. Niciodată de când începuse înşelăciunea lor nu se simţise mai vulnerabilă. Atracţia ei pentru Luc creşetea cu fiecare moment pe care-1 petreceau împreună, din moment ce ducea dorul atingerii lui, a sărutărilor lui, a pasiunii lui. Cum de putea, după ce-i rezistase unsprezece luni, să fie atât de aproape de capitulare acum?Prinzând-o de coate, el o trase spre el. Avea o privire atât de ademenitoare! Ea-şi odihni mâinile pe pieptul lui, simţindu-i muşchii încordându-se sub degetele ei. Îi trebui toată voinţa pe care o avea să nu-şi lase mâinile să hoinărească, explorând ce era sub cămaşa albă. Ea-şi înclină capul, luptând din ce în ce mai greu cu tentaţiile. —Luc, nu, şopti ea. —Cred că ţi-ai ascuns adevărata înfăţişare şi-ai purtat inelul acela de logodnă pentru a te proteja. —Proteja? Ea râse uşor: Asta-i prostie!El scutură din cap, uitându-se exasperat la ea. —Nu.Cred că am dreptate. Cred că ai avut o experienţă urâtă cu ultimul tău patron.Vocea lui căpătă o blândeţe care o dezarmă. —Te-a hărțuit?De aceea purtai hainele acelea,pentru a te apăra,pentru că ai crezut că eu pot fi ca el? Pot să te înţeleg, chiar şi să fiu de acord.Dar de ce ai lăsat să treacă atât de mult timp, din moment ce țtiai că nu sunt astfel? Se simți ca un vierme.El era total în necunoştintă de cauză.Cum putea ea să treacă de la un asemenea motiv,care-ți inspira afecțiune,la târgul pe care-l făcuse cu propriul lui tată şi cu care fusese de acord'? —Nu, greşeşti, Luc. Jur!

El ridică o sprânceană, un zâmbet ironic apărându-i pe buze. După toată înşelăciunea dintre noi, crezi că o să te mai cred? Dacă ar şti! —Pentru cultura ta generală, am spus în total şase minciuni în toată viaţa mea înainte de a lucra la familia Salvatore! El coborî o mână de-a lungul cefei şi îşi înfipse degetele în părul ei. —Şi bănuiesc că mai apoi ai recuperat timpul pierdut! Ea îngheţă sub atingerea lui. —Ai promis că n-ai să mă atingi, ţi-aminteşti? —Mi-amintesc. Gura i se apropie până când îi simţi răsuflarea pe faţă. —Dar era o promisiune făcută să fie călcată.Capul i se aplecă şi mai mult şi sărutul lui îi bloca toate gândurile, toată rezistenţa. Ea-şi petrecu mâinile în jurul mijlocului lui, dorinţa ducând-o într-un vârtej de foc, ameninţând să-i scape de sub control. O trase mai aproape, coapsele lui înconjurându-le pe ale ei şi ea i se cuibări în braţe, simţămintele pe care el i le provoca nesemănând cu nimic din ceea ce trăise vreodată.Îndepărtându-se uşor, îi descheie cei câţiva nasturi ai bluzei şi îndepărtându-i-o de pe umeri, el îi descoperi linia prelungă a gâtului, curbele dulci ale sânilor. Îşi coborî capul, sărutând-o cu dor în scobitura moale a gâtului. —Te doresc, mia amorata, murmură el, cu răsuflarea fierbinte pe gâtul ei. Inima îi bătu mai repede sub mâinile lui şi ea scutură din cap, agăţându-se cu disperare de slaba urmă de raţiune care îi mai rămăsese. Toate simţurile îi cereau să i se supună, dar pur şi simplu nu putea trece de linia aceea, nu putea permite o relaţie fizică fără un angajament emoţional care să o însoţească. —Nu putem. N-ar fi bine.Dar se simţea bine. Nespus de bine. —Ar fi rău să n-o facem, argumentă el. Care-i problema? Ai recunoscut că William nu există. Slujba ta e sigură. Tu mă vrei, eu te vreau.. Mâinile i se strânseră pe şoldurile ei, făcând-o să înţeleagă cât de mult o dorea. Ea nu mai putea fi sigură cât îl mai putea opri. Şi nici nu mai era sigură cât de mult mai dorea să-1 oprească. —Luc, asta-i o nebunie. Ne cunoaştem de aproape un an şi niciodată nu s-a întâmplat asta. Gândeşte-te. Suntem sub un mare stress. Suntem siliţi să locuim împreună în împrejurări dificile, foarte dificile. E... o reacţie involuntară sau ceva în genul acesta.Se uită la ea dezamăgit.O reacţie involuntară? Glumeşti, nu-i aşa? —Sunt foarte serioasă, insistă ea. E situaţia în care nu e pentru că într-adevăr vrem... ştii tu.El râse cu un sunet aspru şi batjocoritor

—Crede-mă că atunci când spun că într-adevăr vreau...știi tu,îmi doresc extraordinar..știi tu.Și dacă nu voi face...știi tu ce în curând,voi face ceva necugetat,ca de exemplu să-ți mușc blestemații de nasturi de la bluză! —Luc! —Tu nu pricepi,așa-i?Vreau să-ți sărut fiecare milimetru din corpul tău, începând cu gura aceea delicioasa. Vreau să te dezbrac de toate hainele şi să fac dragoste cu tine, îndelung şi dulce. Şi vreau să fac asta în fiecare cameră a apartamentului, începând de aici şi de acum. Şi, după ce voi fi făcut asta, vreau s-o fac de la început. Pricepi acum cât de mult doresc... ştii tu?Se întrebă dacă arăta tot atât de şocată pe cât se simţea.Nervoasă, îşi linse buzele şi îl privi pe Luc, care avea ochii de un auriu strălucitor, —Şi unde duc toate astea? —Direct în pat, răspunse el fără să o înţeleagă. —Nu asta am vrut să spun şi o ştii. Te interesează să te însori sau vorbim doar de o aventură?Mâinile i se strânseră pe umerii ei. —Bănuiesc că vrei un răspuns cinstit, nu-i aşa? —Ar fi mai confortabil. El ezită, apoi spuse direct. —Vreau să fac dragoste cu tine... E cel mai cinstit răspuns pe care ţi-1 pot da. —Înţeleg.Se uită în altă parte, sperând să-şi poată ascunde dezamăgirea. Fusese plin de tact. Dar ideea principală era că el o dorea ca amantă, nu ca soţie. Bănuise asta, de fapt. Totuşi, nu-şi imaginase cât de tare o va afecta adevărul. Eliberându-se din îmbrăţişarea lui, îşi îmbrăcă bluza. Nu încercă să o încheie cu nasturii. Mâinile îi tremurau prea tare ca să încerce. —Grace.. —Cum rămâne cu slujba mea? Vreau să spun că aventurile nu durează veşnic. Un sfârşit e inevitabil. —Dacă decidem să ne implicăm unul în viaţa celuilalt, nu cred că ar trebui să lucrăm împreună în continuare. Plănuisem să-ţi spun la sfârşitul anului. Există un post de nivel managerial. Ar fi o avansare, mai mulţi bani şi o mare posibilitate de a avansa.De-abia putea să înţeleagă. Niciodată nu bănuise că ar putea dori s-o promoveze. Nici nu putea să nege cât de tentantă i se părea oferta lui. Trebuia să-şi amintească de Baby Dream Toys. Oh, de ce amintirea aceea devenise un asemenea chin? Punându-şi braţele în jurul mijlocului, spuse: —E prea mult, prea repede. Am nevoie de timp. Nu vreau să fac ceva să pot regreta în timp ce noi mai avem împreună grijă de Tony. —Vrei să aştepţi până se întorc Carina şi Pietro, asta vrei? —Da.

—Asta nu se va întâmpla într-o săptămână. Nu până în Ziua Recunoştinţei. Capul îi zvâcni şi se holbă la el înspăimântată. —Ce?! —Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun mai devreme. El se uită la ea cu o expresie nedefinită. —Cred că aveam altceva în minte. Pietro a sunat exact înainte să vină fraţii mei. Sunt încă în Italia cu familia Carinei, în timp ce mama ei e în convalescență. El spune că vorbeşte cu ea acum, dar n-a convins-o să se căsătorească cu el, încă. —Dar încă șapte zile!Când se întoarce Dom?întrebă ea înspăimântată. —Trebuie să sosească în săptămâna de după Ziua Recunoştinţei. Asta apropia totul. Apropia prea mult. Avea nevoie să se gândească, să-şi pună gândurile în ordine. Chiar dacă îşi dădea seama sau nu, Luc îi cerea să sacrifice totul după ce muncise atât de greu să-1 obţină. Şi pentru ce? Pentru o scurtă aventură. Câteva săptămâni sau luni pasionate. Cum putea ea încuviinţa asta? Răspunsul ei părea evident. Şi ar fi fost, dacă n-ar fi existat un singur lucru: ea îl dorea tot atât de mult cum o dorea şi el. —Grace? —Am nevoie de timp, îl informă ea.Se străduia să-şi recapete aerul acela calm, stăpânit, pe care-1 arborase unsprezece luni. Era o luptă mai dureroasă decât şi-ar fi putut ea imagina. Unde se dusese stăpânirea ei de sine? Şi detaşarea ei? —Când vieţile noastre se vor întoarce la normal, îţi voi putea răspunde. —De Ziua Recunoştinţei? —De Ziua Recunoştinţei. —Şi până atunci?Privirea pe care i-o aruncă fu foarte hotărâtă. —Nu mă vei mai atinge. Nici măcar un sărut. Nici o îmbrăţişare. Nu vreau să fiu împinsă să iau o hotărâre. Ea-şi dădu seama că el nu era satisfăcut. —Şi dacă nu sunt de acord? —Atunci va trebui să explici serviciilor sociale că soţia ta nu locuieşte cu tine. Neaşteptându-i reacţia la ameninţarea ei, nedându-şi timp să-şi schimbe hotărârea şi să se arunce în braţele lui, ea fugi practic din cameră. Următoarele cinci zile se dovediră a fi cele mai lungi din viaţa lui Grace. Acum mai erau aproape patruzeci şi opt de ore până la termenul lor de Ziua Recunoştinţei, ultimele zile ale angajamentului ei la Salvatore se scurgeau şi se apropia şi ziua reîntoarcerii lui Dom. Ţinându-se de cuvânt, Luc n-o mai atinsese, ceea ce le făcuse dorinţa insuportabilă. Drept urmare, ea nu ştia dacă

să-i mulţumească pentru că se ţinuse de promisiune sau să-1 lovească. Dar din moment ce ea fusese cea care impusese regulile, trebuia să le suporte efectele. Cât îşi dorea să poată vorbi cu tatăl ei, să o poată ajuta sau s-o sfătuiască! Dar nu mai vorbiseră în ultimele două săptămâni şi, deşi ea lăsase mesaje, încă nu se întâlniseră.Soneria de la intrare sună. —Luc! strigă Grace, chinuindu-se să pună un scutec în jurul lui Tony, o Tony care se zbătea cu hotărâre. —Du-te la uşă. E probabil funcţionara care se ocupă de caz. Poti să deschizi? —Ce? —Soneria! —Deschid eu.Grace oftă, înfăşurând şi prinzând în nasturi cât de repede putea. —Nu-i faci unchiului tău asemenea probleme când te schimbă el. Cred că nu-i drept să te lupţi cu mine din moment ce eu sunt cea care tocmai te-a servit cu un biberon bun şi cald! Tony răspunse cu un gângurit şi cu o mişcare hotărâtă a picioruşelor ei dolofane. Exact când Grace termina, auzi ușa din faţă izbindu-se. O clipă mai târziu, Luc năvăli în cameră.O singură privire îi spuse că avea vești proaste. —Repede!spuse el,smulgând-o pe Tony de pe masa de schimbat și înfundând-o într-un coș de rufe iar cu o altă mișcare luând toate rufele copilului care stateau pe pat. —Vino cu mine.Grăbește-te! —Nu poți s-o pui pe Tony acolo! Luc. Ce s-a întâmplat?Ce-i în neregulă'? El nu răspunse, pur şi simplu înşfăcând coşul și ieşind în viteză din cameră. Grace fugi după el. Soneria de la ușă suna din nou cu un sunet strident şi sâcâitor. Deschizând uşile dulapului din camera lui, Luc dădu pantofii într-o parte şi puse coşul pe podeaua dulapului. Tony gânguri fericită. Imbrâncind-o pe Grace în spatele coşului, el trânti uşile. —Stai aici. Nu mişca şi nu face nici un zgomot —Luc!Ea deschise uşile din nou şi-şi scoase capul afară. —Ce se întâmplă? —În cazul în care nu-ţi pasă, atunci deschide gura şi vorbeşte, fă zgomot. Trebuie să stai liniştită!Soneria sună iar, cu sunete scurte ca de stacatto. Sărutând-o repede, Luc o împinse înapoi în dulapul uriaş. —Tata e aici. Acum stai liniştită, închise uşa.Grace o deschise. —Dom e aici? Dar trebuia să vină peste aproape o săptămână.

—N-am timp de asta acum, spuse printre dinţi. Tata nu poate afla de Pietro şi Carina până când nu sunt căsătoriţi, sau dezmoşteneşte pe toată lumea. Ceea ce înseamnă că voi două trebui să staţi ascunse. —Am înţeles asta. Dar de ce aici? De ce nu în camera de oaspeţi? El îşi dădu nervos cu mâna prin păr. —Aici e cel mai sigur loc din casă. N-a fost în dormitorul meu de când a intrat fară să bată şi a prins menajera făcându-mi patul. Aşa că ar fi bine să staţi liniştite.EI trânti uşa. Ea o deschise, uitându-se la el uimită. —Dar ce era în neregulă cu menajera care-ţi făcea patul?Îi aruncă un rânjet scurt. —Era goală în momentul acela. Acum soneria suna fără întrerupere. —Grace, pentru Dumnezeu! Mai deschizi uşa asta o dată şi te scot de aici, te prezint drept soţia mea şi îi spun că Tony e a noastră! Fără un cuvânt, ea închise uşa cu un pocnet. Spre dezamăgirea ei, Tony adormise. Cum putea Tony să moţăie cu tot scandalul? se întrebă Grace uimită. Copiii sunt creaturi atât de ciudate! Auzi uşa izbită din nou. Plecase deja Dom? Putea ea să se strecoare să vadă? O italiană plină de furie izbucni dinspre sufragerie. Ei bine, aceasta îi răspundea la întrebare. Nemaifiind în stare să reziste, ea-şi apăsă urechile pe stinghiile şifonierului. Dom vorbea încă... sau striga... în italiană. —Ți-am spus că-mi pare rău, îl auzi pe Luc răspunzându-i cu o voce adâncă, în engleză.Avea o voce uimitor de calmă. —De ce nu ne-ai anunţat că vii? —Mi-a părut o idee mai bună atunci, veni sec răspunsul. Urmă apoi o tăcere lungă şi Grace aproape că-1 văzu pe Dom cum se gândeşte la răspunsul lui Luc. —Nu-i aşa că ai o femeie aici? întrebă el. De aceea mi-ai trântit uşa-n nas. Unde ai ascuns-o?Grace se dădu înapoi, se ghemui şi se aşeză lângă coşul de rufe,își puse mâinile la piept şi se rugă ca ei să n-o fi auzit apoi se rugă mai fierbinte ca nu cumva Tony să se trezască și să înceapă să plângă. —De fapt,am două,veni răspunsul calm al lui Luc.O blondă și o brunetă.Grace își ținu răsuflarea aşteptând, reacția lui Dom, așteptând să explodeze sau să vină s-o înşface din locul unde se ascundea.O clipă mai târziu auzi izbucnirea lui de veselie. —Due. Asta-i chiar una bună! Aproape că te cred. —Vrei să vezi în dormitor? Acolo le ascund.

Grace abia se stăpâni să nu ţipe. Înnebunise? întrebarea lui Luc păru să plutească în aer câteva minute nesfârşite. Apoi Dom oftă. —Scuză-mă pentru micul incident, mârâi el. Tânăra doamnă o să mă scuze dacă tu n-o faci. Aş vrea să schimbăm subiectul. Unde-i Grace? Am întrebat de ea şi mi-au spus că este şi ea plecată. —I-am dat o după-amiază liberă. A lucrat din greu în ultimul timp. —E o fată bună. Eu ţin foarte mult la ea. —E mult mai grozavă decât pare la prima vedere. Dom chicoti. —Cred că cuvintele tale sunt mai adevărate decât crezi. —Nu prea cred, veni răspunsul riscant al lui Luc. Dar destul despre afaceri. Cum ai călătorit în Italia? Ne-a fost dor de tine. Pe când vocile scădeau în intensitate ajungând la o conversaţie obişnuită, Grace se ghemui lângă coşul cu rufe. Fusese aproape de nenorocire. Dacă Dom ar fi intrat şi ar fi descoperit-o... Ea se cutremură. Ar fi însemnat sfârşitul planului ei de a-şi deschide BatyDream Toys.Oricum nu-l mai putea deschide. Îşi puse capul pe genunchi şi oftă. Un lucru ştia sigur: nu-1 putea evita pe Dom la nesfârşit. Ce-i va spune când se vor întâlni? Nu putea să pretindă că anul trecuse fără vreun incident. Ar trebui să fie cinstită cu el şi să-i spună prin ce trecuse în ultimele zece sau unsprezece zile. Dacă el dorea să anuleze târgul lor, ea nu va avea nimic împotrivă. La urma urmei, ea fusese aceea care călcase regula. Amintindu-şi sărutările pasionate ale lui Luc cu un dor nespus, fu silită să recunoască că-şi încălcase regula mai mult de două-trei ori. Odată ce avea toate faptele, Dom ar avea toate drepturile să refuze să o ajute să-şi pună pe picioare propria afacere. Ei bine, putea trece de asta.Dar cum rămânea cu Luc? îşi muşcă buzele. Ea nu se îndoia că va afla adevăratul motiv al deghizării ei, va descoperi că motivele ei fuseseră mai mult decât interesate Era inevitabil ca Dom să-i spună lui Luc adevărul. Cum va reacţiona când va afla adevărul? închise ochii, înăbuşindu-şi un geamăt. Ştia cum va reacţiona. Ochii aceia minunaţi, aurii, vor îngheţa pentru totdeauna. Slujba ei de asistentă va lua sfârşit. Serviciul ei într-un post managerial se va spulbera ca praful în vânt, iar relaţia lor va lua sfârşit înainte de a începe cu adevărat, aşa cum era de aşteptat. Îşi înăbuşi un suspin, înecându-l pe genunchi. Era timpul să privească în faţă faptele. Pentru că, de fapt, realitatea era că la un moment dar se îndrăgostise fară speranţă de Luc Salvatore. Şi, deşi ar fi trebuit să-i pese că pierdea Baby Dream Toys, îi păsa mult mai mult că-l pierdea pe Luc.

Stând acolo pe podeaua şifonierului, singură şi rănită Grace realiză spulberarea tuturor viselor ei. Şi, oricât de mult ar fi încercat,nu putu împiedica o lacrimă rebelă să nu-i alunece pe obraz.Luc se uită îngrijorat la ceas în timp ce-l conducea pe Dom spre ușă. —E grozav că ai venit acasă, tată. Mulţumesc că ai trecut pe la mine. — E foarte bine acasă. M-am decis să mă întorc mai devreme în aşa fel încât să am toată familia în jurul meu de Ziua Recunoştinţei.Se opri în uşă. —Ar fi convenabil? —Minunat. Într-adevăr minunat! Luc deschise uşa. O tânără în costum de serviciu, cu ochelari cu ramă metalică pe vârful nasului, stătea la uşă uimită. —O, Dumnezeule, exclamă ea. M-aţi speriat. Revenindu-şi repede, întinse mâna. —Bună ziua. Sunt doamna Carstairs, se prezentă ea. Sunt... —Maseuza mea, o salută Luc tare. Înşfacând-o de mână, o trase în apartament. —În sfârşit! —Nu! Eu... Dom chicoti: —O blondă, o brunetă şi acum o roşcată. Dădu din deget spre Luc: —Ştiam eu că nu pui ceva curat la cale. Într-una din zilele astea, băiete... Luc îşi petrecu un braţ în jurul asistentei sociale şocate. —Niciodată nu-ţi pot povesti tot. O să vorbim mai târziu, tată, şi bine ai venit acasă.Trânti uşa. Domnişoara Carstairs se smulse din îmbrăţişare, căzând aproape peste uşă. —O, doamne, murmură ea, roşie la faţă şi fără respiraţie.Își adună o buclă desrinsă din cocul strâns în vârful capului. —Eu nu sunt maseuză! Luc ridică o sprânceană. —Nu sunteţi? —Nu! Sunt doamna Carstairs, de la serviciile sociale. Sunteţi domnul Salvatore? —În carne şi oase. Încântat de cunoştinţă. El îi întinse mâna. Ea se holbă la degetele lui întinse ca şi cum ar fi încercat s-o muşte. —Sunt managerul cazului dumneavoastră. Se uită la el plină de suspiciune. —Sunteţi sigur că sunteţi domnul Salvatore? Domnul Luc Salvatore a cărui soţie e doamna Grace Salvatore? —Corect.Poate că n-ar fi trebuit să o prezinte drept maseuza lui, dar era singurul lucru la care se putuse gândi atunci. Dacă era inteligent, el o putea da afară pe mica domnişoară Carstairs repede, înainte ca ea să descopere că le ascundea pe

Grace şi pe Tony în dulap. Serviciile sociale ar fi scos copilul din apartamentul lui în viteză dacă s-ar fi întâmplat asta —Vedeţi, îmi pare rău că Grace şi Tony nu sunt acasă. Lăsându-şi mâinile pe umerii ei, o scoase pe uşă afară,închise uşa, şi se uită în sus şi-n jos pe hol. Dom nu se vedea prin preajmă. —Ce-aţi spune dacă aţi veni mâine?Lăsându-şi mâna pe spatele ei micuţ, o împinse în hol. Un plânset de copil răsună din apartament şi sprâncenele doamnei Carstairs se ridicară. — Soţia dumneavoastră şi Antonia nu sunt acasă? Şi ce se aude plângând, dacămi dati voie să întreb? Mie mi se pare a fi un copil. Înainte să o poată opri, ea intră val vârtej în apartament nedându-i altă soluţie decât să o urmeze. Luându-se după sunetul unei Tony foarte supărate, ea intră in dormitorul lui şi şovăi în faţa dulapului. Uitându-se la el cu o privire dojenitoare, deschise uşile dulapului, trântindu-le de perete.Luc respira ascuţit, sigur că nu mai văzuse un tablou mai plin de farmec în toată viaţa lui. Grace stătea pe podea cu Tony la sân. Mănunchiuri de bucle aurii îi încadrau faţa îmbujorată de somn. Ea clipi spre ei cu ochii blânzi şi somnoroşi. În mod evident, abia se trezise din somn. —Le obligaţi pe soţia şi nepoata dumneavoastră să locuiască într-un dulap? întrebă doamna Carstairs, întorcându-se spre el, sau doar le obligaţi să doarmă acolo?! — Nu, nu le oblig pe soţia şi nepoata mea să locuiască într-un dulap rosti cu greutate Luc. Şi nici nu dorm acolo, în cea mai mare parte a timpului. Tatăl meu... Vezi, Grace...îşi trecu mâna prin păr plin de exasperare. —E o poveste lungă.Doamna Carstairs îşi duse mâinile la piept şi bătu din picior. —Am tot timpul din lume!Punând-o pe Tony înapoi în coşul cu rufe, Grace se chinui să iasă din şifonier. Încercarea de a sta în picioare se dovedi cea mai dificilă. Îi tremurau genunchii. Luc o prinse.!Mi-au amorţit picioarele, se plânse ea cu voce înceată. Cât timp a stat tatăl tău? —Nouăzeci de minute fară sfârşit, îi răspunse el,sprijinind-o până când putu să se dezmorţească. Se uită cu atenţie spre ea şi se încruntă. Luând-o de bărbie, îşi trecu degetul de-a lungul obrazului ei cu o întrebare în privire. —Cara? Te simţi bine? întrebă el cu voce joasă. O bură de culoare apăru pe obrajii lui Grace. Putea el să-şi dea seama că plânsese? Dumnezeule, spera că nu. Îşi concentra atenţia spre asistenta socială, zâmbindu-i şi întinzându-i mâna.

—Bună. Sunt Grace Salvatore. —Lillian Carstairs. Pot să vă întreb dacă dumneavoastră şi copilul vă ascundeţi des în şifonierul soţului dumneavoastră? —E prima oară de când o cunosc eu, răspunse Luc în locul lui Grace. Nu pot garanta pentru alte şifoniere. Te-ai mai ascuns şi în altele? —Doar într-unul. Când aveam cinci ani. —Vă rog să mă scuzaţi, îi întrerupse doamna Carstairs. Haideţi să ne ocupăm de acest şifonier şi de această împrejurare. De ce vă ascundeaţi în şifonier? —Pentru ca Dom, tatăl lui Luc, să nu ne găsească, răspunse Grace. Luc oftă obosit. —Tatăl meu nu ştie despre existenţa lui Tony. Nici despre faptul că Grace şi cu mine ne-am căsătorit. Noi am făcut-o pe ascuns în timp ce el era în Italia. Şi până o să-i spun... —Soţia şi nepoata dumneavoastră vor sta ascunse în șifonier? sugeră sec asistenta socială. —Vom folosi baia data viitoare, se oferi Grace Ar fi în regulă în cazul ăsta? —Cel mai bine ar fi să-i spuneți adevărul,- spuse doamana Carstairs în termeni foarte clari. Bănuiesc că asta e explicația acelei prezentări neobişnuite la uşă. —O nuanță de veselie lumină fața lui Luc. —Îmi pare râu. Nu doream să vă fac cunoștință cutatăl meu. El deja îşi făcuse o părere în ceea ce privește prezenţa dumneavoastră și m-am mulțumit cu asta.Îmi cer scuze dacă v-am ofensat.Culoarea îi apăru pe obraji doamnei Carstairs şi Grace putu să-și dea seama că farmecul infam al familiei Salvatore îşi făcea efectul încă o dată. —Asta e destul de neobişnuit, murmură tânăra femeie. —Ce-aţi spune dacă am lua-o de la capăt, sugeră Luc. Veniţi în bucătărie şi serviţi o cafea şi apoi vă vom arăta apartamentul şi vă vom răspunde la orice întrebare doriţi. Cafea, Grace? —Grozav, fu ea de acord. —Şi un biberon pentru Tony, cred. Grace scoase coşul din dulap şi o luă în braţe pe Tony. Încă o dată Luc vorbea şi-şi găsea ieşirea dintr-o situaţie dificilă. Cât ar fi dorit să aibă darul lui! I-ar fi folosit foarte mult în zilele ce urmau.Închise „ochii şi-şi îngropă faţa în gâtul lui Tony.Lucrurile deveneau atât de complicate! Cât de mult mai putea suporta să trăiască într-o minciună? Poate ar fi bine să-i mărturisească viclenia ei lui Luc după ce pleacă doamna Carstairs. Ar fi tot atât de cinstită cu el pe cât de sinceră voia ea să fie cu Dom. Dacă i-ar spune, cum ar reacţiona? Ar înţelege de ce

alesese să-1 tragă pe sfoară?Într-un fel bănuia că nu. Oricum, asta ar schimba relaţia lor şi ea nu credea că era gata pentru asta. —Grace, o chemă Luc. Vii?Ea-şi ridică capul şi răsuflă adânc. Poate ar trebui să bea o cafea fierbinte şi să se gândească un timp. Nu era nici o grabă, nu-i aşa? Va dormi un somn bun la noapte şi-şi va reconsidera posibilităţile mâine. Deşi, cumva, bănuia că lucrurile nu vor deveni limpezi dimineaţa următoare. CAPITOLUL 9 ”Marea minciună Ziua 346 și situația lui Grace nu se poate complica mai mult de atât...sau se poate..?” După cum își imaginase,faptul că dormise în noaptea ceea nu-i adusese lui Grace nici o rezolvare.Dimpotrivă,se sculă mai confuză ca oricând.Avea câteva posibilități,nici una n-o dorea însă. Îşi îngropă capul în pernă cu un geamăt. Ar trebui să-i spună lui Luc despre târgul ei cu Dom? Ar trebui să accepte oferta lui atât de tentantă de a promova, dacă nu ar fi putut să-şi deschidă Baby Dream Toys? Şi cel mai important din toate: ar trebui ea să accepte o relaţie temporară şi să accepte orice consecinţe? Nu ştia. Pur şi simplu nu ştia. Ceea ce dorea ea era Luc. Dar Luc n-o dorea, cel puţin nu pe termen lung. Şi fiind pusă în faţa acestui fapt se simţea pur şi simplu sfâşiată.Ieşind încet din pat într-o dimineaţă strălucitoare,ea descoperi că Luc era deja îmbrăcat cu costum şi cravată. —Nu te duci la birou, nu-i aşa? întrebă ea dezamăgită. Sperase să petreacă timpul cu el, un timp preţios care zbura ca gândul. —Mă tem că da. Tata spunea să ne întâlnim acolo.Cred că ar trebui să aducem la zi afacerile noastre. Şi cum singura posibilitate ar fi fost să-1 aduc aici... —Nu, n-ar fi mers, nu-i aşa? fu ea de acord. Cum rămâne cu Pietro şi cu Carina? — Îi aştept mâine de Ziua Recunoştinţei. Dacă n-ar fi avut de gând să vină, Pietro ar fi telefonat. N-ai vrea să stai cu Tony? Dacă întreabă tata, am să-i spun că eşti bolnavă. —Alte minciuni, murmură ea cu inima frântă. El se încruntă, apoi se apropie şi o prinse în braţe. —Ştiu că e dificil pentru tine, dar putem să clarificăm totul când se întoarce Pietro. Ce-ar fi ca în momentul în care se termină toate astea să ne mărturisim păcatele? Tu şi cu mine vom vorbi deschis şi vom pune cărţile pe masă. Ea zâmbi. —Mi-ar place. Şi ai dreptate, desigur. Am un păcat sau două de mărturisit. —Asta, într-un fel, nu mă surprinde.

O sărută pe gură şi ca şi cum n-ar fi fost în stare să reziste, o mai sărută o dată mai fierbinte, cu o dorinţă din ce în ce mai mare. —Grace... ştiu că eu încalc înţelegerea noastră, dar nu pot să mă stăpânesc. Te doresc!'Ea i se cuibări în îmbrăţişare şi deodată totul i se contura în minte. Toată noaptea se străduise să ia o decizie,să decidă dacă va lupta pentru iubirea lui Luc sau să-şi ia măsuri de siguranţă şi să plece. Dar acum, în lumina zilei, ştia care va fi răspunsul. În clipa aceea, în braţele lui, toate îndoielile i se spulberaseră. Pentru prima oară de când începuse escapada lor, era sigură şi în suflet şi în gând. Odată ce vor rezolva problemele cu Tony, îi va spune adevărul lui Luc, fiecare bucăţică de adevăr. Apoi, va fi la latitudinea lui cum va proceda. Ştia că el nu era interesat de o relaţie permanentă Şi, deşi asta însemna o durere viitoare în suflet ea va lua orice bucăţică de rai îi va oferi. Poate că ştia,în adâncul inimii, că nu va mai iubi pe nimeni atât de mult cât îl iubea pe Luc. — Şi eu te vreau, admise ea.Și deşi ar fi vrut să-i mărturisească dragostea ei, să-1 poată convinge cu cuvinte dulci,dorea să i se dea timp.Poate chiar o viață întreagă.Ochii lui se întunecară. —Mai spune o dată. —Te vreau, repetă ea. Foarte, foarte tare. — Eşti sigură că nu vorbeşte frustrarea? întrebă el cu scepticism. Ce se va întâmpla când Tony va ieşi din viața noastră şi vei avea timp să te gândeşti? Ce vei mai spune atunci? —Acelaşi lucru.Ea îl surprinsese şi îi studie expresia încordată. —Eşti sigură? —Foarte sigură, spuse ea, iar el îi recunoscu sinceritatea din voce. —Doar ca să ştii, nu prea stai bine cu temporizarea, îi spuse el cu un râs scurt, plin de nerăbdare.Îmbrăţişând-o mai strâns, o sărută din nou cu o îmbrăţişare pasionată şi perfectă. —Deşi ştii cât de mult aş vrea să te duc înapoi în pat, trebuie să plec. —Vei fi plecat toată ziua? întrebă ea cu dor. Poţi să pleci mai devreme? —Sper. Am să văd dacă pot să mă întorc la prânz. Şi cu un alt sărut, plecă. Încuie uşa după el şi-şi odihni fruntea pe suprafaţa rece de lemn. O zi sau două şi subterfugiile ei ar lua sfârşit. Pietro s-ar întoarce, Tony ar fi luată înapoi de părinţii ei iar ea cu Luc şi-ar destăinui toate minciunile şi înşelăciunile dintre ei. Putea să nu se dea bătută în privinţa asta, nu-i aşa? Nici n-avea vreo altă şansă. Îndreptându-se, îşi strânse halatul pe ea şi intră în camera de oaspeţi. Tony stătea în landou uitându-se la o rotiţă mobilă de deasupra ei.

—Bună dimineaţa, spuse Grace zâmbind. Eşti în mod sigur bine dispusă azi! Eşti gata să-ţi iei micul dejun? Sau mai bine ne-am îmbăia întâi? Tony răspunse cu un gângurit leneş. —Micul dejun rămâne.Luând fetiţa din landou, Grace se îndreptă către bucătărie, când o bătaie hotărâtă se auzi la uşă, Mai târziu, îşi dădu seama că ar fi trebuit să se uite întâi pe vizor. Dar atunci, nu s-a gândit. Deschise uşa. Dom Salvatore era acolo. Se uită la ea, se dădu pripit înapoi, mai verifică o dată numărul de pe uşă şi apoi se mai uită o dată la ea. Privirea i se odihni pe părul ei zburlit de somn - pe părul ei blond zburlit de somn - pe halatul ei de baie, peste cămaşa de noapte şi mai apoi la bebeluşul pe care-1 ţinea strâns în braţe. Faţa i se schimonosi. —Nu mai porţi ochelari, ţipă el. —Nu, mărturisi ea. Nu mai port. —Şi părul tău... —Ştiu. E din nou blond.Atinse anume buclele ce-i curgeau liber pe umeri şi apoi se dădu înapoi. —De ce nu intri?El o privi uluit şi apoi ea crezu că va izbucni în lacrimi. O urmă încet în apartament. —Toate planurile mele... ruinate, gemu el. —Nu-i chiar aşa de grav, încercă ea să-1 îmbărbăteze, întrebându-se cu disperare ce istorie o să-i spună.Să-i spună de Pietro şi Carina? Sa pretindă că Tony e a ei? Dumnezeule, cât ar fi dorit să fie aici Luc s-o ajute!Dom scutură din cap murmurând ceva în italiană.Apoi o întrebă. —Cum de s-a putut întâmpla așa ceva?O,Doamne!Ce ar fi trebuit să-i răspundă? Trebuia să însăileze o poveste și asta cât mai repede ca să salveze ce se mai putea din încurcătura asta.Își mușcă buzele,silită să accepte faptele.Era prea târziu să se salveze pe ea însăși,dar mai putea încă să-i salveze pe Pietro şi pe Carina.Spre uşurarea ei, Tony îi veni în ajutor. Reacţionând la emoţiile ei mari, faţa i se încruntă şi începu să plângă. —O, Doamne, spuse Grace. Cred că mai bine ne-am ocupa de biberonul acela. —Te rog, aşteaptă.Pentru o clipă lungă Dom o privi pe Tony, nesiguranţa întunecându-i privirea. Grace putu să vadă dilema lui, fericirea lui la posibilitatea de a avea o nepoată luptând cu supărarea din cauza împrejurărilor în care fusese concepută. Apoi întinse mâinile şi luă bebeluşul în braţe. O legănă blând pe Tony şi când ea se opri din plâns, se înclină.

—Şi pe cine avem aici? —Aceasta e nepoata ta, Antonia, spuse Grace simplu. O privire uimită îi răsări pe faţă. —O nepoată, murmură el uimit. Dar... e minunat! Cât are? —Trei luni.El se uită la Grace. —Trei...El izbucni într-o italiană furioasă, fluturând cu mâna liberă prin aer. Ea nu înţelesese un singur cuvânt pe care 1-a rostit dar ştiu exact ce a spus. Ca să o nască pe Tony, ar fi trebuit să-i cadă lui Luc în braţe şi în pat exact din prima zi a slujbei sale. În cele din urmă, el răsuflă adânc. —Trei luni! exclamă el.Ce explicaţie ar putea să-i dea ca să-1 lămurească pe deplin? —Deghizarea n-a mers, spuse ea cu faţa arzându-i de umilinţă. —Asta mi-am închipuit şi eu!Spre uşurarea ei, Tony o mai salvă o dată. Zbătându-se în braţele bunicului ei, începu să scâncească. —Îi e foame, spuse Grace. Trebuie s-o hrănesc. Intrând în bucătărie, puse un biberon în cuptorul cu microunde. —N-ai vrea o ceaşcă cu cafea? —Ar fi foarte drăguţ din partea ta.El se aşeză la masă, ţinând-o pe Tony pe genunchi. —Spune-mi, Grace, ce s-a întâmplat?Îşi drese vocea, turnând fiertura fierbinte în ceaşcă. —Ei bine, e o poveste lungă. Spre uşurarea ei, cuptorul sună dându-i câteva secunde să-şi adune gândurile. —Ai vrea să-i dai lui Tony biberonul? —Aş fi onorat.O puse pe nepoata lui în îndoitura braţului şi Tony se uită la el cu ochi mari, curioşi. Dom îi oferi biberonul şi Tony îl luă fară ezitare, petrecânduşi degetele micuţe pe cele ale lui Dom şi sugând hotărâtă. El se uită la Grace cu un zâmbet amar. —Ea e imaginea vie a Annei mele. Îţi mulţumesc că mi-ai numit nepoata după bunica ei. Sunt adânc mişcat. —E un copil bun, spuse Grace blând, nedorind să fie lăudată pentru ceva care care n-avea nimic de-a face cu ea. —Un copil frumos. Ai făcut o treabă grozavă draga mea. Se uită la ea cu o privire îngheţată. Şi acum vrei să-mi spui istoria?Ai spus că deghizarea nu a ținut?Nici chiar o singură zi? — Nu chiar.Ea își mai turnă o ceaşcă de cafea şi sorbi din ea. —Luc nu e un om ușor de păcălit.

—Dar o fată cu un asemenea fond impecabil!Nu i-ai putut rezista? —E greu să-i rezişti, mărturisi ea. —Dar, totuşi..Păru să caute o explicaţie rezonabilă. —Credeam că a-ţi deschide propria afacere era importantă pentru tine. Credeam că, dacă nu altceva, o astfel de învoială te-ar ţine departe de brațele fiului meu. Ea scutură din cap şi oftă din greu. —Probabil că-1 iubeşti pe Luciano foarte mult dacă eşti în stare să renunţi la visul tău!Spre groaza ei, izbucni în lacrimi. —Să deschid Baby Dream Toys a însemnat pentru mine mai mult decât orice. Am vrut să păstrez înţelegerea. Am vrut cu adevărat, te rog să mă crezi că am încercat. M-am deghizat şi am pretins că sunt logodită. Dar Luc... el... eu... Vocea i se stinse şi, neajutorată, înclină capul. — Îmi pare rău, drăguţă, n-am vrut să te supăr. El mângâie blând capul lui Tony. Apoi o privi, străpungând-o cu o privire hotărâtă şi rece. —Trebuie să-ţi spun că sunt foarte dezamăgit de amândoi. E cea mai mare dorinţă a mea ca tu şi Luc să vă luaţi responsabilitatea unei acţiuni negândite. Pentru cât de mult înseamnă pentru mine această nepoată, pentru cât de mult înseamnă pentru mine fiul meu, v-aş alunga imediat din familie dacă aş şti că nu v-aţi asumat-o!Se opri, aşteptând un răspuns.Grace înghiţi în sec, dându-şi seama că merge pe un teren alunecos. —Ne-ai arunca din familie dacă n-am... ce? —Dacă nu v-aţi căsătorit, evident! Sunteţi căsătoriţi, nu-i aşa? Un zgomot de paşi răsună în spatele ei. Apoi: —Sigur că suntem căsătoriţi, tată, îl anunţă Luc din uşă. Grace se întoarse, ochii lărgindu-i-se de groaza. Fără nici o îndoială el auzise toată discuţia lor. Şi era furios. Ochii îi străluceau cu o lumină crudă şi el intră în bucătărie, amintindu-i de o panteră furioasă pe care o văzuse în cuşcă la grădina zoologică, strigându-şi frustrarea la ceruri. Ea se încordă, aşteptând strigătele lui Luc. —Ce faci aici, tată?Surprinzător, el vorbea cu o voce neaşteptat de blândă. Dar o privire scurtă pe faţa lui o avertiză că, deşi nu izbucnea în faţa tatălui său, nu va fi atât de reţinut când o va prinde singură. —Credeam că ne-am înţeles să ne întâlnim la birou. —Aşa ne-am înţeles, încuviinţă Dom, care nu părea să observe nimic în neregulă.El puse biberonul pe masă şi o ridică pe Tony pe umăr, bătând-o pe spate.

—Mi s-a părut că vrei să lucrăm împreună! îşi fixă privirea calmă, întunecată, pe Luc. —Cred că ieri ai uitat să-mi spui ceva, nu-i aşa? Luc ridică din umeri, turnânduşi o ceaşcă de cafea. —Din câte-mi amintesc, am spus că am la mine o blondă şi o brunetă, ascunse în dormitorul meu. —Am crezut că glumești îl descurajă Dom prompt.Știi bine asta. De ce nu mi-ai spus adevărul? Eşti însurat, ai un copil şi nici măcar nu te oboseşti să-i spui propriului tău tată?Adăugă ceva în italiană,durerea marcându-i vocea.Luc ezită,apoi îl întrebă. —Dacă ţi-aş fi spus, ce-ai fi făcut? —Aș fi venit acasă veni prompt răspunsul. —Poftim. Doctorii ţi-au recomandat să te odihneşti .Știi foarte bine că n-ai fi făcut-o dacă te-ai fi întors mai devreme din Italia. —Deh! Doctorii! Ce ştiu ei? Sunt puternic ca un taur. —Un taur de şaizeci şi cinci de ani bolnav de inimă. Dom se frământă stânjenit. —Aş vrea să discutăm despre situaţia asta în care ne aflăm, nu despre sănătatea mea. Ai descoperit adevărul despre ea, am dreptate? Luc se aplecă peste masă și sorbi din cafea. Pentru o clipă privirea lui se ciocni de a ei. Ea îngheţă, împietrită de furia de gheaţă pe care o citi în ochii lui. —Să descopăr ce se ascundea sub deghizare şi faptul că nu era logodită? Da, am descoperit de multă vreme.Dar nu înşelăciunea tatălui său, nu intrarea ei în afaceri. Grace îşi dădu seama de omisiune şi expresia lui Luc o avertiză că nu va uita uşor omisiunea aceasta.Trădându-şi nervozitatea, Dom îşi trecu mâna peste faţă. —Tu... ăă .. tu nu eşti supărat pe mine? —Ar trebui să fiu? Dom se îndreptă. —De aceea nu mi-ai spus despre Antonia? Erai supărat că te-am tras pe sfoară? Expresia lui Luc se îndulci. —Nu papa. N-aş face asta. Ţi-am explicat de ce nu te-am anunţat. Aveai nevoie să pleci de la Salvatore Entreprises. Anul care a trecut ţi-a dat timp să te refaci şi mie mi-a dat timp să iau controlul afacerii. —Atunci, a fost bine că am angajat-o pe Grace. Te-a ajutat să te concentrezi asupra muncii tale.Grace clipi, aşteptând ca Luc să-şi iasă din sărite. —Nu era nevoie să implici pe altcineva, îi replică Luc, trântind cana de cafea pe masă. Ar fi trebuit să ai încredere în mine că o să am grijă de situaţia muncii fară alt ajutor.

—Poate, dădu Dom din umeri, netulburat de mânia fiului său. Dar doream să ai un an întreg să te concentrezi asupra muncii tale şi să nu fii victima unor... tentaţii imprevizibile. Se uită la Grace şi zâmbi ca să se scuze. —Asta nu va mai fi o problemă de acum încolo, nu-i aşa? Odată ce un Salvatore se îndrăgosteşte, e pentru toată viaţa. Ochii îi devin orbi pentru restul femeilor. Lui Grace îi veni să plângă. Cât de mult i-ar plăcea să fie adevărat! Dar oricât i-ar fi plăcut să fie astfel, Luc nu se îndrăgostise de ea, pur şi simplu o dorea. Şi detaliul acesta minor o asigură că va avea sufletul zdrobit la sfârşitul relaţiei lor. Dacă va exista vreo relaţie. Şi, între timp, ea nu mai putea suporta să stea acolo liniştită cu scuze şi alte minciuni. Punându-şi ceaşca de cafea în chiuvetă păşi spre locul unde stătea Dom. —Vreţi să ne scuzaţi? murmură ea, luând-o pe Tony în braţe Cred că e timpul să ne îmbrăcăm.Dom se ridică. —Sunt fericit că m-am întors de Ziua Recunoştinţei, spuse el îmbrăţişând-o tandru şi sărutând-o pe obraji. Am venit acasă ca să găsesc lucruri pentru care am de ce să fiu recunoscător. Nefiind în stare să scoată o vorbă, Grace îi zâmbi nesigur. Întorcându-se să părăsească camera, îi aruncă lui Luc o privire rugătoare,sperând ca Luc să înţeleagă rugămintea ei tăcută.Poate că faptul că fusese de acord cu planul lui Dom fusese o greşeală, dar fusese oferta vieţii ei,prea bună ca să o refuze. Ar înţelege Luc asta? Ar fi cel puţin dispus să-i asculte explicaţia? Douăzeci de minute mai târziu, Grace se întoarse cu Tony la timp ca să-i spună la revedere lui Dom. Se aşeză lânga Luc şi zâmbi calmă, încercând să pară soţia perfectă. În minutul în care tatăl lui dispăru pe uşă, Luc se întoarse spre ea. —Fiecare cuvânt care ţi-a ieşit pe gura aia afurisită a fost o minciună, nu-i aşa ţipă el, trântind uşa. Uşa se deschise înapoi, dar el o ignoră, luându-se după Grace. —Nu chiar fiecare...Se întoarse înapoi în sufragerie ţinând-o pe Tony la piept ca pe un scut. Dându-şi seama că nu putea să se mai ascundă după un copilaş, întinse o pătură pe podea şi o puse pe Tony acolo. Apoi se întoarse să-1 înfrunte pe Luc. —Iar în afară de asta, spuse ea, refuzând să se lase intimidată de furia lui cum rămâne cu minciunile tale? —Am minţit ca să apăr copilul. Acelea erau minciuni necesare!Ea-şi ridică bărbia. —Erau minciuni! Cât despre apărarea copilului... N-am făcut tot ce-a fost omeneşte posibil să te ajut de când a venit Tony? N-am minţit poliţia şi oamenii

de la serviciile sociale ca să-i acopăr pe Pietro şi pe Carina9 Şi pentru cine? Pentru tine! Ce mai vrei de la mine? L-am minţit până şi pe tatăl tău! Şi asta mă costă propria mea afacere!Cuvintele ei aduseseră pe tapet faptele reci şi ea se uita la el cu ochi îndureraţi, finalul cuvântării ei terminându-se brusc. —Propria mea afacere, şopti ea.Spre groaza ei, izbucni în lacrimi. Se uită în jur neajutorată, încercând să-şi amintească unde sunt batistele. —Uite!El scoase o batistă şi ea o luă recunoscătoare, luptând cu puhoiul de lacrimi —Îmi pare rău, reuşi ea să spună. Trebuie să fie stresul.Luc îşi băgă mâinile în buzunar, un muşchi zvâcnindu-i pe faţă. —Explică-mi înţelegerea pe care o aveai cu tata. Ea flutură batista umedă. —Ştii cam tot. El păşi în faţa ei. —În mod sigur nu ştiam că erai mână-n mână cu tata. —Acesta-i singurul lucru pe care nu-1 ştii. Ştiai despre deghizare, ştiai de falsa logodnă...El se uita la ea, nevenindu-i să creadă. —Şi tatăl meu a pus asta la cale? Ea dădu din cap —I s-a părut că era singurul mod în care putea să se retragă. Toate angajatele s-au îndrăgostit de tine şi au dat totul peste cap. Credea că eu o să fiu diferită. —De ce?Ea dădu din umeri. —El credea că o să fiu cu mai mult scaun la cap, că datorită deghizării şi inelului de logodnă, o să stai la distanţă şi din cauza ofertei lui eu o să stau la fel. —A, da, oferta.O notă cinică îi apăru în voce —O afacere proprie, nu-i aşa? —Da, confirmă ea Când ne-am întâlnit în timpul concursului tânărului întreprinzător, Dom şi-a dat seama că eram disperată, foarte dornică să-mi deschid propria afacere și mi-a propus un târg Dacă lucram cu tine un an,păstrând o relație profesională fără nici o implicare afectivă,el urma să-mi finanţeze Baby Dream Toys. —Foarte dornică? Repetă cuvintele, cu ochii îngustaţi —De ce erai atât de dornică să-ți deschizi propriaafacere? Întrebarea pluti între ei. —Din cauza mamei mele, spuse ea într-un târziu.El tresări şi o privi mai atent. —Mamei tale? Grace plecă capul. —Aveam de gând să ne întemeiem propria afacere Visam la ea, o plănuiam. Ea făcea cele mai frumoase animale din pluş. Le numea „copilaşi ai visului". De aici vine şi numele magazinului. —Şi ce s-a întâmplat, cara? o întrebă e1 blând.

—A murit exact înainte de concurs. Vocea lui Grace se stinse şi ea-şi îngropă faţa în mâini. —Am vrut aşa de mult să deschid magazinul, să-1 numesc Baby Dream Toys în onoarea ei! Am greşit înşelându-te, ştiu asta. Dar atunci... numai la asta m-am putut gândi...Ea scutură capul, încercând să se stăpânească. —De ce nu mi-ai spus? întrebă el. Când toate celelalte înşelăciuni au fost descoperite, de ce n-ai mărturisit? Credeai că n-aş putea înţelege? Ea strânse batista lui în pumni. —Ai avut toate scuzele astea generoase şi minunate pentru că te înşelasem. Dar nu erau adevărate. Ştiam că atunci când vei afla adevăratul motiv, mă vei urî. Îmi pare rău, spuse ea cu voce stinsă.El gemu, cu o voce joasă şi aspră. —Cara, nu, nu plânge! Sigur că nu te urăsc. Blând, îi luă părul de pe faţă şi o forţă să se uite la el. —Tata are, dintr-un punct de vedere, dreptate n-ar fi fost blestematul acela de inel de logodnă, n-aş fi putut să mă stăpânesc. O sărută cu o grabă pe care ea nu putu să n-o înţeleagă, aruncând-o într-un vârtej fierbinte de dorinţă disperată. Ea nu-i rezistă. Nici măcar nu se gândi la asta. Îl iubea pe Luc şi îl dorea. Dacă tot ce-i putea dărui erau aceste câteva minute, trebuia să le primească cu amândouă mâinile. —Luc, te rog... şopti ea.El îi studie expresia tulburat. —Eşti sigură? întrebă el.La încuviinţarea ei din cap, el se dădu înapoi şi-şi aruncă haina pe podea. Urmă cravata. Lărgind nodul, dădu la o parte mătasea roşie şi o aruncă prin aer. Flutură ca un steag şi ajunse pe veioza. Nerăbdătoare să-1 ajute, Grace începu să-i descheie nasturii cămăşii dorind să simtă pielea asprită de păr sub degetele ei. —N-ai apucat să-mi spui de ce te-ai întors dimineaţă' spuse ea lăsându-i o ploaie de sărutări pe obraz.O clipa mai târziu şi cămaşa flutura prin aer, urmând haina pe podea —Distrat. Mi-am uitat blestemata de servietă.Îşi scoase cureaua. La sunetul aspru al fermoarului, Grace îngheţă. Se holbă la Luc, văzându-i pasiunea care-şi pusese amprenta pe obrajii lui înalţi. Respiraţia îi era rapidă şi neregulaţi, pieptul i se ridica şi cobora ca şi cum alergase într-un maraton Simţindu-i neliniştea, el n-o atinse, pur şi simplu aştepta, dându-i ocazia să se retragă. Niciodată nu crezuse că se va afla într-o astfel de postură, în care să simtă o asemenea dragoste fierbinte pentru un bărbat,să simtă o asemenea dorință,să fie atât de pregătită să încalce învăţăturile primite o viaţă întreagă. Şi totuşi asta era pregătită să facă. Cu toate îndoielile pierite ea se apropie şi atinse culmile

încordate ale muşchilor lui de pe piept, explorând în voie de la umăr până la abdomen. Când mâna i se coborî mai jos, ea ezită, şovăind să traverseze în acest teritoriu necunoscut. —E rândul tău, murmură el, înşfacându-i capătul puloverului şi trăgându-i-1 peste cap.Ieşi la lumină fară suflare şi ameţită. Dar în secunda în care se uită la Luc, în secunda în care văzu dorinţa intensă strălucind în ochii lui aurii, toată îndoiala pieri. Mâinile lui alunecară sub bretelele sutienului şi el îi coborî benzile subţiri de pe umeri. Când îi scoase sutienul, bucata de dantelă urmă cravata pe veioză.Mult timp stătură şi se priviră fară să se atingă, absorbiţi în examinarea vizuală. Apoi Luc se apropie şi-i cuprinse blând sânii, iar genunchii lui Grace cedară. El o prinse în braţe şi o sărută, sărutări repezi şi disperate. Lăsându-şi pantalonii să cadă, el îi scoase colanţii cu o grabă care o lăsă suspinând. —Poate ar trebui să mergem în dormitor, sugeră Grace, cuibărindu-se înapoi în braţele lui. —Dormitorul. Corect.El o răsturnă pe canapea şi o urmă. —Prea departe.Gura lui se închise lângă a ei din nou şi mâinile lui începură o explorare amănunţită şi intimă, fiecare mângâiere delicioasă ducând-o din ce în ce mai aproape de o criză plină de dulceaţă, plăcerea fiind atât de intensă încât era aproape dureroasă. —Luc,spuse ea cu un suspin, înduzându-și ochii. Nu pot suporta mai mult deatât! —Grace?Vocea lui Luc păru să plutească spre ea de la o distanţă imensă. —Ce-i, Luc?El îi mângâie obrazul. —N-am spus nimic. —Am crezut că ai spus „Grace". —Doar între mese. —Mi-e prea foame să mănânc, spuse ea, petrecându-şi mâinile în jurul mijlocului lui şi apăsându-şi gura pe linia puternică a gâtului lui. —Grace?Ea se încruntă, deschizând încet ochii. —Ce-i? —Ce-i? —Vreau să spun, ce vrei?El chicoti, cu un sunet jos şi intim. —Ştii bine ce vreau. —Nu. Vreau să spun, de ce m-ai strigat? El se dădu uşor înapoi. —Ţi-am spus. Nu te-am strigat. —Grace?Amândoi îngheţară, holbându-se unul la altul cu groază.

—Scoală-te de pe mine, repede, şopti ea grăbită, împingându-se de pe pieptul lui. El nu mişcă. —Ce. —Grace!O voce masculină, nerăbdătoare, răsună din uşa sufrageriri. — O, doamne!,Nemaiîncercând să scape,îngropându-și capul la pieptul lui Luc, ea încercă să dispară între umerii lui lați.Luc se uită la ea, apoi privi peste umărul lui la bărbatul şi femeia apăruţi în cadrul uşii. —Cine naiba sunteţi voi? întrebă el. Şi ce faceţi în apartamentul meu? —Dumnezeule! Bărbatul continua să se holbeze năucit. Sunt reverendul... —Sunt domnişoara Caruthers de la serviciile de protejare a copilului, îl întrerupse femeia, păşind înainte.Îşi scoase carneţelul ca pe o sabie. —Mă ocup de cazul dumneavoastră. —Nu. Nu dumneavoastră, o contrazise Luc. Domnişoara Carstairs se ocupă de cazul nostru. —Nu se mai ocupă.L-am preluat eu. Raportul ei era atât de ciudat, dulapuri şi coşuri de rufe şi fugi pe ascuns, aşa că. —Fugi? interveni reverendul în discuţie. Aţi spus fugi? Domnişoara Caruthers dădu energic din cap. —Fugi. Biata domnişoară Carstairs a făcut o asemenea încurcătură din toate astea, că i-au luat cazul.Ridică un deget acuzator spre Luc. —Şi asta e doar vina dumneavoastră!Luc o privi întâi pe Grace, apoi înapoi la intruşi. —Întoarceţi-vă, replică el. Şi nu vă uitaţi.Ezitând, ei se supuseră şi Luc o puse pe Grace în picioare. Ridicând o mână de haine de pe covor, îi aruncă ei o pereche de pantaloni largi şi îşi puse cămaşa pe el. Nepierzând o singură clipă, îşi aruncă picioarele în pantaloni. —Vreţi să-mi spuneţi şi mie cum aţi intrat aici? le ceru Luc. —Uşa era deschisă, replică preotul, cu o voce plângătoare. Capul îi fugi spre veioza încărcată cu haine şi apoi se întoarse repede înapoi. —Vreţi să-mi spuneţi şi mie despre ce fugă este vorba?Şi despre care copil? Grace îi apucă braţul lui Luc, ca şi cum ar fi vrut să-1 reţină. —Nu-i spune... scânci ea, cu nici un rezultat. —Fuga mea, anunţă Luc, luând sutienul de pe veioză şi aruncându-i-1 lui Grace. Şi fuga lui Grace. —Sunteţi căsătoriţi? suspină preotul, întorcându-se. Ochii îi ieşeau practic din orbite şi se mai întoarse o dată în loc. —O, Doamne, Dumnezeule!

—Da, suntem căsătoriţi, confirmă Luc. —Nu, nu! negă Grace, îmbrăcându-se cu o viteză pe care niciodată nu ştiuse că o are. Nu înţelegi. Lasă-mă un minut să-ţi explic. Domnişoara Caruthers începu să scrie cu furie şi Tony, sătulă să fie neglijată, începu să plângă. Lui Grace aproape că-i veni şi ei să plângă. Privirea preotului păru atrasă de copil ca de un magnet. —Aveţi un copil? şopti el neîncrezător. —Nu! strigă Grace. —Poate! strigă Luc mai tare. Depinde cine sunteţi. —Unde este formularul lui Stefano? încep să mă zăpăcesc. Ce istorie îi spunem preotului? —Nu există vreun preot pe formularul acela blestemat ţipă ea. —Grace! exclamă preotul, evident şocat. Ea închise ochii. —Îmi... pare rău.Privindu-1 pe Luc, spuse. —Ți-am spus vreodată că tatăl meu e preot metodist? —Nu,replică el sec .Nu cred că mi-ai spus. Lasă-mă să ghicesc. E tatăl tău, nu-i aşa? — Te-ai prins. — Ar trebui să vă avertizez că dacă nu sunteţi căsătoriţi, vor fi repercusiuni aspre, anunţă domnişoara C aruthers. —Ne putem întoarce acum? ceru reverendul Barnes. —Sigur, de ce nu? fu Luc de acord. Se uită la Grace. —Puloverul tău e îmbrăcat invers. Ea-şi îndoi braţele pe piept. —E o nouă modă. Se numeşte „prinşi asupra faptului". —Voi doi, îi informă domnişoara Caruthers, aţi dat de bucluc. Pot garanta că vor exista consecinţe serioase dacă descoperim că ne-aţi minţit. Deci, sunteţi sau nu căsătoriţi?Luc oftă, apoi se sili să zâmbească. —Ei, domnişoară Caruthers, începu el. Asistenta socială se dădu repede înapoi. —Stai acolo unde eşti... tu... diavol! O privi pe Grace. —Asta s-a întâmplat cu domnişoara Carstairs, nu-i aşa? Am ştiut noi că ceva e în neregulă când şi-a despletit părul şi a început să folosească machiajul. Grace atinse una din buclele ei libere. —Da, el pare a avea efectul acesta asupra femeilor. —Ei bine, nu şi cu mine! Nu-şi va folosi farmecele cu mine. N-aveţi de gând să încercaţi să mă fermecaţi şi pe mine, nu-i aşa? —Nu. Nu cred. Cred că zilele seducţiei s-au dus pentru mine.Asistenta socială se străduia să-şi ascundă dezamăgirea.

—Vom vedea ce va spune doamna Cuthbert despre toate astea. Ea e superiorul meu. Şi vă garantez că nu va fi încântată deloc. Întorcându-se, se grăbi să iasă din încăpere. Un minut mai târziu uşa din faţă pocni. — Pariez că te întrebi ce se-ntâmplă, spuse ea cu un zâmbet nesigur. CAPITOLUL 10 ”Marca minciuna Ziua 346 continua sa se complice, dar nu e totul pierdut..” —Cred că ceea ce se întâmplă aici e dureros de evident, spuse reverendul Barnes cu o voce plină de ironie. —Da... ei bine... Grace putu să simtă roşeata ajungându-i în obraji şi ea se concentra să spună ceva coerent, ceva care să dea uşurinţă conversaţiei sau confruntării. —Doamne, tată! Faptul că eşti aici e o surpriză! —Pentru amândoi. Am încercat să te sun... Ea se frământa stânjenită. —Ne-am pierdut unul de altul. —Da, ne-am pierdut. Acum văd de ce. Privi în cameră şi Grace ştia că el interpreta greşit motivul pentru care lucrurile ei erau împrăştiate peste tot. —N-ai fost în ultimul timp pe acasă, nu-i aşa? —Nu, replică ea, hotărându-se că o explicaţie amănunţită n-ar ajuta cu nimic. Cum ai ştiut că sunt aici? —Cum n-am putut da de tine acasă, m-am oprit pe la birou. Un ofiţer de serviciu foarte amabil mi-a dat adresa asta după ce i-am putut dovedi că sunt tatăl tău. —Edward, spuse ea cu un oftat. —Cred că acesta era numele. Acum cred că ar fi timpul să facem cunoştinţă, nu-i aşa?Se uită pătrunzător la Luc, care păşi înainte. —Luc Salvatore, spuse el, întinzându-i mâna. E o plăcere să vă cunosc! —În alte împrejurări,s-ar fi putut să fiu de acord cu dumneavoastră, replică preotul, scuturându-i mâna. —Îmi pare rău, spuse Luc, deşi privirea îi rămase directă şi netulburată. Dacă uşa ar fi fost închisă cum trebuie, am fi fost toţi scutiţi de o anumită stânjeneală. Reverendul Barnes nu comentă. —Sunteţi patronul lui Grace, nu-i aşa? întrebă el în schimb. —Da, e cu mine de aproape un an. —E într-adevăr soţia dumneavoastră? Luc scutură din cap. —Nu, nu încă.

—Sunteţi sigur? Părea să existe o oarecare îndoială acum câteva minute. —Absolut sigur. —Nu suntem căsătoriţi, tată, îl informă Grace liniştită, deşi faptul că Luc folosise cuvântul „încă" o zguduise.Ea nu-1 putea lăsa pe tatăl ei să creadă că ea se gândise vreo clipă că vorbise serios, nu-i așa? Tatăl ei se uită la ea, o încruntare hotărâtă subliniindu-i trăsăturile. —Având în vedere ceea ce se petrecea aici acum câteva minute, nu sunt sigur dacă trebuie să fiu uşurat sau dezamăgit. Cum rămâne cu bebeluşul? Al cui este? —Tony e nepoata mea, spuse Luc. Grace stă aici pentru a mă ajuta s-o îngrijesc. Şi pentru dumneavoastră trebuie să fie clar că relaţiile noastre de până acum au fost regretabil de inocente până astăzi. —Mulţumesc lui Dumnezeu, murmură reverendul Barnes cu o uşurare vizibilă. Înainte ca Grace să apuce să spună ceva, Luc adăugă: —Ar trebui să știţi de asemenea că am înaintat actele de căsătorie săptămâna trecută.Grace închise ochii şi gemu.Reverendul Barnes se uită de la unul la altul —Sunteţi logodiţi?Grace îl privi duşmănos pe Luc, dar aproape că zâmbi O, el era inteligent, nu glumă! El îşi formulase în aşa fel anunţul încât ea nu putea nega logodna, oricât de mult ar fi vrut. Ce să mai spună acum? Că n-o ceruse de fapt? Că dacă-şi amintea bine, logodna lor venise după nişte ordine răstite şi un anume grad de constrângere? Că ea consimţise să se căsătorească cu Luc, numai pentru că o forţau împrejurările. Pentru că o forţau? Asta nu era o forţare. Părea mai mult o constrângere. —Da, murmură ea cu un sentiment de boală. Am fost de acord să mă mărit cu el.Ochii tatălui său se îngustară. Cunoştea privirea aceasta. Mulţi păcătoşi o văzuseră exact înainte de a îngenunchia şi de a-şi mărturisi toate păcatele. —Încep să-mi dau seama că sunt o mulţime de lucruri despre situaţia asta pe care nu le ştiu. Nici nu ştiu exact dacă vreau să le ştiu. De fapt, ştiu sigur că nu vreau să le ştiu!El îi privi lung pe cei doi şi Grace nu se îndoi că el putu citi vinovăţie pe feţele lor. Cel puţin, el putu să citească vinovăţia ei. Luc reuşi să fie mai enigmatic. —Mi-ar place să vă fac o sugestie, dacă-mi permiteţi... anunţă reverendul Barnes cu voce hotărâtă. —Vreţi să fac o femeie cinstită din ea, aşa-i? ghici Luc. —Da aşa-i. Presupunând că-mi iubiţi fiica.Îşi pocni palmele una de alta, gestul traducându-i nervozitatea. —Ei bine, o iubiţi?După o scurtă ezitare, Luc dădu din cap: —Da, o iubesc.

Satisfăcut, reverendul Barnes se relaxă şi se întoarse spre Grace privind-o sever. —Ştiu că eşti gata, vrei şi poţi să-1 iei de soţ pe acest bărbat. Nu i-ai fi permis... aaa... să meargă atât de departe, dacă nu l-ai fi iubit. Am dreptate? Ce putea să răspundă la asta? —Da, tată, şopti ea. —Atunci e aranjat. Vă sugerez să vă căsătoriţi şi să vă căsătoriţi chiar acum. După ce-am fost martor la evenimentele de mai înainte, nu cred că va fi prea repede. Cred mai degrabă că s-ar putea să fie puţin prea târziu. Luc nici măcar nu încerca să-şi ascundă satisfacţia. Şi Grace ştia exact de ce se bucura atât. Dacă se căsătoreau rapid el avea o şansă să o păstreze pe Tony. —Ne căsătoriţi imediat? întrebă el. —Dacă aveţi permisul şi testul de sânge, eu am autoritatea. Şi tot ce ai nevoie sunt martorii.Se uită la Grace. —Nici o rochie n-ar strica. —O rochie albă, fu Luc de părere. Cea pe care o are în spatele hainelor, în dulap. —Luc, aş putea vorbi cu tine în dormitor? îi ceru ea cu un zâmbet silit. Tată, ne scuzi? Cred că ar trebui să vorbim înainte de a lua vreo decizie pripită. Tatăl ei încuviinţă din cap şi Grace îi prinse mâna lui Luc, trăgându-1 în dormitor. Nici n-apucă să-nchidă uşa şi furia ei izbucni. —Cum îndrăznești să-mi minţi tatăl! Şi... şi cum îndrăznești să fii de acord să te căsătoreşti cu mine? —Ce dracu voiai să spun?Să-i spun că nu, nu vreau să mă însor cu micuţa și nevinovata dumneavoastră fetiță, doar să fac dragoste la nesfârşit cu ea? —Cel puţin ar fi fost cinstit! —Nu,n-ar fi fost.M-am răzgândit cu privire la relația noastră,Grace,vreau să mă însor cu tine.Îl privi îndurerată. —Într-adevăr, ai fi în stare de orice să păstrezi copilul.El nu negă, pentru că ea nici n-ar fi ascultat Ea se întoarse şi se cuprinse cu mâinile de mijloc. —Cara...El veni în spatele ei, cuprinzând-o cu mâinile de umeri. —Ştiu că ceea ce-ţi cer este nedrept. —Fără să menţionăm faptul că este negândit, inechitabil şi necinstit! —Şi asta. Dar poate fi atât de rău? Smulgându-se din strânsoarea lui, se întoarse. —Fii cinstit măcar o dată, Luc. De ce faci asta? Chiar vrei să te, însori cu mine, sau toată mascarada asta e doar pentru a o apăra pe Tony? —M-ai crede dacă aş spune că e pentru tine? Ea scutură din cap, cu ochii plini de lacrimi.

—Nu, şopti ea. Cum aş putea, după atâtea stratageme prin care ai încercat s-o protejezi pe Tony şi s-o ţii departe de autorităţi? Ai spus atâtea poveşti, ai încercat să păcăleşti atâţia oameni, cum aş putea şti că asta nu-i încă una din minciunile tale ca să obţii ce vrei?Maxilarul îi zvâcni şi mâinile i se crispară. —Ai putea încerca să ai încredere în mine. Cuvintele plutiră între ei şi Grace închise ochii,dorindu-şi din inimă să poată avea încredere în el, să creadă că o iubea, să îşi permită să se agațe cu amândouă mâinile de gândul că aveau un viitor împreună. Dar îşi petrecuse un an ţesând un vis care nu se va materializa niciodată. Nu-şi mai putea permite încă o dată, pentru că de data asta nu erau numai toate speranţele care ar fi zdrobite, ci şi sufletul O lacrimă îi curse din colţul ochiului. —Grace, te rog, nu plânge. Ai încredere în mine. Se va rezolva tot, promit. —Mi-ai mai spus o dată asta şi uite unde am ajuns! îl privi cu ochii scăldaţi în lacrimi. —Ţi-am spus că vreau să am o aventură cu tine. Nu era nevoie să ajungem la o asemenea situaţie. Nu trebuie să te însori cu mine!Era aproape o pledoarie. —Ba nu, o contrazise el sălbatic, o să mă însor! Ne vom căsători, Grace, chiar dacă va trebui să te târâi până la altar! —Din cauza lui Tony? Nu era o întrebare. —Dacă e singurul mod de a te face să te măriţi cu mine, atunci, da, din cauza lui Tony.Deci, acum putea alege. Putea să accepte căsătoria sau să spună nu şi totul s-ar fi terminat. Ar merge la uşă, i-ar spune tatălui ei adevărul şi ar termina totul între ea şi Luc. Nu l-ar vedea din nou dacă ea nu ar dori asta. Să nu-1 mai vadă niciodată. Să nu mai fie atinsă de el niciodată. Niciodată, da, să nu o mai sărute, să nu mai râdă niciodată împreună. Niciodată să nu mai fie în braţele lui sau să cunoască adevărata dragoste.Şi Tony ar fi predată autorităţilor. —Mărită-te cu mine, Grace, îi ceru el. Jur că n-o să regreţi! —Deja o regret.Îşi plecă capul, ştiind că nu putea s-o părăsească pe Tony altfel decât explicându-i situaţia tatălui ei. Şi când un singur da putea să-i ofere ce dorea mai mult pe lume —Ei bine,mă mărit cu tine spuse ea. Dar va fi o căsătorie de convenienţă. Nu-ți voi fi soție decât cu numele.Nu voi locui cu tine, nu voi lucra pentru tine şi nu voi împărţi patul cu tine. După câteva luni căsătoria va fi anulată. —Tu nu vorbeşti serios! —Sunt extrem de serioasă, îi răspunse ea. Am greşit când am fost de acord cu planul lui Dom, recunosc dar nimeni nu trebuie să sufere. Au suferit deja câţiva oameni şi nu vreau să mai fac din nou aceeaşi greşeală. Fac toate acestea de

dragul lui Tony şi pentru că sunt prea laşă să-i spun tatălui meu adevărul. Dar când se întorc Carina şi Pietro, totul se sfârşeşte. —Nu am de gând să mă cert cu tine. Dar ascultă aici. O prinse de umeri din nou, refuzând să-i dea drumul. —Astăzi tatăl tău ne va căsători şi nu va fi nici o anulare. Şi după câteva săptămâni sau o lună, după ce te vei convinge că nu poate fi vorba de nici o anulare, ne vom căsători din nou în biserica mea.Ea scutură din cap: —Nu!El o ignoră. —Am câteva probleme de rezolvat. Nu-mi vor lua mai mult de o oră. Îl sun pe Alessandro şi îl rog să-mi fie martor. —Ai de gând să inviţi familia? —Doar pe fratele meu. Tata deja ştie că suntem căsătoriţi şi nu cred că vrei toată familia aici.Ridică o sprânceană. —Vrei? —Cred... cred că nu. —îmbracă-te, Grace. Nu va dura mult.Apoi o luă în braţe şi o sărută blând, plin de dor, promițându-i că totul va fi bine din nou.Un sărut pe care ea nu îndrăzni să-1 creadă. Ora care se scurse înainte de cununia ei trecu într-o grabă plină de spaimă. După ce îl întrebă pe tatăl ei dacă nu îl deranjează să aibă grijă de Tony, ea se pregăti de ceremonie. Prinzându-şi părul într-o ţesătură complicată, se fardă şi se parfumă uşor. În cele din urmă, îmbrăcă rochia pe care Luc o văzuse în şifonierul ei.Era un model foarte simplu, mulată pe corp, cu mâneci scurte şi decoltată, făcută special să fie purtată cu jachetă bolero. Se învârti în faţa oglinzii, indecisă dacă să poarte sau nu colierul de perle şi cerceii la ea. O bătaie uşoară răsună la uşă. —Grace? o chemă Luc păşind în cameră. Se opri tresărind la vederea ei. —Grace...Îi şopti numele cu o voce adâncă şi aspră. — Eşti frumoasă, mia amorata. Se întoarse de la oglindă încet, încercând să-şi ascundă nervozitatea. Şi el arată bine, recunoscu ea. Se îmbrăcase într-un costum negru şi cu o cămaşă albă ca zăpada. Butoni de aur îi străluceau la manşete şi un ac de cravată de aur îi ţinea cravata de mătase roşie. —A venit Alessandro? întrebă ea. —Da. Se apropie timpul să începem ceremonia. El se apropie, cu o cutie de bijuterii în mână. —Dar mai întâi aş vrea să-ţi dau să porţi ceva. A fost al mamei mele, un dar de la tata în ziua nunţii lor.

—Luc...El scutură din cap, ţinând în mână cutia lungă şi îngustă. —Nu mă poţi refuza. N-o să te las.Șovăind,ea luă darul şi-l deschise. Suspină. Un colier pe un pat de catifea neagră. Verde viu şi ,albastru străluceau amestecate cu aproape fiecare culoare a curcubeului. —Opale? şopti ea. —Da. Erau pietrele preferate ale mamei mele. Lasă-mă să ţi le pun eu. Ridică colierul din cutie şi-1 puse în jurul gâtului ei Apoi se aplecă şi o sărută pe linia rotundă a umerilor ei. —Mulţumesc, spuse ea cu vocea înfundată. Dar nu trebuia. —Mai am ceva.Cu un zâmbet jucăuş căută în buzunar şi scoase o jartieră albastră, fluturând dantela şi mătasea pe deget. —Opalele sunt ceva vechi. Asta e şi albastră şi nouă. M-ai putea lăsa să o pun şi pe asta?Ea nu se putu stăpâni să nu zâmbească. —Mă descurc, mulţumesc. —Şi-mi aduc aminte de ceva tocmai împrumutat! Mâna mai scotoci încă o dată în buzunar. —N-am ştiut dacă aceştia sunt pe gustul tău, aşa că sunt de împrumut până te hotărăşti dacă îi vrei sau nu.În palma lui erau nişte cercei de opal care se potriveau perfect cu colierul.Ea scutură din cap, retrăgându-se fără să vrea cu un pas înapoi. —O, Luc, e prea mult! El dădu din umeri. —Atunci mi le poţi da înapoi după ceremonie. —De ce faci toate astea?,întrebă ea neliniştită. Doar nu e o ceremonie adevărată! îşi dădu deodată seama că făcuse o gafă. Expresia lui se închise, devenind rece şi reţinută. —Pune-ţi cerceii, îi ceru el cu o voce stăpânită. Şi jartiera. Nedorind să se certe cu el, după tot ce făcuse pentru ea,îi acceptă darurile întorcându-se cu spatele la el, îşi puse jartiera şi apoi cerceii. —Sunt gata, spuse ea, uitându-se în ochii lui.Îi luă mâna într-a lui. —Să mergem.Ea se uita la degetele lor împreunate. Îi era frică că ar putea fugi dacă n-ar ţine-o. Dacă i s-ar da şansa, s-ar putea să încerce. Se uită la el, căutând să înţeleagă ceva din gândurile lui ascunse. Îi întoarse privirea, ochii lui aurii strălucind cu hotărâre. Dar dragostea? Dacă o simţea, nu se vedea. învinsă, coborî privirea şi păşi cu el în cameră. Tatăl ei aştepta în faţa ferestrelor. Când o văzu, o expresie de mândrie şi afecţiune îi lumină faţa. El veni spre ea şi Luc îi eliberă braţul, dându-se înapoi.

—Arăţi minunat, murmură reverendul Barnes. Aducând-o aproape, şopti la urechea ei: —Eşti sigură, Grace. Eşti sigură că asta vrei cu adevărat? —Da, tată, răspunse ea liniştită. Vreau din toată inima. —Atunci sunt fericit.O mai ţinu strâns încă câteva clipe. Alessandro stătea aproape, cu Tony în braţe. De îndată ce reverendul Barnes se întoarse la loc lângă fereastră, Alessandro îi luă locul şi o sărută pe obraji. —Bine ai venit în familie! spuse el cu un zâmbet cald. — Mulţumesc.Luc luă un buchet uriaş de trandafiri albi şi i-l dădu fără un cuvânt.Mai mişcată decât putea să-și dea seama, ea nu rezistă când îi cuprinse corpul cu mâna şi o conduse în fața tatălui ei. —Începem? întrebă reverendul Barnes, uitându-se pentru ultima oară cercetător la Grace.Ea încuviință din cap,preocupată să-și ascundă îndoielile. —Sunt gata, spuse ea. —Foarte bine, începem.Își puse ochelarii pe vârful nasului. —Dragi... Soneria de la uşă îi înecă cuvintele. Cu o scuză Alessandro alergă să o deschidă. —Ce faceţi, băieţi, aici? întrebă el cu o surpriză exagerată.Rocco îi împinse umărul. —Ne-ai spus să ne repezim aici sau o să regretăm toată viața. Ce se întâmplă? Stef şi Marc intrară în spatele lui. —Da. Ce se întâmplă? întrebară ei în cor.Cei trei se opriră consternaţi în uşa sufrageriei, cu gurile căscate. Marc îşi reveni primul. —Te însori? —Fără să ne inviţi? îl urmă Stef. Luc se uită la Alessandro, privirea lui promiţând o răsplată pentru lucrul acesta. —Da, mă însor. Dacă vreţi să fiţi martori, staţi lângă Alessandro şi terminaţi odată! —Dă-mi-o pe Tony, îi spuse Marc lui Alessandro. —Nu, eu vreau s-o ţin, spuse Rocco. —Eu o ţin!Luc îşi trecu mâna prin păr. —Vreau ca voi patru să ţineţi gura închisă sau vă dau afară! Răsuflă adânc şi spuse: Vă rog să continuaţi, reverend Barnes. Mă scuzaţi. —Mergi mai departe, tată, îi ceru Grace.El îl privi aspru pe Luc şi apoi pe Grace, apoi clipi îngrijorat: —De ce nu ţi-ai invitat fraţii? Luc îşi arătă dinţii:

—Pentru că nu ştiu să se poarte în public. Punct. Să mergem mai departe, vă rog. Tony slobozi un strigăt lung. —Uh-oh, îi întrerupse Alessandro. Putem să ne ocupăm noi cinci de schimbatul unui scutec? —Nu! —Luc, fii rezonabil, murmură Grace. Nici o problemă, Alessandro. Marc pregăteşte un biberon, pentru orice eventualitateLuc se întoarse spre ea: —Ştii foarte bine că dacă umpli acum o sticlă şi i-o dai, peste câteva minute vom avea aceeaşi problemă. —Nu te lua după el, Marc, spuse Grace exasperată. Voi umple eu biberonul. Cinci minute mai târziu, se adunară încă o dată în sufragerie. Tony se răsfaţă în braţele lui Rocco, gângurind fericită. Marc ţinea biberonul, gata să i-l bage în gură la primul sunet. Luc zâmbi silit. — Sunteţi gata? întrebă întreaga asistenţă. —Mai sunt comentarii, critici sau temeri? Nimeni nu spuse un cuvânt. —Atunci putem începe. Reverendul Barnes tuşi. —Să vedem... Dragi şi iubiţi... —Am trecut de partea aceasta, izbucni Luc. Suntem acum într-o stare în care n-am intrat uşor. —Amin acestei stări, bombăni reverendul Barnes. Grace strânse braţul lui Luc. —Tăticule! Te rog! —Ce-ar fi să trecem la părţile cele mai importante?sugeră Luc.Reverendul Barnes se uită nesigur la Grace. —N-ai nimic împotrivă? —Nu, tată, n-am. —Foarte bine. Trebuie să spun că e foarte neobişnuit dar dacă sunteţi de acord, cred că e-n regulă. Să vedem .A, bine. Luciano Salvatore promiţi să o iubeşti să o respecţi şi să o preţuieşti pe această femeie9 —Da —Şi tu, Grace Barnes, promiţi să îl iubeşti, onorezi şi să te supui... —Tată! —Nu-ţi întrerupe tatăl, Grace. Ea se întoarse spre Luc. —Eu nu promit să mă supun. E arhaic. Dacă eşti gata să mă preţuieşti aşa sunt şi eu!Soneria sună - un sunet strident, lung şi insistent. Luc mormăi în italiană pe sub mustăţi. Grace închise ochii şi oftă. —Răspund eu, oftă Alessandro uşor.Un minut mai târziu, Dom dădu buzna în cameră.

—Ce se-ntâmplă aici? întrebă el. De ce nu mi s-a spus că e o cununie? Se uită la Luc şi Grace cu o expresie rănită. —Şi de ce nu mi-aţi spus că nu sunteţi căsătoriţi? Luc oftă. —Ştii de ce. Dom dădu din cap. —Pentru că v-aş fi azvârlit afară din familia mea daca aş fi ştiut că ai un copil cu Grace fară o verighetă pe deget, încă aş putea s-o fac. —Ce?Reverendul Barnes se holba şocat la ei. Apoi privirea îi alunecă spre Tony, care gângurea şi dădea din picioruşe în braţele lui Rocco. —Ea... e... e copilul tău, Grace? —Nu!Ea-şi acoperi faţa cu mâinile. —Tată, n-ai putea termina ceremonia? Te rog! Promit să-ţi explic după aceea totul. —Cred că ar trebui să-mi explici totul acum.O bătaie hotărâtă răsună la uşă şi Stef fugi într-acolo. Luc îşi ridică mâinile în aer. —Asta-i. Cine dracu a rămas să mai dea buzna aici? Stai puţin. Cum rămâne cu poliţia? Ei încă nu s-au arătat. De fapt, ei sunt singurii care lipsesc. —Am venit eu în locul lor, anunţă o brunetă izbitor de frumoasă, din uşă, de lângă Stef. Cynthia Cuthbert, servicii sociale. Zâmbi la mulţimea îngrozită, apoi privirea i se mută încet spre Luc şi Grace. —Bună, Luc. A trecut ceva vreme.. Dacă identificarea ultimului lor vizitator era o surpriză, Luc nu arătă. —Nu destulă, spuse el sec. Bună, Cynthia. Marc îi făcu lui Stef semn cu cotul. —Cynthia? Cynthia aceea? Femeia pe care Luc nu a putut să o seducă? —Cynthia aceea, confirmă întunecat fratele lui geamăn.Asistenta socială traversă camera. —Tu trebuie să fii Grace, suse ea întinzând mâna.Ridică o sprânceană: —Întrerup ceva? —Știi al dracului de bine că întrerupi! —Dacă acest mic eveniment a fost pus în scenă pentru binele Antoniei,mă tem că este prea târziu.Își puse mâinile în șolduri și-l fixă cu o privire stânjenită. —Trebuie să-ţi spun că nu sunt prea fericită din cauza ta. În mod sigur mi-ai nenorocit asistentele. Sunt tot atât de ameţite ca nişte fetiţe de şcoală. Sunt chiar singura femeie din lume care nu leşină la vederea ta? —Eşti a doua, o arătă Luc pe Grace, şi ea e a treia. Deşi nu e cazul acum, s-ar putea să mai adaug. —Nu te mustra, îi spuse Cynthia cu simpatie. Sunt sigură că ai făcut tot ce ai putut.Îşi privi ceasul.

—Mă tem că trebuie să trecem la afaceri. Am venit pentru Antonia. Luc îşi îndoi mâinile la piept şi scutură din cap. —N-ai nici o şansă.Fraţii lui formară un cerc protector în jurul copilului. —Într-un minut eu şi Grace vom fi căsătoriţi. Asistenta socială dădu din umeri. —Asta nu contează. Ai minţit, Luc. Ai declarat că voi doi sunteţi căsătoriţi deja. Doamna Cartwright v-a avertizat asupra consecinţelor. Iar voi aţi ignorat consecinţele. —Nu mă trata ca pe un copil, Cynthia, ţipă Luc pur şi simplu. Ştim amândoi la fel de bine că serviciul tău poate face excepţii. Vreau ca tu să faci una acum. Un zâmbet sincer îi atinse trăsăturile perfecte. —Ai ştiut întotdeauna să mânuieşti vorbele. Spune-mi, de ce-aş face pentru tine o excepţie? Pentru că o dată am fost... prieteni? —Acesta-i unul din motive. Dar îmi ştii la fel de bine familia. Ştii foarte bine că vom avea grijă de Tony, că e în siguranţă la noi. —Aaaa... mă scuzaţi, îi întrerupse reverendul Barnes. Sunt foarte încurcat. Al cui copil este cu exactitate acesta? Şi de ce încercaţi să o luaţi? —Exact asta vreau să ştiu şi eu, interveni şi Dom, îndoindu-şi mâinile la piept. —Ea e fiica mea, răsună o voce din spatele lor Şi nimeni nu mi-o va putea lua. Nu, dacă nu încuviinţez eu asta!Se întoarseră toţi. —Pietro! exclamă Grace fericită. Te-ai întors! —M-am întors!...El ridică mâna Carinei. O verighetă de diamant încrustat îi împodobea degetul. —...Căsătorit. Aceasta este soţia mea, Carina Donati... Salvatore. —Antonia e a lui Pietro? întrebă Dom încurcat. Per Dio! Pe mine nu mă lămureşte nimeni?Uitându-se avidă spre fiica ei, Carina îşi eliberă mâna din cea a lui Pietro şi se repezi spre ea, smulgând-o din braţele lui Rocco. —Tony! strigă ea, izbucnind în suspine zgomotoase, dezmierdările în italiană căzând la fel de repede ca lacrimile. Îşi îmbrăţişa copilul, lăsând o ploaie de sărutări pe smocul de păr negru al lui Tony. Pietro traversă camera lângă ea şi se uită în jos la fiica lui, o expresie de minunare luminându-i faţa. —E minunată, şopti el, atingând un obrăjor rozaliu şi rotund.Totul a devenit atât de pasionant, înainte ca eu să-mi dau cu adevărat seama. Se uită la ei şi rânji. —Am o fiică,anunță el cu voce mândră.Îi luă cam o oră să clarifice totul. Spre marele şi secretul amuzament al lui Grace, Pietro se dovedi a fi singurul Salvatore care reuşi să o cucerească pe acea Cynthia de necucerit.În momentul plecării,el reușise să clarifice cele mai multe din problemele lor și stabiliseră o întâlnire pentru a clarifica ultimele amănunte.

Grace stătea tăcută lângă tatăl ei, recunoscătoare pentru braţul de sprijin pe care îl petrecuse în jurul ei. Ea privi adunarea fericită cu o mască plină de calm care spera să-i ascundă zbuciumul ei interior. Luc nu mai avea nevoie să se căsătorească cu ea acum. Şi deşi gândul îi veni ca o uşurare, îi cauza o durere cumplită. Dar durerea nu era nimic pe lângă ceea ce-ar fi fost dacă ar fi trecut printr-o cununie şi printr-un divorţ consecutiv. Era timpul să privească totul în faţă. Căsătoria lor n-ar fi mers, nu atunci când Luc n-o iubea. Şi nu conta pe ceea ce spunea el, el n-o iubea. Nu destul, în orice caz. Dacă pleca acum, putea pleca cu oarecare demnitate. Câteva minute mai mult şi probabil că s-ar fi prăbuşit. Se uită la tatăl ei. —Cred că nu mai e nici un motiv pentru căsătorie, îi spuse ea liniştită. El îi acoperi mâna cu a lui. —Îmi pare rău, Grace.Ea îşi şterse lacrimile. În mod evident, înţelegea mai mult decât îşi dădea ea seama. Era dragostea ei pentru Luc atât de evidentă? —Să mergem, tată. —Nu plecaţi nicăieri! Luc păşi în faţa lor, blocându-le calea. —Luc nu, îl rugă ea. Tony e în siguranţă acum. Nu trebuie să te sacrifici. Nu mai are nici un rost. —Ai dreptate. Nu mai are nici un rost, în afară de asta!Îi luă mâna într-a lui. —Te iubesc, cara mia. Vreau să mă căsătoresc cu tine cu adevărat. Acum. Şi nu va fi o căsătorie de convenienţă. Te iubesc, Grace. Vreau o căsătorie care să dureze pentru totdeauna, una în care există legăminte de dragoste, onoare şi preţuire. —Fără supunere? întrebă ea cu voce gâtuită. El încuviinţă cu satisfacţie. —Bine. Fără supunere. —De fapt, îi întrerupse reverendul Barnes, plănuisem să mai adaug un jurământ. Dragoste, onoare, preţuire şi fără minciuni. Nu pare mai potrivit aşa, ce credeţi? —Exact, fu de acord Luc. Grace? Ea nu îndrăznea să creadă. —De ce, Luc? Ieri doreai o altfel de relaţie. Până când n-a aflat domnişoara Caruthers că nu suntem căsătoriţi, gândul însurătorii nu ţi-a trecut prin minte. El scutură din cap, ochii lui aurii fiind întunecaţi şi tulburaţi. —Altceva s-a întâmplat. —Ce? —A apărut tatăl tău.Îi cuprinse faţa cu mâinile şi vorbi încet şi blând, numai pentru urechile ei. —Să fac dragoste cu tine a fost mai presus de cuvinte Când a intrat el pe uşă, a devenit vulgar. Am putut-o zări pe faţa ta. Ţi-era ruşine. Şi mi-am dat seama că

transforma ceva frumos, ceva de care-ţi aminteşti cu bucurie tot restul vieţii, în ceva murdar. În acel moment mi-am dat seama că nu o aventură doream cu tine. Aventurile trec. Şi eu nu vreau ca între noi să fie ceva trecător. Eu nu te vreau doar ca amantă.Eu vreau ca tu să fii soţia mea. Vreau un ”pentru totdeauna" cu tine.Lacrimi îi străluciră în ochi. —Te iubesc, Luc. —Bellissima mia, murmură el. Nu ţi-am spus cât de mult te iubesc eu? Eşti singura femeie pentru care am ochi de acum încolo! M-ai făcut orb pentru toate celelalte femei. Treaz sau în somn, o să văd numai faţa ta, o să aud numai vocea ta. Aerul pe care-1 respir e plin de parfumul tău.El îi ridică mâna. —Vrei să fii soţia mea? —Încearcă să mă opreşti, spuse ea cu un zâmbet larg, strecurându-şi mâna într-a lui.Luc se întoarse spre reverendul Barnes. —De la început, domnule. Şi de data asta... nu sări nici măcar un cuvânt! Şi n-a sărit nici un cuvânt. SFARSIT