Curs Pedagogia Comunicarii

SUPORT DE CURS – UZ INTERN

PEDAGOGIA COMUNICARII Lector dr. Delia Ardelean DELIA ARDELEAN

1

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII CUPRINS CAPITOLUL I Comunicarea ca proces general 1.1. Definitia si caracteristicile comunicării 1.2. Canale de comunicare 1.3. Bariere de comunicare 1.4. Reţele de comunicare 1.5. Mijloace de comunicare 1.6. Tipuri de comunicare

Capitolul II Planurile comunicării: conţinut şi relaţie 2.1. Nivelurile comunicării 2.2. Contextul comunicării 2.3. Spaţiile de comunicare 2.4. Eficienţa în comunicare şi arta de a comunica

Capitolul III Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celuilalt 3.1. Diversitatea opiniilor, puncte de vedere diferite 3.2. Imaginile despre lume şi viaţă 3.3. Valorile 3.4. Trebuinţele umane şi motivaţia

Capitolul IV STILURI DE COMUNICARE 4.1.Calităţi ale stilului de comunicare 4.2. O tipologie a stilurilor de comunicare 4.3. Formele comunicării orale 4.4. Comunicarea verbală 4.5. Limbajul corpului 4.5.1. Expresia feţei 4.5.2. Mişcarea corpului 4.5.3. Comunicarea tactilă 4.5.4. Prezenţa personală 4.6. Limbajul spaţiului 4.7. Limbajul culorilor 4.8. Limbajul timpului BIBLIOGRAFIE

2

CAPITOLUL I Comunicarea ca proces general 1.1. Definitia si caracteristicile comunicării Comunicarea poate fi definită ca: “procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conţinut conceptual (o atitudine, o stare emoţională, o dorinţă etc.) unei alte persoane sau unui alt grup”1 “arta transmiterii informaţiilor, ideilor şi atitudinilor de la o persoană la alta”2 “trecerea unei informaţii de la un emiţător la un receptor”3 “comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane şi exprimă universalul, spre deosebire de comunicaţie, care se referă la instrumentele, la tehnicile şi tehnologiile ce înlesnesc şi amplifică procesul de comunicare între indivizi şi între colectivităţi, conferindu-le, în anumite cazuri, un caracter de masă”4 “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”5 “ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective”6 Paul Watzlawick considera comunicarea ca fiind “conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”7. Părerile diferă, însă, de la autor la autor, aşa încât unii văd în comunicare, ca act în sine, o premisă necesară pentru funcţionarea oricărui sistem social. Aceştia arată că termenul de “comunicatio” nu se referă doar la comunicare ci şi la comunitate, care la rândul ei înseamnă organizare, implicând obligatoriu comunicarea între indivizii care o alcătuiesc.8 O formă simplă de comunicare a fost propusă de Karl Bűhler, în 1934, în lucrarea sa “Die Sprachtheorie” (Fig. 1), completată ulterior de Roman Jakobson (Fig. 2)

emiţător

mesaj Feed-back

receptor

Feed-back 1

Monica Voicu, Costache Rusu – ABC-ul comunicării manageriale, Editura “Danubius”, Brăila, 1998, pag. 11 2 id. 3 id. 4 id. 5 id. 6 id. 7 Michael Kunczik, Astrid Zipfel – Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1998, pag. 12 8 id.

3

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Fig. 1 Triada E.M.R. a lui Karl Buhler9

E

CONTEXT/MESAJ/CONŢINUT mijloace

scop

R

CONTACT/COD/LIMBAJ

CODARE/DECODARE Fig. 2 Schema lui Roman Jakobson E.M.R. = emiţător, mesaj, receptor Schema lui Jakobson este mai complexă, deoarece acesta i-a adăugat trei componente C.C.C. = cod, canal, context Dicţionar de termeni: E = emiţător, cel care emite un mesaj sau iniţiază comunicarea R = receptor, cel care primeşte mesajul M = mesajul, informaţia emisă de E şi receptată de R Relaţia de comunicare se realizează după cum urmează: emiţătorul trimite un mesaj, care va fi înscris într-un cod prin procesul numit codare; odată ajuns la receptor, mesajul va fi supus acţiunii de decodare, adică de descifrare a informaţiei transmise. Mesajul în cauză are întotdeauna un scop bine determinat, în sensul că emitentul are scopul de a oferi informaţia, iar receptorul are scopul de a o recepta. Roman Jakobson arată în lucrarea sa “Probleme de stilistică” ce presupune procesul comunicării: un transmiţător (emiţător, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultător), mesajul raportându-se la un context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact”10. Trebuie să fim atenţi la distincţia dintre cod şi mesaj, care nu sunt acelaşi lucru – primul este abstract, are un număr redus de semne (28) şi poate fi verbal sau scris, în timp ce al doilea este concret, nuanţat şi mai bogat. De asemenea, codul verbal dispune de vorbire, mimică, gestică, privire, iar cel scris numai de punctuaţie şi de unele categorii gramaticale. Supremaţia mesajului în raport cu codul este evidentă, una dintre principalele tendinţe ale comunicării fiind o cât mai bună adecvare a codului la mesaj. Comunicarea poate să apară sub mai multe forme, spre exemplu, ca mesaj scris (scrisoare, raport), mesaj oral (dialog) sau echipament de comunicaţie (mass-media).11 Trebuie 9

Ion Haineş – Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1998, pag. 18 10 Ion Haineş, op.cit., pag. 17 11 Monica Voicu, Costache Rusu, op.cit., pag. 11-12

4

să fim foarte atenţi atunci când ne referim la comunicare, deoarece nu orice mesaj sau schimb de mesaje înseamnă a comunica. Este nevoie ca interlocutorii (emiţător şi receptor), indiferent de numărul lor, să asculte şi să înţeleagă cât mai corect şi mai exact mesajele transmise. Procesul de comunicare este dinamic şi ireversibil. Faptul că este dinamic se referă la calitatea pe care o are comunicarea de a evolua şi de a se adapta la nevoile interlocutorilor, iar ireversibilitatea constă în întipărirea mesajului original în mintea receptorului.12 The World Book Dictionary defineşte comunicarea ca având următoarele sensuri: - furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă - scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri - un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură - actul de a transmite; transfer13 Pentru Pierre Guiraud, comunicarea reprezintă “transferul de informaţie prin intermediul mesajelor” iar în opinia lui Robert Escarpit “a comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele”.14 În lucrarea sa “Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie şi societate), Max Weber arată că interacţiunea şi comunicarea sunt două feluri de acţiune socială15, interacţiunea fiind termenul mai cuprinzător şi înţeles ca sinonim pentru acţiunea socială, în vreme ce comunicarea e definită ca interacţiune cu ajutorul unor simboluri. În acest context, procesul comunicării este văzut ca transfer de sensuri între partenerii comunicării. Din cele precizate mai sus am putea desprinde următoarea definiţie a comunicării – comportament care, din punctul de vedere al celui care comunică, are ca ţel transmiterea de mesaje cu ajutorul unor simboluri către una sau mai multe persoane16. Matematicienii Claude Shannon şi Warren Weaver, ambii angajaţi la “Bell Telephone Laboratory” , au elaborat în anul 1949 un prim model de comunicare, pe care îl vom prezenta mai jos, pornind de la definiţia comunicării (Fig. 3).

12

id. Ion Haineş, op.cit., pag. 8 14 id., pag. 9 15 Michael Kunczik, Astrid Zipfel , op.cit., pag. 14 16 id. 13

5

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII

s m

i t a t co a r n

a l i n

S

u b

mesaj

semnalul care soseste

semnal

mesaj

s u r s a d e t r a n i n f o r m a r e

r e c e p

t o

t e r f e r e n

t a

r s a d r u i a j

r t i n

t ã

e

Fig. 3 Modelul comunicării după Shannon şi Weaver17 Ei au prezentat comunicarea din punct de vedere tehnic, ca în cazul unei convorbiri telefonice, în care apar: sursa de informaţii (persoana care vorbeşte) care transformă mesajul în semnale pe care le transmite prin emiţător (telefonul), aparat care este în acelaşi timp şi canalul detectabil de către receptor. Ţinta emiţătorului este creierul ascultătorului sau receptorului, care la rândul lui trebuie să decodifice mesajul, adică să îl retransforme într-o informaţie inteligibilă. Codul, ne referim aici atât la codificare, cât şi la decodificare, presupune nişte reguli de transformare a mesajului dintr-o formă în alta. În ceea ce priveşte sursa de bruiaj, aceasta poate însemna zgomot, perturbare, diminuând recepţia optimă a mesajului. Singura deficienţă a acestui model de comunicare liniară în sens unic constă în lipsa feed-back-ului, respectiv a caracterului reciproc al comunicării. Nu sunt luate în considerare situaţiile care pot apărea în cazul în care comunicarea nu este bună. Schema lui Shannon şi a lui Weaver este construită pur matematic, fără a ţine seama de caracterul comunicării umane intepersonale, în care reacţia inversă există, cei doi, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi permanent rolurile. Ei au prezentat comunicarea ca pornind dintr-un punct şi finalizându-se în altul, fără a avea o formă circulară. Trecând dincolo de schema simplă a procesului de comunicare, vom încerca să evidenţiem grafic o paradigmă a sistemului de comunicare umană. Autorul ei, Dan Voiculescu consideră că “în mod cert comunicarea umană este un sistem complex şi din această cauză trebuie înţeleasă holistic”18. Comunicarea, ca act în sine, este un sistem de transmitere a mesajelor, care sunt preluate de către oameni (receptori) de la oamenii din jurul lor (emiţători) şi prelucrate pentru a

17

ibid., pag. 16

18

Dan Voiculescu – Negocierea – formă de comunicare în relaţiile interumane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pag. 20

6

fi înţelese. Paradigma sistemului de comunicare, ca sumă de cinci procese, poate fi explicată prin schema prezentată mai jos (Fig. 4) : 1 = categorizare; percepţia, memorarea şi redarea informaţiilor (individul, aflat fie pe poziţie de emisie, fie de recepţie, localizează informaţii pe care le clasifică şi le înmagazinează pentru folosinţă ulterioară) 2 = conceptualizare; natura cunoaşterii, obţinerea şi interpretarea informaţiilor (o dată memorate, datele sunt interpretate, primesc sensuri noi) 3 = simbolizare; natura simbolurilor şi selectarea lor (sensurile noi reprezintă şi moduri noi de exprimare a conţinutului) 4 = organizare; modul de ordonare şi stabilire a cadrului de relaţii (noile simboluri sunt adaptate al contextul social în funcţie de selectarea cadrului de relaţii) 5 = operaţionalizare; modul de transmitere a mesajului (după definitivare urmează transmiterea mesajului printr-o formă fizică)

categorizare (memorare) 1 conceptualizare (interpretare) 2

operaţionalizare (transmitere) 5

organizare (ordonare)

4

3

simbolizare (selectare)

Fig. 4 Paradigma sistemului de comunicare19

1.2. Canale de comunicare Canalele de comunicare se împart în două mari categorii: verbale şi non-verbale, pe de o parte, şi formale şi neformale, pe de altă parte. Canalul de comunicare are un rol important în

19

ibid., pag. 19-20

7

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII transmiterea mesajului de la emitent la receptor. Totalitatea canalelor formează mediul de comunicare, de care depinde calitatea şi exactitatea receptării mesajului.

C

o

d

e c o

d

i f i c Ma r e

E

D

i f i cMa r e

C

a n

C

a l M

a n

a l

D

M

e c o

d

i f iR c a r e

C

o

d

i f i c a r

Fig. 5 Procesul de comunicare20 Canalele pot apărea sub mai multe forme: sunet, imagine, miros, gust; receptorii le preferă pe unele în defavoarea altora. De pildă, unii indivizii preferă imaginile (televiziune, film), alţii lectura (cărţi, ziare, reviste) iar alţii sunetul (radioul) etc. În privinţa caracterului formal al canalelor se arată că, de obicei, acestea reprezintă traseele pe care le parcurg informaţiile în cadrul unei instituţii. Putem identifica patru tipuri de astfel de canale în funcţie de direcţia de propagare a informaţiilor: verticale ascendente, verticale descendente, orizontale şi oblice21. Comunicările verticale ascendente (↑) asigură transmiterea informaţiilor de la nivelurile inferioare la cele superioare precum şi feed-back-ul. Cele descendente (↓) sunt cele mai răspândite, au loc în mod constant şi continuu iar informaţiile transmise vin de la niveluri ierarhice superioare spre cele inferioare. Comunicările orizontale (↔) înseamnă mai degrabă dialog, permiţând comunicarea între membrii grupului, care se află la acelaşi nivel ierarhic. Comunicările oblice ( ∕ )au uneori un caracter neformal, dar în general sunt folosite pentru rezolvarea problemelor urgente, oferind o cale de evitare a contactului pe scară ierarhică.22 Canalele de comunicare neformale apar în momentul în care au loc discuţii sau comunicări neoficiale, cum ar fi cele între prieteni sau cunoscuţi. Un canal neformal foarte cunoscut nouă tuturor ia naştere odată cu apariţia zvonului. Zvonul poate să aibă impact negativ sau pozitiv în funcţie de cine l-a lansat, de scopul pe care urmăreşte să îl atingă etc. Deşi zvonurile sunt privite cu indiferenţă de mulţi oameni, ele merită să fie analizate pentru a vedea dacă au la bază un fapt real, dacă ne-ar putea afecta în cazul în care se adevereşte, dacă sunt sau nu şanse să fie adevărate. Este adevărat că, de multe ori, persoane interesate să producă pagube sau să inducă în eroare reuşesc cu succes acest lucru pentru că nimeni nu verifică dacă zvonul e adevărat sau nu. De exemplu: se zvoneşte că măcelăria X foloseşte carne de cal în prepararea cărnii tocate. Se poate ca zvonul să nu fie adevărat, dar oamenii, receptorii 20

Monica Voicu, Costache Rusu, op.cit. pag. 30 ibid.,pag. 132 22 id. 21

8

mesajului nu verifică acest lucru ci nu mai cumpără de acolo pentru simplul motiv că “aşa au auzit”. Canalele de comunicare, prin natura lor, afectează modalităţile de receptare, de acceptare, de evaluare şi de procesare. O dată cu schimbarea canalelor, se schimbă şi impactul mesajului asupra receptorului. De aceea, trebuie multă atenţie în identificarea canalelor care oferă rezultate optime pentru procesul de comunicare. Cum este şi firesc, canalele mai eficiente au un impact mai mare. 1.3. Bariere de comunicare Individualitatea noastră este principala barieră în calea unei bune comunicări.23 (Nicki Stanton) În cadrul procesului de comunicare, pe lângă elementele constitutive şi fără de care nu poate exista propriu-zis comunicarea – emitent, receptor, mesaj, cod, canal etc., apar o serie de obstacole sau de bariere. Termenul cel mai uzitat este cel de bariere ale comunicării.

E

M

C

e s a j

z g

o

m

a n

a l

t e

p

e e d

- b

o

F

M

e r t u

r b

e s a j

R

a

a c k

Fig. 6 Barierele în procesul de comunicare Asemeni canalului de comunicare, care prin natura sa păstrează intact sau deformează conţinutul, respectiv sensul mesajului, obstacolele reduc fidelitatea şi eficienţa transferului de mesaj. Există patru tipuri de bariere de comunicare : 

bariere de limbaj (dificultăţi de exprimare, expresii şi cuvinte confuze sau cu sensuri diferite)



bariere de mediu (suporţi informaţionali necorespunzători, diferenţe între pregătirea emiţătorului si a receptorului, climat de muncă necorespunzător)

23

Ion Haineş, op.cit., pag. 23

9

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII 

bariere datorate poziţiei emitentului sau receptorului (imaginea despre celălalt însoţită uneori de idei preconcepute, sentimentele comunicatorilor, percepţia eronată despre subiectul în discuţie)

bariere de concepţie (presupuneri, lipsa de atenţie şi de interes la receptare, exprimarea greşită a mesajului, concluzii grăbite) Soluţiile pentru înlăturarea acestor bariere constau în : planificarea comunicării, determinarea scopului acesteia, alegerea momentului oportun pentru efectuarea ei, clarificarea ideilor înainte de punerea în practică, folosirea unui limbaj adecvat. O altă clasificare împarte obstacolele în: o bariere fizice (distanţa, spaţiul) 

o bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă) o bariere gnoseologice (lipsa experienţei, cunoştinţelor) o bariere sociopsihologice (obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi) Dar, se pare că există mai multe decât cele evidenţiate până acum: 

bariere geografice (distanţa în spaţiu)



bariere istorice (distanţa în timp)



bariere statalo-politice (regimuri politice diferite)



bariere economice (lipsa mijloacelor financiare)



bariere tehnice (lipsa tehnicii)



bariere lingvistice (necunoaşterea sau slaba cunoaştere a limbilor străine)



bariere psihologice (percepţie, memorie, convingeri)

 bariere de rezonanţă (mesajul nu răspunde nevoilor individului) Comunicarea este eficientă şi productivă numai atunci când există un limbaj şi un vocabular comun. Ideal ar fi să existe un limbaj universal neutru, însă din păcate nu se poate încă vorbi de aşa ceva. Cu toate acestea, situaţii de comunicare relativ ideală se întâlnesc în comunităţile închise, în laboratoarele ştiinţifice, unde s-au format în timp tehnici comune de problematizare şi organizare mentală.24 1.4. Reţele de comunicare Pentru ca să se poată vorbi de o reţea şi în special de una de comunicare, este imperios nevoie să existe cel puţin doi indivizi care să comunice, să facă schimb de informaţii. Reţeaua presupune un ansamblu de canale de comunicare care trebuie să fie dispuse într-o anumită configuraţie. Toate reţelele se caracterizează prin faptul că au formă geometrică, au un anumit număr de verigi şi un anumit grad de flexibilitate care le permite să se transforme în alt tip de reţea. 24

ibid., pag. 23-25

10

Alte elemente comune, care contribuie la o mai bună identificare a organizării şi, implicit, a comunicării din interiorul grupului, ar fi: indicele de conexiune al lui Luce, suma distanţelor dintre participanţi, indicele de centralitate al fiecărei poziţii din reţea, indicele de centralitate al reţelei, indicele de periferie.25 Câteva dintre cele mai cunoscute tipuri de reţele sunt: cerc, în X, în Y şi în lanţ.26 În cadrul reţelei în formă de cerc toţi participanţii beneficiază de şanse egale în procesul de comunicare şi se adaptează uşor sarcinilor care le revin. Gradul de satisfacţie este ridicat deoarece nici unul nu ocupă poziţie de lider. Este un tip de comunicare specific grupurilor creative şi neformale.

E

A

D

B

C Fig. 7 Reţea în formă de cerc27 În reţeaua în formă de stea există şi un lider, poziţia A, ceilalţi membri având unele restricţii de comunicare. Este un tip de reţea specific grupurilor neformale iar satisfacţia grupului este moderată, pentru că fluxurile informaţionale sunt controlate de persoana de la centru.

25 26

27

Monica Voicu, Costache Rusu , op. cit., pag. 134 ibid., pag. 133

id. 11

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII E

B A C D

Fig. 8 Reţea în formă de stea sau X Reţeaua în formă de lanţ este specifică grupurilor neformale şi permite tuturor membrilor să comunice simultan. Apare aici şi un lider, iar satisfacţia grupului este moderată.

B

A

C

D

E

Fig. 9 Reţea în formă de lanţ 28 Reţeaua în Y este practicată în conducerile centralizate, activităţile acestor grupuri fiind preponderent operative. Din cauza centralizării puternice satisfacţia medie a grupului este redusă.

B

A

C

D

E

28

id.

12

Fig. 10 Reţea în formă de Y 29 În funcţie de aceste reţele diferă climatul unui grup şi tipul de lider. Astfel, s-au putut clasifica grupurile, s-a putut calcula performanţa comunicaţională a diverselor grupuri. Conceptul de distanţă reprezintă numărul de ochiuri pe care trebuie să-l parcurgă mesajul de la emiţător la receptor. Cu cât un individ are o poziţie mai centrală în reţea, cu atât paşii, pe care îi are de parcurs în relaţia cu ceilalţi indivizi, sunt mai mulţi. Dar, cu cât suma distanţei este mai mică, cu atât reţeaua este mai performantă. Pot fi stabilite pentru grup rutele pe care circulă comunicarea, altfel numite “reţele de comunicare” şi care structurează schemele sociale, schemele dintre indivizi. Unităţile sau situaţiile de agregare ale indivizilor sunt următoarele: diada, triada, tetrada. Cea mai simplă unitate este diada sau un fel de “moleculă socială” şi este formată dintr-un cuplu de persoane aflate într-o situaţie de comunicare. Când climatul afectiv este foarte intens, diada are tendinţa de a se izola de grup devenind “atom al comunicării”. Acest lucru se explică prin faptul că, în diade, potenţialul de comunicare este absorbit de comunicarea în doi, de schimburi de mesaje în doi. Abraham Moles interpretează acest fapt în sensul că fiecare dintre noi are un anumit potenţial de comunicare, pe care el îl numeşte “valenţă comunicaţională”. Triada este microgrupul de trei persoane şi nu se referă în special la triunghiul conjugal. Aici există dificultăţi de restructurare datorate raporturilor afective care domină comunicarea. De ce? Pentru că raporturile afective tind să creeze căi privilegiate de comunicare. În cazul triadei, aproape în orice situaţie, unul dintre membri joacă rolul de personalitate dominatoare. În cadrul tetradei, relaţia de comunicare se realizează într-un grup format din patru indivizi. Această relaţie conservă egalitatea persoanelor, există chiar urme de stabilitate a grupului iar comunicarea se poate stabili ca o comunicare între două diade. De exemplu, prieteniile între cupluri. De la tetradă încolo începe stratificarea puternică a grupului, apar relaţii de dominare. Din perspectivă comunicaţională, al patrulea tip ar fi, psihologic vorbind, grupul de prieteni. În general, un grup este format din 5-8 persoane legate printr-o relaţie socio-afectivă, dar una clară şi distinctă, un fel de relaţie vizibilă care are drept scop comunitatea de reacţii la anumiţi stimuli. Pentru a fi mai expliciţi putem da următorul exemplu: Toţi sar la bătaie dacă un membru al grupului este atacat. Acest lucru se întâmplă deoarece apar procese de identificare internă, se creează un limbaj comun, o solidaritate foarte puternică care determină coeziunea defensivă a grupului faţă de celelalte grupuri.30 1.5. Mijloace de comunicare 29 30

id. Vasile Dâncu – Note de curs: Cultură şi comunicare de masă

13

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII În opoziţie cu alte păreri conform cărora dezvoltarea comunicării s-a realizat concomitent cu evoluţia societăţii, potrivit lui Marshall McLuhan, istoria omenirii se împarte în patru etape mari în funcţie de evoluţia mijloacelor de comunicare. Această etapizare nu ţine cont de impactul pe care l-au avut factorii sociali şi economici din societate. Iată, cronologic, etapele despre care vorbeam mai sus:  era tribalismului prealfabetic (cultura orală)  era scrisului (Grecia antică după Homer)  era tiparului (1500-1900)

 era electronică31 (epoca modernă) Alţi autori consideră că, de fapt, cele patru etape pot fi incluse în trei tipuri fundamentale de cultură, tot în funcţie de tehnicile de comunicare folosite:  cultura orală, tribală, mitică (urechea – organ de simţ privilegiat)  cultura vizuală sau Galaxia Gutenberg (ochiul – organ de simţ privilegiat)



cultura electronică, audiovizuală sau Era Marconi32

Bernard Voyenne identifică, la rândul lui, patru moduri de comunicare ce se suprapun, în fond, cu etapele propuse de McLuhan: - comunicarea directă - comunicare indirectă - comunicarea multiplă - comunicarea colectivă33 Dincolo de încercările de clasificare se află mijloacele de comunicare propriu-zise care se caracterizează prin, şi vom aminti câteva dintre avantajele acestora: capacitatea de a transmite simultan un pachet de informaţii; comunicarea rapidă la distanţă; diversitatea mare de servicii; asigurarea unui feed-back rapid; comunicarea operativă; comoditatea în exploatare; înregistrarea mesajului; costul mai mult sau mai puţin scăzut, în funcţie de mijloc etc. Desigur, mijloacele de comunicare au şi dezavantaje, însă acestea sunt nesemnificative în raport cu avantajele pe care le oferă: costul ridicat şi aria restrânsă de operare a unora dintre ele; calitatea slabă a echipamentului; lipsa controlului asupra mesajelor în unele situaţii etc.34 Mijloacele de comunicare sunt extrem de variate: dialogul sau comunicarea interpersonală, zgomotele, memoriile, documentele, poşta clasică, poşta voice şi poşta electronică, telefonul, faxul, telexul, telefaxul, calculatorul, internetul, mass-media. Progresul tehnic a permis dezvoltarea şi îmbunătăţirea continuă a mijloacelor, atât de indispensabile în perioada actuală. Să nu uităm că totul a pornit de la zgomot, gest, cuvânt, care treptat au

31

Ion Haineş, op.cit., pag. 26 ibid., pag. 26-27 33 id. 34 Monica Voicu, Costache Rusu, op.cit., pag. 34 32

14

contribuit la apariţia scrisului, modalitate de comunicare ce a constituit adevăratul start a ceea ce se poate numi astăzi sistemul mijloacelor de comunicare de masă sau nu. 1.6. Tipuri de comunicare Studiul comunicării şi, în principal, al formelor de comunicare umană a început să prindă contur în deceniile cinci şi şase ale secolului nostru prin activitatea Institutului de Cercetare Mentală (Institute of Mental Research). Aici, nume precum Paul Watzlawick şi Don D. Jackson (psihiatri) şi-au adus din plin contribuţia la aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicării. Deşi cercetărilor lor erau de ordin medical, rezultatele la care au ajuns le-au permis formularea unui număr de axiome ce caracterizează comunicarea interumană. Fără a intra în detalii le vom enumera în cele ce urmează: a. Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă. b. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi. c. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. d. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică. e. Comunicarea este ireversibilă. f. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice şi complementare.

g.

Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.35

În funcţie de autori, comunicarea se împarte după cum urmează: unii arată că există două tipuri de bază ale comunicării – verbală şi non-verbală, fiecare dintre ele beneficiind de o dublă ipostază: într-un singur sens sau în ambele sensuri, aşa după cum reiese din schema următoare:

35

Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Ephemerides, anul XLII, 1997, pag.

90-92

15

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII c o

v

?

e r b

m

u

n

i c a r e

a l a

? /

n

?

? -

o

n

-

? / l l p c e l g

i m i m a o x i m e

?

b a j u l t a b a j u l s p r a l i m b a j n t a c t u l v p r e s i a f a b a j u l t r s t u r i l e

c e a t u l i z c i u p

r i i i u l u u a l a l a u l u i

Fig. 11 Tipurile comunicării umane36 Bernard Voyenne susţine că există patru moduri sau modele de comunicare (Fig. 12). În opinia sa acestea sunt: •

comunicarea directă

•

comunicarea indirectă

•

comunicarea multiplă

•

comunicarea colectivă37

36 37

ibid., pag. 93 Ion Haineş, op.cit., pag. 27

16

i

c o m u n i c a c r o e ma i n d d i r e c t a

1 2

. l c c l .

c o i m o m o m i m c o

m b a u u b a m

u

n j n n j

u i i u

u

n

i c a l g c a r c a r l t a i c a

r e e s e a e a c t r e

u

n i c a c r o e ma i r e c t a m u

a

u

n i c a c r o e ma u n i c a r l t i p l a c o l e c t i v a

u

m a n a n o n - v e r b a l a : t u r i l o r s o n o r a n e a r t i c u l a t a c r o m a t i c a i l a v e r b a l a

Fig 12 Tipuri de comunicare (Bernard Voyenne) Comunicarea directă presupune o formă completă de comunicare, actul comunicării realizându-se prin mijloace de transmitere a informaţiilor astfel: - One-to-one (de la o persoană către altă persoană) - One-to-many (de la o persoană către mai multe persoane) - Many-to-one (de la mai multe persoane către o persoană) - Many-to-many (de la mai multe persoane către mai multe persoane)38 Comunicarea indirectă a reprezentat trecerea de la faza culturii orale la faza culturii vizuale, provocând o “ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”39. Caracteristicile acestui tip de comunicare constau în lipsa apropierii fizice, care nu mai este obligatorie ca în cazul comunicării directe; transmiterea informaţiilor poate fi în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor; răspunsul (feed-back-ul) este mai lent decât în comunicarea directă. Se poate vorbi de comunicarea multiplă odată cu apariţia tiparului, care a revoluţionat istoria comunicării. Caracteristicile sunt cele ale comunicării indirecte cu deosebirea că, de această dată, numărul mesajelor este mai mare şi ele sunt transmise razant, prin propagare. De altfel, inventarea tiparului a introdus în procesul de comunicare posibilitatea multiplicării mesajelor într-un anumit număr, implicit fidelitatea informaţiei, propagarea ei în lanţ şi caracterul multidirecţional al difuzării. În cazul comunicării colective, emiţătorul şi receptorul nu mai sunt indivizi, ci grupuri, care sunt alcătuite la rândul lor din indivizi şi grupuri mai mici. Mesajele sunt multiple şi numeroase, ele trebuind să treacă, în mod obligatoriu, printr-un organ de informare, care este mass-media. Din acest motiv, atât mesajul, cât şi comunicarea se socializează, adică devin colective.

38 39

ibid., pag. 28 ibid., pag. 44

17

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Capitolul II Planurile comunicării: conţinut şi relaţie Comunicarea decurge în două planuri, planul conţinutului şi al relaţiei. Uneori, fără să ştim de ce, un om ne poate fi simpatic, iar altul antipatic. Planul conţinutului transmite informaţii, în timp ce planul relaţiei transmite informaţii despre informaţii. Cuvintele (conţinut) transportă idei, noţiuni şi concepte, în timp ce tonul vocii şi limbajul corpului (relaţie) transmit atitudini, emoţii şi sentimente. Planul conţinutului reprezintă CE se comunică, în timp ce planul relaţiei concretizează CUM se comunică, definind astfel planul conţinutului. Aşa cum am văzut din propria noastră experienţă de viaţă, sensul comunicării este puternic influenţat, chiar determinat de multe ori de planul relaţiei. Dacă între cele două planuri ale comunicării există concordanţă, atunci avem încredere în ceea ce spune celălalt care ne poate fi simpatic. În caz contrar, dacă percepem o disonanţă între planul conţinutului şi cel al relaţiei, atunci nu avem încredere în mesaj, celălalt ne poate deveni antipatic, putând, uneori, declanşa mecanismele de apărare ce ne caracterizează pe fiecare în parte. În astfel de situaţii, nu ne mai concentrăm asupra mesajului, ci asupra modului în care ne putem apăra interesele, nevoile, sau de anumite pericole reale sau imaginare percepute de noi. Dacă percepem ca pozitive informaţiile din planul relaţiei, atunci lucrurile spuse de celălalt ne pot părea interesante şi chiar savante. Planul relaţiei transmite semnale de dominanţă sau de supunere, de prietenie sau de duşmănie. Relaţia poate fi pozitivă (simpatie, prietenie, acceptare, admiraţie, aprobare), neutră (indiferentă), sau negativă (disconfort, dominanţă, duşmănie, dezaprobare, respingere, dispreţ). Să ne imaginăm mai multe modalităţi de a spune, de exemplu, „Bună treabă!”. Aceleaşi cuvinte pot fi percepute ca o laudă, sau, dimpotrivă, dispreţ sau bagatelizare. În funcţie de dispoziţia pe care o avem, putem interpreta aceste cuvinte ca pe un reproş, chiar dacă intenţia celuilalt nu a fost aceasta. Dacă relaţia este pozitivă, atunci este foarte probabil ca percepţia să fie de apreciere, laudă. Dacă relaţia este negativă, vom percepe aceleaşi cuvinte ca pe un reproş, o devalorizare, caz în care ne vom apăra. Atunci când relaţia este negativă, planul relaţiei devine mai important decât cel al conţinutului. Comunicarea este deturnată, iar ceea ce se întâmplă în continuare este un şir de replici de atac sau apărare. Relaţiile partenerilor devin pur emoţionale, iraţionale. Tonul agresiv, ironic, cicălitor, arogant, sau plângăcios, gesturile agresive, triviale, sau dispreţuitoare devin factori de alterare ai comunicării. Ce este de făcut atunci când planul relaţiei este alterat? În acest caz, este practic inutil să continuăm discuţia la nivel raţional. Dacă celălalt a declanşat mecanismele de apărare, semn că este în stres negativ, singurul lucru pe care îl putem face dacă vrem să revenim la comunicarea de interes comun şi de satisfacere reciprocă a unor nevoi, este de a-l ajuta pe celălalt să iasă din stres, de a modifică relaţia. Vom vedea cum putem face acest lucru cu

18

ajutorul modelului Process Communication Management în capitolul destinat gestionării conflictelor. 2.1. Nivelurile comunicării În funcţie de numărul de persoane se poate vorbi de cinci niveluri ale comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă. Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se ascultă pe sine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic. Comunicarea interpersonală este dialogul dintre două persoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă pe rând încercând să se respecte şi să se înţeleagă reciproc şi vorbesc pe rând încercând să transmită cât mai clar pentru celălalt nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor. Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane. În grup sau echipă, persoana îşi petrece mare parte din viaţa sa socială. Aici se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, inevitabil se creează şi se rezolvă conflicte. Acest nivel al comunicării umane va fi abordat mai pe larg în capitolul dedicat comunicării în echipă. Comunicarea publică are loc în cazul unei prelegeri, cuvântări, expuneri, sau prezentări susţinute de o singură persoană. Aparent, persoana care susţine prelegerea comunică mai mult, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Fiecare participant comunică verbal sau nonverbal, punând întrebări de clarificare sau dând informaţii cu privire la interesul sau dezinteresul său. Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise, vorbite, sau vizuale de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme precum cartea, presa scrisă, audiovizualul. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcţie. 2.2. Contextul comunicării Contextul comunicării include patru dimensiuni: fizică, culturală, socială şi psihologică şi temporală. - Contextul fizic se referă la mediul fizic concret: ambianţa sonoră, lumina, încăperea sau spaţiul înconjurător. - Contextul cultural se referă la mentalităţi, credinţe, tradiţii şi valori. Ce este „bine” şi ce este „rău” poate să difere de la o cultură la alta. - Contextul social şi psihologic se referă la statutul social al partenerilor, la caracterul formal sau informal al relaţiei, la situaţia concretă dar şi la percepţia individuală a partenerilor de discuţie. - Contextul temporal se referă la momentul de timp în care este plasat mesajul, într-o secvenţă de alte mesaje succesive.

19

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII 2.3. Spaţiile de comunicare Construirea unei bune relaţii interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanţei potrivite pentru partener. Atât o distanţă prea mică, cât şi una prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate şi pot împiedica construirea unei relaţii bune cu celălalt. Distanţa „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timp ce altele preferă o distanţă mai mare. Totodată, există diferenţe de la un popor la altul, sau de la o cultură la alta. Distanţarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o intensifică. Dacă veştile sunt bune, apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, mai degrabă este indicată o distanţare. Pot fi însă şi alte situaţii care depind foarte mult de personalitatea celor în cauză. Putem vorbi de patru categorii de distanţe interpersonale: intimă, personală, socială şi publică. 1. Zona intimă Zona intimă este de până la 50 centimetri, cam o jumătate de braţ. Este distanţa dansului intim, a mângâierilor, sexului, dar şi a luptei corp la corp, adică o zonă apărată cu străşnicie. În această zonă permitem accesul doar persoanelor în care avem mare încredere şi care ne sunt foarte apropiate, dar blocăm accesul celorlalţi. Trebuie să privim cu atenţie (nu neapărat cu suspiciune) atingerile celorlalţi. Despre efectele posibil manipulatoare ale atingerilor vom reveni ulterior. Desconsiderarea zonei intime poate fi percepută ca o desconsiderare a persoanei. Întinderea zonei intime depinde de personalitatea fiecărui individ şi de siguranţa de sine a acestuia. Totodată, zona intimă depinde şi de statutul social al persoanei. Şefii cei mari au, de obicei, birouri mari şi scaune înalte. 2. Zona personală Zona personală se întinde în intervalul 50-120 centimetri, corespunzând distanţei normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o încăpere mare şi se pot atinge dacă amândoi ţin braţele întinse. Această zonă are o semnificaţie psihologică specială: activarea instinctului de „proprietate” asupra partenerului atunci când pătrunde o persoană de sex opus. 3. Zona socială Zona socială este cuprinsă între 1,20 – 3,5 metri şi este rezervată contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale. 4. Zona publică Zona publică (> 3,5 m) este spaţiul în care comunicarea îşi pierde caracterul interpersonal. Poate fi vorba de un discurs cu caracter oficial, un curs. Distanţa publică oferă securitate şi o postură cu dominanţă psihologică persoanelor din spatele catedrei, sau de la tribună. 2.4. Eficienţa în comunicare şi arta de a comunica

20

Drumul spre performanţă şi apoi spre măiestrie are aceleaşi etape în comunicare ca în orice alt domeniu. Ciclul învăţării cuprinde însuşirea noţiunilor teoretice (în cazul nostru vor fi grilele de lectură din Analiza Tranzacţională şi din Process Communication Management), experienţa comunicării (exerciţii şi conştientizare), revederea şi analiza experienţelor şi aplicarea celor dobândite în viitor. Sunt cei patru paşi ai unui proces de învăţare pe care ni-l putem imagina ca pe o spirală ascendentă: comunicăm, reflectăm şi analizăm, conceptualizăm, progresăm ş.a.m.d. (Figura 1: Ciclul învăţării comunicării). Urmând acest drum, ajungem să devenim performeri ai comunicării. Suntem eficienţi şi ne înţelegem bine cu multă lume. Pentru măiestrie este nevoie de ceva mai mult. Am putea numi acest ceva integrarea cunoştinţelor, sau integralitatea

C

A î n

p l i c ă m s i t u a ţ i i

o

m

n o i

C

u

n i c ă

m

R

e f l e c t ă m

o n c e p t u a l i z ă m

Figura 1: Ciclul învăţării comunicării comunicării. Dacă pentru a fi eficient în comunicare poate fi suficientă cunoaşterea unor principii teoretice de bază şi dobândirea unor deprinderi la nivel comportamental, arta comunicării implică folosirea funcţiilor umane în integralitatea lor: comportament, gândire, intuiţie, senzaţie, emoţie şi, în final, comunicare.

21

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Capitolul III Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celuilalt 3.1. Diversitatea opiniilor, puncte de vedere diferite De multe ori avem impresia că realitatea este cea pe care o percepem noi. Cineva ne spune: „Am găsit o metodă excelentă pentru a slăbi mâncând normal”. Îi răspundem: „Aşa ceva nu există!” Atunci când nu cunoaştem, n-am văzut noi, sau nu înţelegem, spunem că nu există. Ce ar fi mai sănătos să facem? Să clarificăm. Cum? Punând întrebări. De exemplu: De unde ai luat metoda? În ce constă? Ai încercat- o? Cât timp? Ce rezultate a dat? Pe ce se bazează? Cine altcineva a mai folosit această metodă? Simplu, nu? Pentru unii dintre noi poate fi simplu, pentru alţii nu. În unele situaţii poate fi simplu, în altele complicat. Depinde de situaţie şi de propria noastră dispoziţie. Ca o regulă generală, cu cât ne este mai bine, cu atât mai uşor putem accepta lucruri noi. Dacă lucrurile nu merg şi suntem uşor stresaţi, poate fi mai greu. Ceva nou, sau schimbarea uneia dintre părerile sau convingerile noastre poate să ne inducă o stare de disconfort şi evităm acest lucru.

Păreri…

…şi păreri

Unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine a fost să învăţ şi să accept că oamenii sunt diferiţi. Şi că are sens să fie aşa. Cât de dificil, plictisitor, sau enervant ar fi să fim toţi la fel! De cele mai multe ori, comunicăm şi ne înţelegem mai bine cu o persoană care gândeşte şi simte ca noi. Este mai dificil atunci când celălalt este diferit. Avem două variante: prima, să negăm, să nu acceptăm punctul diferit al celuilalt, iar a doua să acceptăm şi să vedem cu ce ne putem îmbogăţi din această experienţă. Comoditatea ne îndreaptă spre prima variantă. Dacă mergem pe cea de a doua variantă, avem şansa de a ne îmbogăţi, de a ne dezvolta. 3.2. Imaginile despre lume şi viaţă Fiecare individ are propriul său sistem de imagini despre lume şi viaţă. Este ca şi când am privi lumea prin nişte ochelari; fiecare avem propria noastră pereche de ochelari care ne oferă perspectiva asupra lumii exterioare prin intermediul imaginilor. Nu există două perechi identice de ochelari.

22

În cadrul acestui concept general al imaginilor despre lume şi viaţă, din punctul de vedere al comunicării, nu greşim dacă includem aici şi convingerile. Convingerile sunt credinţe generate de experienţa noastră anterioară, convingerile reprezintă tipare pre-formate ale experienţei, sugestii care formează un „filtru” prin care realitatea exterioară este percepută; ele funcţionează la nivel subconştient, astfel încât percepţiile şi experienţele ataşate de ele au un caracter automat. În general, renunţăm cu greu la părerile noastre. Unii dintre noi chiar ţinem cu dinţii de părerile noastre şi nu cedăm cu nici un chip. A-l înţelege pe celălalt înseamnă a avea capacitatea de a vedea lumea la fel cum o vede el. Este ca şi când am avea acces la ochelarii săi. Sau, ca şi când am avea noi înşine mai multe perechi de ochelari pe care le schimbăm în funcţie de persoana cu care comunicăm şi de situaţia în care ne aflăm. Nu este un lucru uşor, dar nici imposibil. Este nevoie de antrenament şi de experienţă. Dar, mai ales, de acceptarea faptului că suntem diferiţi. Fără acest lucru, vom rămâne închişi de propriul nostru zid al imaginilor. Conceptul de „zid al imaginilor” exprimă foarte plastic una dintre dificultăţile de a renunţa sau înlocui o imagine proprie. Să ne imaginăm un zid format din mai multe cărămizi, fiecare cărămidă reprezentând o anumită imagine despre lume şi viaţă. Fiecare imagine, fiecare „cărămidă” a necesitat un efort pentru a fi inclusă în zid. S-a investit energie emoţională. Înlocuirea acesteia ar însemna renunţarea la energia investită atât în cărămida respectivă, cât şi în toate cele de deasupra care se sprijină pe aceasta. Nu este un lucru uşor, pentru că pe termen scurt, avem impresia că pierdem. Realitatea este că, cel puţin pe termen lung, câştigăm: ne dezvoltăm, ne îmbogăţim şi ne împlinim. Refuzul de a accepta o nouă imagine înseamnă, aşadar, refuzul de a consuma energie şi irosirea investiţiei emoţionale în imaginile vechi la care trebuie să se renunţe. În concluzie, ori de câte ori ne este atacată o imagine ne apărăm în mod inconştient. Din punct de vedere al comunicării, planul relaţiei devine mai important decât planul conţinutului. De aceea, ori de câte ori constatăm că apar diferenţe de imagini în comunicare, să fim convinşi că dacă punem în discuţie imaginea celuilalt, avem mari şanse să deturnăm comunicarea de la obiectivul iniţial la un duel al mecanismelor de apărare. Se poate continua, totuşi, cu condiţia ca una dintre persoane să aibă energia şi abilitatea de a gestiona în continuare procesul comunicării. Vom reveni asupra gestionării conflictelor latente sau deschise în capitolul destinat modelului Process Communication Management. În situaţia în care imaginile noastre de viaţă diferă de cele ale persoanei cu care suntem în comunicare pentru satisfacerea unor nevoi sau interese comune, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne întrebăm dacă chiar este necesar să continuăm şi să punem în discuţie imaginea (convingerea, părerea) celuilalt. Adică, altfel spus, să reanalizăm obiectivele comunicării, să ne revedem propriile nevoi, aspiraţii, interese şi dorinţe, să le analizăm pe cele ale celuilalt şi să decidem dacă este cazul să continuăm. Dacă nu, atunci este mai bine să nu o facem, să nu punem în discuţie imaginea celuilalt.

23

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII 3.3. Valorile Am putea spune că valorile sunt factorii cei mai importanţi ai comportamentului uman, punctele sale de referinţă. Valorile sunt cele mai importante lucruri, într-un moment dat, pentru o persoană, trăiri şi sentimente a căror obţinere generează, mai mult sau mai puţin conştient, comportamentul persoanei respective. Exemple de valori: iubire, libertate, siguranţă, putere, comunicare, succes, onestitate, loialitate, solidaritate, respect, cunoaştere. Valorile îşi pot schimba locul ierarhic, şi, de asemenea, pot fi înlocuite de altele, pe parcursul vieţii. Valorile se transmit din generaţie în generaţie şi durează în timp. Deşi unii oameni pot desemna ca valori bunuri materiale (casa, maşina, bani), ele nu reprezintă decât mijloace pentru a avea acces la anumite sentimente (reuşită, admiraţie etc). Valorile sunt motivaţiile noastre profunde, sunt surse de dinamism, de angajare, de autodepăşire. Din punctul de vedere al comunicării umane, putem spune că valorile reprezintă deschiderea noastră către ceilalţi. Astfel, una dintre calităţile fundamentale ale valorilor este universalitatea lor. Dragostea, munca, cunoaşterea, libertatea, dreptatea, solidaritatea, respectul, sunt ale tuturor, indiferent de rasă sau naţionalitate. 3.4. Trebuinţele umane şi motivaţia Este binecunoscută piramida trebuinţelor umane ale lui Maslow, astfel încât ne vom opri la descrierea succintă a acesteia. Primele două trepte ale piramidei sunt constituite din nevoi fiziologice de supravieţuire fizică, următoarele două din nevoi psihologice, iar ultima treaptă este reprezentată de nevoia de autodepăşire. " Ţ e l u r i l e

N e v o i l e p s i h o l o g

î n a l t e "A

u

t o

r e a l i z a r e ,

a u

t o d

e p ă ş i r e

C e r i n ţ e l e E u l u i : p u t e r e , p r e ţ u i r e , r e c u n o a ş t e r e a m e r i t e l o r i c e

N e v o i l e f i z i o l o g i c e ş i b i o l o g i c e

C a

e r i n ţ e l e s o c i a l e : n e v o i a f i a c c e p t a t d e u n g r u p S

i g

u r a n ţ ă

T r e b u i n

+ ţ e

P d

d

r o t e c ţ i e e

b a z ă

Figura 2: Piramida trebuinţelor umane Avem nevoie de cunoaşterea acestor lucruri pentru a ne înţelege pe noi înşine şi pentru a-i înţelege mai bine pe ceilalţi. Astfel, avem mai mari şanse să comunicăm eficient. Este foarte important de ştiut faptul că nu avem acces la o treaptă superioară câtă vreme nu avem satisfăcute nevoile de pe treptele inferioare. De exemplu, până nu avem asigurată hrana, sau

24

e

locuinţa, nu ne arde să ne gândim la autodepăşire. În continuare, vom prezenta pe scurt piramida trebuinţelor umane a lui Maslow. Treapta întâi este alcătuită din trebuinţele de bază: aer, apă, hrană, odihnă. Câtă vreme nu sunt satisfăcute aceste trebuinţe, nu simţim nevoia de a le satisface pe cele de pe treptele superioare. De exemplu, dacă interlocutorul nostru este înfometat, sau foarte obosit, trebuie să ne asigurăm că şi-a satisfăcut aceste nevoi înainte de a începe comunicarea cu el. Treapta a doua este treapta siguranţei şi protecţiei. Este vorba de sentimentul unei „linişti interioare” pe care unii şi-o satisfac printr-o situaţie financiară stabilă, alţii prin căsătorie, iar o a treia categorie printr-o realizare pe linie profesională. Un deficit al siguranţei şi protecţiei conduce la tentative de compensare în cadrul treptei a patra, apărând o aviditate de putere. Când o persoană îşi vede securitatea în pericol prin posibilitatea pierderii locului de muncă, a locuinţei, a venitului sau a economiilor sale, cu greau poate fi abordată (şi motivată) discutând despre altceva. Treapta a treia este treapta socialului, a nevoii de a aparţine unui grup. Dacă treapta a doua era definită de securitatea fizică, treapta a treia este a securităţii psihologice. Grupul oferă siguranţă individului, iar când aceasta lipseşte, persoana este lipsită de încredere. Treapta a patra este legată de cerinţele eului: putere, preţuire, recunoaşterea meritelor. Ne simţim în largul nostru numai atunci când suntem acceptaţi şi preţuiţi. Oamenii care au un deficit pe treapta a doua şi a treia emit pretenţii exagerate legate de recunoaştere. Maslow spunea că un lăudăros are nevoie de a se lăuda deoarece îi lipseşte afecţiunea. Treptele I şi II sunt legate de supravieţuirea fizică a persoanei, în timp ce III şi IV sunt legate de supravieţuirea psihologică. Nevoile de pe primele două trepte le putem numi nevoi fiziologice, în timp ce cele de pe treptele trei şi patru nevoi psihologice. Treapta a cincea este a autorealizării şi autodepăşirii. Din punctul de vedere al comunicării, a-l motiva pe celălalt înseamnă a-i răspunde nevoilor sale, fizice sau psihologice. Aceasta nu înseamnă neapărat a-i satisface nevoile, ci a-i arăta sau a-l ajuta pe celălalt să vadă căi de satisfacere a acestora. Vom reveni asupra nevoilor psihologice şi motivării în capitolul destinat modelului Process Communication Management al lui Taibi Kahler.

25

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII

Capitolul IV STILURI DE COMUNICARE 4.1.Calităţi ale stilului de comunicare Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări "stilul este omul însuşi", este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare. Calităţile generale ale stilului: Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele calităţi:



claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa clarităţii impietează asupra calităţii comunicării, conducînd la obscuritate, nonsens şi la echivoc;



corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;



proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile autorului;



puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sînt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decît cele de bază pentru a-I deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă;



precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării;



concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii suplimentare şi neavenite; Calităţile particulare ale stilului

26



naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;



demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin.



armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;



fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gînduri, sentimente, idei.

4.2. O tipologie a stilurilor de comunicare Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decît cele oficiale, de serviciu; Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii; Stilul solemn – sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gînduri şi sentimente grave, măreţe, profunde; Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în exhaustivitatea sa; Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ingnorîndu-se într-o oarecare măsură, sensibilitatea şi imaginaţia; Stilul administrativ – un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unor formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor; Stilul publicistic – abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decît pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului; Stilul de comunicare managerială – stilul în care mesajul managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

27

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII

4.3. Formele comunicării orale Dintre formele comunicării orale ne vom referi la următoarele: – monologul – conferinţa – expunerea – prelegerea – relatarea – discursul – toastul – alocuţiunea – povestirea – pledoaria – predica – intervenţia – interpelarea – dialogul – dezbaterea – seminarul – interviul colocviul Monologul – formă a comuinicării în care emitentul nu implică receptorul; în această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut. Conferinţa – conferinţă clasică – presupune o adresare directă, publică în care cel care susţine conferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumîndu-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază; conferinţa cu preopinenţi – în cadrul acestei forme de conferenţiere se prezintă mai mulţi conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană. Expunerea – este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect. Prelegerea – este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de

28

comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu subiectul pus în discuţie. Relatarea – o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare personală. Discursul – forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv. Toastul – o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să depăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură. Alocuţiunea – reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute. Povestirea – este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise. Pledoaria – este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea, diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu. Predica – tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; specifică instituţiilor puternic ierarhizate. Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijunul unor idei ale unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adînceşte un punct de vedere şi îl susţine. Interpelarea – situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de informaţie cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite domenii. Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de E şi R se schimbă reciproc; participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră egali, îşi acordă acelaşi statut. Dezbaterea – o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator. Seminarul – formă de comunicare dialogală care implică serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului.

29

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă; de aceea cunoaşte o întreagă teorie; amintim formele dialogului:’’în pâlnie", liniar, "tunel". Colocviul – este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat. 4.4. Comunicarea verbală În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual, care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui vorbitor. Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă. Stimulii de natură internă: experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, "istoria" fiecăruia; atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei sociale, profesiei; percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi înşine, despre interlocutori; propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului. Stimulii de natură externă: tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt; tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente; tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane . Vorbitorul Situaţia "vorbirii", a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Dacă până aici am prezentat condiţiile teoretice ale comunicării, e cazul să ne îndreptăm atenţia spre condiţiile cerute de operaţionalizarea comunicării. Şi vom aborda mai întîi condiţiile care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului: claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încît acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor; acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat; empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;

30

sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o situaţie naturală; atitudinea – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a vocii; contactul vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privescă, contactul direct, vizual, fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog; înfăţişarea – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor; postura – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor; vocea – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în funcţie de sală, de distanţa pînă la interlocutori, faţa de zgomotul de fond; viteza de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor; pauzele de vorbire – sunt recomandate atunci cînd vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă. Ascultătorul Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, e necesar să trecem în revistă fazele ascultării. auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore; înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, recompunerea sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze; traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică, culturală, de vorbire a ascultătorului; atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice; evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului. Acum, după ce am detaliat fazele ascultării, înţelegem că o comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Iată, deci, care sunt calităţile unui bun ascultător: disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite; manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens; ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi expună toate ideiile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;

31

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă; ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin ideile care se comunică: interlocutorului sau altcuiva; concentrarea atenţiei – concetraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării; luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus; susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în intreprinderea sa. Interpretarea mesajelor Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. Acesta are la bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia în judecăţile pe care le facem în enunţurile noastre. Raţionarea cunoaşte două moduri fundamentale: deducţia şi inducţia Deducţia – constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale, pornind de la situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie putem ajunge la cunoştinţe, judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei. Silogismul – este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din două premise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea termenului mediu, comun fiecărei premise. Silogismul cunoaşte patru figuri de bază cu mai multe moduri fiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevărul concluziei silogismului nu depinde de adevărul premiselor de la care se pleacă. Adevărul silogistic este unul formal. Concluzia urmează întodeauna partea "mai slabă" a premiselor, pe cea cu o sferă conotativă mai restrînsă sau pe cea cu formă negativă. Inducţia – este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de valoare pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un mod de interpretare specific sintezei. În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din cel puţin două motive: 1) rolul ei este adesea minimalizat; 2) într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, etc.). Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ′ 70 de A. Mehrabian şi M. Weiner "Decoding of inconsistent comunication". Ei au stabilit următorul raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală:

32

7% - cuvinte

5 5% 3 8% 7

38% - paralimbaj (in principal intonatia si inflexiunile vocii) 55% non-verbal

-

limbaj

7%

O

Primul motiv, este acela că adesea minimalizăm rolul non-verbalului, de fapt nu percepem decât vârful icebergului într-o conversaţie. Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, de exemplu, constatăm adesea că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi "simţim" că el minte. Care este cel "deal şaselea simţ" care recepţionează informaţia neexprimată verbal de emitent? Se consideră că femeile au acest "al şaselea simţ" mai bine dezvoltat decât al bărbaţilor. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele neverbale, având în gestica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă, comunică predominant prin limbaje neverbale. O altă explicaţie posibilă ar fi aceea a dezvoltării acestei abilităţi pentru compensarea lipsei lor de forţă fizică. Dar până când stiinţa va descoperi acest "simţ" suplimentar care intervine în procesul de comunicare, vom adopta imaginea omului cu cinci simţuri care comunică predominant neverbal şi, uneori, se exprimă şi prin cuvinte. El posedă deprinderile de interpretare a semnalelor venite de la aceste cinci simţuri, deprinderi care se dezvoltă pe tot parcursul vieţii, pe baza experienţei şi învăţării.

33

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII 4.5. Limbajul corpului Pentru a ne da seama de importanţa limbajului corpului, să ne gândim la mimii care exprimă poveşti întregi doar prin limbajul trupului, să ne amintim de filmele mute şi de expresia feţei lui Charlie Chaplin care face inutile cuvintele, sau întrebaţi-vă de ce atunci când aveţi de discutat ceva important evitaţi comunicarea prin telefon şi preferaţi comunicarea faţă în faţă. Explicaţia este: comunicarea prin telefon blochează comunicarea prin intermediul limbajului corpului şi în acest fel face comunicarea incompletă, nesigură. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă . 4.5.1. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc.). Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntam, să rotim, să micşorăm sau să dilatăm pupilele. Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii. Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificaţie, dar şi ca ambiguitate). Interpetarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legatură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi. Privirea Se spune că ochii sunt "oglinda sufletului". Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează.

34

Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se simt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii favorabile; există chiar expresia "a te agăţa" cu privirea. Privirea constituie un mod "netactil" de a atinge pe cineva, de unde şi expresia "a mângâia cu privirea". Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate. 4.5.2. Mişcarea corpului Corpul comunică prin gesturi, poziţie, şi prin modul de mişcare. Gesturile Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem să încercăm să vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie, sau depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; braţe deschise - sinceritate, acceptare; mână la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denotă interes extrem. Mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol. Atenţie însă şi la diferenţierile culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos spunem "da", în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. La noi oamenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea, competiţia, tensiunea. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală, nerăbdare sau stres. Postura corpului

35

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. Urmările posturii corpului ne dă informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună se pot clasifica în trei categorii: 1. De includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. 2. De orientare corporală - se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua - neutralitate. 3. De congruenţă/necongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu interacţionează sub nici o formă. Modul de mişcare a corpului Desfăşurarea unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului de mişcare a corpului poate fi: -caracterizată de mişcări laterale, se consideră buni comunicatori; -caracterizată de mişcări faţă-spate, se consideră om de acţiune; -caracterizată de mişcări verticale, se consideră om cu putere de convingere; În America au apărut aşa-numiţii headhunters, "vânătorii de capete" - consultanţi specializaţi pe problema găsirii de oameni potriviţi pentru o anumită funcţie managerială. Aceşti specialişti folosesc intensiv aceste indicii. 4.5.3. Comunicarea tactilă Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr, etc.

36

Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, salut, relaţie şi cultură. 4.5.4. Prezenţa personală Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii vestimentare. Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului, aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri: 1-ectomorf (fragil, subţire şi înalt); 2-endomorf (gras, rotund, scurt); 3- mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale am "învăţat" ce să ne "aşteptăm" de la oamenii aparţinând diferitelor categorii. Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependenţi de alţii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători. Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeşte personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context, comunică informaţii despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol. Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbăteşti (servietă diplomat). Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist. Îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general, şi mai rar cu valoarea intrinsecă a individului. Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de calitate dar nu sofisticată. Igiena personală constituie un factor important. Mirosul "telegrafiază" mesaje pentru multe persoane, chiar fără a fi conştiente de aceasta. Parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenţia într-un mod neadecvat şi ne sugerează prostul gust sau anumite intenţii. 4.6. Limbajul spaţiului

37

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni: mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară. Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm. În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 4-50 cm decât a celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineşte spaţiul intim. "Invadarea" acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort. Comunicăm confortabil atunci când distanţa faţă de interlocutor este de 1-2 m, distanţă ce defineşte spaţiul personal. Într-un spaţiu mai mic este greu să te concentrezi asupra comunicării. Adeseori suntem puşi în situaţia ca, în timp ce vorbim cu cineva, să facem un pas înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spaţiu la mărimea adecvată pentru spaţiul nostru personal. Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social superior. Cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne comunice. Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic. În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime. Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv. 4.7. Limbajul culorilor Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de timizi, intravertiţi. Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie; în cultura indienilor americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism. În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul. Pentru europeni, negru este culoarea tristeţii, în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate.

38

Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare, inhibă şi-i distrag pe comunicatori. 4.8. Limbajul timpului Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: - precizia timpului - lipsa timpului - timpul ca simbol. Precizia timpului Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acesta comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Întârzierea poate irita şi insulta. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt mai umiliţi; se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes. Lipsa timpului Percepem timpul ca pe o resură personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună). Timpul ca simbol Acest aspect ţine de o anumită obişnuinţă, cum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp. Sărbătorile şi ritualurile, de asemnea, sunt marcate de timp. Astfel, oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin. În final, după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în parte, este bine să ştim anumite aspecte ale limbajului non-verbal de care trebuie ţinut cont în interpretarea lui: - Pentru a evita interpretarea greşită a unui element de limbaj neverbal este bine să-l interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi non-verbale. - Caracteristicile de personalitate individuale, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor neverbale. - Modul de folosire şi interpretare a limbajelor neverbale diferă sub multe aspecte: de la individ la individ; de la profesie la profesie; de la colectivitate la colectivitate; de la cultură la cultură.

39

Suport de curs PEDAGOGIA COMUNICARII BIBLIOGRAFIE 1. Bensacon, Alain- Imaginea interzisa; istoria intelectuala a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, ed. Humanitas, 1996; 2. Berthad, Dominique- Manipularea prin scris, ed. Antet, 1998; 3. Bucheru, Ion- Fenomenul televiziune, ed. Fundatia Romania de Maine, 1997; 4. Bourdieu, Pierre- Despre televiziune, ed. Meridian, 1998; 5. Buzãrnescu, Stefan, Sociologia opiniei publice, ed. Didacticã si Pedegogicã 6. Candea, Rodica- Comunicarea manageriala, ed. Expert, 1996; 7. Cathala, H.P., Epoca dezinformãrii, ed. Militarã, 1999 8. Coman, Mihai- Manual de jurnalism, ed. Polirom, 1997; 9. Coman, Mihai- Din culisele celei de-a patra puteri, ed. Carro, 1996; 10. Comunicarea in campul social, ed. Universitatii Al. I. Cuza, 1996; 11.Colas, Dominique- Genealogia fanatismului, ed. Nemira, 1998; 12. Cornea, Paul- Introducere in teoria lecturii, ed. Polirom, 1998; 13. Cornelius, Helena- Stiinta rezolvarii conflictelor, ed. Stiinta si Tehnica, 1996; 14. Crasne, Margo- Munca de lamurire, o arta, ed. Antet, 1998; 15. Covey, Stephen- Eficienta in sapte trepte, ed. All, 1994; 16. Cucos, Constantin- Minciuna, contrafacere, simulare, ed. Polirom, 1997; 17. Cuilenburg, J.J.Van- Stiinta comunicarii, ed. Humanitas, 1998; 18. Dan Voiculescu – Negocierea – formă de comunicare în relaţiile interumane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 19. Dinu, Mihai- Comunicarea, ed. Stiintifica, 1997; 20. Dâncu, Vasile – Note de curs: Cultură şi comunicare de masă 21. Dragan, Ioan- Paradigme ale comunicarii de masa, Casa de Editura si Presa Sansa, 1996; 22. Ducrot, Osvald- Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbii, ed. Babel, 1996; 23. Durand, Gilbert- Structuri antropologice ale imaginarului, ed.Univers Enciclopedic, 1998; 24. Ficeag, Bogdan- Tehnici de manipulare, ed. Nemira, 1996; 25. Florescu, Vasile- Retorica si neoretorica, ed. Academiei R.S.R., 1973; 26. Haines, Ion- Introducere in teoria comunicarii, ed. Fundatia Romania de Maine, 1998. 27. Haineş, Ion – Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1998 28. Ionescu Ruxandoi, Liliana- Conversatia- strategii si structuri, ed. All, 1995; 29. Jeaneney, Jean Noel- O istorie a mijloacelor de comunicare, ed. Institutului European, 1997; 30. Johns, Gary- Comportament organizational, ed. Economica, 1998; 31. Joule, R.V.- Tratat de manipulare, ed. Antet, 1997; 32. Kapferer, Noel- Zvonurile, ed. Humanitas, 1993;

40

33. Kennedy, Gavin- Negocieri, ed. Nemira, 1998; 34. Leigh- Prezentarea perfecta, ed. National, 1996; 35. Mircea, Corneliu- Intrecomunicarea, ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1979; 36. Michael Kunczik, Astrid Zipfel – Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1998 37. Monica Voicu, Costache Rusu – ABC-ul comunicării manageriale, Editura “Danubius”, Brăila, 1998 38. Mc Luhan, Marshall- Mass media sau spatiul invizibil, ed. Nemira, 1997; 39. Moscovici, Serge- Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, ed. Polirom, 1998; 40. Nemteanu, Costin- Comunicare sau instrainare, ed. Gnosis, 1996; 41. Pavel, Doru- Calomnia prin presa, Casa de Editura si Presa Sansa, 1996; 42. Pease, Allan- Limbajul vorbirii, ed. Polimarc, 1994; 43. Popescu, Cristian Florin- Modele de redactare a textului publicistic, ed. I.N.I., 1997; 44. Popescu, Dan- Arta de a comunica, ed. Economica, 1998; 45. Popescu Grosu, Eugenia- Jurnalism TV – specificul telegenic, ed. Teora, 1998; 46. Prutianu, Stefan- Comunicare si negociere in afaceri, ed. Polirom, 1997; 47. Ramonet, Ignacio- Tirania comunicãrii, ed. Doina, 2000 48. Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Ephemerides, anul XLII, 1997, pag. 90-92 49. Runcan, Miruna- Introducere in etica si legislatia presei, ed. All, 1998; 50. Stanton, Nicki- Comunicarea, ed. Societatea de Stiinta si Tehnica, 1995; 51. Salavastru, Constantin- Rationalitate si discurs, ed. Didactica si Pedagogica, 1996; 52. Soitu, Laurentiu- Pedagogia comunicarii, ed. Didactica si Pedagogica, 1997; 53. Souni, Hassan- Manipularea in negocieri, ed. Antet, 1998; 54. Soitu, Laurentiu- Comunicare si actiune, ed. Institutul European, 1997; Tran, Vasile- Tehnici de comunicare, ed. Print, 1999 55. Tonoiu, Vasile- Omul dialogal, ed. Fundatiei Culturale Romane, 1995; 56. Thoveron, Gabriel- Comunicarea politica azi, ed.Antet, 1996; 57. Ury, William- Dincolo de refuz, Ed. de Vest, 1994; 58. Wierzbicki, Piotr- Structura minciunii, ed. Nemira, 1996; 59. Voicu, Monica- A.b.c.-ul managerului, ed. Danubius 1998; 60. Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, ed. Antet, 1999 61. Zamfir, Cãtãlin ;Vlãsceanu, Lazãr (edit), Dictionar de sociologie, ed. Babel, 1993

41