Curs extins - Fitoterapie - partea I.pdf

Fitoterapie curs 2014

1

Fitoterapie curs 2014

Fiecare plantă vindecătoare este o rază spre trezirea sufletului şi spre regăsirea esenţei...

2

Fitoterapie curs 2014

INTRODUCERE  FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire şi vindecare a bolilor prin remedii vegetale.  Tratamentul fitoterapeutic – utilizează combinaţii de plante medicinale sub diferite forme (pulberi vegetale, macerate la rece, extracte hidroalcoolice, siropuri, loţiuni, unguente naturale, etc) în vederea restabilirii echilibrului şi a înlăturării cauzelor care au generat boala.  Fitoterapia – este ramura terapeuticii care utilizează plantele medicinale şi preparatele din plantele medicinale ca mijloace de prevenire şi tratare a bolilor. Este probabil cea mai veche formă de tratament, apărută pe o bază empirică şi în contextul unei viziuni magice a lumii, dar cu un rol important în zilele noastre, alături de medicina alopată, fără să fie la concurenţă cu aceasta. Sunt incluse aici şi tratamentele cu legume şi fructe, sucuri din legume şi fructe. Unele plante pot fi folosite ca atare, constituind remedii naturale, în timp ce alte plante medicinale sunt materii prime valoroase pentru obţinerea multor medicamente.  E necesară definirea clară a unor termeni des utilizaţi, de multe ori confundaţi între ei.

 FITOTERAPIA respectă principiul non nocere, nu exclude alte terapii naturale, este accesibilă oricui şi are indicaţii în toate afecţiunile cunoscute. Tradiţii de utilizare a plantelor Multe medicamente din medicina modernă, derivă din plantele utilizate de naturişti. Însă fitoterapeuţii folosesc întreaga plantă – susţinând că eficienţa deplină, implică utilizarea tuturor ingredientelor sale. Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare şi aproape imediat ce a învăţat să scrie, el a consemnat descrieri ale proprietăţilor curative ale acestora în “tratate despre plante”.

3

Fitoterapie curs 2014 Există argumente arheologice că mesopotamienii utilizau plantele ca leac, în urmă cu mai bine de 6000 de ani. Cunoaştem că, în China, oamenii se foloseau de plante pentru a se menţine sănătoşi cu 27 de veacuri înainte de Hristos, deşi referiri cu privire la vindecarea cu ajutorul plantelor, pe acele meleaguri, sunt şi mai vechi. Egiptenii foloseau plantele ca aliment, ca medicament şi ca ingrediente în cosmetice, parfumuri şi chiar uleiuri pentru alinarea durerilor, ca aromatizant pentru băi şi pentru încăperile în care îşi petreceau cea mai mare parte din timp. Vechiul Testament face menţiuni privind sănătatea pe care o pot avea oamenii folosindu-se de plante. Vindecătorii de demult obţineau din plante extracte sub formă de tincturi, uleiuri, creme, cataplasme, tot felul de ceaiuri, prafuri, balsamuri. Ei sunt predecesorii medicilor de azi, fie că li se zicea vraci sau ,,oameni care vindecau cu buruieni”, iar plantele pe care le foloseau la uşurarea suferinţelor reprezintă o sursă importantă de materie primă pentru industria medicamentelor de azi. Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani de împăratul chinez Chi’en Nung ( sau sub auspiciile lui). Se numea Pen Tsao şi conţine descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante. Deşi textul nu a supravieţuit, ştim despre existenţa acestei lucrări din referinţe întâlnite în altă parte. prin 2000 îHr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică şi în îmbălsămare. Grecii şi romanii au perfecţionat câteva dintre aceste tehnici şi au dezvoltat altele noi propii. Am aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea îHr şi din cărţile “De Materia Medica” a lui Dioscoride şi “Naturalis Historia” de 37 de volume a lui Pliniu cel Bătrân (ambele din secolul I dHr). în Evul Mediu, în Europa de Vest existau două tradiţii de fitoterapie. Una era superstiţioasă: unele plante făceau parte din leacurile populare, deoarece se credea că seamănă cu anumite părţi ale corpului uman De exemplu, iarba plămânului are frunze în formă de plămâni şi astfel era folosită pentru tratare tusei: aceasta este cunoscută ca “doctrina semnăturilor”. Cealaltă tradiţie naturistă se baza pe experimente ştiinţifice şi la început au fost efectuate de călugari în grădinile mănăstirilor

4

Fitoterapie curs 2014 în secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante şi condimente; plante medicinale originale şi cvasi-originale, se găseau de vânzare peste tot. Plantele cu proprietăţi medicinale, luate individual, erau numite “simple”; combinaţiile de două sau mai multe plante, erau numite “medicamente”. în secolele XVI şi XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înfiinţarea primelor Grădini botanice dedicate în principal speciilor de plante medicinale, unde se efectuau cercetările şi învăţau studenţii. Prima a fost înfiinţată în Pisa în 1543 şi a fost urmată de una din Padova în 1545. După aceea, răspândirea lor a fost constatată la Leiden în 1587, Copenhaga în 1600, Londra 1606, Paris 1635, Berlin în 1679, Tokyo 1684 şi Calcutta în 1787 multe progrese mari au fost făcute în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIIIlea, prin activitatea a doi mari oameni de ştiinţă suedezi, botanistul Carl Linnaeus (1707-1778) şi chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). În 1753 Linnaeus a introdus un nou sistem de nomenclatură pentru plante: aceasta a ajutat la identificarea cu exactitate a plantelor şi a deschis calea spre compilaţia dintre farmacopee, cărţi oficiale care enumeră medicamentele şi descriu modul lor de preparare. Scheele a izolat din plante mulţi acizi organici, care de atunci sunt utililzaţi în medicina convenţională soţii Kirlian descoperă la sfârşitul anilor 50, că plantele au un câmp bioenergetic. Ele sunt adevărate ”relee” ce captează din mediu o anumită energie specifică. Prin administrarea de plante nesupuse vreunui tratament termic, aceste energii binefăcătoare sunt aduse în aura pacientului, generând transformări benefice uluitoare

doi cercetători, Luise Kolisko şi Ehrenfried Pfeiffer, redescopereau la începutul secolului XX, faptul că tiparul energetic şi rezonanţa specifică plantelor, se menţin şi pot fi evidenţiate pornind doar de la pulberea sau seva plantei. Amestecând o soluţie de clorură de cupru cu seva proaspătă a unei plante, ei au remarcat apariţia în substanţa cristalizată, a formei precise a plantei din care seva fusese extrasă. Cunoscute sub numele de paligeneză, fenomenele de reapariţie a formei plantei pornind de la câteva fragmente de pulbere, cenuşă sau sevă au fost

5

Fitoterapie curs 2014 de natură să pună în evidenţă, într-un mod de netăgăduit existenţa “tiparelor” energetice ale plantelor. Fitoterapia chineză face parte din ansamblul denumit "medicina tradiţională chineză" care include acupunctura şi dietetica chineză. Această fitoterapie vizează modificarea cantităţilor diferitelor energii sau circuitul acestor energii în organism. Fitoterapia farmaceutică utilizează produse de origine vegetală obţinute prin extracţie şi care sunt diluate în alcool etilic sau într-un alt solvent. Aceste extracte sunt dozate în cantităţi suficiente pentru a avea o acţiune susţinută şi rapidă. Ele sunt prezentate, ca şi oricare altă specialitate farmaceutică, sub formă de sirop, de picaturi, de supozitoare, de capsule, de preparate liofilizate, de preparate nebulizate (sau atomizate, adică extracte de plante, deshidratate prin căldură) etc. Concentraţiile sunt destul de ridicate şi netoxicitatea acestor medicamente este uneori relativă.

 Medicina alopată – este ştiinţa care se ocupă cu studiul maladiilor şi tratamentul lor, fiind practicată numai de persoane abilitate să exercite medicina, pe baza unei diplome obţinute după studii şi examene susţinute într-o facultate de profil.  Medicina naturală – defineşte acele practici medicale inspirate şi legate strâns de natură, putând fi considerată un sistem terapeutic în care medicamentele nu sunt mai importante decât factorii naturali (aer, apă, plante, soare, alimente, mişcare etc). Ea poate fi practicată atât de medici, cât şi de persoane care nu au absolvit o facultate de medicină, numiţi terapeuţi, dar, din păcate, şi de impostori. Nu se poate trasa o graniţă clară între medicina alopată şi medicina naturistă, cu atât mai mult cu cât de multe ori medicii alopaţi îşi tratează pacienţii în ambele feluri, iar singurele terapii specifice medicinei alpoate sunt terapiile chirurgicale, terapia de transplant, reanimarea şi terapia intensivă. Au în comun terapiile ocupaţionale, psihoterapia, meloterapia, terapia prin artă etc, deşi schema terapeutică naturistă se referă la fitoterapie, homeoterapie, hipnoză, sacroterapie, dietoterapie, apiterapie, acupunctura, balneoterapie, gemoterapie şi kinetoterapie. Practicile naturale, de orice fel ar fi ele, care se asociază terapiilor alopate în scopul ajutorării sau grăbirii procesului de vindecare sunt terapii complementare. Termenul „terapii alternative” poate crea confuzii, în sensul că se poate înţelege excluderea unui tip de terapie dacă este ales celălalt.  Dietoterapia naturală – este acea metodă terapeutică bazată pe tipuri particulare de alimentaţie ăn scop curativ şi profilactic. Se încearcă lămurirea rolului patogen al alimentaţiei abuzive sau incorecte, şi se recomandă respectarea câtorva principii:

6

Fitoterapie curs 2014 alimetele trebuie consumate aşa cum se găsesc în natură sau cât mai aproape de starea lor naturală, alimetaţia se schimbă în funcţie de evoluţia stării bolnavului, de capacitatea lui de agreere şi reaţie, de anumite stări fiziologice. Fiind drastică şi restrictivă, această ramură a terapiei nu este acceptată pe deplin de bolnavi, în special de copii.  Balneoterapia – utilizează factorii naturali sub forma unor proceduri fizice şi chimice aplicate fie pe cale externă (nămolul), fie pe cale internă (crenoterapia, cura cu apă minerală), adăugând şi plante medicinale (fitobalneoterapia).  Homeopatia – se bazează pe principiul „similia similibus curantur” enunţat de Samuel Hahnemann la sfârşitul secolului al XVIII-lea, caută să stimuleze energiile şi căile naturale de vindecare ale corpului uman folosind diluţii mari de substanţe care, administrate în doze normale unui om sănătos, provoacă simptome identice cu cele pe care le manifestă bolnavul. Mare parte din remediile homeopate sunt extracte de plante.  Acupunctura – este o altă ramură a terapiei, cu originea în Extremul Orient, care utilizează factori fizici, practic lipsiţi de toxicitate, cu indicaţii în special de ordin curativ. Se consideră că bolile sunt provocate de dezechilibre energetice care trebuie aduse la normal. O terapie similară, dar mai blândă, este presopunctura şi reflexoterapia (masarea tălpilor, palmelor sau corpului în zone corespunzătoare fiecărui organ). Utilizare terapeutică - Fitoterapia este considerată ca având un camp de acţiune asupra a numeroase tulburări, în scop preventiv şi curativ, în cazuri acute sau pentru a modifica terenul subiectului (tendinţele generale de a fi victima unui tip de boală). Efecte nedorite - Acestea sunt rare şi, în general, benigne. Atunci când un medic prescrie o reţetă care cuprinde plante care pot fi toxice, ca digitala sau belladona, se impune ca pacientul să nu depaşească dozele indicate; tulburarile sunt legate adesea de o utilizare abuzivă şi prea îndelungată a plantei medicinale.

Plante medicinale Plantele medicinale sunt organisme vii, în care se produc cu ajutorul biocatalizatorilor (enzime) transformări şi reacţii chimice din momentul germinării până la completa lor dezvoltare. Substanţele preexistente sunt descompuse şi transformate în alţi compuşi care pot avea efecte benefice asupra organismului şi care poartă denumirea de „principii active”. Compuşii chimici sintetizaţi de către plantă pot fi răspândiţi în toată planta sau numai în anumite organe, variind ca şi cantitate. În scop medicinal plantele se recoltează atunci când organele lor conţin aceste principii active în cantităţi maxime, organele vegetale recoltate şi uscate purtând apoi denumirea de „produse vegetale”.

7

Fitoterapie curs 2014 Principiile active: -de natură fenolică – uleiuri volatile, mono şi difenoli, acid salicilic, componenţi ai taninurilor, acidul cafeic, cinarina. Unele sunt antiseptice, carminative, antidiareice, altele colagoge şi coleretice -de natură glucidică -oze (glucoză) -holozide sau poliholozide – produşi cu greutate moleculară mare, din acest grup fac parte pectinele (constituenţi ai membranei celulare, cu acţiune coagulantă şi hemostatică), mucilagiile şi gumele (rezultaţi din transformarea membranei, cu proprietăţi emoliente şi laxative) -heterozidele (glicozidele) – o fracţiune glucidică şi una neglucidică (aglicon) -glicozide cardiotonice, cu aglicon de natură steroidică (Digitalis) -glicozide antracenice, cu aglicon de natură oximetil- antrachinonică – laxative sau purgative în funcţie de doză (Frangula, Rheum) -saponozide (saponine) – aglicon fie steroidic (digitonina) fie triterpenic (Saponaria, Gypsophilla) – prin agitare cu apă dau o spumă persistentă, hemolizează globulele roşii, expectorante, depurative -tioglicozide – conţin sulf, sunt revulsive (muştar) -flavonoide şi antocianozide – pigmenţi. Flavonoidele sunt diuretice, cu prorprietăţi similare cu ale vitaminei P (rutozida), utilizate în afecţiunile capilarelor şi venelor, antocianozidele au pe lângă acţiunea vitaminei P şi proprietatea de a ameliora vederea la întuneric -taninurile – natură polifenolic, proprietăţi astringente, antidiareice, antiseptice. -alcaloizii sunt substanţe organice azotate, cu reacţie alcalină, în general puternic active şi cu toxicitate mare. -principii amare – substanţe cu gust amar care stimulează terminaţiile nervoase gustative şi declanşează sau măresc secreţiile digestive şi pofta de mâncare

8

Fitoterapie curs 2014 Cultivare, recoltare, uscare Recoltarea se face în perioada în care organul recoltat are conţinut maxim de principii active: organele subterane primăvara devreme sau toamna târziu, mugurii foliari primăvara devreme., frunzele în general primăvara, când planta a ajuns la o dezvoltare normală, florile cu puţin timp înainte de înflorire sau în timpul înfloririi, parţile aeriene în timpul înfloririi, fructele la maturare, seminţele la fel, scoarţa primăvara. Uscarea depinde de cantitatea de apă conţinută de organul recoltat (seminţele au 5-10%, frunzele 60-90%, organele subterane 75-85%, florile până la 90%), se face pe cale naturală, în aer liber, la umbră sau la soare, sau pe cale artificială. Plantele se întorc şi se vântură pentru a se evita încingerea şi înnegrirea. Conservarea se face în încăperi uscate, ventilate, ferite de dăunători şi şi alte mirosuri, pentru maxim 3 ani.

Medicamente pe bază de plante

Medicina beneficiază azi de un număr foarte mare de medicamente, majoritatea obţinute prin sinteză chimică sau semisinteză, dar şi medicamente aproape miraculoase obţinute din plante. Printre cele mai vechi mijloace de combatere a febrei şi durerilor se numără aspirina, obţinută din coaja de salcie (Salix alba), dar prezentă sub forma acidului salicilic şi în mugurii de plop (Populis alba), iasomie (Jasminum officinale). În medicina modernă, aproximativ un sfert din medicamentele prescrise de medicii convenţionali sunt derivate din plante. Următoarele sunt unele dintre cele mai cunoscute exemple: -

Chinina, alcaloidul principal din scoarţa arborelui de China (Cinchona succirubra) este un alt medicament miraculos, utilizat pentru scăderea temperaturii dar şi ca antimalaric, astăzi fiind util şi în tulburări de ritm cardiac şi chiar în boala Parkinson

-

Atropina are şi ea origine vegetală, fiind extrasă din mătrăgună (Atropa belladonna), prezentă şi în ciumăfaie (Datura stramonium), alături de scopolamină. Au utilizări diverse în combaterea spasmelor dureroase biliare, urinare, intestinale, măresc frecvenţa bătăilor cardiace şi produc vasodilataţie periferică, scade secreţia salivară şi sudorală, stimulează centri respiratori sin bulbul cerebral, dilată pupila şi suprimă o

9

Fitoterapie curs 2014 parte din simptomele intoxicaţiilor cu fungicide organofosforice.Sucul mătrăgunei (“Atropa belladonna”) conţine atropina, care este foarte otrăvitoare dacă este mâncată, dar este utilizată în medicina modernă ca midriatic (dilatator al pupilei). Cu sute de ani în urmă, când se considera că pupilele larg dilatate sunt atrăgătoare mătrăguna era folosită de femei în doze atent controlate în scopuri cosmetice -

Efedrina, alcaloid din plantele din genul Ephedra este întrebuinţată în tratamentul astmului bronşic, colaps cardiovascular, descongestionant al mucoaselor sau ca antidot în intoxicaţiile cu morfină sau barbiturice

-

Digitala şi preparatele digitalice, cu efect cardiotonic, se găsesc într-o serie de plante din speciile Digitalis (purpurea, lanata), Strophantus, Scilla

-

Din planta Panax ginseng se obţin extracte larg utilizate în terapeutica medicală ca tonic general, pentru mărirea randamentului fizic şi mental, antiamnezic, imunostimulator, antiischemic, hipoglicemiant şi ca remediu la fenomenele legate de îmbătrânire

-

Dioscorea, o varietate ignamă, ne dă diosgenina, care este punctul de pornire pentru prepararea mai multor steroizi, inclusiv al cortizonului antiinflamator. Steroizii pot fi obţinuti mult mai uşor şi mai ieftin din plante decât din ţesutul animal

-

Cornul secarei, o ciupercă ce afectează gramineele (în special secara), oferă compuşi utilizaţi pentru oprirea sângerării la naştere şi pentru atenuarea migrenei

-

Pervinca de Madagascar (Catharanthus roseus) conţine alcaloizi utilizaţi pentru tratarea bolii Hodgkin şi a leucemiei la copii

-

Aloe Vera este una dintre cele mai mediatizate plante medicinale, cu proprietăţi antiinfecţioase, de stimulare a regenerării celulare, sedative şi detoxifiante

-

Macul de grădină, o floare din genul Papaver, întâlnită în lanurile de grâu, conţine opiu, medicament narcotic din care se obţine morfina, un analgezic puternic (medicament împotriva durerii)

-

Gingko biloba conţine în frunzele sale sesquiterpene, glicozide cu aglicon de tip lactonă terpenică, excelenţi inhibitori selectivi ai agregării plachetare, util în microcirculaţia arterială şi venoase şi a tonusului musculaturii netede venoase, îmbunătăţind de asemenea schimburile dintre sânge şi celule, dar e folosit şi în astm, bronşite, paraziţi intestinali (fructele), leucoree şi poliurie (seminţele prăjite), cancer, intoxicaţii (seminţele proaspete).

10

Fitoterapie curs 2014 -

Genul de plante Scopolia ne dă scopolamina, utilizată ca medicament hipnotic şi ca antispasmodic pentru reducerea contracţiilor gastrointestinale

-

Iarba şarpelui (Rauwolfia serpentina) aparţine familiei merişorului (Apocynum) şi este utilizată de mai multe secole în India în tratarea insomniei şi ca sedativ pentru cei muşcaţi de şarpe. Din 1949 reserpina, constituentul activ al ierbii şarpelui, a fost larg utilizată în medicina occidentală pentru controlul hipertensiunii şi ca tranchilizant

-

Rădăcina de wourali (Strychnos taxifera) conţine curara. Indienii din America de Sud o pun în vârfurile săgeţilor pentru a-şi paraliza vânatul, iar medicii convenţionali o utlilizează ca relaxant pentru muşchii scheletici, în timpul intervenţiilor chirurgicale

-

Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în plante, cafeina are drept sursă de bază cafeaua, un extract din seminţele arborelui Coffea arabica, prezentă şi în Thea sinensis (ceai), din care se obţine teofilina, utilizată în tratamentul astmului bronşic.

Fitoterapia modernă Toate aceste medicament sunt derivate din plante. Însă adevăratul naturist este cel care încearcă să vindece boli folosind plante întregi, şi nu doar un constituent extras izolat. Unele leacuri ne sunt cunoscute tuturor şi pot fi aplicate fără preparare. De exemplu: dacă dizolvăm în gură cuişoare, atenuăm durerea de dinţi, iar înţepaturile provocate de urizici se pot trata cu succes prin freacarea locului respectiv cu frunze de măcriş (Rumex). Exemple sunt:

11

-

ehinaceea – pentru accelerarea vindecării rănilor;

-

seminţele primulei de seară (Oenothera) – pentru atenuarea eczemei, a artritei reumatoide şi a bolilor cardiovasculare;

-

usturoiul, pentru scăderea nivelului de colesterol, subţierea sângelui şi ca antibiotic slab;

Fitoterapie curs 2014 -

rădăcina odoleanului (Valeriana oficinalis) – are un efect tranchilizant uşor şi este utilizată pentru atenuarea tensiunii nervoase şi a insomniei Fitoterapeuţii pot să prescrie diferite forme de ceai preparate din obţinerea unor infuzii din flori sau frunze în apă fiartă – ceaiul făcut din frunze de mentă, de exemplu, atenuează indigestia şi gazele, în timp ce ceaiul obţinut din flori de muşeţel atenuează crampele stomacale şi menstruale, rănile ulceroase şi aftele.

OBŢINEREA UNOR PREPARATE FITOTERAPICE DIN FRUCTE, LEGUME Şl SEMINŢE Consumarea fructelor şi a celor mai multe dintre legume şi seminţe proaspete ca atare, în stare crudă, sau a sucului celular proaspăt obţinut din ele, atât în alimentaţie cât şi în scopuri terapeutice, este forma ideală care păstrează toate calităţile naturale ale produşilor sau ale substanţelor active elaborate de celula vegetală. Cum însă acest lucru nu este posibil în zona temperată în tot timpul anului, iar gama sortimentelor de fructe şi legume variază de la sezon la sezon, se pot realiza unele preparate care să păstreze în bună parte proprietăţile nutritive şi terapeutice ale acestor produse naturale. Indiferent că este vorba de folosirea fructelor şi legumelor în stare crudă sau de folosirea lor sub formă uscată (natural sau deshidratate pe cale artificială), prima măsură de precauţie care trebuie luată înainte de consumare este spălarea cât mai îndelungată cu apă potabilă sau cu apă fiartă şi răcită. Chiar o infuzie, cu apă clocotită a fructelor sau legumelor nespălate bine, nu duce la distrugerea unor forme de rezistenţă a unor microorganisme patogene. De aceea, insistăm, încă o dată, ca fructele şi legumele să fie foarte bine spălate înainte de utilizare sau de uscarea pentru iarnă. Pe de altă parte, dorim să subliniem încă o dată că, prin fierberea legumelor direct în apă, o mare parte din sărurile minerale şi microelementele utile organismului se pierde. Superioară acestei modalitaţi curente este fierberea direct în abur, într-un set de cratiţe suprapuse, un timp cât mai scurt. Pentru folosirea fructelor şi legumelor proaspete sau uscate, în scopuri terapeutice, vom prezenta pe scurt câteva dintre procedeele cele mai frecvente de preparare care pot fi efectuate în orice gospodărie.

12

Fitoterapie curs 2014 Preparate obţinute prin extracţie – clasificare pe scurt Soluţii extractive apoase -infuzia – prentru produse vegetale sensibile, flori, frunze, părţi aeriene. Produsul vegetal se umectează cu 3 părţi apă, apoi se adaugă peste el cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere şi se lasă în repaus 5 minute -decoctul – se fierbe după umectare, 15 minute -maceratul – în apă, alcool, vin, oţet. Macerarea se poate face la rece, când principiile active sunt termolabile (mucilagii), sau la cald (extragerea uleiurilor volatile) Soluţii extractive hidroalcoolice -vinurile medicinale -macerare la rece, 7-8 zile, utilizând un litru de vin de calitate superioară la 30-50 grame de produs vegetal, eventual îndulcit. -tincturi – soluţii hidroalcoolice de concentraţii diferite, obţinute după metode similare macerării la rece (7-8 zile), care se pot păstra la temperatura camerei sau la rece pe o perioadă mai îndelungată. Prin percolare se poate grăbi extracţia. Forme farmaceutice pentru uz extern -oţeturi medicinale – se prepară ca şi vinurile medicinale, 5-10 grame produs pentru 100ml oţet -cataplasme, prişniţe, oblojeli, badijonaje – plante şi organe de plante pulverizate, amestecate cu apă şi aşezate între două bucăţi de pânză care se aplică pe zona bolnavă pentru efecte emoliente sau revulsive -băi medicinale – introducerea în apă fierbinte a plantelor mărunţite (500 g pentru o baie) -inhalaţii, gargarisme - plante cu uleiuri volatile, cu efect dezinfectant şi descongestionant. - unguente, supozitoare, uleiuri medicinale Forme farmaceutice pentru uz intern -infuzii, decocturi, macerate, siropuri, vinuri şi cidruri medicinale -pulberi vegetale, comprimate şi capsule cu pulberi vegetale

13

Fitoterapie curs 2014  INFUZIA

Este o extracţie, obţinută însă la cald. în acest scop, fructele şi legumele, bine spălate, se pun într-un vas de porţelan, de lut smâlţuit sau de faianţă, cu capac, încălzit în prealabil cu apâ clocotită. Se toarnă cantitatea de apă clocotitâ peste materialul vegetal tăiat mărunt. Se acoperă vasul de infuzare şi se lasă în repaus cca. 20 minute. Se filtrează, prin stoarcere sau presare, prin tifonul dublu pus pe o strecurătoare. Infuzia obţinută se consumă în 24 de ore.  DECOCTUL

Fructele sau legumele fragmentate mărunt se fierb la foc domol timp de 20-30 minute. Se completează cu apa pierdută prin evaporare tot cu apă fiartă. Se filtrează la fel ca infuzia şi se consumă în 24-48 ore. Dacă este necesară păstrarea timp mai îndelungat, extractul obţinut după filtrare se pune în sticle bine închise la gură (preferabil legate cu celofan) şi se sterilizează pe baia de apa 30-40 minute.  MACERATUL LA RECE

Se obţine din fructe şi legume tăiate în bucăţi mici sau răzuite printr-o răzătoare de sticlă, material plastic sau metal inoxidabil, peste care se pune cantitatea de apă prescrisă. Se lasă în contact 6-8 ore, nu mai mult, deoarece, mai ales vara, la temperatura mediului ambiant pot surveni fenomene de fermentare sau de dezvoltare a unor bacterii prezente în mediul ambiant sau chiar pe suprafaţa plantelor. Se recomandă ca vara macerarea să se facă la cca +4°C, la frigider. După păstrare în contact cu apa, maceratul se filtrează prin tifon dublu, iar în final se stoarce conţinutul din tifon. Maceratul astfel obţinut se foloseşte imediat sau se păstrează la frigider maximum 24 de ore.  SIROPUL

Este un extract destinat conservării mai îndelungate. Conservarea este asigurată prin concentraţia ridicată în zahăr. Un sirop natural bun, care asigută nealterate aroma şi substanţele active din materia primă vegetală, se obţine la rece. În acest scop, se prepară mai întâi un suc proaspăt din fructe sau legume, fie prin presare puternică (hidraulică), fie cu ajutorul unei prese mecanice sau electrice. Se filtrează şi se lasă la sedimentat 2-3 ore, după care se trage sucul obţinut cu un tub de cauciuc sau plastic. In sucul limpede se adaugă treptat zahâr şi se agită din când în când. Operaţia poate dura mai multe ore, pâna la o zi. Când sucul de fructe a devenit suprasaturat în zahăr, aceasta se recunoaşte uşor după stratul de zahăr, care rămâne pe fundul sticlei, nedizolvat. O concentraţie de 62-65% zahăr asigura o conservare naturală (fără conservant sau fară fierbere) timp de mai mulţi ani. Siropurile pot fi obţinute şi prin fierbere, dar în acest caz, atât aroma, cât şi o serie de substanţe active îşi modifică sau îşi pierd proprietâţile terapeutice.

14

Fitoterapie curs 2014  CIDRUL DIN FRUCTE

Se obţine din material vegetal fragmentat (cca. 1 kg uscat sau 2-3 kg proaspăt) la care se adaugă 1,8-3 kg zahăr, 10 litri apă (fiartă şi răcitâ) şi cca. 30 g drojdie de bere, eventual sucul de la 2 lămâi şi coaja de la 1/2 lămâie. Vasul cel mai indicat este damigeana de sticlă (nu de plastic!), prevazută cu un dop perforat prin care este trecut un tub subţire din cauciuc sau malerial plastic, în aşa fel încât capătul tubului din intenorul damigenei să nu atingă lichidul. Capâtul exterior al tubului se introduce într-o sticlă cu apă. Când bioxidul de carbon format în timpul fermentaţiei nu mai barbotează prin capătul tubului cufundat în apă, înseamnâ că fermentaţia a încetat. La temperatura camerei, fermentaţia durează 4-6 săptămâni. Cidrul obţinut se trage în sticle şi se păstreazâ la frigider. Este o băutură cu conţinut moderat de alcool, care poate fi consumatâ numai de adulţi.  TINCTURA

Se obţine din cantitatea de fructe sau de legume prescrisă prin macerare 8-10 zile în alcool de 45°, 60°, 70°, într-un vas de sticlă bine închis. Se filtrează şi se păstrează în sticle cu dop. Utilizarea tincturilor în general nu este recomandabilă celor care suferă de afecţiuni la care alcoolul este contraindicat şi nici copiilor. Tincturile se recomandă în special bolnavilor cărora le este contraindicat consumul mare de apă.

 APLICAŢII EXTERNE Pentru uzul extern se pot folosi toate formele de preparate descrise, sub formă de cataplasme, comprese sau prişniţe ori direct din produsele vegetale proaspete puse în două tifoane. De asemenea, fructele şi legumele se pot folosi sub formă de loţiuni sau frecţii cu suc proaspăt sau preparat după unul din procedeele descrise.

 PREPARAREA SUCURILOR Fructele şi legumele destinate preparării sucurilor trebuie să fie de bună calitate şi ajunse la maturitate. Atât fructele cât şi legumele pot conţine un mare număr de germeni patogeni, paraziţi şi virusuri care prezintă un real pericol pentru sănătate. De aceea, prima măsură care trebuie luată, în cazul consumării fructelor şi legumelor ca atare sau sub

15

Fitoterapie curs 2014 formă de suc proaspăt, este eliminarea, cât mai mult posibil, a tuturor factorilor nocivi semnalaţi. Pentru îndepărtarea prafului, pământului, a ouălor de paraziţi şi în bună parte a germenilor patogeni, singura măsură practică pe care o recomandăm este spălarea îndelungată, sub jet de apă potabilă, a fructelor şi legumelor înainte de a fi consumate sau transformate în sucuri. în timpul epidemiilor din perioada estivală sau în zonele tropicale şi ecuatoriale, unde frecvenţa acestor epidemii este mai mare, fructele şi Iegumele se vor ţine câteva minute în apă cu cloramină, iar apoi se vor clăti cu apă potabilă înainte de a fi consumate, chiar şi în cazul în care ele se consumă sau se prepară decorticate. Pentru prepararea sucurilor se vor utiliza numai materiale de inox, sticlă sau plastic. în prezent există numeroase tipuri de aparate manuale sau electrice pentru obţinerea sucurilor naturale. Randamentele cele mai bune se obţin prin prese de tip hidraulic. Acestea prezintă şi avantajul utilizării unor materiale de protecţie de tip teflon, care împiedică un contact direct al fructelor şi legumelor cu metalele ce produc transformări calitative, diminuând valoarea terapeutică a multor substanţe pe care le conţine sucul celular al plantei. Deşi în comerţ există aparate şi vase de aluminiu, acestea se vor evita la prepararea sucurilor naturale. Este recomandabil ca sucurile să se consume imediat după preparare. Se pot pastra în frigider, în sticle, cel mult 12 ore. În ceea ce priveşte utilizarea sucurilor, ele pot fi consumate ca atare, îndulcite (dacă este cazul) cu miere, simple sau asociate, ţinând seama de scopul pentru care se folosesc. Din materialul prezentat în acest curs, cu puţină imaginaţie, se poate alcătui o reţetă de sucuri mixte în funcţie de afecţiunea avută sau de scopul urmărit. Unele sucuri din legume cu gust puţin agreabil, cum este cel de cartof crud, de exemplu, pot fi ameliorate cu puţin suc de morcovi, de ţelină sau de tomate, după gust. Nu trebuie neglijate nici „deşeurile" care rezultă de la prepararea sucurilor. De exemplu, resturile care rămân de la sucul de morcov pot fi transformate în chifteluţe delicioase prin adăugarea unui ou, cu puţină fâină, puţin unt sau brânză de vaci şi puţină carne, după care se prăjesc în ulei.

CONSERVAREA SUCURILOR

Cea mai indicată metoda de conservare a sucurilor proaspete de fructe, fără fierbere, este adăugarea de cca. 65% zahăr, până se obţine un sirop suprasaturat în zahăr care se recunoaşte după cristalele de zahâr care rămân la fundul sticlei după 2-3 zile de la dizolvarea cantităţii de zahăr utilizate. în acest fel, se pot conserva pentru iarnă sucul de vişine, de coacăze, de afme, de zmeură etc. Prin această metodă, sucul transformat în sirop îşi păstreazâ în bună parte proprietăţile de „suc natural", precum şi aroma. Nu rămâne decât să se dilueze cu apă sau cu apă carbogazoasă, la întrebuinţare.

16

Fitoterapie curs 2014 Se va evita fierberea sucurilor sau adăugarea de conservanţi. Ca o regulă generală, atât pentru omul sănătos, cât şi pentru cel bolnav, micul dejun se va începe cu un pahar de suc natural de fructe sau legume. Sub aspect energetic, un litru de must (suc proaspăt de struguri) reprezintă echivalentul a peste 1/2 kg carne sau 12 ouă, sau aproape 1,250 kg cartofi). Dar valoarea sucurilor nu trebuie apreciată sub raportul de calorii. Sucurile de fructe şi legume conţin vitamine, zaharuri direct asimilabile, enzime, proteine, fitohormoni, acizi organici, săruri minerale, substanţe cu acţiune antimicrobiană şi numeroase microelemente absolut indispensabile funcţiei vitale. FRUCTELE Şl LEGUMELE USCATE

Dacă una dintre metodele cele mai vechi pentru conservarea în zona temperată a fructelor şi în mai mică măsură a legumelor condimentare a fost uscarea lor la soare sau la căldura artificială, în prezent se utilizează industrial, pe scară largă, deshidratarea legumelor. Este o metodă practică prin care se uşurează mult munca gospodinelor. Fulgii de cartof permit prepararea unui pireu în câteva minute; varza, ceapa sau morcovii deshidrataţi scutesc mult timp la prepararea alimentelor. Sub aspect energetic, fructele şi legumele uscate sau deshidratate au o valoare de 3-5 ori mai mare decât cele crude, raportate la greutate. Acest fapt este explicabil, doarece, în general, fructele şi legumele crude, proaspete conţin 80-95% apă. Prin deshidratare nu se pierd principiile componente din fructe şi legume şi nici oligoelementele. Se diminueazâ conţinutul în enzime şi vitamine, dar în nici un caz atât de mult ca în cazul conservelor. ALTE METODE DE CONSERVARE

Există în prezent numeroase metode de conservare a fructelor şi legumelor. prin congelare, refrigerare în spaţii climatizate cu un regim constant de temperatură şi umiditate. Prin congelare, metodă cu consum ridicat de energie, fructele şi legumele îşi păstrează în special culoarea şi calităţile nutritive; în schimb, proprietăţile olfactive scad simţitor.

17

Fitoterapie curs 2014 În special la decongelare, care se face destul de brusc, consistenţa fructelor şi Iegumelor se schimbă radical. Ele trebuie consumate imediat, doarece în câteva ore îşi pierd şi celelalte calităţi. Pentru struguri şi în special pentru mere şi pere există metode simple, clasice, de conservare timp de 6-7 luni, în spaţii special amenajate la o temperatură scăzută - în jur de 4-5 °C şi cu umiditate sufîcientă pentru a nu se deshidrata în timp. Forma artifîcială de conservare în ambalaje metalice sau de sticlă, sub formă de ghiveciuri, compoturi, gemuri etc, considerăm că, exceptând murăturile, trebuie evitată cât mai mult. Prin acţiunea factorului termic la prepararea Ior şi prin adăugarea unor „conservanţi", principalele proprietăţi, în special cele terapeutice, pe care le au fructele şi legumele se pierd. In plus, această formă de conservare prezintă pericolul dezvoltării unor germeni foarte periculoşi, cum ar fi: Clostridia botulinică ce produce cea mai puternică toxină şi aceasta ca un revers al insuficientei preparări termice a conservatelor. OBSERVATII Şl RECOMANDĂRI GENERALE

Trăim într-o lume din ce în ce mai civilizată, mai urbanizată, mai mecanizată, care cere adaptarea organismului nostru la noile condiţii de viaţă. Suntem confruntaţi zi de zi cu un aer amestecat cu gaze de eşapament, cu un cer acoperit de norii artificiali ai industriei poluante, cu o apă potabilă în care se infil-trează de multe ori prea mult azot sau pesticide, cu o viată sedentară, lipsită de mişcare în aer curat, cu surmenajul profesional şi cu stresul. Sub aspect calitativ, însăşi alimentaţia noastră zilnică a suferit modificări esenţiale din cauza chimizării excesive, mijloacelor moderne de combatere a dăunătorilor şi prelucrării artificiale a alimentelor. Locul crudităţilor a fost luat de preparatele gătite din legume şi fructe conservate şi de compoturile cu conservanti. Carnea, aşa cum era utilizată odinioară, proaspată sau conservată, sub formă naturală, a fost înlocuită de preparatele din carne, creându-se adevărate industrii de prelucrare. Peştele proaspăt a fost înlocuit de conservele din peşte, iar fâina integrală a fost înlocuită de pâinea albă şi de pastele făinoase. Cercetările ştiinţifice asupra alimentaţiei şi efectelor ei asupra organismului au demonstrat că o masă obişnuită - formată dintr-o supă, o mâncare cu carne şi legume şi o prăjitură - determina o creştere rapidă a numărului de leucocite faţă de valoarea normală (cca 7.000/mm3), astfel încât după 10 minute se ajunge la 10.000, iar după 1/2 oră de la prânz la 30.000/mm3. Acest fenomen este similar cazurilor de boli infecţioase sau inflamatorii. Reacţia de apărare a organismului în urma consumării alimentelor gătite se numeşte leucocitoză

18

Fitoterapie curs 2014 digestivă. Numărul de leucocite revine la normal abia după o oră şi jumătate. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul consumării unor alimente preparate din legume şi fructe proaspete, crude, cu structura vie. În acest din urmă caz, numărui de leucocite rămâne în limitele normale. Mai mult, în cazul în care se recurge la o alimentaţie mixtă, cu alimente gătite şi crudităţi, fie înainte, fie imediat după masă, fenomenul de leucocitoză digestivă este foarte redus. Experienţele de laborator au demonstrat că, în cazul în care sunt hrănite numai cu alimente gătite, animalele de laborator se îmbolnăvesc grav şi mor în scurt timp. Aceste exemplificări ne atrag atenţia asupra posibilităţii înlăturării greşelilor din alimentatia noastră zilnică prin utilizarea în fiecare zi, la fiecare masă, a cât mai multor fructe crude. Fără îndoială că proteinele sunt indispensabile în alimentaţia omului. Necesarul zilnic este de 60-90 g pentru un adult. Acestea pot fi procurate din ouă, lapte, produse lactate, carne, peşte, precum şi din numeroase legume, ca Soia, Fasolea, Mazărea, Lintea, din fructe şi seminţe oleaginoase. Cu toate acestea, proteinele din legume nu au aceeaşi calitate şi acelaşi conţinut în aminoacizi esenţiali, absolut necesari organismului, precum cele provenite din carne, ouă, lapte şi produse lactate. Se recomandă ca minimum 20-30 g din proteinele necesare zilnic să provină din regnul animal. Lipsa de proteine animale din alimentaţie este la fel de dăunătoare ca şi abuzul de astfel de proteine. În ceea ce priveşte consumul normal de grăsimi, necesarul zilnic a fost stabilit între 40-80 g pe zi. Această cantitate este de cele mai multe ori depăşită. Se preferă folosirea mai multor tipuri de grăsimi, ţinând însă seama de însumarea cantităţii consumate zilnic. Grăsimile obţinute prin presare la rece, cât mai puţin purificate chimic, sunt superioare celor obţinute la cald prin procedee chimice. Avem la îndemână tot ceea ce ne trebuie pentru o alimentaţie cât mai naturală, pentru a asigura corpului nostru o sănătate cât mai bună si astfel, ca o concluzie generală, putem afirma că esenţial în alimentaţie este modul în care pregătim şi

introducem în corpul nostru alimentele!

19

Fitoterapie curs 2014 METODE DE TRATAMENT NATURIST ALTERNATIV – HOMEOPATIA Introducere

"Vindecarea se produce în concordanţă cu anumite legi ale naturii. Nimeni nu poate realiza vindecarea în afara acestor legi". Hahnemann SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR - adică modul de a te vindeca prin ceva asemănător - defineşte principiul fundamental al medicinei homeopatice. Homeopatia (de la grecescul homeo I homoios = asemănător / acelaşi şi pathos = suferinţă) reprezintă o atitudine terapeutică bazată pe similitudinea ce există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea terapeutică. Originile acestui principiu se regăsesc în situaţia pe care practica medicală tradiţională românească inclusiv a exprimat-o prin sintagma: "cui pe cui se scoate". În mod mai concret înţeleasă, homeopatia este o metodă terapeutică bazată pe principiul similitudinii care există între potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea sa terapeutică, observându-se în practica medicală nemijlocită că anumite substanţe, utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită simptomatologie (un tablou clinic tipic format din anumite simptome) la o persoană sănătoasă, în timp ce administrate în doze infinitezimale, aceleaşi substanţe, vindecă boli analoage celor pe care le-ar fi provocat.

Atenţie! Dozele infinitezimale sunt acelea înţelese ca foarte scăzute, diluţii foarte mari, de exemplu > 1O8. Potrivit acestui principiu, o boală - prin cortegiul de simptome - se vindecă, dacă se administrează ca remediu o substanţă capabilă să determine simptome asemănătoare când este folosită în doză ponderală la omul sănătos. Rezultanta acestei legi reprezintă integral experimentarea pe omul sănătos a diverse substanţe, pentru a se putea cunoaşte simptomele pe care acestea le determină. Numai cunoaşterea amănunţită a simptomelor generate, respectiv fixarea lor într-un repertoriu bine definit, conferă acestei substanţe calitatea de remediu (homeopatic). Simptomele induse la persoanele sănătoase, prin administrarea unei anumite substanţe (într-o posologie care determină de regulă simptome generale şi funcţionale, inclusiv schimbări ale comportamentului psiho-senzorial, fără a se ajunge la aspecte toxice grave sau la crearea de leziuni organice - histologice) poartă denumirea de patogenezia acesteia.

20

Fitoterapie curs 2014 Lista acţiunilor patogene, pe care o anumită substanţă le provoacă la omul sănătos (banca de patogenezii), defineşte profilul reactiv al substanţei de referinţă. Beneficiind de o astfel de listă putem reacţiona, când ne aflăm în faţa unui suferind al cărui tablou simptomatologie îl înregistrăm şi să căutăm printre patogeneziile existente mai exact pe aceea care reprezintă contraponderea (suprapunerea) cât mai bine pe simptomele prezentate de bolnav examinat clinic (similibus). Tocmai o atare corespondenţă a făcut ca denumirea de homeopatie să exprime pe deplin principiul de bază al vindecării prin ceva asemănător. Pentru a oferi un exemplu edificator, să ne amintim că, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite semne: ne curge nasul, ochii ne lăcrimează. S-a observat ca, preparat ca medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa) înlătură aceste simptome la o persoană care a contractat o rinofaringită ce îi afectează starea generală a sănătăţii. Recapitulând, putem spune că homeopatia este o practică terapeutică având la bază două mecanisme fundamentale şi anume: - fenomenul de similitudine între remediu şi simptom; - doza infinitezimală utilizată ca remediu

Conform acestor două mecanisme, principiul homeopatiei poate fi reformulat în modul următor' orice substanţa activă din punct de vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză ponderală la omul sănătos o anumită simptomatologie, poate suprima simptome asemănătoare la omul bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem de scăzute (diluţii infinitezimale). O serie de alte particularităţi caracterizează practica medicinei homeopate, între care: -Homeopatia funcţionează principial asemenea în cazul tuturor sistemelor biologice umane, animale, vegetale având în vedere o anume similitudine structural-funcţională care le apropie. -Acţionează prin stimularea naturală - cu subtilitate, dar energic - a mecanismelor de apărare ale organismului uman (animal), constituindu-se într-o alternativă social-redutabilă şi economică -Se caracterizează prin individualizarea tratamentului. Aceasta este poate cea mai distinctivă însuşire care deosebeşte medicina complementară, în general, de medicina alopatică; Cu alte cuvinte, metoda homeopatică ia în consideraţie nu numai simptomele unei boli, contabilizate, remediabile după principii statistice, ci şi modul, în care pacientul (clientul) reacţionează la boală, respectiv la tratamentul aplicat.

21

Fitoterapie curs 2014 Tocmai o atare particularitate a îngăduit concluzia formulată de dr. Daniela AJJAOUI: "Homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ -arta de a vindeca OMUL BOLNAV şi nu bolile de care suferă sau organele «bolnave. Nu putem vindeca un ficat, un rinichi, o inimă, un uter, un stomac ş.a.m.d., pentru că acestea sunt atât de armonios construite şi de logic legate, încât nu pot fi tratate separat, iar homeopatia: VINDECĂ OMUL, CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ EL IN TOTALITATE (trup, minte şi emoţii). Nu vindecă doar segmente ale lui..." Homeopatia se caracterizează prin individualizarea tratamentului. In cadrul terapiei homeopatice există în special persoane bolnave şi nu boli în sine, tratamentul depinzând întotdeauna de modul în care pacientul reacţionează şi este recomandată de preferinţă pacienţilor care văd într-o astfel de terapie extrem de eficace, naturală şi fără efecte secundare, salvarea de la regimuri igieno-dietetice imposibile, alte tratamente mutilante. Cu alte cuvinte, bolnavul este acela care trebuie să solicite o intervenţie homeopată, deschizîndu-se nu numai biologic, ci şi emoţional către efectele acesteia. Liberul arbitru este, o dată mai mult, decisiv în determinarea opţiunii omului pentru sănătate şi/sau boală. Alegerea homeopatiei reprezintă alegerea unui remediu medical eficient, natural, aflat în deplin acord cu natura (mfo)energetică a organismului uman (animal). Trebuie să recunoaştem, că practica medicinii alopate este şi astăzi încă întemeiată pe următorul tip de raţionament: "cutărei afecţiuni, caracterizată prin ansamblul de cutare simptome, trebuie să i se prescrie cutare tip standard de tratament". HAHNEMANN ŞI FUNDAMENTAREA HOMEOPATIEI Ştiinţific, homeopatia a fost fundamentată în urmă cu peste 200 de ani de medicul german dr. CHRISTIAN FRIDERICH SAMUEL HAHNEMANN (1755-1843) în calitate de părinte al homeopatiei. El va fi cel care va reconsidera principiul hippocratic al vindecării prin similitudine. În calitate de medic practician, respectiv de toxicolog şi farmacolog, Hahnemann îşi începe cariera de medic la 24 de ani. Foarte curînd, dezamăgit de absenţa rezultatelor terapeutice eficiente şi de limitele medicinei din vremea sa, considerînd terapiile folosite în acea epocă (utilizarea săngerării, a ventuzelor etc.) ca fiind prea agresive, decide să renunţe la practicarea medicinei. Pentru a se întreţine, îşi va valorifica resursele culturale extrem de vaste pentru epoca în care a trăit Astfel, fiind cunoscător a cinci limbi moderne, Hahnemann va traduce în germană 24 de lucrări din limbile: engleză, franceză şi italiană.

22

Fitoterapie curs 2014 Pe de altă parte, stăpânirea limbii latine, în care şi-a susţinut şi teza de doctorat, cât şi a cîtorva dialecte din greaca veche, i-a îngăduit realizarea unor retroversiuni de texte dintr-un dialect în altul, pentru a le transpune domeniului medical al timpului şi, mai ales, pentru a le subordona intenţiei sale de raţionalizare a actului medical Este semnificativ, în acest sens, că el şi-a intitulat lucrarea capitală: Organon der rationellen Heilkunde (Metoda meşteşugului vindecării raţionale). O parte din datele istorice inserate în prima parte a volumului de faţă au fost desprinse din bibliografia de specialitate consemnată la sfîrşitul lucrării. O parte din referinţele bibliografice, fiind deja un loc comun, nu au fost decît punctual menţionate pe parcursul expunerii. O altă parte a consideraţiilor şi concluziilor prezentate reprezintă, însă, rezultatul experienţei dobîndite de autori în practica medicinei homeopate. Definitorie pentru evoluţia sa ştiinţifică este lectura lucrării Materia Medica, în care se găsesc explicaţiile date cu privire la acţiunea chininei, de exemplu, utilizată în mod curent pentru tratarea malariei, explicaţii care devin, la un moment dat, confuze, în această situaţie, Hahnemann are ideea genială de a experimenta chinina pe el însuşi şi pe apropiaţii săi, pentru a cunoaşte efectele reale ale acestei substanţe: 1. Constatarea epocală a lui Hahnemann: observă că, sănătos fiind, chinina, în doză redusă, îi provoacă febră. Această febră este întru totul comparabilă cu febra din malarie (paludism), tratată cu aceeaşi chinină în doză ponderală {antipatică). 2. Concluzia lui Hahnemann: inversează fenomenul constatat asupra lui şi îşi imaginează posibilitatea de a vindeca bolnavii cu mici doze de chinină şi emite ipoteza următoare: O substanţă, în funcţie de doză, ar putea fi capabilă să provoace la un individ sănătos anumite simptome şi să suprime simptome asemănătoare, la un individ bolnav. Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde experimentarea sistematică a substanţelor farmacologic active din epocă, asupra omului sănătos, în căutarea, cum el însuşi spunea, a "efectelor pure ". Ansamblul observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste substanţe va defini patogenezia substanţei respective. Eliminând toate reţetele epocii, corespunzătoare unor amestecuri, Hahnemann va începe să administreze doar remedii simple, în diferite doze, cum deja începuse să procedeze, iar primele încercări vor fi realizate pe el însuşi, pe familie şi prieteni. Ulterior le va aplica bolnavilor, folosind mici cantităţi de substanţă care, în doze mari, produc la omul sănătos simptome asemănătoare cu cele observate la omul bolnav. Dându-şi

23

Fitoterapie curs 2014 seama că apar agravări, adesea trecătoare, la începutul tratamentelor, diminuează cantitatea de substanţă medicamentoasă administrată bolnavilor. în această încercare îşi găseşte originea strategia diluţiilor succesive. înţelege atunci că aceste diluţii, departe de a diminua eficacitatea terapeutică, o măresc, sub rezerva unei agitaţii puternice între fiecare diluţie, ceea ce el numeşte dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei mai mari părţi a bolnavilor săi. Se bucură astfel de un succes care îi aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de origine. Homeopatia începe să se dezvolte treptat dar, curînd, Hahnemann va trebui să înfrunte reacţiile unor medici şi farmacişti. După descoperirea principiului Similia similibus curantur, Hahnemann a experimentat efectul a zeci de substanţe asupra lui însuşi, al membrilor familiei şi al prietenilor, fiind autorul primelor fişe de patogenezii. O astfel de cercetare constituie şi astăzi un admirabil model de conştiinciozitate, precizie şi meticulozitate ştiinţifică. Tocmai datorită acestui fapt, pe drept cuvânt se consideră, că Hahnemann este părintele farmacologiei experimentale (cu circa 38 de ani înainte de principiile enunţate de Claude Bernard!), al unei farmacologii experimentatele om. DE LA MEDICINA ALOPATĂ LA CEA HOMEOPATĂ Definiţia homeopatiei prin expresia populară "cui pe cui se scoate " este o prescurtare, neadecvată desigur, dar purtătoare a ideii că asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare. Tocmai pentru a o argumenta, Hahnemann a susţinut că orice cunoaştere trebuie să înceapă cu observaţia perceptibilă prin simţuri. Dezamăgit de tepriile sterile din medicina alopatică (oficializată) a timpului său şi de lipsa de eficacitate a metodei sângerării şi-a impus, de la început, o atitudine refractară faţă de orice teorie explicativă existentă, pentru a-şi îndrepta toată atenţia către latura pur terapeutică, cea mai deficitară la acea vreme. Ca şi azi, de altfel, medicina alopatică punea mai multe diagnostice decât ofereau explicativ modelele terapeutice, apte să abordeze cu eficienţă boala.

24

Fitoterapie curs 2014 SISTEME DE DIETĂ TRADIŢIONALE O dietă echilibrată este, desigur, conceptul de bază în cele mai multe, dacă nu în toate teoriile şi sistemele de nutriţie şi sănătate. Practicile şi conceptele medicale ale majorităţii popoarelor lumii continuă, de obicei, vechi tradiţii. Ceea ce unifică însă toate aceste sisteme de foarte multe ori extrem de diferite unul faţă de celălalt — sunt teoriile umorale, pentru prima dată apărute în texte medicale cu mii de ani în urmă. Cele mai ilustrative în acest sens sunt principiile tradiţionale indiene, respectiv chineze. Se pare ca alimentaţia cea mai potrivită este cea a localnicilor din fiecare zonă geografică. De fiecare dată când au mâncat ceea ce mănâncă zilnic aceste popoare, bineînţeles cu puţin discernământ, s-au simţit foarte bine. In schimb, când au consumat peste hotare alimente specifice zonei în care s-au născut, majoritatea conservate, starea sănătăţii lor a fost de multe ori precară. DIETA ÎN CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ INDIANĂ Aflată neîndoielnic în „descendenţa" directă a filosofiei hindu, medicina tradiţională indiană devine cunoscută sub numele de „ayurveda", adică „ştiinţa de a trăi cât mai mult". Termenul utilizat este semnificativ şi analizat după cuvintele ce îl compun, de vreme ce „ayur" reuneşte sensul de „sănătate" cu cel de „longevitate", iar „veda" este un termen cu conotaţii religioase, utilizat pentru cele mai importante texte ale hinduismului. Prin urmare, este evidentă punerea în corelaţie directă a sănătăţii cu o datorie sacră, de primă importanţă. Medicina indiană era preocupată de maniera în care omul îşi trăia propria viaţă, cu scopul declarat de a o prelungi, de a-şi păstra sănătatea şi vitalitatea cât mai mult timp posibil. Conceptul medical ca mijloc de prevenire, mai mult decât de vindecare, conduce în mod direct la accentuarea rolului dietei în rnenţinerea sănătăţii. Cele mai multe dintre teoriile vedice afirmă că nu există dietă perfectă pentru toţi oamenii, fiind necesar ca alimentaţia să fie individualizată, în funcţie de nece-sităţile şi particularităţile fiecăruia. Dezvoltând această idee, teoria ayurvedică consideră esenţiali factori ca: — orarul meselor; — proporţiile dintre factorii nutritivi; — alimente complementare şi antagoniste/contradictorii; — specificul individual;

25

Fitoterapie curs 2014 — necesităţile alimentare raportate la efortul depus. Fundamentală rămâne însă combinarea adecvată a gusturilor, în număr de şase în concepţia indiană: dulce, acru, sârat, amar, picant (iute) şi astringent. Fiind compuse din diferite combinaţii ale acestor gusturi, alimentele au, ca atare, proprietăţi şi efecte diferite. Ca în toate marile sisteme medicale, la baza medicinei indiene se află o teorie, care pleacă de la premisa că organismul uman este caracterizat prin cinci elemente fundamentale: APĂ, PĂMÂNT, FOC, VÂNT şi CER.

• APA include sângele, limfa, ţesutul adipos, serozităţile, ţesutul conjunctiv (mucoasele), toate secreţiile, bila şi urina. • PĂMÂNTUL este reprezentat de oase, dinţi, unghii şi păr, muşchi, tegumente, tendoane, nervi, materii fecale. • FOCUL este căldura corporală. • VÂNTUL este simbolizat de respiraţie (care este, la rândul ei, diferenţiată în 5 clase). • CERUL este simbolizat prin dimensiunile corporale.

Pentru a atinge echilibrul necesar menţinerii sănătăţii şi nutriţiei optime, aceste elemente trebuie bine „cumpănite" prin consumul de alimente adecvate. Se considera că ALIMENTELE DULCI menţin apa în organism, iar alimentele acre cuprind elementele foc şi pămănt, alimentele sărate reţin apa şi focul, în timp ce alimentele picante înglobează vântul şi cerul, alimentele astringente conţin văntul şi pămăntul. E interesant de observat că noţiunea de „gust dulce" are, în concepţia indiană, un sens diferit şi cu mult mai profund decât cel din gândirea europeană. Astfel, „ayurveda" stabileşte că dulci sunt nu numai zahărul, mierea şi fructoza din fructe, ci şi glicogenul din carne, precum şi glucidele din Fasole, Grâu, lapte şi derivatele sale. Alături de acestea, Orezul, Porumbul, Meiul, Ovăzul, Cartoful, ouăle sunt şi ele considerate alimente dulci.

26

Fitoterapie curs 2014 Ele joacă un rol major în menţinerea componentelor sângelui, a sistemului muscular şi a ţesutului adipos şi a apei vitale (adică esenţa finală a procesului metabolic). Tot alimentele dulci sunt cele carc menţin integritatea funcţiei sistemului nervos şi a aparatului circulator; de asemenea, ele asigură procesele trofice necesare tegumentelor, favorizând vindecarea ranilor şi a altor leziuni ale ţesuturilor. Se mai susţine că ar stimula creşterea în greutate, ar menţine agilitatea şi forţa fizică, prelungind şansa de supravieţuire. Se recomandă ca alimentele dulci să reprezinte 90% din volumul meselor zilnice. ALIMENTELE CU GUST ACRU măresc apetitul, ajutând organismul în digestia alimentelor şi reglând peristaltismul intestinal. Ele sunt importante pentru stimularea proceselor metabolice şi în special a activităţii cardiace. Ajută la creşterea greutăţii corporale şi a forţei fizice. Sunt considerate alimente de un acru pur lămâile, lămâile dulci şi tomatele. Dulciacrişoare sunt portocalele, ananasul, perele, prunele şi piersicile. Alimentele acre, sub orice formă, ar trebui să re-prezinte 3,5% din dieta zilnică. Gustul sărat al alimentelor provine din SARE. Se cuvine aici să facem o remarcă: există diferite tipuri de sare: sarea pură; sarea gemă (de mină); sarea de argilă; sarea extrasă din fructe. Cele mai recomandabile sunt sarea gemă (de mină) şi sarea marină. Sarea în organism este necesară deoarece măreşte apetitul şi favorizează digestia, fiind garantul unei bune funcţionări a sistemului nervos. Tot sarea asigură o bună circulaţie sangvină, stimulând astfel troficitatea tegumentară şi înlăturând trombozele.

Atenţie! Conform nutriţioniştilor din Extremul Orient, sarea nu trebuie să depăşească o pătrime din 1% al cantităţii fiecărei mese!! CONDIMENTELE - conferă gustul picant, care are tot un rol stimulator în creşterea apetitului. De asemenea, alimentele iuţi stopează creşterea anormală, transpiraţia excesivă, mărind capacitatea de eliminare a toxinelor. Totodată, favorizează metabolismul grăsimilor şi inhibă reacţiile alergice. în grupa condimentelor sunt incluse: Ardeiul iute roşu, Piperul negru, Coriandrul, Usturoiul şi Ghimbirul (Gingiber sau Ghimber, „Zingiber orientale", foarte răspândit în Orient). ALIMENTELE AMARE - stimulează şi ele pofta de mâncare, prin creşterea secreţiei glandelor salivare şi se pare că au un rol favorizant şi asupra secreţiei glandelor endocrine (cu secreţie internă). Reglează temperatura corpului şi menţin plasticitatea tegumentară. Sunt ingrediente importante ale dietei pentru accelerarea metabolismului grăsimilor şi

27

Fitoterapie curs 2014 epurarea („purificarea") sângelui. Active asupra paraziţilor intestinali, sunt indicate în combaterea îmbolnăvirilor parazitare. În aceastâ grupă se pot include atât condimentele amare, cum sunt Tumericul, Schinduful, seminţele de Chimen, precum şi alimente amare propriu-zise, ca Sparangheiul, castraveţii amari, Pătrunjelul, Menta. Ponderea optimă a acestor produse în alimentaţie ar trebui să fie în jur de 1% din dieta zilnică. ALIMENTELE ASTRINGENTE - au un rol important în refacerea ţesuturilor şi în troficitatea capilarelor; ele au rol stimulator asupra formării hematiilor şi a secreţiei biliare. Gustul astringent este de regulă asociat cu alte gusturi: astringent-dulce, astringent-acru, astringent-amar etc. De pildă, anumite soiuri şi varietăţi de Fasole, Linte, portocalele, Mazărea tânără, Soia, bananele sunt combinaţii de dulceastringent, iar majoritatea fructelor necoapte sunt acre-astringente.

Concepţia ayurvedică recomandă ca alimentele astringente să reprezinte aproximativ 5% din dieta zilnică. Din toate aceste exemplificări rezultâ că o dietă echilibrată poate fi stabilită procentual după cele şase gusturi de bază. Se asigură astfel şi menţinerea echilibrului natural al celor cinci elemente constitutive de bază ale corpului uman şi, ca atare, sunt îndeplinite condiţiile de menţinere a stării de sănătate şi de prelungire a vieţii. În schimb, o dietă neechilibrată şi în special abuzurile alimentare sunt factori cauzatori principali ai multor afecţiuni şi chiar ai reducerii duratei de viaţă. Excesul de alimente dulci - conduce la obezitate, la pierderea poftei de rnâncare, la dezvoltarea multor boli metabolice (dintre care cea mai redutabilă este diabetul) şi endocrine. Creşte susceptibilitatea la unele boli infecţioase (guturai, gripă) sau la anumite afecţiuni ale

28

Fitoterapie curs 2014 aparatului urinar. Pe de altă parte, o alimentaţie săracă în glucide duce la pierderea greutăţii corporale şi la instalarea unei astenii permanente. După cum am arătat la început, există o gamâ largă de alimente dulci. Ele trebuie însă proporţionate în dietâ, combinate cu celelalte alimente. Exemple de combinaţii optime sunt: cereale -carne, cereale - produse lactate, lactate - vegetale. Excesul de sare - în alimentaţie provoacă tulburări circulatorii, stări febrile, hemoragii, scăderea potenţei sexuale, albirea sau/şi caderea părului, hiperaciditate, acumulare excesivă de toxine în organism. Lipsa sării - în organism determină tulburări digestive, boli ale sistemului nervos şi circulator, dureri musculare. Alimentele acre în exces (fructele acre, vegetalele fermentate, murâturile, oţetul) - pot provoca afecţiuni circulatorii, hepato-biliare, tulburări de troficitate ale mucoaselor, gută, astenie, scăderea marcată a imunităţii. Folosirea inadecvată, în cantităţi i-sufîciente, a alimentelor acre va avea ca urmare instalarea disfuncţiilor digestive, a tulburărilor cardiace sau nervoase. Alimentele picante în exces - pot provoca impotenţă sexuală, ameţeli, stări sub-febrile sau febrile, tulburări nervoase; în schimb, consumul redus al alimentelor picante - determină pierderea poftei de mâncare, cu perturbări ale creşterii pondero-staturale, chiar tulburari circulatorii. Abuzul de condimente amare - are drept consecinţă instalarea unei astenii marcate, cu tulburări nervoase. Pe de altâ parte, înlăturarea condimentelor amare din alimentaţie - duce la scăderea imunităţii şi, implicit, la creşterea receptivităţii la infecţii microbiene şi virale, la parazitoze, la afecţiuni cutanate. Se observă, de asemenea, şi o scâdere accentuată a tonusului muscular. Ingerarea exagerată de alimente astringente - determină constipaţie, suferinţe nervoase sau musculare (cu paralizie sau impotenţă funcţionalâ), afecţiuni cardiace. Folosirea redusă a alimentelor astringente -creează tulburări circulatorii şi duce la scaderea timpului de coagulare a sângelui şi la prelungirea duratei de vindecare a rănilor. Teoria extrem-orientală a dietei echilibrate pe baza combinării adecvate a celor şase gusturi face mai clară înţelegerea fundamentală a relaţiilor dintre corpul uman şi dietă. Pentru o mai bună clarificare a ideilor de mai sus, vom detalia câteva tipuri de dietă ayurvedică indicată în diverse afecţiuni.

29

Fitoterapie curs 2014 Dieta în hiperaciditate şi ulcer gastric Alimente recomandate: Orez, Grâu, Orz, Fasole (de elecţie!), Mazare verde dulce, legume verzi fierte, portocale, lămâi, grapefruit, lămâi dulci, mandarine, Pepene roşu, prune dulci, castraveţi, struguri (în general, alimente foarte dulci sau uşor acrişoare). La mijlocul mesei, se recomandă lapte, sucuri de fructe proaspete şi apă. Alimente interzise: carnea, băuturile alcoolice, alimentele fripte sau prăjite, Soia, mâncărurile grase, Conopida, Varza albă gătită, ridichile crude, oţetul, biscuiţii, cojile de pâine, ceaiul, cafeaua, dulciurile, uleiul, picanteriile şi murăturile. Este foarte important ca mesele să fie respectate după un orar fix.

Dieta în alcoolism Sunt indicate Grâul germinat şi uscat, Orezul, carnea de berbec, peştele, alimentele dulci-acrişoare preparate în diferite moduri, incluzând legumele pregătite cu Piper, Ghimber şi Coriandru; se preferă legumele crude şi proaspete, cu unt ca atare sau topit, fructele acre (portocale, ananas, mandarine, lămâi, grapefruit, rodii) sau tomatele, produsele lactate, sucurile de fructe. După mâncare, dieteticienii indieni preconizează o cantitate mică de vin sau bere. Sunt excluse: zahărul, carnea de porc şi de bivol, picanteriile, Porumbul, Meiul, Fasolea (boabe), ceaiul chinezesc, cafeaua sau alte băuturi tari, alimentele fripte sau coapte, fructele prea coapte, sarea în exces.

Dieta în alergii În aceste afecţiuni se vor consuma de preferinţă Orezul, Hrişca, Meiul, Orzul, Ovăzul, legumele verzi fierte, Ghimberul şi Piperul negru în toate preparatele culinare, rodiile, grapefruit-ul, ceaiul sau alte băuturi tari, chiar alcoolice, Ardeiul iute, Usturoiul. Nu sunt indicate: carnea de orice fel (inclusiv peştele), Fasolea (boabe), citricele, ouăle, cafeaua, fructele prea coapte, îngheţata, ciupercile, Ceapa, iaurtul, brânzeturile, smântâna, alimentele acide, oţetul, băuturile reci, apa rece etc.

Dieta în artrită În artrită, mesele ar trebui să conţină: Grâu, Orez, produse lactate, carne (cu excepţia celei de oaie), mâncare grasâ, toate fructele acre, ceai, cafea şi alte băuturi tari; după mâncare, este permis consumul de băuturi alcoolice, dar în cantităţi moderate; totodată, se mai pot consuma şi alimente preparate cu miro-denii caracteristice (Piper negru, Chi-mion, Ghimber, Nucşoară, frunze de Dafin), fructe uscate.

30

Fitoterapie curs 2014 Nu se vor consuma: frunzele de zarzavaturi verzi (în special salata), fructele zemoase (Pepenele roşu, Dovleacul), cartofii şi cartofii dulci, Gulia, Sfecla, ciupercile, lăstarii de Bambus şi de Ferigă, Conopida, Varza, Fasolea, Meiul, Porumbul, îngheţata şi carnea de oaie.

Dieta recomandată în hepatită Include Orezul, Grâul, Porumhul, Meiul, supa de fasole boabe, supa de ridichi uscate, supa de legume, ouă răscoapte, Papaya, dovleceii, Pepenele verde, castraveţii, bananele, cantalupii, grapefruit-ul, smochinele, cireşele, lămâile dulci sau alte fructe dulci, glucoza sau sucurile dulci de fructe. Toate alimentele se vor prepara prin fierbere, de preferinţă în abur. Sunt cu desăvârşire interzise mâncărurile grase (inclusiv laptele, untul, uleiul, iaurtul, caşcavalul), piersicile, băuturile alcoolice, ceaiul, cafeaua, băuturile fierbinţi, Ardeiul iute, îngheţata, nucile şi arahidele.

Dieta în cancer Există un regim ayurvedic chiar şi pentru cancer, în care se recomandă să se consume: Orez, Grâu, Orz, Porumb, Fasole, Linte, portocale, Fasole pitică (oloagă), Mazăre dulce, Mazăre tânără, Lăptucă, Spanac, Creson, carote, dovlecei, Sparanghcl, castraveţi amari, Schinduf, toate produsele lactate (cu excepţia iaurtului şi a chefirului), carnea de iepure, de fazan şi de păun, fructul de Papaya, Cantalupul, lămâile dulci, grapefruit-ul, vişine, smochine, rodii, nuci de Anacardium occidentalae, migdale, struguri, fistic, fructe dulci şi miere de albine. Sunt nerecomandate: carnea de vacă, de porc, de bivol, legumele cu frunze verzi, fasolea păstăi, Soia, seminţele sau uleiul de Susan, tuberculii, ciupercile, oţetul, fructele acre, băuturile alcoolice, ceaiul, cafeaua (sau alte băuturi care conţin cofeină), sarea, fructele prea coapte sau fermentate, murăturile.

Desigur, dieteticienii noştri nu vor fi de acord cu o parte din alimentele recomandate sau prohibite. Aceste exemplificări au fost făcute numai pentru o înţelegere mai exacta a concepţiei şi a atitudinii ayurvedice.

31

Fitoterapie curs 2014 DIETA ÎN CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ CHINEZĂ Bazat tot pe o teorie umorală, vastul sistem filosofic chinez a fost edificat pornind de la trei principii iniţiale: tao (energia universală), yin şi yang. Acestora li s-au adăugat cele cinci elemente (ciclul celor 5 faze evolutive: Wu-Shing) care alcătuiesc corpul urnan şi întregul univers: lemnul, focul, pământul, metalul şi apa. Termenii antagonici yin şi yang se află intr-o combinaţie bipolarâ. Dacă la început desemnau realităţi topografice — versantul însorit (yang), respectiv cel întunecat (yin) ai unui munte sau malul de miazăzi, respectiv cel de miazănoapte al unui râu — odată cu trecerea timpului, aceste noţiuni au fost adoptate pentru a denumi aspectele polare ale tuturor fenomenelor aflate în interdependenţă. Prin urmare, yang este conotat ca tot ce e activ, expansiv, centrifug, dinamic şi pozitiv, în vreme ce yin este asociat cu substanţa, structura, centripetul, conservatorismul, negativul, pasivul. Yang înseamnă însorit, cald, uscat, acut, yin implicâ întuneric, frig, umed, cronic. Şi organismul uman se află sub influenţa yin-yang: suprafaţa interioară a corpului aparţine yang-ului, cea internă — yin-ului. Dintre organele inteme, cele cavitare aparţin yangului, iar cele parenchimatoase („piine") — yin-ului. Yin şi Yang sunt noţiuni relative, căci nu există yang absolut, după cum nu există nici yin absolut. – De exemplu, o persoană poate răci, cu febră ridicată şi cefalee; în acest caz, ea se află în stare preponderentă yang; în schimb, dacă un individ răceşte fâră simptome sau semne majore, cu excepţia unei uşoare scăderi a poftei de mâncare, el se află cu certitudine în stare dominantă yin. Important este ca balanţa yin-yang să nu fie dezechilibrată, căci, în caz contrar, apare boala sau chiar moartea. Alimentaţia joacă un rol important în cumpănirea acestei balanţe, medicina tradiţională chineză recomandând „hrana limpede" — aşa-numita dietă „qing-dan". Aceasta are nu numai un rol nutri-tiv, ci şi unul terapeutic. De altfel, în concepţia tradiţională chineză se afirmă că „primele cu adevărat medicamente sunt alimentele".

32

Fitoterapie curs 2014 Se consideră că o hrană echilibrată se bazează cu preponderenţă pe fructe, legume şi seminţe, în proporţie de 90%. Acestora li se adaugă proteine de origine animală, în special lapte şi derivatele sale, ouă şi cât mai puţină carne. Există produse de Soia, de exemplu, care au un conţinut mai ridicat în protide (proteine) decât carnea şi conţin majoritatea aminoacizilor esenţiali. În privinţa aportului de glucide, aces-ta poate fi asigurat de fructoza zaharurilor din fructe, din zahărul cât mai puţin rafinat, din miere şi din extractul de malţ. Se preferă grăsimile de origine vegetală, care conţin mai puţini acizi graşi saturaţi. Totodată, conform dietei tradiţionale chineze, de la nici o masă nu trebuie să lipsească salatele, legumele şi fructele proaspete nesupuse acţiunii căldurii. Cu toate că atât în bucătăria indiană, cât şi în cea chineză se folosesc în mod frecvent picanterii şi condimente, tratatele de dietoterapie ale celor două mari culturi nu recomandâ folosirea lor decât extrem de limitat, în cantitâţi foarte mici şi numai pentru combaterea unor afecţiuni acute sau a unor parazitoze digestive. Gustul alimentar - prezintă, în concepţia tradiţională chineză, cinci tipuri de bază, exact ca şi în dietoterapia ayurvedică: dulce, amar; acru, sărat şi picant. Alimentele dulci - se recomandă în special persoanelor astenice sau celor aflate în convalescenţă după boli infecţioase; alimentele amare - sunt indicate celor febrile, cele acre - în cazul tratamentului tulburărilor cardio-circulatorii, iar cele picante - sunt considerate a fi remediul optim în cazul guturaiului, gripei şi al afecţiunilor pulmonare. Dacă alimentele sărate sunt preconizate în unele afecţiuni endocrine, ele sunt total contraindicate în maladiile renale. Bazată tot pe principiul polarităţii yin-yang, medicina chineză tradiţională a intuit ceea ce ştiinţa occidentală avea să descopere peste mii de ani: importanţa echilibrului dintre sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic, cei doi reglatori ai vieţii neurovegetative, care îşi găsesc asemânări izbitoare cu forţele opozante yin-yang. Dezechilibrul dintre acestea reprezintă cauza iniţială a oricărei boli, susţin medicii chinezi. Faţă de sistemul occidental, diagnosticul acestora este mult mai subtil, mai detaliat şi mai aprofundat, constând într-o evaluare precisă a cauzelor bolii. Metoda diagnosticului (SZU-CHEN) se bazează pe examinare, interogare, consultaţie, palpare şi miros, prin care se evaluează starea funcţională de moment a pacientului. În ceea ce priveşte vârsta, medicina tradiţională chineză recomandă ca alimentele copiilor să fie cât mai simple, cu valoare nutritivâ ridicată, cât mai naturala, evitând dulciurile rafinate (bomboane, prăjituri, dulciuri, ciocolată, îngheţată etc). Similare sunt şi sfaturile dietetice pentru cei în vârstă. Măncarea bătrânilor trebuie să fie cât mai simplă, uşor digerabilâ, având la bază cât mai multe fructe, legume şi seminţe şi cât mai puţine grăsimi şi proteine animale (came), fiind indicat

33

Fitoterapie curs 2014 consumul de lapte, produse lactate şi ouă, dar şi acestea în cantităţi moderate. Se vor evita condimentele, cafeaua, ciocolata, prăjiturile bogate în grăsimi; totodată, untul şi grăsimile vor fi utilizate tot în cantităţi moderate. Ca o regulă generală, persoanele în vârstă trebuie să mănânce de mai multe ori pe zi câte puţin, ori de câte ori le este foame Numeroasele studii efectuate azi în domeniul medicinei tradiţionale chineze (cum ar fi, de exemplu, cele ale dr. Bob Flaws, 1995) subliniază faptul că o dietă echilibratâ nu numai că previne sau chiar vindecă numeroase boli specifice vărstei a treia, dar prelungeşte mult viaţa În privinţa prelucrării hranei, astăzi se preferă fierberea în abur în vase suprapuse speciale. Ulti-mul vas trebuie să fie bine acoperit cu un capac. Prin acest mod de fierbere a zarzavaturilor, se păstrează toate sărurile minerale şi micro-elementele absolut necesare organismului. Atenţie, însă! Niciodată nu se vor utiliza vase de aluminiu (potenţial cancerigen)! Nutriţionistii chinezi nu recomandă consumul de băuturi prea reci sau prea fierbinţi. Temperatura minimă nu trebuie să fie sub 10°C, iar cea maximă nu va depăşi valoarea de 40°C; în legătură cu acest aspect, merită semnalat un amănunt interesant. în sondajele ce luau în studiu longevitatea, rezultatele erau foarte diferite în ceea ce priveşte alimentaţia vârstnicilor. Unii dintre aceştia consumau moderat băuturi alcoolice, alţii nu consumau deloc. Unii fumau, alţii nu, unii erau vegetarieni, alţii mâncau carne. Toţi însă declarau în aceste sondaje că niciodată nu foloseau alimente sau băuturi foarte reci sau foarte calde. O metodă de facilitare a digestiei constă în masajul circular, de 20-30 de ori, al stomacului în sensul acelor de ceasornic, iar apoi de tot atâtea ori în sens invers. Pentru cei supuşi constipaţiei cronice, masajul se recomandă a fi executat în sens orizontal, de la dreapta la stânga. După masă, este recomandabilă o plimbare uşoară de 10-15 minute, iar apoi se face siesta stând culcat sau chiar dormind o jumătate de oră.

34

Fitoterapie curs 2014 Dietoterapia tradiţională chineză tine seama în recomandările sale şi departicularităţile specifice fiecărui sex - Astfel, la femei, după pubertate, se petrec de-a lungul anilor fenomene fiziologice normale: menstruaţia, sarcina, naşterea, alăptarea, menopauza. Din acest motiv, pierderile de vitamine, săruri minerale, microelemente (în special fier şi calciu) şi de enzime sunt mai mari la femei decât la bărbaţi. în consecinţă, regimul dietetic va fi îmbogăţit în aceste elemente cu funcţie de catalizator, care contribuie la metabolizara substanţelor nutritive şi sunt absolut indispensabile organismului. Pentru femeile cu tendinţă spre anemie - sunt indicate alimentele bogate în fier, cum sunt ouăle, Spanacul, Ştevia, urzicile şi multe alte legume şi fructe; în perioada sarcinii şi alăptării - se recomandă alimente bogate în calciu, fosfor, fier şi vitamina D, precum şi un aport mai subtanţial de proteine vegetale sau animale; pentru menopauză - este preferabil un regim hiperproteic, hipolipidic şi hipoglucidic, dar bogat în legume, fructe şi seminţe. În acest mod se înlătură şi tendinţa spre obezitate. În continuare, vom enumera, aşa cum am procedat şi în cazul dietei ayurvedice, câteva tipuri de regim indicate de către medicina tradiţională chineză în diverse afecţiuni.

Dieta în hipertensiune În hipertensiune - se recomandă vegetalele, fructele proaspete sau sucul de fructe, supele uşoare (consome-uri) de legume. Dintre rădăcinoase, este indicată ţelina rasă sau sub formă de salată combinată cu morcovi, sub forma de supă sau garnituri la alte mâncăruri. Sunt benefice şi guliile, ridichile roşii sau negre (rase), fâră sare; dintre fructe, sunt preferate coacăzele, lămâile, vişinele şi merele, iar dintre seminţe - castanele.

Sunt interzise toate băuturile alcoolice, condimentele iuţi, murăturile, sarea. Dieta în guturai şi gripă In guturai sau chiar în gripă, un meniu corect ar trebui să conţină foarte multe seminţe exotice care conţin uleiuri volatile (aromate), dar şi, unele plante care cresc şi la noi, cum sunt Ţelina, Iarba mare (rădăcina), Podbalul (numai frunzele), Usturoiul, varietăţi de Ceapă, Sparanghelul, vinetele etc. De asemenea, se recomandă ca în preparatele culinare să se adauge, după fierberea alimentelor, frunze de Mentâ, Busuioc, frunze de Dud, flori de Crizanteme etc.

35

Fitoterapie curs 2014 UNGUENTE ŞI ALIFII DIN PLANTE MEDICINALE OBŢINUTE ÎN GOSPODĂRIE Cum preparăm un unguent acasă? Obţinerea casnică a unui unguent presupune două faze: 1. Obţinerea aşa-numitei baze, în care va fi apoi inclusă planta. 2. Includerea în baza de unguent a plantei sau a extractului de plantă. În ceea ce priveşte baza de unguent, cea mai obişnuită este cea obţinută din untura de porc, existând însă şi alternative, cum ar fi răşina combinată cu ulei şi cu ceară de albine, untul, untul clarifiat. Întrucât untura de porc se altereaza uşor şi... miroase cam neplacut, se recurge la untul clarifiat.

Obţinerea untului clarifiat: Pentru a obţine aproximativ 100 g de unt clarifiat se procedează astfel: - se ia un pachet de unt (200 g) şi se pune într-o oală pe foc. - se lasă până ce untul se topeşte şi începe să fiarbă în clocot mic, luându-se cu o lingură spuma formată. - la un anumit moment (după 15-25 de minute), spuma albă până atunci devine roşiatică şi apare un uşor miros de ars; observăm că untul şi-a pierdut tulbureala şi a devenit foarte limpede, aşa încât ne permite să vedem fundul vasului în care a fost pus. În acel moment, se ia oala de pe foc, se toarnă untul clarifiat într-un alt vas, cu atenţie să nu se strecoare nicio impuritate şi se lasă să se răcească. Depunerile rămase în primul vas nu se folosesc, ci se aruncă (ele nu sunt indicate nici în alimentaţie). Acest unt clarifiat este o bază de unguent excelentă, având un miros placut, intrând foarte uşor în piele şi având o conservabilitate excelentă.

36

Fitoterapie curs 2014 ALIFII DIN IERBURI ŞI FLORI  Unguentul de sânziene galbene (Gallium verum) Cum se prepară: se toarnă untul clarifiat proaspăt obţinut, fierbinte peste o mână de inflorescenţe proaspete, tocate foarte mărunt. Se amestecă totul cât mai bine, dupa care se lasă să se racească vreme de 7-8 ore. Se pune apoi vasul în care s-a făcut amestecul la foc mic şi se aşteaptă până îşi recapătă consistenţa lichidă, după care se filtrează prin tifon, obţinându-se un unguent cu tentă verzuie, care se va păstra la frigider.

La ce foloseşte: sânzienele galbene sunt extrem de eficiente în infecţiile pielii, a căror vindecare trenează. Unguentul de sânziene mai este indicat pe cicatricele vechi, inestetice, precum şi în cazul petelor rămase pe piele în urma infecţiilor ori a contactului cu diferite substanţe chimice. Observaţii: sânzienele galbene sunt unele dintre cele mai bune plante cosmetice. Cea mai importanta acţiune a lor este aceea de curăţare a pielii de pete, de micile semne rămase în urma arsurilor, a acneei, a iritaţiilor. Unguentul se poate folosi însă numai pentru tenul uscat sau normal. Pentru tenul gras, este indicată aplicarea pe zonele afectate de comprese cu infuzia obţinută din trei linguriţe din această plantă, la o cană de apă fierbinte.

 Unguentul de mărul-lupului (Aristolochia clematitis) Cum se prepară: planta uscată se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se cerne de doua ori printr-o sită de faină albă. Se iau trei linguriţe din această pulbere extrem de fină şi se pun în untul clarifiat, atunci când acesta are consistenţa semilichidă, amestecându-se foarte bine, până se omogenizează perfect. Şi acest preparat se păstrează la frigider.

La ce foloseşte: unguentul de mărul-lupului este un cicatrizant şi un antiinfecţios redutabil, fiind folosit pentru zgârieturi, răni închise (inclusiv cele rămase de pe urma operaţiilor chirurgicale), arsuri, ulcere pe piele, inclusiv ulcere varicoase. De asemenea, este util în tratarea tumorilor benigne şi maligne. Se aplică pe zonele afectate, de două-trei ori pe zi. În infecţiile extinse, se foloseşte un decoct concentrat (3 linguriţe la cană), cu care se fac comprese.

37

Fitoterapie curs 2014 Observaţii: deoarece efectul cicatrizant al acestei plante este foarte puternic, este bine ca înainte de a aplica unguentul pe răni să se faca o dezinfecţie foarte bună cu alcool a locului afectat. Stratul de unguent nu trebuie să fie prea gros, ci atât cât să fie absorbit de piele, aşa încât să nu rămână o peliculă care să împiedice porii să respire sau să favorizeze instalarea infecţiilor. Planta este toxică pentru uz intern, motiv pentru care va fi manipulată cu grijă şi nu va fi lasată la îndemana copiilor. De asemenea, unguentul nu va fi aplicat pe răni deschise, mai ales atunci când au o întindere mare.

 Unguentul de tătăneasă (Symphytum officinale) Cum se prepară: mai întâi se face o tinctură de tătăneasă astfel: într-un borcan se pun 10 linguri rase de rădăcină uscată şi măcinată de plantă şi un pahar şi jumătate (300 ml) de alcool de 70grade; se lasă la macerat 10 zile, după care se filtrează. În untul clarifiat fierbinte (cantitatea obţinută dintr-un pachet) se pune o linguriţă de ceară de albine curată şi se amestecă până se dizolvă complet, după care se lasă la răcit. Atunci când amestecul de unt clarifiat cu ceara are o consistenţă semisolidă, se adaugă treptat tinctura de tătăneasă, amestecând energic, pentru a se omogeniza. Se pune atâta tinctură cât poate untul să absoarbă (în momentul în care am pus destulă tinctură, apare o peliculă de alcool care nu se mai înglobează în unguent, oricat am amesteca). Imediat după preparare, unguentul se pune la frigider, unde va fi păstrat tot timpul. La ce foloseşte: unguentul cu tătăneasă este un remediu care nu ar trebui să lipsească din farmacia casei. El ajută la refacerea rapidă a pielii după răni, arsuri, intervenţii chirurgicale. De asemenea, favorizează consolidarea articulaţiilor după entorse şi luxatii, iar în cazul fracturilor, accelerează refacerea ţesutului osos şi consolidarea oaselor. Mai târziu, în perioada de toamnă-iarnă, masajul cu acest unguent pe tot corpul, după baie, va fi excelent pentru prevenirea reumatismului şi a problemelor pielii generate de frig. Pentru persoanele cu o constituţie firavă, bolnavicioase, masajul cu unguent de tătăneasă are efecte vitalizante excepţionale. Observaţii: unguentul de tătăneasă este extrem de util pentru cicatrizarea estetică, fiind aplicat imediat după închiderea rănilor şi încetarea supuraţiilor.

38

Fitoterapie curs 2014  Alte reţete cu tătăneasă: Se culeg vârfuri de tătăneasă înflorite, cu tot cu frunze, şi se usucă la umbră, în strat foarte subţire. Planta uscată se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se cerne prin sita fină. Pulberea rezultată se amestecă cu apă caldă, până capată consistenţa unei paste. Pasta astfel obţinută se foloseşte imediat după preparare, contra candidozei vaginale, a rănilor în zona genitală (care de obicei sunt foarte greu vindecabile), ca adjuvant in trichomoniază, infecţii bacteriene. De asemenea, se foloseşte ca adjuvant în cazul cancerului de piele, al plăgilor atone şi al cicatricelor cheloide. Observaţii: acest preparat este extrem de indicat în infecţiile şi leziunile cu localizare genitală. Spre deosebire de alte substanţe şi plante antiseptice, tătăneasa nu lezează flora normală, ci acţionează mai degrabă prin efectul său regenerativ şi prin stimularea capacităţii de apărare locală.

 Unguent de tătăneasă pentru protecţia pielii faţă de acţiunea razelor solare Cum se prepară: se obţine întocmai ca şi unguentul de tătăneasă, cu unt clarifiat, atât doar că se pun două linguriţe de ceară în loc de una şi se adaugă şi două linguriţe de ulei de cătină. La ce foloseşte: combinaţia de tătăneasă cu ulei de cătină este redutabilă, ea protejând pielea nu doar de acţiunea nocivă a razelor solare din timpul verii, ci şi de cea a vântului, a frigului ori a umezelii. Se întinde unguentul pe piele în peliculă foarte subtire, înaintea expunerii la soare sau la intemperii. De asemenea, este foarte bun în tratarea arsurilor de gravitate mică, în diferite afecţiuni ginecologice (candidoze, iritaţii vaginale).

 Unguentul de sunătoare (Hypericum perforatum) Cum se prepară: inflorescenţele uscate de sunătoare se mărunţesc în piuă sau cu râşniţa electrică de cafea. Se pun patru linguri de sunătoare mărunţită într-un vas şi se toarnă deasupra unt clarifiat încins (cantitatea obţinută dintr-un pachet), amestecându-se apoi bine, până ce compoziţia se răceşte, după care se lasă vreme de 7-8 ore. Se pune apoi vasul în care s-a facut amestecul la foc mic şi se aşteaptă până işi recapătă consistenţa lichidă, după care se filtrează totul prin tifon, obţinându-se un unguent cu tentă roşiatică, care se va păstra la frigider.

39

Fitoterapie curs 2014 La ce foloseşte: dacă alte plante au asupra pielii doar efecte vindecătoare, sunătoarea are un rol important şi în combaterea senzaţiilor de durere, usturime sau mâncărime. Ea este prin excelenţă o plantă calmantă, fiind extrem de utilă în diminuarea suferinţelor, dar şi pentru vindecarea arsurilor de gravitate mică şi medie (inclusiv cele solare), a alergiilor şi a altor afecţiuni dermatologice însoţite de mâncărime puternică şi usturimi. Observaţii: pentru combaterea mâncărimilor pielii şi a usturimii se adaugă în unguentul de sunătoare zece picături de ulei volatil de mentă – efectul va fi exceptional.

 Unguentul cu ardei iute Cum se prepară: în untul clarifiat încins (cantitatea obţinută dintr-un pachet) se pun 34 linguri de ardei iute tăiat mărunt (mai ales partea cu seminţe) şi se amestecă foarte bine la foc mic, vreme de 10 minute, după care se lasă unguentul să se răcească puţin şi se filtrează. Unguentul se păstrează la rece.

La

ce

foloseşte:

are efecte excelente antireumatice, de intensificare a circulaţiei sanguine periferice şi de redare a mobilităţii articulaţiilor. Se foloseşte în artrite, poliartrite reumatoide, la masaj uşor în nevralgie şi în crizele de lombosciatică, pe articulaţiile dureroase, în cazul sechelelor rămase din traumatisme mai vechi. Pe perioada anotimpului rece, va fi de un real ajutor persoanelor friguroase, care au extremităţile corpului reci, cu circulaţia slabă. Observaţii: acest unguent nu este suportat de toata lumea, capsicina din ardeiul iute putând declanşa reacţii alergice severe. Din acest motiv, înainte de a folosi unguentul, se va face o probă, întinzându-l pe o porţiune mică de piele. Dacă apar inflamaţii, senzaţii de mâncărime sau usturime intensă înseamnă că aveţi sensibilitate alergică la acest produs şi, în consecinţă, nu îl veţi utiliza.



Unguentul cu răşină de pin sau de brad Cum se prepară: răşina de pin sau de brad o găsim din abundenţă în pădurile de

conifere. Ea este “medicamentul” adus cu dărnicie de către arbore, în locul unde scoarţa i-a fost rănită. Majoritatea copacilor de lânga traseele turistice sau de lângă drumurile şi exploatările forestiere au asemenea răni, în preajma cărora s-a colectat din belşug răşina. Aceasta se ia de pe copac cu un briceag, dar fără a o răzui, pentru a nu produce noi vătămări. Pentru a obţine un unguent, avem nevoie de untul clarifiat obţinut dintr-un pachet, de 2-3 linguriţe de răşină de pin

40

Fitoterapie curs 2014 si de ceară de albine de mărimea unei alune. În untul clarifiat încins se pun răşina şi ceara şi se amestecă foarte bine, după care se strecoară (deoarece de obicei răşina are şi bucăţi de scoarţă) într-un borcan şi se lasă la răcit. La ce foloseşte: răşina de pin are asupra pielii şi a altor ţesuturi ale organismului uman exact aceleaşi efecte pe care le are şi asupra copacului, adică ajută la închiderea rănilor şi la refacerea ţesuturilor distruse. Ca atare, este utilă în arsurile şi rănile de gravitate medie-mică, în ulcere varicoase, în tratarea luxaţiilor, entorselor şi fracturilor. Din acest unguent se pot modela şi niste supozitoare extrem de eficiente în tratarea hemoroizilor şi a rănilor în zona anusului şi rectului (inclusiv a fistulelor). Observaţii: rezultate deosebite se obţin cu acest unguent şi în afecţiunile ginecologice, având un efect excepţional de cicatrizare şi de refacere a ţesuturilor. Se pot trata cu succes şi cervicitele şi rănile pe col.

BOLILE RESPIRATORII – REMEDII NATURISTE Funcţia respiratorie e vitală şi indispensabilă celorlalte funcţiuni biologice ale organismului. Alterarea acută sau cronică a funcţiei respiratorii are deci drept consecinţă alterarea generală a homeostaziei organismului, în special a activităţii SNC. Cauzele favorizante ale bolilor respiratorii sunt factorii care determină reacţii congestive (modificări circulatorii) ale mucoasei nazale, faringelui, traheei, bronhiilor, ale alveolelor şi ale pleurei. Aceste modificări micşorează rezistenţa şi puterea de apărare locală a acestor ţesuturi, ajutând sau declanşând acţiunea microbilor. Aproape orice "răceală" începe cu o rinită reprezentând inflamaţia şi secreţia nazală abundentă. Inflamarea mucoasei nasului poate asocia şi o afectare a faringelui (rinofaringită), ce se va manifesta cu dureri în gât. Adesea, o dată cu mucoasa nasului, faringelui şi traheei, se congestionează şi laringele: apare laringita, caracterizată prin tuse uscată şi răguşeală până la pierderea vocii. O altă cauză favorizantă este acţiunea factorilor iritanţi asupra mucoaselor respiratorii şi anume a substanţelor care exercită o iritaţie mecanică (praf, fum, pulberi minerale şi organice, scame, ciment, particule mici de origine vegetală şi mai ales fumul de tutun) sau chimică (gaze iritante, gaze toxice, vapori iritanţi) factori din ce în ce mai des întâlniţi în prezent şi mai ales în oraşele mari, datorită dezvoltării crescânde a industriei.

41

Fitoterapie curs 2014 Cauzele predispozante sunt factorii care înlesnesc producerea inflamaţiei mucoaselor respiratorii prin creearea unor condiţii ce scad rezistenţa organismului faţă de cauzele determinate şi favorizante. Sunt considerati factori predispozanţi: -

defectele de anatomie nazală (deviaţii de sept, hipertrofii de cornet), care constituie o oarecare piedică în respiraţie, în încălzirea şi umezirea aerului inspirat

-

focarele infecţioase cronice ale căilor respiratorii superioare (faringite, amigdalite, sinuzite, infecţii dentare, supuraţii), care pot să provoace şi să întreţină inflamaţii ale traheei, bronhiilor şi alveolelor pulmonare prin infectarea din aproape în aproape sau de la distanţă (prin inhalare sau pe cale limfatică)

-

stările debilitante pentru organism, cum ar fi bolile infecţioase, subalimentaţia, surmenajul, debilitatea generală, alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, bolile cronice de inimă şi rinichi, gută, obezitatea, diabetul, tabagismul şi stările alergice.

Toate aceste condiţii favorizează şi apariţia recidivelor. Ca factori favorizanţi pot fi menţionate şi eforturile respiratorii repetate (cântăreţi, suflători de sticlă şi în instrumente de suflat), abaterile de la regulile banale de igienă (băuturi de la gheaţă, respiratul pe gură când este frig şi umed, trecerea bruscă de la cald la frig cu o îmbrăcăminte sumară) şi frecventarea locurilor aglomerate (transport în comun, cinematograf) în perioada de epidemii de gripă, pojar, tuse convulsivă. 

GUTURAIUL

Guturaiul este o boală foarte frecvent întâlnită, cu caracter sezonier (mai frecventă primavara şi toamna) favorizată de stările de oboseală, subalimentaţie, respirarea unei atmosfere viciate cu gaze şi pulberi iritante, fum de tutun. Guturaiul, denumit şi „răceală comună", este cea mai frecventă infecţie din toate grupele de vârstă. Simptomele guturaiului sunt declanşate atunci când un virus se ataşează de mucoasa căilor nazale sau a faringelui. Sistemul imun răspunde prin atacarea germenului cu globule albe numite neutrofile.

42

Fitoterapie curs 2014 Dacă sistemul imun nu poate recunoaşte virusul, răspunsul este „nespecific", ceea ce înseamnă că organismul produce cât mai multe neutrofile posibil (de obicei mai multe decât este nevoie), aducându-le prin circulaţie în regiunile infectate. Acest atac generalizat ucide multe virusuri, însă nu afectează cele aproximativ 200 de virusuri ce provoacă guturaiul. Suplimentul de neutrofile strânse laolaltă la locul infecţiei reprezintă cauza durerilor şi inflaţiei dintr-un guturai, însoţite de o prodigioasă cantitate de mucus în nas şi în gât. La sugarii de două luni sau mai puţin, guturaiul poate fi o boală gravă. Factorii determinanţi sunt infecţiile virotice şi bacteriene la care se adaugă acţiunea nocivă a frigului, exercitată în special asupra regiunii feţei şi extremitaţilor. Debutul guturaiului este marcat de o senzaţie de înfundare a nasului cu usturime şi uscăciune locală, precum şi în gât, strănuturi frecvente, însoţite de secreţie nazală apoasă abundentă, lacrimare, senzaţie de înfundare a nasului şi a urechilor. În câteva zile, secreţia nazală devine purulentă-gălbuie, pentru ca apoi în circa o săptămână să dispară. Bolnavul acuză şi fenomene generale, sub forma durerilor de cap, a unei stări de indispoziţie, mici frisoane, stare subfebrilă, scăderea poftei de mâncare, uneori insomnie. Guturaiul este asociat cu scurgeri nazale, dureri de cap, musculare şi în gât. Pentru toate aceste simptome, se recomandă extracte din plante şi ceaiuri. Pentru rinoree, se indică serul fiziologic. Acesta poate fi achiziţionat din farmacii, dar poate fi preparat şi acasă. Este nevoie de un gram de sare grunjoasă, neagră şi 100 ml de apă. Bolnavul trebuie să îşi administreze câte o picătură în fiecare nară, de trei ori pe zi, pe parcursul a patru-cinci zile. Guturaiul poate fi însoţit de tuse. În acest caz, este recomandată infuzia de cimbru sau cimbrişor. O lingură cu plantă se lasă 10 minute la infuzat în 250 ml de apă de fiert. Se consumă două căni pe zi, dimineaţa şi seara. "Este foarte important să se bea seara din această infuzie, pentru că are efectul de a calma tusea, iar pacientul se poate ohihni". Uneori, guturaiul este însoţit de stări de greaţă şi vărsături. Situaţie în care puteţi încerca infuzia de ţintaură, preparată dintr-o lingură cu plantă şi 250 ml de apă. Se infuzează 20 de minute şi se consumă trei-patru căni pe zi. Infuzia se bea rece. Decoctul de salcie ameliorează simptomele guturaiului. Acesta se prepară dintr-o lingură cu scoarţă de salcie mărunţită şi 250 ml de apă. Se ia câte o linguriţă pe oră, până la terminarea decoctului. Acesta nu se bea niciodată pe stomacul gol, pentru că salcia conţine acid salicilic. Efect benefic are şi infuzia de busuioc. O lingură cu pulbere şi 250 ml de apă fiartă. Se infuzează 15 minute şi se consumă trei căni pe zi, îndulcite cu miere.

43

Fitoterapie curs 2014 Durerile de cap specifice guturaiului pot fi combătute cu ajutorul compreselor cu pedicuţă sau cu creasta cocoşului. Oricare dintre aceste plante uscate se aşază între două bucăţi de tifon, apoi se pun comprese deasupra aburilor provenind de la apă fierbinte, astfel încât planta să se umezească. Compresele se aplică pe frunte şi pe tâmple timp de 15 minute. Şi pentru durerile musculare există remedii naturiste! Astfel, se recomandă masajul cu un ulei ce poate fi preparat cu uşurinţă şi în casă. Se prepară un amestec din 100 ml de ulei de măsline extravirgin, 15 picături de ulei de lavandă şi o linguriţă cu ulei de sunătoare. Masajul poate fi înlocuit cu aplicaţii de ulei, efectuate pe zone mai restrânse: ceafă, braţe şi atât cât putem atinge din spate. Alte soluţii Încă de la primele simptome ale guturaiului trebuie luate măsuri. Astfel, se înmoaie o bucată de vată în bitter suedez, se pune sub nas şi se inspiră puternic de mai multe ori. Vaporii de bitter suedez uşurează respiraţia. Specialiştii mai recomandă şi băile cu apă fierbinte la picioare. Durata băilor este de 10 minute. După efectuarea acestor băi, picioarele se pot frecţiona cu oţet de mere. Se pun şosete groase şi se lasă 30 de minute. Eficiente sunt şi inhalaţiile cu uleiurile aromate. Dintre acestea, cimbrul, ienupărul, eucaliptul şi menta sunt cele mai indicate. RECOMANDARE De cele mai multe ori, guturaiul este însoţit de creşterea temperaturii corpului, ceea ce provoacă pierderea multor lichide prin transpiraţie sau prin urinare. Medicii recomandă consumul a cel puţin doi litri de lichide, mai ales sub formă de ceai. 

GRIPA

Gripa este o boală acută, destul de frecventă în condiţii de temperaturi scăzute, umiditate ridicată, ploi reci, ceaţă şi vânturi intense. Boala are un caracter infecto-contagios, cu caracter epidemic şi frecvenţă ciclică (sezonieră sau anuală), fiind provocată de peste 200 de tulpini de virusuri gripale (din serotipurile A, B, C). Aceste virusuri se transmit prin aer sau prin contactul direct cu persoane bolnave, având efecte mai severe în cazul persoanelor cu extenuare fizică sau stresate psihic, expuse la aer rece, fumătorilor activi şi pasivi şi în cazul persoanelor care lucrează în medii toxice. Uneori există mari posibilităţi de extindere a bolii sub formă de epidemii, pe o arie geografică limitată. Virusul gripal are proprietatea de a-şi schimba radical structura antigenică la anumite intervale de timp, chiar la peste 20 de ani, determinând apariţia unor noi tulpini virale

44

Fitoterapie curs 2014 faţă de care populaţia nu are anticorpii de imunitate. În aceste cazuri apare pandemia de gripă care se răspândeşte rapid şi poate afecta zone foarte extinse ale globului. În secolul al XX-lea au existat trei pandemii grave de gripă: în anul 1918 (gripa spaniolă care a cauzat decesul a 40 de milioane de oameni), apoi în anii 1957 şi în 1968. Cele mai frecvente epidemii de gripă survin în aglomeraţii urbane, în colectivităţi de muncitori şi, mai ales, la copiii din creşe, grădiniţe, cămine şi şcoli. Complicaţii foarte grave au existat în anul 2003, când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a considerat gripa drept a patra cauză de deces.

!!! Un miliard de oameni se pot îmbolnăvi grav de gripă Transmiterea bolii se realizează de la persoane bolnave prin picăturile de salivă emise prin tuse, strănut sau vorbire, punând în pericol sănătatea celor din jur, mai ales a copiilor, a bolnavilor cu afecţiuni cronice, a persoanelor slăbite şi în vârstă de peste 65 de ani, cu carenţe vitaminice acute şi cu sistemul imunitar scăzut. Potrivit statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pe plan mondial există aproximativ un miliard de persoane cu risc crescut de îmbolnăvire gravă de gripă, care poate evolua spre pneumonie, tuberculoză şi chiar deces. În România, anual se îmbolnăvesc de gripă circa 10-20% dintre locuitori. Deşi pare o boală banală, cu o durată normală de numai 6-7 zile, gripa trebuie să fie tratată cu mare grijă, pentru a evita o suprainfecţie cu evoluţii sub formă de epidemii sau chiar pandemii. Pot apărea complicaţii agravante: pulmonare (bronşită, laringită, sinuzită, angină, pneumonie severă), neurologice şi digestive (greaţă, vărsături, diaree, dureri abdominale), apoi conjunctivită, meningită, otită, pericardită şi miocardită. Precauţii suplimentare se impun la copiii mici, bătrâni, gravide, persoane cu boli cardiace şi respiratorii care fac forme severe de gripă, cu complicaţii ce măresc riscul de deces în numai 24-48 ore. Este cunoscut că, în general, copiii sănătoşi, bine alimentaţi, care nu au complicaţii (malformaţii de cord, boli asociate, probleme renale şi digestive), vor rezista mai uşor cu un

45

Fitoterapie curs 2014 tratament naturist (ceaiuri, siropuri, vitamine). În schimb, un copil mai anemic şi bolnăvicios poate avea 6-8 episoade virale pe an, mai frecvente între lunile octombrie-aprilie, datorită variaţiilor mari de temperatură şi a scăderii imunităţii organismului. Gripa trece în 7 zile În general, gripa se poate vindeca rapid şi fără complicaţii. În popor se spune că „gripa trece în 7 zile cu tratament şi într-o săptămână fără tratament“. Această frază trebuie luată ca o glumă, deoarece sunt absolut necesare tratamente adecvate, în scopul evitării unor faze mai grave (laringite, faringite, traheite, sinuzite, bronşite, pneumonie). În tratamentul bolilor respiratorii este necesar să se facă o diferenţă între virozele nongripale şi gripa propriu-zisă: - virozele non-gripale pot surveni de 3-5 ori pe an, cu febră de 37-38°C, strănut, tuse, nas înfundat, roşu în gât, secreţii seroase, voce schimbată, lăcrimare şi cu senzaţie de nisip în ochi; - gripa propriu-zisă debutează brusc, cu febră mare (peste 39°C), cu dureri de cap şi musculare, frisoane, tuse seacă şi secreţii abundente din nas.

Tratamentele naturiste contra gripei Atât la copii, bătrâni şi chiar la adulţi, contra gripelor şi a oricăror viroze respiratorii dau bune rezultate tratamentele naturiste care sunt mai puţin agresive în comparaţie cu antibioticele. Folosirea preparatelor cu antibiotice ar fi indicată numai în cazul când apare o suprainfecţie bacteriană. Medicina naturistă prezintă un larg arsenal de procedee cu care se poate interveni în mod eficient. Mai întâi sunt recomandate ceaiuri fierbinţi din plante medicinale cu proprietăţi neurosedative, antiinflamatoare, emoliente, expectorante, sudorifice, antitusive şi de protecţie faţă de contaminarea virotică. Efectele cresc prin combinarea ceaiurilor cu aspirina preparată din scoarţă de salcie. Urmează siropurile cu extracte din plante, care ameliorează simptomele din afecţiunile cronice şi acute ale tractului respirator, având efecte expectorante, bronholitice, mucolitice şi antiinflamatoare.

46

Fitoterapie curs 2014 Sunt eficiente şi pastilele de supt pe bază de extracte din plante, cu gust de căpşuni, zmeură, lămâie, portocale şi anason. Extern, se aplică un unguent corporal cu mentol şi camfor care se foloseşte ca masaj şi ajută la calmarea iritaţiilor căilor respiratorii şi ameliorarea durerilor musculare, de tâmple şi de spate. !!! Se bea ceai din tei, soc, îndulcit cu miere de albine Pentru tratarea gripei, în uz intern, sunt indicate ceaiurile calde din flori de tei şi de soc (câte 1-2 linguriţe la o cană de apă), din care se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite cu miere de albine, având acţiune sudorifică prin declanşarea transpiraţiei. Busuiocul - Ocimum basilicum, cunoscut încă din Antichitate pentru capacitatea de a vindeca infecţiile respiratorii, prezintă efecte antiseptice şi expectorante, fiind recomandat în inhalaţii cu decoct sau în consum intern sub formă de ceai fierbinte cu miere pentru revitalizarea rapidă a organismului şi stoparea procesului gripal, mai ales în faza de debut. Într-un tratament de şoc se vor consuma zilnic 6-7 căni cu infuzii de busuioc, îndulcite cu miere, la intervale de 30 de minute. Dacă apare febra ridicată, se adaugă 1-2 linguriţe de mentă. O altă specie de mare valoare este Echinaceea, folosită sub formă de extract, tinctură sau comprimate, care se administrează de câteva ori pe zi ca mijloc terapeutic de bază în întărirea sistemului imunitar. Această plantă apără organismul de infecţiile virale, bacteriene şi fungice şi previne formarea unei enzime - hialuronidaza - care distruge bariera naturală dintre ţesuturile sănătoase şi cele infectate. Consumate separat, sunt eficiente infuziile din: - flori de ciuboţica cucului şi muşeţel; - frunze de coacăz negru, salvie şi pătlagină;

47

Fitoterapie curs 2014 - herba de cimbrişor, cimbru, isop, unguraş, ţintaură şi măghiran; - fructe de anason şi măceşe. Apiterapia recomandă: - tinctură de propolis 20% din care se iau 20-30 de picături într-un păhărel cu apă sau lapte, de 23 ori pe zi, cu o oră înainte de mese, având acţiune puternic antivirală; - miere din flori de tei, luată împreună cu ceai de tei, fiind un leac foarte bun contra tusei şi gripei; - lăptişor de matcă; - polen în doză de atac, de 3-4 ori mai mare decât doza normală. 

PNEUMONIA

Numită popular „aprindere de plămâni“, pneumonia constituie cea mai frecventă complicaţie pulmonară care poate să apară în sezonul de trecere de la iarnă la primăvară. Boala constă dintr-o inflamare a parenchimului pulmonar, fără supuraţie, la unul sau la ambii plămâni, fiind urmarea unei răceli care nu a fost tratată corect. Este favorizată de frig, oboseală, surmenaj şi diverse infecţii (gripă, pojar, tuse convulsivă). După modul de declanşare, pneumoniile pot fi bacteriene sau virale. Pneumonia bacteriană, produsă de prezenţa unor grupe de bacterii (pneumococi, stafilococi, streptococi), debutează brusc cu febră mare (39-400C), frisoane repetate, junghiuri şi dureri la nivelul pieptului şi al umărului, slăbiciune în corp şi ameţeli. Pneumonia virală, cea mai des întâlnită în timpul iernii şi la începutul primăverii, este provocată de virusuri (gripale, paragripale, adenovirusuri). Debutează mai lent şi se manifestă prin forme mai moderate: febră, dureri de cap şi de spate, tuse seacă cu evoluţie în expectoraţii mucoase, cu aspect ruginiu. Treptat, se observă o agitaţie exagerată, ducând până la delir.

48

Fitoterapie curs 2014 Bătrânii, copiii şi bolnavii cronici de afecţiuni cardiovasculare, respiratorii, hepatice şi diabetice au o rezistenţă scăzută şi de aceea trebuie să evite locurile aglomerate şi vizitele în spitale. La aceştia, pneumoniile pot evolua în forme grave de abcese pulmonare, pleurezie purulentă, pericardită, insuficienţă cardiacă, uneori cu sfârşit fatal. Fitoterapia recomandă specii de plante medicinale cu acţiuni diuretice, emoliente, sedative, hemostatice, antibacteriene, antitoxice, antiinflamatoare, vitaminizante şi mineralizante.

Multe lichide şi repaus la pat Regimul alimentar trebuie să includă multe lichide (supe calde, sucuri de fructe), salate din legume proaspete şi multe fructe bogate în vitamine şi minerale (lămâi, portocale, grepfruturi, coacăze negre, afine etc). Se mai recomandă propolis, drojdie de bere, grâu germinat şi fulgi de ovăz. Regimul de viaţă impune un repaus la pat, unde bolnavul va fi bine învelit, într-o cameră încălzită şi aerisită, cu respectarea strictă a normelor de igienă. Va renunţa definitiv la fumat, dacă este fumător. Întrucât boala este transmisibilă, pacientul va fi izolat, în spital sau la domiciliu, mai ales în cazul pneumoniei bacteriene, astfel ca membrii familiei sau alte persoane să nu fie contaminate. În consumul intern, au bune efecte infuziile sau decocturile cu plante medicinale, luate separat sau în amestecuri din flori de soc, tei, ciuboţica-cucului, nalbă mare, lumânărică, herba de isop, cimbrişor, salvie, podbal, pătlagină, fructe de măceş, anason şi cătină, rădăcini de tătăneasă şi troscot, cu acţiuni emoliente şi antibacteriene. Se mai pot lua, zilnic, câte 3 linguri de vin alb, diluat cu apă fierbinte, în care se macerează rădăcini de tătăneasă. Bune rezultate se obţin cu ulei de pin (câte 25 de picături de 2-3 ori pe zi, cu 20-30 de minute înainte de mesele principale, într-o cură de 2-3 săptămâni). Extern se fac împachetări pe piept sau spate cu extract de coada calului, patlagină şi podbal, comprese cu bitter suedez şi cataplasme cu seminţe fierte de in (în 4 şedinţe pe zi) sau cu făină

49

Fitoterapie curs 2014 de muştar negru, aplicate zilnic pe piept, având efecte revulsive. Sunt benefice frecţiile pe piept şi pe spate cu ulei de sunătoare sau cu soluţie alcoolică de mentă şi lavandă, în perioada febrilă. În unele zone se folosesc cataplasme cu brânză proaspătă, aplicată în 4 reprize pe zi a câte 20 minute. După ce a dispărut starea de febră, se pot face băi generale cu cimbrişor sau cu muştar negru (100-200 g seminţe puse într-un săculeţ de tifon, care se scufundă în apă caldă, cu 5 minute înainte de baia ce durează 20 minute). După baie, corpul nu se şterge, se îmbracă într-un halat gros şi se trece în pat cald, pentru a transpira abundent. Pentru degajarea căilor respiratorii se vor face inhalaţii calde cu uleiuri esenţiale de brad, pin, salvie, cimbrişor şi eucalipt. În perioada de convalescenţă se recomandă ceaiuri călduţe, vitaminizante, cu măceşe, cătină, ciuboţica-cucului, roiniţă sau tei, îndulcite cu miere de albine. 

EMFIZEMUL PULMONAR

Emfizemul pulmonar este o boală cronică ce se caracterizează prin creşterea în volum a plămânilor, dilatarea alveolelor pulmonare şi sclerozarea pereţilor aortei pulmonare, ca urmare a pierderii elasticităţii şi degenerarea treptată a învelişului elastic pulmonar, afectând mai frecvent pe bărbaţii vârstnici, de peste 50 de ani. Cauzele declanşării bolii sunt multiple: bronşite cronice, astmul bronşic cronicizat, pneumonia acută, sclerozarea plămânilor, paralel cu înaintarea în vârstă, tuberculoză pulmonară, infecţii bacteriene sau virale, boli profesionale la unele grupe de meserii (sticlari-suflători, mineri, muzicanţi la instrumente de suflat), fumul de ţigară şi poluarea permanentă a atmosferei din unele zone industriale şi din centrele urbane cu trafic rutier intens de autovehicule care au pierderi de gaze toxice. După instalarea bolii, apar simptomele specifice: tuse seacă, expectoraţie muco-purulentă, scăderea ventilaţiei pulmonare şi a oxigenării alveolare a sângelui, insuficienţă respiratorie, şuierat în timpul expiraţiei, sufocare cu lipsă de aer, mai întâi la efort şi ulterior permanent, senzaţia de apăsare în piept, cianozarea feţei (buze şi obraji) şi a membrelor, bombarea coşului pieptului.

50

Fitoterapie curs 2014 Fitoterapia recomandă un arsenal de proceduri, cu bune rezultate dacă sunt aplicate cu mare atenţie. Efect garantat cu macerat de usturoi Se poate recomanda o cură de 1-2 luni pe trimestru cu macerat de usturoi în alcool 960, cu adaus de miere de salcâm şi propolis. Se vor consuma infuzii sau decocturi din plante medicinale care conţin, ca substanţe active, mucilagii, saponozide, antibiotice şi uleiuri eterice cu proprietăţi emoliente, expectorante, antitusive, antispastice şi antibiotice. Se recomandă, în primul rând, infuzii cu flori şi frunze de podbal sau din combinaţia cu flori de ciuboţicacucului, lăcrămioare, levănţică şi muşeţel, frunze de pătlagină, plămânărică şi roiniţă, herba de isop, unguraş, salvie, cimbru, scai vânăt şi fumariţă. Tot ca ceaiuri se folosesc mugurii de alun (cu acţiune antisclerotică) şi rădăcinile de lemn dulce. Bune rezultate se obţin cu tinctură 10% şi sirop din muguri de brad. Consumaţi moderat sare şi renunţaţi la fumat Regimul alimentar va consta din 5-6 mese pe zi, cu cantităţi reduse de hrană, săracă în sare, dar bogată în legume şi fructe. Se va evita, pe cât posibil, creşterea în greutate şi starea de obezitate. De la începutul manifestării bolii se va consuma ulei de măsline (câte 3 linguriţe pe zi luate înainte de mese) timp de 1-2 săptămâni pe lună sau o tinctură de usturoi (câte 20 picături de 2 ori pe zi). Regimul de viaţă al bolnavului impune renunţarea definitivă la fumat. Zilnic se va face gimnastică respiratorie timp de 10 minute, prin expirarea într-un tub introdus într-un borcan de 10 litri cu apă curată. De 3 ori pe săptămână se vor face băi calde timp de 10 minute.

51

Fitoterapie curs 2014 Bolnavul va face multă plimbare în aer curat, va evita răcelile şi efortul fizic, atât în exercitarea activităţii profesionale cât şi la mersul forţat. Tratamentul balneoclimateric este recomandat cu apele iodurate de la Băile Govora şi cu apele cloruro-bicarbonatate sodico-silicioase din staţiunile Malnaş, Covasna şi Felix.

 BRONŞITELE Multe persoane, indiferent de vârstă şi sex, acuză simptomele acestei boli ale aparatului respirator, mai ales pe vreme rece, cu tendinţe de cronicizare rapidă şi agravări alarmante. Bronşitele sunt afecţiuni maladive, acute sau cronice, care constau din inflamarea persistentă a bronhiilor, cu tuse şi expectoraţii, provocate de o mare diversitate de factori, îndeosebi infecţii respiratorii cu virusuri, streptococi, stafilococi, ciuperci patogene. Un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 1996 arată că infecţiile respiratorii reprezintă prima cauză de mortalitate prin boli infecţioase din lume. Bronşita acută, în stadiul primitiv, este produsă de factori exogeni, virotici sau microbieni, în majoritate germeni saprofiţi ai căilor respiratorii superioare. Aceştia devin patogeni sub influenţa unor factori favorizanţi şi predispozanţi care declanşează stări alergice: inhalarea de substanţe chimice, gaze toxice din mediul poluat (amoniac, clor, formol etc), mucegaiuri, fum de ţigară, praf de casă, polen, păr, pene. Rolul negativ al fumului de ţigară este demonstrat statistic prin aceea că din doi bărbaţi fumători a peste un pachet zilnic, cu vârsta de 50 de ani, unul este bolnav de bronşită cronică. Proliferarea microorganismelor dăunătoare este favorizată de anumite condiţii cum ar fi: frigul, ceaţa, vântul, schimbări bruşte de temperatură, inhalarea aerului rece, umed sau prea cald, atmosferă insalubră şi puternic viciată, consum de apă rece, surmenaj, subnutriţie, debilitate şi stare gripală. În fază acută, bronşita apare atât la copii cât şi la adulţi, mai frecvent după vârsta de 40 de ani. Sucul din frunze de pătlagină şi lucernă (câte 50 ml din fiecare) se obţine la storcător şi se amestecă cu o linguriţă cu miere de albine şi două linguriţe cu oţet de mere. Întreaga cantitate se consumă imediat după preparare, procedeul repetându-se de 4 ori pe zi, la intervale de 4 ore. După 6 săptămâni, se constată ameliorarea sigură sau chiar vindecarea bronşitei.

52

Fitoterapie curs 2014 Bronşita cronică se instalează, treptat, prin tuse convulsivă şi hiperexpectoraţie mucopurulentă, galben-verzuie, cu durată de cel puţin 3 luni pe an, minimum 2 ani consecutiv. Pe fondul unei bronşite cronice, netratată în mod corespunzător, boala se poate complica, mai ales la copii şi bătrâni, ducând la o febră mare (39-400C), astm bronşic, crize de sufocare, bronşiectazie, emfizem, bronhopatie cronică, insuficienţă respiratorie şi cardiacă, steatoză pulmonară, tuberculoză şi cancer pulmonar. În aceste cazuri este necesară o radiografie toracică, utilă pentru depistarea precoce a unui cancer bronhopulmonar şi a unor patologii asociate, cum ar fi insuficienţa respiratorie obstructivă. Dacă expectoraţia devine dificilă, cu spută hipervâscoasă, se intervine cu preparate care fluidizează secreţiile bronşice sau care prezintă acţiuni bronhodilatatoare. Tratamentele fitoterapeutice previn revenirea bolii şi evită complicaţiile prin creşterea rezistenţei organismului, inclusiv anihilarea efectelor produse de factorii declanşatori. Fiind o afecţiune foarte frecventă, experienţa multiseculară a popoarelor a valorificat din natură numeroase specii de plante cu proprietăţi antiseptice, antibiotice, antiinflamatoare, bronhodilatatoare, emoliente, expectorante, tuso-calmante, antispastice, cicatrizante şi antihemoragice. Aceste proprietăţi se datorează conţinutului în antibiotice, uleiuri eterice, mucilagii şi saponozide care fluidifică secreţiile bronşice şi calmează tusea. În tratamente interne se folosesc multe specii de plante, luate separat sau în combinaţii echilibrate, în funcţie de conţinutul în principii active: - flori de lumânărică, soc, tei, nalbă (Malva), ciuboţica cucului, muşeţel; - frunze de plămânărică, pătlagină, podbal, tuia, urzică, sovârf, salvie, tarhon, roiniţă; - fructe de fenicul, anason, chimion, asmăţui, in:

53

Fitoterapie curs 2014 - muguri de brad, pin, molid, plop negru; - rădăcini de lemn dulce, nalbă mare, valeriană, iarbă mare, hrean, săpunariţă; - herba de coada calului, trei-fraţi-pătaţi, talpa gâştei, cimbru de cultură, cimbrişor, unguraş, isop, ventrilică. Prepararea ceaiurilor se face sub formă de infuzii, decocturi sau macerate din care se consumă câte 2-3 căni pe zi sau fracţionate în mai multe reprize, câte 1-2 linguri la intervale de 2-3 ore. Bune rezultate dau unele tincturi, siropuri şi sucuri. Tincturile în alcool 400 cu talpa gâştei, tuia, podbal, obligeană, rostopască şi roua cerului (în părţi egale) se folosesc câte 20-40 de picături, de 2-3 ori pe zi, între mese, timp de 1-2 luni pe trimestru. Siropul din muguri de pin sau de brad se prepară din 100 g muguri zdrobiţi care se macerează 12 ore în 100 ml alcool 700; apoi se toarnă 500 ml apă clocotită, iar după 6 ore se strecoară şi se adaugă 650 g zahăr, care se dizolvă la cald. După completare cu apă până la 1 litru, se foloseşte de către bolnavii adulţi câte 3 linguri pe zi, între mese, iar la copii - câte 3 linguriţe pe zi. 

TRAHEO-BRONŞITA ACUTÃ

Defineşte o inflamaţie viroticã sau microbianã cu afectarea morfo-funcţionalã a mucoasei traheo-bronşice şi subiacente, ce apare la nivelul cãilor aeriene superioare, dar poate prinde eventual si alveolele izolate din ţesutul pulmonar. Se caracterizeazã clinic prin stare febrilã, dureri retrosternale, tuse seacã la început şi apoi umedã, expectoraţie muco-purulentã. Plante medicinale pentru bolnavii de traheo-bronşitã acutã • Satureja hortensis (cimbrul de grãdinã) - se face o infuzie din 1-2 linguriţe de plantã uscatã la o canã de apã clocotitã. Dacã se doreşte mai concentratã, atunci infuzia se poate face din 2-3 linguriţe plantã la o canã de 250 ml. Se iau cîte 3-4 linguri pe zi (cel mult o canã), îndulcitã cu miere, înaintea meselor. • Thymus vulgaris (cimbru) - se bea cîte o canã, de 3 ori/zi, înaintea meselor principale, dintr-o infuzie preparatã din 1-2 linguriţe de plantã uscatã la o canã de apã clocotitã. • Castanea sativa (castan comestibil) - se beau 1-2 cãni/zi dintr-o infuzie preparatã din 2 linguriţe frunze uscate la o canã cu apã clocotitã, îndulcitã cu miere de albine.

54

Fitoterapie curs 2014 • Drosera rotundifolia (roua cerului) - se consumã cîte o canã pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g plantã uscatã la 100 ml apã clocotitã sau sub formã de tincturã 20 la sutã (20 g plantã uscatã la 100 ml alcool alimentar), din care se iau 10-40 de picãturi pe zi. Atenţie! Are şi acţiune antibioticã. • Eryngium planum (scai vînãt) - se beau 2-3 cãni/zi de infuzie dintr-o linguriţã de plantã tocatã la o canã de apã în clocot. Are proprietãţi evident calmante asupra spasmului tusei. Este cel mai eficient tratament fitoterapeutic în caz de tuse rebelã! • Marrubium vulgare (unguraş sau voronic) - se bea o canã pe zi, din infuzie 1-3 la sutã (1-3 g plantã uscatã la 100 ml apã în clocot) îndulcitã cu miere de albine sau sub formã de pulbere 2-4 g pe zi. Se foloseşte în cazul bronşitelor însoţite de febrã. Pentru combaterea tusei seci, spastic Se amestecã: Eryngium planum (scai vînãt) 50 g Drosera rotundifolia (roua cerului) 50 g Carlina acaulis (turtã) 50 g Castanea sativa (frunze de castan comestibil) 50 g. Se beau 2-3 cãni/zi dintr-o infuzie de 1-2 linguriţe amestec la o canã. O altã reţetã este sã se amestece bine: Satureja hortensis (cimbru de grãdinã) 50 g Drosera rotundifolia (roua cerului) 50 g Herba Chelidonii (rostopascã) 50 g Eryngium planum (scai vînãt) 50 g Fructus Anisi vulgaris (anason) 50 g. Se face o infuzie dintr-o lingurã de mixturã la o canã cu apã şi se lasã acoperit, pentru extracţie, timp de 20 minute. Se beau 1-2 cãni/zi, în mai multe reprize, îndulcit cu miere de albine. Sirop preparat din lãmîie sau oţet de mere Se fierbe la foc mic o lãmîie. Dar atenţie! Coaja citricelor este toxicã din cauza substanţelor conservante conţinute. Se fierbe timp de doar 10 minute, apoi se taie în douã şi se stoarce bine într-un pahar. La sucul obţinut se adaugã douã linguri de glicerinã. Amestecul se agitã bine, apoi paharul se umple cu miere de albine. În loc de lãmîie se poate folosi şi oţetul de mere, iar dupã ce amestecãm bine conţinutul, atunci se folosesc chiar şi şase linguriţe pe zi, cînd tusea este rebelã: dimineaţa la trezire, înainte de miezul zilei, dupã prînz, la cinã şi seara înainte de culcare. Pe mãsurã ce tusea cedeazã, se reduce cantitatea. Preparatul este eficient atît la adulţi cît şi la copii şi reprezintã unul dintre cele mai eficace siropuri naturale pentru calmarea şi eliminarea tusei.

55

Fitoterapie curs 2014 Combaterea tusei însoţitã de secreţie greu expectorabilã • Althaea officinalis (nalbã mare) - se beau 2 cãni/zi dintr-o infuzie din flori şi frunze, cîte 2-3 g la o canã cu apã în clocot sau decoct (fierturã) din rãdãcinã, ambele preparate îndulcite cu miere de albine. • Malva sylvestris (nalbã de pãdure) - se beau 2-3 cãni/zi dintr-o infuzie preparatã din 2 linguriţe plantã uscatã la o canã cu apã în clocot. Se îndulceşte cu miere. Aceastã infuzie este un foarte bun emolient al secreţiilor bronşice. • Cetraria islandicus (lichen de piatrã, de munte) - se beau 2 cãni/zi decoct pregãtit dintr-o lingurã de plantã uscatã la o canã de apã. Are proprietãţi emoliente, sedative şi antibiotice. • Hordeum vulgare (orz) - se beau 1-2 cãni pe zi decoct 10 la sutã (10 g seminţe la 100 ml apã), îndulcit cu miere. • Malva sylvestris (nalbã de pãdure) 50 g, Cetraria islandicus (lichen de piatrã) 50 g, se amestecã bine, iar din acest amestec se face o infuzie din 2 linguriţe la o canã de apã. Se beau douã cãni pe zi, îndulcit cu miere de albine. • Radix Altheae (rãdãcinã de nalbã mare) 20 g, Radix Liquiritiae (rãdãcinã de lemn dulce) 6 g, Folium Farfarae (frunze de podbal) 8 g, Folium Verbasci (flori de lumînãricã) 8 g şi Fructus Anisi vulgaris (fructe de anason) 4 g. Se amestecã bine şi se face infuzie din 2 linguriţe de amestec la o canã cu apã în clocot. Se beau 2-3 ceaiuri/zi, îndulcit cu miere. Combaterea tusei însoţitã de secreţie abundentã mucopurulentã, cînd se utilizeazã şi remediile cu acţiune expectorantã • Primula officinalis (ciubotica cucului) - se beau cîte douã cãni/zi, îndulcit cu miere, din decoctul de rizomi şi rãdãcini, cîte 3 g la canã pentru adulţi şi 0,5-1 g, pentru copii. • Saponaria officinalis (sãpunariţã sau odogaci) - se beau 1-2 cãni/zi, îndulcit cu miere, din infuzie de rizomi şi rãdãcinã 1 la sutã, dupã o prealabilã macerare de 6-8 ore la rece. • Viola odorata (toporaşi) - se beau 1-2 ceşti pe zi, cu miere din decoct de rizomi, 10 la sutã. • Viola tricolor (trei fraţi pãtaţi) - se beau douã cãni pe zi, cu miere, din douã linguri la o canã de apa. • Polygala amara (amãrealã) - se beau douã cãni/zi, cu miere, din decoct de plantã uscatã, 2 la sutã. • Allium sativum (usturoi) - este un bun expectorant şi are proprietãţi antibiotice(. Administrãm astfel: se toarnã într-o canã de 250 ml cu apã clocotitã usturoiul dat pe rãzãtoare sau pisat bine, în cantitãţile urmãtoare: 15 g usturoi pentru copiii pînã la 2 ani, 25 g pentru copiii între 2-5 ani, 40 g pentru copiii de 10-12 ani şi 60-80 g pentru alte vîrste. Se dau 8-10 linguriţe din apa usturoiatã copiilor pînã la 5 ani, 8-10 linguri ca desert copiilor de 10-12 ani, 8-10 linguri în supã pentru celelalte vîrste.

56

Fitoterapie curs 2014 Pentru tratarea bronşitei însoţitã de tuse cu secreţie abundentã • Decoct din rãdãcinã de Inula helenium (iarbã mare sau omag) 5 la sutã, plus 50-70 g miere de

tei sau de munte, la o canã de ceai. Se amestecã bine şi se beau doua cãni pe zi. • Primula officinalis (ciuboţica cucului) ca decoct 3 la sutã pentru adulţi şi 0,5-1 la sutã pentru copii, plus 50-75 g de miere de tei sau de munte. Se beau 2 cãni/zi. • Pinus sylvestris (pin) - se culeg ramurile mici de pin cu muguri şi cîteva ace. Se pun într-un vas cu apã de 3-4 l atît cît sã le acopere şi se fierb înãbuşit la foc mic timp de trei zile. În acest timp, apa devine brunã, iar lichidul se strecoarã prin sitã şi se îngroaşã cu miere de albine (75 g la 200 ml lichid). Se consumã cîte şase linguriţe pe zi din acestã soluţie (cîte o linguriţã la interval de douã ore), pînã la vindecare.  REMEDII NATURALE CONTRA TUSEI Atunci când o viroză respiratorie lasă în urmă o tuse persistentă, poţi apela cu încredere la o serie de remedii naturale cu efect calmant şi emolient. Folosite ca adjuvant, ele vor îmbunătăţi răspunsul la tratament al organismului. Tusea, dar și durerile în gât sunt extrem de supărătoare. Oamenii nu stau prea mult pe gânduri și iau, de cele mai multe ori, medicamente care să calmeze simptomele. Înainte de a începe un tratament naturist contra tusei, specialiştii recomandă să se depisteze cauza care a declanşat simptomul. Aceasta deoarece dacă tusea durează mai mult de o săptămână, se poate vorbi despre o problemă cronică şi se impune un control medical imediat. Cert este că tusea este un act de apărare al organismului, apărut în urma iritării mucoaselor respiratorii. Iar pentru situaţiile când aceasta este asociată cu o infecţie respiratorie, există remedii naturiste care alungă disconfortul şi care grăbesc vindecarea. Ceai de pătlagină, în stadiul iritativ Dacă te confrunţi cu tuse uscată, iritativă, neproductivă, sunt indicate plante cu efect calmant, sedativ, emolient, antispastic şi antibiotic. Una dintre aceste plante este şi pătlagina, pe care o poţi administra sub formă de infuzie, preparată dintr-o linguriţă de plantă şi din 200 ml de apă clocotită. Se beau una-două căni de ceai pe zi sau se ia câte o lingură de infuzie din două în două ore de-a lungul zilei, până când tusea începe să devină productivă. Specialiştii recomandă şi siropul de pătlagină, care grăbeşte eliminarea secreţiilor bronşice, calmând accesele de tuse. Pe de altă parte, pentru a scăpa de o tuse uscată, poţi lua, de două-trei ori pe zi, câte două-trei linguri de decoct de scai-vânăt. Acesta se prepară dintr-o linguriţă de plantă uscată la 250 ml de apă, iar amestecul se fierbe 10 minute. Le poţi îmbunătăţi cu puţină miere, aceasta având, la rândul ei, o acţiune benefică datorită proprietăţilor antimicrobiene, antiinflamatorii, calmante şi expectorante.

57

Fitoterapie curs 2014 Sucul de ceapă favorizează expectoraţia În caz de tuse neproductivă, foarte eficient este şi siropul de ceapă, deoarece favorizează expectoraţia. Se pune o ceapă albă mare într-un vas cu 500 ml de apă şi se fierbe timp de 10-15 minute, până când apa scade la jumătate. Se adaugă miere şi se consumă treptat, pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici. Tot pentru efectul lor expectorant sunt indicate şi sucurile antitusive din usturoi sau din ridiche. Podbalul, pentru curăţarea căilor respiratorii Atunci când tusea a devenit productivă, specialiştii în fitoterapie recomandă plante care să fluidifice secreţiile şi să stimuleze eliminarea lor. Astfel, se poate face o cură cu infuzie din podbal, preparată dintr-o linguriţă de plantă şi dintr-o cană cu apă. Amestecul se fierbe cinci minute şi se consumă imediat. Benefică este şi infuzia din flori şi din rădăcini de ciuboţica-cucului. Se pun una-două linguriţe de flori la 200 ml apă clocotită, se lasă la infuzat 10 minute şi se beau două-trei căni pe zi, până la dispariţia tusei. În acelaşi mod poate fi administrată şi infuzia din cimbru, cea din lumânărică, din tei, infuzia din flori şi din frunze de nalbă mare, decoctul din rădăcină de iarbă mare sau ceaiul din rădăcină de lemn-duce. Aceasta din urmă poate fi administrată şi sub formă de tinctură, din care se iau câte 20-30 de picături de trei ori pe zi, diluate într-un pahar cu apă sau cu ceai. Sucul de varză albă cu miere ajută la expectoraţie - Se face din varză proaspătă, care se curăţă de foile exterioare, se spală şi se scurge de apă. Tocaţi mai întâi varza cu cuţitul iar apoi daţi-o de două ori prin maşina de tocat şi stecuraţi-o. În suc se adaugă miere după gust. Se pătrează la frigider însă nu mai mult de 24 de ore. Până la vindecarea bronşitei se recomandă 5-6 linguri pe zi. Amestec din plante cu efect dezinfectant Pentru a calma accesele de tuse, foarte eficace sunt ceaiurile din amestecuri de plante cu acţiune antiseptică la nivel respirator, mucolitică şi calmantă. Astfel, se vor folosi tei, pătlagină, cimbrişor, cimbru, scai-vânăt, şovârv, troscot, fenicul, anason, lavandă şi muguri de pin. Se amestecă aceste plante în părţi egale şi se pune o linguriţă de amestec la o cană cu apă clocotită. Poţi bea câte două-trei căni de ceai pe zi, până la dispariţia tusei. Într-o astfel de situaţie sunt indicate şi inhalaţiile cu infuzii din plante precum muşeţelul, cimbrul sau salvia în care s-au pus uleiuri esenţiale de eucalipt, de mentă, de pin sau de cimbru. Cură de şapte zile cu propolis

58

Fitoterapie curs 2014 În caz de tuse, este indicată şi o cură de şapte zile cu propolis, datorită proprietăţilor antibiotice şi antiinflamatorii ale acestui remediu. El poate fi administrat sub formă de tinctură, câte 20-30 de picături de două-trei ori pe zi, diluate în puţin lapte cald sau în ceai. De asemenea, poţi lua propolis ca atare. Tusea poate fi seacă, iritativă, neproductivă şi în acest caz trebuie folosite plante cu efect calmant, sedativ. Dacă tusea este productivă, sunt indicate plante care stimulează eliminarea expectoraţiilor. Este bine să se ţină cont de faptul că atunci când tusea reprezintă un simptom prezent în caz de gripă, de bronşite, de traheobronşită, de laringită sau de pneumonie, trebuie să se folosească în paralel şi remedii ce stimulează imunitatea nespecifică a organismului, precum echinacea (sub formă de tinctură sau de capsule), ulei de chimen negru (comprimate), spirulină, cătină, aloe vera sau extract de muguri de plop. De asemenea, gemoterapia este benefică în caz de sindroame rino-sinusale-bronhice, având efect antiinflamator şi antiseptic la nivelul mucoasei respiratorii. Astfel, este recomandat extractul din muguri de carpen, în asociere cu extractul din muguri de coacăz, cu cel din muguri de arin negru sau cu extractul din mlădiţe de călin. Atenţie Dacă tusea durează mai mult de o săptămână, este recomandat să consulţi medicul.

 REMEDII NATURALE CONTRA TUSEI LA COPII Când piticul tău tuşeşte, cel mai bun mod de a-l ajuta este să nu intri în panică (nu te grăbi săl duci de urgenţă la radiografie), ci să acţionezi prompt şi cu calm pentru a trata problema. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să afli ce a produs tusea – nu te gândi din start la o pneumonie! –, iar aici te poate ajuta medicul de familie, care va stabili un diagnostic preliminar. Cele mai comune cauze ale tusei la copii şi sugari sunt: -

59

mâncărimea gâtului; infecţiile virale; rinoreea; răceala de sezon; infecţia urechilor; refluxul acid (gastroesofagian); alergiile.

Fitoterapie curs 2014 E bine de ştiut că, în primii 2 ani de viaţă, bebeluşii contractează de regulă cam 8-10 răceli, ceea ce însemnă că se vor îmbolnăvi de 4-5 ori pe an. Nu te alarma însă, tusea nu persistă mai mult de 10 zile (de obicei se ameliorează de la sine în decurs de o săptămână). Dacă nu ştii când e cazul să chemi medicul, află că o tuse gravă se depistează după următoarele simptome: -

durata mai mare de 10 zile, apariţia febrei, probleme de respiraţie Cum majoritatea părinţilor sunt reticenţi în a-şi îndopa micuţii cu pastile, mai ales la o vârstă fragedă, cel mai bun prieten al mămicilor şi tăticilor îngrijoraţi rămâne medicina naturistă, aplicată fie prin intermediul unui sirop de tuse pe bază de plante, fie prin remedii alternative de folosit acasă.

Îţi propunem aşadar o listă de astfel de remedii, la care poţi apela cu încredere de fiecare dată când piciul tău are un acces de tuse: Mierea – este un excelent medicament natural pentru calmarea tusei, însă trebuie administrată cu atenţie. Trebuie să ştii însă că ea este contraindicată micuţilor sub 1 an, deoarece poate cauza botulism infantil. Ca tratament pentru tuse, mierea se administează astfel: -

doar ½ linguriţă – copiilor între 2 şi 5 ani; 1 linguriţă – copiilor între 6 şi 11 ani; 2 linguriţe – copiilor peste 12 ani.

Tot pentru ameliorarea tusei mai poţi folosi următoarele reţete naturiste cu miere: -

60

sirop din suc de lămâie (1 parte), miere (2 părţi) şi puţină apă caldă; pastă din funze de busuioc şi miere – administrată doar 1 linguriţă;

Fitoterapie curs 2014 -

sirop din miere încălzită (½ linguriţă) şi puţin turmeric – se administrează după răcire, fiind indicată copiilor cu tuse umedă.

Ajwain (chimenul indian) Ajwain este o plantă cu importante proprietăţi anitusive, ce poate fi folosită în siguranţă pentru copii de toate vârstele. Dacă micuţul tău are sub 1 an, pune chimenul într-un săculeţ şi încălzeşte-l puţin (eventual cu fierul de călcat), apoi aplică săculeţul pe pieptul şi pe spatele bebeluşului. Pentru piticii mai mari, fă un ceai din frunze de ajwain (fierte timp de 20 de minute). Nucşoara Bebeluşii sub 1 an se vor opri din tuse dacă le masezi pieptul, spatele şi fruntea cu o pastă preparată din miez de nucşoară (de la 7 sau 8 nuci), dat prin maşina de nucă şi amestecat cu câteva picături de apă. Usturoiul Ca să-ţi scapi piticul de tuse mai poţi încerca o supă de usturoi (2 căţei de usturoi fierţi în ½ cană de apă) – asta dacă reuşeşti să-l conving s-o mănânce. Pentru cei mai mici de 1 an, poţi confecţiona un şirag din 5-6 căţei de usturoi fără coajă (vei avea nevoie de ac şi aţă), pe care să-l poarte le gât în timpul somnului. Uleiul de măsline şi uleiurile esenţiale Uleiul de măsline poate fi folosit în combinaţie cu uleiurile esenţiale antitusive, cum sunt cel de cimbru, eucalipt, mentă şi rozmarin, fiind un remediu eficient împotriva tusei. Tot ce trebuie să faci este să masezi pieptul şi spatele micuţului tău cu acest amestec. Iar dacă juniorul are sub 1 an, înfaşă-l apoi într-o păturică moale sau pune-i o bluziţă mai strâmtă, aşa încât temperatura corpului să crească puţin, facilitând evaporarea uleiurilor. Laptele matern Laptele matern este ideal în calmarea tusei bebeluşului, deoarece este bogat în antioxidanţi şi îi fortifică imunitatea celui mic. De aceea, atunci când tuşeşte, este bine să-l alăptezi cât mai des. Copiii care au trecut de vârsta alăptatului trebuie însă să stea departe de produsele lactate, pentru că acestea îngroaşă mucusul. Băile fierbinţi O baie fierbinte face minuni în ameliorarea tusei, mai ales dacă picuri în apă puţin ulei esenţial de cimbru, eucalipt sau salvie. Vaporii uleiurilor îi vor deschide căile nazale, iar cel mic va respira mai bine.

61

Fitoterapie curs 2014 Ceaiul medicinal Un alt mod de a vindeca tusea micuţului tău sunt ceaiurile de plante, în care să adaugi puţină scorţişoară pentru a-i scădea congestia. Ai de ales între ceaiul de ghimbir, mentă sau muşeţel, toate aceste plante având un puternic efect antitusiv. Alte sugestii Umidificatorul – Pentru a ameliora răceala şi congestia celui mic, amplasează-i în cameră un umidificator, în care să picuri puţin ulei esenţial de eucalipt. Masajul – Un masaj uşor, de 5 minute, cu ulei de cocos (aplicat pe piept şi pe spate) facilitează expectoraţia. Hidratarea – Secreţia mucusului dificil de expectorat poate fi subţiată dacă îi dai copilului să bea multe lichide. Totodată, micuţul va fi hidratat corect, congestia se va ameliora, iar toxinele din organism vor fi eliminate mai uşor. Sucul de busuioc – Este un remediu grozav pentru tuse, fiind în acelaşi timp şi simplu de preparat. Nu trebuie decât să striveşti o crenguţă de busuioc proaspăt şi să extragi zeama, care se administrează pe tot parcusul zilei, la intervale regulate. Siropul de miere, ghimbir şi lămâie – Se prepară din 2 linguriţe suc de lămâie, 2 linguriţe miere şi un vârf de linguriţă ghimbir măcinat. O linguriţă de sirop este suficientă pentru a calma tusea. 

REMEDII NATURALE CARE ÎŢI POT FI DE FOLOS ÎN TRATAREA RĂGUŞELII

Laringita e o inflamaţie a corzilor vocale, cauzată de o viroză respiratorie, de inhalarea de aer rece, de consumul de alimente de la gheaţă sau de ţipat. Boala se manifestă prin dureri de gât, modificări ale vocii şi tuse.

62

Fitoterapie curs 2014 -

Sucul de lămâie băut proaspăt;

-

Decoctul de ceapă făcut dintr-o ceapă proaspătă, de mărime medie, tăiată mărunt, peste care se toarnă un litru de apă fiartă. Se lasă 10-15 minute, apoi se bea neîndulcit sau cu foarte puţin zahăr;

-

Inhalaţiile cu mentă sau ceaiurile de mentă ori de tei îţi pot reda vocea, în timpul crizelor de răguşeală;

-

ceaiurile de muşeţel, de gălbenele şi de sunătoare pot fi foarte utile pentru recăpătarea vocii. Ceaiul de muşeţel calmează stomacul, în cazul celor care au gastrită şi au o senzaţie de vomă când tuşesc;

-

Sucul de ridiche negră cu miere - Ridichiile trebuie date şi prin răzătoare şi prin maşina de tocat după ce au fost curăţate de coajă. Stoarceţi ridichile iar sucul rezultat puneţi-l într-un vas emailat şi amestecaţi-l cu miere (jumătate de pahar de suc de ridiche şi o jumătate de pahar de miere) şi păstraţi-l la frigider. Copiii trebuie să consume între una şi două linguriţe iar adulţii, 1-2 linguri, de trei ori pe zi, până când tusea şi răguşeala dispar.

-

Gargara cu apă sărată e calmantă;

-

Consumul de legume şi de fructe proaspete reduce răguşeala şi întăreşte sistemul imunitar;

-

Lichidele (sucurile naturale sau apa) ajută vocea, mai ales când bolnavii îşi simt gâtul uscat din cauza laringitei;

-

Umidificarea camerei (se face, în general, cu ajutorul unui aparat de umidificare);

-

Homeopatia e şi ea utilă. Printre tratamentele bune pentru răguşeală se numără Aconitum, Allium cepa şi Belladonna, pentru fazele acute, Oscilococcinum (atât pentru faza acută, cât şi pentru prevenire) sau Berberis, Causticum şi Hepar sulphuris, în starea cronică.

-

Acupunctura poate trata răguşelile cronice cauzate de pareze, de probleme respiratorii sau de tulburări ale energiilor ficatului şi ale stomacului.

Atenţie! Răguşeala care durează mai mult de două săptămâni şi care e însoţită de respiraţie greoaie, de durere sau de tuse puternică impune prezentarea de urgenţă la medic, pentru că poate fi cauzată de leziuni, de polipi sau chiar de noduli laringieni.

63

Fitoterapie curs 2014 Încă ceva: -

Nu încerca să-ţi dregi vocea, pentru că iriţi şi mai mult corzile vocale!

-

Vorbeşte cât mai puţin!

-

Nu vorbi şoptit, pentru că agravezi situaţia!

-

Evită mâncărurile picante, fumul de ţigară şi alcoolul!

CREŞTEREA IMUNITĂŢII CU PRODUSE NATURISTE Imunitatea este capacitatea înnăscută sau obţinută a unui organism de a opune rezistenţă la acţiunea unui agent patogen viu sau a toxinelor sale. În mod artificial (imunitate dobândită) poate fi căpătată fie prin vaccinare care dă naştere la anticorpi (activă), fie prin administrarea de anticorpi gata formaţi, prezenţi în serul indivizilor imunizaţi (pasivă). Menţinerea unui sistem imunitar sănătos este cheia pentru menţinerea stării generale de sănătate. Fără un sistem imunitar pe deplin funcţional, organismul devine sensibil la infecţii, virusuri şi diverse boli. Întărirea sistemului imunitar trebuie să fie o prioritate atunci când ne dorim o sănătatate de fier. Pentru aceasta, există 3 factori importanţi: exerciţiile fizice, starea psihică şi alimentaţia. Cu alte cuvinte, este uşor să avem un sistem imunitar întărit şi puternic, dacă mâncăm sănătos, suntem optimişti şi facem mişcare. Peste 75% din afecţiunile respiratorii acute cum sunt guturaiul și gripa survin în sezonul rece al anului, în special la persoane care au o imunitate scăzută. Această scădere este indusă de o serie de factori: stresul cronic, insuficiența de vitamine, alimentația nerațională sau insuficientă, modul sedentar de viață, fumatul, utilizarea în exces sau nejustificată a medicamentelor, în special a antibioticelor. Imunitatea organismului este compusă din organe limfoide (ganglioni limfatici, timus ș.a.), celule (limfocite B și T, macrofage ș.a.) și imunitatea umorală (imunoglobuline, interferoni ș.a.). Atunci când organismul este atacat de agenți infecțioși sistemul imunitar sintetizează anticorpi, care luptă cu virușii sau bacteriile. Oasele, mușchii, țesuturile moi, organele interne sunt structuri proprii, acceptate de propriul sistem imun, iar substanțele străine, numite antigene: viruși, bacterii, fungi și substanțele toxice pe care le produc, sunt captate și nimicite de imunitatea organismului. Există imunitate înnăscută și imunitate dobândită

64

Fitoterapie curs 2014 Imunitatea înnăscută este moștenită de la părinți și nu mai poate fi modificată până la sfârșitul vieții. Imunitatea dobândită apare în urma suportării a diverse infecții sau după vaccinare, când organismul sintetizează anticorpi specifici fiecărui virus sau bacterie, care-i conferă organismului o protecție de durată. De exemplu o persoană care a suportat rujeola, sau a fost vaccinat anti-rujeolă capătă o protecție față de acest virus pe toată viața și respectiv, nu va face această boală nici peste ani de zile. Dar în majoritatea cazurilor această protecție durează doar câțiva ani, ceea ce impune să ne vaccinăm repetat. De exemplu vaccinarea împotriva tetanosului trebuie făcută la fiecare 5 ani. În cazul când sistemul imun este foarte slăbit sau dereglat, trebuie de început un tratament medicamentos complex, dar numai la indicația și sub controlul medicului specialist. Adeseori schema de tratament se ajustează fiecărei persoane în parte. Sistemul imunitar este considerat ocrotitorul organismului față de toate infecțiile, iar odată cu sosirea iernii acesta slăbește considerabil și atunci devenim mai vulnerabili în fața virozelor și gripei. Cum ne dăm seama de scăderea imunităţii Simptomele unei persoane ce are o imunitate scăzută pot fi: - Viroze respiratorii repetate - Infecţii urinare repetate - Bronşite repetate - Infecţii pe piele - Micoze vaginale, bucale - Mărirea ganglionilor - Herpes bucal sau genital frecvent - Scăderea bruscă şi inexplicabilă în greutate Pentru a ajuta organismul să aibă o imunitate mai puternică urmează sfaturi simple: 1. Amestecă, în proporții egale, miere de salcâm cu tinctură de propolis, polen crud și sirop de cătină. Soluția obținută are un puternic efect antioxidant, stimulează secreția glandelor interne și duce la creșterea imunității. 2. Nucile în combinație cu mierea este un remediu perfect pentru stimularea imunității. Nucile măresc rezistenţa organismului la infecţii şi stimulează activitatea cerebrală. 3. Sucul din citrice și legume sunt o sursă de vitamina C, antioxidanți și elemente nutritive. Acesta previne scăderea imunității și apariția virozelor.

65

Fitoterapie curs 2014 4. Ciupercile, de asemenea cresc imunitatea deoarece stimulează producția și activitatea celulelor albe din sânge. 5. Ceaiul din măceșe crește imunitatea și revigorează organismul în caz de febră. PREPARATE NATURISTE COMERCIALE INDICATE PENTRU STIMULAREA IMUNITĂŢII, DAR ŞI PENTRU TRATAREA AFECŢIUNILOR RESPIRATORII  Laboratoarele Medica oferă: BRONCHOFORT, ATOMIZAT DIN OU DE PREPELIŢĂ, APIPROPOLEN, IMUNO ROYAL, BRONCHOLIZIN  De la Plant Extract Cluj, avem – IMUNOGRIP, IMUNOGRIP plus Zinc şi Vitamina C, IMUNOREZISTAN  Pentru copii sunt foarte benefice IMUNO ROYAL JUNIOR – de la Laboratoarele Medica si IMUNOGRIP JUNIOR, IMUNOREZISTAN JUNIOR – produse de PLANT EXTRACT Cluj  Un sirop complex este PLANTUSIN de la FARES. Acesta conţine pătlagină, muguri de pin, scai vânăt, flori de tei şi cimbrişor  Aceeaşi firma, FARES oferă varianta de sirop, PLANTUSIN FORTE – care are o compoziţie mai complexă: ridiche neagră, rădăcină de hrean, rizomi de ghimbir, lichen de piatră, echinaceea, rădăcină de iarbă mare, rădăcină de lemn dulce, muguri de plop, scai vânăt, cimbrişor, muguri de pin, piper, extract de unghia găinii şi uleiuri esenţiale  Firma FARES ne oferă: SIROP DE PĂTLAGINĂ, PLANTUSIN CU MIERE ŞI PROPOLIS, SIROP DE MUGURI DE PIN, SIROP DE RIDICHE NEAGRĂ  VOSEPTOL tb. pentru supt şi EXPECTORANTE LABORATOARELE PLANTAVOREL şi sunt produse excelente.

sunt

fabricat

de

 Pentru tuse, dar şi pentru stimularea imunităţii, un preparat foarte bun – BARAKA 100mg pentru copii şi BARAKA 450mg pentru adulti  în compoziţia preparatului IMUNOPLANT, de la STEAUA DIVINĂ capsule, regăsim următoarele plante: anason, cătină, echinaceea, frunze de măslin

66

Fitoterapie curs 2014  SEPTILIN de la Hymalaya – sirop şi tablete – preventiv şi ca tratament în infecţii respiratorii bacteriene, gripă şi alte viroze respiratorii, infecţii ORL, afecţiuni alergice  STODAL sirop şi granule – Producător BOIRON indicat în tratarea tusei de diverse etiologii  GRINTUSS – sirop de copii şi de asemenea formulă pentru adulţi, plus varianta de GrinTuss tb, producător Aboca, Italia – recomandat în ameliorarea tusei de diferite etilologii  FLUEND sirop şi cps, util în tratamentul răcelii, gripei şi tusei, producător SunWave Pharma  FARINGO TUSIV sirop expectorant, producător Terapia Ranbaxy  RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ sirop natural, producător Hipocrate

Alte preparate utile pentru stimularea imunităţii: -

IMUNOSTIM tb. – producător Cosmo Pharm

-

OSCILLOCOCCINUM granule – producător Boiron, Franţa

-

FIRST DEFENCE sirop de uz pediatric – producător Secom

-

BETA-DEFEND cps. – imunostimulator cu substanţa activă Beta-glucan

-

IMMUNO-B sirop, util pentru stimularea capacităţii de apărare a organismului – producător Erba Vita

-

SIROP IMUNOSTIMULENT, gama ÎNGERAŞUL – de la Dacia Plant, cu posibilitatea administrării de la vârsta de 1 an

-

ALVITYL DEFENSES sirop, având în compoziţie extracte din specii de Echinaceea, propolis şi vitamina C

-

IMMUNO MIX Plus cps – producător Aboca, Italia

-

IMUNITATE CU ECHINACEEA, gama Linea Verde cps, Producător FARES

-

IMUNITATE CU 7 CIUPERCI, gama Linea Verde cps, Producător FARES

-

ANTIGRIP sirop şi tb, producător Dacia Plant

-

IMUNICE sirop, producător SunWave Pharma

-

ECHINACEA tb şi HOFIMUN tb – producător Hofigal

67

Fitoterapie curs 2014 -

68

PRO IMMUNITY cps. şi sirop – producător Fiterman Pharma, Iaşi