Liceul teoretic Ion Cantacuzino
Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române
Prof.coordonator: Dinca Nadia
Barbu Cristina Calina Irina Cls 12 e
Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române
„Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei până la exagerare…” G. Ibrăileanu În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de epoca marilor clasici când pe scena vieţii culturale apar numeroase personalităţi, precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă. Multiplele prefaceri politice şi social-economice marcate de Unirea Principatelor de la 1859 vor influenţa şi dezvoltarea culturii, a literaturii noastre. Stabilitatea politică, dezvoltarea relaţiilor capitaliste, dobândirea independenţei de stat vor face posibilă manifestarea uneia dintre cele mai strălucite etape ale culturii noastre. Manifestând un interes deosebit pentru cultura şi civilizaţia României, Titu Maiorescu va justifica prin scrisul său şi mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atât în ceea ce priveşte literatura cât şi existenţa unei limbi naţionale consolidate şi moderne. Fiindcă este scrisul lui Titu Maiorescu cât şi al marilor scriitori este de o rară limpezime, robusteţe, elevare, claritate, ceea ce-i conferă consacrarea. Sunt cunoscute textele sale de critică literară, de limbă sau polemice renumite în volumele de Critice: „Despre scrierea limbii române” (1866); „O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”; „Limba română în jurnalele din Austria”(1868); „Asupra poeziei noastre populare”(1868); „Beţia de cuvinte”(1873); „Poeţi şi critici”(1886); „Oratori, retori şi limbuţi”(1902), etc. „În afara strălucitului lui talent de orator de catedră, domnul Maiorescu este un mare literar, om cu o înzestrare intelectuală în afară de orice concurs”. (I.L.Caragiale) „Prin Titu Maiorescu ia fiinţă întâia critică românească. Ea a fost pătrunzătoare, senină, însufleţită de iubirea frumosului, luminată de principii filozofice generale. Aici adevărul, frumosul stăteau în scaun de piatră ca zeii…”. ( N.Iorga) În preajma anilor 1861-1863 se întorc de la studii din Ţările Occidentale (Germania, Franţa, Austria) câţiva tineri care doresc să aducă schimbări în cultura română patruzecioptistă. Aceştia sunt: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Petre Carp şi Vasile Pogor. Ei au pus bazele unei societăţi culturale şi literale căreia i-au dat numele Junimea. În casa lui Vasile Pogor cei cinci tineri împreună cu alţi poeţi şi scriitori din Iaşi se întâlneau o dată pe săptămână şi purtau discuţii pe teme culturale, citeau fragmente din opere pe care apoi le discutau cu foarte multă seriozitate. Societatea Junimea s-a fondat la 1 martie 1863 şi avea ca scop: culturalizarea maselor printr-o serie de conferinţe numite „prelecţiuni populare”; aceste conferinţe erau susţinute de către membrii fondatori şi aveau diferite teme: de religie, astronomie, folclor, filozofie. Promovarea unei literaturi naţionale de calitate, elaborarea unei antologii de poezie şi proză românească. Pentru a deosebi literatura bună de cea proastă, Titu Maiorescu a elaborat un tratat de estetică numit „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, care cuprindea două capitole: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”. Societatea
Junimea mai avea ca scop: introducerea alfabetului latin, a scrierii fonetice, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi integrarea culturii româneşti în cultura universală. În anul 1867 societatea scoate şi revista „Convorbiri literare”, o tipografie şi o librărie. Cele trei perioade ale societăţii Junimea au fost: I. 1863-1874 are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. Deviza lor era: „Intră cine vrea, iese cine poate”. II. 1874-1885 şedinţele se ţineau o săptămână la Bucureşti şi una la Iaşi în casa lui Vasile Pogor. Echilibrul se schimbă prin mutarea unei părţi din Junimea; spiritul critic scade. Este cea mai prolifică şi bogată perioadă de publicare a unora dintre capitolele literaturii româneşti. III. 1885-1944 capătă un caracter preponderent, revista îşi pierde autoritatea. Se publică mai mult literatura ştiinţifică decât beletristică; spiritul critic scade şi în 1944 se încetează activitatea. Maiorescu a elaborat studiul de estetică şi critică literară, primul de acest fel cu titlul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”. Aceasta avea 2 capitole: „Condiţia materială a poeziei” cu care lucrează diferite părţi ale artei şi „Condiţia ideală a poeziei”. Maiorescu arată că în poezii pot fi îmbinate în aşa fel încât să-i trezească cititorului anumite idei, sentimente, cuvintele sunt îmbinate în figuri de stil care trezesc în sufletul nostru anumite trăiri sufleteşti. Junimea a adus o atmosferă de lucru temeinic făcut. Prin ea se marchează în istoria culturii şi literaturii române începutul funcţionării sigure şi la obiect a spiritului critic. Junimea fondată de tinerii intelectuali formaţi la studii în străinătate, a întreprins „acea fundamentare ideologică mergând de la problemele limbii literare şi ale esteticii literare…”. (I.Negoiţescu) la promovarea literaturii prin revista „Convorbiri literare” „baza cea mai rapidă a noii direcţii fiind poezia lui Eminescu, căruia i s-au adăugat apoi, în decursul timpului, proza lui Creangă şi Slavici, comediile lui Caragiale şi, în cele din urmă, romanele lui Duiliu Zamfirescu. Tudor Vianu a găsit câteva trăsături distincte ale societăţii Junimea: spiritul filozofic şi cel oratoric; gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic. Ridiculizând mediocrităţile şi combătând pericolele unei culturi neasimilate, „Junimea a adus o atmosferă de lucru temeinic făcut. Prin ea se marchează în istoria culturii şi literaturii începutul funcţionării sigure şi la obiect a spiritului critic, instaurarea unui înalt nivel de exigenţă faţă de intelectualul român, victoria ideii de valoare estetică, dezvoltarea gustului artistic, stimularea instinctului creator naţional. Prin urmare Titu Maiorescu a fost un mare prozator al literaturii clasice. Surse filozofice: Titu Maiorescu s-a inspirat de la Aristotel – principiul purificării prin artă; Hegel – ideea despre frumos; Kant – arta este o finalitate fără scop; Schopenhauer – funcţia moralizatoare a artei. În concluzie, Titu Maiorescu este considerat „un Boileau al românilor”, o personalitate totală, un întemeietor de cultură, care a grăbit procesul de integrare a literaturii române în cultura universală. Contemporan al lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1850-1889) spunea: „Dumnezeul geniului meu m-a sorbit cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Opera marelui nostru poet este expresia monumentală a geniului creator al poporului nostru, o sinteză a spiritului autohton prin: 1. Elogiul constant al valorilor istoriei naţionale: a). S-a format în cultul istoriei naţionale; b). A construit proiectul unei epopei naţionale, un Dodecameron dramatic începând cu Dragoş-Vodă, care să cuprindă istoria noastră pe toată suprafaţa; c). Sentimentul ţării şi mesajul de adânc şi autentic patriotism străbate creaţia eminesciană.
Publicistica lui Eminescu este opera unui cugetător politic şi moralist, a unui observator critic al moravurilor vremii sale. Concluzie: Mitul naţional stăruie permanent în mintea şi sufletul poetului revărsându-se în creaţia sa, încât, pe acest drum al „valorificării istoriei şi a folclorului, ca adevăratele izvoare ale poeziei, a deschis artei naţionale perspectiva universalităţii”. 2. Interesul pentru folclor, pentru opera artistică a geniului popular naţional. Eminescu este culegător de folclor, prelucrând cu interes textele culese. Opera eminesciană inspirată din „izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul” – literatura populară. Folclorul reprezintă doar punctele de plecare în creaţia eminesciană, poetul conferind textului popular noi simboluri şi semnificaţii(„Luceafărul”). Concluzii: Eminescu înţelegea prin fondul folcloric însăşi existenţa artei şi valoarea ei naţională şi originală, prin care se poate exprima în universalitate. După istoria romanticilor, că istoria oricărui popor începe cu mitologia lui, Eminescu a încercat „să reconstituie din credinţele şi poveştile poporului român, din „eresurile” lui , un mit românesc”. 3. Natura eminesciană recompune prin simboluri „spaţiul mioritic”. 4. Limba poetică eminesciană, cea mai aleasă întrupare a spiritului naţional. Metafora este regină a versului eminescian („ce e poezia? Înger palid cu priviri curate”, Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură şi aur peste ţarâna cea grea”). Concluzie: „Forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Titu Maiorescu. Opera lui Eminescu reprezintă numai momentul cel înalt al poeziei româneşti, ea descoperă calea poeziei noastre spre universalitate. „Fiind foarte român, Eminescu e universal”. Tudor Arghezi. „Sărmanul Dionis”, în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii, reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura, iubirea, precum şi condiţia omului de geniu. Acest Dionis este un tânăr copist, care deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi, are o situaţie materială precară. Este cunoscut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii. În această nuvelă, unde are filozofia se îmbină cu literatura, Dionis, Înzestrat cu o capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre meditaţia filozofică. Şi pentru că speculaţiile nu îi sunt suficiente, apelează şi la învăţaturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată. Pentru a putea descifra cartea, Dionis se întoarce în timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan. Spaţiul şi timpul sunt coordonate fundamentale ale nuvelei. La îndemnul umbrei sale, Dan purcede la o călătorie cosmică în lună alături de iubita sa, Maria, fiica spătarului Mesteacăn. Dan îndrăzneşte chiar, să se considere părintele universului, însuşi Dumnezeu(oare fără să ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”), fapt care îi aduce prăbuşirea,întoarcerea la condiţia telurică. După ce se deşteaptă din nou vede la fereastra casei de vizavi o fată ce corespunde celei din vis. Îi trimite o scrisoare în care îşi mărturiseşte pasiunea pentru ea, apoi se îmbolnăveşte. Este îngrijit de tutorele Mariei , după care se căsătoreşte cu aceasta, căsătoria fiind văzută ca împlinire a unei iubiri, a unei existenţe umane. Călătoria siderală a personajului excepţional, care activează în împrejurări excepţionale, este o încercare de a-şi depăşi condiţia. Din Lună, Dan vede pământul
ca pe un bulgăre negru şi neînsemnat, impresiile sunr nişte „fărmiturele”, iar oamenii nişte vietăţi minuscule în comparaţie cu imensitatea universului. Mihai Eminescu a contribuit la dezvoltarea şi modernizarea poeziei româneşti, el fiind cel care a inaugurat nuvela fantastică pe care aveau să o continuie cu strălucire Mircea Eliade, Vasile Voiculescu şi alţii. Concluzii: Interferenţa genurilor, manifestă îndeosebi la nivelul creaţiei de personaje-simbol, cât şi la nivelul stilului, precum şi modul special de interferare a surselor mitice şi filozofice într-o naraţiune de tip fantastic ne îndreptăţesc să considerăm nuvela „Sărmanul Dionis” ca pe un prim poem de izbîndă în structuralizarea estetică şi dimensionarea spirituală a prozei romantice româneşti. „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală, stă la nivelul culturii europene”. (Titu Maiorescu) O tematică lirică întinsă duce la convingerea că Eminescu reprezintă saltul suficient să proiecteze geniul creator românesc în sfera valorilor universale. „Opera lui Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, sub toate aspectele romantice, a spiritului autohton”. (G. Călinescu) „Opera lui Ion Creangă (1839-1889), este „epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”. (G. Ibrăileanu) Prieten bun cu Eminescu, Creangă creează o operă extrem de unitară sub raportul conţinutului şi al mijloacelor artistice, opera sa este alcătuită din poveşti („Punguţa cu doi bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-Alb”), povestiri („Inul şi cânepa, Moş Ion Roată şi Unirea”), nuvele („Moş Nechifor Coţcariul”) şi romanul „Amintiri din copilărie” publicat în „Convorbiri literare”. În „Amintiri din copilărie” este relevată evoluţia tânărului de la primii ani se şcoală până la despărţirea lui de satul natal pentru a se duce la şcoala din Fălticeni. Întâmplările din viaţa sa sunt „evenimente de cunoaştere”, fiindcă simbolizează încheierea unei etape (copilăria) şi începutul alteia (drumul spre maturitate). „Creangă scrie cartea unei vârste cu sentimentul reîntoarcerii acasă dintr-un ezil îndepărtat”. Jean Bautiere Concluzii: Carte a copilăriei evocate din „perspectiva depărtată şi duios nostalgică a maturităţii Amintirile lui Creangă reprezintă o operă unică în literatura română prin forţa cu care a reuşit să comunice miracolul vârstei inocente, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor”. Aşadar opera lui Creangă este rodul muncii şi talentului unui om dotat, superior, prin care „poporul întreg a devenit artist individual”. Tudor Vianu Umorul din „Amintiri din copilărie”: Marea putere a seducţiei a operei rezultă din starea de permanentă bună dispoziţie a autorului, care este un jovial, pus mereu pe glumă, ba chiar de a face haz de necaz. Umorul lui Creangă este expresia optimismului funciar, a vitalităţii poporului nostru sublimat în personalitatea lui Creangă. El a propus, ca o soluţie existenţială şi, pe alocuri, ca mijloc de îndreptare a unor năravuri etern omeneşti”. „Amintiri din copilărie” este capodopera cu caracter naţional şi universal. G. Călinescu spune că „Creangă este poporul român însuşi cuprins într-un moment de genială expansiune”. „Povestea lui Arap-Alb” – concluzii: În toate poveştile sale Ion Creangă, improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vieţii ţărăneşti de altădată cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu comportamentul şi limbajul ei specific. „Puterea de sugerare prin detalii, prin amănunte revelatoare, a acestei vieţi este atât de mare, iar „expresia ei literară atât de particulară”, încât basmul nu mai poate fi repovestit fără pierderi şi n-ar putea circula în variante ca în folclor. El trebuie citit ca operă cultă, aparţinând unui artist superior înzestrat.
Ion Luca Caragiale (1852-1912) spunea: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult decât râsul”. Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul literaturii naţionale, dar şi universale, o operă în care se disting cu uşurinţă trei universuri diferite: comic, tragic şi fantastic. I.L.Caragiale a scric comedii („O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului”), drame („Năpasta”), nuvele („Două lozuri”), schiţe („Vizita, Domnul Goe, Inspecţiune”) şi povestiri („Calul dracului, Abu-Hasan”). Caragiale este considerat „cel mai istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, critică şi care explică…” este asemănător cu Balzac. (G. Ibrăileanu) „O scrisoare pierdută” atrage atenţia şi prin arta compoziţiei. Scriitorul crează un conflict fundamental – pierderea scrisorii , prin care dă unitate operei, dar şi altele secundare iscate, de exemplu, de alerta cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se tem că nu sunt consideraţi membri de marcă ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism, sau de apariţia lui Dandanache, care încurcă situaţia. Repetiţia este asigurată prin revenirea cetăţeanului turmentat, a cărui apariţie nu rezolvă conflictul până în momentul când este găsită scrisoarea. Originalitatea comicului lui Caragiale ţine de combinarea inimitabilă a tuturor mijloacelor artistice. Teatrul lui Caragiale, neegalat până azi, se impune prin arta desăvârşită a dialogului şi a constucţiei scenice, prin capacitatea autorului de a realiza caractere şi tipologii. Comicul şi satirul îmbrăcate în haina sobră a stilului clasic, dezvăluie arta neîntrecută de a crea viaţa în continuă mişcare. I.L.Caragiale este un Moliere al teatrului românesc, iar opera se înscrie în circuitul de valori al culturii universale. Alături de I. Slavici, I.L.Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, deosebindu-se de contemporanul său nu doar prin tematica abordată, ci, mai ales, prin caracterul scenic al demersului epic, prin extraordinara concizie în stil şi prin capacitatea de asimilare artistică a principiilor estetice naturaliste, reprezentate în literatura universală de opera lui Emil Zola. „I.L.Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă”. Nuvela „În vreme de război” urmăreşte un caz psihologic, în contextul unui mediu social în care setea de înavuţire veştejeşte spiritele. I.L.Caragiale face parte din aşa numita dinastie teatrală a caragialiştilor. Dotat cu un extraordinar spirit de observaţie, Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din literatura noastră, personajele operei sale fiind tipuri vii şi reprezentative, încât sa spus adeseori că scriitorul „face concurenţă stării civile”. Clasic al literaturii noastre, el reprezintă în creaţia artistică naţională, realismul critic, căci „Nu există exponent al statului burghezo-moşieresc pe care scriitorul să nu-l fi înţepat cu condeiul său ascuţit. Corupţia, favoritismul, făţărnicia, mizeria, descompunerea morală, goana după ştirea de senzaţional găsesc în el un pictor de moravuri nemilos. Sub râs se ascunde dispreţul”. (G. Călinescu) Mergând pe drumul deschis de Vasile Alecsandri în ciclul de piese având ca protagonist pe Chiriţa, sau în linia unor piese scrise într-un act, I.L.Caragiale este creatorul comediei la noi şi cel mai mare dramaturg român. Teatrul lui Caragiale, neegalat până azi, se impune prin arta desăvârşită a dialogului şi a construcţiei scenice, prin capacitatea autorului de a realiza caractere şi tipologii. Tudor Vianu spunea despre I.Slavici: „Ceea ce apare nou şi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract”.
Opera epică de mare întindere, „o nuvelă solidă cu subiect de roman”, cum o numeşte G.Călinescu „Moara cu noroc” este o capodoperă a nuvelisticii româneşti, un moment de referinţă în evoluţia prozei noastre. Prin ea, autorul, asemenea lui Caragiale, este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice. Nuvela „Moara cu noroc”, reprezintă în literatura română curentul realist, prin vocaţia de a picta mediul social şi de a crea tipologii umane complexe. Moralist şi fin psiholog, Ioan Slavici este precursor al lui Liviu Rebreanu, realitatea fiind zugrăvită obiectiv, din perspectivă auctorială. Nuvelă bogată, un mic roman de moravuri, „Moara cu noroc” surprinde prin construcţia nucleelor epice, în care doza de neprevăzut şi inedit, de autentic şi senzaţional, susţine ritmul unei veritabile anchete din proza poliţistă. Nimic nu este de prisos, totul se ţese firesc, în secvenţe ce crează un tot unitar şi absolut necesar în ansamblul scenarului epic. Concluzii: Criticul literar Pompiliu Marcea, autorul monografiei lui Ioan Slavici şi al altor studii despre opera prozatorului ardelean, afirmă: „nuvelele lui Slavici au importanţă pentru proză ce au avut-o Eminescu pentru poezie, Caragiale pentru teatru şi Creangă pentru povestire. După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii române din a doua jumătate a secolului XIX: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, se cuvine să înţelegem într-un mod cât mai sintetic locul pe care aceşti scriitori îl ocupă în dezvoltarea ulterioară a literaturii române. În fine, obiectivitatea şi obiectivarea, deziderat imperioase ale realismului, care îşi găsesc o primă expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse deplin în ceea ce s-a numit „realismul dur” al unora dintre romanele lui Liviu Rebreanu.
Bibliografie: Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui George Călinescu, Junimea. Momentul 1870. Epoca lui Carol I , în Istoria literaturii române de le origini și pînă în prezent ,
