Epoca marilor clasici ai literaturii române
Epoca marilor clasici a avut atâta strălucire şi pentru că ll -a avut ca mentor esenţial pe Titu , personalitate de excepţie, un autentic Mecena al culturii c ulturii româneşti într-o într-o importantă fază de M aiorescu aiorescu tranziţie. Format în spiritul culturii germane şi franceze, cu studii superioare în filosofie, drept şi litere, având conştiinţa fermă asupra necesităţii sale într-o într-o civilizaţie tânără, marele cărturar şi-a şi -a pus pe deplin amprenta pe amprenta pe ceea ce trebuie să se numească maturizarea maturizarea culturii române sub semnul autenticului autenticului „junimism”. Reveniţi din străinătate, de la studii, cu deschidere către marea civilizaţie, câţiva tineri (P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu), conştienţi de situaţia precară a culturii c ulturii române, au hotărât înfiinţarea la Iaşi, în 1863, a societăţii „Junimea” , o asociaţie menită să aducă un suflu nou în cultura română, poate chiar o autentică naştere. Curând, conducător al ei s -a impus, graţie prestanţei sale greu de egalat, Titu Titu Maiorescu. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie şi o revistă, înfiinţată în 1867 şi intitulată „Convorbiri intitulată „Convorbiri literare” literare” , unde vor fi publicate pentru întâia oară operele de valoar e ale marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici. În viaţa societăţii „Junimea” se disting câteva etape: Etapa ieşeană (1863-1874) are un pronunţat caracter polemic şi consemnează elaborarea principiilor principiilor social-culturale social-culturale şi estetice ale junimismului. Acum se impune necesitatea educării e ducării publicului prin aşaaşa numitele „prelecţiuni populare”; se demonstrează necesitatea luptei pentru unificarea limbii române literare, se avansează ideea majoră a interesului pentru literatură, se anulează „formele fără fond” în domeniile culturii şi civilizaţiei. Este totodată perioada căutărilor febrile de modele apte de a asigura progresul atât de mult vizat vizat de Titu Maiorescu, conform teoriei acestuia după care „prin negura negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului”. Un prim succes de seamă îl marchează în anul 1872, când este descoperită personalitatea lui Mihai Eminescu, unul dintre marii reprezentanţi ai „direcţiei noi” dorite de Maiorescu. Prin urmare, această etapă consemnează totodată fundamentarea ( deocamdată teoretică) a acestei direcţii noi. A doua etapă ( 1874- 1885, 1885, cu desfăşurarea şedinţelor Junimii la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi) este etapa de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „direcţiei noi” în poezia şi proza română: Eminescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Este o perioadă în care se diminuează diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizaţiei, dar mai ales din domeniul limbii literare, necesare şi pentru că în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chiliric la cel latin. Maiorescu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologisme de origine romanică, într -un -un studiu din 1881, intitulat chiar „Neologismele”. Etapa a treia (începând cu 1885, 1885, etapă bucureşteană, revista revista „Convorbiri literare” şi societatea „Junimea” fiind mutate la Bucureşti) Bucureşti) are un caracter preponderent universitar, prin cercetările istorice şi
filosofice. Apariţia revistei se prelungeşte până în 1944, dar, cu toate acestea, ea nu va mai atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani.
Titu Maiorescu
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”, impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii, drept un „spiritus rector” . Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filosofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română. În 1867, Maiorescu publică studiul „O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”. Din raţiuni metodologice, criticul îşi împarte studiul în două capitole: „ Condiţiunea materială a poeziei” şi „ Condiţiunea ideală a poeziei”. În concepţia criticului, spre deosebire de ştiinţă, care este chemată să exprime adevărul, „poezia este arta de a pune fantezia în mişcare prin cuvinte”, frumosul fiind „ideea manifestată în materie sensibilă”. De aceea, poezia trebuie sa aibă „două condiţiuni”: una „materială”, realizată prin cuvinte ca „organ de comunicare” ( figuri de stil, tropi, licenţe poetice, expresivitate, poetul trebuind să aleagă pentru îndeplinirea condiţiunii materiale „cuvântul cel mai puţin abstract”) şi una „ideală” , care are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate. Obligaţia poetului este, spre deosebire de cea a omului de ştiinţă, care susţine adevărul, este de a se expune în faţa cititorului, prin intermediul limbajului figurativ. În 1868, apare studiul „ În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, studiu care trebuie preluat la primordial, în sensul că, prin el, Titu Maiorescu raportează o realitate la o necesitate. Teoria „formelor fără fond” se impune ca un grav semnal de alarmă. Maiorescu se revoltă aici împotriva „viţiului” existent în epocă de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le adapta condiţiilor existente, remărcile lui nefiind departe de ceea ce a formulat Mihail Kogălniceanu în „Introducţia” revistei „Dacia literară”. Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior. Acestea trebuie, însă, adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea fondului. Tot în 1868, Maiorescu publică studiul „Asupra poeziei noastre populare”, în care susţine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852, mult criticată în timp. Acesta consideră această culegere drept o „comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinilor sociale, şi, cu un cuvânt, asupra vieţii poporului român”. În felul acesta, Maiorescu propune poezia populară drept model pentru literatura cultă, deoarece în ea există „cea mai adâncă simţire”. „Direcţia nouă în poezia şi proza românească” , lucrare publicată în 1872, aduce în discuţie literatura care „se caracterizează prin simţământul natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusese şi totodată prin prestarea şi chiar accentuarea elementului naţional”. Ca reprezentanţi de frunte ai „direcţiei noi” sunt c onsideraţi , pentru poezie, Vasile Alecsandri şi tânărul Mihai Eminescu, „poet în toată puterea cuvântului”, iar pentru proză, Odobescu, Slavici, Negruzzi etc. Studiul din 1885, „Comediile d - lui Caragiale”, reprezintă o replică superioară a criticului dată unui ziar liberal, care îl ataca pe Caragiale şi piesa sa, „D-ale carnavalului”. Ziarul considera că piesa era
„ o stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul” . Ideile din acest ziar sunt punctul de plecare pentru studiul privitor la comedii. Maiorescu combate prin acest studiu criticile care respinseseră comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale. Arta este moralizatoare prin ea însăşi, nu prin ideile promovate – este ideea esenţială din studiul acestuia. Atâta timp cât operele lui Caragiale au în centru personaje, tipuri împrumutate din viaţa socială, din viaţa reală, ele nu au cum să fie imorale.Maiorescu susţine că opera lui Caragiale „ne arată realitatea în partea ei comică”, dar într -o manieră atât de profundă, încât ai senzaţia că „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Studiul „Eminescu şi poeziile lui” a fost publicat în anul morţii lui Eminescu (1889) şi este prima lucrare de exegeză a operei eminesciene, Maiorescu devenind astfel primul eminescolog. Despre Eminescu scrie prima oară în Direcţia nouă în poezia şi proza românească ,1872, analizând cele câteva poezii care apăruseră până atunci. Maiorescu îl considera pe tânărul Eminescu reprezentant de frunte al direcţiei noi şi poet în toată puterea cuvântului având curajul să-l aşeze imediat după V. Alecsandri, ceea ce reprezintă un act de intuiţie extraordinară şi de temeritate ieşită din comun. Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”). ,
Prima parte: În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu. Ideea de la
care porneşte este că Eminescu a fost produsul propriului său geniu:Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut…, evidenţiind astfel forţa interioară a unui ins de geniu care a învins prin creaţie toate vicisitudinile existenţei. Prin această viziune, criticul a pus bazele mitului eminescian, afirmând că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.Maiorescu realizează un portret spiritual al lui Eminescu, arătând că poetul a trăit după firea lui şi fără nicio silă, în lumea ideilor generale, ceea ce înseamnă că a vorbi despre mizeria materială a lui Eminescu e fără sens. Criticul evidenţiază ca trăsături definitorii: inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii): Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi; setea de cunoaştere, modestia . Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. Pesimismul eminescian este metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu. Partea a doua: Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în
valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi ” (şi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima exact ideile). Exegetul analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil.Laudă interesul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare, dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică.Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. Finalul studiului aduce o profeţie pe care timpul a confirmato: „pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale, care şi -a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctual de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.” Vizând limba română, teoria „formelor fără fond” are proiecţii în studii precum: „Despre scrierea limbei române” (1866), „Limba română în jurnalele din Austria” (1868), „Beţia de cuvinte” (1873), „Neologismele” (1881). Maiorescu susţine în aceste studii alfabetul latin şi principiul ortografiei fonetice impuse de Academie în 1881, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme, dar fără exagerări. Combate bombasticismele, etimologismele, se manifestă împotriva stricătorilor de limbă, ridiculizează „beţia de cuvinte”. Afirmat şi combătut, venerat şi demistificat, Titu Maiorescu nu poate fi omis din istoria noastră literar ă pentru că a condus o şcoala de literatură („Junimea”), o pornit „direcţia nouă” în scrisul nostru, a fundamentat critica literară naţională, a impus apărarea valorilor contra nonvalorilor. Indiferent de opţiunile urmaşilor săi din cercetarea literaturii, această ultimă consideraţie nu poate şi nu va putea fi niciodată anulată. Prin urmare, Titu Maiorescu a fost, este şi va fi una dintre cele mai importante personalităţi din cultura română.
