CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA JUDICIARĂ Modul de dispunere dispunere şi valorificare valorificare a acestora în activitatea de cercetare cercetare penală 1. Noţi No ţiun unii gener general alee desp despre re cons consta tata tare reaa tehni tehnico co-şt -ştii iint ntifi ifică că şi exp exper erti tiza za judi judici ciar arăă 2. Genuri Genuri de de const constată atări ri tehn tehnico ico-şti -ştiinţ inţific ificee şi expe experti rtize ze ;co ;const nstata atarea rea teh tehnic nico-ş o-ştii tiinţi nţific ficăă şi expe experti rtiza za criminalistică 3. Modul Modul de dispun dispunere ere şi efectu efectuare are a consta constatăr tărilo ilorr tehn tehnico ico-şti -ştiinţ inţific ificee şi şi a exper expertiz tizelo elor r 4. Aprec Aprecier ierea ea şi valo valorif rifica icarea rea conc concluz luziil iilor or const constată atăril rilor or tehni tehnicoco-şti ştiinţ inţific ificee şi a expe experti rtizel zelor or în acti activit vitate ateaa de cercetare penală 5. Partic Particula ularită rităţi ţi în disp dispune unerea rea şi efec efectua tuarea rea altor altor genu genuri ri de const constată atări ri tehni tehnico co-şti -ştiinţ inţific ificee şi expe experti rtize ze medico-legale, tehnice-auto şi contabile
1.Noţiuni generale despre constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza judiciară . A Constatarea tehnico-ştiinţifică Baza legală Art. 112 din CPP prevede expres cînd se poate dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi de către cine Constatarea Tehnico-ştiinţifică se poate dispune cînd există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare schimbare a unor situaţii situaţii de fapt şi cînd este este necesară lămurirea lămurirea urgentă a unor unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea se efectuează de regulă regulă de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează funcţionează în cadrul ori pe lînga instituţia de care care aparţine organul organul de urmărire penală. penală. Poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe Definiţia Constatarea este activitatea de interpretare şi valorificare imediată a urmelor mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt desfăşurate de specialiştii specialiştii sau tehnicienii care funcţionează în cadrul ori pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală sau din alte organe în scopul identificării făptuitorilor şi a obiectelor folosite pentru săvîrşirea infracţiunii. •
•
Constatarea este menţionată în art.64 cpp alături de celelalte mijloace de probă ,dar constatarea nu reprezintă un mijloc propriu-zis de probă ci un procedeu de probaţiune ,o operaţie tehnică ,o modalitate de examinare a unor mijloace materiale de probă. EXPERTIZA
JUDICIARĂ
a)Baza legală Art 64 cpp—Articolul ‘Mijloacele de probă “ prevede printre altele ca mijloace de probă şi expertizele. Art 116 cpp---“Cînd pentu pentu lămurirea unor fapte sau sau împrejurări ale cauzei cauzei în vederea aflării adevarului adevarului sunt necesare cunoştinţele unui expert organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu efectuarea unei expertize”. Expertizele sunt efectuate de experţi. Expertizele se dispun de către organul de cercetare penală. b)Definiţia Expertiza judiciară este rezultatul unei activităţi de cercetare ştiinţifică realizată de unul sau mai multi experţi, la cererea organelor judiciare în vederea prelucrării faptelor din anumite domenii ,pentru a le face accesibile activităţii judiciare. Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, de determinare a anumitor însuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma şi aspectul lor. Cu ajutorul expertizei se realizează lămurirea unor situaţii care necesită cunoştinţe de specialitate în anumite domenii de activitate . • •
1
Genuri de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică Datorită sferei largi de domenii domenii în care se solicită solicită şi se foloseşte sprijinul experţilor nu s-a stabilit un criteriu unic de clasificare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor În literatura de specialitate se folosesc următoarele criterii de clasificare : a)-După natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertize b)După modul în care care legea reglementează reglementează necesitatea necesitatea efectuării expertizei expertizei c)După modul de desemnare al experţilor d)După modul de organizare al experţilor d)după modul de organizare găsim: -Expertize simple –efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate -Expertize complexe-necesită complexe-necesită pentru lămurirea faptelor cunoştinţe din mai multe domenii ,deci vor fi efectuate de experţi din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite c)după modul de desemnare al experţilor : -Expertize simple-pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar -Expertize contradictorii-experţii sunt numiţi de către organele judiciare şi de către părţi. -Expertize supravegheate-în supravegheate-în acest caz părţile pot desemna un specialist autorizat care să controleze modul de efectuare a expertizei. b)după modul în care care legea reglementează reglementează necesitatea necesitatea efectuării expertizei: expertizei: -Expertize facultative-sunt dispuse de organele judiciare atunci cînd acestea socotesc că pentru lămurirea unor situaţii situaţii este necesară necesară opinia unui expert expert -Expertize obligatorii –cele a căror efectuare este expres prevazută de lege(art 117 cpp) a)după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză Este criteriul cel mai potrivit de clasificare a expertizelor pt structurile de poliţie şi avem; -Expertize tehnice –efectuate de experţi tehnici -Expertize contabile –efectuate de experţi contabili -Expertize medicale-efectuate de medici legisti sau alti medici abilitaţi să efectueze expertiza -Expertize criminalistice –sunt expertizele cele mai des folosite de organele de poliţie
Definiţie: Expertizele criminalistice sunt rezultatul rezultatul activităţilor activităţilor de cercetare ştiinţifică a urmelor şi şi mijloacelor materiale de probă în scopul identificării identificării persoanelor, obiectelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta. În funcţie de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare expertizele criminalistice se împart în: Expertizele criminalistice ale scrisului şi semnăturii. Se mai numeşte expertiză grafică şi are ca obiect descoperirea falsurilor, stabilirea autenticităţii unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături .Trebuie facută diferenţa între această expertiză şi expertiza grafologică. Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configuraţiei caracteriale şi a comportamentului subiecţilor autori ai scrisului. Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor digitale găsite la faţa locului. Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite locuri..respectiv urme de picioare, urmele lăsate de •
•
•
2
mijloacele de transport ,de instrumentele de efracţie, urme de dinţi, urme de buze, de urechi, păr, corpuri delicate în caz de incendiu. Expertiza balistică-are ca obiect identificarea armelor de foc şi a muniţiilor după urmele rămase pe proiectile, focoase şi alte elemente. Expertiza bancnotelor bancnotelor –are ca obiect stabilirea bancnotelor false şi modul modul de falsificare . Expertiza chimică –are ca obiect identificarea substanţelor corp delict sau obiect al unei infractiuni precum şi al componentelor componentelor acestora . Expertiza tehnică a documentelor. Expertiza vocii . •
• •
• •
Modul de dispunere şi efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele judiciare ci numai în cazurile cînd organul judiciar consideră necesară expertiza şi în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul judiciar să se folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului. Cazurile obligatorii sunt stabilite prin art.117 cpp şi sunt următoarele: *în cazul infracţiunii infracţiunii de omor deosebit deosebit de grav. grav. *cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. *dacă nu s-a stabilit cauza morţii prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare . Constatările tehnico-ştiinţifice sunt dispuse prin rezoluţie motivată de către organul de urmărire penală iar expertizele se dispun prin ordonanţă emisă de organele de urmărire penală sau prin încheiere emisă de instanţa de judecată. După alegerea timpului optim de dispunere a expertizei organul de urmărire penală întocmeşte rezoluţia motivată sau ordonanţa. .Pentru aceasta trebuiesc formulate o serie de întrebări care să îndeplinească următoarele condiţii: a)să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea specialistului sau expertului. b)să fie clare şi precise. precise. c)să fie formulate astfel încît să oblige la un răspuns cert pozitiv sau negativ d)să aibă o legatură logică între ele e)să nu solicite expertului sau specialistului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei. Următoarea etapă sau activitate desfaşurată de organul de urmărire penală este numirea experţilor îndeplinească recomandaţi .În cazul acestei etape trebuie să se ţină seama de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească experţii şi anume: -să aibă calificarea corespunzătoare şi o bogată activitate practică -să nu facă parte din personalul unităţii în care s-a săvîrşit infracţiunea Referitor la dispunerea expertizelor organul de urmărire penală are şi următoarele obligaţii: 1. să încunoştii încunoştiinţeze nţeze apărătoru apărătorull învinuit învinuitului ului sau inculpatu inculpatului lui că că urmează urmează a fi dispusă dispusă o expertiză expertiză 2. să cheme cheme părţ părţile ile şi să să le aducă aducă la la cunoşt cunoştinţ inţăă dreptu dreptull pe care care îl au au de a compl completa eta între întrebă bările rile 3. să pună pună în în vedere vedere părţ părţilo ilorr că au drep dreptul tul să să recoma recomand ndee un exper expertt pe lîngă lîngă cel cel numit numit de de organ organul ul judiciar O ultimă ultimă activ activita itate te a organ organulu uluii de urmări urmărire re penal penalăă privin privindd dispun dispunere ereaa expert expertize izeii o consti constitui tuiee stabil stabilire ireaa termenului de realizare a acesteia şi de depunere a raportului, termen ce se aduce la cunoştinţa expertului ales. În vederea efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor se efectuează o serie de activităţi care pot fi cuprinse în patru etape: 1. Examinare Examinareaa prealabilă prealabilă -se verifică verifică legalitate legalitateaa şi conţinutu conţinutull actului actului de dispunere dispunere 2. Examinare Examinareaa intrinsecă intrinsecă -se examinea examinează ză materialu materialull pus la dispoziţi dispoziţie, e, cel ridicat ridicat de la faţa locului locului precum şi modelele modelele sau probele de comparaţie 3. Examinare Examinareaa compar comparativă ativă –se compară compară mai mai întîi întîi propriet proprietăţile ăţile şi carac caracteris teristicile ticile generale generale iar iar apoi apoi proprietăţile şi caracteristicile caracteristicile individuale 3
4. Eval Evalua uare reaa rezul rezulta tate telo lorr şi formu formula lare reaa concl concluz uzii iilo lor r Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările formulate în actul de dispunere al expertizei. Activitatea expertului se materializează într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică. Acesta cuprinde trei părţi: Partea introductivă Descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea Concluziile • • •
Aprecierea şi valorificarea concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizelor în activitatea de cercetare penală Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică se face de către organul de cercetare penală. Acesta decide dacă expertiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă şi poate fi folosit raportul ca material material probatoriu. Verificarea rapoartelor se efectuează sub douaăaspecte: douaăaspecte: a) din punct de vedere al respectării regulilor procedurale b) din punct de vedere vedere al conţinutului conţinutului Referitor la primul aspect se va urmări: -modul în care a fost numit expertul şi dacă nu sunt motive de recuzare -dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de specialist -dacă s-a dat răspuns la toate întrebările şi dacă răspunsurile sunt complete -dacă părţile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru) -dacă au existat opinii separate şi dacă acestea au fost consemnate în raport -dacă raportul este semnat, parafat şi avizat de organul tutelar al expertului În cazul cînd condiţiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de cercetare penală va trece la verificarea celui de-al doilea aspect stabilind: *dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific *dacă raportul este suficient motivat *dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziţie *dacă specialistul sau expertul a folosit metodele şi tehnica cea mai noua şi mai adecvată domeniului respectiv *se va verifica logica raţionamentelor r aţionamentelor pe care se bazează expertul *dacă răspunsurile specialiştilor şi experţilor la întrebările puse nu se contrazic În urma verificărilor organul de urmărire penală poate admite raportul de expertiză sau în cazul cînd acesta nu corespunde poate proceda dupa cum urmează: a)pentru rezolvarea unor neclarităţi organul judiciar poate chema pe expert pentru a se lămuri b)dacă expertiza este este incompletă organul organul judiciar poate solicita solicita un supliment supliment de expertiză c)dacă concluziile expertului prezintă inexactităţi inexactităţi ori expertiza trebuie anulată din diferite motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi expertize
Particularităţile în dispunerea şi efectuarea altor genuri de constatări, expertize medico-legale, contabile, tehnice-auto În general constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează de către specialişti din cadrul instituţiei din care face parte organul de cercetare penală care instrumentează cauza. În anumite cazuri constatarea poate fi efectuată şi de alţi specialişti. Expertiza medico-legală se efectuează numai de medici legisti sau de comisii de medicină legală în laboratoare şi institute de medicină legală. Expertiza medico-legală trebuie efectuată efectuată într-un moment foarte apropiat comiterii faptei şi de aceea se dispune de regulă numai în faza de urmărire penală. O excepţie o constituie exhumările care se dispun atît în faza de urmărire penală cît şi în faza de judecată . 4
În unele cazuri constatările medico-legale sunt indispensabile rezolvării cauzei. EX-încadrarea juridică pentru art.180,181,182,186 -pentru stabilirea gradului de discernămînt al inculpatului minor. Dupa efectuarea constatării medico-legale, raportul este supus obligatoriu avizului comisiei de control şi avizare a activităţii medico-legale. Expertizele contabile -se efectuează obligatoriu de către experti contabili acreditaţi -se dispun în general în timpul anchetei judiciare în cazul infracţiunilor economice sau în faza de judecată a acestora -organul de urmărire penală care dispune expertiza are obligaţia de a pune la dispoziţia expertului desemnat toate documentele necesare dosarul cauzei, precum şi obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru ca părţile să prezinte expertului toate documentele legate de cauză pe care le detin. -raportul de expertiză trebuie avizat după întocmire de conducerea instituţiei din care face parte expertul.
TACTICA ASCULTĂRII PERSOANELOR ÎN CADRUL ANCHETEI JUDICIARE 1. Noţiunea, scopul şi importanţa ascultării persoanelor în cadrul anchetei judiciare. Ascultarea persoanelor implicate sau care au legatură cu o cauză penală prezintă o importanţă probantă majoră. Practic nu se poate definitiva ancheta penală fără această activitate. Pe parcursul temei vom dezbate tactica ascultării învinuitului-inculpatului, a martorilor asistenţi şi a părţii vătămate. A. Ascultarea învinuitului sau inculpatului. 1. Noţiuni generale Învinuitul este persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, iar inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Practic ascultarea învinuitului sau inculpatului impune aceleaşi reguli şi efectuarea unor activităţi asemănătoare. Ascultarea învinuitului sau inculpatului este importantă deoarece: - Învinuitul sau inculpatul este purtătorul celor mai ample şi mai fidele informaţii despre fapta cercetată. - Învinuitul sau inculpatul este partea cea mai importantă în procesul penal. - Învinuitul sau inculpatul este partea cea mai interesată în procesul penal, declaraţiile sale trebuie să aibă pondere în dosar. - Dacă n-a comis fapta incriminată poate să probeze nevinovăţia sa, prevenindu-se o eroare judiciară. De menţionat faptul că declaraţia învinuitului sau inculpatului a fost considerată mult timp regina probelor, fapt ce nu mai corespunde în prezent. Declaraţia învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în cazul în care este coroborată cu alte fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei. Învinuitul sau inculpatul nu are obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia. Administrarea probelor revine organului de cercetare care este obligat să adune probe atît în acuzare cît şi în apărare (art.202 C.P.P.). Important de reţinut că pe tot parcursul anchetei penale, pîna la dovedirea certă a vinovăţiei operează prezumţia de nevinovăţie.(art. 66 C.P.P.) De asemenea, pe tot parcursul anchetei organul de cercetare trebuie să urmarească şi să ţină cont de psihologia învinuitului sau inculpatului. Aceasta se poate schimba pe parcursul cercetărilor, motiv care impune obligatoriu schimbarea tacticii de ascultare. 5
2. Pregătirea ascultării. Pregătirea ascultării are o importanţa majoră, avînd în vedere faptul că o pregătire necorespunzătoare poate duce la obţinerea unor declaraţii sumare, neconforme cu realitatea, neconcludente sau care să canalizeze ancheta pe o pistă greşită. Principalele activităţi pe care trebuie să le desfăşoare organul de cercetare penală în cadrul pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului sunt: a) Studierea dosarului cauzei Anchetatorul înainte de toate, studiază cu atenţie actele existente în dosar.(P.V. de cercetare la faţa locului, documente descoperite la faţa locului, urmele ridicate, declaraţiile victimei, ale martorilor oculari, constatările specialiştilor). În funcţie de aceasta, poliţistul anchetator stabileşte persoanele ce urmează a fi audiate, modul de audiere şi problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia audierii. b) Cunoaşterea personalităţii învinuitului sau inculpatului. Este necesar să se cunoască: - caracterul, tipul de temperament al învinuitului sau inculpatului - mediul social şi familial în care s-a format. - cercul de relaţii, prieteni, rude. - gradul de inteligenţă. - antecedente penale. - pasiuni, vicii. - starea de sănătate. Aceste date pot fi obţinute în mod indirect prin: Acte premergătoare Investigaţii Cercetarea la faţa locului Verificări la cazier judiciar şi evidenţa operativă Audierea martorilor şi a celorlalte persoane implicate Discuţii purtate cu persoane din anturajul învinuitului sau inculpatului cu rude sau vecini ai acestora. Studierea unor înscrisuri emanate de la învinuit sau inculpat. c) Întocmirea planului de ascultare Planul de ascultare se întocmeşte de către organul de cercetare penală pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte şi trebuie să cuprindă : a) natura activităţii ilicite pe care a desfăşurat-o învinuitul sau inculpatul. b) problemele ce urmează a fi lămurite. c) materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării. d) momentul indicat pentru folosirea materialului probator. e) datele cunoscute despre psihologia şi personalitatea celui ascultat. Practic, planul de ascultare conţine întrebările pe care anchetatorul urmează să le adreseze învinuitului sau inculpatului. Întrebările pot fi: -întrebări temă - foarte generale. -întrebări problemă -au menirea de a lămuri unele aspecte din activitatea infracţională. -întrebări detaliu - au un caracter foarte concret şi urmăresc obţinerea unor amănunte. În cadrul pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului pot fi menţionate şi o serie de activităţi pregătitoare cu un caracter mai mult tehnic. - Alegerea locului sau camerei unde se va efectua ascultarea. - Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în camera de ascultare. - Asigurarea prezenţei apărătorului. - Asigurarea prezenţei interpretului, tutorelui, părintelui, educatorului. • • • • • • •
6
- Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea.
3.Efectuarea ascultării. Etapele ascultării. Cadrul legal ce trebuie urmat în ascultarea învinuitului sau inculpatului este dat de art. 70 – 72 din C.P.P. al Romaniei. Sintetizînd aceste prevederi legale putem afirma că ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape principale: 1. Identificarea 2. Ascultarea liberă 3. Ascultarea dirijată Înainte de a trece la prima etapă a ascultării, respectiv identificarea, anchetatorul, pentru a obţine rezultatul scontat are obligaţia de a crea un cadru propice ascultării astfel:- Crearea unei atmosfere favorabile ascultării. Ascultarea se realizează într-un cadru sobru, în prezenţa apărătorului şi fără a fi de faţă alţi învinuiţi, martori, parte vătămată sau alte persoane implicate în cauză. - Adoptarea de către anchetator a unei atitudini demne, în raport de autoritatea pe care o reprezintă Se va evita comportamentul arogant,ironic,jignitor. - Crearea unei atmosfere propice confesiunii, mărturisirii, din chiar momentul primului contact. Aceasta impune din partea anchetatorului o atitudine pozitivă, încredere în propria personalitate şi respect faţă de fiinţa umană.
Etapele ascultării 1.IDENTIFICAREA Constă în verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului. Se realizează prin întrebarea invinuitului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, porecla, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părintilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale. 2.ASCULTAREA LIBERĂ După identificare organul de anchetă are obligaţia să aducă la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgîndu-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul doreşte să depună declaraţia solicitată, va fi lasat să facă o relatare liberă şi va da o declaraţie scrisă cu privire la învinuirea ce i se aduce. În cazul în care învinuitul sau inculpatul refuză să dea o declaraţie sau este în imposibilitatea de a f ace acest lucru, se consemnează într-un proces-verbal. Pe timpul audierii libere o importanţă deosebită o reprezintă conduita organului judiciar. Astfel acesta trebuie să dea dovadă de calm, să urmărească cu atenţie declaraţia fără a întrerupe derularea acesteia sau să facă gesturi sau semne enervante. 3.ASCULTAREA DIRIJATĂ În literatura de specialitate această fază se mai numeşte formularea de întrebări sau faza adresării de întrebări. După ce învinuitul sau inculpatul a depus declaraţia liberă I se pun o serie de întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, la învinuirea ce i se aduce şi cu privire la probele pe care întelege să le propună. Aceste întrebări pot fi: - cu caracter general. Sunt întrebări care privesc fapta în ansamblul ei. - întrebări problemă. Sunt întrebări necesare pentru lămurirea unor aspecte. - întrebări de detaliu. Sunt întrebări ce urmăresc lămurirea unor amănunte. • • •
7
Adresarea întrebărilor se poate realiza prin mai multe procedee tactice: a) Procedeul ascultării progresive. Problemele sunt prezentate gradat, începînd cu cele de mai mica importanţă. b) Procedeul ascultării frontale . În cadrul acestui procedeu I se prezintă învinuitului sau inculpatului de la început proba cea mai concludentă şi care nu poate fi combatută. c) Procedeul ascultării repetate. Este procedeul prin care ascultarea învinuitului sau inculpatului se repetă de două sau mai multe ori. Este folosit în cazul în care învinuitul sau inculpatul depune declaraţii contradictorii sau mincinoase. d) Tactica ascultării încrucişate Acest procedeu se bazează pe momentul psihologic şi se realizează de două sau mai multe persoane în acelaşi timp. e) Tactica ascultării succesive Se realizează ascultarea învinuitului sau inculpatului de două sau mai multe persoane succesiv, mizîndu-se pe posibilitatea ca acesta să devină mai comunicativ faţă de unul dintre anchetatori . f )Tactica întîlnirilor surpriză Constă în faptul că în timpul audierii învinuitul sau inculpatul să vadă unul sau mai multi complici. Prezentarea trebuie realizată întamplător şi fără a se discuta despre acest aspect. g) Tactica exploatării complexului de vinovăţie Se foloseşte în cazul învinuitului sau inculpatului sensibil, care este marcat de cele întîmplate. Orice procedeu este folosit se impun o serie de cerinţe generale : Întrebările trebuie să fie concise şi la obiect. Nu se pun întrebări sugestive. Nu se insistă aberant pentu obţinerea unor declaraţii pozitive, de recunoaştere. Declaraţia nu trebuie să conţină expresii triviale. Învinuitul sau inculpatul nu este lăsat să citească alte declaraţii sau să depună declaraţii scrise acasă. În fiecare declaraţie se va menţiona ora începerii şi terminării ascultării. • • • • • •
4. Consemnarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului. Baza legală care indică expres modul de consemnare a declaraţiilor este art. 73 din C.P.P. Analizînd din punct de vedere tactic criminalistic, acest aspect putem concluziona următoarele: Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de către anchetator. În declaraţie se vor consemna relatările învinuitului sau inculpatului precum şi ora începerii şi terminării ascultării. După ce a fost scrisă declaraţia se citeste învinuitului sau inculpatului iar dacă acesta solicită I se dă să o citească personal. Dacă învinuitul sau inculpatul este de acord cu cele consemnate în declaraţie, semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Dacă învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze se va consemna aceasta în declaraţia scrisă. Dacă învinuitul sau inculpatul are de făcut precizări sau revine asupra unor aspecte din declaraţie, acestea vor fi consemnate în declaraţie. Declaraţia va fi semnată de cel care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului. În cazul în care la ascultare au participat şi apărătorul, interpretul sau alte persoane vor semna şi acestea declaraţia scrisă. Un aspect de o importanţă majoră în consemnarea declaraţiei este “fidelitatea consemnării celor relatate”. Astfel se vor consemna în scris exact expresiile folosite de către învinuit sau inculpat, pentru a se remarca poziţia sa din momentul respectiv. Este posibil ca ulterior să revină asupra unor aspecte sau să le retracteze,în momentul cînd citeşte declaraţia şi constată că expresiile respective îl dezavantajează. • •
•
•
•
•
• •
8
Consemnarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza şi prin înregistrarea pe bandă magnetică sau video-magnetică. Acest mijloc tehnic are avantajul că reprezintă legal un mijloc de probă şi nu dă posibilitatea învinuitului sau inculpatului să-şi retracteze declaraţia sau să nu recunoască ulterior.
Aprecierea declaraţiilor. Verificarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului se efectuează operativ şi temeinic pentru a se cunoaşte poziţia pe care se situează acesta în cadrul cercetării şi a-l determina să facă declaraţii conforme cu realitatea. Verificarea declaraţiilor se realizează prin: - compararea conţinutului cu datele şi probele administrate şi verificate anterior ascultării. - verificarea prin efectuarea de percheziţii domiciliare,ridicări de obiecte şi înscrisuri, confruntări, expertize, constatări tehnico-stinţifice, reconstituiri - verificări în evidenţele instituţiilor statului sau a unor persoane juridice - ascultarea altor persoane decat cele care au legatură directă cu fapta cercetată
5. Particularităţile ascultării diferitelor categorii de persoane Ascultarea învinuitului sau inculpatului minor Ascultarea învinuitului sau incupatului minor urmează aceeasi procedură ca în cazul învinuitului sau inculpatului major cu unele precizări de ordin legislativ sau tactic. - Învinuitul sau inculpatul minor este audiat obligatoriu în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu. - Învinuitul sau inculpatul minor este citat şi adus în camera de anchetă, operativ, fără a discuta cu părinţii sau alţi majori despre faptă. - Organul judiciar are obligaţia să invite la interogatoriu persoana căreia minorul îi este încredinţat spre creştere şi educare, unul dintre părinţi, tutorele sau reprezentantul autorităţii tutelare.
- La întocmirea planului de cercetare se va ţine seama de gradul de dezvoltare psiho-intelectuală a învinuitului minor. - Se vor evita întrebările capcană sau cele sugestive, deoarece minorii au un grad de sugestibilitate mai mare decît adultii. - La consemnarea declaraţiilor, faptele şi împrejurările vor fi fixate în ordinea relatării, cu lexicul minorului. Tactica ascultării martorilor
1.Noţiune, scop şi importanţa ascultării martorilor. Mărturia mai este denumită şi probă testimonială. Ea este unul dintre cele mai vechi mijloace de probă, putîndu-se afirma că a apărut o dată cu justiţia. Baza legală se regăseşte în secţiunea a IIIa articolele 78- 86 din Codul de procedură penală al Romaniei. Definiţie Ascultarea martorilor este actul procedural prin care anumite persoane despre care există o certitudine sau o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare. Declaraţiile martorilor sunt acele relatări făcute în faţa organelor judiciare de către persoanele care au cunoştinţe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal. Scopul ascultării martorilor: - stabilirea împrejurărilor în care a fost săvîrşită infracţiunea. - obţinerea de date privind metodele şi mijloacele folosite de făptuitor la comiterea faptei. - stabilirea identităţii făptuitorilor. 9
- stabilirea contribuţiei fiecărui făptuitor la pregătirea şi comiterea faptei. - identificarea activităţilor desfăşurate de făptuitor înainte şi după comiterea faptei. - identificarea locurilor unde au fost ascunse bunurile provenite din infracţiune sau a obiectelor care au servit la săvîrşirea infracţiunii. - identificarea persoanelor care şi-au însuşit sau au cumpărat bunurile provenite din furt. - obţinerea unor date privind complicii, investigatorii şi tăinuitorii. - obţinerea unor date care să permită extinderea cercetărilor. - identificarea locurilor unde şi-a ascuns faptuitorul bunurile personale in vederea sustragerii acestora de la indisponibilizare prin măsuri asigurătorii. Pentru a se dobîndi calitate procesuală de martor trebuie întrunite următoarele condiţii: Existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare. Existenţa unei persoane care cunoaşte fapte sau împrejurări de natură să ajute la aflarea adevărului în procesul penal. Ascultarea persoanei cu privire la datele pe care le cunoaşte. Ca regulă generală se poate afirma că orice persoană fizică poate fi ascultată ca martor, inclusiv persoanele cu infirmităţi fizice. De la această regulă legea prevede o serie de excepţii cu referire la anumite categorii de persoane: 1. minorul pînă la vîrsta de 14 ani poate fi audiat ca martor în prezenţa părintelui, tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare. 2. persoane care nu pot avea calitatea de martor în procesul penal. În această categorie sunt incluse persoanele care au obligaţia de a păstra secretul profesional.(avocaţii, medicii, notarii, preoţii). 3. persoane care nu pot fi ascultate ca martor în procesul penal. Din această categorie fac parte: apărătorul, partea vătămată care participă în proces, reprezentanţii părţilor. 4. persoane ce nu pot fi obligate să depună mărturie. Din această categorie fac parte soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului. Prin rude apropiate ale învinuitului sau inculpatului se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora precum şi persoanele devenite rude prin înfiere. În cadrul procesului penal martorul are o serie de obligaţii şi drepturi: OBLIGAŢII Să se prezinte la locul, ziua indicate în citaţie. Să declare tot ce cunoaşte în legătură cu fapta. Să depună declaraţia personal, nu se poate face prin reprezentare. Să respecte condiţiile stabilite în programul de protecţie a martorilor, vizînd furnizarea informaţiilor pe care le deţine. DREPTURILE MARTORULUI Protecţia împotriva violenţelor sau ameninţărilor. Semnarea declaraţiei numai în măsura în care este de acord cu conţinutul. Refuzul de a răspunde la întrebările care nu au legătură cu fapta pentru care este ascultat. Restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea şi cea de la organul judiciar. Ascultarea individuală. Să beneficieze de prevederile legii privind protecţia martorilor. Referitor la mărturie se pune problema autenticităţii celor declarate. Practica a demonstrat faptul că depoziţiile martorilor au un grad ridicat de relativitate. Principalele cauze ale relativităţii sunt: - Imperfecţiunea organelor de simţ ale omului. - Procese psihice distorsionate (subiectivismul, selectivitatea psihică, constructivismul). - Convingerea cvasi generală a mediilor judiciare este că declaraţia martorului trebuie să fie o reproducere absolut fidelă a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică. - Particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţiale în luarea declaraţiilor şi evaluarea acestora. • •
•
• • • •
• • • • • •
10
2. Pregătirea ascultării martorilor Ascultarea martorilor necesită o pregătire prealabilă atît în cauzele simple cît şi în cele complexe. Această pregătire ajută persoana care efectuează ancheta judiciară să obţină o declaraţie mult mai valoroasă. În faza de pregătire a ascultării martorilor, de regulă se efectuează următoarele activităţi: a) STUDIEREA DOSARULUI CAUZEI Studiind cu atenţie şi amănunţit toate actele existente în dosarul cauzei stabilim: -natura faptei săvîrşite -persoanele din rîndul cărora putem alege martori -condiţiile în care s-a comis fapta -posibilităţile de percepţie ale persoanelor ce urmează a fi audiate ca martori -modul de operare folosit de infractor b)CUNOAŞTEREA PERSOANEI CE URMEAZĂ A FI ASCULTATĂ Cunoaşterea persoanei ce urmează a fi ascultată se realizează înainte de întîlnirea cu acesta şi în momentul întîlnirii. Înainte de întîlnirea cu martorul, anchetatorul, prin investigaţii şi verificări în evidenţe, stabileşte datele de identificare, profilul moral, gradul de rudenie cu făptuitorul, pregătirea, starea de sănătate ale martorului. În momentul cînd anchetatorul are în faţă martorul, folosind cîteva întrebări şi o scurtă discuţie în afara cauzei, poate afla o serie de date despre persoana martorului. c) ÎNTOCMIREA PLANULUI DE ASCULTARE Planul de ascultare a martorului este întocmit de persoana care urmează să realizeze ascultarea. De regulă un asemenea plan se întocmeşte în cauze complexe, dar este bine ca şi în cauze simple, dacă există posibilitatea să se întocmească de asemenea planuri pentru a se evita o audiere incompletă şi implicit rechemarea martorului la audieri. Planul de ascultare cuprinde: -cauza şi persoana care va fi audiată ca martor. -problemele care trebuie lămurite. -mijloacele de probă care vor fi folosite. -întrebările ce vor fi folosite, succesiunea şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească. -variante de întrebări pentru martorii de rea-credinţă. d) ASIGURAREA PREZENŢEI PERSOANELOR PREVĂZUTE DE LEGE LA AUDIERE (în anumite cazuri). Se asigură prezenţa la audiere a reprezentanţilor legali, experţi, interpreţi. e)STABILIREA ŞI AMENAJAREA LOCULUI ASCULTĂRII De regulă locul de ascultare este sediul organului de urmărire penală . După caz martorul poate fi audiat la domiciliul său, la locul de muncă, la locul faptei, la locul de deţinere în cazul deţinuţilor.
3.Efectuarea ascultării martorilor Ascultarea propriu-zisă a martorului, rezultatul acestei activităţi precum şi forţa probantă a mărturiei depind de pregătirea activităţii de pregătire profesională a anchetatorului şi de particularităţile psihologice ale celor implicaţi. Ascultarea martorului cuprinde trei etape : 1. Verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale. În această etapă anchetatorul va verifica datele personale ale martorului precum şi legăturile sale cu fapta şi făptuitorul. De asemenea va stabili existenţa vreunui grad de rudenie cu făptuitorul sau dacă există cauze care împiedică folosirea sa ca martor. Obligatoriu martorul depune jurămîntul după care este atenţionat că are obligaţia de a relata adevărul, în caz contrar săvîrşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. 2. Relatarea liberă sau spontană. 11
După ce ofiţerul anchetator a stabilit clar că sunt întrunite toate condiţiile legale pentru ascultare şi persoana este de accord să depună mărturie va solicita acesteia să declare ceea ce cunoaşte în legătură cu fapta anchetată. Pe parcursul ascultării libere nu se pun întrebări, nu se gesticulează şi nu se întrerupe relatarea martorilor. În cazul în care martorul se îndepărtează mult de la problemele care ne interesează, poate fi oprit şi îndrumat să insiste pe aspectele care ne interesează . Tot ceea ce declară martorul va fi consemnat în declaraţie. 3. Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor. În mod normal după relatarea liberă a martorului, declaratia ar trebui încheiată, însă de cele mai multe ori relatările sunt incomplete şi este necesară intervenţia organului judiciar cu o serie de întrebări. După adresarea întrebărilor, organul de anchetă ascultă răspunsul şi-l consemnează în declaraţie aşa cum a fost relatat de martor. Întrebările care se adresează martorilor sunt: - ÎNTREBĂRI TEMĂ:Ce cunoaşteţi în legătură cu..........? - ÎNTREBĂRI PROBLEMĂ:Cum era îmbrăcată victima în ziua săvîrşirii infracţiunii? - ÎNTREBĂRI DETALIU:Pe cuţitul din mîna făptuitorului aţi văzut pete de sînge? - ÎNTREBĂRI DE COMPLETARE: sunt adresate în vederea lămuririi unor aspecte la care martorul nu a făcut referire. La ce distanţă vă aflaţi cînd.......? - ÎNTREBĂRI DE REAMINTIRE - ÎNTREBĂRI DE CONTROL: se adresează pentru a se verifica siguranţa martorului.
4. Consemnarea şi aprecierea declaraţiilor. Rezultatele ascultării martorului se consemnează în scris. Ca suport de consemnare a rezultatelor audierii se foloseşte “declaraţia formular”. Aceasta cuprinde toate rubricile necesare respectării prevederilor procesual legale privind audierea martorilor. În cazul cînd martorul doreşte să-şi consemneze singur declaraţia, i se pune la dispoziţie coala de hîrtie şi se urmăreşte ca declaraţia să cuprindă date cu privire la jurămînt şi la acordul de a depune mărturie. Se poate întîlni în practică, şi situaţia cînd din diferite motive declaraţia nu poate fi consemnată în mod normal şi se procedează la consemnarea acesteia într-un proces-verbal. Aceste cazuri sunt izolate. Declaraţiile se consemnează fără adăugiri sau ştersături şi de regulă cu aceleaşi cuvinte folosite de maror. După consemnare, declaraţia martorului se semnează de către acesta precum şi de persoanele prezente la audiere. Înainte de a se semna declaraţia, organul de anchetă are obligaţia de a citi martorului declaraţia sau dacă acesta solicită, să-i permită să o citească personal. De asemenea martorul este întrebat dacă are de făcut obiecţii sau completări la cele consemnate. Despre toate aceste activităţi se face vorbire în declaraţie. Activitatea de ascultare a martorilor mai poate fi fixată pe bandă magnetică sau videomagnetică. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor cade în sarcina organului de anchetă. Pe timpul ascultării organul judiciar îşi poate da seama dacă martorul este sincer sau nu. Apoi cele declarate de martor sunt verificate în comparaţie cu celelalte probe şi mărturii existente la dosarul cauzei. În cazul în care între declaraţiile martorilor există contradicţii se poate proceda la confruntarea acestora. În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificărilor, mărturia urmează a fi reţinută dacă se constată a fi verificată sau, dimpotrivă urmează a fi înlăturată total sau în parte dacă nu este sinceră. Trebuie menţionat faptul că mărturiile nu constituie probe exclusive în cauza penală, ele trebuie să se armonizeze, să se coroboreze cu celelalte probe.
12
5.Particularităţile ascultării diferitelor categorii de persoane. Categoriile de persoane care pot fi audiate în calitate de martor şi pentru care apar o serie ce aspecte specifice sunt : Ascultarea martorilor oculari. De la persoanele care au perceput momentele infracţiunii, personal se pot obţine mărturii complete şi fidele. Ascultarea martorilor care au luat la cunoştinţă indirect despre împrejurările comiterii faptei. În aceste cazuri se impune verificarea sursei de la care a luat informaţia martorul, ideal fiind chiar ascultarea acestor surse. Ascultarea martorilor propuşi de părţi. De cele mai multe ori în procesul penal, părţile propun martori. Aceştia trebuie obligatoriu audiaţi, iar la audiere să se ţină cont şi să se consemneze în declaraţie atît întrebările puse de organul judiciar cît şi răspunsurile formulate de martor. Ascultarea minorilor. Legea nu prevede concret o vîrstă de la care o persoană poate fi audiată ca martor, însă practica a demonstrat faptul că minorul pînă la 10-12 ani este bine să fie audiat doar ăn cazuri excepţionale şi în condiţii speciale. Pînă la vîrsta de 14 ani minorul va fi asistat obligatoriu în camera de anchetă. De regulă pentru ascultarea martorilor minori se aplică aspectele de ordin tactic generale, diferenţele fiind impuse de excepţiile privind formularea întrebărilor şi limbajul folosit, în concordanţă cu vîrsta martorului minor. Ascultarea martorilor în vîrstă. După vîrsta de 65 ani şi mai accentuat dupa 70-75 ani particularităţile psihologice ale persoanelor intră sub influenţa procesului de îmbătrînire. De asemenea din punct de vedere al simţurilor, percepţia evenimentelor este denaturată. Avînd în vedere aceste aspecte marturia persoanelor în vîrstă trebuie analizată în mod critic şi cu mare atenţie. Ascultarea persoanelor cu handicap. În principiu orice persoană fizică poate fi ascultată ca martor în procesul penal, deci şi persoanele cu handicap(surd, mut, debilitate mintală, orb). Ascultarea acestor persoane se efectuează in condiţii speciale. Astfel la audierea surdo-muţilor vom folosi interpreţi, la audierea bolnavilor psihici vom folosi medici de specialitate. Precizăm faptul că persoanele cu handicap psihic nu este indicat să fie audiate decît în cazuri de excepţie. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba romană. Persoanele care nu cunosc limba romană şi nu se pot exprima individual vor fi audiate în prezenţa unui interpret. Interpretul va traduce declaraţia martorului după ce depune un jurămînt, care-l obligă să păstreze secretul. Dacă interpretul nu traduce corect întrebările sau răspunsurile săvîrşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. •
•
•
•
•
•
•
ASCULTAREA PĂRŢII VĂTĂMATE 1.Noţiune, importanţă, scop. În cazul comiterii unei infracţiuni, pe lîngă subiectul activ(făptuitorul), care comite fapta, apare şi subiectul pasiv(persoana care suferă vătămarea). Referitor la subiectul pasiv, apare situaţia că acesta este pasiv general şi pasiv special. Subiectul pasiv general este reprezentat în cazul nostru de către statul roman, evident prin instituţiile sale. Subiectul pasiv special este reprezentat de persoana care a suferit o vătămare şi participă în procesul penal.
13
Analizînd aspectul prezentat mai sus, concluzionăm că Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii unei infracţiuni. Dacă această persoană participă în procesul penal va căpăta calitatea de parte vătămată. Definiţie. Partea vătămată este subiectul pasiv al infracţiunii, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal. Parte vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică. Calitatea de parte vătămată în procesul penal nu se dobîndeşte în mod automat ci prin exprimarea expresă a voinţei în acest sens. Importanţa. Ascultarea părţii vătămate are o importanţă deosebită în stabilirea situaţiei de fapt, a datelor despre făptuitor şi despre bunurile furate. Scop Persoana vătămată este audiată şi cu privire la poziţia sa de a se prezenta în proces ca parte vătămată. Partea vătămată trebuie să aibă un rol activ în realizarea procesului penal, motiv pentru care va fi audiată de cîte ori situaţia o impune şi de cîte ori aceasta solicită din proprie iniţiativă să fie audiată. Prin audierea părţii vătămate se realizează: cunoaşterea acesteia sub toate aspectele; informarea organului de anchetă cu privire la activitatea infracţională (timp, loc, mediu); identificarea autorului faptei (cînd a fost văzut de victimă); stabilirea prejudiciului creat şi detaliat a bunurilor produs al infracţiunii. 2.Pregătirea în vederea ascultării Pregătirea în vederea ascultării părţii vătămate este necesară şi se realizează pentru fiecare caz în parte. În cazul ascultării persoanei vătămate, în prima fază a comiterii faptei, sau cu ocazia sesizării faptei, nu este posibilă o pregătire, dar va conta profesionalismul ofiţerului anchetator, precum şi faptul audierii ulterioare în calitate de parte vătămată. ACTIVITĂŢI: a) Studierea dosarului cauzei. Organul de anchetă studiază actele existente la dosar pînă la acea dată(P.V. de C.F.L. ;P.V. de percheziţie, certificate medico-legale, declaraţii) pentru a stabili: - persoanele ce urmează a fi ascultate. - problemele ce trebuie avute în vedere. - natura infracţiunii comise, persoanele implicate şi valorile vizate. - dacă victima se cunoaşte cu făptuitorul. - starea de sănătate a victimei . - natura, întinderea prejudiciului cauzat şi posibilităţile de recuperare ale acestuia. - determinarea părţii responsabile civilmente pentru a fi introdusă în procesul penal. b) Cunoaşterea personalităţii şi trăsăturilor psihice ale părţii ce urmează a fi ascultată. Pentru obţinerea unor depoziţii conforme cu realitatea, organul judiciar trebuie să cunoască: -dacă victima a perceput nemijlocit procesul acţiunii infracţionale. -personalitatea părţii vătămate. -trăsăturile psihice şi comportamentale. -eventuale boli psihice sau fizice. -cercul de relaţii ale victimei. -antecedentele morale, contravenţionale şi penale ale victimei. -interesul persoanei vătămate în soluţionarea cauzei. c) Întocmirea planului de ascultare Întocmirea planului de ascultare este activitatea pregătitoare principală, deoarece de aceasta depinde rezultatul audierii. Planul de ascultare va cuprinde: Problemele care urmează a fi lamurite prin ascultarea părţii vătămate. Materialul probator folosit în timpul audierii. • •
14
Ordinea în care va fi folosit materialul probator. Întrebările adresate părţii audiate. Ca o remarcă practică se impune să precizăm că planul de ascultare trebuie să fie flexibil în sensul de a putea fi adaptat la diferite situaţii neprevăzute. • •
d) Stabilirea locului unde urmează a se efectua ascultarea şi asigurarea condiţiilor materiale necesare. e) Stabilirea mediului de aducere a persoanei la locul fixat pentru ascultare. f) Asigurarea prezenţei interpretului, tutorelui, părintelui ori educatorului şi a apărătorului. 3.Efectuarea ascultării. Etapele ascultării. Ascultarea părţilor în procesul penal este statuată legal în art. 75-77 c.p.p. Din art. 77 c.p.p. rezultî clar “ascultarea părţii vătămate se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. Deci, la ascultarea părţii vătămate vom folosi aceleaşi modalităţi de ascultare ca şi la celelalte părţi, etapele de ascultare fiind următoarele: a) verificarea identităţii părţii vătămate Organul judiciar este obligat să asigure un cadru de ascultare sobru, lipsit de factori stresanţi şi să privească persoana ce va fi ascultată într-o manieră corectă. După ce mediul de ascultare a fost realizat se procedează la verificarea identităţii persoanei ce urmează a fi ascultată, mai exact vor fi verificate actele de identitate. b) relatarea liberă sau spontană Etapa relatării libere va fi iniţiată de ofiţerul anchetator prin adresarea unei întrebări la modul general, de exemplu, “Relataţi tot ce cunoasteţi despre fapta comisă în data de……. a cărei victimă aţi fost. Partea vătămată este lăsată să relateze liber tot ce cunoaşte fără a fi întreruptă sau canalizată spre o anumită variantă prin întrebări sugestive. c) ascultarea dirijată sau ascultarea prin adresarea de întrebări. De multe ori persoana ascultată datorită calităţilor sale fizice şi psihice redă fidel situaţia de fapt şi lămureşte toate aspectele în cadrul relatării libere. Există însă foarte multe cazuri în care pentru lămurirea în totalitate a situaţiei de fapt este necesară intervenţia organului judiciar prin întrebări. Întrebările folosite sunt întrebări de detaliu clasificate în: - întrebări de completare – în cazul cînd persoana relatează mai puţin decît ceea ce a perceput sau cunoaşte. - întrebări de precizare – se adresează pentru detalierea unor aspecte la care partea vătămată a facut referiri dar neclare. - întrebări ajuăatoare – sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor. - întrebări de control – pentru verificarea unor afirmaţii sub aspectul exactităţii sau veridicităţii. 4.Consemnarea şi aprecierea declaraţiilor. Declaraţiile părţilor ascultate în procesul penal se consemnează în scris, personal de persoana ascultată. În cazul în care din diferite motive persoana ascultată nu poate consemna singură declaraţia, acest lucru va fi făcut de organul de urmarire penală. Declaraţia trebuie să cuprindă: Datele de identificare ale persoanei ascultate. Faptele şi împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea. Persoana făptuitorului. • • •
15
Menţiunea aducerii la cunoştinţă a posibilităţii de obţinere. (parte civilă, parte responsabilă
•
civilmente). Cuantumul pagubei produse prin infracţiune. Suma cu care se constituie parte civilă în procesul penal. Semnătura părţii ascultate pe fiecare pagină a declaraţiei. Semnatura interpretului, reprezentantului autorităţii tutelare, părinte, tutore, curator, educator, dacă au participat la ascultare. Semnatura apărătorului, dacă a participat la ascultare. Data şi viza organului judiciar în faţa căruia a fost dată declaraţia. • • • •
• •
Verificarea şi aprecierea declaraţiilor. Verificarea declaraţiilor părţii vătămate este necesară pentru a se stabili corectitudinea şi veridicitatea sa. Această activitate se realizează prin compararea depoziţiei persoanei ascultate cu celelalte declaraţii, datele obţinute la C.F.L. şi alte date referitoare la fapta cercetată, existente la dosarul cauzei. Aprecierea declaratiilor se face ţinînd cont de modul în care acestea se coroborează cu întregul material probator administrat în cauză, precum şi în funcţie de persoana audiată, caracteristicile fizice şi psihice ale acesteia. Modalitatea de ascultare a părţii vătămate se foloseste şi la ascultarea celorlalte părţi din procesul penal, respectiv partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
TACTICA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI -- NOŢIUNE: Cercetarea la faţa locului constituie un procedeu probatoriu care serveşte la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. În codul de procedură penală, cercetarea la faţa locului este legiferată în capitolul II, mijloace de probă, secţiunea XII, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, art. 129. În legea procesual penală nu este explicat expres termenul “ FAŢA LOCULUI” dar în art. 30, punctul 4 din codul de procedură penală este definit “locul săvîrşirii infracţiunii” ca “ locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Această definiţie include şi noţiunea de “locul faptei” care diferă de la caz la caz.
- IMPORTANŢA a) Organul judiciar are posibilitatea de a prefigura mental: - modul cum a acţionat făptuitorul - obiectele pe care le-a atins - căile de acces către locul unde a fost săvîrşită fapta - locul pe unde făptuitorul a părăsit cîmpul infracţional - dacă au acţionat unul sau mai mulţi făptuitori - dacă au rezultat una sau mai multe victime. - starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii infracţiunii (bolnav psihic, stare de beţie e.t.c.) b) Este condiţia de bază şi punctul de pornire in investigarea criminalistică a infracţiunilor. 16
c) Pe baza rezultatelor cercetării la faţa locului, se determină direcţiile investigaţiilor în cauză. d) Prevenirea; prin descoperirea şi valorificarea mijloacelor materiale de probă se realizează tragerea la răspundere penală a făptuitorului. e) Contribuie decisiv la lămurirea multor probleme ale investigării criminalistice. - dovedirea existenţei unei infracţiuni = prin urmele descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului. - activităţile desfăşurate de făptuitor. - bunurile care au fost distruse sau care lipsesc = prezintă importanţă majoră în stabilirea mobilului sau a scopului infracţiunii. - persoanele care au perceput sau ar fi putut percepe împrejurările comiterii faptei = prezintă importanţă pentru stabilirea din rîndul acestora a martorilor.
- SARCINI 1. Examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvîrşirii infracţiunii. 2. Căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă precum şi fixarea procesuală a acestora. 3. Elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei = loc, timp, activităţi desfăşurate, metode şi mijloace folosite, mobil, scop, urmările produse e.t.c. 4. Determinarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvîrşirea infracţiunii şi a măsurilor de prevenire care se impun.
- TRĂSĂTURI 1.Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială = precede în timp toate celelalte activităţi. 2.Cercetarea la faţa locului este o activitate urgentă = se efectuează imediat, deoarece orice întîrziere duce la modificarea locului faptei. 3.Cercetarea la faţa locului este o activitate obligatorie = perceperea nemijlocită a situaţiei locului faptei nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate. 4.Cercetarea la faţa locului este o activitate care de regulă nu se poate repeata = o dată efectuată C.F.L. locul faptei suferă modificări, iar reluarea acesteia nu ar mai avea rezultatul scontat.
II. SARCINILE LUCRĂTORILOR DE POLIŢIE CARE AU AJUNS PRIMII LA FAŢA LOCULUI 1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medical. - Este de o importanţă majoră avînd în vedere că salvarea victimelor în viaţă constituie o sarcină prioritară. 2. Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea şi reţinerea făptuitorilor sau – după caz- luarea măsurilor de urmărire şi prindere a acestora. - Înainte de a îndepărta persoanele de la faţa locului se face o selecţie a acestora. 3. Conservarea aspectului locului faptei prin: îndepărtarea curioşilor, interzicerea pătrunderii în cîmpul infracţiunii, asigurarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în raport cu natura acestora, natura locului faptei şi condiţiile meteorologice existente. 4. Încunoştiinţarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la f aţa locului. În prezent sunt în vigoare “Instrucţiunile nr. 420/2003 privind efectuarea cercetării la faţa locului de către unităţile de poliţie” În articolul nr. 9 al acestei instrucţiuni se menţionează : “ Ofiţerii şi agenţii de poliţie care au luat cunoştintă despre producerea unui eveniment sau săvîrşirea unei infracţiuni, sunt obligaţi, chiar şi în afara 17
orelor de program, să ia de urgenţă măsurile prevăzute la literele a, b, c si d pînă la sosirea echipei de cercetare sau a celor în drept să preia locul faptei.” Măsurile la care face referire textul mai sus menţionat constau în: a) Salvarea victimelor b) Stabilirea perimetrului cămpului infracţiunii şi luarea măsurilor de semnalizare, avertizare şi pază c) Conservarea urmelor, a obiectelor purtătoare de urme şi a mijloacelor materiale de probă. d) Identificarea martorilor oculari şi organizarea urmăririi făptuitorului.
III. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI. Măsurile pregătitoare parcurg două etape: 1. Măsuri pregătitoare pînă la deplasarea la faţa locului. 2. Măsuri pregătitoare după sosirea la faţa locului.
LOCULUI
1. MĂSURI PREGĂTITOARE PÎNĂ LA DEPLASAREA LA FAŢA
a) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării. Sesizarea se face prin plîngere, denunţ sau din oficiu şi este primită de ofiţerul de serviciu sau de o persoană anume desemnată în acest sens. Verificarea impune: - identificarea persoanei care a făcut plîngerea sau denunţul. - verificarea sesizării = se impune cînd aceasta a fost făcută telefonic. - stabilirea locului evenimentului. - natura faptei comise. b) Asigurarea tehnico – materială - Pregătirea trusei criminalistice universale - Pregătirea trusei fotografice - Pregătirea autolaboratorului criminalistic - Dotarea echipei cu aparatura necesară pentru filmare - Dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi ţinerii legăturii între ei c) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului. Ajungerea la locul faptei în timp optim( 10 – 15 minute) asigură o bună desfăşurare a cercetării şi rezultate bune. d) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor asistenţi. - Specialiştii în funcţie de fapta comisă: - medic legist = la omor - expert = la incendii, explozii - inginer = accidente de circulaţie - Apărătorul = în cazul cînd autorul a rămas la faţa locului, este reţinut sau arestat. - Martorii asistenţi = procedura prevede doi martori asistenţi pregătiţi dinainte, nu este indicat să fie luaţi din rîndul persoanelor existente la faţa locului care au asistat la eveniment.
2. MĂSURI PREGĂTITOARE DUPĂ SOSIREA LA FAŢA LOCULUI 18
a) Informarea operativă cu privire la situaţia de la locul faptei. Se vizează stabilirea exactă a celor întîmplate ( natura faptei, consecinţe, existenţa vitimelor, numărul acestora, despre făptuitor, e.t.c.) b) Verificarea modului în care au acţionat cei sosiţi primii la faţa locului. c) Determinarea modificărilor survenite în aspectul iniţial al locului faptei. Se va stabili dacă au fost făcute modificări, modul de producere al acestora, persoanele care le-au produs şi în ce scop, pentru a se da posibilitatea unei interpretări corecte a mecanismului de formare a urmelor. d) Delimitarea corectă a locului ce urmează a fi cercetat Esenţial = limitele locului trebuie întotdeauna să fie mai largi e) Continuarea măsurilor de pază a locului faptei şi de identificare a martorilor oculari şi persoanelor suspecte. Se efectuează de către membrii echipei de cercetare după ce au luat la cunoştinţă de constatările celor sosiţi primii la locul faptei. f) Stabilirea măsurilor concrete de cercetare a locului faptei. În literatura de specialitate sunt agreate următoarele metode: - Metoda obiectivă = constă în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor, într-o anumită ordine stabilită de şeful echipei. - Metoda subiectivă = căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor se face urmînd fidel traseul presupus a fi fost făcut de autor din momentul intrării şi pînă în momentul părăsirii locului faptei. - Metoda combinată = foloseşte alternativ strategia metodei obiective şi subiective Este important de a se stabili modul de examinare a locului faptei respective de la centru către exterior sau invers. Cercetarea locului faptei de la centru către periferie este considerată mai eficientă.
IV. EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI Efectuarea cercetării la faţa locului necesită calm, prudenţă şi efort în vederea realizării scopului urmărit şi cuprinde două faze: 1. FAZA STATICĂ = activitatea se limitează doar la cunoaşterea stării de fapt, a urmelor, şi a mijloacelor materiale de probă fără atingerea sau schimbarea poziţiei acestora. 2. FAZA DINAMICĂ = se execută examinarea detaliată şi în mişcare a fiecărei urme şi a fiecărui mijloc material de probă. În anumite cazuri, în funcţie de fapta comisă, activităţile specifice celor două faze se întrepăund.
1. FAZA STATICĂ -Activităţi : a) Observarea locului faptei În locurile deschise observarea se face prin parcurgerea perimetrului ce urmează a fi cercetat, iar în încăperi observarea se face dintr-un singur loc. b) Orientarea locului ce urmează a fi cercetat Orientarea locului faptei se face în două moduri: - orientarea topografică-geografică = constă în determinarea poziţiei obiectelor sau a unor lucruri în funcţie de punctele cardinale. - orientarea criminalistică = constă în determinarea poziţiei unei urme sau mijloc material de probă în interiorul perimetrului de cercetat. c) Executarea fotografiilor de orientare şi a fotografiilor schiţă. - Fotografia de orientare = fixează întregul loc al faptei împreună cu împrejurimile, pentru a oferi o imagine asupra raportului dintre locul propriu zis al faptei şi zona înconjurătoare. 19
- Fotografia schiţă = redă exclusiv locul unde s-a produs infracţiunea sau evenimentul, pentru a fixa locul faptei cu tot ce are el caracteristic. d) Pătrunderea în cîmpul infracţiunii sau în perimetrul unde s-a produs evenimentul şi marcarea drumului de acces al echipei de cercetare. Marcarea drumului de acces este atributul specialistului criminalist care pătrunde în cîmpul infracţional însoţit de conducătorul echipei ţi se realizează prin marcarea cu jetoane sau alte obiecte a drumului pe care trebuie să-l parcurgă ceilalţi membri ai echipei, experţi, martori e.t.c. e) Marcarea şi protejarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Această activitate se efectuează prin parcurgerea locului de cercetat de către şeful echipei şi notarea dispunerii topografice a urmelor precum şi relaţia acestora cu celelalte urme şi alte repere. f) Executarea fotografierii urmelor şi obiectelor principale. Aceste fotografii redau imaginea cu cît mai multe amănunte a urmelor precum şi a obiectelor folosite la comiterea faptei. Ex: mijloace de transport, arme de foc, instrumente de efracţie, substanţe chimice, e.t.c. g) Folosirea cîinelui de urmărire. Prin aceasta se realizează prelucrarea urmei de miros uman lăsată la faţa locului de autor, victimă sau alte persoane implicate. Este o activitate foarte importantă şi de urgenţă , care trebuie executată imediat după sosirea la faţa locului. Urmele se iau de regulă dupa hainele purtate de persoanele implicate sau obiectele folosite de acestea. h) Stabilirea şi marcarea locurilor unde ar putea exista microurme. Microurmele sunt părţi mici sau foarte mici ale urmelor formă sau materie, care poartă unele din caracteristicile generale şi individuale, relativ neschimbătoare ale acestora sau ale acţiunilor fizice care leau produs. Clasificarea microurmelor: - microurme ale omului - microurme de natură animală - microurme de natură vegetală - microurme ale obiectelor i) Elaborarea şi verificarea unor versiuni. Faptele şi împrejurările de fapt despre care ia la cunostiinţă echipa cu prilejul cercetării locului faptei permit elaborarea de versiuni, de fapt a unor explicaţii referitoare la natura faptei, modul de operare, participanti, mobil, scop e.t.c. Aceste versiuni sunt verificate imediat prin interpretarea logică a mecanismului de formare a urmelor şi a modificărilor constatate.
2. FAZA DINAMICĂ - Activităţi: a) Căutarea, relevarea şi examinarea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite în cîmpul infracţiunii. Această activitate trebuie executată cu foarte mare răbdare, pentru a nu se omite anumite urme sau a nu se deteriora, nemaiputînd fi folosite. Urmele sunt căutate în funcţie de natura lor Ex: urme papilare = pe obiecte lucioase (geam, mobile) urme de picior = pe sol, duşumea sau obiecte găsite la faţa locului urme de spermă = pe corpul victimei, obiecte de îmbrăcăminte, accesorii, lenjerie de pat. b) Executarea fotografiilor de detaliu. Prin aceasta se evidenţiază detaliile specifice obiectului, modificările suferite şi eventual microurmele purtate. c) Ridicarea, ambalarea şi transportul urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Este o activitate ce se execută în raport de specificul urmei găsite la faţa locului. 20
Ex: urmele papilare = se pot ridica prin transferarea pe pelicula adezivă, fotografiere, ridicarea obiectelor purtătoare de urme. urme de picior = se pot ridica prin mulaje, fotografiere.
V. INTERPRETAREA TEHNICO – ŞTIINŢIFICĂ A
URMELOR DE LA FAŢA LOCULUI
Această activitate are drept scop: - stabilirea relaţiei dintre urme şi fapta săvîrşită - provenienţa urmelor - mecanismul de formare al urmelor - relaţiile dintre urme şi mijloacele materiale de probă Probleme ce se pot lămuri prin interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă. - natura faptei - timpul şi locul săvîrşirii faptei - modul de operare - numărul participanţilor - vîrsta, sexul, comportamentul, înălţimea, profesia făptuitorului - mobilul sau scopul comiterii faptei - obiectele folosite la comiterea faptei - cauzele care au favorizat comiterea faptei sau producerea evenimentului
VI. FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI Constatările făcute cu ocazia cercetării locului faptei pentru a putea fi folosite trebuie să aibă valoare de probă. Pentru a dobîndi valoare de probă, constatările sunt consemnate în mijloace de probă. Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului îl constituie PROCESUL VERBAL. Pe lînga procesul verbal mai pot fi folosite şi alte mijloace de fixare, pe care le putem numi “ auxiliare” şi care se anexează la procesul verbal, cum sunt: - fotografii - schiţe - desene - filme - înregistrări pe bandă magnetică - înregistrări pe bandă videomagnetică
PROCESUL VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI Caractere: - Procesul verbal de consemnare a rezultatelor cercetării la faţa locului este un mijloc de probă cu o semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei. - Procesul verbal de cercetare la faţa locului, reprezintă o dovadă procedurală menită să probeze îndeplinirea tuturor dispoziţiilor cuprinse în legea procesual penală privitoare la cercetarea la faţa locului. Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi fond. 21
Din punct de vedere formal, procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să îndeplinească în primul rînd condiţiile prevăzute de articolul 91 din codul de procedură penală. Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă: - data şi locul unde este încheiat. Procesul verbal de cercetare la faţa locului se întocmeşte obligatoriu imediat după terminarea cercetării locului faptei, la locul faptei. - numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte. În procesul verbal se trec în ordine toţi componenţii echipei operative, cu grad profesional, nume, prenume şi unitatea din care face parte. - numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, cînd există. Pentru a putea fi martor asistent, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă capacitate de exerciţiu deplină. b) să nu aibă interes în cauza investigată. c) să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organele judiciare care efectuează actul procedural respectiv. Este absolut necesar să se consemneze data naşterii martorului asistent, pentru a se documenta cert că are împliniăa vîrsta de 18 ani. - descrierea amanunţită a celor constatate precum şi a măsurilor luate. Această parte a procesului verbal trebuie să conţină în principiu următoarele: * descrierea locului unde s-a comis fapta, inclusiv orientarea acestuia din punct de vedere criminalistic si topografic. * persoanele găsite la faţa locului şi în primul rînd cele care au asigurat paza şi conservarea acestuia pînă la sosirea echipei de cercetare. * modificările survenite în aspectul iniţial al locului faptei, cu indicarea persoanelor care le-au făcut şi a motivelor ce au determinat schimbările respective. * urmele şi mijloacele materiale de probă, descoperite, relevate, fixate şi ridicate, respectîndu-se regulile de descriere a acestora. * menţiune despre faptul că în afara urmelor şi mijloacelor materiale de probă descrise, nu au fost ridicate de la faţa locului, alte obiecte, înscrisuri sau valori. * alte măsuri luate la faţa locului, referitoare la victimă, cadavru, autovehiculul implicat în eveniment. * ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului. * condiţiile atmosferice şi de vizibilitate în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului. * fotografiile judiciare efectuate la faţa locului, cu indicarea mărcii aparatului de fotografiat, a filmului şi sensibilităţii acestuia ( DIN; ASA; GOST) precum şi condiţiile de lumină (naturală; artificială) în care au fost executate fotografiile. * menţiune despre executarea schiţei locului faptei. * menţiune despre folosirea cîinelui de urmărire şi a rezultatului obţinut, cu precizarea că schiţa traseului parcurs şi procesul verbal întocmit cu această ocazie, se anexează la procesul verbal de cercetare la faţa locului. * numele, prenumele, adresa şi ocupaţia persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora. Vor fi întrebate persoanele în cauză dacă au de făcut obiecţiuni cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului cît şi cu privire la cele consemnate în procesul verbal. Răspunsurile sunt consemnate în procesul verbal de cercetare la faţa locului. Ex: “Martorii asistenţi şi persoanele de faţă nu au de făcut obiecţiuni cu privire la modul cum s-a efectuat cercetarea la faţa locului şi la cele consemnate în prezentul proces verbal” * menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Aceste menţiuni se impun a fi făcute în cazul infracţiunilor constatate în flagrant, care se urmăresc la plîngerea prealabilă si care impune efectuarea cercetării la faţa locului. * procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfîrşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele consemnate în conţinut. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în procesul verbal 22
Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să raspundă unor CERINŢE : a) să prezinte în mod obiectiv situaţia de la locul faptei - imaginea fidelă cum a fost percepută de echipa de cercetare. b) să fie complet – se vor consemna absolut toate constatările făcute. c) să fie clar şi précis – descrierea detaliata a urmelor si mijloacelor materiale de proba sub aspectul marimii, caracteristici,culoare e.t.c. d) sa fie concis – mentionarea intr-o forma concentrata a constatarilor facute, fara insa a adduce atingere celorlalte cerinte.
SCHIŢA, FOTOGRAFIA ŞI FILMUL JUDICIAR SCHIŢA Schiţa locului faptei, denumită şi plan schiţă sau desen schiţă, constituie o modalitate de reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului. Altfel spus, schiţa reprezintă redarea în sistem ortogonal a elementelor esenţiale din cîmpul infracţional, mărite sau micşorate la scară. Întocmirea schiţei locului faptei trebuie să respeste următoarele reguli: a) Exactitatea schiţei = constă în fixarea exactă a dimensiunilor obiectelor ce se reprezintă, precum şi a distanţelor şi unghiurilor. b) Cotarea schiţei = reprezintă notarea pe schiţă a dimensiunilor obiectelor reprezentate. c) Întocmirea la scară a schiţei. = în funcţie de situaţia de la faţa locului se va stabili raportul dintre mărimea reală a obiectelor reprezentate şi dimensiunea schiţei (1 : 100; 1 : 50; ) d) Orientarea schiţei = întotdeauna schiţa se orientează după punctele cardinale. e) Claritatea schiţei = schiţa trebuie să cuprindă numai constatările consemnate în procesul verbal, elemente esenţiale absolut necesare înţelegerii situaţiei din teren. f) Reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice = obiectele din schiţă sunt reprezentate prin semne convenţionale care sunt aceleaşi pentru toate organele judiciare. g) Individualizarea schiţei = individualizarea se face prin: - titlu - scara la care s-a întocmit - data, locul şi cauza cercetată - numele, prenumele, calitatea şi organul din care fac parte membrii echipei de cercetare. - semnăturile participanţilor la cercetare Procedee de executare a schiţei: - schiţa executată în proiecţie orizontală - schiţa executată în proiecţie verticală - rabatarea planurilor de proiecţie. - schita în secţiune. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ OPERATIVĂ Fotografia judiciară operativă este un important mijloc de fixare a rezultatelor cercetării locului faptei. Genuri de fotografii: - Fotografia de orientare = redă imaginea locului faptei în întregul său. - Fotografia schiţă = redă în mod fidel o parte din locul infracţiunii excluzînd împrejurimile. - Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor e.t.c. = fixează obiectele cu caracteristicile lor principale. - Fotografia de detaliu = se efectuează în faza dinamică a cercetării locului faptei şi se r eferă la micro şi macro relieful urmelor sau obiectelor izolate. 23
FILMUL JUDICIAR Filmul judiciar reprezintă o metodă tehnică, modernă de fixare a rezultatelor cercetării locului faptei. Avantaje: - surprinde toate activităţile desfasurate la faţa locului în dinamismul lor. - posibilitatea de a surprinde pe peliculă o multitudine de situaţii de fapt, fără o selecţie prealabilă. - oferă un înalt grad de obiectivitate - dă posibilitatea înregistrării rapide a unor persoane şi obiecte ce au legatură cu fapta săvîrşită. - după pelicula cinematografică pot fi executate fotografii mărite.
ÎNREGISTRĂRILE VIDEOMAGNETICE Avantaje: - calitatea superioară a videofonogramei faţă de pelicula cinematografică. - obţinerea imediată a videofonogramei fără a mai fi necesară prelucrarea în laborator. - înregistrarea simultană a imaginii şi a sunetului pe aceeaşi bandă. - imposibilitatea falsificării videofonogramei.
TACTICA CONSTATĂRII INFRACŢIUNII FLAGRANTE 1. Rolul constatării infracţiunii flagrante în prevenirea şi descoperirea infracţiunilor 2.Pregătirea în vederea constatării infracţiunii flagrante. 3.Activităţile care se întreprind cu ocazia constatării infracţiunii flagrante. 4.Materializarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante.
1. Rolul constatării infracţiunii flagrante în prevenirea şi descoperirea infracţiunilor. BAZA LEGALĂ: art 465 CPP DEFINIŢIE: Este considerată flagrantă infracţiunea comisă în următoarele condiţii: - Infracţiunea este descoperită în momentul săvîrşirii sau imediat după săvîrşire. - Făptuitorul, imediat după săvîrşirea faptei este urmărit de persoana vătămata, de martorii oculari sau de strigătul public. - Făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii, cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. Rolul în prevenirea şi descoperirea infracţiunilor
Printre celelalte acţiuni întreprinse de organele de poliţie în vederea prevenirii şi descoperirii infracţiunilor un rol important îl are şi constatarea infracţiunilor flagrante. Prin constatarea infracţiunii flagrante se realizează: - împiedicarea consumării activităţilor ilicite. - descoperirea operativă a infracţiunii comise. - apropierea momentului tragerii la răspundere a făptuitorului de cel al comiterii f aptei. 24
Acest scop se realizează prin faptul că legea prevede concret o modalitate de cercetare şi judecare, într-un termen foarte scurt, în cazul infracţiunilor flagrante. Art. 168 c.p.p. legiferează clar perioada de trimitere în judecată a inculpatului în cazul infracţiunii flagrante la 3 zile. În caz ca nu se realizează acest lucru din diferite motive se va urma procedura normală conform art. 146 c.p.p. - Recuperarea sigură a prejudiciului. - Găsirea unor probe incriminatoare, care în alte condiţii ar fi dispărut sau nu ar fi putut fi găsite. - Dă posibilitatea organelor de poliţie să prezinte procurorului într-un termen foarte scurt materialul probator şi făptuitorul. Constatarea infracţiunii flagrante poate fi facută atat de organele de poliţie cît şi de procuror. Pe lîngă acestea mai au dreptul să constate infracţiuni flagrante: - Organele inspecţiilor de stat. - Organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice. - Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Romane – pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice. - Comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvîrşite pe acestea în afara porturilor şi aeroporturilor. - Agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.
2. Pregătirea în vederea constatării infracţiunii flagrante Constatarea infracţiunii flagrante se poate face în două cazuri: a) – În cazul infracţiunilor spontane. b) – În cazul infracţiunilor despre care există informaţii certe că se produc
A)Cazul infracţiunilor spontane Infracţiunile spontane sunt infracţiunile observate de poliţist, instantaneu, în timpul efectuării serviciului. În acest caz, constatarea infracţiunii flagrante este obligatorie. Nu există posibilitatea efectuării unor activităţi pregătitoare. Se impune existenţa unor servicii de intervenţie bine organizate şi a unor grupe operative specializate. Se impune instruirea tuturor celor care-şi desfasoară activitatea în teren, cu privire la modul de acţiune şi activităţile ce trebuie desfaşurate în acest caz. - Existenţa unor posibilităţi de a lua legătura urgent între echipajele de poliţie. - Folosirea ajutorului acordat de către persoanele de bună credinţă aflate la faţa locului. B)Cazul infracţiunilor despre care există informaţii certe că se produc În acest caz se procedează la constatarea infracţiunii flagrante numai atunci cînd nu există o altă modalitate de întrerupere a activităţii ilicite. Activităţi preliminare(pregătitoare)
1. Studierea situaţiei operative dintr-o anumită zona şi pe un perimetru bine determinat 2. Aprecierea oportunităţii şi necesităţii constatării infracţiunii flagrante. Se procedează la analiza temeinică a fiecărui caz în parte. 3. Cunoaşterea unor date despre făptuitor şi activitatea pe care o desfasoară.
25
Organul de urmarire penală trebuie să strîngă date privind identitatea făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta, anturajul şi alte legături. În funcţie de aceste date se stabilesc modalităţile concrete în care trebuie să se acţioneze pentru întreruperea activităţii ilicite. 4. Stabilirea mijloacelor tehnice Se face în funcţie de natura infracţiunii ce urmează a fi constatată. EXEMPLU:dacă este o infracţiune la regimul substanţelor stupefiante este necesară o trusă pentru testarea acestor substanţe. 5. Stabilirea efectivelor care vor acţiona, a dotării lor, şi a atribuţiilor fiecărui participant Stabilirea efectivelor se efectuează în funcţie de natura faptei ce urmează a fi constatată. Atribuţiile fiecărui membru al echipei sunt stabilite de şeful echipei în funcţie de pregătirea fiecăruia. În cazurile în care pentru activităţile programate este necesară prezenţa apărătorului, se include in echipă şi un avocat. 6. Stabilirea modului de acţiune. În stabilirea modului de acţiune precum şi a momentului acţiunii, o importanţă majoră o au celelalte activităţi prezentate anterior.
3. Activităţile care se întreprind cu ocazia constatării infracţiunii flagrante. Activităţile întreprinse concret de către organele judiciare în cazul constatării infracţiunii flagrante diferă în funcţie de fapta constatată şi de modul de comitere a acestora precum şi de persoana făptuitorului. În general se pot puncta următoarele activităţi: a)Stabilirea martorilor asistenţi, a martorilor oculari şi a persoanelor de bună credinţă prezente la faţa locului. Martorii asistenţi se aleg dintre persoanele care nu urmează a fi ascultate ulterior ca martori oculari şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru această calitate. Martorii oculari se aleg dintre persoanele care au perceput personal aspecte din comiterea faptei dar nu au nici o legatură cu aceasta. Organul judiciar poate folosi ajutorul altor persoane aflate la faţa locului şi care sunt de bună credinţă, în sensul că sunt de acord să ajute la aflarea adevărului. b)Stabilirea existenţei unei activităţi ilicite Poliţiştii prezenţi la locul constatării vor interpreta imediat primele constatări şi vor stabili existenţa unei infracţiuni. În funcţie de acest aspect se va acţiona în continuare. c)Prezentarea calităţii şi intervenţia pentru întreruperea activităţiii ilicite . În cazul în care se constată existenţa unei activităţi ilicite şi se consideră necesară intervenţia, organele de cercetare penală îşi declină calitatea şi procedează la întreruperea activităţii ilicite. Această activitate trebuie efectuată cu mult tact, fermitate şi în limite legale, astfel încît toţi cei de faţă să înţeleagă că se află în faţa unei intervenţii legale a unui organ de stat. d)Acordarea primului ajutor persoanelor vătămate. Este foarte important ca o dată cu acordarea primului ajutor ofiţerii care actionează să procedeze şi la identificarea victimelor. e)Identificarea şi prinderea făptuitorului Această activitate se efectuează de regulă concomitent cu cea anterioară pentru a nu se permite dispariţia făptuitorului. În cazul în care făptuitorul nu are asupra sa actele de identitate se consemnează datele pe care acesta le relatează verbal, urmînd a se verifica de urgenţă în evidenţele poliţiei. f)Efectuarea percheziţiei corporale şi ridicarea obiectelor,valorilor şi înscrisurilor găsite. După ce a fost prins şi identificat, făptuitorul este percheziţionat. Această activitate se desfăşoară întrun loc mai retras de mulţimea adunată la faţa locului şi cu multă atenţie. Bunurile, valorile şi înscrisurile găsite asupra făptuitorului, în bagajele sau maşina acestuia se ridică în vederea cercetărilor.
26
Astfel bunurile ce aparţin părţii vătămate vor fi predate acesteia, obiectele care conţin urme ale infracţiunii sau au fost folosite la comiterea infracţiunii vor fi expertizate. g)Cercetarea la faţa locului Dacă infracţiunea constatată şi condiţiile concrete permit efectuarea unei cercetări la faţa locului, obligatoriu se realizează acest lucru. Prin C.F.L. se conturează probaţiunea, se pot găsi probe concludente care la prima vedere nu au fost observate şi pot fi înlăturate eventualele schimbări de declaraţii ale făptuitorului pe parcursul procesului penal. h)Ascultarea martorilor oculari, a persoanei vătămate şi a făptuitorului Este una din activităţile cu o importanţă majoră în constatarea infracţiunii flagrante, prin care practic se materializează întreaga acţiune. Declaraţiile acestora se consemnează în procesul-verbal.
4.Materializarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante Rezultatele întregii activităţi de constatare a infracţiunii flagrante se materializează prin: -proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante -filmul -fotografia judiciară -înregistrările audio şi video De menţionat faptul că despre toate acestea se face menţiune în procesul verbal şi devin anexe la acesta.
PROCESUL-VERBAL Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante se mai numeşte şi proces verbal de prindere în flagrant. Acesta se întocmeşte de către echipa care constată flagrantul, la locul constatării şi are un specific aparte. Procesul-verbal de prindere în flagrant cuprinde: -titulatura -data, locul şi ora întocmirii -calitatea, numele, prenumele şi unitatea din care fac parte cei care au efectuat constatarea -numele, prenumele specialistului criminalist şi a celorlalţi specialişti prezenţi la constatare -modul de sesizare – motivarea intervenţiei -datele de identificare ale martorilor asistenti -activitatea ilicită constatată -datele de identificare ale făptuitorului -rezultatul percheziţiei corporale şi măsurile care au fost luate cu privire la obiectele, înscrisurile şi valorile descoperite -bunurile,înscrisurile şi valorile ridicate de la făptuitor. Se face menţiunea că în afara celor menţionate în procesul-verbal nu au fost ridicate alte bunuri. -rezultatele cercetării la faţa locului - în cazul cînd aceasta s-a efectuat -declaraţiile făptuitorului, ale victimei şi ale martorilor oculari Aceste declaraţii se consemnează în procesul-verbal la persoana I-a. Este o caracteristică specifică numai procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante. -obiecţiile făptuitorului sau ale altor persoane menţionate în procesul-verbal. În cazul în care nu există asemenea obiecţii se face expres menţiunea în procesul verbal “persoanele nu au de făcut obiecţiuni cu privire la cele menţionate în prezentul proces-verbal”. -date despre fotografiile judiciare, filmările sau înregistrările efectuate cu ocazia constatării infracţiunii flagrante. -formula de încheiere.
27
Tactica efectuării percheziţiei . Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. 1. 2. 3. 4. 5.
Noţiunea,imporţanta, scopul şi felurile percheziţiei. Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei. Efectuarea percheziţiei. Fixarea rezultatelor percheziţiei. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri.
1. Noţiunea, importanţa, scopul şi felurile percheziţiei. BAZA LEGALĂ: Percheziţia este legiferată expres în codul de procedură penală al Romaniei, partea generală, secţiunea a VIII a articolele 100-106. NOŢIUNEA Pentru probarea infracţiunilor în procesul penal sunt folosite ca mijloace de probă obiecte ce conţin sau poartă urme ale infracţiunii, înscrisuri, valori şi alte bunuri. Acestea de multe ori sunt ascunse de făptuitori sau alte persoane sau persoanele care le deţin refuză să le pună la dispoziţia organului de urmărire penală. Pentru buna desfăşurare a anchetei judiciare organul de urmarire penală trebuie să intre în posesia acestor bunuri, obiecte şi valori. Una dintre activităţile procedurale legale prin care organul de anchetă poate realizae acest aspect este percheziţia . DEFINIŢIE: Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin care se urmareşte descoperirea şi ridicarea din anumite locuri sau de la anumite persoane a obiectelor sau înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului. IMPORTANŢA PERCHEZIŢIEI Percheziţia ca activitate tactică are o importanţă deosebită în demonstrarea vinovăţiei făptuitorului. Percheziţia are o pondere în instrumentarea cauzelor penale. În majoritatea cazurilor se impune realizarea unei percheziţii. Percheziţia constituie un indiciu preţios pentru extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte şi alţi făptuitori. Percheziţia are o importanţă deosebită şi în recuperarea prejudiciului. O dată cu descoperirea de corpuri delicte se pot descoperi şi bunurile sustrase produs al infracţiunii care pot fi ridicate şi predate părţii vătămate. SCOPUL PERCHEZIŢIEI Scopul percheziţiei poate ficonsiderat ca fiind specific fiecărei infracţiuni sau grupe de infracţiuni. Scopul este tocmai ceea ce căutăm, ceea ce dorim să descoperim în locurile vizate. În general percheziţia se efectuează în următoarele scopuri: -găsirea de obiecte produs al infracţiunii cum ar fi: bunuri, obiecte sau înscrisuri sustrase ; - folosul material în cazul infracţiunilor de serviciu; -găsirea bunurilor dobîndite cu sumele de bani rezultate din activitatea ilicită -descoperirea de cadavre ori fragmente de cadavre sau schelete 28
-identificarea unor persoane care au dispărut de la domiciliu, se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei închisorii -găsirea bunurilor mobile sau imobile susceptibile indisponibilizării pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune -descoperirea unor obiecte deţinute contrar legii (arme, substanţe explozive, droguri) FELURILE PERCHEZIŢIEI Legea procesual penală clasifică clar percheziţiile în: Percheziţie domiciliară Percheziţie corporală În decursul timpului literatura de specialitate a propus mai multe criterii de clasificare, astfel: 1. După natura locului în care este efectuată percheziţia:-locuri deschise -locuri închise 2. După temeiul legal în care se efectuează: -percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emisă de magistrat -percheziţii efectuate în baza consimţămîntului scris al persoanei percheziţionate -percheziţii efectuate în cazul unei infracţiuni flagrante 3. După nr. de persoane: -percheziţia individuală -percheziţia de grup 4. După timpul în care se efectuează: -percheziţia primară -percheziţia repetată –se realizează de regulă în cazul cînd percheziţia primară nu a dat rezultatele scontate sau nu s-a realizat procedural De menţionat faptul că aceste clasificări interesează numai din punct de vedere al tacticii criminalistice. • •
Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei Pentru a se obţine rezultatele optime percheziţia domiciliară trebuie pregătită minuţios. De asemenea pregătirea este necesară pentru a înlatura toate cauzele care ar putea conduce la ratarea activităţii(percheziţiei). Există şi cazuri în care percheziţia se efectuează fără o pregătire prealabilă şi anume: - cazul percheziţiei corporale - percheziţiile domiciliare în cazul infracţiunilor flagrante. În faza de pregătire a percheziţiei domiciliare se impun următoarele activităţi: 1. Stabilirea oportunităţii efectuării perchezţtiei Organul de urmărire penală studiază actele existente, modul de producere a infracţiunii şi felul infracţiunii după care decide dacă este oportună şi posibilă efectuarea percheziţiei. 2. Stabilirea scopului percheziţiei Reprezintă activitatea de cunoaştere exactă a ceea ce se poate descoperi prin efectuarea percheziţiei. 3. Cunoaşterea unor date despre persoana ce va fi percheziţionată Este absolut necesar să se cunoască: *datele de stare civilă; *gradul de pregătire;*ocupaţia;*rude;*vicii;*antecedente penale;*anturaj; 4. Cunoaşterea locului unde se va efectua perchezţtia Constă în crearea unei imagini cît mai exacte asupra terenului sau locului unde se efectuează percheziţia. 5. Stabilirea momentului oportun efectuării percheziţiei Momentul efectuării percheziţei este foarte important şi este în stransă legatură cu următorii factori: -necesitatea realizării momentului surpriză -caracterul inopinat -necesitatea efectuării imediate, neîntîrziate a percheziţiei -timpul optim de pătrundere la locul percheziţionat 29
OBS: Momentul efectuării percheziţiei trebuie să fie între orele 06-20 conform prev. art.103 cpp 6. Stabilirea echipei care va efectua percheziţia şi pregătirea mijloacelor tehnice necesare desfăşurării acestei activităţi Componenţa echipei de efectuare a percheziţiei se realizează în funcţie de scopul percheziţiei, de persoana percheziţionată şi de locul de efectuare a percheziţiei. În funcţie de natura cauzei în echipă se pot coopta specialişti din diverse domenii (zidari, electricieni, instalatori).
2. Efectuarea percheziţiei Reguli tactice de efectuare a percheziţiei 1. Deplasarea la locul percheziţiei Deplasarea se face cu multă atenţie pentru a se realiza caracterul inopinat al acţiunii, pentru a lua prin surprindere persoana percheziţionată şi a înlătura posibilitatea ca aceasta să distrugă sau să ascundă bunurile căutate. 2. Intrarea la locul percheziţiei Intrarea la locul percheziţiei se face în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte. * Dacă persoana nu este acasă şi există date certe că bunurile căutate sunt in interior se poate forţa uşa în prezenţa martorilor asistenţi, a reprezentantului persoanei percheziţionate, a unui vecin, a administratorului de bloc. * Dacă se constată că persoana percheziţionată este în locuinţă şi refuză să deschidă se poate forţa uşa după ce în prealabil se aduce la cunoştinţa acesteia că se va forţa uşa . * Dacă persoana percheziţionată este în locuinţă, a răspuns dar întîrzie să deschidă uşa este indicat să se pătrundă forţat cît mai rapid pentru a nu da posibilitatea să se distrugă sau să se ascundă bunurile căutate. 3. Inspectarea rapidă a locului percheziţionat Se inspectează rapid locurile în care se ţin instalaţii ce pot fi folosite la distrugerea obiectelor sau documentelor.
4. Luarea măsurilor de contracarare a oricărei acţiuni violente Această activitate se execută pe întreg parcursul percheziţiei. Este indicat să se stabilească persoane anume care să efectueze această activitate. 5. Strîngerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei într-o singură încăpere Persoanele găsite la locul percheziţiei sunt legitimate apoi percheziţionate corporal după care li se solicită să rămînă toate într-un loc limitat(într-o încăpere) pînă la terminarea activităţii. 6.Studierea amănunţită a locului ce va fi percheziţionat Se solicită persoanei percheziţionate date referitoare la fiecare încăpere şi se ridică cheile acestor încăperi sau de la dulapuri sau alte dependinţe după ce acestea au fost încuiate. 7.Efectuarea percheziţiei propriu-zise. Se va proceda la controlul amănunţit al întregului spaţiu de percheziţionat. Aceasta se va face în prezenţa permanentă a persoanei percheziţionate şi a martorilor asistenţi. Reguli generale:
a)Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate. În funcţie de obiectele căutate se controlează atent locurile unde acestea ar putea fi ascunse. Astfel diferă modul de căutare al unui autoturism furat de modul de căutare al unor bijuterii sau documente ori a unui animal. b)Percheziţia se desfăsoară metodic, sistematic Se alege un sens de căutare care este urmat de întreaga echipă. DE EXEMPLU într-o încăpere se verifică pereţii de la dreapta la stînga, pînă se ajunge la locul de unde s-a plecat apoi se trece la plafon şi ulterior la duşumea. 30
c)Va fi observat în permanenţă comportamentul persoanei percheziţionate Acest lucru trebuie efectuat de conducătorul echipei sau de o persoană cu experienţă pentru a putea observa schimbările în psihologia persoanei percheziţionate. d)Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii. Moduri de descoperire a unor ascunzători: Stabilirea prin măsuratoare a concordanţei dintre dimensiunile exterioare şi cele interioare - permite descoperirea pereţilor dublii sau a fundului dublu la vase. Determinarea greutăţii normale a unor lucruri a conţinutului unor vase, rezervoare, borcane în care se introduc frecvent obiectele produs al infracţiunii. Depistarea unor împrejurări negative: -diferenţa de nuanţă sau prospeţime a culorilor cu care sunt vopsiţi pereţii, mobila. -lipsa depunerilor de praf între scîndurile parchetului -modificarea sunetului emis la ciocănirea unui corp sau perete -dispunerea unor obiecte sau mobile în locuri în care nu-şi justifică prezenţa -punerea în funcţiune a aparatelor electronice pentru a constata că au toate componentele şi nu au fost scoase pentru a se face loc bunurilor produs al infracţiunii. Studierea modului de construire şi asamblare a mobilei, obiectelor şi instalaţiilor frecvent folosite ca ascunzători (recamiere, picioare de mese, de scaune, statuete, ornamente de mobile). •
•
•
•
4.Fixarea rezultatelor percheziţiei R ezultatele percheziţiei se fixează conform prev. art. 108 cpp, într-un proces-verbal. De regulă acest proces-verbal se intitulează proces-verbal de percheziţie şi trebuie să cuprindă: - data şi locul de încheiere - numele, prenumele, calitatea celui care a întocmit procesul-verbal şi unitatea din care face parte - datele de identificare a martorilor asistenţi şi ale persoanelor la care se referă procesul-verbal - descrierea celor constatate şi a măsurilor luate - date referitoare la locul, timpul şi condiţiile în care au fost găsite bunurile - descrierea amănunţită a bunurilor, obiectelor, înscrisurilor găsite cu ocazia percheziţiei pentru a putea fi recunoscute - enumerarea şi descrierea amănunţită a bunurilor ridicate de la locul percheziţiei - se va menţiona dacă au fost sau nu distruse sau deteriorate bunuri pe parcursul percheziţiei - se va face menţiunea în procesul-verbal dacă persoanele de faţă (persoana percheziţionată, martori, specialişti) au de făcut obiecţiuni cu privire la cele consemnate în procesul-verbal şi la modul cum s-a realizat percheziţia. - se va menţiona, obligatoriu, ora la care a început şi s-a sfîrşit percheziţia Procesul-verbal de percheziţie se semnează de către toate persoanele menţionate în cuprinsul acestuia. Rezultatele percheziţiei mai pot fi fixate prin: Fotografiere ;se fotografiază locul perchezitionat, ascunzătorile, bunurile găsite. Obligatoriu în cazul executării de fotografii, se face menţiunea în procesul-verbal. Înregistrarea pe bandă video-magnetică ;Î nregistrările video şi filmarea sunt procedee superioare fotografierii şi se folosesc în cazuri mai deosebite, complexe. Desenul-schiţă; Constă în efectuarea unei schiţe a locului percheziţionat în care se indică punctat locul în care au fost găsite obiectele .Acest procedeu se impune în cazul percheziţionării unei suprafeţe de teren sau a unor locuri închise cu o compartimentare mai complicată, greu de descris în procesulverbal. •
•
•
5.RIDICAREA DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI 31
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal este un act procedural distinct de percheziţie. Baza legală: art . 96-99 cpp Conform art 97 cpp orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l prezinte şi să-l predea sub luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. În mod normal din punct de vedere tactic organul de urmărire penală se prezintă la locul unde cunoaşte căse află bunul sau înscrisul şi solicită deţinătorului acestuia să-l predea. Operaţiunea de predare-primire se consemnează într-o dovadă sau proces-verbal în care sunt descrise amănunţit bunurile sau înscrisurile ridicate. Dacă organul de urmărire penală consideră că pentru lămurirea cauzei este de ajuns o copie a înscrisului, poate ridica o astfel de copie şi să restituie originalul. Există şi situaţii în care persoana care deţine înscrisurile neagă existenţa înscrisurilor şi chiar refuză să permită pătrunderea poliţiştilor în incinta unde se găsesc înscrisurile. În această situaţie din punct de vedere tactic se folosesc două modalităţi de acţiune legală: 1. Ridicarea silită R idicarea silită de obiecte sau înscrisuri este consfinţită de către art. 99cpp care dă posibilitatea organului de urmărire penală şi instanţei să dispună ridicarea silită a obiectelor şi înscrisurilor. În acest caz se procedează la pătrunderea în forţa în locul unde se află obiectele şi înscrisurile şi ridicarea acestora. Această activitate se materializează într-un proces-verbal, întocmit în prezenţa a doi martori în care se descriu amanunţit activităţile desfăşurate şi obiectele sau înscrisurile ridicate. 2.Efectuarea unei percheziţii Pentru ridicarea obiectelor sau înscrisurilor se poate proceda la efectuarea unei percheziţii care se realizează conform procedurii prezentate. Şi în acest caz este necesară autorizaţia instanţei de judecată competentă să soluţioneze cauza.
TACTICA EFECTUĂRII CONFRUNTĂRII, A PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAŞTERE ŞI A RECONSTITUIRII 1. Noţiunea, importanţa şi scopul efectuării activităţilor de confruntare, prezentare pentru recunoaştere şi reconstituire. 2. Activităţi pregătitoare. 3. Desfăşurarea activităţilor. 4. Materializarea rezultatelor.
A. TACTICA EFECTUĂRII CONFRUNTĂRII. 1. Noţiune, importanţa, scop. Organele de urmărire penală au obligaţia de a descoperi şi strînge probe atît în acuzare cît şi in apărare. Cu alte cuvinte spunem că organul de cercetare penală trebuie să lămurească, sub toate aspectele cauza. Pentru a-şi îndeplini această sarcină organele de anchetă folosesc printre altele declaraţiile învinuiţilor, inculpaţilor, ale martorilor şi ale părţilor participante la proces. De multe ori între aceste declaraţii există contraziceri pe care trebuie să le lămurească organul de anchetă. O modalitate de rezolvare a acestei situaţii este confruntarea legiferată de Codul de procedură penală în art. 87-88 care prevede: 32
“Cînd se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.” DEFINIŢIE: Confruntarea este o activitate de urmărire penală, care constă în ascultarea concomitentă a două sau mai multor persoane audiate anterior în aceeaşi cauză între ale căror declaraţii se constată contraziceri, în scopul înlăturării sau explicării acestora. SCOPUL: Scopul confruntării îl putem deduce din definiţia acestei activităţi: Eliminarea sau explicarea contrazicerilor esenţiale existente între declaraţiile persoanelor ascultate în cauză, cu privire la aceeaşi problemă. Obţinerea de probe noi în cauza respectivă care permit extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte şi alti făptuitori. Intărirea sau consolidarea declaraţiilor anterioare, mai ales în cazul persoanelor care intenţionează să retracteze declaraţiile date. Verificarea recunoaşterilor unor învinuiţi sau inculpaţi. Verificarea unor declaraţii despre care avem date că sunt nesincere. •
•
•
• •
2. Activităţile pregătitoare Pregătirea în vederea efectuării confruntării are o mare importanţă în obţinerea unor rezultate bune şi din punct de vedere tactic cuprinde aceleaşi activităţi pe care le întîlnim la ascultarea persoanelor în procesul penal.
a) Studierea materialului existent în dosarul cauzei În cadrul acestei activităţi se urmăreşte: - stabilirea naturii infracţiunii săvîrşite; - condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea infracţională; - dacă primele declaraţii sunt de bună-credinţă sau nu; - relaţiile existente între persoanele ascultate; În funcţie de aceste constatări organul de urmărire penală are posibilitatea să stabilească:- scopul confruntării. - persoanele care vor fi chemate să fie ascultate concomitent - întrebările care vor fi folosite pentru a se realiza concilierea întrebărilor divergente - cauzele sau motivaţia contrazicerilor - probele si mijloacele de probă ce vor fi folosite - contradicţiile ce trebuie lămurite cu ocazia confruntării - dacă înlaturarea contrazicerilor constatate în declaraţiile existente în dosarul cauzei nu poate fi realizată prin alte mijloace (documente, probe, interpretări). Practica a demonstrat că pot fi confruntate urmatoarele categorii de persoane: a) învinuiţii sau inculpaţii între ei; b) martorii între ei, cu învinuiţii sau inculpaţii, cu partea vătămată, partea civilă, şi cu partea responsabilă civilmente; c) persoana vătămată cu învinuitul sau inculpatul la solicitarea expresă a acestuia precum şi cu persoana responsabilă civilmente; b) Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate În cadrul anchetei penale confruntarea operează cu două persoane între declaraţiile cărora există contraziceri: O persoană de bună-credinţă şi o persoană de rea-credinţă, opusul primei persoane. Ţinînd cont de psihologia judiciară, organul de anchetă vizează cu preponderenţă trăsăturile pozitive, dominante ale personalităţii(sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea). Personalitatea persoanelor confruntate este dată şi de o serie de trăsături negative (necinste, laşitate, egoism, invidie). De aici se poate deduce faptul că contradictorialitatea declaraţiilor este determinată şi de dominantele pozitive sau negative ale personalităţii celor audiaţi într-o cauză penală. 33
Contraziceri în declaraţii pot determina şi legăturile (rudenie, afectivitate, subordonare) dintre persoanele confruntate. De acest aspect trebuie să ţină cont organul de anchetă, ca în cadrul confruntării răspunsurile uneia dintre persoane să nu fie influenţate de răspunsurile celeilalte.
c) Ascultarea din nou a persoanelor ce urmează a fi confruntate Trebuie precizat de la început că această activitate nu constă într-o ascultare propriu-zisă ci este o convenţie între anchetator şi persoana audiată anterior, pe baza declaraţiilor date. Pe parcursul acestei conversaţii pot apărea trei aspecte: 1. persoana de bună credinţă îşi menţine poziţia, iar persoana de rea-credinţă revine asupra celor declarate iniţial. În această situaţie se va pune problema oportunităţii efectuării confruntării. 2. persoana sinceră ezită în susţinerea celor declarate anterior iar persoana nesinceră îşi susţine depoziţia. Trebuie efectuată confruntarea. 3. ambele persoane susţin cele declarate anterior. Este necesară efectuarea confruntării. Un alt aspect întalnit tot mai des în practică este refuzul categoric al uneia dintre persoane să fie confruntată cu cealaltă. În această situaţie se va renunţa la realizarea confruntării. d) Stabilirea lucrătorilor de poliţie care vor participa la ascultare Pentru desfăşurarea activităţii, lucrătorul care instrumentează cauza va stabili data şi locul unde se va realiza confruntarea. De asemenea în funcţie de persoanele confruntate, de personalitatea acestora(varsta, stare de sănătate, pregatire profesională) se stabileşte numărul lucrătorilor de poliţie care vor participa la confruntare. Practica a demonstrat faptul că este posibilă realizarea acestei activităţi doar de către lucrătorul care instrumentează cauza, dar ideal ar fi la o confruntare să participe cel puţin doi lucrători de poliţie. Cel de-al doilea lucrător de poliţie are sarcina de a supraveghea persoanele confruntate în vederea înlăturării evenimentelor negative şi pentru a transmite mesajele non-verbale pe care le percepe de la persoanele confruntate în momentul adresării întrebărilor de către lucrătorul care efectuează activitatea. e) Întocmirea planului de confruntare În funcţie de specificul cauzei , de complexitatea acesteia şi de contrazicerile ce trebuiesc lămurite cu ocazia confruntării se întocmeşte un plan de confruntare. Planul de confruntare este întocmit de către lucrătorul de poliţie care instrumentează cauza şi trebuie să cuprindă: - cauza pe scurt - contradicţiile constatate - scopul, data şi locul confruntării - subiecţii confruntării - lucrătorii de poliţie care vor participa - întrebările care vor fi adresate persoanelor confruntate - probele şi mijloacele de probă ce vor fi folosite în derularea activităţii Se va ţine cont ca activitatea să înceapă cu întrebări adresate persoanei considerată sinceră. Întrebările adresate persoanelor confruntate vor fi diferenţiate în funcţie de cauza anchetată şi de contrazicerile ce trebuiesc lămurite. În general planul va cuprinde: a) întrebări pentru cunoaşterea persoanelor confruntate, a legăturilor şi relaţiilor existente între acestea. b) întrebări care vizează contrazicerile esenţiale. c) întrebări ce permit celor confruntaţi să facă alte precizări faţă de răspunsurile date şi să-şi adreseze întrebări reciproc. 3Desfăşurarea confruntării.
Pe parcursul desfăşurării activităţii de confruntare se respectă o serie de reguli tactice impuse atît de legislaţie cît şi de experienţa practică. a) ordinea invitării persoanelor în camera unde se efectueaza activitatea, este dată de poziţia acestora (sinceră sau nesinceră) în ascultările anterioare. De regulă se introduce prima dată persoana considerată a fi sinceră. 34
Aceasta impune totodată ca cele două persoane să nu aibă posibilitatea ca, anterior, să se pună de acord referitor la răspunsurile ce le vor da. b ) numărul persoanelor confruntate nu poate fi mai mare de două . În cazul în care este necesară confruntarea mai multor persoane se vor efectua mai multe confruntări, ţinîndu-se cont însă de capacitatea fizică a unei persoane de a participa la mai multe confruntări. c) aşezarea persoanelor se face în aşa fel încît să fie cu faţa la ofiţerul anchetator şi la o distanţă între ele care să elimine apariţia unor evenimente negative (agresiuni, ameninţări). d) pregătirea persoanelor în vederea efectuării confruntării . Organul judiciar care efectuează activitatea aduce la cunoştinta persoanelor confruntate regulile ce urmează a fi respectate. Astfel cele două persoane vor fi încunoştintate să răspundă strict la întrebările puse strict de anchetator, sau să comenteze răspunsul celeilalte persoane, să facă obiecţii, să pună întrebări sau să se adreseze celeilalte persoane numai prin intermediul organului de urmarire penală care conduce ancheta. e) depunerea juăamîntului prevăzut de lege. Această activitate se impune in cazul in care una dintre persoanele confruntate are calitatea de martor. Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării acesteia I se va solicita consemnarea jurămîntului şi i se aduc la cunoştintă prevederile art. 260 cp privind mărturia mincinoasă. f) adresarea întrebărilor Întrebările trebuie formulate într-un mod clar şi concis şi cu referire la contradicţiile ce urmează a fi clarificate. Nu se va proceda la citirea declaraţiilor date anterior de cele două persoane confruntate. Primele întrebări sunt adresate persoanei considerată a fi sinceră şi se vor referi obligatoriu la aspectul dacă cele două persoane se cunosc sau nu. Se vor adresa ambelor persoane atîtea întrebări cat sunt necesare pentru lămurirea contradicţiilor constatate. După fiecare întrebare şi răspuns, consemnate în procesul-verbal, persoana în cauză va semna personal. După epuizarea întrebărilor şi consemnarea răspunsurilor persoanelor confruntate li se oferă posibilitatea de a face precizări, completări sau de a-şi adresa reciproc întrebări cu privire la aspecte ce ţin de activitatea desfasurată. Întrebările se adresează numai prin intermediul persoanei care conduce confruntarea. g) încheierea activităţii de confruntare După consemnarea întrebărilor şi răspunsurilor reciproce precum şi a obiecţiilor, confruntarea se consideră încheiată şi se încheie procesul-verbal de consemnare a activităţii, cu formula consacrată după care se semnează de organul de urmărire penală, persoanele confruntate şi celelalte persoane care au luat parte la confruntare. Pe parcursul efectuării confruntării pot apărea o serie de aspecte negative numite practic incidente. Persoana nesinceră neagă că ar cunoaşte persoana cu care este confruntată. În această situaţie, organul de anchetă va adresa cat mai multe întrebări persoanei sincere pentru a rezulta indubitabil că se cunosc. Persoana nesinceră intimidează, calomniază persoana sinceră. Această situaţie se rezolvă prin acţiunea fermă a celui care conduce confruntarea. Persoana nesinceră nu răspunde la întrebările adresate ei şi comentează întrebările şi răspunsurile persoanei sincere. Situaţia poate fi prevenită prin pregătirea persoanei sincere să reziste la asemenea situaţii. Răspunsurile date de persoana nesinceră sugerează răspunsurile persoanei sincere. Persoana nesinceră refuză să răspundă la întrebări. Persoana nesinceră are o comportare care insinuează prezenţa unei boli. Situaţia se rezolvă prin întreruperea activităţii pană cand persoana se linişteşte şi are o atitudine normală. •
•
•
• • •
4. Materializarea rezultatelor confruntării.
35
Pe parcursul efectuării confruntării, persoanele pot susţine în continuare cele declarate anterior sau pot să revină asupra celor declarate. În ambele cazuri rezultatul activităţii se menţionează într-un proces-verbal. Procesul-verbal de confruntare folosit în prezent de către organele de poliţie este înseriat şi are un regim special. Totodată procesul-verbal de confruntare trebuie să cuprindă următoarele: - în colţul din dreapta sus “seria”, ex.:seria 0482 - titulatura procesului-verbal - data şi locul desfăşurării - persoanele care efectuează activitatea - persoanele care sunt confruntate - apărătorul sau alte persoane care participă la activitate - întrebările şi răspunsurile simultan - obiecţiile persoanelor confruntate sau ale apărătorului - perioada în care s-a efectuat confruntarea - formula de încheiere Specific procesului-verbal de confruntare este semnarea după fiecare răspuns de către persoanele confruntate. Celelalte persoane care efectuează confruntarea sau participă la confruntare vor semna pe fiecare pagină. După consemnarea procesului-verbal, dacă se consideră necesar, se va proceda la o nouă audiere a persoanelor confruntate. Activitatea de confruntare poate fi înregistrată audio-video, cu condiţia ca despre aceasta să se încunoştiinţeze persoanele confruntate şi să se consemneze în procesul-verbal de confruntare.
B. TACTICA EFECTUĂRII PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAŞTRE 1. Noţiune, importantă, scop. Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate tactică ce nu are o bază legală în C.p.p.. Activitatea de prezentare pentru recunoaştere nu se regăseşte expres în C.p.p., dar este acceptată fără nici o rezervă de practica instantelor de judecată. Din aceste considerente rezultatul prezentării pentru recunoaştere este considerat mijloc de probă numai în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Chiar din denumirea activităţii “prezentarea pentru recunoaştere”, putem trage concluzia că practic această activitate constă în recunoaşterea unor persoane, bunuri, obiecte, animale de către cei care le-au vîndut, pe baza unor semnalmente particulare. Definiţie Prezentarea pentru recunoaştere reprezintă acea activitate de tactică criminalistică destinată identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor cu ajutorul persoanelor care le-au perceput anterior şi au reţinut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor şi animalelor. Recunoaşterea persoanelor, obiectelor, cadavrelor este posibilă datorită caracteristicilor particulare pe care le are fiecare şi care dacă sunt cunoscute anterior de persoana care face recunoaşterea, pot fi recunoscute cu precizie. Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate ce prezintă importanţă în ancheta penală, deoarece prin aceasta se realizează: - identificarea autorului unei infracţiuni. - identificarea bunurilor- produs al infracţiunii. - identificarea unor cadavre. - identificarea unor animale în contextul anchetei penale. Scopul activităţii
36
Scopul prezentării pentru recunoaştere este de a stabili dacă obiectul, persoana, cadavrul, animalul, prezentat persoanei care face recunoaşterea este identic cu cel pe care l-a observat anterior, în împrejurări ce prezintă importanţă pentru cauză.
2. Activităţi preliminarii (pregătitoare) prezentării pentru recunoaştere. Ca orice activitate tactică, prezentarea pentru recunoaştere, obligă organul de anchetă la realizarea unor activităţi pregătitoare. Practica a demonstrat faptul că pentru obţinerea unor rezultate optime organul de anchetă are obligaţia de a desfaşura urmatoarele activităţi: a) Studierea materialului din dosarul cauzei . Studiind amanunţit materialele adunate în dosarul cauzei se va stabili: - persoanele, cadavrele, lucrurile şi animalele a căror identitate urmează a fi stabilită. - persoanele care pot realiza identificarea. - condiţiile în care trebuie să se facă prezentarea pentru recunoaştere. b) Ascultarea prealabilă a persoanei care urmează să facă recunoşterea. Ascultarea prealabilă a persoanei care urmează să facă recunoaşterea este obligatorie chiar dacă aceasta a fost anterior audiată în cauză. Se poate afirma că această ascultare este una separată şi exclusivă pentru realizarea prezentării pentru recunoaştere, ascultare prin care se urmareşte realizarea urmatoarelor obiective: -acordul persoanei de a participa la prezentarea pentru recunoaştere şi în ce condiţii. -cunoaşterea posibilităţilor reale de percepere, fixare şi redare ale persoanei respective. -stabilirea condiţiilor de loc, timp şi mod în care s-a facut perceperea, precum şi a factorilor subiectivi care ar fi putut-o influenta. -determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana le-a perceput şi memorat, pe baza cărora va putea face recunoaşterea. -determinarea calităţilor fizice şi psihice ale persoanei care va face recunoaşterea şi dacă acestea permit realizarea activităţii. În cazul în care este necesară recunoaşterea unei persoane, persoana audiată trebuie să dea cat mai multe detalii despre semnalmentele pe care le-a observat şi reţinut şi după care poate recunoaşte cert persoana. EXEMPLU: -cicatrice orizontală pe obrazul stîng, aproape de bărbie de aproximativ 5cm. -era şchiop de piciorul stîng, care era mai scurt şi nu-l putea îndoi de la genunchi. Persoana care va face recunoaşterea, cu ocazia ascultării trebuie să precizeze dacă perceperea s-a facut cu ocazia şi în timpul comiterii infracţiunii sau în alte împrejurări. În practică poate apărea un impediment, o excepţie, am putea spune referitor la datele oferite de persoana audiată. Astfel datorită unor împrejurări, a gradului de pregătire, de cultură, persoana audiată nu poate prezenta clar şi convingător caracteristicile după care poate face recunoaşterea, dar poate realiza fără tăgadă acest lucru. Pentru o reuşită în acest caz hotărîtor va fi gradul de pregătire al organului de anchetă care trebuie să decidă. De asemenea este indicat să se insiste cu întrebări faţă de persoana audiată, întrebări care să ajute la reamintirea unor date sau la concretizarea acestora. Adresarea unor întrebări sugestive este contraindicată deoarece poate duce la ratarea recunoaşterii sau mai grav la apariţia unei erori judiciare. c) Realizarea condiţiilor în care se va desfăşura prezentarea pentru recunoaştere. În vederea realizării acestei activităţi se va ţine seama, neapărat, de condiţiile concrete în care persoana a perceput informaţia despre persoana, cadavrul, obiectul, animalul, ce trebuie recunoscut. Recunoaşterea unei persoane după semnalmente . Se va realiza un grup de 3-5 persoane în care se va aşeza şi persoana prezentată pentru recunoaştere. REGULI privind ALEGEREA PERSOANELOR din grup: Persoanele care formează grupul nu trebuie să fie cunoscute persoanei chemate să facă recunoaşterea. Să fie străine de cauză, adică să nu aibă nici o calitate procesuală în dosarul cauzei. •
•
37
Să aibă trăsături fizionomice sau caracteristici ale vestimentaţiei asemănătoare cu cele ale persoanei a cărei identitate urmează a fi stabilită. Recunoaşterea unei persoane după particularităţile mersului şi ale vorbirii. În acest caz pe langă regulile prezentate anterior se ţine seama şi de asemănarea acestor caracteristici, precum şi de locul unde a fost perceput mersul sau auzită vocea. •
Recunoaşterea cadavrelor. În cazul cadavrelor se va ţine cont de faptul că în momentul prezentării pentru recunoaştere cadavrul este orizontal şi poate prezenta unele modificări naturale, care se instalează după moarte sau unele mutilări survenite ca urmare a agrsiunii accidentului, descompunerii sau acţiunii unor rozătoare. Pentru înlăturarea acestor inconveniente se procedează la “toaletarea cadavrului”, adică aducerea acestuia la o formă cat mai apropiata de a persoanei în viaţa. Recunoaşterea obiectelor. Este o activitate desfăşurată frecvent de către organele de poliţie în vederea recunoaşterii obiectelor abandonate de făptuitor, pierdute în cîmpul infracţiunii, ridicate de la făptuitor sau presupuse că au fost insuşite de la victimă. Pentru recunoaştere se prezintă persoanei mai multe bunuri asemănătoare printre care se află cel în cauză. La unele obiecte prezentarea pentru recunoaştere este inutilă. EXEMPLU: obiecte de serie, monedele, bancnotele. d) Locul în care se va desfăşura activitatea. De regulă prezentarea pentru recunoaştere se realizează la sediul organului de anchetă, dar în funcţie de ceea ce trebuie recunoscut, activitatea se poate realiza şi în alte locuri. EXEMPLU: identificarea dupa mers – se realizează pe stradă sau în locuri identice cu locul unde a fost observat de persoana care face recunoaşterea. e) Stabilirea lucrătorilor care vor participa la prezentarea pentru recunoaştere. Pentru realizarea prezentării pentru recunoaştere este necesară prezenţa a cel puţin doi lucrători. Unul se va ocupa de realizarea grupului, celălalt de persoana care va face recunoaşterea. Cei doi lucrători nu se vor întalni decat după începerea activităţii pentru a nu exista suspiciunea că cei doi s-au pus de acord. f) Invitarea persoanelor participante la prezentarea pentru recunoaştere. Invitarea persoanelor care urmează să participe la prezentarea pentru recunoaştere se face diferit în funcţie de calitatea acestora: - persoanele care alcătuiesc grupul se invită şi se aduc la organul de poliţie din timp realizîndu-se identificarea acestora. - se va asigura prezenţa a doi martori asistenti. Aceştia se aleg din rîndul persoanelor existente la sediul organului de poliţie în momentul respectiv (martori, părţi vătămate, persoane venite la biroul de evidenţă a populaţiei) sau persoane dinainte stabilite şi invitate la organul de poliţie. - persoana care face recunoaşterea se invită separat şi se asigură ca aceasta să nu fie văzută de celelalte persoane participante la activitate. - persoana ce urmează a fi prezentată pentru recunoaştere. Dacă este în stare de libertate se invită la sediul organului de poliţie, la ora stabilită. Dacă este reţinut sau arestat se iau măsuri de citare legală la locul unde se efectuează prezentarea pentru recunoaştere. Totodata se urmareşte ca acesta să fie spălat, curat, cu curea şi şireturi, îmbrăcat ca la comiterea faptei. - asigurarea prezenţei apărătorului. În cazul în care persoana prezentată pentru recunoaştere este arestată se va asigura prezenţa apărătorului (ales sau din oficiu). De asemenea dacă la activitate participă minori, se asigură prezenţa reprezentanţlor legali ai acestora. - asigurarea prezenţei unui criminalist. Pentru fixarea prin fotografiere a activităţii de prezentare pentru recunoaştere se foloseşte un lucrător criminalist care va realiza o planşă fotografică. Planşa fotografică constituie anexa la procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere. 38
3. Desfăşurarea prezentării pentru recunoaştere. Modalităţi de realizare a prezentării pentru recunoaştere. 1. Prezentarea pentru recunoaştere după semnalmente. ETAPE: Alcătuirea grupului. Persoanele care alcătuiesc grupul sunt introduse în camera unde se efectuează prezentarea pentru recunoaştere, se legitimează şi se consemnează datele de stare civilă în procesul-verbal. Prezenţa martorilor asistenţi. Martorii asistenţi sunt introduşi în cameră, sunt legitimaţi, li se aduce la cunoştintă ce activităţi se desfaşoară şi sunt menţionaţi în procesul-verbal. Prezenţa apărătorului şi a altor persoane în funcţie de caz. Pe lîngă cei doi martori, dacă este nevoie, vor fi introduşi în cameră apărătorul, reprezentanţi legali, interpretul. Prezenţa persoanei a cărei identitate urmează a fi stabilită. Persoana în cauză se introduce în cameră fără să se vadă cu persoana care face recunoaşterea. În cameră organul care efectuează activitatea îi aduce la cunoştintă că urmează să participe la o prezentare pentru recunoaştere şi invită persoana să-şi aleagă un loc în grupul format. Aceasta se menţionează în procesulverbal. Prezenţa persoanei care urmează să efectueze recunoaşterea. Persoana care urmează să facă recunoaşterea este introdusă în cameră de către un alt lucrator de poliţie care nu a participat la activităţile anterioare şi care este anunţat telefonic de ofiţerul din cameră. Ofiţerul care efectuează prezentarea pentru recunoaştere aduce la cunoştintă persoanei ce urmează să facă recunoaşterea, modul de desfăşurare a activităţii. Astfel persoana în cauză este rugată să privească atent grupul format şi să indice punînd mîna, persoana recunoscută ca participantă la activitatea infracţională. Aspectul se fixează prin fotografiere şi se menţionează în procesul-verbal. După aceasta persoana care a făcut recunoaşterea este rugată să prezinte semnalmentele în funcţie de care a recunoscut persoana precum şi locul unde a fost observată. Şi acest aspect se consemnează în procesulverbal. Adresarea de întrebări persoanei recunoscute. Persoana care a fost recunoscută este identificată şi apoi invitată să declare opinia sa referitor la faptul că a fost recunoscută şi la cele declarate de persoana care a făcut recunoaşterea. Declaraţia se consemnează în procesul-verbal la persoana I. •
•
•
•
•
•
2. Prezentarea pentru recunoaştere după fotografie. Recunoaşterea după fotografie este un procedeu folosit în cazul în care nu avem la dispoziţie persoana care a săvîrşit fapta sau este bănuită de comiterea faptei. De obicei această activitate se impune în cazul infracţiunilor cu violenţă sau a unor infracţiuni spontane (furturi din buzunare, smulgeri de bijuterii). PREGĂTIREA ACTIVITĂŢII - Audierea persoanei care va face recunoaşterea, cu privire la fizionomia şi semnalmentele particulare ale persoanei ce urmează a fi recunoscută. - Procurarea unui nr. de 4-5 fotografii care să reprezinte persoane cu fizionomii asemănătoare, fotografiate din aceeaşi poziţie, pe acelaşi material şi cu aceeaşi aparatură foto. - Introducerea între fotografii a fotografiei persoanei ce urmează a fi recunoascută. - Plasarea în dreptul fiecărei fotografii a unui număr, realizînd astfel o planşă. - Ştampilarea fiecărei fotografii într-un colţ pentru siguranţă. - Consemnarea pe o altă coală de hîrtie a datelor de identificare a persoanelor reprezentate în fotografii. 39
REALIZAREA PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAŞTERE DUPĂ FOTOGRAFIE. Practic activitatea se realizează în acelaşi mod ca şi în cazul recunoaşterii după semnalmente cu diferenţa că nu există persoana ce urmează a fi recunoscută. Recunoaşterea se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi şi este fixată prin fotografiere. Rezultatul activităţii se materializează într-un proces-verbal care va avea ca anexe planşa cu fotografii, nota cu datele de identificare şi planşa realizată în timpul activităţii. Pentru recunoaştere pot fi folosite: - fotografii de semnalmente, faţă profil sau semiprofil - fotografii artistice - instantanee fotografice 3. Prezentarea pentru recunoaştere după voce şi vorbire. Recunoaşterea după voce şi vorbire se foloseşte foarte rar, în situaţii de excepţie cînd situaţia nu ne permite alte mijloace de probă. Activitatea de recunoaştere după voce şi vorbire se realizează ca un tot unitar deoarece vorbirea sonoră nu poate exista în afara vocii. Pentru realizarea activităţii se urmăreşte crearea condiţiilor de mediu în care persoana ce urmează a face recunoaşterea a perceput semnalul. Se vor realiza aceleaşi condiţii de sonorizare şi zgomot de fond. Persoanele participante vor fi puse să vorbească cu aceeaşi intensitate şi timbru, reproducînd cuvintele auzite de persoana care face recunoaşterea. Activitatea se efectuează în prezenţa unor martori asistenţi. 4. Prezentarea pentru recunoaştere după mers. Recunoaşterea persoanei după mers se realizează atunci cînd aceasta a fost văzută din spate, mergînd sau alergînd. Recunoaşterea după mers se bazează pe: - mişcarea întregului corp; - poziţia capului şi a mainilor; - particularităţile mersului; - defecţiuni ale mersului (schiopătare, tîrîrea unui picior, folosirea unor obiecte de sprijin). Specific acestui gen de prezentare pentru recunoaştere este faptul că persoana vizată este bine să nu cunoască scopul activităţii pentru a nu-l determina pe acesta să-şi modifice forţat mersul. Rezultatul activităţii se materializează într-un proces-verbal, fiind indicate înregistrarea pe bandă video. 5. Recunoaşterea după mirosul degajat de corpul uman. Este cunoscut faptul că fiecare individ are un miros uman specific denumit şi amprentă olfactivă. La locul săvîrşirii infracţiunii este inevitabil să nu ramînă acest miros pe care-l putem ridica cu ocazia efectuării C.f.l. o dată cu obiectele şi mijloacele materiale de probă. Aceste “amprente olfactive” ţinute în anumite condiţii pot rezista perioade mari de timp. Recunoaşterea după mirosul degajat de corpul uman se realizează cu ajutorul cainelui de miros. După preluarea mirosului ridicat de la faţa locului , cainele este lăsat să treacă prin faţa grupului format şi se va opri sau va lătra în faţa persoanei recunoscută. Această operaţie se repetă de trei ori şi de fiecare dată persoana prezentată pentru recunoaştere îşi va schimba locul în grupul format. Rezultatul activităţii realizată obligatoriu în prezenţa martorilor asistenti se materializează într-un proces-verbal. 6. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor este o activitate tactică ce se desfăşoară în cazul infracţiunilor de omor, a dispariţiilor, a acidentelor de circulaţie cu victime, acidentelor de muncă şi a catastrofelor. În realizarea acestei activităţi apar o serie de dificultăţi: a) persoana care face recunoaşterea nu mai percepe un om în viaţă cu tot ce are specific din punct de vedere dinamic. b) înfaţişarea cadavrului nu mai corespunde cu cea a persoanei în viaţă. 40
c) poziţia corpului este orizontală faţă de poziţia verticală normală. d) tensiunea psihică a celui chemat să facă recunoaşterea mai ales cand este rudă sau un apropiat. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor se efectuează cu o singură persoană. Existenţa mai multor persoane în acelaşi timp în cameră duce la influenţarea reciprocă. O situaţie specială este prezentarea cadavrului spre recunoaştere învinuitului. În aceste situaţii asistăm la schimbarea poziţiei faţă de învinuire sub impresia produsă la vederea rezultatului faptelor sale. Rezultatele activităţii se fixează într-un proces-verbal şi înregistrări video-magnetice. 7. Prezentarea pentru recunoaştere a bunurilor. În cadrul acestei activităţi se poate face recunoaşterea următoarelor bunuri: - obiecte presupuse a fi fost folosite de autor la săvîrşirea infracţiunii (arme albe, instrumente de spargere). - vestimentaţia purtată de făptuitor în momentul comiterii faptei (căciuli, paltoane, fulare, bocanci). - mijloace de transport cu care a fost învinuitul la locul faptei. - obiectele sau bunurile sustrase de la victimă. - bunurile oferite făptuitorului în cazul infracţiunilor de serviciu sau în legatură cu serviciul. - bunurile ridicate cu ocazia percheziţiilor sau alte activităţi. - haine, bijuterii sau alte obiecte ce aparţin persoanelor dispărute. Înainte de prezentarea bunului pentru recunoaştere, persoana care face recunoaşterea este audiată cu privire la caracteristicile bunului, la modul şi locul unde a văzut bunul. Recunoaşterea bunului se face dintr-un grup de bunuri care au caracteristici asemănătoare. Nu este indicată prezentarea bunului în cauză singur pentru recunoaştere. În cazuri excepţionale( ex. unicate) se poate folosi şi această metodă. O metodă acceptată de practică este recunoaşterea bunurilor folosind fotografiile acestora sau o fotografie cu mai multe bunuri de acelaşi gen între care se găseşte şi bunul ce urmează a fi recunoscut. Rezultatul activităţii se materializează într-un proces-verbal. 8. Prezentarea pentru recunoaştere a animalelor. Prezentarea pentru recunoaştere a animalelor se pregăteşte în funcţie de rasă, mărime şi alte caracteristici.
PARTICULARITĂŢI: - prezentarea pentru recunoaştere se efectuează ţn prezenţa şi de către proprietarul, persoana şn grija căreia a fost lăsat sau de la cine a fost cumpărat. - locul unde se va efectua prezentarea pentru recunoaştere se alege în funcţie de rasa şi mărimea animalului. - prezentarea animalelor se face în grup, dacă acestea se tolerează, în caz contrar se face individual. - la prezentare animalul va avea asupra sa elementele care le avea în posesie( lesa, zgarda, lanţ, căpăstru). - identificarea se face prin chemarea animalului după numele atribuit sau potrivit unor ritualuri specifice hrănirii acestuia. - în cazul cand animalul ce trebuie recunoscut este de rasă sau este dintr-o specie rară, la recunoaştere va participa şi un specialist. - la recunoaştere participă martori asistenti care vor observa permanent reacţia animalului. Rezultatele activităţii vor fi materializate într-un proces-verbal.
4.Materializarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere. Întreaga activitate de prezentare pentru recunoaştere se materializează într-un proces-verbal de prezentare pentru recunoaştere, care este principalul mijloc de fixare al acestei activităţi. Procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere cuprinde: 41
- denumirea - data şi locul întocmirii - numele, prenumele, calitatea şi unitatea din care fac parte persoanele care au efectuat activitatea - motivarea activităţii - persoana, cadavrul, bunurile, animalele prezentate pentru recunoaştere - datele de identificare ale martorilor asistenţi - condiţiile în care se desfăşoară recunoaşterea - menţiunea că persoana prezentată pentru recunoaştere a fost invitată să-şi aleagă locul pe care-l doreşte între persoanele care alcătuiesc grupul - datele de identitate ale persoanelor din grup sau datele de identificare a bunurilor - numele, prenumele şi domiciliul persoanei care face recunoaşterea - menţiunea că martorului care a făcut recunoaşterea I s-a pus în vedere a declara adevărul, a depus jurămîntul precum şi faptul că poate fi tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă - menţiunea că persoana recunoscută a fost legitimată în prezenţa tuturor participanţilor la activitate.
C.
TACTICA
EFECTUĂRII
1.
Noţiune, importanţă, scop.
RECONSTITUIRII.
Noţiune Baza legală care permite organelor de poliţie realizarea reconstituirii, se regăseşte în prevederile art. 130 C.p.p. Reconstituirea este o activitate de tactică criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvîrşită infracţiunea sau orice alt fapt care prezintă importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut sau ar putea să aibă loc în condiţiile date. Analizînd definiţia putem concluziona că reconstituirea se realizează, fie pentru anumite părţi din aceasta, fie pentru întreaga faptă. Reconstituirea nu înseamnă reproducerea faptei ci doar a împrejurărilor în care a avut loc, în caz contrar s-ar produce urmări socialmente periculoase interzise de lege. Importanţa - Organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi urmele acestora. - Se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene, care nu lasă urme materiale. - Faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt asemănătoare dar nu identice cu cele adevărate. - Se stabileşte pe cale experimentală posibilitatea existenţei faptelor şi fenomenelor. - Se întăreşte materialul probator existent în cauză. Scopul Efectuarea reconstituirii este acceptată în toate cauzele în care condiţiile specifice permit acest lucru. - verificarea şi ilustrarea probelor existente în dosarul cauzei obţinute prin efectuarea altor activităţi de urmărire penală. - obţinerea de probe noi pentru dovedirea participaţiei penale şi a vinovăţiei. - verificarea versiunilor de urmărire penală elaborate în cauză. 2. Felurile reconstituirii. a) reconstituirea efectuată pentru verificarea posibilităţii de observare, percepere, memorare şi reproducere a unui fapt, împrejurare sau fenomen. Prin aceasta se pot verifica declaraţiile martorilor şi mai rar a părţii vătămate. Realizînd condiţiile în care a avut loc perceperea (loc, timp, ploaie, distanţă, zgomot) se poate verifica dacă faptele, fenomenele puteau fi recepţionate la modul cum au fost redate. b) reconstituirea privind verificarea posibilităţilor de săvîrşire a infracţiunii într-un anumit mod. Se realizează pentru a se stabili clar dacă persoana în cauză putea să realizeze fizic activităţi care au contribuit la comiterea faptei. 42
EXEMPLU:- dacă putea escalada gardul pentru a ajunge la locul faptei. - dacă putea pătrunde printr-un anumit orificiu. - dacă putea escalada sau coborî pe burlanele de colectare a apei pluviale sau pe împămîntarea clădirilor. - dacă avea posibilităţi fizice de efectuare a acţiunii. c) reconstituirea pentru a verifica dacă învinuitul sau inculpatul are deprinderi, priceperi sau abilităţi pentru săvîrşirea unei anumite fapte ori pentru desfăşurarea unor anumite activităţi. Se foloseşte în cazul în care trebuie demonstrat dacă persoane în cauză puteau să efectueze falsuri (bancnote, documente), reproduceri (tablouri, opere de artă), contrafaceri (chei, obiecte electrice, electronice). d) reconstituirea pentru verificarea dacă în urma unor activităţi determinate se produc anumite rezultate. Se foloseşte, de exemplu, pentru a demonstra dacă în urma activităţii desfăţurate de învinuit s-a înterupt alarma acustică sau luminoasă. e) reconstituirea efectuată pentru a stabili traseul parcurs de învinuit pînă la locul faptei, căile de pătrundere şi de părăsire a acestuia, traseul parcurs în perimetrul unde s-a săvîrşit activitatea ilicită. Pe parcursul efectuării acestei activităţi se urmăreşte şi timpul în care se realizează acţiunea persoanei cercetate.
3. Pregătirea în vederea efectuării reconstituirii. Pregătirea efectuării reconstituirii include două etape: a) Activităţi desfăşurate la sediul organului judiciar. b) Activităţi pregătitoare desfăşurate la locul reconstituirii. a) Activităţi desfăşurate la organul judiciar. - stabilirea scopului reconstituirii. - stabilirea datei sau momentului cînd se vor desfăşura experienţele planificate. - determinarea locului unde se vor efectua experienţele. De regulă locul de efectuare este locul de comitere al faptei, dar dacă organul de anchetă apreciază că schimbarea locului nu influenţează rezultatul poate proceda ca atare. - stabilirea participanţilor la reconstituire. - asigurarea tehnico-materială b) Activităţi pregătitoare desfăşurate la locul reconstituirii. - aducerea la cunoştinta martorilor asistenţi a activităţilor ce se vor desfăşura şi conduita lor pe timpul realizării reconstituirii. - organizarea pozei locului reconstituirii. - verificarea şi amenajarea locului faptei în sensul aducerii la condiţiile existente în momentul cînd s-a produs fapta. - stabilirea ordinii experimentelor ce se vor efectua. - stabilirea modului de realizare a reconstituirii de către persoana în cauză. - stabilirea modalităţilor de legatură între participanţii la reconstituire şi modul de acţiune în cazul survenirii unor incidente.
Întocmirea planului reconstituirii Planul reconstituirii va cuprinde toate activităţtile desfăşurate pe parcursul pregătirii activităţii: - denumirea şi cauza penală în care se va efectua. - scopul reconstituirii. - participantii la reconstituire. - asigurarea materială. - modul de desfăşurare a reconstituirii. - activităţi de amenajare a locului reconstituirii. - succesiunea activităţilor şi experienţelor ce se vor desfăşura. - persoanele care le vor efectua. 43
- data şi locul instruirii celor care participă la reconstituire. Planul de reconstituire este întocmit de lucrătorul care instrumentează cauza şi aprobat de şeful ierarhic.
4. Desfăşurarea reconstituirii. Activitatea propriu-zisă de desfăşurare a reconstituirii este condusă de organul judiciar care a întocmit planul de reconstituire. Ajuns la locul reconstituirii acesta va proceda la dispunerea participanţilor potrivit sarcinilor ce le au de executat. Astfel, martorii asistenţi, apărătorul, interpretul, vor ocupa locuri strategice, care să le permită observarea tuturor experimentelor. Participanţii la reconstituire vor fi întrebaţi dacă există obiecţiuni cu privire la modul de organizare a reconstituirii şi a locului faptei. Reguli tactice ce trebuiesc avute în vedere: - Desfăşurarea reconstituirii în condiţii de apropiere sau de similitudine. Aceasta implică deplina coincidenţă între condiţiile săvîrşirii faptei şi cele ale reproducerilor experimentale. Locul şi timpul experimentului (reconstituirii), va fi ales astfel încat să corespundă fidel locului şi timpului comiterii faptei. De asemenea, pentru obţinerea unor rezultate mulţumitoare, se vor folosi aceleaşi obiecte de care s-a folosit învinuitul sau inculpatul pentru comiterea infracţiunii. - Cantitatea şi calitatea reproducerilor să nu prezinte pericol pentru avutul public sau privat, să nu aducă atingere vieţii, sănătăţii, integrităţii sau onoarei persoanei. Exemplu: este interzisă folosirea unor materiale explozive care pot provoca distrugeri sau victime. - Desfăşurarea reconstituirii în anumite limite de timp stabilite cu ocazia pregătirii activităţii. Regula este impusa de deplasarea la locul reconstituirii, în ritmul efectuării experienţelor, numărul şi complexitatea acestora. - Particularizarea desfăşurării reconstituirii în raport de scopul acesteia. Pregătirea şi desfăşurarea reconstituirii va cuprinde particularităţi specifice scopului activităţii, respectiv lămurirea mecanismului săvîrşirii infracţiunii asupra căreia existau suspiciuni. Prin reconstituire se urmăreşte: - posibilităţile de recepţie sonoră a martorului. - verificarea posibilităţilor de observare. - verificarea posibilităţilor de pătrundere a învinuiţilor sau inculpaţilor în locul f aptei. - lămurirea împrejurărilor negative sau controversate constatate cu ocazia “cercetării la faţa locului”. - posibilităţile deplasării unor greutăţi. - verificarea priceperii învinuitului sau inculpatului de a executa unele activităţi ilicite (falsuri, reproduceri).
FIXAREA REZULTATELOR RECONSTITUIRII Principalul mijloc de fixare a rezultatelor activităţii de reconstituire este procesul-verbal de reconstituire. Procesul verbal de reconstituire conţine: - data şi locul efectuării reconstituirii. - persoanele care efectuează reconstituirea. - scopul reconstituirii, natura infracţiunii, data comiterii. - datele de identificare ale participanţilor la reconstituire şi calitatea procesuală a acestora. - baza legală a reconstituirii. - condiţiile meteorologice, acustice şi de vizibilitate. - condiţiile în care se prezintă locul reconstituirii şi dacă a necesitat amenajări, care au fost acestea. - experienţele efectuate. - observaţiile sau obiecţiunile participanţilor. 44
