Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre condiţia femeii, reflectată într-un text narativ studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - sublinierea trăsăturilor textului narativ care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, tipologie, întrun curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică; - prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea ilustrarea temei şi a viziunii despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.); - evidenţierea condiţiei femeii, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două scene/ secvenţe/ situaţii semnificative pentru evoluţia conflictului/ conflictului/ a conflictelor; conflictelor; - exprimarea argumentată a unui punct de vedere despre condiţia femeii, reflectată în textul narativ aleas, din perspectiva finalului/ a deznodământului. ION Romanul „Ion" al lui Liviu Rebreanu reprezintă momentul de început al modernizării literaturii noastre, moment de o mare importanţă în perioada interbelică. Este romanul care face o trecere evidentă de la un gen literar vetust, perimat, la cel modern, teoretizat de criticul Eugen Lovinescu. Interesant este şi faptul că, deşi tratează o temă indigestă pentru scriitorii interbelici, interbelici, este vorba de viaţa dură a ţăranilor din zonaNăsăudului, criticul Sburătorului, Sburătorului, a remarcat apariţia acestei opere care, în aparenţă, contravenea opiniilor opiniilor sale estetice. Poziţia P oziţia aceasta aparent paradoxală a criticului este explicabilă pentru că Rebreanu aducea o nouă viziune în planul realismului românesc interbelic. Apariţia romanului în anul 1920, ilustrează o nouă viziune asupra imaginii ţăranului român ce depăşeşte clar idilismul sămănătorist, exagerările teziste ale poporaniştilor: poporanişt ilor: înfăţişarea impersonală, impersonală, rece, fără nici un fel de de implicare emoţională, perfect obiectivă a ţăranilor ţăranilor din satul Pripas. Pripas. Romanul lui Liviu Rebreanu se încadrează în specia romanului realist obiectiv, creaţie care ambiţionează realizarea unei fresce a lumii rurale într-o epocă în care, pentru ţăran, echivalentul acumulării de capital îl reprezenta acumularea pământului. Ca specie a realismului obiectiv, romanul „Ion" înfăţişează avatarurile patimii pentru pământ şi consecinţele nefaste ale acesteia. Scriitorul plasează nu întâmplător în primele pagini ale romanului imaginea horei, scenă cu un puternic caracter anticipativ. în planul epic al lumii ţărăneşti, protagoniştii romanului romanului vor intra într-o veritabilă horă a morţii, fatală întruchipare a destinului implacabil. Structura compoziţională a romanului este ilustrativ ilustrativăă pentru intenţia autorului. Creaţia lui Liviu Rebreanu este un imago al dramei umane proiectate pe fundalul unor realităţi socio-umane tensionate. Romanul, cu evidente inflexiuni ale naturalismului zolist, narează istoria unui ţăran neîmpăcat cu soarta omului lipsit de proba demnităţii
sale, pământul. Patima acestuia pentru pământ va influenţa destinul tuturor protagoniştilor horei morţii: Ana, Florica, George Bulbuc. Nu întâmplător, scriitorul şi-a definit romanul un „corp sferoid". Povestea debutează cu imaginea drumului, indice epic al trecerii cititorului peste hotarul realului, într-un univers Acţionai unde întâlneşte o veritabilă dramă profundă, răscolitoare. După ce drama se va consuma, în final acelaşi drum, îl va repune în universul real. In interiorul acestej sfere narative scriitorul conturează două lumi, iar privirea sa rece pendulează permanent între ele: lumea ţăranilor şi lumea intelectualităţii rurale. Romanul este riguros construit în jurul personalităţi; tragice a lui Ion al Glanetaşului, un revoltat al condiţiei sale, care utilizează orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Tocmai de aceea marile părţi ale cărţii sunt intitulate metaforic: „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii", definind astfel patimile care înlănţuie destinul personajului eponim al cărţii. Legat strâns de soarta lui Ion este destinul Anei. Numită deseori „victima predestinată", eroina este privită ca fiind singurul mijloc prin care Ion îşi poate potoli setea de pământ. Ana, ca personaj feminin plasat într-o lume dură, lipsită de sentimente, delicateţe sau gingăşie, pare condamnată încă de la început. Ea ilustrează perfect ceea ce criticul George Călinescu afirma: „In societatea ţărănească femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate". Datele existenţiale în privinţa acestui personaj îl plasează încă de la început sub zodia eşecului. Ana a crescut într-un mediu familial închistat şi violent. Şi-a pierdut mama de timpuriu, moartă în urma unei naşteri nefericite. Tatăl se retrage în patima băuturii nerezistând durerii pierderii soţiei. Din această cauză, Ana creşte în chingile unei frustrări mereu alimentate de duritatea şi indiferenţa tatălui care „o ura fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazămul vieţii." In egală măsură psihologia fetei este deformată de un deficit de afectivitate. Lipsită de acea dragoste caldă şi protectivă a mamei („A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi"), Ana se refugiază într-o iluzie, cea a iubirii pentru Ion. într-o lume care nu are ochi pentru ea, bovarica fiică a lui Vasile Baciu se predă sufleteşte flăcăului care pare să-i acorde atenţie. Deşi are datele certe ale iubirii lui pentru Florica, Ana se încăpăţânează în iluzia ei. încetul cu încetul Ana va deveni unul dintre termenii tragici ai unei relaţii psihologice de tip substitutiv. Ion îşi va sugruma vremelnic glasul iubirii pentru Florica şi se va năpusti pătimaş spre cealaltă ibovnică, pământul pentru care este dispus la orice sacrificiu. El o dezumanizează, în mintea lui inflamată de acea dorinţa acerbă a posesiunii pământului, şi în compensare umanizează forţa inertă, adâncă, stihia telurică. în consecinţă, Ana este împinsă încetul cu încetul spre moarte de indiferenţa bărbatului spre care îşi îndreaptă întreaga nevoie de dragoste, de protecţie. Lipsa din ce în ce mai evidenţă a iubirii dezvoltă celălalt complex Complexul Ofeliei (cfr. Lui Gaston Bachelard) „...trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someş, dincolo de Jidoviţa, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului şi privea lung vălmăşagul apelor adânci care parcă o chemau." în datele acestea obsesive, prima ispită a evadării dintr-o lume în care nu-şi găseşte locul, este ispita apei. Pentru existenţa tragică a fetei, scena seducerii Anei marchează pecetluirea destinului acesteia. Este o scenă simbolică. Stilul cenuşiu al scriitorului marchează
indirect indicii dramei care se prefigurează: „O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere"; „Casa zăcea în întunerec, neagră ca un bivol adormit". Cele două pasaje punctează stilistic o evidentă corespondenţă între cadrul scenei şi întâmplarea în sine. Rebreanu sugerează clar aspectul malefic al locului ce va marca iremediabil destinul eroinei. Este primul pas către moarte. Ana se va transforma dintr-o fecioară a durerii într-o mater dolorosa. Sarcina va fi pentru ea chinul sisific, atât în plan fizic, cât şi sufletesc. După ce Ion îşi împlineşte planul, schema seducţiei se şterge din mintea lui. Ana va pendula pe o Golgotă personală cu două repere ale torturii sufleteşti şi fizice: indiferenţa desăvârşită a lui Ion şi bătăile crunte îndurate de la Vasile Baciu care se simte trădat de propria fiică. Scena nunţii lui Ion şi a Anei este iarăşi pilduitoare pentru tema frustrării personajului feminin. Ana priveşte pierdută la jocul pătimaş al mirelui,la propria nuntă cu fosta lui ibovnică: „Nu deschisese gura niciunul din ei; fata (Florica n.n.) chiar nici nu îndrăznea sâ-1 privească în ochi; el însă fierbea şi-şi încleştase degetele în şoldurile ei pline, uitând de tot de Ana, închipuindu-şi că Florica e mireasa lui. [...] In aceeaşi clipă Ana tresări ca.muşcată de viperă." Reacţia Anei ilustrează şocul emoţional puternic al personajului bovaric, nevoit să înfrunte datele dure ale realităţii. Jelania Anei, „Norocul meu, norocul meu!" Acesta va deveni laitmotivul unei suferinţe atroce în gratuitatea ei tragică. După nuntă, Vasile Baciu refuză să-i dea pământurile promise lui Ion. Acesta din urmă o trimite pe Ana la socrul său pentru a-1 convinge să respecte înţelegerea. Ana va pendula astfel din nou între doi poli ai violenţei. Ea nu rămâne decât un simplu obiect de troc, un mijloc absurd pentru un nesfârşit exerciţiu al molestării. în cele din urmă, convins că Ana este înţeleasă cu Vasile Baciu să-1 înşele la învoiala cu pământurile, Ion o alungă pur şi simplu de acasă. Vasile Baciu refuză cu asprime să o mai primească: „Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiştiind încotro s-o apuce, Ion tot mai înjura şi blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtându-se, ţipa mai tare parcă să-1 audă tot satul. [...] «Acu unde să mă duc?» se întreba şi în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe Ioc, sleindu-i voinţa şi ispitind-o să-şi curme singură toate suferinţele, fiindcă viaţa ei e zadarnică." Momentul în care femeia este alungată de tatăl şi de soţul ei, în egală măsură, aduce cu sine şi compensarea psihologică, a doua ispită a morţii, întreaga existenţă de fată îndrăgostită şi de soţie a Anei se consumă în acest orizont al ispitei thanatice: „în noaptea aceea îşi dădu seama întâia oară Ana de prăpastia în care-şi zvârcoleşte ea viaţa. Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o scăpare fericită." Construindu-şi personajul pe aceste date nemiloase ale unui destin ratat din naştere, scriitorul încearcă, şi izbuteşte, să îmbine elemente estetice ale realismului cu date ale naturalismului, ca radicalizare a principiilor estetice ale realismului. Pe măsură ce Rebreanu construieşte ultimele trepte ale coborârii Anei în infern, elementele naturaliste devin din ce în ce mai pregnante. întreg traiectul epic al acestui personaj se defineşte pe coordonatele unui descemus ad inferos. în acest registru narativ, este construită şi scena în care Ana îşi naşte copilul pe câmp. în mod sugestiv naşterea pare a fi umbrită de atmosfera unei morţi. Pământul, suprapersonajul sumbru, imobil, tăcut, dar implacabil în întreg romanul îşi cere şi aici prinosul său: „Alături de ea o pată mare, negricioasă,- parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele".
Destinul Anei este marcat de două personaje episodice, cărora scriitorul le conferă un rol esenţial: cârciumarul Avrum şi Dumitru Moarcăş. Sinuciderea lui Avrum, imaginea spânzuratului constituie primul moment de cristalizare a ideii sinuciderii după ce, până acum moartea, doar o ispitise pe Ana. Rebreanu descrie imaginea spânzuratului cu insistenţă pe detaliile organice, în spiritul prozei naturaliste: „în laţul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al şaptelea fustei, atârna Avrum, cu obrajii roşii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit şi lipit pe fruntea şi tâmplele lucitoare de sudori, întors cu faţa spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieşiţi din orbinte [...] Gura i se strâmbase în colţul drept, iar limba, crâmpoţită între dinţi, era vrâstată cu dunguliţe alburii". Tocmai aceste date ale unui naturalism structural vor reveni în scena sinuciderii Anei. Această imagine a spânzuratului nu o îngrozeşte ci mai curând o fascinează pe Ana. Aceeaşi fascinaţie, condiţie a pregătirii sufleteşti pentru moarte, se regăseşte în scena morţii lui Dumitru Moarcăş. Ceea ce pentru omul obişnuit înseamnă repulsie şi frică justificată, pentru personajul feminin descris de Rebreanu se transformă în obsesie, în atracţie maladivă: „Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea." Scena sinuciderii Anei, celebră prin detaliile ei naturaliste, prin stilul frust de a înfăţişa moartea femeii, apare ca sugestie a decăderii umane, a zădărniciei zbaterilor omeneşti într-o lume prea mare şi indiferentă oricum în mecanica ei implacabilă. Dincolo de factorul moral al gestului femeii rămâne neputinţa de-a-şi găsi un loc într-o lume care a condamnat-o încă de la început. Ana este o victimă tragică tocmai prin soluţia la care ajunge să recurgă. Prin sinucidere se condamnă singură în eternitate. Devine mirajul propriu într-o oglindă strâmbă unde nu se reflectă decât imaginea diformă a Savistei, cea care o împinge în cele din urmă la moarte. Teza scriitorului e limpede. Marea eroare a Anei este de a se fi dorit altceva decât este, o biată unealtă în mâna bărbaţilor din viaţa ei. Singura e şansă pe iume era zestrea. Femeia însă priveşte dincolo de materialitatea care i-a închis fatal destinul. Această iluzie se întoarce ca un bumerang tot la ea şi o doboară. Ana este victima unei profunde şi grave neînţelegeri. Privată de dragostea maternă, se încăpăţânează să vadă în lumea ei altceva decât i se arăta de fapt. In momentul în care Ion se dezbracă de iluzoria iubire care-i hrănea ei sufletul firav nu mai rămâne decât hăul ispititor al morţii. Gestul final al Anei nu este decât expresia unui suflet nepregătit sa-şi înfrunte realitatea.
