Profesorul european
Dincolo de o Europă culturală, economică şi politică există o Europă educaţională. Mai mult chiar, se poate spune că valoarea europeană înseamnă în primul rând o schimbare de atitudine, mentalitate şi competenţe. Pornind de la sintagma Secretarului general al OCDE, Angel Gurría:"Profesorul european reprezintă fluidul vital al educaţiei şi dezvoltarea profesională a acestuia este un ingredient esenţial în menţinerea calităţii sistemelor de educaţie.", doresc în următoarele rânduri să definesc calităţile, aptitudinile şi metodele ce definesc un profesor european. O îndelungată perioada de timp s-a acordat o deosebită importanta dimensiunii cognitive a procesului instructiv-educativ, considerându-se că educaţia nu înseamnă doar acumulare de informaţii, de cunoştinţe care apoi pot fi valorificate practic; cu timpul, s-a constatat că şi dimensiunea psihosocială joacă un rol semnificativ în activitatea educativă. Climatul psihosocial al orelor de curs, de seminar sau de lucrări practice, atmosfera generală care predomina pot influenţa reuşita elevilor sau a studenţilor. În activitatea de învăţare au loc interacţiuni repetate intre profesor şi elevi ce pot conduce la influenţare reciprocă şi la atingerea tuturor obiectivelor propuse. Profesorul european se implica în activitatea didactică cu întreaga sa personalitate, investeşte afectiv, îşi împărtăşeşte experienta cognitivă şi de viaţă eleviolor săi, stabilind anumite raporturi, anumite relaţii cu aceştia. Relaţiile pe care le stabileşte cu aceştia depind atât de structura sa de personalitate şi de stilul de conducere a activităţii educative, cât şi de trăsăturile individuale şi de grup ale studenţilor. A fi profesor european, presupune a promova strategii şi metode de predare activă şi a dezvolta interesul elevilor pentru cunoașterea şi înţelegerea valorilor europene. Acest lucru constă în realizarea unor proiecte de lecție care să evidențieze valorile europene şi suprapunerea lor peste cele romaneşti. În concepția profesorului european pentru declanșarea resorturilor interne ce susțin efortul de învățare a elevilor este esențială utilizarea tehnologiei, fiind catalizată că nevoia de cunoaștere, de explorare, de descoperire. Instruirea asistată de calculator este o metodă modernă și inovatoare în învăţământul românesc ce are la bază dezvoltarea utilizării tehnologiei, în raport cu realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste constând în dezvoltarea liberă și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative. Prezentarea proiectelor didactice cu ajutorul calculatorului, oferă o serie de avantaje ca: Achiziționarea informațiilor, prin asocierea logică a noilor idei cu cele învățate anterior Simularea unor fenomene imposibil de realizat în fața elevilor Adoptarea unor strategii de automanagement al învățării Stimularea memorării vizuale, prin prezentarea fenomenelor
Valorificarea gândirii divergente, a învățării prin descoperire. Calculatorul oferă un volum mare de date cu posibilitatea selectării anumitor informații de interes personal. Profesorii sunt de părere că principalele cauze ale utilizării limitate sau ale neutilizării tehnologiei în şcoli sunt: lipsa de conţinut/software corespunzător pentru susţinerea lecţiilor, lipsa conexiunii la Internet, lipsa fondurilor pentru achiziţionarea tehnologiei. În viziunea profesorului europea, învăţarea asistată de calculator este cea mai benefică pentru studiul ştiinţelor (fizică, chimie, biologie), limbi străine, matematică, istorie şi limba maternă doarece folosesc oportunităţile de vizualizare, de organizare grafică şi de reprezentare oferite numai prin noile tehnologii. Calculatorul permite explorarea unor fenomene fizico-chimice care au loc în condiţii dificil de realizat şi se dovedeşte foarte util pentru manipularea unui model sau sistem în care anumite elemente sunt parametri variabili, iar calităţile intrinseci se pot modifica. Calculatorul poate simula eficient experimente, fără a se substitui lucrărilor de laborator, contribuind la o mai bună înţelegere a realităţii înconjurătoare de către elevi. În ceea ce priveşte impactul general al utilizării calculatorului la nivelul elevilor, profesorii sunt de părere că acesta este pozitiv, atât la nivel de grup, cât şi individual; elevii au un interes mai mare de a învăţa utilizând calculatorul la şcoală. Se observă o concentrare mai bună a elevilor și se remarcă lucrul în echipă şi favorizarea dezvoltării competenţelor de cooperare. Acest efect al tehnologiei de creştere a motivaţiei şi de atragere a elevilor către învăţare, explorare şi descoperirea cunoaşterii se face remarcat pentru toate materiile din programele şcolare – de la matematică şi fizică sau chimie până la istorie, limbi străine şi geografie). Elevii se bucură şi de răsplata de a lucra împreună cu colegii de clasă pentru a finaliza proiecte de grup, dezvoltându-şi abilităţi practice de colaborare şi lucru în echipă, care ulterior vor fi relevante pentru locul de muncă. Aceștia au competenţe mai bune de rezolvare de probleme şi şi-au îmbunătăţit capacitatea de lucru în echipă. De asemenea, deţinerea de cunoştinţe de operare a calculatorului îi pregăteşte pe elevi mai bine pentru viitoarea lor carieră profesională. Tot în măsura în care au acces la tehnologie în clasă, profesorii consideră că această metodă de predare, asistată de computer, este în mod cert mai eficientă. Profesorul european pune accent pe activitățile ludice; jocul şi activităţile ludice sunt instrumentele de lucru în metoda animaţiei socio-educative; ceea ce se poate spune despre această metodă este faptul că jocul este o activitate plăcută, voluntară, cu reguli mai mult sau mai puţin stricte, activitate în cadrul căreia participanţii se simt liberi, îşi explorează şi îşi pun în valoare abilităţile cunoscute şi mai puţin cunoscute, propria ființă. -
Competențe privind activitatea profesorului european. Competenţe privind integrarea europeană: Deţinerea unui set de cunoştinţe funcţionale legate de: Dimensiunea europeană a procesului de învăţare şi predare; Ţările participante la programele școlare;
Programele europene în domeniul eduactiei; Organizarea sistemelor şcolare din alte ţări europene; Specificitatea domeniului educaţiei în Europa şi lume (subsistem, conţinuturi, metodologie). Capacitatea de a: De a utiliza instrumente informative pentru a participa la programele europene; De a gestiona experienţele educaționale Capacitatea de a implementa eficient instrumente ale educaţiei interculturale; Capacitatea de a realiza legătura dintre contextul european şi cel local în activitatea profesională Competenţe psihopedagogice şi didactico-metodologice: De a asigura transpunerea eficientă a proiectării didactice în practică; De a asigura articularea predării cu evaluarea din perspectiva învăţării ca sursa de formare a elementelor de competentă a elevilor; De a familiariza elevul cu ideea de implicare responsabilă în sarcina; De a manageria timpul în funcţie de ritmul de activitate a elevilor; Competenţe de comunicare De a asculta activ; De a formula întrebări relevante; De a reformula anumite enunţuri pentru a le face inteligibile pentru elevi; De a susţine discuţii libere cu elevii De a selecta secvenţe informative şi acţionale prin raportare la specificul vârstei; De a crea oportunităţi de feed back elevilor; Activitatea profesorului european este sprijinită de o serie de programe ca: Agenda Lisabona, Procesul de la Bologna, Procesul Copenhaga. Agenda Lisabona a devenit cunoscută prin obiectivul pe care îl urmăreşte, transformarea economiei europene în cea mai competitiva şi dinamica economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi cu o coeziune socială sporită. Pentru a atinge, până în 2010, acest obiectiv (aşa cum şi-au propus statele membre în 2000), ţările din UE trebuie să îşi coordoneze eforturile pentru a obţine nu numai o transformare radicală a economiei, ci şi pentru adoptarea unui program ambiţios de modernizare a sistemului social şi a sistemului educaţional. Bazele reformei în domeniul educaţiei, la nivel european, au fost puse cu un an înainte de Lisabona, prin adoptarea Declaraţiei de la Bologna (19 iunie 1999), semnată de miniştrii însărcinaţi cu învăţământul superior din 29 de state membre, printre care şi România. Obiectivul principal al Procesului de la Bologna este acela de a crea un spaţiu european al învăţământului superior, bazat pe cooperare internaţională şi schimburi academice, un spaţiu european atractiv atât pentru studenţii şi profesorii europeni, cât şi pentru studenţi şi profesori de oriunde din lume. Prin crearea acestui spaţiu european al învăţământului superior se urmărea facilitarea mobilităţii studenţilor, absolvenţilor şi a personalului din învăţământul superior; pregătirea studenţilor pentru viitoarele lor cariere şi pentru viaţa de cetăţeni activi ai unor
societăţi democratice, şi oferirea de sprijin pentru dezvoltarea lor personală şi oferirea unui acces larg la învăţământ superior de calitate. Cele trei priorităţi ale Procesului de la Bologna sunt: introducerea unui sistem de învăţământ superior cu trei cicluri (licenţa, master, doctorat), asigurarea calităţii învăţământului şi recunoaşterea calificărilor şi a perioadelor de studii. În 2002 a fost lansat Procesul Copenhaga, cu scopul de a întări calitatea și atractivitatea formării profesionale și pentru promovarea mobilității în rândul studenţilor şi a absolvenţilor din aria formării profesionale. Programul de lucru identifica trei obiectivele strategice: 1. Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor europene de educaţie şi formare 2. Îmbunătăţirea accesului la educaţie şi formare 3. Deschiderea sistemelor de educaţie şi formare către lumea întreagă. Un profesor de nivel european trebuie să cunoască nivelul pregătirii fiecărui student, capacităţile intelectuale, trăsăturile de personalitate, cât şi status-ul sau în cadrul grupei. În acelaşi timp, este necesar să cunoască fenomenele de natura psihosocială ce au loc în respectiva grupă.. Pentru aceasta, el poate alcătui sociograma grupului, stabilind relaţiile de influenţare unilaterală, cele de influenţare reciprocă, cât şi cele de influenţare neutră dintre studenţi. Profesorul nu trebuie să se situeze deasupra normelor, legilor grupului, ci să le respecte şi să se adapteze lor, pentru a dobândi încrederea şi respectul grupei, absolut necesare pentru a se putea realiza comunicarea didactică, şi, implicit, activitatea de predare-învăţare. Studenţii sunt animaţi de anumite stări, de anumite trăsături de caracter: colegialitate, invidie, egoism, altruism, spirit de competiţie, etc. Toate aceste trăsături trebuie să fie cunoscute de către profesor pentru a le diminua pe cele conflictuale care exista între studenţi şi pentru a le valorifica la maxim pe cele cu caracter pozitiv. Profesorul trebuie să se ocupe de fiecare student în parte, mai ales la seminarii şi la laboratoare, dar fără a neglija grupul. Este necesar să-şi stimuleze studenţii pentru a colabora şi pentru a-i transforma în parteneri în actul didactic pentru că, conform definiţiei, cei care sunt parteneri într-o anumită activitate, fac tot posibilul pentru că acea activitate să se desfăşoare în condiţii normale. Deci, parteneriatul profesor-student este absolut necesar în activitatea educativă. Pentru că această relaţie să existe, profesorul trebuie să-l investească pe student cu o anumită credibilitate, cu o anumită putere, să-l considere o persoană matura, responsabilă pentru tot ceea ce face şi ceea ce gândeşte. Nu trebuie considerat a fi un obiect al acţiunii educaţionale, ci un subiect al acesteia, un participant activ la propria formare. Profesorul va însămânţa ideea că amândoi (atât acesta, cât şi studentul) trebuie să înveţe permanent pentru a face faţă cerinţelor cu caracter instructiv-educativ. Astfel, aceştia trebuie să fie pregătiţi permanent, să fie la zi cu ultimele noutăţi din domeniul respectiv. Profesorul va sugera studenţilor ca el are foarte multe de învăţat de la aceştia pentru că puterea de asimilare a acestora este mult mai mare decât a lui, ei fiind destul de mulţi, iar profesorul doar
unul singur. De asemenea, acesta va reuşi să le cultive încrederea în forţele proprii şi să-i facă să înţeleagă că atât el, cât şi studenţii se fac răspunzători de calitatea activităţii instructiv-educative. Profesorul le va dezvolta spiritul critic, gândirea critică atât în legătură cu informaţiile pe care le receptează, cât şi cu propriul lor mod de a fi şi de a acţiona, ajutându-i în cazul în care aceştia solicita, să-şi dezvolte mai mult punctele forte şi să-şi anihileze punctele slabe care le îngreunează foarte mult procesul de cunoaştere, dezvoltarea profesională şi personală a lor. Atmosfera din sala este una de securitate, încredere în forţele lor proprii, încurajând reuşitele fiecărui student, motivându-i să participe la activităţi, nesancţionând prea grav micile eşecuri, punându-i în situaţia de a trage învăţăminte de pe urma lor, astfel reuşind să stabilească o relaţie de simpatie între acesta şi studenţii săi. Indicat ar fi că încă din primele ore de curs, seminar sau de lucrări practice profesorul să reuşească să-i trateze ca pe nişte adulţi care îşi doresc foarte mult să participe activ la propria formare şi împreună cu aceştia să stabilească conţinutul informaţional care trebuie parcurs în respectivul semestru său an universitar, maniera de organizare a activităţilor didactice, precum şi modalităţile de evaluare continua şi finală. Tot în primul seminar profesorul trebuie să fie deschis la sugestii, la propuneri în legătură cu aspectele de mai sus. Ideea de bază este ca studentul să înţeleagă că poate găsi în profesor un colaborator, un partener care vrea să îl ajute, să îl sprijine ori de câte ori este necesar. Este dificil de stabilit o relaţie de colaborare, de parteneriat cu studenţii dacă profesorul nu acorda o mare importanţă vieţii afective a studentului. Pentru aceasta, profesorul trebuie să fie o persoană empatică care înţelege atitudinile, sentimentele care-i mobilizează pe studenţi şi care respecta viaţa personală a acestora şi, în unele cazuri, chiar ţine cont de ea pentru că multe situaţii personale reclama o anumită conduita şcolară. Ca partener al studenţilor, profesorul se ocupa foarte mult de educaţia lor, misiune destul de dificilă la această vârstă, dar nu şi imposibilă. El trebuie să dezvolte virtuţi sociale, să îi ajute să-şi găsească propria identitate, pentru că înainte de a transmite valori cognitive, profesorul transmite valori morale şi îi asista pe studenţi în însuşirea acestora, prin sublinierea importanţei semnificaţiei unor sentimente precum cel de satisfacţie a reuşitei, cooperării, respectului pentru realizări, etc. Rolul de educator al profesorului este acela de a trezi virtuţi, de a forma caractere. Astfel, profesorul european are de îndeplinit o sarcină complexă, care cere mult devotament pentru profesie, tact pedagogic, respect pentru ceilalţi (în special pentru studenţi), tratarea lor ca pe nişte fiinţe egale lui şi desfăşurarea activităţii didactice ca partener al studentului, ca sfătuitor şi, mai ales, ca educator.
