Caracterizarea personajului principal din romanul “Ion” de Liviu Rebreanu Romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu deschide seria marilor romane din literatura interbelică. Patima lui Ion pentru pământ, “ca formă a instinctului de posesiune” (N.Manolescu) se află în centrul romanului, fixând locul personajului în operă. Ion este personajul titular şi central din roman, dominând întreaga operă. Celelalte personaje gravitează în jurul său, punându-i în evidenţă trăsăturile.Este un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, personajul se dezumanizează treptat, moartea lui fiind expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului. Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială: ţăranul sărac. Călinescu scria că “Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”. Prin destinul său tragic, personajul îşi pierde caracterul reprezentativ şi se individualizează. Exponent al ţărănimii, prin dragostea sa pentru pământ, Ion este şi o individualitate, prin modul în care îl obţine. Căsătoria cu o fată cu zestre nu este singulară, pentru că şi Vasile Baciu sau Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră averea în acelaşi mod, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George. În critica literară, părerile avansate despre personaj sunt variate, deseori contradictori. Eugen Lovinescu considera că “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă”. George Călinescu afirma că “Ion nu este însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăcine. (…) Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”. Ion este un personaj urmărit în evoluţie. La început i se face un portret favorabil. Deşi sărac, este harnic, “ca mă-sa”, iubeşte munca: ”Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră…”. Lipsa pământului îi apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea este motivată: ”Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ, mult, mult”. Pentru că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat. La horă, insultat de Vasile Baciu, beat, în faţa satului, se simte mânios şi ruşinat, dorind să se răzbune. La început, tot satul este de partea lui şi îl condamnă pe Vasile Baciu. Dar după bătaia cu George, preotul îl dojeneşte la biserică, după slujbă. După o scurtă ezitare, el alege zestrea Anei şi renunţă la iubirea Floricăi. Faptele sale sunt tot atâtea trepte ale dezumanizării. Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează de aceasta, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul râvnit, fără a face o foaie de zestre. După nuntă, începe calvarul Anei, bătută şi alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia preotului, Vasile Baciu îi dă pământul făgăduit lui Ion, la notar. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de indiferenţă. Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, se face simţit celălalt glas: al iubirii. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni oricând ca prieten. Avertismentul Savistei aduce deznodământul.
referat.clopotel.ro
1
George îl ucide cu sapa pe Ion, venit noaptea în curtea lui, după Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele comunităţii, Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje,vestimentaţie). În prezentarea personajului este fundamentală relaţia pe care personajul o are cu pământul, personaj simbolic, mai puternic decât el. Ion iubeşte pământul mai presus de orice: ”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil(…). De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală, pentru că îi este mai drag ”să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că “toată fiinţa lui ardea de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”. Instinctul de posesiune a pământului, văzut ca o ibovnică, sau ca o zeitate, este admirabil reliefat în celebra scenă a sărutului pământului: “Il cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede.” sau “Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă el se simte înfrăţit cu pământul. În faţa “uriaşului”, se simte “mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l, “simte o mândrie de stăpân”. Are iluzia că este “atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda: “-Cât pământ, doamne!….” Toate acţiunile lui au un singur scop: acela de a-l obţine. Când glasul pământului tace, revine glasul iubirii. Pământul-stihie striveşte în final omul care, nu întâmplător, este ucis cu o sapă. Ion este un personaj memorabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul-stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional.
referat.clopotel.ro
2
