Caiete de scrieri și studii tradiționale nr. 4

Caiete de scrieri și studii tradiționale nr. 4

CUPRINS SURSE Mihai Vâlsan - “Funcţia lui René Guénon şi destinul Occidentului” Muhy ad-Dîn ibn Arabî - “Cununa Supuşilor” Matgioi - “Acţiunile şi Reacţiunile concordante” Dôgen - “Cele opt aspecte ale Iluminării” Frithjof Schuon - “Despre sacrificiu” STUDII Claudio Mutti - “Despre Veltro” Dragoş Mincă - “Sfârşitul unei lumi” Florin Mihăescu - “De al Energiile increate la energia atomică” Teodor Ghiondea - “Muntele” ...


Mihai Vâlsan FUNCŢIUNEA LUI RENE GUENON ŞI DESTINUL OCCIDENTULUI 1 (1) (Fragmente) “Cei fără de minte dintre oameni vor spune: Ce i-a abătut de la qibla 2 cea dinainte? Spune: Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Apusul. Călăuzeşte pe calea cea dreaptă pe cine vrea El. Astfel v-am făcut pe voi un neam mijlocitor ca să fiţi martori printre oameni, iar Trimisul3 să fie martor pentru voi.” (Coran; surat 2, v.142-143) Dispariţia omului permite considerarea ansamblului operei sale din perspective diferite faţă de cele din care s-a putut aborda în timpul vieţii acestuia. Atâta vreme cât era activ şi nu se putea prevedea termenul limită al activităţii sale , nici o formă definitivă a acesteia , care precum se ştie nu se limita la redactarea cărţilor, ci se manifesta prin multiple colaborări regulate la Etudes Traditionnelles (pentru a nu ne referi şi la revistele la care a colaborat anterior) ca şi prin bogata sa corespondenţă de ordin tradiţional , opera sa se afla într-o anumită măsură solidară cu prezenţa sa incomensurabilă, discretă şi impersonală, hieratică şi neafectată , dar sensibilă şi activă. Acum, întreg acest ansamblu oprit poate fi privit oarecum în simultaneitate: însăşi întreruperea care marchează sfârşitul îi pecetluieşte însemnătatea cu o nouă semnificaţie generală. De fapt, perspectiva astfel deschisă a dat deja ocazia manifestării unor reacţii care nu se produseseră până în acest moment. O nouă notorietate vine să marcheze sfârşitul omului. Unii chiar au văzut, în anumite cazuri, exteriorizarea unei “conspiraţii a tăcerii”, care în anumite medii părea să împiedice actualizarea virtualităţilor reale ale participării la spiritul învăţăturii sale. În orice caz suntem obligaţi să constatăm că Publicat în numărul special din Etudes Traditionnelles din 1951; traducerea de faţă este făcută după numărul special consacrat marelui Maestru spiritual de către prodigioasa revistă Science sacrée ,din iunie 2003. 1

Qibla este numită direcţia spre care se îndreaptă în mod obligatoriu musulmanul atunci când oficiază rugăciunea , fie ea individuală sau colectivă, şi care corespunde cu oraşul sfânt Mecca. 2

3

Trimisul este Profetul Muhammad.


dacă se decide astfel să se ia act de importanţa operei lui René Guénon, modul în care s-a procedat nu arată deloc vreun progres în înţelegerea în care puteam spera. Apare chiar, în aceste cazuri , faptul că interesul care i se arăta izvora mai degrabă dintr-o grijă de a preveni cu oportunitate o dezvoltare reală a acestei înţelegeri şi de a limita consecinţele care ar fi putut să se manifeste. Pentru acest motiv aceste reacţii sunt acum importante mai degrabă din punct de vedere ciclic. Şi dacă nu dorim să arătăm aici erori noi sau deja cunoscute ca şi inexactităţile concrete recunoscute , fie datorate incapacităţii autorilor lor , fie, mai simplu, relei credinţe în momentul în care , totuşi, opera lui René Guénon este prezentă în toată amploarea sa şi fixată în cel mai explicit mod , ni se pare necesar să precizăm semnificaţia pe care ele o capătă în chiar acest moment. În fine, aici putem găsi indicaţia cea mai precisă că anumite limite au fost atinse şi că se găseşte aici implicată un anume fel de “judecată”. Aceasta este în mod precis impresia care se degajă din lectura articolelor şi studiilor apărute în acest an în publicaţiile catolice şi în cele masonice. Noi ştim foarte bine că , din fericire, în aceste două medii nu lipsesc cazurile de foarte bună şi chiar excelentă înţelegere, dar o anumită rezervă , disciplinară vom spune noi, împiedică aceste excepţii să schimbe , cel puţin de partea catolică, tonul general. Totuşi, acest tip de cenzură nu ar putea decât să descurajeze şi mai mult ultimele speranţe ale unei lărgiri a orizontului spiritual al acestor două medii; şi limitele care apar astfel nu scapă celor ce ştiu care sunt condiţiile unei reînvieri a intelectualităţii occidentale în general şi ale unei ieşiri din profunda criză a lumii moderne. Dar, din fericire, există şi alte medii intelectuale unde opera lui René Guénon, în mod surprinzător, pătrunde acum, iar aceasta deschide, chiar perspective noi asupra extinderii influenţei pe care o poate exercita în viitor. Ocazia recapitulativă în care facem aceste constatări , ne permite să evocăm aici perspectivele generale formulate de către René Guénon încă de la începutul seriei coerente şi graduale de expresii doctrinale prin care marca poziţia Occidentului , posibilităţile sale viitoare şi manifestările succesive ale factorilor şi circumstanţelor care vor deschide posibilităţi sau le vor anula. Considerând cunoscute de către cititor ansamblul ideilor care domină problema occidentală , vom reaminti aici, în câteva cuvinte, punctele cardinale necesare orientării evaluării pe care o vom face. Condiţia supremă a fiinţei umane este aceea a cunoaşterii metafizice, adică cea a adevărurilor eterne şi universale. Valoarea unei civilizaţii constă în treapta de integrare în ea însăşi a acestei cunoaşteri şi în consecinţele pe care le trage pentru aplicarea în diferite domenii a constituţiei sale; o atare integrare şi iradiere interioară


nu este posibilă decât în civilizaţiile numite tradiţionale, acestea fiind cele care se constituie din principii non-umane şi supra – individuale şi se bazează pe forme de organizare care sunt ele însele expresii determinate de adevăruri la care acestea trebuie să participe. Rolul oricărei forme tradiţionale este acela de a oferi umanităţii pe care o ordonează învăţătura şi mijloacele care-i permit să realizeze această cunoaştere sau să participe la ea direct sau indirect, în conformitate cu diversele posibilităţi ale indivizilor şi a naturilor specifice. Măsura în care o formă tradiţională , fie aceasta a modului pur intelectual sau a modului religios , deţine aceste elemente doctrinale şi metodele corespunzătoare este şi criteriul suficient şi decisiv al adevărului său actual, aşa cum măsura în care membrii săi îşi vor realiza propriile posibilităţi în acest ordin va fi singura calitate pe care generaţia spirituală a acestei forme tradiţionale o va putea prezenta într-o “judecată” care va o afecta pe ea şi ansamblul umanităţii sale. …………………………………… Procesul care caracterizează decăderea Occidentului în epoca modernă trebuie să se sfârşească, în conformitate atât cu natura lucrurilor cât şi cu datele tradiţionale unanime, prin atingerea unei anumite limite marcată, după cât se pare, de o catastrofă a civilizaţiei. Din acest moment, o schimbare de direcţie apare ca inevitabilă , iar datele tradiţionale, atât din Orient cât şi din Occident, indică faptul că se va produce atunci o restabilire a tuturor posibilităţilor tradiţionale pe care le deţine încă actuala umanitate, ceea ce va coincide cu o remanifestare a spiritualităţii primordiale şi în acelaşi timp, a posibilităţilor antitradiţionale , iar elementele umane care le încarnează vor fi aruncate în afara acestei ordini şi vor fi distruse definitiv. Dar dacă forma generală a acestor evenimente viitoare apare ca certă, soarta rezervată lumii occidentale în această “judecată” şi contribuţia pe care ar putea-o avea la restaurarea finală va depinde de starea mentală pe care umanitatea occidentală o va avea în momentul în care această schimbare se va produce şi este de la sine înţeles că numai în măsura în care Occidentul va avea din nou conştiinţa adevărurilor fundamentale comune oricărei civilizaţii tradiţionale va putea fi inclus în această restaurare. Situaţia actuală a umanităţii, considerată în ansamblul său, impune convingerea că trezirea posibilităţilor intelectuale ale Occidentului nu se poate realiza decât sub influenţa învăţăturii Orientului tradiţional care conservă totdeauna intact totalitatea adevărurilor sacre. Această învăţătură a fost formulată în vremea noastră pentru conştiinţa occidentală prin opera providenţială a lui René Guénon, care a fost instrumentul ales printr-o chemare supremă şi printr-un sprijin extrem al spiritualităţii orientale. Astfel, numai în raport cu această prezenţă a adevărului va trebui să se definească poziţia exactă a Occidentului în general [……..] ca bază tradiţională posibilă pentru o întreagă civilizaţie.


În măsura în care această mărturie a Orientului va fi înţeleasă şi reţinută pentru beneficiul propriu al Occidentului, acesta va răspunde acestei “convocări” care conţine în acelaşi timp o promisiune şi un avertisment. Trebuie precizat în această împrejurare că privilegiul special pe care îl are această operă de a juca rolul de criteriu al adevărului, regularităţii şi plenitudinii tradiţionale în faţa civilizaţiei occidentale derivă din caracterul sacru şi non-individual pe care l-a îmbrăcat funcţiunea lui René Guénon . Omul care trebuia să îndeplinească această funcţiune a fost pregătit în mod cert din vreme şi nu improvizat. Matricile Înţelepciunii au predispus şi format entitatea sa conform unei economii precise iar cariera sa s-a desfăşurat în timp prin corelarea constantă dintre posibilităţile sale şi condiţiile ciclice exterioare. Astfel că, pe o fiinţă de o altitudine şi o putere intelectuală cu totul excepţională, care şi-a extras certitudinile fundamentale direct din sursa principială, dotat cu o sensibilitate spirituală prodigioasă care să aibă rolul de recunoaştere şi identificare universală a multitudinii de simboluri şi de semnificaţii , caracterizată de o formă a gândirii şi o stăpânire a expresiei care apar ca traduceri directe, pe planul lor, ale sfinţeniei şi armoniei adevărurilor universale realizate în sine-însăşi, pe o asemenea fiinţă, deci, cum este într-un alt sens lumea însăşi căreia va trebui să i se adreseze ca şi momentul ciclic căruia îi corespundea, funcţiunile doctrinale şi spirituale ale Orientului tradiţional s-au concentrat, într-un anume fel, ca expresie supremă.[…….] Mărturia Orientului a îmbrăcat astfel forma cea mai prodigioasă şi în acelaşi timp cea mai adecvată, ceea ce era dealtfel condiţia eficacităţii sale majore. În considerarea acestei prezenţe transcendente şi în acelaşi timp apropiate trebuie să se recunoască spiritul şi omul din Occident şi să conştientizeze posibilităţile sale de adevăr în raport cu ordinea umană totală. Ideile fundamentale ale acestei mărturii sunt următoarele: în primul rând , în ordinea pur intelectuală şi spirituală , supremaţia cunoaşterii metafizice asupra oricărui alt mod de cunoaştere, a contemplării asupra acţiunii, a Eliberării asupra mântuirii; de aici distincţia între calea iniţiatică şi intelectuală, pe de o parte , şi calea exoterică pe de altă parte, aceasta din urmă cu corolarul ei : “mistica”, în ultima perioadă tradiţională a Occidentului. În planul de ansamblu al lumii tradiţionale: identitatea esenţială a tuturor doctrinelor sacre , universalitatea inteligibilă a simbolismului iniţiatic şi religios şi unitatea fundamentală a tuturor formelor tradiţionale. ………………………….


Această stare de lucruri 4 s-a agravat constant , continuu, pe măsură ce civilizaţia occidentală îşi pierdea caracterul tradiţional, până la a deveni ceea ce este în prezent, o civilizaţie complet anormală în toate domeniile, agnostică şi materialistă în privinţa principiilor, negând şi distrugând instituţiile tradiţionale, anarhică şi haotică în ceea ce priveşte propria constituţie, invadatoare şi dizolvantă în rolul său faţă de ansamblul umanităţii: lumea occidentală, după ce a distrus propria civilizaţie tradiţională s-a întors “când brutal, când perfid”5 contra oricărei ordine tradiţionale existente şi în special împotriva civilizaţiilor orientale. …………………………….. Faţă de această stare de lucruri trebuie amintit că încă de la prima sa carte, apărută în 1921, “Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse” (Concluzii) René Guénon a formulat trei ipoteze principale privind soarta Occidentului. Prima , “cea mai defavorabilă este cea conform căreia nimic nu va veni să înlocuiască această civilizaţie, iar aceasta dispărând, Occidentul, urmându-şi propria cale, se va găsi în cea mai teribilă barbarie.” […..] A doua ar fi cea conform căreia “reprezentanţii altor civilizaţii , adică popoarele orientale , pentru a salva lumea occidentală din această degenerare iremediabilă o va asimila de bună voie sau prin forţă, presupunând că ar fi posibil, dealtfel Orientul va consimţi la aceasta în totalitate sau numai parţial.” […….] “….trebuie luat în considerare şi un al treilea caz ca fiind mult mai avantajos din punctul de vedere al occidentalilor, echivalent fiind , într-adevăr, cu punctul de vedere al ansamblului umanităţii terestre, deoarece ,dacă se realizează, efectul său va fi dispariţia anomaliei occidentale, nu prin suprimare , ca în prima ipoteză, ci aşa cum găsim în cea de a doua, prin revenirea la intelectualitatea adevărată şi normală, dar această revenire, în loc să fie impusă, prin constrângere, sau mai degrabă acceptată şi suportată venind din afară, va fi voluntară şi spontană.”6 …………………………………. Ceea ce este de reţinut, din punctul nostru de vedere, este faptul că problema destinului viitor al Occidentului este legată de ideea unei elite intelectuale. Unei asemenea entităţi spirituale îi revine rolul de a realiza revenirea Occidentului la Tradiţie, într-un fel sau altul, precum şi stabilirea unui acord cu Orientul asupra principiilor. Este ceea ce leagă perspectivele spirituale şi în general tradiţionale ale Occidentului cu Întreruperea relaţiilor constante şi consistente, din punct de vedere spiritual, cu Orientul, în secolul XIV , o dată cu dispariţia Ordinului Templier- nota trad. 4

5

“Orient şi Occident”.

6

Op.cit.


învăţătura lui René Guénon în opera sa aflându-se punctul de plecare al unei “treziri” intelectuale şi inspiraţia oricărei acţiuni îndreptată în acest sens. Expunerea anumitor concepţii trebuie să permită , mai întâi, elementelor posibilei elite să aibă conştiinţa propriei existenţe şi a ceea ce le este necesar. Formarea mentală propriu-zisă trebuie să înceapă cu dobândirea cunoaşterii teoretice a principiilor metafizice : studiul doctrinelor orientale permite acest lucru, iar René Guénon vine ,cu întreaga serie a expunerilor sale, în principal asupra doctrinelor hinduse, să suscite şi să clarifice acest gen de întreprindere din care poate rezulta asimilarea de către elita în formare a modurilor gândirii orientale. Vom reaminti că elita occidentală pentru a fi ceea ce trebuie, va trebui să rămână ataşată formelor tradiţionale occidentale, astfel că va putea avea acces numai la ceea ce s-ar putea numi “o asimilare de grad secund” a învăţăturii orientale7. Astfel se manifestă primul mod în care Orientul oferă sprijin Occidentului; este perioada pe care René Guénon o desemnează ca fiind “ajutorul direct” sau “inspiraţii”: “aceste inspiraţii, spunea el, nu pot fi transmise decât prin influenţe individuale servind ca intermediari, nu prin acţiunea directă a organizaţiilor……”8 […] Subliniem acum acest aspect caracteristic al funcţiunii lui René Guénon , căci unii ar putea fi tentaţi să nu vadă în el decât un simplu autor de cărţi teoretice : mai întâi, faptul că scrierile sale corespund în mod precis , pe o anume treaptă “inspiraţiilor” care emană de la forţele spirituale ale Orientului şi se exprimă prin intermediul posibilităţilor sale şi influenţei sale personale, care arată că acestea au nu numai în substanţa lor doctrinală, dar şi în prima lor intenţie un punct de plecare care nu este situat doar la nivelul simplei înţelegeri intelectuale şi în dorinţa de a-i face pe alţii să participe la înţelegere, nici la cel al solicitărilor mediului şi presiunii circumstanţelor. ; apoi, rolul său nu este numai de a elabora expuneri doctrinale , ci, deasemenea, aşa cum spune chiar el, “de a sugera idei” şi “de a indica ce este potrivit a se face “, ştiind foarte bine că, de fapt, el a susţinut în acest sens o activitate vastă care nu este relevată decât indirect şi parţial de cărţi [….]. ………………………………………… Rezumând astfel raporturile posibile dintre Orient şi Occident, în varianta celei mai favorabile ipoteze , René Guénon preciza: “Este vorba , deci, nu de a impune Occidentului o tradiţie orientală, ale Aceia dintre occidentali care vor adera direct la forme tradiţionale ale Orientului, nu intră, deci în această categorie de “elită occidentală” chiar dacă trăiesc în Occident; aceştia, prin ataşamentul lor tradiţional , vor trebui asimilaţi direct Orientului sub raport intelectual , deoarece au beneficiat, la propriu, de o “asimilare de prim grad” a acestei învăţături . [….] 7

8

“Orient şi Occident”


cărei forme nu corespund mentalităţii acestuia , ci de a restaura o tradiţie occidentală cu ajutorul Orientului: ajutor indirect, în prima fază, apoi direct sau, dacă vrem, inspiraţie mai întâi, sprijin efectiv după aceea […] . Cu alte cuvinte, va trebui ca Occidentul să ajungă , în final, să aibă reprezentanţi în ceea ce este desemnat simbolic “centru al lumii” sau, cu o altă expresie echivalentă, (ceea ce nu trebuie înţeles literal, ca indicând un loc determinat, oricare ar putea fi acesta);….”9. ………………………………………. În ceea ce priveşte problema doctrinară, care este în mod evident primordială, deoarece acordul cu Orientul asupra principiilor este primul înainte de orice , el afirma deja în “Orient şi Occident”: “Acordul asupra principiilor, necesar în mod esenţial, nu poate fi cu adevărat conştient decât în privinţa doctrinelor care conţin cel puţin în parte metafizica sau intelectualitatea pură; nu este şi pentru acelea care sunt limitate strict la o formă particulară, de exemplu la cea religioasă. Acest acord , totuşi, nu există într-un mod mai puţin real în această circumstanţă, în acest sens că adevărurile teologice pot fi privite ca o traducere , dintr-un punct de vedere special , a anumitor adevăruri metafizice; dar pentru a evidenţia acest acord trebuie efectuată transpoziţia care le restituie acestora sensul lor cel mai profund şi numai un metafizician o poate face deoarece se situează dincolo de toate formele particulare şi de toate punctele de vedere speciale. Metafizica şi religia nu sunt şi nu vor fi niciodată pe acelaşi plan; rezultă de aici că o doctrină pur metafizică şi o doctrină religioasă nu pot nici concura şi nici intra în conflict, deoarece domeniile lor sunt net diferite. Dar mai rezultă şi că existenţa unei doctrine în mod unic religioasă este insuficientă pentru a permite stabilirea unei înţelegeri profunde ca cea pe care o avem în vedere atunci când vorbim de apropierea intelectuală dintre Orient şi Occident; pentru aceasta am insistat asupra necesităţii unei activităţi intelectuale de ordin metafizic şi numai după aceea tradiţia religioasă a Occidentului , reînviată şi restaurată în toată plenitudinea sa va putea fi folosită în acest scop, datorită adăugării elementului interior care-i lipseşte acum, dar care poate foarte bine să se adauge fără ca vreun element exterior să fie schimbat”10

Traducere: T. Ghiondea

9

Op.cit.

10

Op.cit.


Muhy ad-Dîn ibn Arabî CUNUNA SUPUŞILOR11(1) (HILYATU-L-ABDÂL) Prezentul tratat face parte din numeroasele scrieri de mică întindere ale lui Muhy ad-Dîn ibn Arabî. Datând din prima perioadă a vieţii sale12 , dar dintr-o epocă în care maestrul se manifestase deja ca Pecete a Sfinţeniei Muhammadiene (Khatamu-l-Wilâyati-l-muhammadiyah), această lucrare expunând sub o formă succintă esenţialul învăţăturii sale asupra mijloacelor fundamentale ale practicii spirituale. Pentru a sublinia importanţa celor despre care vorbeşte , el le prezintă ca fiind constitutive, în mod special, ale metodei de realizare ale uneia dintre cele mai înalte categorii iniţiatice : Abdâl. Titlul complet al tratatului este, daltfel, suficient de expresiv: “Cununa Supuşilor (Abdâl) şi ceea ce se manifestă astfel în privinţa cunoaşterii şi stărilor spirituale” (Hilyatu-l-Abdâl wa mâ yazhharu ‘anhâ mina-lma’ârifi wa-l-ahwâl). Noţiunea hilyah= “cunună” nu este o simplă figură de stil; ea este legată de termenul tehnic tahally, derivat din aceeaşi rădăcină şi semnificând în sens literal “luarea cununii”; aplicat la realizarea iniţiatică acest termen este un simbol al “însuşirii calităţilor divine” , al-ittîçâfu bi-l-Akhlâqi-l-ilâhiyah , numită în mod curent “caracterizarea prin Numele divine”, at-takhalluqu bi-l-Asmâ. “Cununa” Supuşilor (Abdâl) este deci théosis, care califică în mod special această categorie iniţiatică. În învăţătura lui Muhy ad-Dîn , care păstrează totdeauna regulile de convenienţă spirituală - acestea nefiind simple măsuri de prudenţă exterioară deoarece ele asigură mai degrabă modurile cele mai potrivite ale concepţiei intelectuale- tahally este prezentat ca fiind “manifestarea Supunerii Absolute, aparent contrar caracterizării prin Numele divine” (Futûhât, cap.73, q.153). Conţinutul diferitelor capitole din tratatul nostru au fost reluate mai târziu în cadrul vast al Futûhât13 , dar interesul pentru acest opuscul cu un caracter sintetic nu s-a diminuat. Totodată, am considerat util să completăm aceste date , în note, cu elemente adăugate , între altele, dintr-un mic capitol din Futûhat , numărul 53, intitulat : “Ce trebuie să practice aspirantul atâta timp cât nu a găsit maestrul”, căci regulile generale ale metodei iniţiatice despre care este vorba în “Cununa Supuşilor (Abdâl)” sunt susceptibile de o anumită aplicare în cazul disciplinelor pregătitoare pentru cei care sunt în căutare de un maestru spiritual.

11

Tratatul lui Muhy ad-Dîn ibn Arabî, Hilytau-l-Abdâl –traducere din limba arabă şi note de M. Vâlsan, a apărut la Les Editions Traditionnelles, Paris, 1951, cu titlul “La Parure des Abdâl”. 12

599 Hegira ; Muhy ad-Dîn care s-a născut în anul 560 H. şi a murit în anul 638 H. (=1165-1240), avea atunci 38 de ani ( în ani solari) .(Reamintim cititorilor : calendarul islamic este “lunar”, anul având o durată mai mică – nota trad.) 13

Futûhât aal-Makkiyah (Revelaţiile mekane) – opera cea mai vastă a lui Muhy ad-Dîn ibn Arabî- nota trad.


Traducerea a fost făcută după ediţia de la Damasc (1929), colaţionată cu două manuscrise de la Biblioteca Naţională din Paris, cuprinse în culegerile numerele 1338 şi 6614. (Primul manuscris este plin de greşeli) 14

În numele lui Dumnezeu, Atotmilostivul, Atoatemilostivul! Lauda fie a lui Dumnezeu pentru ceea ce El a inspirat 15 şi “pentru că El ne-a învăţat ceea ce noi nu ştiam! El ne-a dăruit un privilegiu magnific!”16 Şi fie ca Dumnezeu să se roage pentru Conducătorul cel mai ilustru, Profetul cel mai nobil, care a primit “Suma de Cuvinte”17 în Staţiunea Supremă şi să îi acorde salutul Său! * *

*

În noaptea de luni , 22 a lunii Jumâdâ-l-Ulâ, în anul 599, mă aflam în etapa Al-Mâyah la Tâif 18, cu ocazia vizitei pioase pe care am făcut-o (la mormântul) lui Abdallah ibn Abbâs, vărul Profetului, şi am adresat lui Dumnezeu o “rugăciune pentru sfat”19, deoarece însoţitorii 14

Ediţia acestui text apărută la Hayderabad (1948) nu ne-a parvenit decât după terminarea prezentei traduceri. 15

Se pare că există aici o referire implicită la istoria povestită puţin mai departe unde vom găsi menţionată “ inspiraţia pe care a avut-o personajul Abu-l-Majîd ben Salmah de a pune unuia dintre Abdâl întrebarea despre mijloacele prin care se poate ajunge la condiţia iniţiatică a acestuia. Aceasta este cu atât mai probabilă cu cât prezenta scriere se prezintă ca un comentariu al răspunsului pe care l-a dat atunci Badal (sing. de la Abdâl). Dar pe de altă parte există aici încă o referire la inspiraţia pe care a avut-o însuşi autorul nostru , ca urmare a ritului numit istikhârah oficiat de el înainte de redactarea acestui tratat. Dealtfel trebuie să vedem între cele două “inspiraţii” o anumită legătură, şi vom menţiona mai departe câteva incidenţe. 16

Cf. Coran 4,113

17

Termenii unui hadith (=formulare sapienţială care aparţine lui Dumnezeu sau Profetului Muhammadnota trad.) (cf. traducerii noastre Cartea Numelui de Majestate de Muhy ad-Dîn ibn Arabî, Et.Trad., iunie 1948). Revelaţia transmisă de Pecetea Profeţilor (Muhammad – precizarea trad.) este în mod tradiţional considerată ca o formă ce cuprinde toate cuvintele revelate.Un sens mai special al acestei expresii este că forma revelaţiei în limba arabă prezintă caractere speciale sintetice care asigură o pluralitate de accepţiuni , chiar din punct de vedere strict verbal. 18

Localitate la 75 de mile sud-est de Mecca. Numele etapei nu este sigur; un manuscris menţionează Alu Umayah. 19

Este vorba de ritul istikhârah pe care-l putem defini ca o cerere adresată lui Dumnezeu de a fi condus într-o alegere spre ceea ce este cel mai bine, fie în faţa unei alternative, fie înainte de a lua o decizie.Regula tradiţională curentă prevede ca o asemenea cerere să fie precedată de o rugăciune de două rak’ah ( rak’ah este unitatea fundamentală a formulelor şi gesturilor care compun rugăciunea legală numită çalât). Răspunsul providenţial poate fi obţinut în moduri diferite, între altele printr-o inspiraţie primită în mod clar, fie printr-un simţ al evidenţei soluţiei, fie printr-o asistenţă care nu se manifestă distinct pe parcursul evenimentelor. Un caz particular de răspuns este acela care constă în consultarea Coranului, deschizându-l şi citind un verset (aici avem modalităţi diverse de fa’l)


mei Abû Muhammad Badr ibn Abdallah al-Habashî (Abisinianul)20, eliberat de Abû-l-Ghanâ’im ben Abî-l-Futûh al-Harrâni, şi Abû Abdallah Muhammad ben Khâlid aç-Çadafî at-Tilimsânî (din Tlemcen) – fie lor Dumnezeu favorabil amândurora- mi-au cerut să scriu pentru ei , în aceste zile de vizită pioasă, câteva învăţături din care ar putea trage un profit pentru calea lor către viaţa viitoare. După ce am împlinit “ solicitarea sfatului”, am scris prezentul caiet (kurrâsah) pe care l-am intitulat :” Cununa Supuşilor (Abdâl) şi ceea ce se manifestă astfel în privinţa cunoaşterii şi stărilor spirituale” 21 , care le-ar putea fi , lor şi altora, un ajutor pe calea fericirii şi un text sintetic tratând despre diferitele moduri ale voinţei spirituale (al-irâdah) . Şi pentru aceasta cerem sprijin şi ajutor de la Cel ce fiinţează universul! * * * Să ştii că Autoritatea (al-hukm) 22 este fructul înţelepciunii (al-hikmah) şi că Ştiinţa (al-‘ilm) este fructul cunoaşterii (al-ma’rifah)23. Acela care nu are înţelepciune nu are nici Autoritate, acela care nu are cunoaştere nu are Ştiinţă. Acela care are în acelaşi timp şi Autoritate şi Ştiinţă (al-Hâkim al-‘âlim) se înalţă “pentru Dumnezeu” (li-llâhi qâim) , 20

Acesta este un personaj de primă importanţă printre discipolii şi tovarăşii lui Shaikh al-Akbar , pe care-l mai menţionează şi în alte scrieri. Lui i-a dedicat în special Mawâqi’ an-Nujûm (“Asfinţitul Aştrilor”) , Kitâb Inshâ’ ad-dawâir wa-l-jadâwil (“Cartea circumferinţelor şi tabelelor”) şi Al-Futûhât al-Makkiyah (“Revelaţiile mecane”). 21

Abdâl constituie una dintre cele mai înalte categorii iniţiatice. Se spune că sunt în număr constant de 7. Reprezentanţi ai celor 7 Poli cereşti în cele 7 Climate terestre, sălăşluiesc fiecare într-un Climat pe care-l conduc.Vom găsi spre sfârşit şi alte indicaţii asupra caracteristicilor lor. 22

Fără a intra aici în explicaţii speciale putem preciza că Autoritatea sau Puterea de decizie pe care o desemnează aici termenul hukm şi pe care o posedă în mod excepţional anumiţi awliyâ, face parte din atributele profeţiei legiferante care pot fi “moştenite” (Cf. Futûhât, cap.158,159 şi 270). Această putere implică o anumită formulare a “ordinului” (amr) şi a “apărării” (nahy), ale căror moduri sunt foarte variate . 23

În terminologia tehnică a lui Muhy ad-Dîn, care este dealtfel conformă cuvântului coranic şi învăţăturii Profetului, Ştiinţa este superioară Cunoaşterii. Prima este ataşată treptei “divine” (ilâhî), a doua treptei “senioriale” (rabbânî) , fapt pentru care s-a stabilit superioritatea iniţiatică a “savantului” (al-‘alim) faţă de “cunoscător” (al-ârif) .La anumiţi maeştrii, sensul acestor expresii este inversat: Muhy ad-Dîn care semnalează lucrurl nu vede în aceasta un obstacol de netrecut cu condiţia de a înţelege bine diferenţa dintre realităţile astfel desemnate. (Cf. Mawâqi’ an-Nujûm, II-a treaptă, Futûhât, cap. 177) .- Aproape că nu mai este necesar să se remarce că aceasta nu priveşte decât domeniul cunoaşterii esoterice şi că, în consecinţă, nu este posibilă nicio confuzie între termenii astfel numiţi de “ştiinţă” şi “savant” şi aceiaşi termeni din aria exoterismului: aceştia din urmă, chiar dacă au aceeaşi formă nu sunt totuşi decât ulamâu-zh-zhâhir, “savanţii exteriori”. Pe de altă parte , noţiunile de “ştiinţă” şi “cunoaştere” în doemniul esoteric chiar, nu se situează în raportul “ştiinţă teoretică” şi “cunoaştere intuitivă”, ci ele desemnează două trepte calitativ diferite (care exprimă dealtfel la Muhy ad-Dîn , calificările de “divin” şi “seniorial”) de cunoaşterea iniţiatică efectivă..Este cert că este vorba de accepţiunea generalizată în sensul exoteric şi teoretic al termenilor âlim şi ilm care i-a condus pe esoterici să dea în fapt termenilor ârif şi ma’rifah un sens desemnând cel ce cunoaşte şi cunoaşterea esoterică şi efectivă în general, în opoziţie cu savantul şi ştiinţa teoretică obişnuite.- Vom găsi o expunere pe acest subiect în traducerea pe care o vom da pentru anumite texte ale lui Muhy ad-Dîn ibn Arabî asupra “Categoriilor Cunoaşterii iniţiatice”.


iar cel care are înţelepciune şi cunoaştere (al-hakîm al-‘ârif) rămâne “prin Dumnezeu” (bi-llâhi wâqif) : oamenii de autoritate şi savanţii sunt astfel lâmiyûn (având ca emblemâ litera lâm) în timp ce înţelepţiicunoscători sunt bâ’iyûn (având ca emblemă litera bâ) 24. În timp ce ascetul (az-zâhid) renunţă la lume iar cel care se încredinţează lui Dumnezeu (al-mutawakkil) sălăşluieşte cu totul în Domnul său şi în timp ce cel care doreşte (al-mûrîd) caută cântece spirituale şi entuziasmul anihilant, iar adoratorul (al-‘âbid) este totul în devoţiunea sa şi în efortul său şi , în fine, în timp ce înţeleptul cunoscător (al-hâkim al ‘ârif) îşi exersează forţa spiritului (al-himmah) şi se concentrează asupra scopului – cei care sunt investiţi cu Autoritate şi Ştiinţă (al-hâkimûn al-‘âlimûn) rămân ascunşi în nevăzut şi nu îi cunosc nici “cunoscătorii” şi nici “doritorii”, nici “adoratorii”, aşa cum nu îi percep nici “cei care s-au încredinţat lui Dumnezeu”, nici “asceţii”! Ascetul renunţă la lume pentru a-i obţine preţul, cel care se încredinţează se abandonează Domnului său pentru a-şi împlini destinul, doritorul caută entuziasmul pentru a-şi găsi aleanul, adoratorul manifestă zel sperând să ajungă la “proximitate”, cunoscătorul înţelept ţinteşte prin forţa sa de spirit “să ajungă”, dar Adevărul nu se dezvăluie decât aceluia care face să dispară propria-I urmă şi chiar numele său! Cunoaşterea este voal care ascunde pe Cel Cunoscut iar înţelepciunea o poartă în apropierea căreia te opreşti; în acelaşi fel, toate celelalte moduri spirituale sunt “mijloace” (asbâb) ca “literele”; şi toate lucrurile nu sunt decât 25 “slăbiciuni” (‘ilal) care orbesc privirile şi sting luminile . Căci dacă nu erau Numele , Numitul ar fi apărut, dacă nu era iubirea, unirea26 ar fi persistat, dacă nu ar fi fost aspectele diferite ( ale destinului ) , toate treptele ar fi fost cucerite, dacă nu era Huwiyah (Sinele suprem), Anniyah

24

Sunt cele două iniţiale, cu funcţia de prepoziţie , în expresiile li-llâhi = “pentru Dumnezeu” şi billâhi = “prin Dumnezeu” ; după prima expresie Dumnezeu este “scopul” iar după a doua, El este “mijlocul”. 25

Secvenţa de idei în acest pasaj este determinată într-o anumită măsură de ambivalenţa câtorva termeni: illah înseamnă în acelaşi timp “mijloc” (sau ”cauză”) şi “slăbiciune” (sau “lipsă”) iar în gramatică , hurûfu-I-illah sunt “literele slabe”. a, y,w . 26

Iubirea (al-mahabbah) implică raportul cu ceea ce nu este în act (al-ma’dûm) . Credem că trebuie văzut aici în mod implicit o relaţie cu ideea că creaţia are drept cauză dorinţa lui Dumnezeu de a fi cunoscut : “Eram o comoară ascunsă. Mi-a plăcut să fiu cunoscut. Atunci am creat şi M-am făcut cunoscut creaturilor, care Mă cunoscură.” (hadith qudsî) (formulare sapienţială sfântă prin originea sa, fiind dată direct de Dumnezeu – nota trad.) Fără actul creator provocat de iubirea divină, lucrurile se află în stare de non-manifestare principială, deci de unire primordială exprimată prin simbolul Comorii Ascunse .


(Eul suprem)27 ar fi apărut, dacă nu era Huwa, El, ar fi fost Anâ, Eu, dacă nu era Anta, Tu, s-ar fi văzut semnul Ignoranţei28 , dacă nu era înţelegerea (obişnuită) s-ar fi afirmat puterea Ştiinţei (pure) : şi atunci tenebrele se vor risipi şi toate vietăţile grele vor zbura ca păsările uşoare în calea strâmtă a extincţiei! Inimii tale i se arată Cel care nu a încetat niciodată să sălăşluiască în Taina de nepătruns a Neînceputului! Dar tu însuţi erai voalul pe ochiul tău29cu toate că aceasta a fost aşa Prin chiar asemănarea ta divină. Atunci inimii i-a apărut că Cel pe care-l vede Nu a încetat nicio clipă să o cheme către El! Astfel că un Cuvânt a venit , cuprinzând toate Cuvintele, Şi slava sa s-a arătat prin Trimisul Locului Suprem!

* * * Traducere din limba franceză : T. Ghiondea

27

În timp ce Huwiyah desemnează condiţia absolut transcendentă a Sinelui Suprem, Anniyah constituie afirmarea sa imediată ca Eu autonom. În ceea ce-i priveşte pe cei iniţiaţi în Anniyah şi pentru a-i diferenţia de caricaturile acestora, care sunt “Oamenii Prostiei iniţiatice”, ahlu-r-Ru’ûnah, care, incapabili de discriminare intuitivă iau eul lor natural drept Sinele netrecător, Muhy ad-Dîn spune : “Ra’ûnah sau stupiditatea iniţiatică , înseamnă rămânerea la caracterul natural, în contrast cu Oamenii (care sunt iniţiaţi în-n.tr.) Anniyah care rămân cu Adevărul Esenţial desemnat prin intermediul unei relaţii pronominale (“Eu”). Oamenii Săi sunt retraşi în Tabla Păstrată, contemplând Calamul (Ştiinţa analitică), privind Călimara (Ştiinţa sintetică) , căutând în Huwiyah, vorbesc prin Anniyah, se exprimă afirmând Ittihâd , Unirea, (între eu şi Sine, limbaj metafizic impropriu), ceea ce se explică prin modul jars, limbaj concis dictat de forţa evenimentului spiritual încercat” (Futûhât, cap.73, q.153). În ceea ce priveşte termenul Anniyah trebuie să spunem că am dat vocalizarea cea mai curentă, dar că mai există şi Inniyah. Fără a putea examina în ansamblul său problema controversată a originii acestui cuvânt, este util să se arate un aspect de o oarecare importanţă. În Futûhât , Muhy ad-Dîn stabileşte o relaţie cu termenii coranici care justifică o altă perspectivă (vom transcrie deci în consecinţă) : Inniyah al unui lucru este adevărul esenţial al acestui lucru, în terminologia iniţiatică. Faţă de Dumnezeu el este (exprimat în cuvinte): Inni Anâ Rabbuka = “Cu adevărat, Eu sunt Domnul tău!”(Coran,20,12) iar în legătură cu creatura perfectă (ea este prin cuvinte) : Inni Rasûlu Llâhi = “Cu adevărat, eu sunt trimisul lui Dumnnezeu”(Coran,7,158) . Conform acestor referinţe, rădăcina acestui termen este inni (compus din inna = “cu adevărat” + y, pronumele personal situat la sfârşitul cuvântului); în consecinţă, cuvântul, perspectiva trebuie să fie Inniah. La Abdu-l-Karîm al-Jîli (Al-Insân al-Kâmil, cap.27) , cuvântul este în mod cert Anniyah deoarece îl face să derive din anâ = “eu”, dar aceasta nu permite explicarea dublării consoanei n . În privinţa celor două cuvinate derivate propuse, de inni şi de anâ am putea gândi la forma Anniah ca rezultând din combinarea celor două, mai precis, printr-o contaminare a formei primitive Inniyah cu termenul Anniyah derivat efectiv din anâ şi semnificând “faptul de a vorbi în nume propriu spunând : “eu…”. 28

Prin simetrie cu celelalte opoziţii menţionate înainte şi după aceasta chiar în acest pasaj trebuie să se înţeleagă termenul “ignoranţă” (jahl) într-un sens transpus ca desemnarea unei indeterminări extreme a conştiinţei personale, imediat legată de cunoaşterea supremă. Anta , Tu, căreia I se opune aici această “ignoranţă “ implică , dimpotrivă,o stare de distinctivitate în care cele două persoane “eu” şi “tu” (persoanele “prezente” în gramatică) se situează pe acelaşi plan individual, ceea ce din punct de vedere metafizic este cea mai mare îndepărtare de realitatea universală a Sinelui absolut care ignoră orice distinctivitate şi orice determinare ontologică sau personală. 29

Este vorba despre “ochiul inimii”.


Matgioi (Albert de Pouvourville)

ACŢIUNILE ŞI REACŢIUNILE CONCORDANTE30 (Kang-ing) (fragmente)

Kang-ing este ultimul din textele tradiţionale ale taoismului primitiv. Lao-Tse nu e întregime autorul lui, dar este inspiratorul spiritului acestui text. Kang-ing a fost tradus în Europa (1835 şi 1856) sub numele de Cartea Sancţiunilor sau Cartea Răsplăţii şi a Vinei, ceea ce accentuează aspectul moral şi-l eludează pe cel metafizic, pe care Matgioi îl redă traducând Cartea Acţiunilor şi Reacţiunilor concordante. Kang-ing închide în germen şi dezvăluie întreaga doctrină taoistă a ceea ce se numeşte în Occident binele şi răul, ca şi doctrina libertăţii şi a răspunderii. Reluăm aici fragmente din cap.II al cărţii lui Matgioi: Calea Raţiunii. Actele pe care oamenii le fac în limitele responsabilităţii lor, dar în deplină cunoaştere umană, nu pot fi considerate numai ca fapte materiale aducând o modificare temporară într-o ordine fizică trecătoare. Ele nu sunt de asemenea numai efecte gândite ale voinţei umane, capabile să producă consecinţe morale şi să provoace o tulburare sau o ameliorare în funcţiunile sociale sau în raporturile dintre indivizi. Ele sunt mai ales emisiuni de energie, eforturi psihice, deplasări de forţe nervoase şi imateriale, schimbări de echilibru în statica şi dinamica lumii vizibile, deviaţii de curente în aura umanităţii. [...] Or tocmai acestea sunt fenomenele cele mai importante pe care le poate suscita acţiunea umană; şi sunt singurele care rămân, şi care, printr-un joc de mişcări reciproce şi perfect coordonate, au o existenţă perpetuă; sunt de asemenea singurele care au o rezultantă pe toate planurile, un ecou în toate lumile, şi care poartă în ele acest caracter de perenitate care, în fond, trebuie să aibă în mod normal tot ceea ce spune, gândeşte sau acţionează un om, parcelă infinitezimală, dar sigură, a acelui Tot indicibil al cărui unul din aspecte este Eternitatea. [...] Dacă considerăm actul ca producător de energie31 şi, în consecinţă ca emiţător de vibraţii în atmosfera psihică, ca propulsor al unui val în oceanul fluidic care ne scaldă şi care scaldă universul, vom concepe imediat că mişcările astfel produse, exercitându-se în afara planului uman, scapă controlului nostru şi chiar responsabilităţii noastre (ca responsabilitate limitată a stării umane). Şi sunt deci de reţinut caracterele tipice ale acestor mişcări: nu pot fi controlate de noi; odată emise scapă pentru totdeauna de sub influenţa noastră; şi deşi pe măsura „interversiunilor de

30 31

Etudes Traditionnelles, 1939; traducere şi note F.Mihăescu.

Astfel, energia emisă de orice act uman (fie el faptic sau intelectual) intră în relaţie cu energia subtilă universală, şi chiar cu energia inteligibilă (spirituală), căci după Grigorie Palama, energia divină increată, lucrează în lume prin seria de energii create, de la cele angelice (pneumatice), la cele umane (psihice) şi la cele cosmice (fizice).


curent”, acesta diminuează în intensitate până la a deveni imperceptibil, seria mişcărilor nu este mai puţin cunoscută. [...] Actul uman, considerat ca sursă de energie care iradiază în afara germenului voluntar care îl produce, afectează tot ce ţine de natura sa, adică tot ce este umanitate, şi tot ce este energie. E un fapt axiomatic; şi chiar dacă, după mărturii grosiere cum sunt cele ale naturii umane, o astfel de corespondenţă trece neobservată, nu e mai puţin adevărat că ea există şi că emisiunea, chiar infinitezimală, a unei energii va afecta într-un fel energia universală, în acelaşi mod în care cel mai mic dintre numere va afecta cel mai mare total la care s-ar adăuga. Aceasta e o necesitate matematică şi una logică. [...] În această lume energetică, încă necunoscută în afara afirmaţiei existenţei sale, converg fără să se piardă sau să se anihileze, toate energiile parţiale emise de seria de acte umane. [...] Aceste acte, în afară de mişcarea materială şi de impresia morală consecutivă, deplasează energii, utilizează forţe, şi aceasta în două moduri, oricare ar fi actul produs. Voinţa care a determinat actul este o emisiune de forţă, intelectuală sau spirituală. Căci o forţă, numai dacă nu este emisă în vid, are rezultante de aceeaşi natură ca şi ea, dar de valori şi direcţii diferite. Mişcarea voluntară este deci proiectată şi înscrisă în planul ideilor şi în aura32 particulară care s-a creat, prin seria voinţelor sale antecedente, ale fiinţei umane de care e vorba. Pe de altă parte, energia dezvoltată de voinţa care împlineşte actul, nu se uzează în acest act, ci e doar folosită. După sfârşitul acţiunii, dacă scopul temporar pentru care a fost dezvoltată dispare, energia emisă nu dispare; ea nu se întoarce spre centrul care a produs-o şi nu se resoarbe în el. [...] Pe de altă parte, cum nu putem concepe nici pierderea nici anihilarea ei, suntem constrânşi să conchidem că ea se înscrie în oceanul forţelor fluidice care înconjoară orice lucru creat, orice limită. Astfel, fiecare din energiile emise se reuneşte cu energiile exterioare, de acelaşi sens şi de aceeaşi natură cu ea. Dar diferenţa de valoare şi de specific a acestor mase energetice, exterioare omului, te izbeşte imediat. Într-adevăr, influxurile succesive ale voinţei individuale, deşi proiectate în exteriorul autorului lor, rămân marcate de amprenta lui specială, şi îi constituie, în afara lui un focar distinct cu o aură personală, căreia îi este adevăratul creator relativ şi contingent, şi care îl leagă de complexul său uman, şi care-l afectează şi trăieşte deasupra lui şi tot atâta timp ca şi el. [...] Dimpotrivă, influxurile succesive ale energiei psihice, plecate dintr-un element al complexului uman inferior celui care constituie pecetea personalităţii, nu rămân personale după ce au părăsit individul şi s-au separat de scopul spre care le îndreptase. Căci dacă energiile voinţei umane nu au echivalent în afara omului, energiile psihice, ieşite din om şi considerate în afara lui, sunt dinamisme asemănătoare cu orice dinamism psihic, ale cărui unde vibrează indefinit. Ele nu au deci nici-o marcă distinctivă şi se cufundă în mod normal în oceanul fluidic universal, adăugându-se totalităţii energiilor dinamice condensate în jurul rasei umane, de la emisiunea primului act al primului reprezentant al acestei rase.

32

Aura nu este altceva decât câmpul de forţe care iradiază din orice corp energetic şi prin care acţionează la distanţă. Acest câmp este caracteristic şi diferit după energiile care-i sunt proprii: fizice, biologice, psihice şi pneumatice, şi după intensităţile lor.


Să reţinem deci că fiecare act uman are două vibraţii, ambele bine înţeles contingente: una permanent distinctă, în sufletul voluntar al fiecărui individ, şi cealaltă permanent generală, în psihismul universal. Ataşamentul ferm al spiritului nostru la aceste două concepţiine va permite să intrăm într-un domeniu puţin explorat. * Aura voinţelor individuale ale omului este suma proiecţiilor exterioare a tuturor actelor gândite; ea e ca o atmosferă înfăşurătoare care înconjură imediat fiecare individ, se adptează lui, şi primeşte impresiunile tuturor mişcărilor sale reflectate. Această aură nu există decât cu individualitatea umană şi prin ea, luând naştere, nici chiar cu individul, ci cu primul său act, care nu coincide în mod necesar cu naşterea sa; ea creşte şi se alimentează continuu, de-a lungul întregii vieţi umane, la fiecare din inflexiunile gândite ale individului; ea îi este specifică şi n-ar putea să se asemene cu a nici unui alt individ din specie; ea nu trăieşte decât prin emisiunile succesive ale sursei care îi dă naştere, voinţa individuală, şi actele consecutive; ea n-ar putea deci subzista după dispariţia originii ei, aşa cum nici flacăra nu mai persistă după ce sursa luminii încetează. Dar, dacă contingenţa originală a acestei aure o limitează astfel în timp şi spaţiu, îi crează în schimb unele condiţii de rezonanţă şi de retroacţiune. Voinţa individului, singura generatoare a acestei aure speciale, constituie suma imaterială a eforturilor şi direcţiilor sale: ea produce o creaţie secundară, care este opera sa proprie şi exclusivă, şi de care e responsabilă. Această aură, cu limitările sale, este imaginea proprie şi exacta reprezentare a răspunderilor datorate independeţei relative a omului. Ea îmbracă individul cu un strat dinamic mai mult sau mai puţin dens, mai mult sau mai puţin benefic, după intensitatea şi direcţiile acţiunilor volitive din care a ieşit, din care se degajează şi din care sporeşte. Pe acest plan de energie mentală ea este similară cu aura care se mişcă după alte legi în atmosfera sufletească, şi pe care vechii pictori o reprezintă în jurul corpului şi în special a capului, ca un nimb învăluitor şi luminos. Să reţinem acest fapt preţios, care lămureşte cele mai profunde şi mai des repetate precepte ale taoismului. Pe de altă parte, aura psihică universală este locul în care se întâlnesc, se interferează şi se influenţează toate energiile fluidice imateriale şi pseudoimateriale, provenite din acţiuni de toate felurile emise de tot felul de surse conceptibile (raţiuni umane, acţiuni cosmice, mişcări animale etc.). Această atmosferă energetică nu e totuşi constituită din toate aceste energii diverse totalizate; ea nu e un total, nici o entitate; ea este un loc (în felul locurilor geometrice). Ea este impersonală; ea este imaginea inferioară a Marelui Tot energetic din care se desfăşoară Fiinţa în actul şi mişcarea universală33 [...]. Dar aici voinţa umană, independenţa şi actul uman nu sunt nimic. Ceea ce e dincolo de inteligenţa noastră şi de condiţia noastră, este şi dincolo de intenţia şi de meritul nostru. Nu putem să nu insistăm asupra acestui punct, mai 33

N.a.: Deşi noi nu studiem aici decât două focare de energie şi de forţe, trebuie să amintim că Tradiţia primordială şi de un al treilea ocean, oceanul nirvanic, care este energia prin excelenţă, adică sufletul spiritual al tuturor lucrurilor, în care nu există nici acţiune, nici reacţiune, nici influenţă a voinţei umane şi nici a mişcării cosmice. Această determinare esenţială arată motivul pentru care nu e vorba de acest al treilea focar, în Kang-ing. Nici-o mişcare a universului nu se reflectă în el; dar universul poate să se cufunde în el, în care-şi găseşte plenitudinea, în absoluta cunoaştere de sine-însuşi şi în posesia Energiei Esenţiale care este Liniştea Universală sau, metafizic, Non-Acţiunea, Non-Fiinţa conştientă.


ales în lumea occidentală unde vanitatea ne-a făcut să presupunem că valoarea şi responsabilitatea noastră sunt egale cu valoarea şi voinţa chiar a Infinitului. * În studiul, atât de delicat şi complex, al energiilor mişcate sau influenţate de actul uman, la acest moment în care forţa misterioasă astfel dezvoltată a fost înregistrată în focarul psihic universal, în clipa în care această undă, fără să se confunde şi să se anihileze, s-a unit cu acest ocean care scaldă universul. Cum face un corp cazând în apă, sau un fluviu care se varsă într-un ocean mişcat de maree planetare, această energie provoacă ondulaţii care se propagă în toate sensurile. Dar o ondulaţie care se propagă generează o acţiune de repercusiune, necesară oricărui fel de echilibru, fie material, psihic sau intelectual. De aceea vibraţia ondulatorie, după ce a impresionat tot oceanul psihic, revine în chiar locul în care a luat naştere, cu o valoare şi o direcţie nouă, asupra cărora noi oamenii nu avem nici-o dată sigură, nici chiar conceptibilă. [...] Oricum ar fi, energia dezvoltată de actul uman, ajunsă la extremitatea acţiunii sale (Kan), se întoarce printr-un mecanism cosmic obligatoriu şi general, căruia nimic din ceea ce există nu i se poate sustrage, pentru că acest mecanism este substanţa însăşi a existenţei; şi această întoarcere de energie constituie reacţia cosmică (ing) la acţiunea umană. Această reacţie este evident de aceeaşi natură cu ondulaţia din care a ieşit; ea poartă aceleaşi caracteristici; mişcările cosmice pe care le declanşează sunt independente de om, de voinţa sa, de meritul său; el le ignoră şi îi sunt indiferente. Val impersonal al oceanului universal, el nu îl interesează pe om decât în momentul şi în punctul în care, prin şocul său de întoarcere similar şi paralel, mişcă şi face să vibreze aura umană din care a ieşit. [...] Şi, în acest punct şi acest moment, această reacţie îşi schimbă natura: ea pierde caracterul universal în chiar locul în care îl câştigase, pentru a îmbrăca această formă de acţiune universală prin care singură poate intra şi acţiona în aura umană. Şi, pierzându-şi caracteristica impersonală, ea reia caracteristicile contingente individuale pe care le pierduse ieşind din această contingenţă, şi pe care le regăseşte reintegrându-se în ea.34 * Să reintrăm deci, cu această reacţie (ing) în timpul şi în specia umană. În această perioadă, ea face drumul invers decât acela urmat de (Kan) în aura umană, din momentul ieşirii din matricea energetică a voinţei. Aşadar ing vine ca o reacţie şi afectează individul uman cu o putere coordonată cu valoarea emisiunii primitive Kan; dar ca să afecteze un complex, o energie trebuie să ia, cel puţin temporar, calităţi pe care complexul să le poată resimţi şi percepe, să le aprecieze în natura sa şi să le controleze cu judecata sa. Aceste calităţi sunt şi materiale şi sensibile pentru ca rezultatul să aibă efect asupra întregului complexului uman (să remarcăm încă o dată 34

Fenomenul „acţiunilor şi reacţiunilor concordante” se regăseşte aproape identic în tradiţia hindusă, sub numele de apurva ( cf. R. Guénon: Introduction gènéral à l´ètude des doctrines hindoues. Didier Richard.1930)


că nu vorbim aici de elementele divine din om care n-ar putea să se împlinească decât prin comuniunea cu oceanul nirvanic, iar aici nu e vorba de acest ocean, care aşa cum am spus, nu e supus fluxului Kan şi nici refluxului ing). Înţelegem deci ca o necesitate logică faptul că, în timpul reîntoarcerii sale asupra umanităţii ing este temporar şi contingent, individual şi afectiv. El influenţează omul, nu în elementele sale superioare, ci în complexul caracteristic umanităţii, pe care îl agită tangibil şi material. Şi cum am arătat că în aura umană responsabilitatea actului voluntar subzistă în întregime şi exclusiv, înţelegem acum, ca un corolar fatal, că ing se manifestă în planul uman şi în responsabilitatea umană, ca o sancţiune, dar ca o sancţiune de valoarea corespunzătoare responsabilităţii, şi în limitele ei. După caz, ing se manifestă deci ca recompensă şi ca pedeapsă, şi această manifestare, care îi e exterioară, nu afectează decât obiectul, rămânând independentă de subiectul ing, al cărui reflex este asemenea cu el-însuşi, oricare ar fi consecinţele în privinţa omului. Aici constă, în fond, marele secret al călătoriei lui Kan şi al întoarcerii lui ing. [...] Rezultă de aici, foarte pe scurt, două consecinţe imediate ale dogmei taoiste: problema deprinderii umane, adică a responsabilităţii repetate, şi a deprinderii după starea umană sau oricare stare a ciclului (Karma la hindusi, păcatul originar la creştini), ca şi problema justiţiei în universul uman sau chiar în universul vizibil. [...] * Să extindem acum acelaşi raţionament pe un plan mai ridicat. Emiţător de vibraţii, receptor de vibraţii analoge, toate având calităţi umane în interiorul aurei individuale, într-o zi omul moare. Părăseşte adică planul uman şi aura sa individuală se dislocă, fiind afectată de pierderea calităţilor umane. În planul superior în care a proiectat-o disocierea elementelor umane, noua fiinţă care e omul nu aduce nimic din omul anterior; elementele vechiului complex uman, care se găsesc în noul plan, sunt elemente specifice acestui plan, care erau elementele superioare ale planului uman. [...] Deci nici responsabilitatea, oricare i-ar fi valoarea, nici sancţiunea, oricare i-ar fi semnul, nu urmăresc elementele superioare ale complexului uman după disocierea sa. Iată un fapt pur matematic. Omul nou nu se naşte în existenţa sa următoare cu o sarcină de merite sau lipsă de merite. Dimpotrivă, vibraţiile psihice, impersonale şi detaşate, dar absolut reale care, după trecerea lor în aura individuală, traversează oceanul individual, aceste vibraţii revin la emisiunea lor originară: noul om regăseşte deci, în starea sa superioară, vibraţiile pe care le-a emis odinioară, dar epurate, depersonalizate, aşa cum e el însuşi, şi proprii numai să incite în el ardoarea Vieţii (şi să înţelegem aici prin viaţă starea de fiinţă a planului superior unde a urcat omul după moarte). Acest ansamblu de vibraţii universale, rezorbite într-un complex adecvat lor, constituie pentru fiinţa în noua sa stare, potenţialul voinţei, inteligenţei şi sentimentelor sale. Este ultima consecinţă a teoriei repetiţiei: este noua configuraţie, depersonalizată şi transfigurată, dar ea nu mai are nimic comun cu omul obişnuit. [...]


Dôgen CELE OPT ASPECTE ALE ILUMINĂRII (Hachi dainin-gaku)

Toţi Buddhas au fost Iluminaţi. Iluminarea lor se numeşte hachi dainin-gaku , deoarece conţine opt aspecte a căror înţelegere conduce la nirvâna . În ultima predică pe care a rostit-o chiar înainte de a muri, Buddha Shâkyamuni le-a expus {cele opt aspecte – nota tr.}cât se poate de limpede. Primul [dintre aceste aspecte] este acela de a te elibera de orice aviditate, de a nu avea decât foarte puţine dorinţe (shôyôku), ceea ce înseamnă : a fi detaşat de cele cinci dorinţe. Buddha a spus: Călugări! Nu puteţi ignora faptul că un om care are multe nevoi caută un renume şi un profit , din această cauză supunându-se unor însemnate suferinţe. În consecinţă, trebuie să vă eliberaţi voi înşivă cât mai curând de orice aviditate, nu numai din această cauză, dar şi pentru că meritul acestei eliberări va naşte numeroase altele de diferite feluri. “În plus, un om care are nevoi puţine nu îi îndeamnă pe alţii la aviditate, nici nu devine el-însuşi sclavul simţurilor sale. Mulţumit cu puţin, nu are griji şi este totdeauna liniştit. Eliberat de dorinţă, el va intra în mod sigur şi instantaneu în nirvâna. Aceasta este natura eliberării de orice aviditate”. În al doilea rând este mulţumirea. Aceasta înseamnă: a fi mulţumit cu ceea ce există (chisoku) . Buddha a spus : Călugări! Dacă doriţi să scăpaţi de suferinţă va trebui să vă întemeiaţi satisfacţia pe ceea ce este spirit. A fi mulţumit cu ceea ce există ne procură o stare de fericire şi împăcare. Un om mulţumit în sine este bucuros chiar dacă doarme pe pământul gol. Un om nemulţumit , dimpotrivă, chiar dacă trăieşte într-un palat este nefericit .Chiar dacă este bogat, în realitate este sărac, în vreme ce primul, chiar sărac fiind este bogat de fapt. Unui om mulţumit îi este milă de unul nemulţumit deoarece acesta este mereu pradă celor cinci dorinţe . Aceasta este natura mulţumirii. Al treilea aspect constă în a cultiva singurătatea, (ruku jakujô) adică: a duce o viaţă în singurătate, departe de agitaţia lumii.


Buddha a spus: Călugări! Dacă doriţi să vă bucuraţi de pacea nirvâna-ei, duceţi o viaţă retrasă. O fiinţă în starea de pace este respectată de regele Shakendra (Taishaku-ten ) şi de fiinţele cereşti. De aceea va trebui să rupeţi orice ataşament faţă de voi înşivă şi faţă de alţii şi să duceţi o viaţă solitară, tăind prin aceasta rădăcina suferinţei. Cei care vor să trăiască între ceilalţi oameni vor fi tulburaţi de aceştia , aşa cum un copac mare este copleşit de găzduirea prea multor păsări pe crengile sale. Oamenii obişnuiţi nu pot scăpa de diferitele feluri de suferinţe, aşa cum un elefant bătrân este neputincios şi nu se poate elibera pe sine când se află într-o mlaştină adâncă. Astfel este natura vieţii solitare. Al patrulea aspect este perseverenţa. Aceasta înseamnă: a te strădui cu sinceritate continuu (gon shôjin ). Buddha a spus : Călugări! Dacă sunteţi perseverenţi [ în practicarea Căii] , nu veţi întâmpina nicio greutate [pentru a realiza Iluminarea]. Pentru aceasta trebuie să fiţi perseverenţi. Un fir de apă care curge mereu în acelaşi loc , în timp ajunge să sape în piatră. Dacă, în schimb, slăbiţi [în practica voastră spirituală], veţi fi ca un om care încetează să mai lovească piatră de piatră înainte de a se aprinde focul. Ce sfârşit aţi mai putea spera? Aceasta este natura perseverenţei.” Al cincilea aspect este gândul drept, pe care-l numim, deasemenea, păstrarea gândirii drepte (fumonen ) , cuvântul “păstrare” semnificând înţelegerea Dharmei. Buddha a spus: Călugări! Dacă doriţi să găsiţi un maestru adevărat care să vă poată îndruma , va trebui să păstraţi gândul drept, căci cei care procedează în acest fel nu vor fi pradă iluziei. Prin urmare, păstraţi totdeauna în cugetul vostru gândul drept, altfel veţi pierde diferitele sale avantaje. Dimpotrivă, dacă îl păstraţi veţi rămâne neatinşi chiar dacă veţi fi asediaţi de cele cinci dorinţe, ca un războinic pe care armura sa îl face invincibil. Al şaselea aspect este practicarea samâdhi (zenjô ). Samâdhi înseamnă : a sălăşlui în Adevăr cu o stare de spirit plină de pace. Buddha a spus: Călugări! Intraţi în samâdhi stăpânindu-vă duhul, conştientizând naşterea lumii şi declinul ei [care urmează acesteia]. De aceea, în practica voastră , va trebui să rămâneţi la diferitele forme de samâdhi. Dacă acţionaţi astfel, duhul vostru va rămâne în starea de pace . “Samâdhi este digul care vă apără de năvala apelor. De aceea, antrenându-vă pentru aceasta, va trebui să construiţi digul samâdhi pentru a împiedica să se risipească apa Înţelepciunii. Aceasta este natura lui Samâdhi.


Al şaptelea aspect este practica Înţelepciunii supreme (chiei ). Această Înţelepciune este produsă de Iluminare , care rezultă din practicarea Dharmei de către acela care i-a înţeles învăţătura şi a cugetat asupra ei. Buddha a spus: Călugări! Când sunteţi în posesia Înţelepciunii, v-aţi eliberat de orice ataşament faţă de aviditate. În consecinţă, trebuie să fiţi atenţi continuu să nu o pierdeţi, căci ea este Calea Iluminării. Cei care nu acţionează astfel nu sunt buddhişti, fie ei călugări sau laici. “Cel care posedă adevărata Înţelepciune este asemenea cu o navă puternică ce traversează oceanul vârstelor, al bolilor şi al morţii. Înţelepciunea este ca o lampă care risipeşte tenebrele iluziei, un remediu excelent care vindecă bolile, o secure ascuţită care taie arborele ignoranţei. Înţelepciunea care se naşte din înţelegerea învăţăturii Dharma, din meditarea asupra ei şi practicarea sa poate servi la creşterea meritului [pe Cale]. Dacă cineva are lumina Înţelepciunii, poate contempla Adevărul direct, cu proprii ochi . Aceasta este natura Înţelepciunii supreme. Al optulea aspect este abţinerea de la discuţii (fukeron), de la vorbă fără rost. Aceasta înseamnă : a depăşi discriminările intelectuale şi a sesiza adevărata natură a tuturor lucrurilor (immo ).Buddha a spus: Călugări! A discuta fără rost tulbură duhul. Chiar fiind călugări, dacă veţi acţiona în acest fel veţi fi incapabili de a atinge Iluminarea. “De aceea trebuie să puneţi capăt unor asemenea discuţii şi deci tulburării care rezultă din acestea. Numai cel care va proceda astfel poate avea experienţa beatitudinii binecuvântate a Iluminării. Aceasta este natura abţinerii de la discuţii.” Iată deci [expuse] cele opt aspecte importante ale Iluminării. Fiecare dintre ele le include şi pe celelalte , fiecare dintre ele are opt aspecte diferite , ceea ce înseamnă un total de şasezeci şi patru de aspecte. Dar, în realitate, aceste opt aspecte au un număr nesfârşit de faţete iar numărul de şasezeci şi patru nu este decât o convenţie. Buddha Shâkyamuni rosti aceste cuvinte, ultima sa învăţătură şi esenţa Mahâyânei, către miezul nopţii, în 15 februarie . Apoi nu mai rosti niciun cuvânt, rămânând tăcut până în momentul morţii sale. [În concluzie], Buddha a spus: “Călugări! Căutaţi Calea cu ardoare, căci orice lucru în această lume, fie el efemer sau nu, este supus degenerării şi pieirii. Călugări! Nu vorbiţi în acest moment, căci timpul trece şi moartea mea se apropie. Acestea sunt ultimele mele cuvinte.” Aceste ultime învăţături discipolii lui Buddha le-au studiat fără încetare. Cei care nu le studiază şi nu le practică nu sunt discipoli ai lui Buddha căci aceste învăţături sunt receptaculul Ochiului Adevăratului


Dharma, piscul suprem al Spiritului lui Tathâgata . Dar în ciuda acestor sfaturi, sunt numeroşi cei care le ignoră în momentul de faţă şi foarte puţini cei care sunt instruiţi. Primii, cei mulţi, se găsesc într-o atare situaţie deoarece sunt rătăciţi de demoni şi pentru faptul că le lipsesc meritele faptelor bune din trecutul lor. Altădată, pe timpul Legii Bune şi al Legii imitate, toţi discipolii lui Buddha studiau şi practicau “cele opt aspecte”. În zilele noastre nici măcar un călugăr din o mie nu le cunoaşte. Cât este de regretabil! Într-adevăr suntem în perioada buddhismului degenerat! Totuşi, adevăratul Dharma al lui Tathâgata nu a încetat ,însă, să fie viu, continuând să existe în lume. Prin urmare, nu neglijaţi, studiaţi-l! Chiar pe parcursul nenumăratelor kalpas , este dificil să se intre în contact cu buddhismul. Este la fel de greu să te naşti ca fiinţă umană. Noi, nu numai că suntem născuţi fiinţe umane , dar avem norocul să fim născuţi în continentul Jambudvîpa , cel mai bun dintre cele trei continente . Aici, avem posibilitatea de a intra în contact cu Buddha , de a-i înţelege învăţătura , de a deveni călugări şi de a atinge Iluminarea. Cei care vor muri înainte de venirea lui Tathâgata nu vor avea ocazia să înţeleagă sau să studieze cele opt aspecte. Dar noi, datorită bunelor noastre fapte din trecut , noi putem. Pe parcursul fiecăreia dintre renaşterile noastre succesive , va trebui să studiem cele opt aspecte , căci ele fac să crească meritele noastre şi conduc inevitabil la Înţelepciunea supremă a Iluminării. În plus, dacă le expunem tuturor fiinţelor sensibile, noi nu vom fi diferiţi de Buddha Shâkhyamuni. Scrisă la Eihei-ji, la 6 ianuarie în cel de al cincilea an Kenchô (1253) Traducere din limba franceză : T. Ghiondea


DESPRE SACRIFICIU 35 (fragmente) F. SCHUON

Teoria sacrificiului este inseparabilă de aceea a manifestării însăşi, în sensul ontologic sau cosmologic al termenului; deci este necesar, pentru a încadra mai bine problema, să considerăm înainte de orice această manifestare ca atare, adică în procesul de manifestare însuşi. Putem să alegem, ca exemplu al acestui proces, una din modalităţile sale particulare, cum ar fi manifestarea sunetului, care este primordială în ordinea percepţiilor sensibile, şi vom vedea atunci în ce mod aceasta defineşte simbolic, la fel ca orice altă modalitate, procesul de care e vorba; întradevăr, pentru a se putea extinde în durată, sunetul trebuie să treacă printr-o serie de vibraţii, sau, cu alţi termeni, sunetul nu se poate manifesta decât prin intermediul unui fel de opriri sau goluri, care îl prelungesc într-un fel; şi vedem apărând aici foarte exact legea compensaţiei inerentă oricărei manifestări. Atunci când se consideră aceste opriri sau goluri ca „sacrificii” în raport cu manifestarea căreia îi constituie totuşi un element indispensabil, trebuie înţeles imediat în ce mod sacrificiul face parte integrantă din manifestare, şi ce rol este chemat să joace când îl înţelegem în sensul propriu al termenului, adică aplicând ideea pe care o exprimă în ordinea umană, individuală sau socială. Dar, pentru a reveni la exemplul sunetului, vom adăuga că, dacă am vrea să facem abstracţie de acest „vid” a cărui aplicaţie în ordinea umană este sacrificiul, manifestarea ar trebui să se reducă la un fel de explozie instantanee care ar centraliza în ea însăşi toată puterea sau, dacă vreţi, toată vitalitatea sunetului, putere care, în condiţii normale, se afirmă tocmai prin forţa şi durata sunetului. Căci sunetul manifestat în durată poate fi considerat, în raport cu sunetul instantaneu a cărui posibilitate am presupus-o în mod provizoriu, ca refracţia întreruptă a acestui sunet; şi la fel orice manifestare oricare ar fi, implică o astfel de refracţie a unui prototip conceput în mod „instantaneu”. Nu se poate totuşi spune că o manifestare „instantanee” sau „centrală”ar fi sub toate raporturile o imposibilitate; ea e mai curând o posibilitate relativă în cadrul imposibilităţii sale, dacă ne putem exprima astfel, căci ea se realizează în mod simbolic în interiorul manifestării normale, şi atunci ea îmbracă un aspect fie benefic, fie malefic; dar această problemă e prea complicată pentru a ne putea opri la ea mai mult, şi ne vom mărgini să cităm ca exemplu pe cel al cataclismului şi pe cel al miracolului.

* Aplicând această teorie manifestării universale însăşi, vom spune că „mediul” realizării acesteia este Existenţa, şi că „vibraţia” sa este înlănţuirea ciclică căreia îi sunt supuse toate modalităţile manifestării universale; dar s-ar putea de asemenea considera diferenţierea inerentă a Universului manifestat ca modul său „vibratoriu” de realizare. Principiul acestei manifestări este atunci Fiinţa care rămâne în afara 35

Etudes Traditionnelles no.217, 1938 (trad. F. Mihăescu)


Existenţei; şi, într-un mod analog, principiul sunetului sau al oricărei percepţii sensibile rămâne în afara mediului său de realizare sau de refracţie, adică în afara timpului şi spaţiului. Am descris mai înainte vibraţia ca implicând opriri sau goluri care se succed într-un ritm continuu; trebuie totuşi să precizăm că aceste opriri sau goluri nu sunt astfel decât în raport cu fazele pozitive ale vibraţiei, la fel cum, în viaţa unei fiinţe pământene somnul nu este o oprire decât în raport cu starea de veghe, şi la fel cum, într-un ciclu de existenţă individuală, moartea nu este decât o oprire în raport cu viaţa; nu există, într-adevăr, nici-o soluţie de continuitate într-o „vibraţie”, sau mai degrabă soluţia de continuitate care se observă nu este decât aparentă şi foarte relativă, cum o dovedeşte de altfel, perfecta omogenitate a „ritmului”. Acest lucru apare foarte vizibil atunci când se reprezintă vibraţia printr-o sinusoidă, care poate fi considerată ca divizată în două părţi de axa sa orizontală: partea superioară şi partea inferioară ar reprezenta atunci cele două faze, pozitivă şi negativă ale vibraţiei. Faza pozitivă formată, într-o percepţie sensibilă, prin momente perceptibile, s-ar putea defini, întrun sens universal, ca afirmare simbolică a non-manifestatului principial, deci ca manifestare; faza negativă, constituită din ceea ce am numit „opririle” sau „golurile”, ar reprezenta recapitularea simbolică a stării de nemanifestare; cât despre linia care separă cele două faze vibratoare am putea s-o considerăm ca limita de inversare între non-manifestat şi manifestat. Când se transpune această imagine în modalitatea cosmică, se ajunge la concepţia a ceea ce hinduşii numesc „zilele” şi „nopţile” lui Brahma, adică alternanţa ciclică din manifestarea universală, alternanţă care permite de altfel conceperea Creaţiei. Numai din acest punct de vedere există într-adevăr soluţie de continuitate, pentru că numai în această „vibraţie” cosmică manifestarea este dizolvată efectiv sau mai degrabă reintegrată în non-manifestat, deşi, în sensul cel mai profund, trebuie să ţinem seama, chiar şi aici, de un fel de continuitate. Dimpotrivă, pe măsură ce reflexele simbolice ale acestei vibraţii universale devin relative, continuitatea fazelor vibratorii devine cu atât mai manifestă; în lumea sensibilă sau corporală nu mai există rupturi reale între aceste faze: astfel, starea de veghe şi aceea de somn sunt totdeauna legate şi unificate prin viaţă care nu încetează, la fel cum, într-o ordine mai puţin restrânsă, ciclurile individuale sau „vieţile” aceleiaşi fiinţe sunt totdeauna legate de individualitatea acestei fiinţe.[...] Se poate spune aşadar că omul, în măsura în care participă prin libertatea sa individuală la Libertatea divină, reprezintă pentru fiinţa terestră în totalitate, fiinţă care comportă toate domeniile naturii, locul central unde se realizează posibilitatea unei astfel de participări, relativ directe, la Libertatea sau Indeterminarea divine, şi aceasta explică de altfel „dreptul” pe care îl are omul asupra regnurilor naturii, „drept” care intră în vigoare mai ales în sacrificiu. Viaţa voluntară a omului este, în consecinţă, o manifestare care nu se ordonează în mod spontan sau, ca să spunem altfel, în mod „automat”, cum e cazul pentru orice manifestare „pasivă” sau „fizică”; este dat omului să-şi conformeze propria sa manifestare, deci viaţa sa, după Norma universală şi divină; şi aici intervine pentru el Tradiţia, şi mai ales acest element central într-un fel, pe care-l numim „sacrificiu”. Se poate considera Tradiţia însăşi ca un fel de „sacrificiu” în raport cu viaţa strict profeană în care nu intervine prin ea însăşi nici-un element supraindividual; într-


adevăr, orice ritual constituie o oprire a fluxului acestei vieţi, şi este un fel de moarte în raport cu aceasta. Faptul e vizibil foarte clar în ritualul islamic: rugăciunea repetată de cinci ori pe zi constituie într-adevăr un sacrificiu din punctul de vedere terestru şi mundan, pentru că rugăciunea este un fel de moarte pentru această lume, tocmai pentru că face să intervină un element supraindividual care depăşeşte viaţa şi o contrazice într-un anumit sens. Astfel, am ajuns la sacrificiu în sensul propriu şi imediat al termenului. * Ceea ce am spus despre manifestare şi realizarea sa în mod „vibrator” ne permite să întrevedem importanţa sacrificiului în înţelegerea obişnuită a cuvântului; acest sacrificiu priveşte manifestarea vieţii pământeşti, cel puţin într-un sens imediat, căci n-ar putea exclude semnificaţiile superioare pe care le comportă în mod necesar, şi atunci e vorba, prin transpoziţie simbolică, de manifestarea universală în totalitate, în care viaţa terestră, fiind un microcosmos, este evident un simbol. Sacrificiul sângeros constituie deci un fel de reminiscenţă a Principiului transcendent care e dincolo de viaţă şi care e Cauza pozitivă şi divină a acesteia, sau încă un fel de referire la Non-manifestat din care decurge ontologic orice manifestare. Viaţa fiind un „dar” făcut de Cauza universală care e considerată creatoare, cei care beneficiază de acest dar, pentru a-l spiritualiza referindu-se la calitatea sa simbolică, şi pentru a-l face prin aceasta mai prosper şi mai durabil, trebuie să dea Creatorului sau Donatorului o parte din darul lui, deci din viaţă, ceea ce constituie atunci o afirmare spirituală identică cu aceea conţinută în mărturisirea de credinţă islamică: „Nu este divinitate, dacă nu este Divinitatea” (lâ ilaha illâ Llâh), sau, în aplicaţia care e adecvată aici mai ales: „Nu este viaţă, dacă nu este Viaţa”, în sensul transpus şi absolut de care e susceptibil acest termen. Această afirmaţie sau acest omagiu exprimat prin sacrificiu se regăseşte de altfel sub formele cele mai diverse, fie sângeroase, fie nesângeroase: astfel, vechii greci vărsau câteva picături din vinul pe care-l beau; multe popoare, hinduşii de exemplu, nu mănâncă decât după ce au dat o parte divinităţilor, aşa încât ei nu se hrănesc decât din resturi sacrificiale; şi dacă musulmanii şi evreii varsă tot sângele cărnii pe care o consumă, aceeaşi intenţie joacă aici rolul principal. Mai adăugăm încă un exemplu dintr-un ordin diferit: războinicii unor triburi din America de Nord sacrificau, în momentul unei iniţieri războinice, un deget „Marelui Spirit”. Faptul că avem zece degete şi că sacrificăm unul, adică o zecime din ceea ce reprezintă activitatea noastră, este foarte semnificativ, mai întâi pentru că numărul zece este acela al unui ciclu împlinit sau integral realizat, şi apoi din cauza analogiei care există între sacrificiu şi zeciuiala (zakkât) musulmană, care este pomana ordonată de legislaţia sacră. Se spune atunci că, pentru a conserva şi a înmulţi bunurile, este împiedicată oprirea ciclului prosperităţii sacrificând a zecea parte, adică tocmai partea care ar constitui încheierea şi oprirea ciclului. Termenul zakkât are dublul sens de „purificare” şi de „creştere”, termeni a căror strânsă legătură apare clar în exemplul tăierii plantelor. Termenul zakkât vine etimologic din verbul zakâ, care înseamnă „ a prospera” sau „a purifica” sau, într-o altă concepţie, „ a lua” sau „a plăti” contribuţia sacră, sau încă „a înmulţi”. Reamintim, în aceeaşi ordine de idei, expresia arabă dîn, care semnifică nu numai „Tradiţie”, în accepţia cea mai curentă, dar şi „Judecată” şi,


cu o vocalizare puţin diferită care face ca termenul să se pronunţe dayn, „datorie”; şi aici sensurile respective ale cuvântului se leagă, Tradiţia fiind considerată ca datoria omului faţă de „Donator” (el – Zahhâb) sau de „Creator” (el – Khâliq); iar „Ziua Judecăţii” (vawmi ed-Dîn) de care e vorba în Fâtihah, ziua căreia Allah îi este „Rege” (mâlik), nu este alta decât ziua „plătirii datoriei” individului către Cauza sa universală care e raţiunea suficientă a oricărei fiinţe individuale. Revenind la sacrificiul sângeros care se referă, după cum s-a văzut, mai ales la viaţă, nu există evident nimic arbitrar în faptul că sângele este cel care se varsă Principiului Creator sau Donator, pentru că sângele, după cum se ştie, este pe drept considerat ca vehiculul cel mai legat de viaţă, ceea ce se vădeşte pe de o parte prin circulaţia sa şi pe de alta prin căldura sa; tot prin el elementele psihice intră în legătură cu modalitatea corporală, motiv pentru care, în anumite tradiţii, consumarea sa e interzisă. Există, în sacrificiul însuşi, ceva analog cu sângerarea; corpului pacientului îi corespunde atunci colectivitatea umană care îşi dă sângele, fie vărsând pe acela al câtorva membri ai colectivităţii, fie substituindu-le animale. Atingem aici o problemă foarte importantă, aceea a diferenţei între sacrificiul uman şi sacrificiul animal; într-adevăr, atunci când luăm în considerare cele spuse mai sus în mod implicit, trebuie să conchidem că, pentru o colectivitate umană, fiinţe umane trebuie să plătească „zeciuiala”. Aceasta e adevărat pentru o societate în care condiţiile ciclice n-au necesitat încă o readaptare a sacrificiului sângeros, adică un transfer de la om la animal [...] Acest transfer este valabil din punct de vedere al tehnicii, dacă putem spune astfel, sacrificiului, din moment ce animalele, fără să facă parte din specia umană, aparţin totuşi ca şi noi colectivităţii vii a pământului, şi în mod deosebit la colectivitatea fiinţelor cu sânge cald; astfel sacrificiul face să participe animalul la viaţa tradiţională care, în orice epocă ciclică, este expresia unei realităţi spirituale care priveşte şi animalele. [...] remarcăm de asemenea că animalul poate fi sacrificat şi pentru că este o proprietate preţioasă a omului; şi sacrificiul uman constă şi în jertfirea unei proprietăţi; într-adevăr, sacrificiul cel mai preţios îl reprezintă sacrificarea unei părţi din cel ce sacrifică. Trecerea de la sacrificiul uman la sacrificiul animal este marcată, în cele trei tradiţii monoteiste, prin sacrificarea unui berbec substituit de Dumnezeu în locul fiului lui Avraam [...] * Atunci când se ia în considerare cuvântul evanghelic: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu înseamnă nici „Să-l iubeşti pe aproapele tău mai mult decât pe tine însuţi”, nici „Să nu te iubeşti pe tine însuţi”, şi dacă ţinem seama că acest cuvânt a fost spus de Iisus, care în mod voluntar a realizat un sacrificiu uman suprem, vom înţelege puţina importanţă pe care o avea, acolo unde era instituit sacrificiul uman, orice consideraţie legată de buna stare fizică sau psihică a celui jertfit; important era numai interesul spiritual, cu tot ce înseamnă desigur pe deasupra ca interes individual. Sacrificiul lui Hristos este de altfel cel care îngăduie catolicilor să omoare animale fără să le sacrifice, Hristos conţinând prin divinitatea sa orice manifestare, aşa că pentru catolici sacrificiul unui animal ar fi un pleonasm; ei sunt „acoperiţi” sau protejaţi de sacrificiul lui Hristos, care sintetizează în El însuşi totalitatea fiinţelor. (Dealtfel, absenţa sacrificiului sângeros în creştinism este


compensată, în afara sacrificiului cristic perpetuat în Euharistie, de celibatul călugărilor şi al preoţilor, care este evident un sacrificiu de viaţă, şi de asemenea de sacrificiul sângeros al martirilor.) Nu acelaşi e cazul protestanţilor şi al necredincioşilor care n-au nici-un drept să ia viaţa, din moment ce omul nu e capabil s-o dea, şi care-şi atrag astfel, când omoară fără sacrificiu, un fel de răzbunare din partea animalelor, fără să uităm pedeapsa divină faţă de care carnagiul din abatoarele profane este un fel de furt şi de batjocură. De aici fără îndoială conştiinţa vagă şi instinctivă a acestor consecinţe carei face pe unii să adere la vegetarianism ca şi cum ar fi o religie. În privinţa popoarelor care trăiesc din vânătoare, nu se poate spune că ele omoară în felul unui profan din lumea modernă; nu există fără îndoială nici-o populaţie, în afara celor moderne, lipsită de orice legătură tradiţională, unde omul este legat prin rânduieli rituale, care fie se extind peste toate, fie se restrâng în unele cazuri printr-un fel de compensaţie tradiţională, cum e cazul catolicilor care pot ucide animalele fără ritual. Este probabil, desigur, că anumite populaţii omit, datorită unei degenerescenţe, ritualuri pe care le respectau înainte; la fel, orice act din viaţă, şi mai ales vânătoarea, baza existenţei lor materiale, este sacralizată; de exemplu, vânătorii Piei Roşii, când doborau un bizon, fumau în faţa lui calumetul, „pipa păcii”, şi suflau fumul spre nările animalului ucis, ca să se împace cu ceea ce s-ar putea numi „geniul speciei”. Spuneam mai înainte că sacrificiul uman riscă să devieze, în unele cazuri, ceea ce se poate întâmpla de altfel cu orice simbol, trecând de la calitativ la cantitativ sau de la rit la superstiţie; acesta pare să fi fost cazul aztecilor şi a altor populaţii mai mult sau mai puţin degenerate. Acolo unde spiritualitatea se întunecă, un sacrificiu sau o rugăciune nu se mai îndreaptă spre Divinitate sau la unul din aspectele sale, ci spre o entitate psihică creată şi întreţinută de adoraţia colectivă, care e psihică de asemeni... Atunci când influenţele divine s-au retras dintr-o formă tradiţională şi subzistă doar entitatea psihică, ea devine în mod fatal un vampir psihic şi slujeşte de sălaş sau de instrument influenţelor tenebroase; din acest motiv, Muhammad a răsturnat idolii de la Mecqa, deoarece deveniseră pivoţi condensatori pentru astfel de influenţe... Se întâmplă cu sacrificiul ca şi cu orice cult: el poate să degenereze în ceva analog cu idolatria şi devine atunci orgiastic şi nu mai serveşte decât să întreţină o entitate psihică monstruoasă, creată de emanaţiile psihice ale adoratorilor săi şi însetată de sângele care e suportul său vital. [...] * Războiul feudal comportă, de asemenea, un aspect de sacrificiu, nu în măsura în care reprezintă o manifestare generală a condiţiilor defavorabile ale epocii noastre ciclice, ci mai degrabă în măsura în care are o semnificaţie pozitivă şi reprezintă în acest caz un fel de lege, un modus vivendi sau o disciplină pentru o anumită umanitate. S-ar putea vorbi, în această ordine de idei, de un alt mod de sacrificiu cu caracter războinic, de seppuku, cunoscut în Occident ca harakiri, sinuciderea rituală a shintoiştilor; dar, prin faptul că harakiri constituie un rit ţinând de o perspectivă tradiţională care, prin definiţie, este un fel de sistem închis şi omogen, ale cărui elemente nu sunt asimilabile cu alte forme tradiţionale, acest ritual nu cade în nici-un fel sub legea sinuciderii vulgare şi nerituale. Un caracter destul de diferit avea sacrificiul regilor, o formă de sinucidere rituală practicată altă dată în anumite regiuni


ale Indiei, ca şi în alte părţi: suveranul, după ce domnise un număr de ani, trebuia să se supună unui supliciu mortal la care asista succesorul său şi adunarea poporului. De altfel, codul sacru al hinduşilor, Mânava-Dharma-Shâstra, conţine mai multe dispoziţii care aparţin aceleaşi categorii de fapte ieşite din ideea de sacrificiu, care pot şoca imaginaţia individualistă a modernilor. [...] * Există, în afara sacrificiului propriu-zis, şi un alt mod de realizare a aceleiaşi idei, mod care priveşte nu colectivitatea ci doar individul, cel puţin imediat: în această ordine trebuie integrate practicile ascetice, începând de la simpla abţinere până la maceraţiile metodice sau violente pe care le practică unii asceţi. În această ordine de idei, totuşi, sacrificiul nu are aceeaşi valoare riguros definită pe care o avea în ordinea ritualică; aici, el este, înainte de toate, un suport speculativ pentru acel care-l practică, şi calitatea sau forma sa nu are valoare decât în acest sens, aşa încât ar fi greşit să atribui acestui fel de practică ascetică o valoare absolută pe care numai rodul spiritual obţinut prin această practică i-o poate da. Altfel spus, sacrificiul ascetic nu are valoare decât în măsura în care sugerează, prin simbolismul său trăit şi datorită virtuţii sale transformatoare care-l asimilează simbolic cu focul, adevăruri transcendente, în măsura în care te ajută să iei contact cu realităţile superioare sau cu stările superioare ale fiinţei; acest lucru e singur important aici, oricare ar fi calea care te duce acolo, şi toate practicile posibile, oricât de indispensabile ar fi pentru un individ sau altul, sunt puţin însemnate în faţa Cunoaşterii. A da unei abţineri disciplinare, ca postul, tăcerea, singurătatea sau castitatea, care sunt evident sacrificii, o valoare absolută, revine la un fel de superstiţie a faptei, care se realizează uşor atunci când ajungi să substitui morala, cel puţin în practică, Ideii. Se uită atunci posibilităţile speculative inerente simbolismului bucurării, care poate, fără îndoială, să fie înlocuit prin cel al suferinţei, dar care numai în parte îl poate compensa pe acela, aşa încât doar echilibrul celor două simbolisme opuse constituie Calea. [...] În rezumat, sacrificiul nu se impune omului într-un mod exclusiv, adică fără să lase loc unei atitudini diferite, aşa cum ar vrea cei care îi atribuie o valoare absolută pe care doar scopul suprem o poate avea; şi aceasta pentru că noi nu suntem toţi în toate privinţele legaţi de manifestare; şi se poate spune că, cu cât suntem mai puţin, cu atât sacrificiul ne priveşte mai puţin, nici-o contingenţă a manifestatului neputând atunci să atingă starea noastră contemplativă. Pe de altă parte, sacrificiul nu se realizează în mod necesar în perfectă simultaneitate pe toate planurile realităţii noastre, şi astfel, sacrificiul suprem care e sărăcia spirituală(el-faqr) este independent, în principiu, de atitudini analoge realizate pe un plan inferior sau mai exterior. Dar ne-am putea exprima şi altfel, în sens invers într-un fel, în raport cu exprimarea precedentă, spunând că sacrificiul se impune în măsura în care este de ordin mai înalt, pentru că se identifică în cele din urmă cu realizarea, nefiind decât aspectul negativ al ei; dar atunci, nu mai e vorba de sacrificiu în sensul obişnuit, adică în sensul unei privări separate de scopul său. Într-adevăr, sărăcia spirituală este un aspect inseparabil al plenitudinii spirituale care e o participare directă la plenitudinea divină; şi dacă ne situăm în perspectiva acestei Plenitudini, prin virtutea unui har iniţiatic, vom înţelege sensul acestui cuvânt: „ Nu eu am părăsit lumea, ci ea m-a părăsit”.


Claudio Mutti DESPRE

VELTRO

În acelaşi an în care vedea lumina Federico di Svevia , un misterios constructor de catedrale afiliat la corporaţia Magistri Comacini , figura pe Baptisteriul din Parma profilul unui câine ogar. Şi, într-adevăr, cu imaginea unui Veltro se încheie succesiunea zoomorfă de şaptezeci şi nouă de figuri care înconjoară edificiul şi care ne înfăţişează , printre diferite animale fantastice , şi pe cele trei cu care se întâlneşte Aligheri : pantera, leul şi lupoaica. După cum se ştie, Dante se rătăceşte în “selva oscura” un secol mai târziu ; dar, fie animalele care-i taie calea, fie Veltro anunţat de Virgiliu sunt deja prezente pe Baptisteriul din Parma. Dar despre legătura dintre opera lui Antelami şi doctrina Sfântului Imperiu ne-am ocupat în altă parte.Aici vrem să amintim cum în ambianţa ghibelină a teritoriului cuprins între Parma şi Reggio antroponimul Veltro este atestat încă din 1246 : l-a purtat ( şi l-a transmis la unul din fii săi) seniorul liber din Castello şi din ţinutul Vallisnera până în zilele noastre . Pe de altă parte, figura lui Veltro apare în stema familiei , descrisă astfel: “De aur, cu eşarfă roşie purtată de un Veltro alergând de argint, cu zgardă de aur, având în vârf o stea roşie.” Nu e cazul să se insiste în continuare asupra legăturii lui Veltro cu ideea Imperiului şi a ghibelinismului . Dacă va fi vreodată, ne putem întreba pe ce baze se sprijină această legătură. Arroux, care-l identifică pe Veltro cu Can Grande dela Scala, explică faptul că numele Can “se pretează la o dublă aluzie , în sensul unui câine de vânătoare duşman al lupoaicei romane, şi în sensul de Khan, conducător al Tătarilor”. Este vorba în fond de acel “Khan care , născut în extrema opusă a Eurasiei, a reuşit istoric să o unifice aproape în întregime într-un unic gigantic Imperiu, fiind în acelaşi timp cunoscut ca supremă Autoritate spirituală de vârfurile esoterismului taoist , budist, islamic şi creştin nestorian”. În altă parte, Arroux scrie: ”Aceşti Tătari (după Yvon de Narbon) îi considerau pe monarhii lor ca pe zei, princeps suorum tribuum deos vocantes(…..) După el, aceşti Tătari ,de care se interesa atât de mult, “ aleseseră ca şef pe unul din ai lor care a fost înălţat pe un scut acoperit cu o bucată de postav, o bucată de FELTRO (fetru) , numindu-l Kan, sau Cane , care în limba lor înseamnă împărat (……) Nu trebuie deci să ne mirăm prea mult de numele bizar de Dulău sau de Câine dat celor Della Scala care stăpâneau Lombardia şi pe care ghibelinii îi recunoşteau ca şefii lor. Numele de Veltro nu e decât un sinonim” . Reluând interpretarea lui Arroux, Guénon adaugă că: “în diferite limbi, rădăcina can înseamnă putere, care se leagă în aceeaşi ordine de idei” ; în plus Guénon notează că termenul turco-tătar Khan e echivalent cu cel latin de Dux aplicat lui Veltro de Dante: “…un cinquecento diece e cinque, messo di Dio, anciderà la fuia con quel gigante che con lei delinque.” (Purg.XXXIII, 43-45) (un cinci sute zece şi cinci, trimis al lui Dumnezeu, pe tâlhăroaică va ucide-o, cu-acel uriaş ce cu ea face păcate. Trad. Al.Marcu) .Transformat în Cane şi apoi în Veltro,


titlul de Khan a fost deci transferat atât asupra figurii arhetipale a monarhului universal cât şi asupra unor personaje istorice ghibeline. În afară de Can Grande della Scala , care în acest sens este cel mai citat, şi alte personalităţi au fost identificate cu Veltro dantesc, prin apropierea lor mai mare sau mai mică de caracteristicile esenţiale ale arhetipului. Ne limităm să menţionăm trei: Henric VII de Luxemburg, Ludovic de Bavaria şi Uguccione din Faggiola. Henric al VII , “l’alto Arrigo”, este reprezentat în Paradisul dantesc în termeni de perfectă coincidenţă cu arhetipul imperial , aşa cum a fost magistral pus în evidenţă de Vasile Lovinescu .”În mijlocul conventului miliţiei sfinte , deci în a treia incintă, e tronul lui alto Arrigo suprapus pe Motorul Imobil , deci în stare de identitate cu el. Henric VII , în staţiune de identitate , reprezentând direct în univers Motorul Imobil , prin urmare centrul imanent al lumii şi prin translaţie descendentă de-a lungul Axei polare , centru şi al unei tagme de călugări cavaleri. Poate fi el, deci, numai exponentul puterii regale? Cât era de efectiv Henric VII , nu are importanţă . Important e că funcţia de Împărat roman pentru anumite “conventuri” din Evul Mediu , reprezenta ambele puteri prin continuitate cu funcţiunea Cezarului roman care era în acelaşi timp Pontif Suprem şi Imperator” . Cât despre Ludovic de Bavaria , “atunci când a fost ales părea om valoros şi drept lui Giovanni Villani şi trebuia să-i pară şi mai important celui care fusese exilat din patrie aşteptând cu dorinţă şi nelinişte noutăţi şi evenimente care să aducă victoria partidei sale înfrânte”. Exilat din patrie, Dante a murit la şapte ani după ce Ludovic devenise rege al Germaniei, în 1314, renăscând acele speranţe de restauraţie imperială pe care “partea înfrântă” a ghibelinilor a continuat s-o nutrească. Într-adevăr, aşa cum scrie cronicarul guelf , “în anii de la Hristos 1326 , din luna ianuarie , cu ocazia venirii la Florenţa a ducelui de Calavra, ghibelinii şi tiranii din Toscana şi din Lombardia i-au trimis pe ambasadorii lor în Alemania ca să-l îndemne pe Ludovic duce de Bavaria ales rege de Romani , să reziste şi să contraatace forţele numitului duce şi ale oamenilor Bisericii, care erau în Lombardia.” La 31 mai 1327, Ludovic şi-a luat Coroana de Fier, aşa încât “ pe dată şi în acelaşi timp , s-a mişcat toată Italia la această veste; şi Romanii s-au ridicat şi-au instigat întreg poporul (….) şi şi-au trimis ambasadorii la Vignone în Proenza la Papa Giovanni, rugându-l să vină împreună la Roma (….) ; că dacă nu va face aşa , ei vor recurge la regele Romanilor Ludovic de Bavaria ; şi deasemenea şi-au trimis ambasadori să-l cheme pe Lodovico numit Bavarezul.” În anul următor Ludovic de Bavaria a fost încoronat împărat; dar nu de către Papă ci de poporul roman , pentru că îmbrăţişase doctrina lui Marsilio din Padova. Uguccione din Fagiola (1250 circa- 1319) a fost un celebru şef ghibelin din Toscana, căruia Dante îi trimisese Infernul în 1307. După ce a ocupat de cinci ori sarcina de podestà, de la 1309 la 1310 a fost senior de Arezzo, podestà şi căpitan de oşti în alte oraşe, vicar al lui Henric al VII la Genova şi în sfârşit senior la Pisa în 1313; la Pisa şi apoi la Lucca a exercitat o putere absolută. În 1313 i-a înfrânt pe guelfi la Montecatini, dar în 1316 o răscoală l-a constrâns la exil, aşa încât şi-a petrecut ultimii ani la Can Grande della Scala. Identificarea dantescului Veltro cu Uguccione a fost susţinută de Carlo Troya într-un studiu despre Veltro-ul alegoric al


lui Dante , publicat în 1825 la Florenţa pe lângă Giuseppe Molini, sub semnul lui Dante. Ignorat total de istoriile literare de liceu, Carlo Troyaa desfăşurat totuşi un rol de un cert relief în cultura italiană în secolul trecut, motiv pentru care am trasat un profil al vieţii şi operei sale. Traducere: Florin Mihăescu

Dragoş Mincă Sfârşitul unei lumi

Într-unul din eseurile sale reunite în volumul „Droguri şi extaze”, Ernst Jünger dezvoltă teoria semnelor sfârşitului epocii clasice europene, la întretăierea sec.XIX şi sec.XX. Un scrâşnet din ce în ce mai puternic putea fi perceput încă de la premiera operei lui Beaumarchais „Nunta lui Figaro”, opera wagneriană semnalând intrarea în linie dreaptă a sfâşierii istoriei, apariţia prăpastiei al cărei mal opus va fi devenit epoca modernă contemporană. Tot ce mai subzista în acel moment din Tradiţie a fost supus atacurilor subversive, subminat, denaturat, dărâmat. Toate civilizaţiile care mai păstrau o urmă de autenticitate primordială au fost dinamitate şi discreditate. Prinţul Salina chiar spune la un moment dat: „Vremea leior şi a gheparzilor a apus, vine vremea şacalilor şi a hienelor; şi ce este tragic este că toţi trebuie să convieţuiască la un loc”, înainte de a se retrage înainte de răsăritul soarelui, împreună cu ogarul său, spre o vînătoare la marginea timpului şi ţinutului său. Într-un alt loc, dar în acelaşi timp, în Ţara Soarelui Răsare, se desfăşura o altă dramă. Un scurt excurs istoric este lămuritor. În anul 1598, murea Toyotomi Hideioshi, ţăranul ajuns stăpânul de necontestat al Japoniei, în urma unei cariere la umbra lui Oda Nobunaga, crudul samurai care a curăţat societatea japoneză în descompunere sub shogunatul Ashikaga. Nobunaga a învins, rând pe rând, toţi daimyo care emiteau pretenţii la funcţia de shogun, fără a-şi dori această funcţie pentru el însuşi, rang pe care îl considera sub demnitatea lui. Nobunaga a sfîrşit asasinat de generalii săi, iar Hideioshi i-a urmat la conducere, l-a răzbunat şi i-a continuat politica, fără a putea deveni shogun, din cauza originii sale umile, nefiind samurai. La moartea sa guvernarea a fost asigurată, conform testamentului lui Hideioshi, de o regenţă alcătuită din cinci daimyo, regenţă care trebuia să asigure interimatul până la majoratul fiului său. Însă, Yeiasu Tokugawa, cel mai puternic dintre generali, care aşteptase acest moment timp de 40 de ani, fiind aliatul cel mai fidel al lui Nobunaga şi al lui Hideioshi, a încălcat acest pact, şi în urma bătăliei de la Sekigahara din 1603, şia învins colegii de regenţă şi a devenit shogun. El nu a rămas mult timp în această funcţie, pe care i-a cedat-o unuia din fiii săi, fiu care, în urma unui test asemănător celui la care sunt supuşi fiii craiului din „Harap Alb”, i-a dovedit tatălui său că este demn de planul său: acela de a construi o ţară. Yeiasu a mai trăit zece ani, murind în urma unei răni de săgeată, căpătată cu ceva timp înainte (?).


Aceasta este, pe scurt, istoria începutului shogunatului Tokugawa, cel mai lung şi mai prosper din istoria Japoniei. Guvernarea s-a caracterizat printr-o închidere ermetică faţă de străinătate, şi mai ales faţă de creştini, reprezentaţi în special de ordinele monahice ale iezuiţilor şi franciscanilor, precum şi de negustorii portughezi, spanioli, englezi şi olandezi, care nu aveau voie să activeze decât în portul Yokohama. În interior s-a produs o stratificare strictă pe criteriu de caste, casta samurailor fiind însă supusă unui control foarte strict, în scopul evitării unor noi războaie civile ca acelea care zguduiseră Japonia ultimilor 500 de ani. Daimyo erau obligaţi să locuiască la curtea shogunului 6 luni pe an, iar în celelalte 6 luni erau prizoniere familiile acestora, domeniile îşi schimbau stăpânii în mod regulat, samuraii nu mai aveau voie să se dueleze etc. Pe scurt, castei samurailor i s-au smuls dinţii pe altarul menţinerii liniştii în Imperiul Soarelui. Lucrurile s-au desfăşurat în acest mod timp de 250 de ani, până când gaijin-i s-au întors sub aspectul vaselor americane şi au forţat deschiderea Japoniei. Modernitatea agresivă şi mercantilă a avut câştig de cauză, pieţele nipone s-au deschis comerţului occidental, dar acest lucru a produs o dramă în societatea japoneză: era pentru prima dată când teritoriul sacru nihon era cotropit de străini, şi mai umilitor, fără luptă. Acum se vedea consecinţa „deprofesionalizării” samurailor, shogunatul neputând opune o armată eficace. În acest context, daimyo din zonele occidentale, care nu fuseseră învinse în luptă de Yeiasu, ci prin izolare economică, susţinuţi de samuraii de rang mic, şi profitând de o renaştere a cultului shinto (ca reacţie la creştinism), au cerut împăratului să revină la rolul pe care îl deţinuse anterior instaurării shogunatului (sec.XI), adică de participare activă în viaţa societăţii. În lupta care a urmat între susţinătorii imperiali şi shogunat (shogunul nu putea să aibă vreo atitudine independentă faţă de împărat), primii au avut câştig de cauză. Shogunul s-a retras. Au urmat reformele imperiale, impuse de guvernul pro-imperial, alcătuit după aspectul celor occidentale, dintre care – din punctul de vedere al studiului de faţă – cea cu urmările cele mai fatidice au fost desfiinţarea castelor şi dezarmarea samurailor, practic despuierea lor de toate atributele specifice. Noua Japonie se pregătea de confruntarea cu occidentul modern prin copierea acestuia. Noua armată japoneză era alcătuită din ţărani, eta, negustori, ronini (samurai neaflaţi în slujba unui daimyo), samurai de rang mic. În acest moment apare personajul principal al acestui studiu. Saigo Takamori, un samurai de „modă veche” din Satsuma, s-a implicat în revolta contra shogunului Tokugawa ca reacţie la decăderea clasei samurailor. Iniţial a făcut parte din anturajul noului împărat minor, Mutsuhito- Meiji, ca sfătuitor şi învăţător, sprijinind decisiv revoluţia care a dus la abolirea shogunatului. Ulterior, cursul evenimentelor l-au făcut să devină circumspect vis-a-vis de corectitudinea direcţiei imprimate de guvernul imperial. Abolirea statutului samurailor, tehnologizarea nenaturală a economiei nipone, importul agresiv de cultură occidentală modernă – inclusiv în educaţie (introducerea teoriei evoluţioniste este doar un tragic exemplu) nu au fost de natură să-l mulţumească pe Takamori, care şi-a expus credinţa în faţa Marelui Consiliu, în prezenţa împăratului. Acesta, influenţat de noii guvernanţi, nu i-a acordat sprijinul invocat în menţinerea unui statu-quo tradiţional. Takamori s-a retras din acest consiliu plecând totodată din capitală, refugiindu-se în teritoriile sale. Mărturiile ni-l arată ca fiind un nobil trăind la graniţa dintre două lumi, nesimţindu-se acasă în nici-una dintre ele. Cea veche îşi pierduse vlaga, avînd nevoie de o


readaptare, cea nouă nega însăşi rădăcinile tradiţionale nipone. Ultimul shogun Tokugawa ar fi putut fi acel restaurator necesar, fiind posesorul unor calităţi deosebite în acest sens, dar moştenirea unui sistem anchilozat şi viciat cerea timp, timp care nu mai putea aştepta. În ciuda prestigiului de care s-a bucurat până la sfârsitul vieţii, Yoshinobu Tokugawa (Keiki) nu a mai găsit în administraţie oamenii cu care să poată duce restaurarea la bun sfârşit. Strămoşii săi „reuşiseră” să tocească abilităţile samurailor, obligîndu-i la inactivitate prin spolierea lor de prerogative şi atribute. Saigo Takamori, retras în munţii domeniului său a cumpănit starea existentă a lumii nipone, decăderea tradiţiei şi posibilităţile de redresare. Rezultatul a fost funest; toate semnele arătau că nu mai era posibilă o redresare. Conştient că era imposibilă o revoltă contra împăratului (nici gândul la aşa ceva nu putea fi conceptibil), a luat hotărârea de a rezista pasiv, nemaiparticipând la actul de guvernare. Marele Consiliu l-a declarat trădător şi a făcut pregătiri de luptă contra lui. În jurul lui Takamori s-au adunat toţi samuraii care îi împărtăşeau credinţa şi dorinţa de a nu face parte din noua lume. Luptele cu noua armată modernizată japoneză, instruită de occidentali, înarmată cu arme de foc, tunuri şi mitraliere (reamintim că armele de foc fuseseră introduse în Japonia de către iezuiţi încă din sec. XVI, dar nu fuseseră folosite de samurai, şi din dispreţ faţă de o asemenea armă, şi ca urmare a edictelor draconice de interzicere emise de Nobunaga, Hideioshi şi Tokugawa) folosite de noii soldaţi proveniţi din rândul altor caste decât cea a samurailor, au durat patru ani. Ultima bătălie a fost tragică: după ce şi-au îndeplinit ritualurile de purificare, costumaţi conform tradiţiei cu armuri, steagul fiecărui clan, arc şi semnificanta katana, ultimii samurai japonezi, în frunte cu Saigo Takamori, s-au avântat în ultima lor cavalcadă către tunurile guvernamentale, murind cu toţii, fie ucişi de gloanţe şi obuze, fie, cei răniţi, făcânduşi sepuku cu ultimile forţe. Murise o lume; sacrificiul ultimilor samurai l-a impresionat pe împărat, care în urma acestui episod, a prevăzut în noua constituţie redefinirea castelor şi prezenţa shizo-ku ( descendenţii samurailor). Rarii supravieţuitori ai sacrificiului lui Takamori s-au ocultat o vreme, apărând când condiţiile nu au mai fost atât de vitrege. Ei au reprezentat germenii noii lumi ai războinicilor japonezi, un Sokaku Takeda sau Morihei Ueshiba, care cu katana în spinare, îmbrăcaţi în hakama şi cu capul descoperit, au colindat la început de sec.XX Japonia, oferind învăţătura tainică a vechilor samurai, până la marele măcel căruia i-a căzut victimă Japonia în 1945, Japonie condusă tocmai de aceeia care l-au martirizat pe Saigo Takamori. O lume la crepuscul şi doi reprezentanţi ai săi retrăgându-se, fiecare în felul lui, odată cu această lume; prinţul Salina, discret, din lumea sa în descompunere lentă, cu miros de flori de toamnă şi gust de Marsala, fidel principilor şi regilor săi incapabili să mai regenteze această lume; Takamori, dramatic, jignit de schimbarea violentă a lumii sale. O lume crepusculară pe alocuri străpunsă de fulguraţii, precum un cer dintr-o noapte de toamnă...


Florin Mihăescu

DE LA ENERGIILE INCREATE LA ENERGIA ATOMICĂ Problema capitală a lumii contemporane ni se pare impasul în care a intrat cunoaşterea , ştiinţa şi sora ei filosofia ajungând la limitele înţelegerii lumii fizice , ceea ce este dincolo depăşind evident capacitatea de explicare raţională a omului. Trecerea peste aceste limite, transcendenţa (în sensuri multiple) este pe de altă parte de domeniul doctrinelor metafizice care stau în centrul marilor religii. Se pune atunci întrebarea dacă mai există în lumea noastră o posibilitate de racordare a ştiinţei şi religiei , după acel mare “crah” din perioada Renaşterii care a dus la dezagregarea unităţii lumii în conştiinţa umană. Pentru a încerca să urmărim această problemă (fără să sperăm desigur într-o rezolvare , ci poate doar într-o mai bună definire) am ales o realitate care le este comună religiei şi ştiinţei, încercând s-o privim din această dublă perspectivă . Şi această realitate este energia , chiar dacă termenul are semnificaţii multiple într-un domeniu sau altul. Nu încercăm să propunem aici o soluţie la această problemă (poate nici nu există), ci numai să arătăm un punct de vedere din care contradicţiile actuale dintre religie şi ştiinţă s-ar putea transforma în complementarităţi, ceea ce ar constitui totuşi o şansă de echilibrare teoretică a lucrurilor, dacă nu de unificare a lor. Pentru a nu se crea confuzii, atragem încă de la început atenţia că termeni ca energie, vibraţie , rezonanţă, etc. nu au nimic comun cu termeni asemănători vehiculaţi de mişcări ocultiste, pseudospirituale sau neoscientiste (ca New Age, de exemplu) , fiind realităţi fizice care pot fi luate ca suporturi simbolice pentru a înţelege mai bine unele realităţi spirituale. Cel mai mare mister al Creaţiei este creaţia însăşi şi legătura ei cu Dumnezeu Creatorul. Cum se poate ca Dumnezeu să creeze o lume relativă? Logic, acest mister nu poate fi înţeles. Căci dacă este lipsă de comună măsură , deci discontinuitate între Dumnezeu şi Creaţie, atunci Dumnezeu nu se poate manifesta decât emanaţionist, ceea ce ar duce la pierdere de substanţă şi la panteism; iar dacă este continuitate, aceasta presupune o relaţie de la cauză la efect, ceea ce ar duce la concluzia că Dumnezeu e de aceeaşi natură cu creaţia. Metafizic, misterul poate fi însă înţeles căci Dumnezeu ca Atotposibilitate se manifestă interior prin creaţie pentru că altfel s-ar limita pe El însuşi. Creaţia este deci posibilitatea divină de a se manifesta în Sine, definindu-se astfel catafatic printr-o maximă kenoză.Teologic, misterul Creaţiei este exprimat în formula dogmatică a “creaţiei din nimic” (ex nihilo) . Este o exprimare apofatică, paradoxală care spune că nu este nimic în afară de Dumnezeu şi El nu are nevoie de nimic ca să creeze lumea, existenţă ca posibilitate în El însuşi din veşnicie şi doar exteriorizată la un moment dat, moment dealtfel atemporal. Simbolic, acelaşi mister este exprimat prin lipsa de comună măsură între infinit şi orice număr care este inclus în infinit , acesta nefiind un număr, sau prin


exprimarea că orice cuvânt, ca simbol al manifestării există în tăcerea originară, simbol al atotposibilităţii divine. Energiile increate Manifestarea lui Dumnezeu prin creaţie a început să fie mai bine înţeleasă în Patristica Ortodoxă odată cu Dionisie Areopagitul , apoi cu Maxim Mărturisitorul şi mai ales cu Grigore Palama care a stabilit limpede distincţia între esenţă (ousia) sau natura sau fiinţa Dumnezeirii, între Treimea ipostatică personală şi între energiile increate şi lucrarea lor creatoare (energia). “L’idée principale du palamisme est qu’il existe , outre l’essence transcendante , une manifestation multiforme de Dieu dans le monde , son rayonnement par les énergies incrées” (Bulgakov.22) , sau “Tout ce qui existe “hors” de Dieu ne peut exister que par sa “volonté” ou “énergie” (…) Il n’y a pas de “nature” (essence) sans “énergie” ou mouvement “ (Maxim Mărturisitorul. Ambigua), sau “Les deux natures du Christ presupposent deux énergies ou deux volontés (Maxim Mărturisitorul) , sau “Dieu se manifeste dans tous les êtres par ses forces (dynameis) se multipliant sans quitter son unité” (Lossky. Vision de Dieu). Nu există aşadar creaţie fără exteriorizarea unei energii divine care impune creaţiei dinamismul mişcării care este vibraţia. Actul pur al lui Dumnezeu se imprimă creaţiei prin energiile sale care-l transformă în act dinamic creator, mişcare ritmică, deci vibraţie.Desigur, termenii ca: mişcare, dinamism, energie, vibraţie, etc. trebuie înţeleşi aşa cum am spus simbolic prin extinderea acestor termeni din lumea fizică în lumea spirituală care altfel, strict raţional, n-ar putea fi înţeleasă. Simbolurile sunt implicite în lumea noastră care fiind o reflectare a lumii spirituale este plină de sens analogic şi de corespondenţe. De acest simbolism al termenilor şi al expresiilor trebuie ţinut seama în tot ce priveşte originile (lucrările) creaţiei aşa cum sunt “povestite“ în Biblie şi în toate textele sacre. Simbolul nu înseamnă însă identificare ci doar analogie, aici pe verticală. Ce sunt aceste energii increate şi cum se manifestă ele în lumea creată o spune indirect (prin simbol) Moise în cartea Facerii (1.3): “Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină” (fiat lux) . Creaţia începe prin “duhul lui Dumnezeu care se purta pe deasupra apelor” , energiile divine în aspectul lor distinct şi indistinct, haotic. Ea începe aşadar, sonor şi luminos , prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin apariţia Luminii, care sunt cele două forme de energie. Duhul propagă mişcarea care se propagă ritmic, deci vibratoriu. De aici afirmaţia preluată nu numai de teologi şi filozofi, ci şi de oamenii de ştiinţă, că universul este vibratoriu. Aceleaşi energii apar şi în Creaţia lumii după Ioan Evanghelistul : “Întru început era Cuvântul , şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…… Întru El era Viaţa şi Viaţa era Lumina oamenilor “ (In.1.1-4). Iată Cuvântul şi Lumina care se transformă în Viaţă prin miracolul energiilor divine , care se transformă în dinamismul creaţiei. Viaţa însăşi este deci energie dinamică vibratorie pe toate nivelurile ei, văzute şi nevăzute.


2.Energiile create : lumile angelice Prima exteriorizare a energiilor increate în energii create a dus la formarea cerurilor, adică a lumilor angelice, ordonate în nouă ierarhii aşa cum au fost întrevăzute de Dionisie Areopagitul. Acest ierarhii sunt în fond niveluri de energie spirituală , iar îngerii sunt entităţi ipostatice vibratorii, incorporale care comunică între ei şi diferitele ierarhii printr-un fel de rezonanţă care formează împreună un imens Vortex (Sferic) Universal . Ei reprezintă în acelaşi timp prima expresie în existenţa cosmosului nevăzut a atributelor , deci a numelor divine , arhetipuri exemplare pentru lumea umană (asemănate uneori cu Ideile platoniciene). Acestor nume le corespund , în multe tradiţii, numere care sunt încă o expresie a naturii lor vibratorii , a ritmurilor universale (Mundum regunt numeri). Îngerii sunt simbolizaţi de multe ori prin raze de lumină, deci ca energie vibratoare luminoasă, ca tot atâtea reflexe ale luminii divine prin intermediul energiilor increate . Ei sunt numiţi de aceea “lumini secunde”. “Fiecare rază a Fiinţei, ieşind din unitatea sa totală fără să înceteze să rămână în ea , dă naştere unei fiinţe unice , singulare. Existenţa îngerului este o astfel de rază ieşită din soarele unic. Fiecare coexistă cu celelalte raze de care este inseparabil şi care constituie împreună “corul”, ansamblul deplin al cerului intelectual” (Bulgakov.Scara lui Iacob. p.76). “Îngerii sunt inteligenţe suprasensibile , radiaţii ale Logosului”, spune acelaşi teolog. Aceste radiaţii se manifestă însă mai degrabă fulgurant, ca tot atâtea scântei divine , ca tot atâtea clipe înşirate pe o rază, simbolizând veşnicia (sau mai degrabă perpetuitatea). Sunt numeroase texte în Biblie care atestă caracterul luminos al îngerilor începând cu Metatron “îngerul feţei” care este înger de lumină. Acest înger a fost iniţial Lucifer, “purtătorul luminii” , devenind după cădere înger al întunericului. Iisus spune reluându-l pe Isaia, “Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger”, Este lumina fulgurantă în cădere . Iar după căderea omului din rai, poarta este păzită de un Heruvim (sau doi) cu sabia de foc. De remarcat că în relaţie cu căderea, lumina se transformă în foc arzător , substanţa ignifică a infernului. Numeroasele apariţii ale îngerilor în lumea oamenilor (angelofanii) au un aspect luminos manifestându-se ca viziuni.Acelaşi simbol luminos este reprezentat de mulţimea ochilor care acoperă figura heruvimilor (polyomata) .În unele figuri îngerii sunt simbolizaţi prin roţi de foc deci prin vortexuri vibratorii. Dar nu numai prin vibraţii luminoase sunt simbolizaţi îngerii, ci şi prin vibraţii sonore, inaudibile dar făcându-se auzite în cursul numeroaselor angelofonii. Cuvântul divin se exteriorizează la îngeri prin laudele pe care le aduc necontenit Creatorului. Aceste laude , manifestate pe fiecare nivel angelic, formează “corurile” sau cetele îngereşti, iar muzica lor este o însumare de vibraţii care alcătuiesc “armonia sferelor” . Doxologia creştină nu este altceva decât un reflex , o imitaţie audibilă a acestei armonii inaudibile urechilor omeneşti. Multe angelofanii în Biblie nu sunt altceva decât mesaje divine exprimate inteligibil prin vocea îngerilor, ca de exemplu Buna Vestire. Alteori ele îşi fac simţită prezenţa prin sufluri, printr-o boare care nu este decât o vibraţie sonoră ca o bătaie de aripi a îngerului, simbol al propagării ritmice a suflului universal (pneuma). Are loc astfel între înger şi om un fel de rezonanţă care amplifică prezenţa angelică şi o face sensibilă sufletului uman. Ne


întrebăm dacă “asimţirea” de către om a îngerului păzitor nu are loc printr-un astfel de fenomen de rezonanţă, atunci când omul se “acordează” în rugăciune pe aceeaşi lungime de undă sau pe aceeaşi frecvenţă , exprimate simbolic, cu îngerul său. Inspiraţia însăşi, în manifestările sale superioare , nu este decât o asemenea rezonanţă între ideea angelică şi sufletul uman. Dacă Dionisie Areopagitul a explicat în termeni teologici structura ierarhiilor angelice, nimeni nu a făcut-o mai sensibilă , în termeni poetici şi simbolici, decât Dante în Divina Comedie. La el lumina se roteşte cu viteze (deci cu vibraţii) din ce în ce mai mari în spirale ascendente în jurul polului divin, simbolizat de “motorul imobil” al lui Aristot. Apoi, Lumina se răsfrânge în cercuri din ce în ce mai largi şi mai depărtate (în fond spirale), aruncând scântei de lumină. În afara aspectului luminos , energiile angelice din sferele cereşti îşi manifestă prezenţa şi sonor prin cântări de laude. Această armonie de vibraţii luminoase şi sonore formează armonia sferelor, o sinteză a energiilor spirituale manifestată simbolic prin muzică şi fulguraţii de lumină. Ele se vor răsfrânge în lumea noastră , dar nevăzute şi inaudibile, din cauză că oamenii au pierdut simţul eternităţii. 3. Macrocosmosul vibrator Energiile spirituale ce mişcă lumea angelică într-o armonie vibratorie de lumină suprasensibilă şi sunet inaudibil se răsfrâng în cosmosul fizic al cerului şi pământului, ca lumină vizibilă şi sunet audibil, lumină şi sunet care nu formează decât un segment accesibil simţurilor din realitatea mai vastă a radiaţiilor şi ultrasunetelor. Din perspectiva biblică, răsfrângerea celor nouă ierarhii spirituale în lumea cosmosului fizic se face în cele şapte zile ale Hexaimeronului într-o ordine care merge de la simplu la complex, de la subtil la corporal, culminând cu creaţia omului care însumează toate energiile, depăşindu-le prin conştiinţa lui. În primele trei zile, care sunt tot atâtea stări şi etape, au fost create lumina şi întunericul, apoi cerul şi pământul, ca prototipuri din care a decurs apoi universul fizic propriuzis, odată cu crearea (paradoxal) în ziua a patra a luminii vizibile pe cerul planetar cu stelele, soarele şi luna, despărţind ziua de noapte. În alte trei zile au fost create cele trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. La sfâşitul zilei a şasea a fost făcut omul căruia duhul divin i-a dat viaţă şi care a devenit săpânitorul întregii lumi ca reprezentant al lui Dumnezeu. Zilele genezei biblice nu simbolizează altceva decât această structurare în realităţi din ce în ce mai diverse şi mai complexe a energiilor fizice vibratorii generate de energiile spirituale, care s-au născut la rândul lor din energiile divine increate. Din perspectiva ştiinţelor contemporane, universul fizic a luat naştere, ca şi întreg cosmosul, printr-o explozie uriaşă a unei energii enorme, printr-un big-bang care este replică fizică a acelui principal fiat-lux. Din acest început titanic izbucnit dintr-o black-hole, această noapte a haosului – echivalent simbolic al tsim-tsum-ului originar – energia s-a „precipitat” pe nivele din ce în ce mai grosiere, prin formarea unei vaste game de radiaţii şi de vibraţii din care s-au născut atomii şi agregarea lor în moleculele materiale ale celor trei regnuri mineral, vegetal şi animal, ultimele două marcând apariţia unei noi forme de energie, energia vitală pe care s-a grefat energia


psihică odată cu apariţia omului şi a conştiinţei umane. Ştiinţele nu contrazic, în fond, geneza exprimată mitic, deci simbolic, a tradiţiei biblice, ci doar o detaliază şi o analizează raţional, limitându-se evident la universul sensibil. Întreg cosmosul a apărut aşadar prin coagularea unui univers vibratoriu, pe nivele din ce în ce mai grosiere şi mai complexe, în realităţi din ce în ce mai corporificate, una îmbrăcând-o pe cealaltă şi toate coexistând într-o armonie care este replica, desigur imperfectă, a armoniei sferelor. (Ar trebui să mai spunem că universul fizic este dublat de un univers subtil, în care energiile iau forme vibratorii manifestate în fenomene insesizabile, deşi de natură psiho-fizică şi nu spirituală. Este universul duhurilor, al daimonilor, al ginilor pe care abia dacă, ştiinţa modernă începe să le bănuiască, dar pe care ştiinţele magice ale antichităţii le cunoşteau şi le foloseau datorită unor puteri paranormale. În acest univers se petrec fenomene subtile care, în aspectul lor malefic sunt provocate de demonii de tot soiul, ierarhizaţi şi ei într-o replică inversată a ierarhiilor cereşti, şi care încearcă să distrugă ordinea cosmosului – cu ajutorul omului din păcate – readucându-l la haos; în aspectul lor benefic, aceste forţe subile sunt simbolizate de daimoni, nimfe, zâne, elfi, et c., deci de entităţi ale naturii pe care mitologiile antice le cunoşteau şi le foloseau (magia neagră şi magia albă).) Lumea este dominată, pe scurt, de două tipuri de energie, una radiantă, liberă, al cărei spectru vizibil este format de lumină, şi care se propagă chiar în vid, şi o altă energie vibratorie, în care este inclus şi sunetul audibil, şi care se produce şi se propagă prin vibraţia materială a celor trei stări de agregare solidă, lichidă şi gazoasă. Reprezentanul fizic şi simbolic cel mai cunoscut al celor două energii este fulgerul şi tunetul, cu manifestări luminoase şi sonore. Din aceste energii s-a coagulat lumea minerală prin ale cărei cristale lumina se refractă şi se descompune în culorile curcubeului, el însuşi simbol al legăturii între pământ şi cer, între enrgiile fizice şi cele spirituale, ca şi fulgerul dealtfel. În regnul vegetal şi animal având ca suport celula vie, energia ia forma Vieţii, a unor bioenergii specifice, aşa cum regnului animal şi uman îi este specifică energia psihică. Prin sublimarea ei, luând-o ca suport, se fixează conştiinţa umană care se poate întoarce la energiile spirituale şi chiar increate, închizând astfel ciclul generării cosmosului. 4. Virbaţiile în microcosmosul uman Dumnezeu, în virtutea infinităţii sale, neputând să nu-şi exrcite cum am spus orice posibilitate pentru a nu-şi limita libertatea, din iubire şi cunoaştere, a creat lumea. Şi a creat-o din nimic, din haosul lipsit de orice determinare. Creaţia este deci actul pur al voinţei sale atotlibere care prin mijlocirea energiilor increate s-a transformat în act dinamic, creator al unui univers menţinut în mişcare de energiile create. Mişcarea nu este altceva decât repetarea ritmică a unui act energetic care dă oricărei existenţe şi deci întregului cosmos un caracter vibrator. Această mişcare vibratorie este o alternanţă ritmică de plusuri şi minusuri care se menţin în echilibru pe seama tuturor dezechilibrelor. Ordinea universului este o ordine dinamică de natură vibratorie menţinută în act de energiile create. Şi totuşi, aceste energii au tendinţa săşi piardă din dinamism (expansiunea universului) şi să se niveleze datorită creşterii entropiei, energia structurată transformându-se ireversibil în energie liberă. Ordinea


naturală, ordinea cosmică, apare astfel ca o ordine fără sens care tinde să se întoarcă în haosul din care a scos-o fiat-ul cosmogonic. Pentru a da sens creaţiei şi pentru a o menţine în act ordonator, Dumnezeu l-a creat pe om. Şi l-a creat după chipul său, cu conştiinţă autoreflectantă şi creatoare, liberă chiar dacă limitată în timp şi spaţiu. L-a creat asemenea Lui, dar omul şi-a pierdut asemănarea, îndepărtându-se de Dumnezeu. Şi de aici toată drama, chiar dacă şi-a păstrat chipul, dar şi acesta tot mai obnubilat de propria sa creaţie, devenită şi contrară sensului divin, prin abuz de libertate. Se spune în Vechiul Testament: „atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi-a suflat în faţa lui duh de viaţă (pneon zoes) şi s-a făcut omul suflet viu (psychen zosan)”(Gen.2-7). Omul are deci suport terestru trupul animat de duhul divin care i-a dat sufletul viu, deci o triplă formă de energie, însumând cele trei nivele macrocosmice, ierarhizate armonios într-un microcosmos cu caracter de unicitate, destinat să stăpânească universul. Creaţia omului a dus aşadar la o nouă şi ultimă structurare a energiei, după aceea a lumii angelice, a lumii subtile (a vieţii biopsihice) şi a lumii fizice. Caracteristica omului este, aşa cum s-a spus, conştiinţa, o energie sublimată la limita lumii psihice şi spirituale care are capacitatea de a se privi pe ea însăşi şi de a privi universul, de a înţelege deci originea şi sensul creaţiei, şi având posibilitatea să recâştige lumea spirituală, chipul şi asemănarea pierdute la izgonirea din paradisul terestru. Pe un suport corporal, structura fiinţei umane este bipolară, suflet şi spirit, creierul şi inima formând cei doi poli ai unei elipse care aspiră permanent să-şi recâştige unitatea şi perfecţiunea centrului. Între cei doi poli se produce o continuă ritmare a vieţii, o continuă vibraţie care răspunde simbolic vibraţiei primordiale. Începutul vieţii este dat de impulsul vibratoriu al inimii cu sistola şi diastola sa. Ea întreţine viaţa creierului care la rândul ei se reverberează în viaţa inimii şi a întregului corp, ordonându-le existenţa. Are loc deci un fel de continuă rezonanţă între inimă şi creier care întreţine viaţa biologică şi psihică, pe suportul căreia omul poate să-şi altoiască viaţa spirituală. Concentrarea nu este altceva decât perceperea acestei vibraţii care unifică, cu ritmul ei, bătăile inimii şi ale repiraţiei, în fond ale suflului vital. Perceperea acestei vibraţii este primul pas în fixare şi unificarea conştiinţei care se ridică pe aripile gândului spre cer, de unde coboară în inimă pentru a urca apoi sublimată spre Dumnezeu. Acestea sunt în fond rostul şi tehnica rugăciunii. 5. De la „fiat lux” la explozia atomică Tot mai puţini oameni îşi folosesc însă energia încercând s-o transmute în energie spirituală. Cei mai mulţi se lasă antrenaţi în cursul descendent al devenirii, care este un curs al degradării energiei pe toate planurile, în ciuda unor aparenţe înşelătoare. Omul de ştiinţă, în măsura în care mai este conştient de răspunderea lui, îşi dă seama că a ajuns cu descoperirile sale la limita universului fizic. Constanta de acţiune a lui Planck (h), viteza limită a luminii (c) descoperită de Einstein, et c. au atins marginile energiei fizice dincolo de care se trece în lumea unor energii subtile (nicidecum spirituale) în care ecuaţiile raţionale nu mai au sens. Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg au relativizat cunoaşterea ştiinţifică care nu poate


depăşi dualitatea vibratorie a undei şi corpusculului. Aceleaşi incertitudini în domeniul astrofizicii unde găurile negre (block holes) lasă perplex omul de ştiinţă. Ce să mai spunem de structura microuniversului unde se „înghesuie” în mintea ştiinţificului zeci de aşa-zise particule pe care nu le mai poate ordona, fără introducerea unor ficţiuni cum este quark-ul. La limită s-a ajuns şi în universul biologic unde s-a dezechilibrat celula, pătrunzându-se în domeniul genelor în care noul ucenic vrăjitor se „joacă” într-o inginerie genetică prin care se ameninţă însăşi viaţa, odată cu apariţia unor boli ca sida şi cancerul car enu pot fi stăpânite. Să nu mai vorbim de universul psihic a cărui dereglare prin psihanaliză şi alte practici mai mult sau mai puţin oculte, au dus la sporirea alarmantă a nebuniei, pe care a întrevăzut-o Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3-19): „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu...” Cu toate aceste eşecuri, omul de ştiinţă continuă să se creadă deţinătorul întregii cunoaşteri şi făuritorul progresului, pur şi simplu pentru că ştiinţa l-a dus la producerea unui nou univers, cel tehnologic, aducător de bunăstare materială şi de confort, care lucrează în fond din ce în ce mai asiduu şi mai rapid la degradarea lumii şi a umanităţii. Această degradare a început desigur demult, odată cu căderea omului din rai. Ea s-a continuat, lent, dar sigur, prin dezvoltarea lumii materiale şi sărăcirea lumii spirituale, viteza degradării accentuându-se alarmant în lumea contemporană. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a dat o şansă omenirii să se reorienteze spre spiritual printr-o metanoia a iubirii şi a cunoaşterii. O parte, din ce în ce mai mică însă, mai păstrează nădejdea şi credinţa acestei reînvieri. Dar „prinţul acestei lumi” este tot mai puternic şi împinge lumea spre dezastru, profitând de iconştienţa şi de slăbiciunile omului, tot mai uşor de iluzionat. Un moment de răscruce al acestui demers descendent spre moarte l-a constituit prima explozie atomică (1945) care, deşi a pus capăt celui mai atroce şi mai pustiitor război, a sporit pericolul omenirii de cădere liberă spre crepusculul sumbru şi inevitabil. În zadar se împăunează ştiinţa cu cucerirea energiilor subatomice şi cu cucerirea spaţiului interplanetar, pentru că în realitate ea n-a cucerit decât o imensă iluzie. Răspunzând aşadar acelui creator fiat lux cu explozia atomică, omul a declanşat energiile ascunse ale universului, aruncându-l în tenebrele exterioare. Atâta timp cât omul şi-a utilizat propria energie şi energiile universului înconjurător pentru necesităţile traiului zilnic, lucrurile s-au menţinut în echilibru. Dar în orgoliul lui, omul a încercat să învingă natura, acumulând şi exploatând energii tot mai mari, cu mult peste cele la îndemâna lui. Odată cu trecerea de la unelte, totuşi utile, la dezvoltarea unor maşini şi a tehnologiei industriale, la exploatarea energiei elementelor în scopul dobândirii unor puteri şi mai mari, s-a produs un dezechilibru care a mărit puterea de distrugere, ducând la războaie ucigătoare. Astfel, în loc să-l ajute pe om şi omul s-o respecte, natura a ajuns o sclavă a omului, care a degradat-o până la desfigurare. Dar este pe cale să se producă acum o revoltă a naturii împotriva omului, revoltă surdă, dar tot mai perceptibilă, care ameninţă cu sufocarea umanităţii (dispariţia stratului de ozon, efectul de seră, poluarea ambianţei, et c.). Progresul aparent se întoarce astfel împotriva umanităţii şi, peste toate acestea, mileniul care vine pare să afecteze nu numai energiile fizice şi biologice, ci şi pe cele psihice, ameninţând însăşi gândirea umană, unicitate omului în univers, prin computerizare,


prin inventarea unui univers informatic care este preludiul robotizării omului. Ne aşteaptă aşadar o omenire de suflete moarte. Singura posibilitate de salvare, dacă nu pentru toţi oamenii, cel puţin pentru cei care mai au urechi de auzit, este rugăciunea. Prin ea ne putem reîntoarce la universul vibratoriu al Cuvântului primordial şi al Luminii originare, prin ea vom putea reintra în legătură cu îngerul nostru, având speranţa să-l urmăm pe Hristos şi să ne eliberăm de noaptea apocaliptică, ce vine cu paşi mari de fiară necruţătoare.

Teodoru Ghiondea

M U N T E L E “Când Moise a spus servitorului său : Nu mă voi opri înainte de a fi ajuns la confluenţa celor două mări, chiar de-aş merge ani de zile.” (Coran; sur.XVIII, v.60) “Fixarea privirii noastre pe stea, ne deschide accesul inimii noastre prin corpul ei , cale grea, deoarece cere calificare metafizică , dar care nu zădăreşte monştrii care stau de pază, nu deasupra ci în jurul inimii noastre.” (V. Lovinescu)

Muntele, confluenţa celor două ape –una de sus, cealaltă de jos-, Steaua “interioară” a indicibilei splendori ……. Interiorizarea unui peisaj, într-o lume plină de “razne şi prisosuri” (Mateiu C.), în care nădejdea s-a convertit în cea mai de pe urmă rătăcire a simţurilor avide de certitudini tocmite în cele mai insalubre cotloane ale ambianţei demult căzută în istoria “faptului”, presupune practicarea cu suficient zel şi promptitudine a două discipline complementare : una este cea a mormântului, rafinată şi adaptată unui exerciţiu estetic în cel mai pur stil, destinat depăşirii evidenţei imanentului, o alta a călătoriei spirituale, extrasă noietic din constelaţiile intimităţii cu sine şi neîncetat raportată la o “sensibilitate” laxă, inactivă a realităţii definitive şi suverane; ambele discipline includ, în ordinea trăirilor autentice şi simbolice, stăpânirea unui elegant, discret şi subtil “vehicul” la nivelul supraordonat cotidianului.


Această interiorizare face parte şi ea dintr-o disciplină spirituală autonomă, unică, a recompunerii paradoxale prin “reconstituire” a unităţii simple, armonice şi riguroase prin descifrarea sinergiei sensurilor care reduc multiplicitatea Manifestării universale la secvenţe articulate şi spiritual constituite în actualitatea secundă a simbolului metafizic. Acesta din urmă este “vehiculul” prin care un iniţiat –sau un iniţiabil !- este capabil să asimileze realitatea unui complex simbolic prin depăşirea limitelor conceptuale. Elementele unui peisaj sunt tot atâtea “noduri”, “confluenţe” ale liniilor de forţă prin care îngerii ţes un cadru adecvat unei completitudini recesive. Aşa se face că dincolo de “aritmetica” elementelor descifrăm şi o “gramatică” a raporturilor care ne structurează altitudinea posibilităţilor autentic intelectuale pe măsură ce ne “adâncim” în Abisul Naturii. Aşa cum pădurea nu este o mulţime de copaci, animale şi alte vieţuitoare ci o realitate mult mai complexă, de sine stătătoare, astfel încât toate aceste componente se inserează şi se legitimează prin subordonarea existenţială în realitatea aceasta unică şi unitară, de ordin spiritual, aşa şi un peisaj este , dincolo de consistenţa sa geografică, biologică, fizico-chimică, ş.a.m.d., un nivel de existenţă de sine stătător, evident într-un sens particular, care impune reguli riguroase de sesizare, identificare, asimilare, transformare şi “personalizare”, astfel încât acesta va deveni, nu un “alter ego” al contemplatorului, ci un “extras” subtil şi o realitate dincolo de formă, a acelei “părţi interioare” prin care se legitimează fiinţa noastră. Comuna măsură prin care se poate stabili o asemenea legătură activă este reprezentată de un istm, un “interval”, o “lipsă comună ca prezenţă comună”, adică ceea ce se numeşte în tasawwuf 36 barzakh. Realitatea unui asemenea termen este de o complexitate direct proporţională cu amploarea tuturor registrelor noietice: metalogic, metafizic,etc. Interiorizând un peisaj, îţi dai seama că orice lucru, indiferent de natura sa, este manifestarea punctului de incidenţă a două “curgeri”, a două “ape” – este un nod calitativ format de acestea: una verticală, principială, de Sus, invizibilă aproape, a cărei vibraţie este o esenţă sonoră ce se insinuează între “secţiunile transversale” ale Firii; cealaltă este orizontală, plastică , matricial-morfică , revărsată continuu în secvenţe tumultuoase, a cărei vibraţie se stinge prin amplificarea Sufism; “ansamblul căilor contemplative care se bazează pe formele sacre ale Islamului. Prin corespondenţă un arab ar putea vorbi despre “tasawwuf creştin “ sau despre “tasawwuf iudaic” pentru a indica esoterismul respectivelor tradiţii.” (T.Burckhardt : “Introduction aux doctrines esoteriques de l’Islam”) 36


substanţei –aceasta este raţiunea pentru care fiecare entitate are “crucea” sa. Istm, barzakh între lume şi cer, Muntele concentrează întreaga realitate principială din lumea formelor individuale prin densitatea simbolului, prin altitudinea aspiraţiei , prin complexitatea simplă a unităţii sale minerale şi vegetale, prin “răcoarea” privirilor interioare pe care le găzduieşte, prin “adâncul” Înaltului său; că se numeşte Muntele Meru sau Muntele Qâf 37 , Muntele este întotdeauna Muntele Lumii prin punctul vârfului său cu care atinge Cerul în clipa întregii Manifestări – realităţi care exclud “limita” şi prin urmare “dimensiunea”, determinând trans-materialitatea prezenţei sale: masivă, copleşitoare, completă. În punctul în care vârful Muntelui atinge cerul se aprinde “un luceafăr”, un “purtător de lumină”, iar în punctul în care Muntele Qâf (sau Muntele Meru) atinge Cerurile se manifestă tendinţele Vortexului Universal care sunt “comprimate” în Stelele fiecărui Cer. “Confluenţa apelor” este, totodată , o revărsare şi o iradiere de Har, de Binecuvântare, de influenţă spirituală, de Prezenţă divină, cu condiţia ca acest Istm să trezească în noi Poarta sau Porţile Duhului; cum doar Dumnezeu poate deosebi “apa de apă şi aerul de aer”, ceea ce se întâmplă într-o asemenea stare este supus necondiţionat discernământului, căci se află în noi, într-o curgere neclintită, neîncetat, şi “roua” Apelor de sus şi “valurile înspumate” ale Apei de jos, iar noi, prin cunoaştere adevărată, în care tehnica spirituală este decisivă, trebuie , la rândul nostru, să putem deosebi cele două Ape pe căi operative adecvate, dar care au un numitor comun : rugăciunea. În acest Non-Loc, Istmul care uneşte şi desparte în acelaşi timp, ca orice poartă, se află MUNTELE – el însuşi o Poartă , o Cale, căci înainte de orice, un munte, oricare ar fi acesta, este în mod esenţial vestigiul rugăciunilor noastre care se alătură rugăciunilor pe care orice creatură le înalţă Domnului ca mod fundamental de existenţă. MUNTELE este ceas al destinului, dar şi condiţia pogorârii Harului, a Providenţei, a Certitudinii şi a Adevărului. Disciplina mormântului reclamă exerciţiul extincţiilor repetate şi a “trecerilor” succesive de la o stare la alta , impunând disciplina călătoriei în amplitudinea altitudinii Muntelui. Fiecare potecă ce urcă în Înalt se toarce în Abis pe Axa lumii; luând direcţii diferite, se concentrează pe Vârful Muntelui, ţesând un văl de lumină care întovărăşeşte călătorul şi îi hrăneşte taina . Muntele Meru şi Muntele Qâf care sunt menţionaţi de tradiţia hindusă şi, respectiv, de cea islamică. 37


Aşadar, cele trei elemente esenţiale ale “neuitării” noastre sunt topite în realitatea tainică a unui peisaj: Muntele, la confluenţa celor două Ape, cu Steaua în văzduhul limpede al serii, aşa cum îl ghicim în destinul Crailor matheini38 – Muntele în care se retrăgea Paşadia periodic, sistematic, pentru a se putea plia principiilor adânc rajasice care îi condiţionau fiinţa; Muntele “babilonic” din mijlocul “mării tumultuoase , tenebroase” pe care îşi oficia Pirgu misteriosul dans shivait , tamasic, al misiunii sale “reconstructive”- este un “munte” de “cadavre vii”, de eresuri, tocmeli şi pripeli care nu îngăduie nicidecum un răs-timp al pocăinţei ; Muntele de la malul Mării, sub cerul “în toată albastra-i străvezime” , Pantazi aţintindu-şi “privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind”, contemplativ, pierdut în aerul diafan şi tare al rostuirii sale satwice. Cei trei Crai sunt mai legaţi de cele două discipline cu conţinut spiritual mai mult decât credem îndeobşte : Paşadia este un “mormânt al timpului”, Pantazi unul al spaţiului iar Pirgu cel al consistenţei carnale, parturiente a lumii noastre, “aceasta de jos”; toţi trei oficiază câte un pelerinaj, o călătorie spirituală conform identităţii lor operative în athanorul Creaţiei. Toţi trei stăpânesc cele două discipline pe treapta lor de competenţă şi “maturitate hermetică”. Dacă Muntele şi Apa sunt prezente în mitul mathein aşa cum s-a arătat, unde oare şi în ce “văzduh” se află Steaua fiecăruia? Steaua este în “cheia de boltă” a fiecărui Munte şi se oglindeşte “de taină” în Ape; este Polara care orientează operaţiunile specifice celor “trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, [care] slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi.” Dacă Muntele ia trei înfăţişări diferite şi se “localizează” emblematic în cele trei lumi, dacă Apele sunt prezente în două ipostaze opuse şi recesiv-complementare, Steaua este una singură….. “în trei Feţe”! Sunt cele trei aspecte tainice ale Luceafărului! Aceasta înseamnă că interiorizarea Stelei esenţiale este strâns legată de prezenţa Muntelui – simbol amplu, complet şi complex al Realităţii. …………Şi , dealtfel, cum să poţi vedea Steaua dacă nu ai atins treapta viziunii directe a “eternului feminin”, dacă nu ai văzut-o pe Pena39 – Doamnă a tainelor, Taină a Cerurilor şi a Pământului, Cer al Înaltului necuprins de minte omenească ?! Împărăteasă a Neuitării, Har al Stăpânului lumilor pogorât asupra noastră! Sfidând şi spulberând limitele abjecţiunii, dezvăluie şi fixează Sublimul; mâlul gros cu parfum de Abis din care se naşte trecuta şi modesta “divă” de mahala a avut consistenţa Căii Lactee. Curgerea senină a privirii ei se unea cu Apele de sus prin carnea ei dospită şi 38

Personajele principale din romanul lui Mateiu Caragiale :”Craii de Curtea-Veche”

39

Personaj feminin (misterios) din roman (numele întreg: Pena Corcoduşa)


părăsită înainte de vreme. Apa de jos, groasă, grea, se tânguia de dorul unui Munte pe care-l vedea fără încetare, pe care-l urmărea cu privirea în cele mai teribile clipe, totdeauna “cele de pe urmă”, dar nu s-a răstignit pe “axa lui polară” decât în momentul amintirii Parusiei; în momentul morţii ei pământene, adevăraţii săi ochi s-au deschis larg, spre văzduhul inimii sale calitative concentrând cel mai înalt suspin al Substanţei şi eliberândo. Ultima imagine a Penei este o Panaghia –era cu siguranţă o noapte senină, cristalizată de ger, de vineri, cu Steaua strălucitoare, “purtătoare de lumină” deasupra nevăzutului MUNTE al Lumii; piscul acestuia găzduia acum cea mai înaltă, sfântă nuntă : adormirea Penei! Călătoria “minunată” pe care a făcut-o Pena din Caverna lumii pe Vârful Muntelui, a lăsat un vestigiu cu acelaşi grad de mister ca şi originalul : Divina Ţaţă 40– “sufletul maichii” sau, mai degrabă, “suflul Maicii” ; prezenţă tainică, tutelară, născută din ceaţa unei dimineţi autumnale dinaintea răsăritului Aurorii, Divina hrăneşte un amurg perpetuu în care se simt vibraţiile Muntelui, susurul Apelor şi “adierea” Luceafărului. Funcţiune încarnată, trece abia simţit prin aburul mercurial al lumilor iscând uimirea şi lecuind tristeţea, legând şi dezlegând “tocmelile şi pripelile” unei lumi care-şi pregăteşte sfârşitul şi care nu poate să asiste decât neputincioasă la naşterea alteia. Distribuind cu graţie roluri şi măsuri, veghind la “cuminţenia smintelii” celor care ştiu ceea ce trebuie ştiut, matroană şi patroană, ea rânduieşte aşteptările noastre şi îngrijeşte neputinţa prost gestionată de nerăbdarea fiecăruia. Cu siguranţă, privirea ei este una ce nu poate fi uitată dar nici recunoscută într-un raport precis spaţio-temporal; vine de pretutindeni şi pentru totdeauna, pentru fiecare şi pentru toţi, căci izvorul ei este lăuntric, adâncit în firmamentul interior. Vestigii ale Muntelui Qâf formează o constelaţie în jurul Oraşului Sfânt (Mecca) ; dar trei sunt cei mai importanţi: “Muntele Luminii” (Jabal an-Nûr), în care se află peştera Hira ,unde a pogorât Cuvântul lui Dumnezeu asupra Profetului; “Muntele Milosârdiei divine” (Jabal ar-Rahma), unde îşi află Pacea pelerinii; “Muntele regăsirii şi al ultimei predici” ( ‘Arafat), unde s-au întâlnit Adam şi Eva după izgonirea din Paradis şi unde şi-a încheiat Profetul misiunea sa pe pământ, pecetluind-o cu ultima Khutba. 41 Oare pe care din cei trei munţi – trei aspecte ale Muntelui Lumii, s-ar putea întâlni Panaghia –Fecioara Prea-Sfântă? “Coana”Masinca Drângeanu- un alt personaj feminin din acelaşi roman şi care apare şi în nuvela “Sub pecetea tainei”. 40

“Predică”- în limba arabă- rostită de imam în timpul rugăciunii comune din ziua de vineri – zi “liturgică” pentru musulmani. 41


În călătoria noastră totdeauna sfârşită înainte de a o începe, privirea ei este cel mai de preţ dar la care putem spera….”întunerec din întunerecul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncurile mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu…” . Aşa o descrie Calistrat Hogaş în scurta şi la fel de enigmatica sa creaţie “Simplă amintire”. Asemenea privire întâlnise cu douăzeci şi trei de ani în urmă şi eroul său în împrejurări care se leagă strâns de “legenda Panaghiei” – mitul Fecioarei-Munte; o privire pe care , în mod cât se poate de firesc nu o poate uita şi a cărei prezenţă o simte decisiv, suveran întemeietoare de “Viaţă nouă”, căci momentul în care a avut fericirea să o întâlnească este cel mai înalt cu putinţă pentru un “aspirant” : a şasea zi a lunii august Schimbarea la Faţă a Domnului şi Mântuitorului Christos. …….De aceea şi noi căutăm cu “ochiul inimii” Muntele din altarul fiinţei noastre, rătăcind uimiţi pe istmul dintre Ape şi “asimţind” nestinsa Stea a celei mai arzătoare dorinţe care ne ţine în lumea aceasta şi care ne poate conduce la Cerul cerurilor. Într-un amurg adânc de vară şi de lume, la poalele unui munte care mai păstrează un imperceptibil ecou “celtic”, am întrezărit Clipa pe care îngerul acelui loc o primise de la Arhanghel; nu am îndrăznit să-l privesc şi cu atât mai puţin să îl ating……..dar el mi-a mângâiat singurătatea şi tristeţea , încântându-mi inima cu melancolia sa albastră şi cu surâsul său bine-vestitor; mi-a fost foarte greu să mai plec şi am rămas pentru totdeauna “însemnat” în duhul Muntelui. 18 august 2006 – Moeciu de Sus

Caiete de scrieri și studii tradiționale nr. 4

Recommend Documents