INSTRUMENTE DE POLITIC Ă COMERCIALĂ NETARIFARE (BARIERE NETARIFARE ŞI PARATARIFARE) PARATARIFARE) Barierele netarifare sunt un complex de m ăsuri şi reglementări de politică comercială publice sau private care împiedic ă, limitează sau deformează fluxurile internaŃionale de bunuri şi servicii, şi care au ca principal scop apărarea, protejarea pieŃei interne de concuren Ńa străină şi/sau echilibrarea balan Ńei de plăŃi. Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au câteva particularităŃi: 1) prin formele pe care le îmbrac ă, acestea urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) şi acŃionează eşalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul consumului final al acestuia); 2) prezintă o mare diversitate şi un grad de protec Ńie diferenŃiat; 3) domeniile în care se aplic ă sunt extrem de variate (sunt legate de sfera relaŃiilor economice internaŃionale); 4) în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de cunoscut de exportatori şi, deci, se evalueaz ă mai greu, precum şi gradul lor de protec Ńie sau de discriminare; 5) pot influenŃa, în mod direct, volumul fizic al m ărfurilor importate, limitându-l; 6) pot influenŃa, în mod indirect, volumul importurilor , prin mecanismul preŃurilor sau pot crea anumite condi Ńii care să îngreuneze realizarea importurilor. Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au proliferat începând cu deceniul opt. Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasific ări ale barierelor netarifare (exemplu: protecŃionism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi la clasificarea pe care a f ăcut-o GATT, şi anume: 1. bariere netarifare care implic ă o limitare cantitativă directă a importurilor (restricŃii cantitative la import); 2. bariere netarifare care implic ă o limitare cantitativă indirectă prin intermediul pre Ńurilor; 3. bariere netarifare care decurg din formalit ăŃi vamale şi administrative la import; 4. bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activităŃile comerciale; 5. bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene (se mai numesc şi “obstacole tehnice”). 1
1. RestricŃiile cantitative la import
Acest tip de bariere netarifare sunt împărŃite în practica comercială internaŃională în 5 subgrupe: 1.a. interdicŃiile (prohibiŃiile) la import; 1.b. contingentele de import; 1.c. licenŃele de import; 1.d. limit ările voluntare la export (autolimit ări la import); 1.e. acordurile privind comercializarea ordonat ă a produselor. 1.a. InterdicŃiile la import sunt reglement ări adoptate de către stat, care interzic, total sau par Ńial, pe o perioad ă determinată de timp sau nelimitată, importul anumitor produse sau grupe de produse. Acestea sunt folosite, în special: - fie din motive economice: asigurarea unei protecŃii mai mari a unor produse, subramuri sau ramuri faŃă de concurenŃa străină şi echilibrarea balanŃei de plăŃi; - fie din motive politice: discriminarea comercială; - fie din alte motive: asigurarea s ănătăŃii, motive fitosanitare, etc. InterdicŃiile la import se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licenŃe de import pentru produsele supuse interdicŃiilor. Sunt Ńări care introduc interdicŃii selective şi temporare pentru anumite produse agricole provenind din Ńările terŃe, în scopul de a realiza echilibrul între cererea şi oferta pe piaŃa de produse agricole. 1.b. Contingentele de import sunt sub forma plafoanelor maxime, cantitative sau valorice, admise la import pentru unele produse sau grupe de produse, pe o perioad ă de timp determinată (de obicei 1 an). Stabilirea acestor plafoane poartă denumirea de contingentare. Contingentele de import pot fi: a) contingente globale - se stabilesc de c ătre stat, în mod independent, sub forma unor plafoane maxime, fizice sau valorice, admise la import, pe o perioad ă determinată de timp. Nu se face o reparti Ńie pe Ńări a acestor contingente. b) contingentele bilaterale - sunt plafoane maxime admise, pe o perioadă de timp determinată, la importul dintr-o anumit ă Ńară de provenienŃă. Acestea se negociează cu Ńările de provenienŃă şi sunt înscrise într-o listă – anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea. Practicarea acestora permite şi aplicarea unor restricŃii diferenŃiate pe Ńări de provenienŃă şi chiar discriminări. 1.c. LicenŃele de import sunt autoriza Ńii pe care statul le acord ă firmelor importatoare, pentru anumite produse sau grupe de produse, 2
pentru o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni), în func Ńie de natura produselor şi distanŃa geografică faŃă de Ńara de provenienŃă. Pe plan internaŃional, în special Ńările dezvoltate utilizează două tipuri de licenŃe de import: a) licenŃele automate – se acordă produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptat ă, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic); b) licenŃele neautomate - se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc şi licenŃe pentru admiterea restricŃiilor cantitative la import. Aceste licenŃe neautomate se acordă în mod selectiv, în func Ńie de produse şi de Ńara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control serios privind respectarea contingentelor de import, având, în general o largă răspândire pe plan internaŃional. LicenŃele neautomate se practică sub două forme: licenŃe globale (generale) - sunt eliberate de c ătre stat, pe baza contingentelor globale, stabilindu-se volumul m ărfurilor care poate fi importat într-o anumit ă perioadă de timp, cu indicarea Ńărilor de provenienŃă a importurilor. Aceste licenŃe sunt globale pentru că nu au caracter restrictiv, iar pe baza lor, importatorii ob Ńin dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor, fără existenŃa unor licenŃe individuale; licenŃe individuale (bilaterale) – sunt, în general, folosite de stat pentru urmărirea şi realizarea contingentelor bilaterale la produsele importate dintr-o anumit ă Ńară, cu scopul de a asigura o protecŃie mai mare pe pia Ńa internă. Acestea precizează, în mod obligatoriu, Ńările de origine a importului, distingându-se astfel: - licenŃele deschise (din categoria licenŃelor automate) precizează numai Ńara de provenienŃă a importului, fără o plafonare cantitativă sau valorica a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, favorizându-se sau nu importurile din anumite Ńări. •
•
- licentele specifice (din categoria licenŃelor neautomate) –
precizează, pe lângă Ńara de provenienŃă a importurilor şi plafonul maxim, fizic sau valoric, al acestora. Sunt cele mai restrictive, iar prin intermediul lor se urmăreşte, în mod absolut, discriminarea unor produse sau Ńări de provenienŃă. 1.d. Limitările voluntare la export (autolimit ările) sunt înŃelegeri valutare oficiale sau neoficiale care intervin între state şi prin care Ńările exportatoare, fie la cerere, fie chiar la presiunea Ńărilor importatoare, se obligă să reducă exporturile, pentru un produs sau pentru o grup ă de produse, până la un anumit nivel, pentru o perioad ă de timp determinată. 3
Acestea sunt limitări ale exporturilor acceptate chiar de Ńara exportatoare sub ameninŃarea că, în caz contrar, Ńările importatoare vor aplica, ele însele, măsuri mult mai restrictive la import şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată. Autolimitările sunt: bilaterale; multilaterale. Pentru ca aceste măsuri de politică comercială să aibă efecte, condiŃia este ca Ńara sau Ńările importatoare să deŃină o poziŃie importantă pe piaŃa de desfacere pentru Ńările exportatoare la produsele pentru care se cere restrângerea voluntară a exporturilor. Practica din ultimele decenii a arătat că folosirea acordurilor de limitare generală a exporturilor a fost justificată ca fiind o măsura temporară, care avea scopul să permită Ńărilor importatoare să-şi modernizeze industriile care urmăreau să devină competitive în raport cu concurenŃa. Dar, pentru că aceste acorduri s-au permanentizat, ele au început chiar să apere industriile necompetitive ale statelor importatoare şi, astfel, au generat efecte negative. • •
1.e. Conştiente de aceasta, Ńările participante la schimburile comerciale au introdus “Acordurile privind comercializarea ordonat ă a produselor”, care sunt, de fapt, înŃelegeri bilaterale şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea, negociat ă şi controlată, a comer Ńului internaŃional cu anumite produse sau grupe de produse. Aceste acorduri implic ă, pe lângă autolimitarea la export, şi anumite prevederi referitoare la limitele de pre Ń şi la “clauzele de salvgardare”, pe care pot s ă le invoce Ńările importatoare atunci când consideră că interesele lor comerciale sunt afectate. Şi acest tip de acorduri este de dat ă relativ mai recentă în practica relaŃiilor economice interna Ńionale. Exemplu: Aranjamentul privind comerŃul internaŃional cu produsele textile - “Acordul multifibre” - negociat în 1973, prelungit în mai multe rânduri. Acest acord scotea de sub incidenŃa GATT comerŃul cu produse textile. El a expirat la runda Uruguay - ultima rundă GATT. Analiştii au apreciat că extinderea acestui tip de acorduri la un număr mare de produse manufacturate, ar duce la aşa-numitul comerŃ liber organizat, care presupune negocierea, într-un cadru global, de acorduri sectoriale privind împărŃirea pieŃelor de desfacere între Ńările dezvoltate, şi care presupune limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri. Acest gen de comerŃ afectează, în primul rând, Ńările în curs de dezvoltare. La începutul anilor 1990 se inventariaseră aproximativ 300 de astfel de acorduri (90 dintre ele negociate de SUA, 80 de către UE, iar restul de către alte Ńări dezvoltate). 4
Acordurile ordonate pe produse nu însemnau organizaŃiile producătorilor şi consumatorilor de produse primare. Acorduri pe produse erau cele care urm ăreau restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă. Spre deosebire de interdicŃii, contingente şi licenŃe, care se promovau de către Ńara importatoare, aceste ultime două limitări se promovau de către Ńările exportatoare. 2. Bariere netarifare care implic ă o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preŃurilor Cele mai importante astfel de bariere netarifare sunt: 2.a. prelevările la import (taxe de prelevare); 2.b. preŃuri maxime şi minime la import; 2.c. impozite indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajust ările fiscale la frontieră sau barierele paratarifare); 2.d. taxele de retorsiune: - antidumping; - compensatorii; 2.e. depozitele (depunerile) prealabile în valut ă la import. 2.a. Prelevările variabile la import se practică în Uniunea Europeană; fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE a operat în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare; au o dublă natură: - tarifar ă şi - netarifară; vizează importurile de produse agricole care f ăceau obiectul politicii comunitare din Ńările terŃe; sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste taxele vamale obişnuite, stabilite pentru produsele respective, taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun fa Ńă de terŃi şi care se calculează ca diferenŃă între preŃul de import (de ecluză) şi preŃul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective şi din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu preŃul prag (de cele mai multe ori este mai mare preŃul internaŃional al produsului respectiv); li se mai spune şi prelevări variabile la import pentru că limita cea mai scăzută (preŃul de ecluză) oscilează permanent, în timp ce limita maximă (preŃul prag = preŃul comunitar) rămâne neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferenŃa dintre ele este oscilantă şi, deci, încasările sunt variabile. 2.b. PreŃurile minime şi maxime la import Acestea sunt un mijloc restrictiv important, care este folosit, în special, de Ńările dezvoltate, în practica relaŃiilor economice internaŃionale. 5
PreŃurile minime de import se folosesc ca instrumente de politică comercială atunci când produsele indigene au pre Ńuri mult mai ridicate faŃă de cele ale concurenŃei sau în cazul în care, pe pia Ńa internaŃională, preŃurile la anumite produse scad şi produsele respective devin, din acest punct de vedere, mai competitive la export. łările importatoare recurg, în acest caz, la stabilirea pre Ńurilor minime de import, care sunt foarte apropiate de nivelul pre Ńurilor interne cu ridicata la produsele interne şi, în acest mod, ridic ă preŃurile la import la acest produse. În această situaŃie, o astfel de măsură determină limitarea importurilor la produsele respective şi, în consecinŃă, protejarea ramurii industriale sau agricole vizate. Nerespectarea de către firmele importatoare a preŃurilor minime de import stabilite de către stat, determină anularea licenŃelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxe antidumping). În general, pe plan internaŃional, SUA şi UE au practicat acest tip de preŃuri, cu referire la produsele siderurgice provenite din Japonia şi produsele agricole din afara CEE. PreŃurile maxime se folosesc ca măsuri de politică comercială în cazul în care anumite Ńări încearcă o ridicare oficială a preŃurilor la un anumite produse pe care le exportă. Ca răspuns la aceste politici, Ńările importatoare stabilesc pre Ńurile maxime de import la un nivel care s ă nu depăşească nivelul preŃurilor produselor indigene similare sau, dac ă le depăşesc, să fie un procent limitat (2 - 6 %). Aceste preŃuri au ca efect limitarea importurilor şi scăderea preŃurilor de export la produsele respective. În general, recurg la stabilirea preŃurilor maxime de import Ńările care sunt mari importatoare pe pia Ńa mondială la produsele respective. •
•
Aceste bariere le ridică Ńările importatoare. 2.c. Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajust ări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare)
Sistemul fiscal, care se aplică mărfurilor de import şi celor indigene, diferă de la Ńară la Ńară, de la o grup ă de Ńări la alta, şi au ca efect discriminarea în relaŃiile comerciale internaŃionale. În principal, ajustările fiscale la frontier ă reprezintă acel regim fiscal conform căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la acelea şi impozite ca cele indigene. Pentru respectarea acestui principiu, în general, Ńările negociază şi încheie convenŃii privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, 6
discriminarea mărfurilor de import se poate face prin evaluarea diferenŃiată a bazei de impunere şi prin ordinea perceperii taxelor. Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru produsele importate ca şi pentru cele indigene, majoritatea Ńărilor iau în calcul valori diferite ca baz ă a impunerii fiscale. Astfel, pentru produsele indigene, impozitele se percep la preŃurile cu ridicata, iar pentru produsele de import, impozitele se calculează la preŃul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi, în plus, alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acest procedeu, determină mărirea preŃului produsului importat, peste nivelul preŃului produsului indigen şi, deci, devine mai puŃin competitiv, limitând importurile. Urmare a acestei practici, multe Ńări dezvoltate au introdus aşa numitul prag al impunerii progresive, care se aplică în funcŃie de calitate, cantitate şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscal ă fiind direct proporŃională cu aceste caracteristici. Efectul acestui regim fiscal este, de fapt, limitarea importurilor la produsele respective. În practica internaŃionala, ajustarea fiscală la frontieră se realizează într-o formă variată. Astfel, mai răspândite sunt: taxa asupra valorii adăugate; taxa în cascadă; taxa de accize; taxele oculte; taxele portuare; taxele sanitare, statistice, consulare, etc. • • • • • •
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit general, de consum, care se percepe la fiecare stadiu al circula Ńiei mărfurilor, dar numai la valoarea adăugată. Taxa în cascadă este un impozit de consum, care se aplic ă în fiecare stadiu al circulaŃiei mărfurilor, dar la întreaga valoare a mărfurilor. Ea are un caracter cumulativ: se aplic ă asupra valorii produselor, valoare care include şi alte taxe, ce au fost percepute în faze anterioare ale circulaŃiei mărfurilor, faze supuse impunerii fiscale, ridicând, astfel, foarte mult preŃul produselor. Taxa de acciză este un impozit care se percepe, în deosebi, la produsele care constituie monopoluri de stat şi la o serie de bunuri de consum considerate de lux, cu scopul de a limita consumul la produsele respective, dar şi pentru protejarea pieŃei interne. Modul în care un stat aplic ă un sistem de taxe este în funcŃie şi de alte obiective. Aceste taxe au un nivel foarte ridicat, uneori peste 100 %. Taxele oculte (ascunse) sunt tot impozite care se percep, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv: bunuri de •
•
•
•
7
echipament, mijloace de transport, materiale destinate produc Ńiei, având ca efect creşterea preŃurilor acestor produse. Taxele portuare se aplică asupra valorii documentelor de transport şi, eventual, asupra cheltuielilor de prelucrare a m ărfurilor în porturi. Taxele statistice se percep de organele vamale pentru diverse servicii statistice care se presteaz ă în vamă. Taxele sanitare sunt percepute cu ocazia controlului sanitar şi fitosanitar la import. Taxele consulare se percep de c ătre consulatul Ńării importatoare, cu sediul în Ńara exportatoare, pentru legalizarea unor documente, cum sunt: certificatele de origine, certificatele de control sanitar, facturile, etc. sau pentru eliberarea unor facturi consulare. Deşi, în general, toate aceste taxe au un nivel sc ăzut, ele toate, cumulate, ridică cu mult preŃul produselor importate, astfel încât duc la limitarea importurilor. •
•
•
•
2.d. Taxele de retorsiune Acestea sunt taxe de răspuns la anumite politici comerciale neloiale din partea unor parteneri. Au o dublă natură: tarifară şi netarifară. Politicile comerciale neloiale sunt: de dumping şi de subvenŃionare a exporturilor. Pentru ca aceste masuri să poată fi luate, este necesar să se declanşeze o anchetă, care să stabilească că, efectiv, este vorba de o politică de dumping sau de subvenŃionare a exporturilor. Pentru aplicarea acestor taxe, la nivel CEE, au fost negociate: Codul antidumping; Acordul privind subven Ńionarea exporturilor.
2.e. Depozitele prealabile, în valut ă, la import Acestea sunt o barieră netarifară folosită încă din deceniul al 7-lea, în special, de către Ńările dezvoltate. Ele au adoptat reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate s ă depună în contul organelor vamale ale Ńărilor respective, o anumit ă cotă, în valută, pentru plata viitorului import, cu cel pu Ńin 6 luni înainte de efectuarea acestui import. În unele Ńări, aceste cote reprezintă 50 % din valoarea importului. Sumele depuse în contul organelor vamale nu sunt purtătoare de dobândă şi, deci, importatorul, dac ă nu va renunŃa la import, va căuta să-şi recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea preŃului la produsul importat, fie prin solicitarea unor scăderi de preŃ din partea exportatorului. ≈
8
Prin aceste măsuri se descurajează importurile în mod indirect, prin mecanismele preŃurilor. Ele sunt considerate, de fapt, ca o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, în perioade când Ńările respective s-au confruntat cu dezechilibre ale balanŃelor de plăŃi. 3. Bariere netarifare care decurg din taxele vamale administrative privind importurile
şi
Deşi pare că acest tip de bariere netarifare sunt nişte simple cerinŃe de ordin tehnic care, aplicate, permit, în unele cazuri, discriminări importante, ele sunt, totuşi, extrem de variate şi dăunătoare pentru comerŃul internaŃional. Aceste bariere netarifare decurg din obligaŃia, pentru importator, de a prezenta anumite documente suplimentare şi din introducerea unor formalităŃi vamale complicate, care trebuiesc îndeplinite în multe Ńări, în special în Ńările dezvoltate şi care, de cele mai multe ori, sunt o frână în calea importului de mărfuri. În această categorie au fost identificate 2 tipuri de bariere netarifare: 3.a. evaluarea valorii m ărfurilor în vamă (evaluare vamală), 3.b. documente şi formalităŃi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi, uneori, a exportului. 3.a. Evaluarea valorii m ărfurilor în vamă Legat de acest aspect, GATT, în articolul 7, a cuprins câteva prevederi referitoare la metodologia evaluării vamale. În acest articol s-a prevăzut ca evaluarea vamală să se facă pornind de la preŃul facturat (CIF), cu condiŃia ca acesta să fie un preŃ real, plătit sau care urmează să fie plătit şi nu mai mare şi nici mai mic, iar transformarea acestui pre Ń din valuta străină în valuta Ńării importatoare să se facă la un curs care să fie agreat de F.M.I. Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în “ConvenŃia InternaŃională cu privire la evaluarea vamal ă” de la Bruxelles din 1950. Practica a arătat că nu toate Ńările au respectat, în timp, aceste prevederi, ci au folosit şi alte metode de evaluare vamală, neconforme cu reglementările GATT. La Runda Tokyo a fost negociat: “Codul de conduită privind evoluŃia vamală”, numit şi “Acordul privind aplicarea articolului 7 GATT”. Acest acord a preluat prevederile din articolul 7 şi cele ale ConvenŃiei de la Bruxelles şi a stabilit 5 metode legale de evaluare vamală, cu condiŃia ca ele să fie aplicate în ordine. În practica internaŃională s-au constatat încălcări în aplicarea acestor prevederi şi, ca urmare, au devenit o frână în calea schimburilor comerciale internaŃionale. 3.b. Documente şi formalităŃi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi, uneori, a exportului 9
În general, pe plan internaŃional au existat, după război, permanente preocupări din partea organismelor specializate GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la Bruxelles, pentru simplificarea formalit ăŃilor vamale şi tipizarea documentelor legate de circulaŃia mărfurilor pe plan internaŃional, înregistrându-se chiar şi anumite progrese. Se constată că există un număr mare de Ńări dezvoltate, în deosebi care cer îndeplinirea şi a altor formalităŃi, precum şi a unor documente suplimentare, care îngreunează şi limitează importurile. De regulă, numărul mare al acestor formalităŃi, formatul diferit al documentelor, reguli ciudate de completare, penalizările aplicate completării greşite a lor, sunt adevărate obstacole care impiedic ă desfăşurarea schimburilor comerciale internaŃionale. 4. Bariere care derivă din participarea statului la activităŃi comerciale internaŃionale În general, se constată că, în perioada precapitalistă, participarea statului direct la fapte de comer Ń exterior se înregistrează în diferite sectoare (alcool, tutun), care făceau obiectul de monopol al statului, pentru că pe seama lor, acesta realiza venituri însemnate. În perioada capitalistă, în special, participarea la activit ăŃile comerciale s-a lărgit. GATT a clasificat ca cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la activităŃile comerciale, fiind: 4.a. achiziŃiile guvernamentale sau pia Ńa publică; 4.b. comerŃul de stat; 4.c. monopolul de stat asupra anumitor produse. 4.a. AchiziŃiile guvernamentale sau pia Ńa publică Sunt reprezentate de cumpărările de bunuri şi servicii de c ătre stat (prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor institu Ńii centrale). Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale, numai în măsura în care sunt urmare a unor reglement ări specifice anumitor state, potrivit cărora firmele naŃionale au o prioritate deplină faŃă de cele străine privind aprovizionarea organelor de stat cu bunuri şi servicii de care acestea au nevoie. Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporŃii şi importul de asemenea bunuri, dar favorizând, de asemenea, firmele naŃionale. Deoarece s-a constatat că acest tip de achiziŃii au devenit bariere extrem de importante în calea comerŃului internaŃional, în special a Ńărilor dezvoltate, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special în acest domeniu: “Acordul cu achiziŃiile guvernamentale”, intrat în vigoare de la data de la 1 ianuarie 1981. 10
Potrivit acestui acord, achiziŃiile care depăşesc o anumită valoare, trebuie să se facă în urma unor licitaŃii la care să poată participa atât firmele naŃionale, cât şi firmele străine. Sunt excluse din acest acord produsele care constituie obiect al secretului militar şi al secretului de stat. 4.b. ComerŃul de stat, al Ńărilor nesocialiste, reprezint ă totalitatea operaŃiilor de vânzare-cumpărare efectuate de către întreprinderile de stat. Acest tip de comerŃ nu constituie o barieră netarifară decât dacă statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură, în raport cu firmele particulare (private), m ăsuri prin care, de fapt, se rentabilizează activitatea firmelor de stat şi, ca urmare, ele pot participa la schimburile comerciale internaŃionale în condiŃii mai avantajoase, în raport cu firmele particulare, devenind, astfel, o barier ă netarifară care afectează firmele private. 4.c. Monopolul de stat asupra anumitor produse Instituirea monopolului de stat permanent presupune, în general, că statul trebuie să limiteze importul la produsele respective şi, ca urmare, să stabilească preŃul de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicat, în scopul restrângerii consumului acestor produse. Din această cauză monopolul de stat reprezintă o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale. Sunt şi situaŃii în care monopolul de stat se instituie asupra anumitor produse şi în scopul protejării sănătăŃii populaŃiei, a animalelor, a protecŃiei mediului, în special pentru terenurile agricole şi, în aceste condiŃii, chiar dacă are ca efect limitarea importurilor, el se justifică. Uneori, el poate fi introdus pe o perioadă de timp în funcŃie de produs.
5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene – obstacole tehnice Obstacolele tehnice sunt reglement ările în vigoare pe plan internaŃional - standarde internaŃionale, sau pe plan na Ńional - standarde naŃionale, care Ńin de diferite caracteristici tehnice şi de calitate ce trebuiesc îndeplinite de produsele importate, dar şi de cele indigene. Ele au ca scop securitatea sănătăŃii consumatorilor, protecŃia fitosanitară şi, de asemenea, protecŃia publică. În general, se consideră că aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot fi considerate obstacole în calea schimburilor comerciale. Ele, însă, pot deveni obstacole, în situaŃia în care există reglementări în plan internaŃional, dar ele nu se respectă decât de anumite state (agenŃii economici, producătorii ca atare) şi atunci când diferite state adoptă reglementări proprii, care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la stat la stat şi 11
care, datorită acestei diversităŃi, pot deveni obstacole în calea schimburilor comerciale internaŃionale. Cele mai cunoscute dintre aceste obstacole sunt: 5.a. Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică, de obicei: produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor pentru protecŃia agricolă; diverşilor coloranŃi; produselor medico-farmaceutice destinate oamenilor şi animalelor; produselor utilizate în agricultură (furaje, seminŃe, diverse materiale). Urmare a faptului că aceste obstacole tehnice au proliferat deosebit de mult, la Runda Tokyo a fost negociat un acord numit “Acordul privind obstacolele tehnice în calea comer Ńului”, denumit şi “Codul de normalizare”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980. În general, aceste obstacole tehnice în calea comerŃului în Ńările dezvoltate sunt foarte însemnate. łările dezvoltate au prevăzut condiŃii foarte severe privind: - conŃinutul anumitor produse; - procesul tehnologic pentru anumite produse. Pentru multe din aceste produse de consum uman şi animal, procedura de omologare cerută, de asemenea, este prin prezentarea certificatului sanitar şi a celui fito-sanitar, care trebuie s ă însoŃească aceste produse şi măsuri de examinare foarte seriose, prin care s ă se constate dacă s-au respectat toate condiŃiile. Toate acestea reclamă cheltuieli (costuri) ridicate, suplimentare, care afectează schimburile comerciale, deci le limitează. Pe plan mondial, în comerŃul cu produse alimentare s-a considerat că există 4 categorii de obstacole sanitare si fito-sanitare: obstacole chimice; obstacole biologice; obstacole legate de prezenŃa insectelor şi a rozătoarelor; obstacole legate de modul de etichetare a m ărfurilor. Pentru că se consideră ca aceasta este o problemă de importanŃă deosebită, în cadrul GATT s-au f ăcut demersuri pentru armonizarea specificului de certificare şi a procedurii de inspecŃie, cu referire la produsele agro-alimentare. •
• • •
• • • •
5.b. Normele de securitate sunt cele care se referă la bunurile destinate consumului productiv şi pentru care se cere îndeplinirea unor condiŃii de calitate, a unor prescripŃii tehnice, de igienă şi de securitate a muncii, condiŃii la care trebuie să răspundă toate produsele importate, dar şi cele indigene. Lipsa unor standarde internaŃionale sau abaterea de la aceste standarde (acolo unde ele există), îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale. De aceea, pe plan internaŃional se manifestă preocupări pe linia 12
uniformizării şi reglementărilor tehnice care vizează aceste produse, ce sunt destinate consumului productiv. 5.c. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementările care se referă la anumite cerinŃe specifice, pe care trebuie să le îndeplinească produsele de import şi care sunt deferite de la Ńară la Ńară şi care determină cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea controlului şi chiar limitarea importurilor. În general, se consideră că şi aceste reglementări se justifică, dar, în condiŃiile în care ele sunt extrem de variate de la Ńară la Ńară, fiind o frân ă în calea schimburilor comerciale internaŃionale. De aceea, aceste norme nu trebuie considerate doar ca simple cerinŃe de ordin tehnic, fără rol important în derularea schimburilor comerciale internaŃionale şi pot duce chiar la pierderea unor pieŃe importante de desfacere. În concluzie, toate aceste norme şi reglementări de ordin netarifar, care au un efect crescut asupra comerŃului internaŃional, sunt, de fapt, şi instrumente prin care se protejează piaŃa internă, dar şi instrumentele cu ajutorul cărora se poate realiza foarte bine discriminarea comercială. III POLITICA COMERCIALĂ PROMOłIONALĂ ŞI DE STIMULARE A EXPORTULUI DE M ĂRFURI
În general, în plan internaŃional, în cadrul procesului de participare la schimburile comerciale internaŃionale şi o data cu accentuarea concurenŃei pe piaŃa mondială, au crescut preocupările nu numai pentru controlul şi limitarea importurilor, dar şi pentru impulsionarea exporturilor. De aceea, promovarea şi stimularea exporturilor a devenit o preocupare de bază a politicii comerciale în majoritatea statelor lumii. În general, politica comercială de promovare şi stimulare a exporturilor cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de către stat, dar şi de firmele private, care urm ăresc impulsionarea globală a exportului de m ărfuri al unei Ńări. Teoria economica de specialitate împarte acest tip de măsuri în: 1. măsuri promoŃionale; 2. măsuri de stimulare. 1. Măsurile promoŃionale au ca obiectiv influen Ńarea potenŃialilor clienŃi externi pentru a cumpăra anumite produse, care sunt sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat. În general, acestea sunt măsurile care se iau la nivel macroeconomic şi sunt extrem de variate. Între acestea identificăm următoarele: 1.a. negocierea şi incheierea de tratate de comer Ń şi navigaŃie, de acorduri comerciale şi de plăŃi, de acrduri de cooperare economic ă internaŃionala sau alt tip de conven Ńii internaŃionale, cu conditia ca toate acestea să includă şi condiŃii şi clauze care să favorizeze schimburile 13
comerciale, cum sunt “Clauza naŃiunii celei mai favorizate”, “Clauza regimului naŃional”. În general, toate aceste acorduri asigură şi crează baza juridică necesară pentru dezvoltarea schimburilor comerciale. În consecinŃă, ele asigură continuitate şi stabilitate în derularea schimburilor comerciale; 1.b. participarea la târguri şi expoziŃii internaŃionale, precum şi organizarea de astfel de măsuri, de programe, pe teritoriul propriu, cu participare internaŃională - asigură o mai bună cunoaştere între agenŃii economici din diferite Ńări, o informare asupra posibilităŃilor de export ale acestora, face posibilă cunoaşterea nivelului la care se prezintă concurenŃa din punct de vedere al competitivităŃii produselor (se iau în calcul şi elementele de ordin tehnic, de preŃ şi calitate); 1.c. reprezentarea comercială în Ńările partenere - adică organizarea de agenŃii şi reprezentanŃe comerciale în străinătate. În acest mod se asigură o mai bună cunoaştere a pieŃei Ńărilor partenere şi asigură informarea unor agenŃi economici naŃionali pentru efectuarea unor operaŃii de import, dar şi de export şi rezultă o mai bună derulare a schimburilor comerciale internaŃionale; 1.d. prestarea unor servicii de informare extern ă prin care să se facă cunoscute produsele destinate exportului. Această publicitate trebuie făcută cât mai corect, pentru că trebuie să poată să convingă potenŃialii clienŃi să opteze pentru bunurile respective, care trebuie s ă fie competitive atât din punct de vedere al performanŃelor tehnico-economice, dar şi a preŃurilor, şi trebuie să fie cât mai bine făcută; 1.e. publicitatea externă. 2. Măsurile de stimulare a exporturilor au ca scop cre şterea competitivităŃii mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor pentru a sus Ńine exportul. Aceste măsuri se pot lua atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. La nivel microeconomic (firm ă) se urmăreşte reducerea costurile de producŃie şi creşterea performanŃele tehnico-economice ale produselor destinate exportului, în general, prin m ăsuri de ordin organizatoric şi prin măsuri de acordare a unor stimulente materiale (de obicei financiare) personalului care este implicat în acest act de export (chiar personalului productiv). În general, se apreciază că aceste măsuri n-ar face parte direct din politica comercială a unui stat, ci doar indirect, adic ă din punct de vedere al creării cadrului legal necesar pentru stimularea exporturilor. La nivel macroeconomic , măsurile de stimulare a exporturilor fac parte, în mod nemijlocit, din politica comercial ă a statului şi ele urmăresc orientarea lor geografică şi deci, urmăresc fie impulsionarea exporturilor existente, fie promovarea de noi exporturi pe noi pieŃe.
14
Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macroeconomic pot fi împărŃite în 4 mari categorii: 2.a. măsuri de natură bugetară; 2.b. măsuri de natură fiscală; 2.c. măsuri de natură financiar-bancară; 2.d. măsuri de natură valutară. 2.a. Măsuri de natură bugetară
Măsurile de natură bugetară sunt: • • •
subvenŃii directe de export; primele directe de export; subvenŃiile indirecte pentru export.
SubvenŃionarea exporturilor este agreată în plan internaŃional deoarece poate duce la sporirea artificială a competitivităŃii produselor care se exportă şi, deci, afectează comercializarea pe piaŃa Ńărilor importatoare, fenomen care a fost numit concurenŃă neloială. SubvenŃionarea exporturilor este limitată de reglementările internaŃionale pe care le-a determinat GATT. SubvenŃionarea exporturilor poate determina Ńările importatoare să aplice taxe compensatorii sau poate favoriza o politică de dumping. SubvenŃiile directe de export sunt, în fond, nişte sume de bani pe care statul le acordă unităŃilor economice (în special firmelor de stat), pentru a le face rentabilă activitatea de export, atunci când preŃurile la care se realizează mărfurile pe piaŃa mondială se situează la nivelul costurilor de produc Ńie (de fapt, costurile de producŃie sunt mai mari decât cele de pe piaŃa mondială). SubvenŃionarea de către stat a exporturilor într-o economie de piaŃă se face selectiv, avându-se în vedere ramurile care prezintă interes pentru economie (ramuri strategice, ramuri care sun considerate industrii de vârf, ramuri în curs de formare) şi care, prin pierderea unor pieŃe de export, determină dezechilibre politice şi sociale •
interne. Există şi situaŃii în care se subvenŃionează şi ramuri aflate în declin, sensibile la concurenŃa străină pentru Ńările dezvoltate, care au f ăcut o reformă complexă a tuturor ramurilor economice. În Ńările dezvoltate, un alt sector care este mult subvenŃionat este agricultura, fapt care a generat dispute pe plan interna Ńional între marile producătoare de produse agricole. OCDE a realizat studii în perioada 1990 - 1995 care au demonstrat că subvenŃionarea agricolă este foarte crescută (se consumau 15 $/locuitor în Noua Zeelandă - care este cea mai redusă subvenŃie şi 840 $/locuitor în Norvegia, 600$/locuitor în Japonia, 150$/locuitor în UE). 15
SubvenŃionarea exportului are efecte multiple asupra balanŃei comerciale şi asupra structurii producŃiei naŃionale. Pe termen scurt, ea duce la sporirea încasarilor din export, cu efecte poxitive asupra balanŃei comerciale şi de plăŃi. Pe termen lung, influenŃează pozitiv balanŃa comerciala şi de plăŃi dacă au fost stimulate ramurile dinamice care utilizează progresul tehnic şi o influenŃează negativ dacă se stimulează ramuri ale economiei aflate în declin. Primele directe de export se acordă de c ătre stat exportatorilor pentru a realiza un volum mare de desfacere pe pie Ńele externe sau celor ce exportă produse ale unor industrii care sunt de mare însemn ătate pentru economia naŃională. Se deosebesc de subvenŃiile directe de export pentru c ă nu urmăresc rentabilizarea activităŃii unităŃilor exportatoare, ci creşterea volumului desfacerilor pe pieŃele externe. Prin primele directe de export, un stat mai poate urm ării şi îmbunătăŃirea structurii de producŃie şi a mărfurilor exportate, dar şi orientarea geografică a acestor exporturi, în funcŃie de interesele statului respectiv. •
SubvenŃiile indirecte pentru export sunt un mijloc foarte utilizat în practica internaŃionala şi vizează, în special, stimularea industriilor mari şi mijlocii pentru creşterea exporturilor lor. Aceasta se realizează în mai multe forme: - facilităŃi pe care le acordă statul exportatorilor în domeniul informaŃiilor; - asistenŃă tehnică de specialitate; efectuarea unor cercetări de piaŃă prin intermediul unor instituŃii de •
specialitate; - diverse facilităŃi care se acordă firmelor pentru participarea la târguri şi expoziŃii internaŃionale (uneori gratuite pentru participare); - organizarea de campanii de promovare în străinătate a produselor acestor firme. 2.b. Măsuri de natură fiscală
Prin aceste măsuri se urmăreşte creşterea competitivitaăŃii exporturilor pe seama reducerii sau eliminării acelor componente din structura costurilor de producŃie care sunt urmare a aplicării unor taxe sau impozite şi, în acest mod, realizandu-se cointeresarea exportatorilor, ca urmare a creşterii venitului net obŃinut din exporturi. Exista două categorii de măsuri de natură fiscală, şi anume: sunt: scutiri, reduceri sau restituiri ale impozitelor pe circuitul produselor. Ele se acordă selectiv, în funcŃie de importanŃa exportului, pentru perfecŃionarea structurii producŃiei, dar şi pentru crearea de noi locuri de muncă. •
FacilităŃile fiscale pentru mărfurile exportate
16
De obicei, aceste măsuri sunt direct proporŃionale cu gradul de prelucrare a mărfurilor care se exportă. Aici se include şi importul, cu scutirea condiŃionată de plată a taxelor vamale. Este vorba de importul acelor produse care urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului sau care urmează să fie prelucrate în scopul obŃinerii unor produse destinate exportului. se realizeaza sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venit care se obtin de pe urma exportului: - scutiri totale de la plata impozitelor; - reduceri ale impozitelor pe venit; - reduceri ale veniturilor impozabile; - constituirea unor fonduri de rezervă pentru impulsionarea exporturilor. Aceste facilităŃi sunt considerate un fel de prime indirecte de export şi de creştere a gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor. •
FacilităŃile fiscale acordate exportatorilor
2.c. Măsuri de natură financiar-bancară
FinanŃarea exporturilor se realizează prin intermediul sistemelor bancare naŃionale sau prin instituŃiile financiare publice sau cele specializate în acordarea de credite, precum şi prin asigurarea şi garantarea acestora. Acest tip de măsuri de stimulare a comerŃului a luat o mare amploare în plan internaŃional, atunci când s-a accentuat concurenŃa pe pieŃele internaŃionale (au apărut mai mulŃi concurenŃi). Pârghiile principale utilizate sunt: • •
creditele de export şi asigurarea şi garantarea creditelor de export.
au un rol important, cu valoare ridicată. În general, sunt fie produse complexe, fie exporturi în cantităŃi mari. Creditele de export se realizeaza în 3 forme: •
i) ii) iii) iv)
Creditele de export
creditul furnizor; creditul cumpărător; liniile de credit; creditul de asistenŃă.
i) Creditul furnizor este acordat direct importatorului, de către o instituŃie specializată de creditare (bancă sau consorŃiu bancar) din Ńara furnizorului. Acesta este cel mai mult utilizat, deoarece institu Ńiile specializate au capacitatea să susŃină aceste credite; ii) Creditul cumpărător este acordat direct importatorului, de către furnizor (exportator), atunci când este vorba de relaŃii comerciale cu valoare redusă; iii) Liniile de credit sunt o formă mai complexă a creditului furnizor. În general, o linie de creditare poate fi deschisă de către o instituŃie financiară din Ńara 17
exportatorului, în favoarea unei bănci sau instituŃii financiare sau organizaŃii comerciale din Ńara importatoare. Liniile de credit sunt deschise în baza existenŃei unor acorduri interguvernamentale între Ńara importatoare şi Ńara exportatoare. În virtutea acestor acorduri, statul se angajează să garanteze creditele acordate importatorilor. Trăsăturile acestora sunt: - se acordă, de obicei, pe termen lung; - duratele de utilizare sunt prestabilite; - pentru ca să se considere că un contract de cumpărare poate să se încadreze în nivelul necesar pentru utilizarea liniilor de credit, valoarea contractului de cump ărare trebuie să fie peste o anumită limită minimă, care diferă de la Ńară la Ńară. iv) Creditele de asistenŃă se acordă de anumite agenŃii guvernamentale din Ńările dezvoltate. Ele se acordă, pe termen lung şi foarte lung, în anumite condiŃii de favoare, unor Ńări în curs de dezvoltare care prezintă un interes economic, politic şi/sau militar pentru pie Ńele creditoare. Acestea sunt o formă a creditelor de export pentru că, prin acordurile încheiate între tara debitoare şi Ńara creditoare se precizează că ele vor fi consumate, integral sau în proporŃie foarte mare, pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaŃa Ńării creditoare. Creditele de export, indiferent de formă, pot fi acordate pe termene scurte (6 luni - 2 ani), medii (2 -5 ani), lungi (5 - 10 ani), foarte lungi (10 - 50 ani). Asigurarea si garantarea creditelor de export Practica internaŃională a arătat că asigurarea şi garantarea creditelor de export acordate importatorilor, se constituie într-o pârghie importantă, prin care sunt cointeresaŃi exportatorii de a efectua vânzări pe credit în străinătate, dar şi de •
cointeresare a importatorilor. Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenŃă contravaloarea mărfurilor vândute pe credit. Asigurarea se face de către o instituŃie bancară din Ńara
furnizorului. Garantarea se face pentru creditele cumpărător, de către o instituŃie bancară din Ńara importatorului, care se obligă faŃă de banca creditoare din Ńara exportatoare să achite mărfurile livrate pe credit, în situa Ńia în care debitorul devine insolvabil. Garantarea se practică în majoritatea Ńărilor lumii, în multe Ńări fiind create chiar instituŃii specializate – denumite EXIMBANK.
Prin efectele pe care le produc, creditele de export se deosebesc de celelalte măsuri de stimulare a exporturilor, deoarece pe termen scurt nu determină creşterea încasărilor valutare. Pe termen lung, sunt valabile atât pentru importator, cât şi pentru exportator. 2.d. Măsuri de natură valutară
18
Acest tip de măsuri sunt frecvent utilizate, datorită eficienŃei lor variate. Astfel, se realizează creşterea competitivităŃii mărfurilor prin reducerea preŃurilor externe, cât şi prin sporirea gradului de cointeresare a importatorilor în majorarea exporturilor, urmare a suplimentării câştigurilor în monedă naŃională. Formele sub care se regăsesc aceste măsuri sunt: Primele valutare sunt prime indirecte care se acordă cu prilejul convertirii valutei străine obŃinute de exportator în monedă naŃională, la un curs de schimb mai avantajos decât cel oficial (curs cu primă). Aceste prime se acordă diferenŃiat, pe grupe de produse sau pe zone geografice, urmărind să orienteze exporturile pe Ńări sau grupe de Ńări. Prin efectele lor, pot fi aşezate în acelşi plan cu primele directe de export. Aprecierea monedei naŃionale stimulează într-o oarecare măsură exporturile de mărfuri, atunci când scăderea cursului de schimb al monedei naŃionale în raport cu celelalte valute se produce într-un ritm mai accelerat decât puterea internă de cumpărare a acestora. Se apreciază că monopolurile folosesc inflaŃia şi scăderea puterii de cumpărare ca măsură de creştere a competitivităŃii pe pieŃele externe, încasând valuta străină pentru mărfurile exportate, pentru care apoi, firmele exportatoare primesc în schimbul acestora o sumă în moneda naŃională, cu atât mai mare cu cât deprecierea acesteia pe piaŃa internaŃională în comparaŃie cu puterea de cumpărare a ei pe piaŃa internă este mai mare. Decalajul dintre gradul de depreciere a unei valute pe piaŃa externă şi deprecierea puterii de cumpărare pe piaŃa internă reprezintă un fel de primă pentru exportatori. Monopolurile folosesc această primă indirectă pentru scăderea preŃurilor de export ale mărfurilor pe piaŃa internaŃională, f ără a-şi reduce câştigurile în moneda naŃională. În literatura de specialtate, acest fenomen se numeşte dumping valutar şi este penalizat de Ńările importatoare prin aplicarea taxelor antidumping. Astfel, deprecierea monedei naŃionale are efecte pozitive numai pe termen scurt. Această politică nu poate să-şi realizeze întotdeauna scopul (impulsionarea exporturilor) deoarece, la unele produse de export, cererea pe pieŃele externe nu este elastică, deci nu depinde de preŃ şi, astfel, poate determina chiar reducerea încasărilor din export. Analiştii apreciază că pe termen lung şi la nivel macroeconomic, deprecierea monedei naŃionale conduce, de regulă, la înrăutăŃirea raportului de schimb al Ńărilor care î şi depreciează moneda naŃională şi la afectarea poziŃiei acesteia în economia mondială şi în comerŃul internaŃional. Pe termen lung, analiştii apreciază că deprecirea monedei naŃionale poate determina, pentru Ńările exportatoare, o scurgere de venit naŃional peste graniŃe, chiar dacă firmele exportatoare nu pierd în moneda naŃională. •
•
19
