Competenţe linvgistice – Variante rezolvate 1. Conformarea faţă de un model elaborat de o cultură nu se rezumă la înveşmântarea formelor umane, ci împrumută şi aspectul unor intervenţii directe. Tatuajele sau inciziile, alungirile craniului sau modificările danturii, machiajele ceremoniale şi mutilările religioase, tunsorile sau coafurile cu semnificaţii riguroase sunt numai câteva dintre modalităţile de a acţiona asupra corpului cu scopul de a-l remodela. Aceste intervenţii nu sunt motivate numai de o estetică corporală consacrată de tradiţiile locale. În toate civilizaţiile, corpul este considerat suport al forţei vitale, al sufletului, si devine, din această cauză, obiectul unor interpretări mitice. Tehnicile de „prefacere” a aspectului vizibil al persoanei au, de cele mai multe ori, menirea de a corecta formele, de a le oferi semnificaţiile profunde precizate de mit. Mărcile corporale, cu funcţii magice sau religioase, nu au numai rostul de a proteja, de a ne neutraliza orice acţiune malefică orientată împotriva persoanei, ci constituie adevărate sisteme de semne care compun aproape un limbaj. Ca orice limbaj, nici acesta nu are sens decât în interiorul convenţiilor care l-au fixat şi l-au admis. (Silviu Angelescu, Portretul literar) [Citeste cu voce tare textul.] 1. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din textul dat: a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării? Dat fiind faptul că scopul comunicării este acela de a informa, receptorul textului dat ar putea fi un lector în curs de specializare sau unul specializat în domeniul teoriei şi criticii literare. De exemplu, interesat de un astfel de text ar putea fi un elev de liceu, care se pregăteşte pentru ora de Limba şi literatura română, un student la Litere, un masterand sau un doctorand în acelaşi domeniu sau un profesor ce doreşte să aprofundeze problematica portretului literar. b. Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Motivează-ţi răspunsul. Fragmentul dat aparţine stilului funcţional ştiinţific, întrucât prezintă o terminologie de specialitate, proprie teoriei literare. Deşi aceasta constituie un domeniu mai puţin riguros în ceea ce priveşte fixarea unor termeni de specialitate, în fragmentul citat putem identifica asemenea structuri, precum: intervenţii directe, estetică corporală, interpretări mitice, tehnici de prefacere a aspectului vizibil, semnificaţii profunde, mărci corporale, sisteme de semne, limbaj, convenţii. De asemenea, un alt argument care susţine încadrarea în stilul ştiinţific este faptul că cea mai mare parte a acestor termeni de specialitate sunt neologisme, aşadar cuvinte împrumutate, pătrunse relativ recent în limbă. Nu în ultimul rând, informaţiile transmise prin intermediul fragmentului excerptat din lucrarea ştiinţifică a criticului literar Silviu Angelescu, se caracterizează prin exactitatea proprie acestui stil funcţional. c. Ce elemente de conţinut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat? Fragmentul în discuţie tratează problema intervenţiilor orientate asupra aspectului exterior al persoanei, într-o anumită cultură. Potrivit autorului, aceste forme de modificare a fizicului – care sunt şi exemplificate: tatuaje, alungiri ale craniului, tunsori, coafuri etc – nu sunt lipsite de semnificaţie, dimpotrivă, comportă o valoare simbolică, mitică, compunând un adevărat limbaj. 2.Care este opinia ta despre impactul modelului asupra unei culturi? Susţine, cu argumente, opinia prezentată. În opinia mea, importanţa pe care un model o comportă în raport cu o cultură dată este una majoră. În primul rând, consider că vorbind despre o cultură, ne referim la o masă de indivizi grupaţi în funcţie de apartenenţa la acelaşi neam, care, la rândul ei, presupune o istorie, o limbă şi o serie de obiceiuri comune. Importantă este ideea de masă nediferenţiată sub aspectele mai sus amintite. Iar un lucru bine ştiut este faptul că în colectivitate, fiinţa umană se comportă altfel decât atunci când acţionează individual. Este vorba despre aşa-zisul spirit de turmă, pe care omul-masă şi-l asumă, acţionând mimetic şi într-o anumită măsură iresponsabil, apărat fiind de paravanul mulţimii. Astfel, ţinând cont de faptul că o cultură, în accepţia sa de masă de indivizi, presupune reacţii de mimetism
faţă de un element care se reliefează din ea, putem afirma că este foarte imporant ca modelul/modelele unei culturi să fie de valoare, pentru ca tendinţa de imitaţie să aibă un obiect favorabil dezvoltării. În al doilea rând, sunt de părere că odată ce aceste modele devin certe nonvalori, o cultură este destinată pieirii, declinului, dintr-un motiv firesc: colectivitatea respectivă, manifestând dispoziţie către imitaţie, va copia un exemplu negativ, pe care îl va multiplica şi permanentiza. De altfel, situaţia aceasta se poate verifica în cultura autohtonă contemporană. Oamenii de valoare, intelectualii şi modelele morale, indivizii integri, sunt astăzi rara avis, prin raportare la sutele de nonvalori care populează prim-planul societăţii actuale. Un rol major în impunerea unor astfel de anti-modele îl joacă mass-media, care promovează masiv incultura, grobianismul, corupţia, impunând astfel acele nonvalori despre care aminteam. În plus, aceste modele negative au repercusiuni serioase asupra societăţii actuale, deoarece tinerii sunt tentaţi să le imite până la identificare cu acestea, ei nemaiputând să distingă binele de rău, valoarea de nonvaloare, modelul de antimodel. Cred să altfel s-ar prezenta societatea românească din prezent dacă modelele acesteia ar fi domnitorii care au luptat în trecut pentru independenţa şi unitatea poporului nostru sau marii intelectuali care au facut cunoscută cultura autohtonă şi în afara graniţelor ţării şi nu parveniţii, inculţii şi fetele uşoare ce, în mod lamentabil, îi inspiră pe tinerii din zilele noastre. În concluzie, susţin ideea că influenţa pe care modelul o are asupra unei culturi este una majoră, acesta având capacitatea de a imprima unei naţiuni direcţia de evoluţie: ascendentă sau descendentă. 2. - Citiţi mult? - Câteodată mai mult, câteodată mai puţin. - Dar, asa în mijlociu... - Hm! Cam opt, nouă ore pe zi. - Opt, nouă ore pe zi? - Da. Fata îl privi uimită, ca pe un lucru rar. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că sunt oameni care citesc până la zece ore pe fiecare zi. Credea că poveştile astea nu se petrec decât prin romane. Era, de altfel, o observatoare foarte slabă si niciodată nu si-ar fi putut da seama ce se petrece în afară de mediul ei. Băiatul plecă ochii în jos, înrosindu-se până în rădăcina urechilor. Apoi, ca să se dezvinovăţească: - Bine, dar nu citesc întruna. Mai scriu, mai lucrez la entomologie*, mai traduc... Apoi, am colecţie de pietre, ierbar... mă ocup si cu chimia. Vorbea repede, neluându-si ochii din vârful sandalelor, ca si cum s-ar fi lepădat de o greşeală făptuită în nestiinţă. Fata îl privea mereu, lunecându-si ochii pe faţa arsă de soare si pătată cu coşi stârpiţi de nerăbdarea aceea necăjită caracteristică adolescenţilor, care din orişice neam şi-ar trage viaţa şi în orişice mediu şi-ar trăi zilele, în fundul sufletelor lor, doresc întotdeauna să placă. (Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop) *Entomologie – s.f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor [Citeste cu voce tare textul.] 1. Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din textul dat: a. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării? Scopul comunicării este acela de a impresiona lectorul, de a produce plăcere estetică, aşa încat putem afirma că receptorul fragmentului dat poate fi orice iubitor de literatură, orice pasionat de lectură. Totodată, textul ar putea fi citit cu precădere de adolescenţi, dat fiind faptul că romanul eliadesc surprinde această etapă a existenţei umane. b. Ce elemente de conţinut importante (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat? Fragmentul dat surprinde dialogul dintre doi adolescenţi, ce este încadrat în comentariile naratorului heterodiegetic. Băiatul îşi expune preocupările, dintre care lectura se validează drept principală.
Reacţia de uimire a fetei îi provoacă interlocutorului o atitudine defensivă, acesta ruşinându-se de plăcerea sa pentru lectură, ca şi cum ar fi fost un lucru negativ. c. Ce tip de text este acesta (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ)? Argumentează-ţi răspunsul. Textul dat este unul narativ, întrucat este redat din perspectiva naratorului, instanţă specifică acestui tip de discurs. Acesta prezintă acţiunea – o altă marcă a narativităţii – la persoana a III-a. Modurile de expunere sunt naraţiunea şi dialogul. 2. Care este opinia ta despre rolul lecturii în viaţa unui adolescent? Susţine, cu argumente, opinia prezentată. În viziunea mea, lectura are un rol formativ, nu numai în cazul adolescenţilor, ci în general, în ceea ce-l priveşte pe omul aflat la orice vârstă. În primul rând, citind, dobândim experienţe la care poate în viaţa reală nu vom accede niciodată. De exemplu, un roman de aventuri ne introduce într-un univers captivant, pe care viaţa cotidiană nu îl poate oferi. Parcurgând paginile cărţii, trăim alături de personaje emoţiile lor, momentele de fericire, de tristeţe sau de îndoială, punându-ne, la rândul nostru, întrebări despre cum am fi reacţionat noi odată puşi în situaţia respectivă. Lectura ne determină astfel sa fim reflexivi, sa medităm asupra implicaţiilor existenţei, sa ne autointerogăm. În al doilea rând, această activitate se soldează cu îmbogăţirea bagajului lingvistic. Vocabularul sărac şi monoton al celui care nu are această practică, contrastează puternic cu limbajul nuanţat şi variat al unui pasionat de literatură. Totodată, sunt de părere că lectura ne sensibilizează, ne dezvoltă atât latura creativă, cât şi pe aceea emotivă. De pildă, o poezie sau un roman de dragoste vor provoca întotdeauna reacţii sensibile celui angajat în procesul de lectură. De asemenea, cred ca în special copiii sau adolescenţii au de învăţat de pe urma unor lecturi de valoare, căci acestea le pot forma personalitatea, oferindu-le modele etice, precum şi exemple de atitudini negative, pe care tinerii şi le pot însuşi sau le pot evita. Nu în ultimul rând, lectura constituie o cale sigură către consolidarea culturii generale. Carţile vizând domenii variate vehiculează o multitudine de informaţii – istorice, geografice, religioase etc – pe care tânărul sau adultul le poate valorifica. Totuşi, tendinţa actuală este de a marginaliza obiectul – cartea – şi activitatea – lectura – , fenomen generat de afinitatea omului contemporan cu alte valori – mass-media, din care se distinge în special internetul ş.a. Lumea virtuală a calculatorului tinde să substituie universul ficţional care a pasionat vreme îndelungată generaţii de cititori. Motivul pentru care se produce această suplinire este cunoscut – secolul vitezei, evoluţia tehnologiei etc – şi la fel de notorii sunt şi consecinţele. În opinia mea, ideal ar fi ca cele două moduri de a exista (traditional şi modern) să coexiste într-o stare de echilibru. Aşadar, consider că a citi înseamnă a cunoaşte, iar dorinţa de acumulare a experienţelor intelectuale şi spirituale ar trebui să constituie idealul oricărui tânăr, indiferent de epocă. 3. De multă vreme, în România (şi nu numai în România) studiile clasice sunt în suferinţă. Greaca a dispărut din programele şcolare, deşi amplasamentul nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i acorde o atenţie specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda orgoliilor noastre de moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea limbilor moarte, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului. Ei bine, într-o ţară hipercivilizată cum e Germania, o ţară în care nici limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la latinitate, asistăm, dintr-odată, la un reviriment al apetitului pentru greacă şi latină. În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut în ultimii opt ani. [...] Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm contaminaţi. Greaca şi latina sunt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament pentru gândirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată. Limba latină intensifică puterea de concentrare şi stabilitatea mentală şi consolidează gândirea analitică. Greaca este o limbă minunată, imaginativă, plină de culoare. A o
cunoaşte e a respira un pic de eternitate. O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală. În plus, fără greacă nu ai acces la meserii cum sunt teologia, arheologia, istoria veche, iar fără latină nu te poţi ilustra onorabil în istoria artei, filologiei, orientalistică. (Andrei Pleşu, Greaca şi latina) [Citeşte cu voce tare textul.] 1. Înţelegerea textului A. Precizează tema şi două idei, pe care le consideri importante, identificate de tine în text. Tema tratată în fragmentul citat o reprezintă statutul actual pe care îl posedă limbile clasice, latina şi greaca, accentul căzând pe interesul pe care acestea îl suscită în ţara noastră şi nu numai. Din fragment aflăm faptul că, în ciuda descendenţei noastre latine, în România interesul pentru această limbă este minor. De asemenea, este vehiculată informaţia că în Germania, ţară lipsită de legătură directă cu cele două culturi antice – greacă şi latină –, preocuparea faţă de acestea a crescut în ultimii ani. B. Alege din lista următoare tipul textului de mai sus, precizând şi două caracteristici ale acestuia: narativ, descriptiv, informativ, argumentativ. Textul dat poate fi considerat atât unul informativ, întrucât are scopul de a informa lectorul asupra situaţiei pe care o au cele două limbi în contemporaneitate, transmiţând date exacte, certificate (În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei.), cât şi unul argumentativ, în virtutea faptului că autorul pledează pentru suscitarea interesului faţă de aceste limbi, existând scopul de a convinge, de a-l persuada pe lector asupra importanţei recuperării acestora. De asemenea, sunt decelabile tehnici argumentative, precum citatul, şi conectori – în plus, în vreme ce – specifici acestui timp de text. C. Consideri că registrul stilistic utilizat de autor (standard, colocvial, specializat etc) este adecvat scopului comunicării? Dacă răspunsul este DA, explică motivele opţiunii tale. Dacă răspunsul este NU, precizează motivele inadecvării. Registrul stilistic standard, constituind o variantă a limbii literare ce nu presupune implicare afectivă sau specializarea profesională a emiţătorului şi a receptorului, este adecvat scopului comunicării, acela de a informa şi de a persuada. Prin însăşi natura sa, textul informativ implică recursul la acest registru stilistic, ce este utilizat în situaţiile oficiale de comunicare. 2. Exprimarea unui punct de vedere despre mesajul textului Susţine un discurs, de 3-5 minute, în care, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, să prezinţi un punct de vedere pro sau contra ideilor susţinute de Andrei Pleşu. Marele om de cultură contemporan Andrei Pleşu pledează, în articolul său, pentru reînvierea preocupărilor contemporanilor faţă de cele două limbi clasice, moarte, latina şi greaca. Potrivit acestuia, în spaţiul autohton interesul pentru ambele se diminuează odată cu modernizarea societăţii, în timp ce o ţară precum Germania, lipsită de o descendenţă latină sau greacă, manifestă o atenţie sporită faţă de cele două limbi în discuţie. În opinia mea, latina şi greaca nu ar trebui să lipsească din planul de învăţământ, astfel încât interesul tinerilor pentru ele să fie suscitat încă din şcoală. În primul rând, cred că cele două limbi sunt purtătoare ale unor culturi şi civilizaţii cu rol semnificativ atât în evoluţia poporului român, cât şi la nivel european. Limba constituie o emblemă identitară de prim rang. Pentru a înţelege în profunzime o cultură, cred că întâi şi întâi este absolut necesară familiarizarea cu limba acesteia, vehicul de semnificaţii şi de nuanţe. Dacă dorim să aprofundăm domeniul latinităţii, se impune înţelegerea limbii acestui popor ambiţios şi dornic de expansiune. În al doilea rând, sunt de părere că cel puţin noi, românii, ar trebui să cunoaştem latina, ce constituie stratul limbii noastre, aşezat pe substratul traco-get. Cred că este o ruşine a nu cunoaşte minimum din această limbă şi mă refer acum la câteva dictoane celebre, pe care uzul cotidian al românei le implică. De exemplu, oricine îşi respectă originile ar necesita să cunoască traducerea maximelor şi proverbelor Carpe diem!, Nosce te ipsum, Verba volant, scripta manent, Festina lente ş.a.
Totuşi, consider că se impune o altfel de abordare a disciplinei Limba latină în şcoală. Cu alte cuvinte, în ciclul gimnazial şi liceal ar trebui să se predea numai chestiuni cu aplicabilitate practică, precum cele mai sus menţionate sau noţiuni de cultură şi civilizaţie, iar abia cei în curs de specializare într-un domeniu înrudit cu această limbă, cum sunt cele enumerate de Andrei Pleşu, să aprofundeze morfologia şi sintaxa acestei limbi, căci asemenea aspecte nu-l pot interesa pe elevul de gimnaziu sau de liceu. De altfel, din experienţa personală pot afirma faptul că necunoaşterea în profunzime a limbii latine poate împiedica înţelegerea unor opere, ce recurg la pasaje întregi redactate în acest idiom. Un astfel de text este excelentul roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, care, în absenţa descifrării numeroaselor pasaje în latină, îşi pierde din conţinut, sporindu-se însă, în acelaşi timp, farmecul general al operei. Prin urmare, considerând că acest subiect nu poate fi atât de uşor epuizat, afirm în încheiere că latina şi greaca sunt limbi sine qua non, care nu ar trebui să lipsească din bagajul fiecăruia dintre noi. 4. Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi prima copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând prin mediile literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi conservatori, personaje înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de nume istorice, patronând deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunoscând la fel de bine mica burghezie a oraşelor de provincie şi a Capitalei, pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe munteni, moldoveni şi ardeleni, în experienţa lui Caragiale s-au amestecat toate categoriile şi toate tipurile. Omul arăta de altfel o foame de experienţă, o curiozitate nesecată. În berărie, în trenuri şi gări, mereu călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se cu oricine socotea că i-ar putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai numele său, după cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică găsită în manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei pentru care nu se poate găsi niciun alt exemplu asemănător. Întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale. „Am învăţat la şcoala lumii”, scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o privea cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai la ea, pedanţii de toate categoriile şi tipurile doctorale. (Tudor Vianu, I.L. Caragiale, în Istoria literaturii române moderne) [Citeşte textul cu voce tare] 1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare? • Cui se adresează textul? Receptorul textului dat ar putea fi un lector în curs de specializare, precum elevii de liceu, care sunt intresaţi de viaţa şi opera lui I. L. Caragiale, studenţii, masteranzii sau doctoranzii care aprofundează acest domeniu. Totodată, interesat de un asemenea text ar putea fi un profesor de literatură română, ce îşi îmbogăţeşte cunoştinţele referitoare la opera marelui dramaturg. În orice caz, lucrarea de istorie şi critică literară a lui Tudor Vianu se adresează unui anumit public cu preocupări în domeniul literar. • Ce tip de text este acesta? Fragmentul dat constituie un text informativ, al cărui scop este acela de a instrui, de a informa cititorul cu privire la raportul dintre biografia şi creaţia caragialiană. Informaţiile transmise – faptul că dramaturgul îşi trăieşte prima parte a vieţii în mediul rural, iar apoi ajunge să cunoască toate mediile sociale, politice, profesionale; faptul că manifesta o curiozitate şi o dorinţă de cunoaştere ieşite din comun, că avea o listă de nume şi că opta pentru şcoala vieţii, şi nu pentru cea din cărţi – sunt exacte, verificabile, iar cuvintele sunt folosite cu sensul lor denotativ. • Care este opinia autorului despre cele două tipuri de învăţătură, aşa cum apare în ultimul paragraf citat?
În viziunea autorului, cunoaşterea dobândită prin experienţa directă, senzorială, empirică primează, iar cea teoretică, obţinută mijlocit, prin cărţi, este insuficientă. Acesta manifestă rezerve, chiar dispreţ faţă de cei care se limitează la cunoaşterea livrescă. 2. Care este opinia ta despre atenţia pe care un autor ar trebui s-o acorde lumii în care trăieşte? Susţine, cu argumente, opinia prezentată. În opinia mea, mediul social sau de orice altă natură ar trebui să constituie pentru scriitorul din toate timpurile o principală sursă de inspiraţie în crearea operelor literare. În primul rând, cum universul ficţional costituie o replică a celui real, este firesc ca autorul de beletristică să aibă toate simţurile ascuţite la universul în care trăieşte, pentru a reuşi să oglindească fidel realitatea. De altfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu manifestarea curentului realist pe plan european, scriitorii şi-au confecţionat un deziderat din tentativa de a oglindi cât mai fidel societatea contemporană în opera de artă. În acest sens, autorii de facută realistă investigau realitatea, pe care încercau să o recreeze în cadrul operelor literare. Astfel, au apărut în literatură tipul parvenitului, al avarului, tema averii, a banului şi a moştenirii, toate acestea găsindu-şi corespondent în societatea europeană a secolului al XIX-lea. Este normal ca în asemenea condiţii scriitorii să acorde o atenţie semnificativă lumii în care trăiesc. Totodată, luând exemplul lui I. L. Caragiale, înţelegem că importanţa observării mediului de către autor este cu atât mai mare cu cât intenţia moralizatoare a operei devine evidentă. Dramaturgul susnumit, etichetat de prietenul său şi criticul literar Paul Zarifopol, drept demon al veseliei, a intenţionat ca, prin intermediul scrierilor sale, să producă mai mult decât simplu amuzament, şi anume să corijeze prin ironie tarele societăţii vremii. Pe de altă parte, gândindu-ne la literatura ştiinţifico-fantastică, putem considera că observarea lumii în care trăieşte autorul este mai puţin importantă, căci, în cazul acestui tip de scriere, oglindirea exactă nu mai reprezintă un deziderat. Dimpotrivă, o lume inextricabilă sau o lume pe dos este înfăţişată în operele SF, astfel încât putem afirma că scriitorul ar trebui să acorde atenţie sporită experienţelor onirice, mai mult decât lumii reale. Prin urmare, sunt de părere că, în principiu, scriitorul de literatură este indicat să fie un lucid analist şi observator al lumii în care trăieşte, aceasta servindu-i ca punct de plecare în actul de creaţie. 5. În epoca noastră marcată de televiziunile comerciale, poporul a preluat puterea prin intermediul telecomenzii şi a cerut să se vadă pe sine la TV, nu (doar) moderatori, intelectuali şi showmen profesionişti. Au apărut aşadar producţii în care protagoniştii sunt oameni obişnuiţi: uneori puşi în situaţii-limită (precum în transmisiuni de tipul Survivor), alteori în situaţii de viaţă cotidiană (precum în emisiunile despre bărbaţi care îşi înşală nevestele, despre familii care fac schimb de mame etc). Iluzia realităţii i-a dat publicului satisfacţia că a devenit cu adevărat personajul principal la TV. Inutil să adăugăm că e doar o iluzie: emisiunile de tip reality-show conţin o mare şi rafinată tehnică a montajului, rezultatul unui complicat proces de re-fabricare a realităţii. Emisiunile de acest tip – plus marele număr de concursuri gen şi tu poţi deveni vedetă – au închis cercul şi sunt semnul clar al crizei finale prin care trece televiziunea-aşa-cum-o-ştiam: telespectatoriiprotagonişti, se privesc pe ei înşişi cu problemele lor cu tot şi vor sfârşi prin a se plictisi de această oglindire mediatică a banalităţii. Acelaşi fenomen se petrece pe internet. Oricine este un potenţial producător de conţinut pe care îl poate plasa în reţea. Prin intermediul unui blog, oricine poate deveni autor, făcându-şi publice impresiile şi ideile, povestind ce a mâncat azi-noapte sau dacă micul dejun i-a provocat indigestie, comentând filme şi cărţi, exprimându-şi opiniile politice ş.a.m.d. Prin Facebook şi altele asemenea s-au născut reţelele sociale care îi pun pe oameni în legătură cu semeni de-ai lor care au idei, interese, pasiuni comune. Prin asta (şi prin altele, multe altele), existenţa omului de azi se mută tot mai mult în reţea. (Mircea Vasilescu, Iar moare cultura?)
[Citeşte cu voce tare textul.] 1. Înţelegerea textului a. Precizează tema şi două idei, pe care le consideri importante, identificate de tine în text. Textul citat tratează tema declinului culturii actuale, sub influenţa mass-mediei. Din fragmentul dat, aflăm că tendinţa actuală în televiziunea românească – şi nu numai –, este aceea a promovării pe post de protagonişti ai unor emisiuni prin care se încearcă refabricarea realităţii, a unor indivizi banali, exponenţi ai mediocrităţii. Totodată, autorul fragmentului decupat din articolul intitulat sugestiv Iar moare cultura?, este de părere că fenomenul de reflectare mediatică a faptului divers (a banalităţii, după cum spune Mircea Vasilescu) are loc şi pe internet, unde oricine poate deveni autor, prin postarea propriilor impresii pe un blog. b. Menţionează caracteristicile stilului funcţional identificate în textul dat. Fragmentul de mai sus aparţine stilului publicistic, fiind parte a unui articol de ziar. Acesta se caracterizează prin tratarea unei teme de interes general, implicit, de actualitate. De asemenea, limbajul utilizat este accesibil, neconţinând termeni de specialitate, dat fiind faptul că publicul-ţintă, care achiziţionează publicaţia respectivă, posedă grade variate de instruire. Nu în ultimul rând, proprie acestui stil funcţional este utilizarea limbii literare (*limbă literară=aspectul cel mai îngrijit, normat al unei limbi), cu acceptarea pătrunderii unor formule specifice vorbirii cotidiene (de ex.: să se vadă pe sine la TV, schimb de mame, concursuri gen..., ce a mâncat azi-noapte). c. Consideri că registrul stilistic utilizat de autor (standard, colocvial, specializat etc) este adecvat scopului comunicării? Dacă răspunsul este DA, explică motivele opţiunii tale. Dacă răspunsul este NU, precizează motivele inadecvării. Dat fiind faptul că emiţătorul textului citat se adresează unui receptor pe care nu îl cunoaşte, aşadar situaţia de comunicare este una oficială, registrul stilistic standard este adecvat comunicării. Scopul pe care îl are în vedere autorul este acela de a prezenta o stare de fapte actuală şi de a trage un semnal de alarmă cititorilor, în vederea conştientizării consecinţelor dezastruoase pe care opţiunile acestora le au asupra evoluţiei culturii. De altfel, în calitate de text jurnalistic, fragmentul dat presupune utilizarea registrului stilistic standard. 2. Exprimarea unui punct de vedere despre mesajul textului Susţine un discurs, de 3-5 minute, în care, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, să prezinţi un punct de vedere pro sau contra ideilor susţinute de Mircea Vasilescu. Prin intermediul articolului intitulat Iar moare cultura?, Mircea Vasilescu intenţionează să amendeze tendinţa actuală a mass-mediei de a perverti cultura autohtonă, totodată autorul propunându-şi să atragă atenţia consumatorilor producţiilor televiziunilor şi internetului, asupra importanţei gusturilor pe care aceştia le manifestă în domeniile amintite. În ceea ce mă priveşte, fragmentul citat vehiculează o serie de adevăruri incontestabile. În primul rând, consider că, în ziua de azi, televizorul nu mai reprezintă o alegere fericită de petrecere a timpului liber. Personal, am renunţat de câţiva ani să-l mai deschid, iar atunci când se mai întâmplă să îmi petrec timpul astfel, este vorba exclusiv despre o întâmplare sau despre un concurs de împrejurări. Motivul pentru care am ales să nu mai urmăresc emisiunile promovate de televiziunile noastre atât de comerciale, este acela că o consider pierdere de vreme. Posturile TV sunt invadate de nonvalori şi de show-uri lipside de bun-gust, în care predomină violenţa, comportamentele imorale, incultura. Cu toate că, teoretic, mesajul acestor emisiuni este acela de a educa publicul, în sensul prezentării unor situaţii de viaţă cotidiană din care telespectatorul ar trebui să înveţe cum să nu procedeze, practic, realitatea este inversă: consumatorul de astfel de emisiuni este influenţat negativ de antimodelele pe care le urmăreşte zilnic, ajungând să împrumute din comportamentul acestora, chiar identificându-se cu ele. Totodată, este uşor de constatat faptul că numeroase emisiuni, chiar buletinele informative, promovează violenţa ce, ca şi persoanele de care aminteam mai sus, ajung să guverneze existenţa
telespectatorului convins, fie el copil, adolescent sau adult. Astfel se explică numeroasele crime şi acte de agresiune comise cu o frecvenţă crescută, chiar de populaţia tânără. Nu în ultimul rând, am putea reproşa televiziunilor contemporane faptul că marginalizează cultura autentică, prin eliminarea din grila de emisiuni a celor dedicate evenimentelor sau personalităţilor culturale. Acestea sunt adevărate rara avis, prin raportare la sutele de emisiuni de divertisment, care proclamă drept valori prostia, incultura, grobianismul. În egală măsură, televiziunile se fac vinovate de manipularea maselor. Nu de puţine dăţi constatăm că informaţiile transmise sunt fie de o importanţă mai mică decât cea susţinută de mass-media, fie conţin o serie de neadevăruri sau sunt în mod premeditat false. Reţeta pe care o respectă în unanimitate producătorii de emisiuni televizate este aceea a prezentării unor evenimente banale, într-un înveliş cât mai spectaculos, astfel încât marfa să se vândă, deci populaţia să privească ore în şir la televizor. Indiscutabil, ceea ce se urmăreşte cu prioritate este ratingul, zeul adorat de moderatorii care îşi aleg invitaţii astfel încât să atragă un număr cât mai mare de privitori. Totul – transformarea banalului în senzaţional, falsificarea realităţii – se face în detrimentul telespectatorului şi în avantajul deţinătorilor de posturi TV. De altfel, metoda nu este nouă. O găsim încă de pe vremea lui Caragiale, marele observator al societăţii sale dovedindu-se din nou de o frapantă actualitate, cand, prin intermediul schiţelor sale – Ultima oră!..., Reportaj, Boris Sarafoff – satirizează practica jurnalistică a inventării evenimentelor spectaculoase, în condiţiile inexistenţei acestora. Falsificarea realităţii şi goana informaţională, condamnate de necruţătorul dramaturg şi prozator, nu au dispărut odată cu trecerea a mai bine de un secol ce ne desparte de vremea lui I. L. Caragiale, dimpotrivă, au luat amploare. Aşadar, sunt de părere că televiziunea de astăzi nu produce decât dezavantaje şi, în consecinţă, este preferabil a nu mai consuma producţiile acesteia, în speranţa că astfel situaţia se va schimba.
