Antichitatea Tarzie Si Evul Mediu

Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Arhitectură Arhitectură

ANTICHITATEA TÂRZIE ŞI EVUL MEDIU - NOTE DE CURS -

ISTORIA UNIVERSALĂ UNIVERSALĂ A ARHITECTURII ŞI ARTELOR Anul II, semestrul IV

Titular curs: lect. drd. arh. Ioana – Maria Petrescu

ANTICHITATEA TÂRZIE ŞI EVUL MEDIU - NOTE DE CURS -

Cuprins Arhitectura paleocreştină

p. 2

Arhitectura preromanică

p. 7

Arhitectura evului mediu occidental dup ă anul 1000

p. 15

Programe de arhitectură

p. 17

Arhitectura militară

p. 17

Arhitectura rezidenţială urbană

p. 19

Clădirile publice

p. 21

Arhitectura religioasă

p. 22

Clădirea de cult în perioada romanic ă

p. 23

Componentele bisericilor romanice

p. 24

Tehnici de acoperire a navei centrale

p. 26

Caracteristicile

structurale

ale

clădirilor p. 29

romanice de cult Decoraţia Clădirea de cult în perioada gotic ă

Bibliografie

p. 30 p. 31

Goticul timpuriu

p. 33

Goticul pur

p. 35

Goticul târziu

p. 36

R ăspândirea goticului în afara Fran ţei

p. 37 p. 38

Arhitectura paleocre ştină

Apariţia creştinismului şi r ăspândirea acestuia pe teritoriul european nu înseamnă totodată şi momentul de naştere al unei arhitecturi religioase adaptate noului cult. Persecuţiile la care au fost supu şi vreme de trei veacuri adep ţii lui Christos au întârziat apariţia şi definirea unor tipologii constructive adaptate noii credin ţe, până la acceptarea şi recunoaşterea religiei creştine, adepţii acesteia fiind nevoi ţi s ă se adune şi să se roage în cl ădiri cu destinaţii din cele mai diverse.

Momentul de cotitur ă  l-a reprezentat b ătălia lui Constantin împotriva lui Maxenţiu. Legenda spune c ă  în ajunul luptei, Constantin a visat c ă  nu va obţine izbânda decât sub semnul crucii; impresionat, viitorul împ ărat dă ordin ca trupele sale să  arboreze crucea. Constantin iese biruitor şi în semn de recunoştinţă  proclamă Edictul de la Milano, din 313, prin care cre ştinii capătă drepturi egale cu practican ţii celorlalte religii din imperiu. O dată  cu recunoaşterea creştinismului şi cu adoptarea acestuia ca religie oficială, principala preocupare a credincio şilor a devenit căutarea unui model optim  pentru construirea lăcaşului de cult. Întrucât numărul de credincioşi era în continuă ăşoare într-un spaţiu închis, comunităţile creştere iar ceremonialul trebuia să  se desf ăş

creştine aveau nevoie de o cl ădire vastă, în care să poată intra un număr cât mai mare de oameni. Singura structur ă care putea s ă adă postească un număr mare de persoane şi care putea fi adaptat ă la cerinţele ritualului creştin era bazilica, edificiu public roman cu plan rectangular şi împăr ţit, pe direcţie longitudinală, în mai multe nave.

Fig. 1. Bazilica profan ă romană

Fig. 2. Bazilica creştină.

Bazilica creştină preia formele bazilicii profane pe care le adapteaz ă funcţiunii religioase. În plan, bazilica creştină p ăstrează forma rectangular ă, dezvoltarea pe una dintre direcţii şi împăr ţirea în mai multe nave (trei sau cinci), separate între ele prin

coloane. În secţiune, înălţimea navei centrale a bazilicii 1 depăşeşte înălţimea navelor laterale astfel încât partea centrală  a construcţiei să  poată  fi luminată  direct, cu ajutorul unor goluri amplasate la partea superioar ă. Acest tip de secţiune se numeşte secţiune bazilicală.

Orientarea cardinală  a primelor bazilici creştine nu s-a f ăcut după  o regulă anume; în multe cazuri cl ădirea era pur şi simplu aliniată  cu alte construc ţii importante din jur, cum ar fi mormântul unui martir. Orientarea edificiilor de cult către r ăsărit a început să se practice pe scar ă largă începând cu secolul al VIIIlea, şi a devenit regulă abia în veacul al IXlea. Fig. 3. Vechea bazilică San Pietro din Vatican

1 – atrium 2 – fântâna rituală 3 – nartex 4 – nava centrală 6 – transept 7 – absida altarului

Bazilica paleocreştină capătă cu timpul o structur ă arhitecturală complexă care urmărea să servească o funcţie liturgică (şi socială) precisă. Clasificarea comunit ăţii religioase în grupuri diferite şi necesitatea de a avea, pe durata serviciului religios, câte un spaţiu pentru fiecare dintre acestea a condus la conturarea unor zone aparte,  bine diferenţiate. De exemplu neofi ţii, cei care nu erau înc ă  botezaţi, trebuiau să r ămână afar ă din biserică deoarece numai credincio şii botezaţi aveau voie să asiste la tot ritualul religios. Dintre Di ntre formele arhitecturale destinate celor cărora nu le era permis ăşura serviciul religios cel mai comun era atriumul: un să intre în zona unde se desf ăş

spaţiu larg, deschis, înconjurat de portice pe cel pu ţin trei laturi. Sub Constantin, atriumul bazilicii, inspirat de cel al casei romane, s-a r ăspândit în bazinul Mediteranei, cu excepţia Siriei şi a Africii de nord. Porticele care înconjurau curtea formau un ăşura pe două nivele. Partea superioar ă a culoar acoperit, continuu, care uneori se desf ăş

acestuia putea fi închisă  cu zid plin sau putea fi deschis ă către spaţiul central prin arcade. 1

 Este frecventă confuzia f ăcută între bazilica p ăgână şi edificul religios creştin. In prezent termenul  bazilică este, frecvent, asociat şi confundat cu cel de biseric ă. In realitate aceast ă no ţiune nu se refer ă atât la destina ţia clădirii pe care o desemneaz ă cât la caracteristicile ei arhitecturale (plan şi secţiune). Astfel edificiile de cult (bisericile) de tip bazilical prezint ă caracteristici arhitecturale asem ănătoare cu cele ale bazilicilor profane de la care s-au inspirat.

4

Nartexul  sau vestibulul, situat la intrarea în edificiul religios propriu-zis putea

fi tratat fie sub forma unui amplu spaţiu închis, fie sub forma unui portic. În cazul în care biserica nu era dotat ă cu un atrium, neofi ţii se puteau adă posti în nartex; se pare că iniţial nartexul era spaţiul special destinat peniten ţilor, care, asemenea celor nebotezaţi, nu aveau dreptul să intre în biserică. Cu timpul aceast ă componentă devine un simplu vestibul. La interior, edificiul era divizat în nava principală şi colaterale separate între ele de coloane sau de pila ştri. Numărul total al navelor era impar şi varia între unu şi cinci; sistemul tripartit a fost folosit cel mai des. La bazilicile paleocre ştine navele erau acoperite fie cu şarpantă  aparentă  fie cu planşee casetate, din lemn. În majoritatea situaţiilor separarea între nave se f ăcea prin intermediul unor coloane care  purtau deasupra un şir de arce în plin cintru sau un antablament lat. Uneori coloanele alternează cu pile de zid ărie. La unele dintre monumente apar tribune sau matronee, galerii destinate femeilor, amplasate deasupra navelor colaterale, care se deschideau către zona central ă prin goluri delimitate de coloane sau pilaştri. Tribunele comunicau cu nivelul inferior prin scări situate în nartex. Galeria avea l ăţimea egală  cu cea a navei peste care era a şezată dar avea în ălţime mai mică decât aceasta. La extremitatea opus ă intr ării în clădire se afla transeptul 2 , o navă transversală care separa corpul principal al bisericii de cor. Transeptul putea s ă aibă  lungimea egală cu l ăţimea bisericii, sau putea s ă depăşească lăţimea acesteia. În cea de-a doua situaţie biserica lua forma unui T sau a unei cruci care simboliza crucea lui Christos. Corul era

spaţiul liturgic care cuprindea absida, altarul, scaunul episcopal,

scaunele pentru preoţi, amvonul, capelele şi cripta. Era folosit exclusiv de c ătre clerici pe durata slujbei. În unele cazuri corul era u şor înălţat faţă de cota general ă a navelor. Corul era înconjurat fie de balustrade fie de alte tipuri de închidere care asigurau izolarea simbolic ă  a zonei sacre. Altarul, punctul de maxim interes al  bazilicii, simboliza masa la care Iisus a luat Cina cea de Tain ă şi care amintea de sacrificiul lui Christos. Absida era elementul care închidea corul şi biserica; în acest spaţiu era amplasat ă catedra, scaunul episcopal. Cripta, situat ă sub cor, era locul unde se adă posteau relicvele. La origine termenul desemna o înc ă pere mică, rectangular ă, deasupra căreia se construia altarul. În unele cazuri absida era flancat ă de alte dou ă absidiolele denumite pastoforae. 2

 Denumirea de transept provine din trans saepta care înseamnă dincolo de zid.

4

Fig. 4. Baptisteriul arian din Ravenna

Fig. 5. Axonometrie secţionată a unui baptisteriu

Pe lângă  edificiul principal de cult, de o aten ţie deosebită  se bucur ă baptisteriile,

clădiri cu caracter religios, destinate oficierii botezului. Acest tip de

construcţii erau prezente în fiecare sediu episcopal 3 şi f ăceau parte de obicei dintr-un complex ceva mai amplu. Baptisteriul comunica direct cu bazilica; accesul în interior se f ăcea pe două intr ări separate: unul dintre accese era destinat cre ştinilor iar cel deal doilea era pentru persoanele care urmau s ă  fie botezate. În ceea ce prive şte caracteristicile arhitecturale, baptisteriile erau cl ădiri de tip central. Cel mai adesea  planul era circular sau octogonal; centrul compoziţiei era reprezentat de un corp mai înalt, înconjurat de o galerie cu unul sau dou ă nivele. Volumul rezulta din rotirea unei secţiuni bazilicale în jurul unui ax vertical. Componenta cea mai important ă a  baptisteriului era cuva baptismal baptismală, situată chiar în mijlocul construc ţiei. Un loc însemnat în via ţa creştinilor din antichitate îl ocupa şi arhitectura funerar ă care se prezint ă sub diferite forme. Cele mai cunoscute construc ţii funerare creştine sunt catacombele, cimitire subterane s ă pate în tuf vulcanic, ap ărute în cea dea doua jumătate a secolului al II lea. Primele catacombe aveau galerii înguste î nguste şi limitate ca întindere; în timp constructorii s-au încumetat s ă  sape culoare care formau labirinturi complicate, pe mai multe nivele. Accesul în catacombe se f ăcea pe o scar ă care conducea în galeria principal ă; de-a lungul coridoarelor se aflau ni şe pentru 3

  Multă  vreme sigura personă  care avea dreptul s ă  oficieze botezul a fost episopul. Din acest motiv  baptisteriile nu erau construite decât în oraşele care îndeplineau func ţia de sedii episcopale, al ături de  biserica episcopală. Slujba avea loc numai de trei ori pe an, de Bobotează, de Paşte şi de Rusalii.

5

îngropăciune numite loculi. Pentru familii sau anumite grupuri sociale erau s ă pate camere funerare de dimensiuni mici, numite cubicula. Cubicula  imită  adesea arhitectura locuinţelor din epocă. Începând cu secolul al III lea, o dată  cu creşterea numărului creştinilor, catacombele au cunoscut o perioad ă de dezvoltare spectaculoas ă. Vechile galerii au fost lărgite cu coridoare secundare. Mult ă lume dorea sa-şi afle somnul de veci lâng ă mormântul vreunui martir aşa că în locul în care erau îngropa ţi aceştia apăreau, cu timpul, şi multe alte morminte. De regulă  soluţiile noi adoptate la construc ţia catacombelor urmăreau câştigul de spaţiu. Expresia cea mai înalt ă a arhitecturii funerare antice o reprezint ă mausoleul. Termenul de mausoleu vine de la mormântul monumental construit de c ătre regele Mausolus la Halicarnas, între 377-353 î.ch. Ca şi baptisteriile, mausoleele erau cl ădiri circulare sau poligonale în plan, organizate în jurul unui centru. Corpul central avea înălţime mai mare decât restul volumului şi era înconjurat de o galerie cu unul sau două  nivele. Uneori mausoleul era dotat cu o cript ă  în care se găsea mormântul  propriu-zis.

Fig. 6. Mausoleul Santa Constanza din Roma

Fig. 7. Mausoleul Santa Constanza din Roma

Imagine de interior

Secţiune şi plan

Recunoa şterea oficială a religiei creştine are ca urmare deplasarea aten ţiei din sfera arhitecturii publice şi private în cea a arhitecturii religioase. Arhitectura  paleocreştină  cunoaşte două  tipuri distincte: tipul bazilical, şi tipul central. Tipul  bazilical, preluat din arhitectura roman r omană, este adaptat complexit ăţii ritualului religios creştin; acest model care permitea construirea unor cl ădiri de dimensiuni mari, stă la  baza conformării clădirii principale de cult care trebuia s ă adă postească  un număr mare de credincioşi. Tipul central este adaptat la o serie de cl ădiri religioase de dimensiuni reduse, cum ar fi baptisteriile şi mausoleele. De obicei cl ădirile centrale sunt legate de cultul martirilor şi de comemorarea unor evenimente legate de patimile lui Christos. 6

Arhitectura preromanică (sec. al Vlea – sec. al Xlea)

La sfâr şitul celui de-al cincilea veac al erei noastre debuteaz ă o nouă  epocă istorică, considerată foarte multă vreme una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Europei şi chiar a lumii. Evenimentul care a marcat sfâr şitul unei civilizaţii şi începutul alteia noi a fost detronarea lui Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din apus, de c ătre regele barbar Odoacru. Acest moment a reprezentat pr ă buşirea definitivă  a imperiului roman de apus, al cărui declin începuse însă cu mult înainte de anul 476. Factorii care au contribuit la dezintegrarea imperiului au avut naturi multiple. Unele dintre problemele cele mai grave le-au reprezentat r ăzboaiele civile şi presiunea crescând ă exercitată  de triburile germanice asupra grani ţelor de nord şi de est ale imperiului. Aceste ameninţări permanente au început s ă se manifeste încă din secolul al III lea şi au avut ca urmare sporirea importanţei armatei în societatea roman ă. Astfel, o mare parte din fondurile imperiului erau utilizate pentru întreţinerea armatei, lucru care cu timpul a antrenat declanşarea unei duble crize, fiscale şi economice. Deoarece trupele care ap ărau graniţele trebuiau plătite, o mare parte a sumelor de bani de care dispunea guvernul erau destinate întreţinerii armatei. La un moment dat îns ă, resursele financiare s-au redus, fapt care a pus conducerea imperiului roman în imposibilitatea de a-i mai pl ăti pe soldaţi. Acest lucru a antrenat emiterea unor noi monede şi în cele din urmă apariţia inflaţiei şi declanşarea crizei economice. Atât problemele de ordin fiscal cât şi cele de ordin economic au afectat comer ţul în general şi mai ales comer ţul la mare distanţă. Lipsa banilor a obligat popula ţia să renunţe la acele produse care nu erau de prim ă necesitate şi care erau aduse din zone îndep ărtate ale imperiului. Această  stare a influenţat negativ în primul rând comer ţul şi negustorii; în al doilea rând a avut ca urmare reducerea num ărului călătoriilor la distanţă mare, şi implicit a schimburilor de experienţă şi cunoştinţe dintre comunităţi mai îndepartate. La problemele expuse mai sus s-au ad ăugat cu timpul şi altele, de ordin demografic. Pe de o parte, din cauza s ăr ăciei care se instalase ca urmare a crizei economice, au izbucnit o serie de epidemii ce au antrenat sc ăderea numărului populaţiei. Aceste probleme care s-au perpetuat pe o perioada destul de lung ă au slă bit imperiul roman care nu şi-a mai revenit nici cu efortul unor împăraţi ce au c ăutat diverse soluţii pentru ieşirea din criză; din păcate încercările de salvare a imperiului nu au dat roade decât pe  perioade de scurt scurt ă durată.

După  separarea petrecut ă  în anul 395, imperiul roman de apus nu reu şeşte să supravieţuiască nici măcar 100 de ani. Lovitura final ă care a dus la sfâr şitul imperiului din vestul Europei a fost dat ă de atacul popoarelor barbare care între 395 şi 476 lovesc teritoriile din occident în mai multe rânduri. De şi imperiul bizantin nu este scutit de unele incursiuni, majoritatea atacurilor sunt îndreptate asupra Imperiului Roman de Apus, şi mai precis asupra centrelor urbane, în general, şi a Romei, în special. În anul 476 ultimul împ ărat roman, Romulus Augustulus, este detronat de c ătre Odoacru, că petenia herulilor; pe locul fostului imperiu roman de apus se înfiin ţează mai multe regate barbare. Europa statelor barbare se deosebe şte de cea roman ă  din multe puncte de vedere. Popoarele care se stabilesc pe teritoriul fostului imperiu admirau cultura lui, dar în ciuda acestui fapt au tr ăit după propriile lor legi, extrem de diferite de cele care guvernau lumea antică civilizată. În ceea ce priveşte cultura materială a noilor state, şi mai ales cultura arhitecturală a acestora, se poate constata c ă în regiunile unde elementul roman era extrem de puternic, cum este cazul peninsulei italice, noii veni ţi îşi însuşesc treptat tradiţiile locale. În zonele în care modul de viaţă  roman era mai puţin r ăspândit, obiceiurile barbare se impun cu mai mult ă ţă. Popoarele barbare nu aveau cuno ştinţe constructive, lucru care este foarte bine ilustrat for ţă

de declinul arhitecturii. Cl ădirile ridicate începând cu veacul al VI lea sunt extrem de modeste atât în ceea ce prive şte tehnicile cât şi materialele care, de obicei erau recuperate din ruinele fostelor oraşe romane. De şi structura clădirilor ilustrează o înrudire vădită cu cea a cl ădirilor  paleocreştine, stângăcia cu care sunt executate sugereaz ă că ele sunt executate de oameni care nu aveau nici o tradi ţie constructivă. Ameninţarea popoarelor barbare nu a încetat o dat ă cu pr ă buşirea imperiului roman. Statele abia formate pe teritoriul acestuia au devenit la rândul lor ţinta migraţiilor venite din diferite regiuni. Aceste valuri repetate, însoţite de conflicte mai mult sau mai pu ţin ăşoar ă, cu unele intermiten ţe, pe toată perioada evului mediu timpuriu. Din sângeroase, se desf ăş

acest punct de vedere veacul al VIII lea a cunoscut un moment de lini şte care a coincis şi cu consolidarea regatului francilor şi cu renaşterea ideii imperiale. Cel mai important moment al evului mediu timpuriu l-a constituit domnia lui Carol cel Mare şi restaurarea imperiului roman. Unitatea imperial ă nu a durat îns ă foarte multă vreme, şi

cauza principală au constituit-o legile france. Astfel, la moartea lui Carol succesiunea i-a

revenit lui Ludovic cel Pios care a împ î mpăr ţit imperiul între cei trei fii ai săi. Din punct de vedere arhitectural, ultimele trei veacuri ale primului mileniu pot fi împăr ţite în două mari perioade: 8

•

766 – 840, care corespunde domniilor lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios;  perioada e marcată  de impunerea unui stil unificator, care d ădea o expresie monumentală puterii centrale şi unitare.

•

840 – 987, perioada puterilor regionale în decursul c ăreia dispare preocupare  pentru unitate stilistică.

Arhitectura evului mediu timpuriu din vestul Europei este cunoscut ă cu titlul generic de arhitectur ă  preromanică; etapa cuprinsă  între 766 şi 840 mai este numit ă şi renaştere carolingiană.

Motivul acestei denumiri const ă atât în înflorirea puternic ă a arhitecturii cât şi

datorită utilizării unor elemente de limbaj arhitectural de sorginte clasică. Formele pe care le ia arhitectura după  anul 840 încep s ă  se detaşeze de antichitate; cl ădirile construite după aceast ă dată anunţă naşterea arhitecturii romanice, petrecută după anul 1000. Deşi în perioada evului mediu cea mai mare grij ă este acordat ă arhitecturii religioase, Carol cel Mare, în calitate de împărat, se preocupă şi de construcţiile cu caracter privatreprezentativ, mai precis de arhitectura palatin ă. Activitatea constructivă  din epocă  a fost deosebit de intens ă. Astfel, în timpul lui Carol cel Mare şi al lui Ludovic cel Pios au fost ridicate peste 400 de mân ăstiri, 27 de catedrale noi, şi aproximativ 100 de re şedinţe regale. Majoritatea clădirilor construite în aceast ă perioadă aveau ca model antichitatea târzie. Carol cel Mare avea o capital ă  principală, la Herstal, dar nu avea un sediu fix. Deoarece călătorea foarte mult, în diferite zone ale imperiului, şi-a înfiinţat mai multe reşedinţe, în oraşele principale pe care le frecventa. Unul dintre cele mai cunoscute palate ale lui Carol cel Mare este cel de la Aachen, unde împ ăratul a pus să i se construiasc ă o re şedinţă somptuoasă. Arhitectul care a fost îns ărcinat cu ridicarea palatului se numea Odo din Metz. Construcţia era un complex de dimensiuni mari care cuprindea spa ţii cu funcţiuni foarte diverse: reşedinţă  privată, sală  de ceremonii, loc de rug ăciune, cartier militar, sediu administrativ, legislativ şi centru cultural.

Fig. 1. Aachen. Reconstiruirea reşedinţei carolingiene

Fig. 2. Aachen. Palatul lui Carol celMare

9

Ansamblul prezenta un plan ordonat, în centrul c ăruia se afla palatul. Palatul, cu contur pătrat în plan, era m ărginit la sud de capela palatin ă şi la nord de  Aula palatină, pe locul căreia s-a construit mai târziu prim ăria oraşului. Clădirea era f ăcută în sistem pavilionar; diferitele corpuri distincte, cu unul sau dou ă niveluri, fiind unite între ele de portice acoperite. Între construcţii se aflau cur ţi interioare, cu forme rectangulare. Partea cea mai interesant ă a ansamblului, şi care în ciuda modificărilor survenite în timp păstrează în mare parte caracteristicile ini ţiale, este capela palatin ă. Clădirea capelei a fost inspirată de biserica San Vitale din Ravenna, construit ă de împăratul Iustinian în secolul al VIlea. În faţa intr ării se afla o curte rectangular ă care amintea de atriumul primelor bazilici creştine. Intrarea în clădire se f ăcea printr-un turn flancat de dou ă scări, care permiteau accesul la etaj. Credincio şii puteau să  se adune şi să asiste la slujb ă în partea inferioar ă, în timp ce etajul îi era rezervat monarhului. O caracteristic ă  demnă  de reţinut a capelei din Aachen este funcţionalitatea construcţiei: arhitectura clădirii se adaptează  modului în care aceasta urmeaz ă să fie utilizată. Curtenii se aşezau în galerie alături de Carol cel Mare al cărui tron se afla în partea opus ă corului.

Fig. 3. Capela palatină de la Aachen

Fig. 4. Biserica San Vitale din Ravenna

Fig. 5. Capela palatină de la Aachen

Fig. 6. Capela palatină de la Aachen

Detaliu capitel

Detaliu pilastru

Fig. 7. Capela palatină de la Aachen Imagine de interior

10

Capela palatină de la Aachen a inspirat o serie de construcţii de-a lungul evului mediu,  printre care pe cea de la Germaniacus sau Germigny-des-Prés ridicat ă  de Theodulf, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de litere de la curtea lui Carol. Catedrale şi mânăstiri

După cum am ar ătat mai sus, programul de arhitectur ă cel mai des practicat în epoc ă este cel religios. În ultimele dou ă secole ale mileniului se ridică un mare număr de clădiri de cult. Cea mai mare parte a bisericilor construite în aceast ă epocă se prezintă sub forma unor edificii longitudinale, cu secţiune bazilicală, foarte asemănătoare cu cele ale perioadei  paleocreştine. Trebuie amintit că în unele situa ţii, la construcţia clădirilor de cult a fost folosit şi tipul de plan central; de obicei aceast ă soluţie a fost adoptată pentru edificiile de dimensiuni

reduse, şi în special pentru capelele care f ăceau parte din ansamblurile nobiliare reziden ţiale. Modificările survenite în timp au dus la dispari ţia unora dintre componentele primelor  biserici, şi apariţia altora noi. Treptat, atriumul destinat neofi ţilor este înlocuit cu turnul de vest care marcheaz ă accesul principal în edificiul de cult. În cazul ctitoriilor imperiale, atriumul şi nartexul sunt înlocuite cu o a doua absid ă  precedată de un al doilea transept, accesul în interiorul bisericii deplasându-se de pe latura scurtă  pe una dintre laturile lungi. Modelul bisericilor cu dou ă abside, denumite şi biserici  bipolare, este întâlnit mai ales pe teritoriul Germaniei. Motivul principal care se pare că a contribuit la definirea tipului bipolar este tipul de liturghie oficiat în vremea lui Carol cel ăşurau între cei doi poli ai bisericii; Mare. Ceremoniile itinerante, uzuale în epoc ă, se desf ăş

 procesiunea, în fruntea căreia se aflau capii bisericii, se oprea pe la toate altarele în dreptul cărora erau citite rugăciuni. Începând cu veacul al VIII lea, în apusul Europei apare un nou tip de m ănăstire care urmăreşte să  accentueze bog ăţia şi prestigiul instituţiei religioase. Unul dintre aceste aşezăminte este mânăstirea din Centula, construit ă între 790-799 de c ătre un membru al cur ţii lui Carol cel Mare. Cl ădirea nu mai exist ă dar ne este cunoscut ă dintr-o cronică de la sfâr şitul ăşel înconjurat de secolului al XIIlea. Comunitatea de 300 de c ălugări tr ăia într-un soi de mic or ăş ăşura pe latura de sud a turnuri şi de ziduri fortificate. În centru se afla un claustru care se desf ăş

 bisericii. Claustrul mai comunica comunica şi cu alte dou ă biserici amplasate pe laturile de est şi sud. Biserica mănăstirii, sfinţită în 799, prezenta pe latura de vest un turn în care se afla  portalul principal. Nivelul inferior al turnului adă postea relicve aduse din Ţara Sfântă în timp

11

ce la etaj se g ăsea o capel ă; faptul că  în jurul altarului din capelă  se putea aduna întreaga comunitate, ne dă o imagine despre dimensiunea cl ădirii.

Fig. 8. Biserica Saint Riquier a mânăstirii Centula. Plan

Fig. 9. Mânăstirea Centula

Fig. 10. Biserica din Corvey

Importanţa acordată turnului de vest al bisericii St. Riquier din mân ăstirea Centula este regăsită şi la mânăstirile din Lorsch, şi Minden şi în particular la Corvey. Acest element a constituit o tr ăsătur ă  distinctă  a monumentelor religioase preromanice din nordul Europei, care uneori s-a perpetuat şi la unele dintre monumentele romanice. Turnul de vest, care datorită  complexităţii sale arhitecturale şi funcţionale constituia un fel de ante-biserică, conţinea de obicei un nartex deasupra c ăruia se mai g ăseau cel pu ţin unul sau două nivele. Turnul propriu-zis era uneori flancat de alte dou ă turnuri de dimensiuni mai mici. La începutul secolului al IX lea, în Elveţia, la Sankt Gallen, se construie şte un ansamblu monastic care va constitui prototipul mân ăstirii occidentale medievale. Aceast ă mânăstire carolingiană ne este cunoscut ă din planuri şi desene ; a şezământul intenţiona să îndeplinească necesităţile zilnice, spirituale şi materiale ale c ălugărilor, ale pelerinilor şi vizitatorilor.

12

Aşezată  simbolic în centrul compoziţiei, biserica ocup ă  aproximativ jumătate din întregul complex

Fig. 11. Schema mân ăsirii Sankt Gallen

Morminte şi relicve

Relicvariile constituiau renumele spiritual al mân ăstirilor şi abaţiilor; aveau de asemenea şi un rol economic deoarece atr ăgeau pelerinii şi daniile. Cele mai importante relicve erau cele care aveau leg ătur ă cu Christos, crucea, mormântul sau Fecioara Maria. Relicvele lui Christos erau păstrate în relicvariul principal care, cu timpul, a devenit obiect de rugăciune. Acesta se afla în a şa numita cript ă a Salvatorului , la parterul turnului de vest. Listele de relicve g ăsite în inventarele diverselor biserici sunt elocvente pentru rivalitatea dintre cele mai puternice l ăcaşe de cult din evul mediu timpuriu. În principiu, se încerca adunarea unui număr cât mai mare de relicve care erau uneori împ ăr ţite astfel încât numărul sanctuarelor din cl ădire să  se poată multiplica. Aceast ă practică  era veche, şi a fost atestat ă  pentru prima oar ă  la Saint Riquier, în 845. Separarea relicvelor între cripta inferioar ă şi  biserica principală exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării arhitecturii religioase.  Nucleul bisericilor preromanice era cripta care se găsea pe latura de est a bisericii şi în care se afla mormântul unui sfânt. Cripta apare ca parte component ă a edificiilor de cult înc ă din perioada paleocre ştină, dar devine un element elaborat din punct de vedere arhitectural abia din secolul al VIIlea. Existau trei tipuri de cripte: subterane, semi-îngropate şi supraterane. Criptele subterane se aflau chiar sub sanctuar şi sub altar şi erau accesibile din exteriorul clădirii; de obicei aveau dou ă uşi care facilitau circulaţia; pelerinii intrau pe una dintre uşi, se

13

închinau la mormânt sau la relicve, erau stropi ţi cu apă sfinţită, apoi păr ăseau cripta pe cea de a doua uşă.

Fig. 12. Saint Germain din Auxerre. Cripta

Arhitectura preromanică  nu este cunoscut ă  prea bine. Multe dintre monumentele ridicate în aceast ă perioadă au fost, fie distruse, fie transformate în cursul epocilor care au urmat; numărul redus de cl ădiri care au supravie ţuit şi vestigiile arheologice sunt unicele lea ăşurate în vestul Europei între secolele al VI şi al mărturii ale activităţii constructive desf ăş

Xlea. Declinul pe care l-a cunoscut arhitectura, mai ales în prima parte a acestui interval, este  privit în general ca un lucru negativ; nu trebuie uitat însă că dacă oamenii nu ar fi fost obligaţi să înveţe din nou s ă construiască şi să găsească noi sisteme structurale, na şterea arhitecturii romanice şi apoi a arhitecturii gotice nu ar fi fost, cu siguran ţă, posibilă.

14

Arhitectura evului mediu occidental după anul 1000 Romanicul

( sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Goticul

(sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)

Veacul al Xlea  a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din apusul Europei, atacuri care aveau s ă înceteze în jurul anului 1000, punctul culminant al unei epoci deosebit de agitate şi sângeroase. Invaziile sarazinilor care devasteaz ă  sudul actualei Franţe, ale vikingilor şi ale normanzilor în regiunile de nord, îngrozesc o popula ţie care tr ăia deja, de mai multe secole, cu o permanent ă spaimă. Împotriva agresiunilor oamenii se ap ăr ă fie păr ăsind zonele aflate în pericol, fie întărindu-şi aşezările ca să poată ţine piept ofensivei  barbare. Se construiesc cet ăţi situate în puncte strategice; se ridică  fortificaţii în jurul localităţilor importante, aflate în pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea sistemelor de apărare în jurul mânăstirilor. Populaţia speriată se refugiază adesea la ad ă postul acestor puncte înt ărite, fie ele castele, cet ăţi sau aşezăminte monahale. După  anul 1000, o dat ă  cu încetarea invaziilor care pustiiser ă ţinuturi vaste, a luat sfâr şit şi teama milenar ă, a sfâr şitului lumii. Încetul cu încetul oamenii îşi regăsesc liniştea şi for ţa necesar ă să reconstruiască ceea ce au pierdut. Astfel, pentru ţările din apusul Europei începe o nouă perioadă de prosperitate materială şi culturală. Unul dintre principalii factori care au determinat dezvoltarea occidentului a fost rena şterea comer ţului. Multă vreme negoţul ăşurat pe plan local, schimburile la distanţe mai mari fiind privilegiul mănăstirilor şi al s-a desf ăş

suveranilor. De îndată  ce înceteaz ă  atacurile iar drumurile între regiuni devin mai sigure, comer ţul la distanţă  ia un avânt nebănuit. Înflorirea pe care o cunosc produc ţia meşteşugărească şi comer ţul a deţinut rolul principal în rena şterea urbană  survenită în decursul secolele al XI lea şi al XIIlea. Conştienţi fiind de precaritatea existenţei umane şi mai ales de pericolele care-i  pândesc pe indivizii indivizii izolaţi, oamenii evului mediu au preferat s ă tr ăiască grupaţi în comunităţi. Persoanele care nu erau integrate în societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo mănăstire sau de vreo grupare, erau în pericol de moarte; nu se aflau în serviciul nim ănui şi  prin urmare nimeni nu le garanta drepturile. Principala formă  de organizare a societ ăţii medievale era breasla. Când produc ţia  prospera şi breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de a şezăminte, mai ales cu caracter religios. Prin urmare, o dat ă  cu dezvoltarea comer ţului şi a anumitor meşteşuguri s-a dezvoltat şi cadrul urban iar prosperitatea a şezărilor urbane a însemnat totodată şi prosperitatea seniorilor pe ale căror domenii se aflau localit ăţile în cauză. Creşterea

 puterii seniorilor feudali a devenit cu timpul o ameninţare la adresa monarhilor. Din aceste motive, atunci când cet ăţenii oraşelor au început s ă-şi cear ă autonomia, monarhii s-au situat de partea cet ăţenilor şi nu a seniorilor. În situa ţia izbucnirii unor conflicte politice interne, sistemele defensive construite cândva s-au dovedit a fi extrem de utile. Oraşele constituite în perioada evului mediu pot fi clasificate dup ă mai multe categorii. În funcţie de nucleul pe care l-a avut a şezarea există oraşe dezvoltate în jurul unei cetăţi, oraşe dezvoltate în jurul unui castel şi oraşe dezvoltate în jurul unei m ănăstiri. Primele două situaţii erau cel mai des întâlnite. Populaţia speriată se aşeza adesea la marginea unei cet ăţi sau a unui castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea şi  posibilitatea unei protecţii naturale. Era o situaţie profitabilă  pentru ambele p ăr ţi: cei din cetate sau din castel asigurau protec ţia celor stabiliţi în exterior care, în caz de atac, se puteau refugia în incintă. În altă  ordine de idei, mai ales în cazul unei cet ăţi al cărei rol era pur militar, populaţia din exteriorul cetăţii trebuia să ofere o serie de servicii şi de produse de care aveau nevoie cei din interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor me şteşuguri. Un caz ceva mai rar întâlnit era acela al aşezărilor dezvoltate în jurul unei mânăstiri. În momentul în care au fost fortificate, mân ăstirile au devenit la rândul lor posibile locuri de refugiu. Un aşezământ monahal întărit nu asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi şi salvarea sufletului. Trebuie amintit că printre numeroasele aşezări care s-au constituit în perioada evului mediu timpuriu, şi care s-au dezvoltat apoi dup ă anul 1000, se num ăr ă şi o serie de localit ăţi care s-au format pe locul unor foste ora şe romane. Decăderea vieţii urbane pe teritoriul fostului imperiu a avut ca urmare dispari ţia unor oraşe şi restrângerea dramatică a teritoriului locuibil al altora. În unele cazuri, rena şterea urbană survenită în veacul al XI lea a reprezentat în egală măsur ă şi revenirea la via ţă  a unora dintre a şezările romane. De regulă, în această situaţie, se constat ă că  centrul oraşului medieval se suprapune peste vechiul for roman. În unele cazuri trama regulat ă, în tablă de şah, se păstrează  – cel puţin în anumite zone ale aşezării. În alte cazuri însă, reţeaua stradală  medievală  se deosebe şte radical de structura vechii aşezări. O altă categorie dup ă care pot fi clasificate oraşele se refer ă la configuraţia terenului, ale cărui tr ăsături determină în mare parte caracterul fizic al localit ăţilor. În această categorie există două  tipuri de aşezări: cele constituite pe teren plat şi cele constituite pe teren accidentat. Oraşele situate pe teren în pant ă prezintă o reţea stradală neregulată, care trebuie să se adapteze denivel ărilor terenului; cu cât panta este mai abrupt ă şi terenul mai accidentat,

16

cu atât este mai neregulat traseul str ăzilor. În cazul aşezărilor situate la câmpie trama stradal ă este ceva mai ordonat ă, dar îşi păstrează caracterul organic, din ra ţiuni defensive. Programe de arhitectură Arhitectura militară

Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioar ă a cetăţii

Fig. 2. Carcassone. Poarta

Fig. 3. Autun. Peisaj urban

Unul dintre cele mai importante programe de arhitectur ă practicate pe durata întregului ev mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite între monarh şi vasalii săi, între diver şii seniori ori între seniori şi supuşii de rând au constituit motivul principal pentru care arhitectura militar ă  a luat o amploare deosebit ă. Fortificaţiile ridicate pentru apărarea împotriva invaziilor au fost înt ărite şi perfecţionate. Arhitectura de apărare cuprinde trei tipuri de construcţii: cetăţile, castelele şi fortificaţiile urbane. Cetatea era o construcţie cu caracter pur militar, alcătuită din una până la trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urm ăreau configuraţia terenului. În interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna solda ţilor, arsenale în care era depozitat armamentul, magazii, o fântân ă pentru alimentarea cu apă şi o capelă. În cetate era ad ă postită o garnizoană care asigura paza teritoriului înconjur ător. Castelul,

spre deosebire de cetate, întrune şte pe lângă  funcţia militar ă şi funcţia

rezidenţială, castelul fiind de fapt o re şedinţă  fortificată. Clădirea cea mai important ă  din cadrul ansamblului este donjonul: locuinţa întărită a seniorului şi a familiei sale. Donjonul era o clădire dezvoltată pe verticală şi a cărei bază, de formă circular ă sau rectangular ă, avea un perimetru restrâns. La parterul donjonului se aflau de obicei spa ţii anexe, la primul nivel era o sală  de dimensiuni ceva mai importante destinat ă  întrunirii familiei iar la etajele superioare se aflau înc ă perile de locuit ale seniorului şi ale familiei sale. Accesul în donjon se f ăcea prin intermediul unei scări mobile care conducea în sala situat ă  la primul nivel. 17

Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul incintei, sau alipit zidului interior de incint ă; în caz de atac era ultimul punct de refugiu şi de rezistenţă. În cadrul castelului mai existau şi anexe gospodăreşti – spaţii pentru servitori, grajduri, depozite – şi o capelă. Ansamblul era înconjurat de ziduri întărite cu turnuri, care alc ătuiau una sau mai multe incinte concentrice. Cea de-a treia categorie a construc ţiilor de apărare sunt fortificaţiile urbane, care constau într-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri şi por ţi. Alături de sistemele uzuale de apărare, un rol important în protec ţia oraşelor îl deţinea şi trama stradală organică: ţesutul urban neregulat împiedica eventualii intruşi să ajungă nestingheriţi la obiectivele importante la care nu se putea accede decât str ă bătând un traseu labirintic şi plin de situaţii neprevăzute. Elementele componente ale arhitecturii militare

Componenta principală a arhitecturii de apărare o reprezintă zidul de incint ă. Pentru a  putea îndeplini funcţia de apărare, zidul – construit din piatr ă brută – trebuia să fie prevăzut la  partea superioar ă  cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste elemente era drumul de strajă care putea fi de mai multe tipuri: t ipuri: •

Drum de strajă interior, pe console din lemn;

•

Drum de strajă  din lemn, sprijinit pe partea superioar ă  a zidului şi ieşit în consolă atât spre exterior cât şi spre interior;

•

Drum de strajă interior, rezultat din sub ţierea zidului la partea superioar ă;

•

Drum de strajă exterior, pe console de piatr ă, combinat cu guri de p ăcur ă.

Drumurile de strajă pot fi protejate suplimentar de acoperişuri în una sau dou ă ape. De asemenea, partea superioar ă a zidului poate fi înt ărită suplimentar de creneluri şi merloane în care sunt practicate guri de tragere. La partea inferioar ă, zidul putea fi prev ăzut cu un profil de ricoşare al cărui rol era să arunce asupra asediatorilor proiectilele azvârlite de

Fig. 4. Poarta întărită

sus.

Fig. 5. Asigurarea zidurilor de incintă cu guri de tragere (A şi B)  pentru arcaşi, cu guri de păcur ă şi cu profil de rico şare.

18

Fig. 6 şi 7. Tipuri de drumuri de straj ă

Un alt element important, de întărire a zidului de incint ă, era turnul. Iniţial turnurile aveau forme poligonale în plan dar în timp s-a dovedit că turnurile circulare sunt mai potrivite deoarece ofer ă o vizibilitate mult mai bun ă decât cele cu baz ă rectangular ă. Pereţii turnurilor erau întăriţi cu aceleaşi elemente utilizate pentru zidurile de incint ă: creneluri şi merloane, la  partea superioar ă, şi guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu sl ă bi rezistenţa zidăriei. Cel mai sensibil punct care necesita o grij ă deosebită era poarta. Poarta era înt ărită în mod obligatoriu de dou ă turnuri care o mărgineau, iar accesul propriu-zis se f ăcea pe un pod ridicător, peste un şanţ cu sau f ăr ă ap ă, care înconjura zidul exterior de incint ă. Elementul de închidere al por ţii era hersa, o uşă  masivă  care glisa pe vertical ă şi care era prev ăzută la  partea inferioar ă cu elemente metalice ascu ţite, asemănătoare dinţilor unei greble.

Arhitectura rezidenţială urbană

Existenţa sistemelor defensive, în lipsa c ărora viaţa în oraşelor medievale ar fi fost  probabil imposibilă, au determinat limitarea suprafeţei construibile din interiorul aşezărilor. Întrucât cea mai mare parte a construc ţiilor era constituită din clădiri rezidenţiale, economia de spaţiului a avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinţă. Clădirile de locuit din ora şele medievale occidentale au dimensiuni modeste, şi de regulă se dezvolt ă pe verticală. În zonele foarte aglomerate construc ţiile au plan rectangular compact; acolo unde terenul o permite, locuin ţele au o mică curte, accesibil ă din stradă prin intermediul unui pasaj îngust, către care se deschid scara, buc ătăria şi alte spaţii anexe. De cele mai multe ori, la nivelul parterului se găsesc ateliere sau pr ăvălii, situate în contact direct cu spaţiul public urban (strada sau pia ţa). Accesul la zona de locuit propriu-zis ă, situată la 19

etaj, se face fie din curtea interioar ă – în cazul în care aceasta există – fie dintr-un gang în care se găseşte scara care urc ă  la nivelele superioare. Separarea dintre zona privat ă şi cea cu caracter public denot ă o anumită preocupare pentru separarea func ţiunilor locuinţei.

Fig. 8. Organizarea locuin ţei medievale urbane în plan. La parterul

Fig. 10. Clădire cu structur ă

Clădirii se afla atelierul al ături de care se g ăsea gangul, accesibil

tip Fachwerk

atât din atelier cât şi din stradă. Spaţiile de locuit erau amplasate la etajul cl ădirii

Fig. 9. Locuinţă medievală urbană din sudul Fran ţei. La parterul cl ădirii,

Fig. 11. Locuinţele persoanelor

înspre strad ă, pr ăvălia se deschide către spaţiul public printr-un portic

înstărite aveau panourile de

care putea fi utilizat şi ca spaţiu de desfacere a m ărfii. În ora şele medievale

umplutur ă din materiale mai

 porticele au rolul de a ad ă posti trecătorii de ploaie sau de c ăldura excesivă.

rezistente.

Materialele folosite la construirea cl ădirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatr ă, căr ămidă, lemn şi paiantă. De obicei locuin ţele sărace erau clădite din materiale perisabile cum ar fi lemnul şi chirpiciul, în timp ce la cl ădirile persoanelor mai avute se foloseau căr ămidă sau piatr ă. Alegerea materialelor pentru locuinţe nu depindea îns ă numai de starea economică  a proprietarului, ci şi de resursele locale. Astfel, în regiunile unde abundau

20

carierele de piatr ă, chiar şi locuinţele modeste aveau pere ţii din zidărie masivă. În schimb în zonele unde nu era piatr ă dar existau p ăduri, locuinţele celor avu ţi erau construite din lemn. În evul mediu s-au întrebuinţat două tipuri structurale: cel pe pereţi portanţi din zidărie de piatr ă sau de căr ămidă, şi cel cu schelet din lemn şi panouri de umplutur ă, cunoscut şi sub numele de sistem Fachwerk . Sistemul Fachwerk era alcătuit dintr-un schelet format din stâlpi şi

grinzi de lemn; spa ţiile dintre piesele de lemn erau închise cu panouri de chirpici, de

căr ămidă  sau, mai rar, de piatr ă, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile u şilor şi ale ferestrelor erau practicate în panourile de închidere. Sistemul Fachwerk a fost extrem de r ăspândit în nordul Franţei, în unele ţări de limbă germană şi în Anglia. Clădirile publice

O dată cu renaşterea modului urban de via ţă s-a produs şi o diversificare a programelor de arhitectur ă. Multă vreme, arhitectura religioasă şi arhitectura de ap ărare s-au aflat în prim  plan. În momentul în care ora şele au devenit prospere, pe lâng l ângă fortificaţii şi biserici, oamenii au început să construiască – în folosul comunităţii – şi alte tipuri de clădiri, cu destinaţii din cele mai diverse. O clădire deosebit de important ă pentru un oraş liber era primăria, construcţie în care se ţineau adunările celor care se ocupau de administrarea a şezării. Primele primării au fost construite în secolul al XII lea. La parterul acestora se g ăseau arsenalul şi depozitele oraşului, iar la etaj se afla sala de întruniri. Elementul distinctiv al prim ăriei era turnul-clopotniţă care anunţa orele şi avertiza populaţia în caz de primejdie; pe lâng ă rolul strict funcţional turnul  primăriei îndeplinea şi o funcţie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunit ăţii. Alte clădiri publice importante pentru oraşul medieval erau casele de breaslă. Acest  program se iveşte ca urmare a înfloririi vie ţii economice care a antrenat apari ţia şi dezvoltarea corporaţiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectur ă fac parte şcolile şi spitalele care ţineau de obicei de a şezămintele religioase. De asemenea nu trebuie omise băile publice, extrem de importante pentru igiena cetăţenilor. De o anumită atenţie s-au bucurat şi o serie de lucr ări cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

21

Arhitectura religioasă

Rolul important pe care-l deţinea biserica în via ţa comunităţilor medievale a avut ca urmare acordarea unei aten ţii deosebite arhitecturii religioase. În cadrul acestui program s-au f ăcut cele mai mari progrese, atât în ceea ce prive şte tehnicile şi materialele de construcţie cât şi exprimarea plastică.

Arhitectura religioasă grupează atât construcţii izolate, ca biserica sau capela, cât şi ansambluri complexe cum ar fi mân ăstirea sau catedrala. Mân ăstirile întemeiate în decursul secolului al XI lea păstrează modelul stabilit cu două veacuri în urmă, la Sankt Gallen. Nucleul ansamblului îl reprezintă  biserica, pe a c ărei latur ă  sudică  se afl ă  claustrul înconjurat de  portice. Claustrul reprezintă centrul vieţii monastice, înspre care se orienteaz ă dormitoarele, refectoriul şi biblioteca. În apropierea dormitoarelor se afla baia comun ă iar lângă refectoriu se găseau bucătăria şi depozitele de alimente. În afara zonei destinate monahilor existau o serie de spa ţii anexe şi încă peri pentru servitori. Tot în exteriorul ansamblului, dar apar ţinând acestuia, se puteau afla un han pentru pelerini şi un spital. Un loc important în cadrul complexului mânăstiresc îl ocupa locuin ţa abatelui, clădire în care erau găzduite persoanele de vază care poposeau la m ănăstire. Catedrala este la rândul ei un complex cu destina ţie religioasă care îndeplineşte funcţia de sediul episcopal. Ca şi în cazul mânăstirii centrul complexului îl reprezintă tot biserica; alături de clădirea de cult, de dimensiuni impresionante, exist ă o serie de alte cl ădiri printre care se număr ă palatul episcopal, şcoli, spitale, etc. Biserica

Importanţa mare acordat ă  programului religios a avut două  consecinţe importante. Prima consecinţă este apariţia unor tipologii variate, în unele cazuri foarte dificil de clasificat. A doua urmare const ă  în apariţia a două  curente stilistice, romanicul şi goticul, posibil de identificat şi de diferenţiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor cl ădiri reprezentative. ăşurat între Teoretic se poate vorbi despre o arhitectur ă medievală  în general, care s-a desf ăş

secolul al XI lea şi al XIVlea, şi care în unele cazuri a durat chiar pân ă în secolul al XVlea sau al XVIlea; în aceast ă categorie foarte largă poate fi inclus ă, de exemplu, arhitectura militar ă care, cel puţin din punct de vedere stilistic, a r ămas neschimbată. Acest lucru nu este îns ă valabil şi  pentru clădirile de cult, deoarece dup ă  anul 1000 arhitectura religioasă cunoaşte o evoluţie

22

surprinzătoare atât în privinţa componentelor artistice cât şi a caracteristicilor structurale şi spaţial volumetrice, definitorii pentru obiectul de arhitectur ă. Din punct de vedere al periodiz ării arhitectura romanică începe în secolul al XI lea şi durează până  la sfâr şitul veacului al XIIlea  când se contureaz ă, din ce în ce mai limpede, tr ăsăturile arhitecturii gotice. Arhitectura romanică  poate fi considerat ă  ca o etapă  premergătoare goticului, o etapă de căutare a unei forme de expresie potrivite programului religios. Numai aşa se poate explica varietatea tipologic ă a romanicului în opozi ţie cu unitatea relativă  a goticului. Trecerea de la arhitectura romanic ă  la cea gotică  se face treptat, lucru ilustrat de existenţa unui mare num ăr de monumente în a c ăror arhitectur ă coexistă tr ăsături apar ţinând ambelor stiluri. Clădirea de cult în perioada romanică (sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Varietatea foarte mare a cl ădirilor religioase construite în această  epocă  a pus  probleme serioase istoricilor de arhitectur ă şi de artă  care au încercat s ă alcătuiască o clasificare după  anumite criterii. Cea mai la îndemân ă  metodă, aceea a împ ăr ţirii monumentelor pe zone, a dat rezultate numai într-un sens. Astfel, s-a observat c ă  anumite tipuri de clădiri se concentrau numai în anumite zone geografice; pentru a fi confirmat ă teoria criteriilor geografice ar fi trebuit însă ca acele tipuri, care se întâlneau doar în unele zone, s ă reprezinte peste jumătate din numărul total al bisericilor din regiunea în cauză, lucru care nu a  putut fi demonstrat. R ăspândirea pe o arie extins ă a unei anumite tipologii a dat na ştere unei alte teze, cea a drumurilor de pelerinaj. Pe drumul c ătre Santiago de Compostella se g ăseau o serie de cl ădiri de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi în interior un num ăr mare de credincioşi; aceste biserici se asem ănau nu numai ca m ărime ci şi ca mod de organizare. Teoria valabil ă în cazul mai sus amintit nu a putut fi îns ă verificată şi în cazul celorlalte drumuri de pelerinaj. Cea mai bună clasificare f ăcută până în prezent împarte clădirile romanice de cult în funcţie de tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte caracteristici arhitecturale, cum ar fi tipul de sec ţiune şi planimetria, rezultă  câteva grupe majore de monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajut ă însă numai la alcătuirea unei clasificări, ci reprezintă şi cea mai bună  metodă  de înţelegere a felului în care a evoluat arhitectura religioas ă din punct de vedere spa ţial şi structural. 23

Componentele bisericilor romanice

Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava  principală şi navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele, cripta şi turnul clopotniţă. Nartexul  sau vestibulul de intrare preceda accesul în spa ţiul  propriu-zis de cult; de obicei avea l ăţimea egală cu cea a navei principale şi era încadrat de două  turnuri. În unele cazuri nartexul forma un corp distinct, al cărui interior, extrem de generos, era separat în trei nave. Nava principală, formată  dintr-o înşiruire de travei rectangulare dispuse cu latura scurt ă de-a lungul unui ax longitudinal, era încadrat ă de navele secundare. Navele secundare sau colaterale, în număr de două sau patru, aveau l ăţimea egală cu distanţa dintre travei. În unele cazuri, peste navele colaterale se g ăseau galerii circulabile, numite tribune. La capătul navei principale şi al colateralelor, la extremitatea opusă nartexului, se g ăsea transeptul, element dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea transeptului putea fi egal ă sau mai mare decât l ăţimea bisericii. La cl ădirile de pelerinaj, care urmau să fie vizitate de un num ăr mare de credincioşi, transeptul era alcătuit din trei nave. Un caz ceva mai rar întâlnit este cel al bisericilor la care apare un al doilea transept. Urm ătorul element este corul, un spaţiu rectangular, destinat clerului. După cor urma altarul care, în î n cele mai multe cazuri, avea formă  circular ă şi era delimitat de un şir de coloane. Altarul era înconjurat perimetral de un culoar numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele radiale. Capelele mai puteau fi amplasate şi pe laturile lungi ale transeptului. tr anseptului.

Fig. 12. Conques. Biserică situată pe drumul de pelerinaj către Santiago de Compostella. Spa ţiul interior a fost m ărit  prin lărgirea transeptului cu dou ă colaterale, astfel încât edificiul să poată primi un număr cât mai mare de pelerini. Fig.

13.

Biserica

Bourg-Charente.

Edificiu modest la care nu a fost necesar ă introducerea tuturor elementelor specifice  bisericilor romanice.

24

Fig. 14. Biserica mână mânăstirii Cluny. Clădire de dimensiuni impresionante cu cinci nave şi două  transepturi. Nartexul, tratat ca volum distinct, alipit fa ţadei  principale

contribuie

la

accentuarea

direcţiei longitudinale.

Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers. Spre deosebire de majoritatea bisericilor romanice în cazul da fa ţă lungimea transeptului este egală cu lăţimea totală a clădirii.

La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se reg ăseau decât componentele  principale, şi anume nava central ă, corul, altarul şi eventual câteva capele, în timp ce cl ădirile foarte importante reuneau numărul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, exist ă două tr ăsături caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate în perioada romanic ă. Prima dintre aceste tr ăsături este dezvoltarea construcţiilor pe direcţie longitudinală. La baza acestei soluţii arhitecturale au stat dou ă  motive, unul de natur ă  pragmatică, altul de natur ă simbolică. În epoca respectiv ă  afluxul credincioşilor era deosebit de mare, şi pentru adă postirea lor era necesar să se construiasc ă spaţii cât mai cuprinzătoare; deoarece spa ţiul  bisericii nu putea fi extins pe direcţie transversală, din raţiuni de ordin constructiv, interiorul a fost mărit pe direcţie longitudinală, prin utilizarea unui număr cât mai mare posibil de travei. Din punct de vedere simbolic, nava central ă – interpusă între lumea profan ă, aflată dincolo de accesul în biserică şi altar, spaţiul cu cea mai mare sacralitate – reprezint ă drumul pe care omul trebuie să-l facă pentru a se lep ăda de tot ceea ce e necurat şi a se apropia de Dumnezeu. Astfel, fiecare pas pe care credinciosul îl face în drum spre altar semnific ă  efortul pe care acesta îl face pentru a se pune în slujba lui Dumnezeu şi a credinţei. Cea de-a doua caracteristic ă prezentă la cea mai mare parte a bisericilor romanice, este utilizarea secţiunii bazilicale: nava centrală mai înaltă decât navele colaterale. În ălţarea navei  principale peste cota de acoperire a celor secundare permitea iluminarea natural ă  directă a zonei centrale a edificiului. Excep ţie de la aceast ă regulă fac două categorii de monumente, şi anume cele cu o singur ă navă şi cele cu tribune. În timp ce interiorul edificiilor din prima grupare este puternic luminat, cel al cl ădirilor din a doua categorie este deosebit de întunecos 25

întrucât, în cazul utilizării tribunelor, cota de acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu cota de acoperire a navei centrale care nu putea primi lumin ă decât indirect, dinspre colaterale şi galeriile situate

peste acestea.

Fig. 16. Saint Benoît sur Loire. Clădire trinavată

Fig. 17. Conques. Păr ţile latera-

Fig. 18. Angoulême. Clădire cu navă

Cu secţiune bazilical ă; partea plină de sub golurile

le au aceiaşi înălţime cu nava central ă 

unică; edificiul e luminat direct.

care luminează nava centrală e decorată cu tribune

care nu poate fi luminată decât indirect,

false.

dinspre colaterale şi tribune

Tehnici de acoperire a navei centrale

Preocuparea de c ă pătâi a meşterilor romanici a fost găsirea unui sistem optim pentru acoperirea navei principale. Cea mai simpl ă şi cea mai veche solu ţie era acoperirea cu lemn. Peste pereţii navei centrale se a şezau grinzi masive, dispuse transversal, care alc ătuiau partea inferioar ă a şarpantei ce acoperea spa ţiul. În unele cazuri şarpanta r ămânea vizibilă, în altele spaţiile dintre grinzi erau închise cu plan şee de lemn. Sistemul era u şor de executat şi pe deasupra nu punea nici probleme structurale; în schimb erau un pericol în caz de incendiu. Pentru a înţelege cât de mare era acest pericol trebuie amintit c ă în epoca respectivă interiorul  bisericilor era bogat decorat cu materiale uşor inflamabile; în cazul în care acestea se aprindeau de la lumânări, flăcările cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se întindeau direct la acoperiş iar de acolo la clădirile din imediata vecin ătate. Situaţiile dramatice de acest fel, ivite în nenumărate rânduri, au stat la baza înlocuirii plan şeului sau a bol ţii de lemn cu bolta de zidărie. Primul tip de boltă folosit a fost bolta în leag ăn cu profil în plin cintru. Pe lângă faptul că este mai dificil de executat, bolta în leag ăn este şi mult mai grea decât un simplu plan şeu de lemn. Din acest motiv în arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modific ări cum ar fi întărirea suplimentar ă a zidurilor şi limitarea deschiderii navei principale.

26

La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural, meşterii au început s ă întărească bolta, pe intrados, prin introducerea, la distan ţe egale, a unor arce numite dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continu ă sub nivelul de na ştere a  bolţii cu profile de secţiune circular ă  sau rectangular ă, care se unesc cu coloanele care mărginesc nava; în cazuri mai rare arcele dublouri se sprijin ă pe console situate sub punctul de naştere al bolţii. Un pas înainte a fost f ăcut prin înlocuirea bolţii în leagăn cu profil în plin cintru cu  bolta în leagăn cu profil în arc frânt. Spre deosebire de arcul în plin cintru, ale c ărui împingeri laterale riscau să r ăstoarne zidurile către exterior, arcul frânt prezenta o solu ţie constructivă mult mai sigur ă. Şi în aceast ă  situaţie bolta propriu-zisă  continuă să  fie întărită  cu arce dublouri. În majoritatea cazurilor bisericile a căror navă centrală e acoperită cu boltă în leagăn, indiferent de tipul acesteia, sunt foarte întunecoase. Acolo unde se urm ărea iluminarea direct ă a navei centrale, golurile nu puteau fi practicate decât de-a lungul unei fâ şii orizontale înguste, situate sub cota de pornire a bol ţii şi deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece rezistenţa zidului nu trebuia sl ă bită  sub nici o form ă, golurile erau foarte înguste. În unele cazuri, din raţiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere înc ărcate de mister, se evita iluminarea direct ă a navei centrale.

Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe

Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse

Fig. 21. Paray le Monial

Boltă în leag ăn, f ăr ă dublouri

Boltă în leagăn întărită cu dublouri

Boltă în leagăn cu profil în arc frânt

O soluţie structurală  mai bună  decât cele prezentate mai sus a constat în utilizarea  bolţii de intersecţie. Acest tip de acoperire rezultă din întretăierea unui cilindru longitudinal cu o succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezint ă  marele avantaj al unei bune iluminări a navei centrale. Şi în această situaţie, ca în cazul bol ţii în leagăn, cilindrul principal

27

este întărit cu arce dublouri. În unele cazuri apare un element suplimentar: înt ărirea zonelor de intersecţie cu nervuri. Apari ţia bolţilor de intersecţie cu muchii întărite cu nervuri anunţă trecerea la sistemul structural gotic.

Fig. 22. La Madeleine din Vezelay

Fig. 23. Catedrala din Angoulême

Fig. 24. Saint Philibert din Tournus

Boltă de intersecţie, cu dublouri

Acoperire cu succesiune de cupole

Succesiune de cilindri transversali

Alături de tehnicile de acoperire evoluate din bolta în leag ăn mai exist ă  un tip r ăspândit mai ales în vestul Fran ţei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima construcţie de acest tip este Saint Front din Périgueux, o cruce greac ă formată din cinci travei acoperite cu calote semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San Marco din Veneţia. De la Périgueux modelul s-a r ăspândit în câteva centre din vestul Fran ţei cum ar fi Angoulême sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul în cruce latină, cu o singur ă nav ă. Spre deosebire de tipul uzual – acela al cl ădirilor cu trei nave şi

acoperite cu boltă în leagăn – edificiile din aceast ă categorie prezintă avantajul că spaţiul

interior este foarte bine luminat; în alt ă ordine de idei, datorit ă întrebuinţării traveilor pătrate, deasupra cărora se înalţă calotele semisferice, spa ţiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care îl prezintă acest tip de structur ă este diminuarea unit ăţii interne a monumentului: sistemul de acoperire fracţionează  interiorul în elemente spaţiale distincte, care se în şiruie de-a lungul unui ax longitudinal.

28

Caracteristicile structurale ale clădirilor romanice de cult

Componenta de bază a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul folosit de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; în zonele în care nu existau cariere de piatr ă meşterii au utilizat căr ămida. Zidul este dispus pe întregul contur al cl ădirii că pătând astfel, pe lâng ă  rolul portant, şi funcţia de închidere a spa ţiului interior şi de separarea a acestuia de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este  punctul izolat de sprijin. Aceasta este dispus la interiorul cl ădirilor, şi are rol de delimitare a navelor şi de susţinere a zonei de zid ărie situate la partea superioar ă a navei centrale. Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite:  plafonul era uşor şi nu încărca zidurile care aveau mai curând rol autoportant. O dat ă cu introducerea bolţilor de piatr ă, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau continue de sprijin au crescut enorm, astfel încât masa zid ăriei a fost mărită sensibil. Pentru o mai mare siguranţă  sistemul structural a fost întărit, atât la interior cât şi la exterior, cu elemente suplimentare: arce dublouri şi contrafor ţi. Arcele dublouri reprezentau o metod ă de consolidare locală a sistemului de acoperire prin îngro şarea, din loc în loc şi la distanţe egale, a secţiunii bolţii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urm ărea profilul bolţii: în  plin cintru sau în arc frânt. Contrafor ţii erau elemente izolate, rezultate din îngro şarea zidurilor către exterior; aceştia erau dispuşi de-a lungul axelor transversale definite de arcele dublouri. Contrafor ţii ajungeau până la cota de na ştere a bol ţii care acoperea nava principal ă. Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominantă este cea a turnului amplasat

Fig. 26. Biserica mână mânăstirii Cluny.

la intersec ţia transeptului cu nava principal ă şi a celorlalte dou ă accente

Reconstituirea imaginii exterioare a cl ădirii

verticale care flancheaz ă accesul în cl ădire.

pune în evidenţă volumetria de tip cascad ă.

29

Una dintre tr ăsăturile specifice clădirilor de cult ridicate în perioada romanic ă  este exprimarea în exterior a tuturor elementelor care intr ă în alcătuirea edificiului. În func ţie de gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe în ălţime astfel încât păr ţile cele mai importante sunt şi cele mai zvelte. Spa ţiul cu cel mai înalt grad simbolic se afla la intersec ţia navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regul ă, printr-un turn. În unele situaţii, accentul vertical ridicat în acest punct era concurat de alte două turnuri care flancau şi  puneau în evidenţă  accesul în biseric ă. Pe o treapt ă  ceva mai joas ă  se aflau corul şi nava  principală, acoperite de obicei la aceia şi cotă. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul navei centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul şi capelele radiale. Aceste diferenţe de înălţime, vizibile din exteriorul clădirii, permiteau înţelegerea interiorului prin simpla descifrare a volumetriei. Descre şterea înălţimii corpurilor, dinspre centrul compoziţiei către margini, creează impresia unei volumetrii în cascadă. Decoraţia

În perioada evului mediu artele, şi mai ales sculptura şi pictura, erau supuse arhitecturii. Funcţia picturii şi a sculpturii era dubl ă: de împodobire a edificiului de cult şi de narare, de ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era oficiat în limba latină, care nu era cunoscut ă  decât de un număr extrem de restrâns de  persoane, slujba nu putea fi înţeleasă  de marea mas ă  a credincioşilor. Pentru a contracara ăţişau scene cu caracter acest neajuns, bisericile erau decorate cu fresce şi cu sculpturi care înf ăţ

religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe

Fig. 28. Saint Trophime din Arles

Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora fa ţada principală  a bisericilor, şi se concentra de obicei în zona  portalului. Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, în majoritatea cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compozi ţiei era dominat de figura lui Christos; personajul principal era înconjurat de figurile drep ţilor şi de cetele 30

îngereşti, de o parte, de p ăcătoşii şi diavoli, de cealalt ă parte. Timpanul era adâncit în raport cu suprafaţa generală a elevaţiei; trecerea de la planul principal al faţadei către partea retrasă se face prin intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafa ţa acestor arce este la rândul ei decorată cu figuri ierarhizate, dispuse radial. În unele cazuri, decora ţia sculptată a  portalului se extinde pe toată faţada clădirii. Suprafaţa elevaţiei este împăr ţită  în registre orizontale subliniate cu ni şe uşor adâncite, în interiorul c ărora se găsesc sculpturi. La interiorul clădirilor de cult, decoraţia sculptată apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate cu motive variate, geometrice, vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc. Pictura era utilizată atât pentru punerea în valoare a unora dintre figurile sculptate cât şi pentru acoperirea pere ţilor cu scene care

evocau evenimente religioase importante. Cea mai

mare parte a frescelor f rescelor executate în epoca romanic ă a dispărut. Unele dintre elementele de arhitectur ă puteau îndeplini pe lâng ă rolul constructiv şi un rol decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; în realitate  panourile retrase în raport cu faţa zidului reprezintă  zona plină  dintre doi contrafor ţi iar elementul vertical care separ ă două astfel de panouri este contrafortul.

Clădirea de cult în perioada gotică (sec. al XIIlea – sec. al XVI lea)

Deosebirea esenţială între arhitectura romanică şi cea gotică este de natur ă structurală. Evoluţia sistemului de boltire petrecut ă pe durata veacurilor romanice a f ăcut posibilă trecerea de la sistemul de zid ărie portantă, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip schelet, tipic arhitecturii gotice. Transformările de natur ă  structurală  au avut ca rezultat apariţia unor noi tipuri spa ţiale şi volumetrice.  Naşterea arhitecturii gotice se datorează abatelui Suger şi are loc în prima jumătate a secolului al XIIlea. În anul 1135 Suger, care conducea mân ăstirea Saint Denis situată în ăşte să  reconstruiască  biserica abaţiei. La baza moderniz ării apropierea Parisului, hot ăr ăş

edificiului au stat ideile expuse într-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul spiritual al aşezământului. Conform acestei lucr ări, Dumnezeu este lumină, şi la aceast ă lumină are acces oricine; lumina absolut ă, adică divinitatea, sălăşluieşte, în propor ţii diferite, în orice f ă ptur ă. Pornind de la aceast ă teorie, Suger vrea s ă transforme casa lui Dumnezeu,  biserica, într-un loc scăldat în lumină. 31

Pentru acest lucru era îns ă nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului s ă fie str ă punse de goluri ample. Sistemul constructiv obi şnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu aspiraţiile lui Suger: practicarea unor goluri prea mari într-un într- un perete masiv – care avea rolul s ă  preia împingerile laterale ale bolţilor – ar fi însemnat sl ă birea zidăriei şi ar fi cauzat  pr ă buşirea, cel puţin par ţială, a clădirii. Evoluţia tehnicilor de acoperire a f ăcut posibilă înlocuirea bolţilor monolit, utilizate pe scar ă largă până la data respectiv ă, cu bol ţile pe încrucişarea de ogive. Structura bolţilor pe încrucişare de ogive const ă  într-un sistem de cel pu ţin şase arce, numite nervuri, ale c ăror  puncte de sprijin corespund de regulă  cu colţurile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele diagonale sunt cunoscute şi sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin închiderea golurilor dintre arce cu panouri curbe de umplutur ă. Bolta propriu-zisă corespunde  panourilor de închidere a căror greutate şi secţiune sunt reduse. Încărcările bolţilor pe încrucişare de ogive sunt preluate de pile, amplasate pe conturul edificiului şi de stâlpi, situaţi în colţurile patrulaterului definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea bolţilor pe nervuri a f ăcut  posibilă  transferarea totală  a rolului portant – îndeplinit până  în acel moment de zid ăria masivă – punctelor izolate de sprijin. Spa ţiile r ămase libere între elementele verticale puteau fi umplute cu zidărie sau închise cu mari suprafe ţe vitrate.

Fig. 30. Construcţia bolţii pe încrucişare de ogive

Fig. 31. Corul abaţiei Saint Denis

Fig. 30. Sistemul ogival

Sistemul structural folosit de arhitectura gotică  se numeşte sistem ogival  iar elementele componente ale acestuia sunt: •

Bolta pe încrucişare de ogive.

În funcţie de numărul de panouri există două

tipuri de bolţi: sixpartită, folosită  în perioada goticului timpuriu şi barlongă, utilizată de goticul la apogeu;

32

•

Pila culee,

element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al

clădirii, care substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua împingerile orizontale ale bol ţilor şi de a le transmite tr ansmite la fundaţii; •

Arcul butant transmite împingerile orizontale ale bolţilor către pila culee;

•

Pinaclul, element amplasat la partea superioar ă a

pilei culee, cu rol de lestare:

greutatea pinaclului echilibrează efortul transmis de arcul butant şi împiedică  pila culee să se r ăstoarne în exterior; •

Stâlpii,

rezultaţi din înmănuncherea nervurilor, preiau componenta vertical ă a

efortului exercitat de bol ţi. În perioada gotică, planul edificiului de cult p ăstrează în mare caracteristicile definite în perioada anterioar ă. Cl ădirile au aceleaşi elemente componente: navă centrală şi două sau  patru nave colaterale mai înguste, transept, cor, altar, deambulatoriu şi capele. Transeptul are lăţimea egală cu cea a navei centrale iar lungimea poate s ă depăşească, sau nu, l ăţimea totală  a bisericii. În ceea ce priveşte poziţia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea opusă  intr ării, către centrul compoziţiei. În cazul unora dintre biserici spa ţiile dintre pilele culee este întrebuin ţat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renun ţă la utilizarea galeriilor peste navele colaterale. Se generalizeaz ă flancarea portalului principal cu turnuri care subliniază  verticalitatea monumentelor. Înălţimea totală  a navei centrale contribuie, la rândul ei, la accentuarea direc ţiei verticale care împreună  cu dezvoltarea pe longitudinală simbolizau aspiraţia către absolut, către Dumnezeu.

Goticul timpuriu (~ 1150 – ~ 1200)

Am amintit mai sus care au fost împrejur ările în care a luat na ştere arhitectura gotică. Faptul că  lucr ările pornite de abatele Suger la mân ăstirea Saint Denis au avut ecou o demonstrează r ăspândirea rapidă a noului sistem constructiv în regiunea din jurul Parisului. La 25 de ani de la consacrarea bisericii Saint Denis, în Ile de France erau deja în curs de construcţie patru mari catedrale gotice: catedrala de la Senlis şi cea de la Noyon, ambele începute în 1150, catedrala de la Laon a c ărei edificare a fost pornită  în 1155 şi catedrala  Nôtre Dame din Paris, începută în 1163.

33

Elementul caracteristic al clădirilor construite în prima perioada a goticului este întrebuinţarea bolţii sixpartite  care, după  cum o arat ă şi numele, este format ă  din şase  panouri. Acest tip de boltă acoper ă o travee pătrată, delimitată de şase stâlpi, patru dintre ei situaţi în colţurile pătratului iar ceilalţi doi amplasaţi la jumătatea laturii paralele cu axul longitudinal. Stâlpii sunt legaţi între ei de un număr de nouă arce al căror profil e determinat de deschidere; ogivele adic ă arcele diagonale, sunt mai plate decât arcele transversale şi decât cele longitudinale. La bolta sixpartit ă stâlpii sunt încărcaţi neuniform: în timp ce pe stâlpii din colţurile traveii pătrate se descarc ă două  arce diagonale, dou ă  arce longitudinale şi unul transversal, cei intermediari primesc dou ă arce longitudinale şi unul transversal. Încărcările diferite au determinat întrebuinţarea unor elemente izolate cu sec ţiuni diferite, lucru care afecta unitatea spa ţială a interiorului. O altă caracteristică definitorie a goticului timpuriu o reprezintă utilizarea tribunelor şi ăşur ării navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor rezolvarea desf ăş

care leagă  nava centrală  de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul şi registrul superior, al golurilor care luminează  nava central ă. Elementele izolate de sprijin care separ ă  nava  principală de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate. Spaţiul edificiilor goticului timpuriu se dezvoltă de-a lungul axului longitudinal pus în evidenţă atât prin lungimea mare a cl ădirilor cât şi prin numărul de registre orizontale. Deşi înălţimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuată de sublinierea orizontalităţii. Întreruperea bruscă a mănunchiurilor de nervuri în capitelurile pila ştrilor contribuie de asemenea la anularea verticalit ăţii. Separarea pe orizontal ă este prezentă şi la elevaţia principală a clădirilor care este împăr ţită  de obicei în minimum trei registre suprapuse.

Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Faţada

Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu

34

Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei centrale

Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior

Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur (1200 – 1250)

Este reprezentat de o serie de cl ădiri ridicate în zona din jurul Parisului. Cele mai cunoscute monumente apar ţinând acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200), catedrala din Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) şi cea din Beauvais (1227). Diferenţa esenţială între epoca timpurie şi cea de apogeu a goticului este înlocuirea  bolţii sixpartite cu cea barlong ă. Bolta barlongă este formată din patru panouri şi şase arce – două transversale, două longitudinale şi două diagonale – şi acoper ă o travee dreptunghiular ă. Spre deosebire de sistemul sixpartit, în cazul de fa ţă stâlpii, în număr de patru, sunt încărcaţi uniform şi au secţiuni identice. Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la scăderea sensibilă a înălţimii păr ţilor laterale şi la sporirea suprafeţelor vitrate. Între arcadele care separ ă nava central ă de colaterale şi registrul vitrajelor care luminează nava central ă se generalizează triforiul. Triforiul corespunde suprafeţei pline din dreptul acoperi şului colateralelor şi este tratat ca o galerie fals ă, rezultată  din înşiruirea unor arcade bifore sau trifore. În perioada goticului de apogeu se produce o accentuare a direc ţiei verticale în detrimentul celei orizontale. Capitelurile încep s ă fie str ă bătute de nervurile principale, care 35

coboar ă sub cota de pornire a bol ţilor iar punctele izolate de sprijin se transform ă din pilaştri masivi în coloane încadrate de nervuri.

Fig. 36. Catedrala din Chartres Boltă barlongă

Fig. 37. Catedrala din Chartres

Fig. 38. Detaliu travee Fig. 39. Catedrala din Chartres

Secţiune transversal ă

Faţada de vest

Fig. 40. Catedrala din Chartres

Fig. 41. Catedrala din Chartres

Plan

Imagine de ansamblu

Goticul târziu (1250 – 1550)

După  anul 1300, în Franţa, activitatea constructiv ă  scade simţitor. Această  epocă coincide cu debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este şi cea mai lung ă. Marea majoritate a construcţiilor apar ţinând goticului târziu sunt fie clădiri de dimensiuni reduse, cum ar fi La Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri şi modernizări ale unor edificii mai vechi. Tr ăsăturile definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor şi abundenţa decorativă. Un exemplu tipic îl reprezint ă fa ţada catedralei din Strasbourg, a c ărei

36

structur ă  se pierde în bog ăţia decoraţiilor sculptate care împodobesc nu numai elementele majore ci şi pe cele de detaliu. R ăspândirea goticului în afara Franţei

Goticul devine în scurt tip un stil care domin ă  regiunile din nordul Fran ţei. După edificarea marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de construc ţia acestora se extinde şi în alte zone din Europa, mai ales în ţările de limbă  germană şi în Anglia. Sub acţiunea unor particularităţi de natur ă  locală  goticul francez este adaptat necesit ăţilor sau  preferinţelor locale. În Anglia se contureaz ă  o variantă  denumită gotic perpendicular. Sistemul de acoperire se complic ă  prin înlocuirea bolţilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu  bolţi cu funcţie preponderent decorativă. De exemplu, la capela King’s College de la Cambridge plafonul perfect orizontal pare sus ţinut de volume conice imense, pozi ţionate cu  baza în sus, rezultate rezultate din nervuri care pornesc dintr-un trunchi trunchi comun. În Germania modificările produse sunt de natur ă spaţială. Bisericile cu sec ţiune  bazilicală sunt înlocuite cu bisericile tip hală, ale căror nave colaterale au înălţimea egală cu cea a navei centrale. La baza acestei transform ări se pare c ă a stat dorinţa realizării unui spaţiu a cărui unitate interioar ă să o depăşească pe cea a bisericilor obi şnuite, cu sec ţiune bazilicală. Din Germania stilul gotic pătrunde în nordul Italiei unde este adaptat specificului local. Datorită condiţiilor climatice goticul italian este mai puţin vitrat decât cel francez sau german. În altă  ordine de idei, verticalitatea specific ă  monumentelor gotice construite în nordul Europei va fi puternic concurat ă  de elemente dezvoltate pe orizontal ă; abundenţa decorativă este o alt ă tr ăsătur ă pe care italienii o vor evita în î n multe situa ţii.

Fig. 42. Gotic german. Secţiune printr-o biserică hală

Fig. 43. Gotic englez. King’s College.

37

BIBLIOGRAFIE

Obligatorie minimală

Fletcher, Bannister, Sir

 A history of architecture on the comparative comparative method , Londra, 1956

Pevsner, Nikolaus

 An outline of european architecture architecture, Pelikan Books, London, 1966

Voiculescu, Sanda

 Istoria arhitecturii universale. Evul Mediu, IAIM, Bucureşti, 1993

Voitec-Dordea, Mira

 Rena ştere, baroc  şi rococo în arhitectura universal ă,

ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1994 Suplimentară

Argan, Giulio Carlo

 Borromini. Rome, architecture baroque,

Les Éditions de la Passion,

Paris, 1996  L’histoire de l’art et de la ville, Les Éditions de la

Passion, Paris, 1995

Barat y Altet, Javier

The early middle ages from late antiquity to AD. 1000

Curinschi, Gheorghe

 Roma, cetatea eternă, ed. tehnică, Bucureşti, 1971 Vene ţ ia ia, ed. tehnică, Bucureşti, 1972

Focillon, Henri

 Arta occidentului. Evul mediu romanic,

editura Meridiane, Bucureşti,

1974  Arta occidentului. Evul mediu gotic gotic, editura Meridiane, Bucureşti, 1974

Kubach, Hans Erich

 Architecture romane, Gallimard/ Electa, Milano, 1992

Laule, Ulrike

 Architettura del Medioevo, Gribaudo, Köln, 2004

Lavedan, Pierre

 Histoire de l’Urbanisme. L'urbanisme au moyen age, ed.

Droz, Geneva,

1974 e  Histoire de l’Urbanisme. L’urbanisme à l’ époque moderne. XVI  et

 XVIII e siècles, ed. Arts et Métiers Graphiques, Paris, 1982.

Lazarev, Victor

Originile rena şterii italiene. Protorena şterea,

ed. Meridiane, Bucureşti,

1983. Originile rena şterii italiene. Quattrocento-ul timpuriu,

ed. Meridiane,

Bucureşti, 1985. Mumford, Lewis

 La cité à travers l’histoire l’histoire, Edition du Seuil,

Paris, 1964

Murray, Peter

 Architecture de le renaissance renaissance, Galimard/ Electa, Veneţia, 1992 The architecture of the italian renaissance, Thames and Hudson, 1998

 Norberg-Schulz,  Norberg-Schulz, Christian

 Architecture baroque, Gallimard/ Electa, Milano, 1992  Architecture baroque tardive et Rococo, Gallimard/ Electa, Milano, 1992

Panofsky, Erwin

 Architecture gothique et pensée pensée scolastique, ed. de Minuit, Paris 2000

Salvadori, Antonio

Venezia. Guida ai principali edifici. Storia dell’ architettura e della  forma urbana, Canal & Stamperia Editrice, Venezia, 1995

Tafuri, Manfredo

 Architecture et humanisme, de la renaissance aux réformes,

Paris, 1981

Dunod,

Wittkower, Rudolf

 Les principes de l’architecture à la renaissance,

Les Éditions de la

Passion, Paris, 2003 ***

 Du gothique à la Renaissance. Architecture et décor en France (1470 – 1550).

Actes du colloque de Viviers – 20-23 septembre 2001. Textes

réunis par Y. Esquieu, Publications de l’ Université de Provence, 2003 ***

Théorie de l’architecture de la renaissance à nos jours, Taschen, 2003

***

The world Atlas of Architecture, Chancellor Press, 1998

Facultativă

Delumeau, Jean

Civiliza ţ ia ia rena şterii, editura Meridiane, Bucureşti, 1995

Duby, Georges

 Arta  şi societatea, editura Meridiane, Bucureşti, 1987

Erlande Brandemburg, A.

Catedrala, editura Meridiane, 1993

Kaminski, Marion

Venise. Art & architecture, Könemann, Bruxelles, 2000

Koch, Wilfried

Comment reconnaître les styles en architecture, Solar, 1997

Munteanu, Romul

Clasicism şi Baroc, 2 vol. Ed. Allfa, 1998

Vasari, Giorgio

Vie ţ ile ile pictorilor, sculptorilor  şi arhitec ţ ilor, ilor, 

Meridiane, Bucureşti, 1968

3 volume, editura