CURS I Obiectul anatomiei funcţionale. Definirea termenilor anatomici. Părţile componente ale organismului uman. Organizarea corpului uman: celula, ţesuturi, organe, sisteme, aparate. Funcţiile oaselor, clasificarea oaselor. Conformaţia exterioară a oaselor. Structura oaselor. Periostul şi funcţiile acestuia Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman. Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale organismului uman şi animal a pus bazele anatomiei comparative. Anatomia funcţională este un concept care înlătură simpla memorare a formaţiunilor anatomice din structura corpului uman şi care a pus bazele determinismului cauzal al faptelor de observaţie macro- şi microscopice. Totodată ea permite analiza legăturii dintre structură şi funcţie. Terminologia anatomică Primele încercări de exprimare a termenilor anatomici s-au conturat prin folosirea celor două limbi clasice, greaca şi apoi latina. Denumirile formaţiunilor anatomice se dădeau în acea perioadă după asemănarea lor cu obiectele din jur. De exemplu - crista galii – creasta cocoşului - pisiform – în formă de bob de mazăre - sesamoid – ca o sămânţă de susan - arteră – „canal de aer” – se susţinea că prin vase circulă aer Termenii utilizaţi în prezent sunt aprobaţi de Comitetul Internaţional pentru Nomina Anatomica. Limba de comunicare internaţională este limba latină. Părţile corpului Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre. Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului. Capul este alcătuit din două părţi: - una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare neurocraniului sau cutiei craniene - alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior. Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are: - o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi - o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc. Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină. Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma. Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este închisă inferior de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
1
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară. Membrele Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă a membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior. Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului locomotor, a căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului. Viscerele sunt organele interne ale corpului. Organismul ca un tot unitar Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie. Organele (= viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi structura lor. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strâsnă corelaţie. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principaă comună, deşi structura lor morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi denumirea lor. De exemplu: - Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de susţinere a corpului şi de locomoţie - Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie - Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul nervos. Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare, autoorganizare şi autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau feedback, datorită ei realizându-se homeostazia. La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul nervos şi sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie mecanismele de recepţie, transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul către efectorii din ţesuturi şi organe. Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Una din clasificări le împarte în: - organe ale vieţii de relaţie
2
- organe ale vieţii vegetative Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de legături cu mediul. Din această grupă fac parte: - organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având ca funcţie esenţială locomoţia - organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau viscere. Din această grupă fac parte: - organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice - organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei - organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor rezultaţi din metabolism – aparatul excretor sau urinar - organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei - organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin hormoni, produşi de secreţie a glandelor endocrine. Axe, planuri, poziţii segmentare Omul – corpul omenesc, se studiază în poziţia anatomică: în ortastatism, cu privirea orizontală şi palmele orientate anterior (în supinaţie). Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se întretaie în unghi drept şi care corespund celor trei dimensiuni ale spaţiului - axul longitudinal sau al lungimii - axul sagital sau al grosimii - axul lateral sau al lăţimii Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal) Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal) Axul lateral are doi poli: drept şi stâng. Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan 1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide corpul omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă. Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale. 2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte corpul în două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală. 3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal. Împarte corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară. POZIŢIILE sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al corpului uman, în raport cu planurile menţionate mai sus. - median - medial-lateral (intern-extern), radial-ulnar, tibial-fibular - superior –inferior - cranial-caudal - proximal-distal
3
-
interior-exterior – la cavităţi profund-superficial
- anterior (ventral) - posterior (dorsal) - mână – faţă palmară şi faţă dorsală - picior – faţă dorsală şi faţă plantară Mişcări - flexiuni – extensiune – ax transversal - rotaţie exterior-interior – ax longitudinal - abducţie – adducţie – ax A-P - circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire - pronaţie – supinaţie Funcţiile oaselor, clasificarea oaselor. Conformaţia exterioară a oaselor. Structura oaselor. Periostul şi funcţiile acestuia Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare albă-gălbuie. Ansamblul lor constituie scheletul. La om, oasele sunt situate în interiorul păţilor moi cărora le servesc drept sprijin. Uneori ele formează cavităţi pentru adăpostirea unor organe. Ele servesc ca inserţii musculare şi în acest caz devin pârghii acţionate de grupe musculare. Funcţiile oaselor 1. Oasele formează axul central al corpului. 2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale segmente. 3. Servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile moi. 4. Alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe. 5. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi. 6. Constituie rezerva calcică a organismului. Clasificarea oaselor Unui os i se descriu 3 dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea. După dimensiunile lor, oasele se clasifică în: lungi, plane şi scurte.
4
Forma unor oase este însă neregulată şi pentru aceasta se utilizează alte criterii de clasificare: caractere arhitecturale sau situaţia lor în organism. În acest fel se adaugă încă trei categorii de oase: pneumatice, sesamoide şi suturale. Oasele lungi. La acestea, lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este format dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Se găsesc la nivelul membrelor. Ele îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferite mişcări. Oasele plane. Lungimea şi lăţimea sunt aproape egale, dar depăşesc grosimea. Sunt oase turtite şi prezintă de studiat două feţe, margini şi unghiuri. Ele au două roluri: servesc la formarea cavităţilor de protecţie sau dau inserţie unui număr mare de muşchi. Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale. Au formă aproape cubică. Se găsesc în acele regiuni (coloană, carp, tars) unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări foarte variate , dar de amplitudine mică. Oasele pneumatice sunt oase neregulate care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxila). Oasele sesamoide se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii sau în tendoanele unor muşchi (rotula). Oasele suturale se dezvoltă din puncte de osificare speciale la nivelul suturilor sau la nivelul fasciculelor. Conformaţia exterioară a oaselor Oasele suferă influenţa organelor vecine: tracţiunea muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor şi acţiunea forţei de gravitaţie. Suprafaţa exterioară a oaselor prezintă un număr variat de elemente morfologice. acestea se grupează în proeminenţe, cavităţi, găuri, canale. Proeminenţele sunt:
articulare;
nearticulare.
Cavităţile sunt determinate de forţe de presiune. Ele sunt:
articulare;
nearticulare.
5
Găurile şi canalele sunt:
de trecere;
de nutriţie.
De trecere sunt străbătute de elemente anatomice. Ele sunt:
hiat = orificiu neregulat;
foramen = gaură;
şanţ;
canal;
fosă = groapă;
fossulă = gropiţă;
incizură;
apertură = deschizătură.
Structura oaselor Substanţa osoasă este albicioasă, de consistenţă dură-lemnoasă. Ea se prezintă sub două aspecte: compactă şi spongioasă. Conformaţia interioară a unui os lung, apare clar pe o secţiune longitudinală. 1. Corpul osului este format dintr-un cilindru de substanţă compactă, străbătut în tot lungul său de un canal central, numit cavitate medulară. În cavitatea medulară se află măduvă osoasă. 2. Extremităţile sau epifizele sunt formate dintr-o pătură subţire de substanţă osoasă compactă la periferie, care îmbracă o masă de substanţă spongioasă. La bătrâni substanţa spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial, iar cavitatea medulară a diafizei se extinde până la acest nivel. Conformaţia interioară a oaselor plane. Ele sunt formate din două lame de substanţă osoasă compactă, care cuprind între ele un strat de substanţă spongioasă. La marginile osului lamele compacte se unesc. Conformaţia interioară a oaselor scurte
6
La exterior sunt formate dintr-o lamă subţire de substanţă compactă, care înveleşte o masă de substanţă spongioasă. În cavităţile acesteia se află măduvă osoasă. Periostul Este o membrană fibroasă care înveleşte osul pe toată suprafaţa sa exterioară, cu excepţia suprafeţelor articulare acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii musculare. La nivelul articulaţiilor, periostul se continuă cu capsula articulară. Microscopic, periostul este format din două straturi:
stratul superficial, periostul fibros;
stratul profund, periostul osteogen.
Rolurile periostului sunt: în perioada osteogenezei participă la formarea de ţesut osos; la adult are rol în nutriţia osului; are rol în formarea calusului în caz de fracturi.
7
CURS II Vascularizaţia şi inervaţia osului. Măduva osoasă. Arhitectura substanţei osoase. Efectele forţelor mecanice asupra osului. Procesele biofizice ale osului. Conformaţia exterioară a muşchilor, modul de fixare şi raporturile muşchiului. Anexele muşchilor. Structura şi organizarea funcţională a muşchiului Vascularizaţia şi inervaţia osului Osul este foarte bogat vascularizat şi inervat. Arterele Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi artere periostale. Arterele nutritive pătrund prin găurile de ordinul I şi apoi prin canalele nutritive şi ajung în cavitatea medulară. Arterele periostale provin din arterele care irigă organele învecinate. În interiorul osului vasele celor două sisteme se anastomozează. Oasele plane au două sisteme arteriale: nutritiv şi periostal. Oasele scurte au numai artere periostale. Venele au dispoziţie diferită faţă de artere. Limfaticele lipsesc în interiorul osului. Nervii Osul este în permanenţă modelat şi remodelat prin mişcare şi prin influenţa trofică a nervilor locali. Nervii pătrund în găurile nutritive împreună cu arterele respective sau provin din periost. Cei care merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară, unde formează un plex nervos. Din plex se desprind fibre care însoţesc vasele din canalele Havers. Nervii periostali formează un plex bogat în receptori, proprioceptori, cu rol în locomoţie. Măduva osoasă
8
Este o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, care umple cavităţile din interiorul oaselor. În funcţie de localizare, culoare şi prezenţa elementelor sanguine sau osoase, distingem trei feluri de măduvă osoasă. Măduva roşie prezentă mai ales în oasele de făt şi copil. La adult se găseşte în stern, coaste, vertebre, oasele coxale, oasele scurte. Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte a oaselor adultului. Măduva gelatinoasă sau cenuşie se găseşte în oasele bătrânilor. Roluri:
participă la formarea osului în perioada de osteogeneză;
reparare osoasă în caz de fracturi;
rol hematopoetic;
rezervor de grăsime. Arhitectura substanţei osoase Dispoziţia substanţei osoase nu este întâmplătoare. Între modul de aşezare a
ţesutului osos şi între funcţiile pe care osul le îndeplineşte există o strânsă interdependenţă. Prezenţa canalului medular în diafiza oaselor lungi le face mai uşoare şi mai rezistente. Diafiza rezistă uşor forţelor de tracţiune şi presiune care acţionează asupra ei. Substanţa osoasă spongioasă se găseşte în locurile pe unde, pe lângă rezistenţă la presiune, elementele osoase trebuie să aibă un volum mai mare: oasele scurte şi mai ales epifizele oaselor lungi, care prin aceasta dobândesc suprafeţe articulare mai întinse. Lamele şi traveele din substanţă spongioasă urmează în general aceeaşi direcţie ca şi forţele pe care le suportă, conform principiului “minim de material cu maximum de rezistenţă”. Efectele forţelor mecanice asupra osului Staţiunea bipedă şi locomoţia determină la nivelul osului, prin greutatea corpului şi prin contracţiile musculare, o stare de tensiune sau de eforturi unitare. Aceste eforturi, dacă sunt excesive, pot duce la fenomene patologice.
9
O altă consecinţă a eforturilor unitare excesive sunt “fracturile de oboseală”. În mod normal osul este solicitat de:
forţe de tracţiune, prin intermediul inserţiilor musculare;
forţe de compresiune, rezultate din greutatea corpului;
forţe de forfecare, ca rezultat al interacţunii primelor două;
forţe de torsiune, care apar în căderi, în exerciţiile fizice.
Oasele normale ale adultului prezintă concomitent cu structura lor funcţională şi o formă funcţională. Factorii care acţionează asupra osului pot avea intensităţi favorabile şi nefavorabile. Procesele biofizice ale osului Ele sunt osificarea şi resorbţia. 1. Osificarea este procesul prin care se realizează fixarea sărurilor minerale fosfocalcice pe suportul organic. 2. Resobţia constă în scăderea consistenţei osului prin:
pierderea conţinutului său mineral = resorbţia minerală;
pierderea conţinutului său organic = resorbţia organică.
3. Formarea calusului după fracturi face parte din procesele fiziologice ale osului. Calusul este o neoformaţie de ţesut osos, care înlocuieşte întreruperea continuităţii osului. Conformaţia exterioară a muşchilor, modul de fixare şi raporturile muşchiului. Anexele muşchilor. Structura şi organizarea funcţională a muşchiului În organism există peste 600 de muşchi. Ei sunt organe motrice de bază ale aparatului locomotor. În cadrul aparatului locomotor se studiază numai acei muşchi striaţi care acţionează asupra scheletului. Muşchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor. Muşchii îndeplinesc multiple roluri:
10
au rol în locomoţie, în diferitele mişcări ale corpului, dar fixează şi poziţiile segmentelor corporale;
constituie principala sursă de căldură;
au rol în circulaţia venoasă şi limfatică;
dau forma şi proporţiile diverselor segmente ale corpului. La sportivi, şi în special la culturism, muşchii iau forme şi dimensiuni considerabile, prin hipertrofierea fibrelor sale componente (probabil).
Deoarece au funcţii specializate, inervaţie şi vascularizaţie proprie, muşchii pot fi consideraţi organe. Un muşchi striat este format din corpul muscular (=muşchiul propriu-zis = porţiunea contractilă), tendoane, prin care forţa musculară se transmite oaselor şi joncţiunea mio-tendinoasă. Conformaţia exterioară a muşchilor Muşchii se clasifică după mai multe criterii. I. După formă muşchii pot fi:
muşchi lungi
muşchi laţi
muşchi scurţi
muşchi orbiculari II. După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane:
1. fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului 2. fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon = muşchii penaţi care pot fi: muşchi unipenaţi muşchi bipenaţi muşchi cu penaţie complexă III. După numărul capetelor de origine, muşchii se numesc: biceps, triceps, cvadriceps, în cazul în care există mai mult decât un capăt de origine IV. După aşezarea lor în organism sunt: muşchi superficiali
11
muşchi profunzi V. După numărul articulaţiilor peste care trec, muşchii pot fi:
uniarticulari
poliarticulari
biarticulari
Modul de fixare al muşchiului Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremităţi cu ajutorul a câte unui tendon. Fixarea muşchiului se numeşte inserţie. În cea mai mare parte inserţia se face pe oase determinând creste, proeminenţe sau depresiuni pe suprafaţa lor. Dar ei se pot fixa şi pe alte formaţiuni: pe piele, pe membrane interosoase, pe fascii de înveliş, pe septe intermusculare, pe tendoane (muşchii lombricali). Inserţia se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. În unele cazuri porţiunea tendinoasă nu este vizibilă macroscopic: în acest caz se vorbeşte de o inserţie cărnoasă. Tendonul este necontractil şi inextensibil, de culoare albă, foarte rezistent şi format din ţesut conjunctiv fibros. Din cele două capete de fixare ale muşchiului, unul e considerat, convenţional, ca origine, celălalt ca inserţie terminală. Originea este aşezată proximal, iar inserţia terminală distal. Joncţiunea miotendinoasă este un element de mare importanţă practică. E locul unde fasciculele musculare se continuă cu fasciculele tendinoase şi este punctul cal mai slab al muşchiului. În eforturile excesive se pot produce rupturi ale tendonului sau smulgeri osoase. Raporturile muşchilor Raporturile muşchilor sunt variate. Muşchii se aşează unul lângă altul sau se suprapun pe planuri. Muşchii superficiali vin în raport cu pielea, prin intermediul fasciei de înveliş a regiunii. Muşchii profunzi acoperă oasele şi articulaţiile. 12
Unii muşchi însoţesc în mod constant anumite vase de sânge, având cu ele raporturi precise: sunt muşchii sateliţi ai vaselor respective. Muşchii au un rol plastic important. Corpul muscular determină prin volum, aşezare şi starea de contracţie sau de relaxare forma exterioară caracteristică a regiunilor. Anexele muşchilor. Anexele muşchilor au rol de a le uşura acţiunea, dar şi rol de protecţie. Acestea sunt:
Fasciile musculare
Retinaculele
Tecile sinoviale
Bursele sinoviale
Trohleele musculare Structura muşchilor şi organizarea lor funcţională În structura muşchiului intră fibre musculare striate, ţesut conjunctiv, vase, nervi
şi formaţiuni receptoare. Pântecele muscular (corpul muscular) este porţiunea cărnoasă a muşchiului şi este format din fibre musculare striate. Pe secţiune transversală el apare format dintr-o serie de poligoane formate din fibre musculare aşezate în fascicule. După compoziţie, culoare şi proprietăţi funcţionale fibrele musculare sunt de două feluri:
fibre roşii (tulburi), bogate în mioglobină şi sarcoplasmă, dar sărace în miofibrile.
fibre albe (clare), sărace în sacroplasmă, dar bogate în miofibrile. Fibrele musculare sunt grupate în facsicule:
fasciculul primar este gruparea cea mai mică şi cuprinde 10 – 30 fibre musculare;
mai multe fascicule primare formează fascicule secundare, iar acestea, fascicule terţiare.
Fasciculele sunt unite de fibre conjunctive dispuse în reţea.
13
Ţesutul conjunctiv al muşchiului Tesutul conjunctiv al muşchiului, împreună cu vasele şi nervii reprezintă 15% din masa musculară. Totalitatea ţesutului conjunctiv dintr-un muşchi se numeşte perimisiu. Totalitatea ţesutului conjunctiv aşezat în jurul fasciculelor primare şi secundare se numeşte perimisiu intern. Ţesutul conjunctiv care înveleşte suprafaţa întregului muşchi se numeşte perimisiu extern (epimisiu). Tendonul Tendonul are şi el structură de organ. [esutul esenţial este cel tendinos grupat cu ajutorul unui ţesut conjunctiv în fascicule tendinoase primare, secundare şi terţiare după acelaşi mod ca şi în muşchi. Modul de fixare a fasciculelor musculare pe tendon este complex. Tendonul continuă corpul muscular, dar poate pătrunde şi în interiorul lui sub formă de lamă aponevrotică. Fasciculele musculare formează întotdeauna un unghi ascuţit cu aceste lame aponevrotice: unghiul de penaţie. În timpul contracţiei acest unghi se măreşte, crescând distanţa dintre fibrele musculare şi se creează spaţiul necesar îngroşării acestora, fără a fi comprimate elementele vasculare şi nervoase.
14
CURS III Vascularizaţia muşchiului. Inervaţia muşchiului. Proprietăţile fizice ale muşchiului: contractibilitatea, elasticitatea, tonicitatea. Inima : situaţie, raporturi, structura inimii: miocardul, sistemul excitomotor. Vascularizaţia şi inervaţia inimii. Cavităţile inimii.
Vascularizaţia muşchiului este foarte bogată din cauza metabolismului său intens. Ea este diferită în perioadele de repaus faţă de cele în care muşchiul este în activitate. Artera principală este însoţită de două vene şi un nerv formând un mănunchi vasculo-nervos. Vasele se răspândesc de-a lungul perimisiului intern ramificându-se în artere din ce în ce mai mici. Arterele mici sunt aşezate între fasciculele primare şi sunt paralele cu fibrele musculare. Din arterele mici se desprind în unghi drept arteroide care merg perpendicular pe fibrele musculare. Fiecare arteriolă dă naştere unei reţele de capilare, care se aplică direct pe fibrele musculare. În repaus majoritatea capilarelor sunt închise, ele se deschid alternativ pe zone în timpul contracţiei musculare. Venele se formează din capilarele venoase şi prezintă valvule, în special în muşchii membrului inferior. Vasele limfatice sunt rare şi însoţesc vasele de sânge. Vascularizaţia tendonului este mai slabă decât a muşchiului. Inervaţia muşchiului De regulă un muşchi este inervat de o singură ramură nervoasă care pătrunde în muşchi împreună cu vasele şi se răspândeşte de-a lungul perimisiului în interiorul muşchiului formând un bogat plex intramuscular. Nervul muşchiului este mixt. Fibrele motorii sunt Aα cele mai numeroase şi Aγ
15
Contactul dintre fibra nervoasă şi cea musculară se stabileşte prin câte o placă motoare, care este o sinapsă neuroefectoare. O singură fibră nervoasă se ramifică şi inervează mai multe fibre musculare, constituind împreună unitatea motorie. Numărul de fibre musculare aparţinând unei unităţi motorii constituie coeficientul de inervaţie şi variază de la un muşchi la altul în funcţie de fineţea şi precizia mişcărilor. Fibrele motoare Aγ Au rol în reglarea tonusului muscular şi participă numai indirect la contracţia musculară. Fibrele nervoase senzitive se termină în organe receptoare speciale – fus neuromuscular, sau ca terminaţii nervoase libere în spirală, în reţele, în ghemuri. Ele asigură, împreună cu receptorii lor, sensibilitatea proprioceptivă Fibrele vegetative intră în muşchi unde formează plexuri perivasculare. Sunt fibre simpatice care acţionează asupra vaselor muşchiului. Proprietăţile fizice ale muşchiului Muşchiul prezintă trei proprietăţi fizice caracteristice, prin care se deosebeşte de celelalte ţesuturi: contractilitatea, elasticitatea şi tonicitatea. Forma şi dimensiunile de repaus ale muşchiului se pot modifica activ şi pasiv. În mod activ prin contracţie, în mod pasiv prin întindere datorită unor forţe extrinseci (forţa gravitaţională şi contracţia antagoniştilor), deoarece de la sine un muşchi nu se poate lungi niciodată. Contractilitatea Contractilitatea este proprietatea activă şi esenţială a muşchiului. Ea constă în capacitatea muşchiului de a răspunde printr-o contracţie la acţiunea unui stimul. Contracţiile sunt de două tipuri: izotonice şi izometrice. a) Contracţia izotonică: muşchiul se scurtează şi produce o mişcare în cazul în care forţa musculară depăşeşte forţa externă. b) Contracţia izometrică: forţa externă este prea mare şi nu permite o mişcare; muşchiul nu se scurtează, contracţia se manifestă prin creşterea tensiunii. În condiţii naturale, cele două forme de contracţie se combină.
16
c) Contracţia auxotonică este o contraţie combinată unde simultan muşchiul se scurtează şi îşi modifică şi tensiunea. În sens fiziologic, contracţia nu înseamnă neapărat scurtarea muşchiului. Contracţia cu scurtare este doar un aspect posibil. În condiţii naturale, cele două tipuri fiziologice de contracţie se combină în proporţii variate. Pentru analizele biomecanice ale mişcărilor este preferabil să se utilizeze termenii de activitate dinamică şi activitate statică, care nu ne angajează la precizarea caracteristicilor fiziologice. a) Activitatea dinamică este rezultatul contracţiei izotonice, dar mai ales al celui auxotonice. În funcţie de mărimea forţelor opuse, activitatea dinamică poate fi de două feluri:
activitatea de învingere
activitatea de cedare sau contracţia cu alungire este mai rară. Activitatea statică sau posturală este rezultatul contracţiei izometrice.
În funcţie de condiţii, oricare muşchi poate efectua o activitate fie dinamică, fie statică. În anumite grupe musculare, activitatea statică este preponderentă: muşchii profunzi ai spatelui, extensorii membrului inferior. Elasticitatea Elasticitatea este proprietatea muşchilor de a se întinde sub acţiunea unei forţe şi de a reveni la starea iniţială după ce forţa a încetat să mai acţioneze. Are ca suport anatomic atât ţesutul muscular cât şi cel conjunctiv. Tonicitatea Tonicitatea sau tonusul muscular este proprietatea fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată. Este definit ca starea de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus şi se manifestă printr-un mic grad de tensiune. Mecanismul de producere al tonusului este de natură nervoasă. Tonusul muscular are rol în termoreglare, în fixarea articulaţiilor, expresia feţei, menţinerea posturii.
17
Tonusul postural este contracţia izometrică puternică, permanentă a muşchilor antigravitaţionali. Nu trebuie confundat cu tonusul muscular. Inima: situaţie, raporturi, structura inimii: miocardul, sistemul excitomotor. Vascularizaţia şi inervaţia inimii. Cavităţile inimii. Situaţie: Inima este un organ toracic nepereche. Este aşezată în mediastinul mijlociu, între cei doi plămâni, pe faţa superioară a diafragmei. O treime din inimă este aşezată la dreapta planului mediosagital, iar două treimi la stânga acestuia. Forma şi orientarea inimii. Raporturi Pe cadavrul formolizat, inima are forma unei piramide triunghiulare. Prezintă feţe, margini, bază şi vârf. Faţa anterioară, sternocostală este orientată anterior şi în sus. Are raporturi cu: -
recesurile pleurale costomediastinale şi marginile anterioare ale plămânilor;
-
plastronul sternocostal şi structurile din mediastinul anterior;
-
muşchii pectoral mare şi mic, glanda mamară, ţesut celular subcutanat, piele.
Faţa inferioară, diafragmatică este orientată în jos, pe diafragmă. Prezintă prin intermediuldiafragmei, raporturi cu organele abdominale. Faţa pulmonară este orientată spre stânga, având raport cu plămânul stâng. Marginea dreaptă separă faţa anterioară de cea inferioară. Vârful inimii este orientat spre stânga, în jos şi anterior. Se proiectează pe torace în spaţiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară. (şoc apexian, în sistolă). Baza inimii este orientată spre dreapta, posterior şi în sus. Are raporturi cu organe din mediastinul poserior, etc. Structura inimii În structura inimii, de la exterior spre interior se găsesc: epicardul, miocardul şi endocardul. -
Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros.
-
Endocardul se continuă cu endotelinul arterelor şi venelor.
18
-
Miocardul sau muşschiul cardiac formează pereţii cavităţilor inimii. Fasciculele musculare se inseră pe inele fibroase aşezate la nivelul orificiilor atrioventriculare şi arteriale. Aceste inele formează scheletul fibros al inimii. O parte din fibrele miocardice îşi păstrează caracterele embriornare, formând ţesutul cardionector.
Sistemul cardionector = ţesutul nodal = sistemul excitoconductor – este format din fibre cardiace care au caractere embrionare. Are două roluri: -
produce influxul contractil al inimii
-
conduce acest influx până la tot miocardul.
Ţesutul nodal asigură automatismul miocardului. Este format din noduli (sinusal, atrioventricular), fasciculul lui His, ramuriel fasciculului lui His şi reţeaua Purkinge. Cavităţile inimii Inima este formată din patru cavităţi: două atrii şi două ventricule. Atriile sunt aşezate posterosuperior şi ăn ele vine sângele prin vene. Ventriculele sunt situate anteroinferior şi din ele sângele este expulzat în aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar. Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceeaşi parte prin orificiul atrioventricular. Orificiul este prevăzut cu o valvă atrioventriculară. Cavităţile din dreapta nu comunică cu cele din stânga, între ele fiind situat septul inimii. Atriile au şase pereţi. Ventriculele prezintă bază, vârf şi pereţi. Suprafaţa interioară a ventriculelor are aspect neregulat, datorită trabeculelor musculare. Acestea sunt de trei ordine, cele de ordinul I se numesc muşchii papilari. Vascularizaţia inimii Arterele inimii sunt ramuri ale arterelor coronare: dreaptă şi stângă. Arterele coronare îşi au originea în porţiunea iniţială a aortei ascendente (sinusurile valsalva). Funcţional, arterele inimii sunt de tip terminal. Obliterarea bruscă a unei ramuri duce la necroza teritoriului din miocard irigat de aceasta (infarct miocardic). Venele inimii sunt de trei feluri:
19
-
cele mai multe duc sângele venos în sinusul venos coronarian, care se varsă în peretele inferior al atriului drept;
-
venele mici, care se varsă în atriul drept prin orificii mici;
-
venele minime, care se deschid în toate cavităţile inimii.
Inervaţia inimii Activitatea ţesutului nodal este influenţată de sistemul nervos vegetativ. Nervii cardiaci, simpatici şi parasimpatici formează plexul cardiac. Parasimpaticul are acţiune cardioinhibatoare, iar simpaticul cardioacceleratoare.
20
CURS IV Sistemul arterial, venos şi limfatic. Generalităţi despre vasele de sânge şi limfatice Circulaţia sistemică şi pulmonară. Nasul extern şi fosele nazale. Structura traheei. Laringele – conformaţie interioară şi structură. Funcţiile laringelui
Arterele sunt canale musculomembranoase de formă cilindrică, cu ramificaţii divergente, prin care se distribuie la ţesuturi sângele expulzat de inimă. Există două artere mari unde îşi au originea toate arterele organismului uman. Din aceste artere mari pleacă ramuri din ce în ce mai mici la capilarele arteriale. Arterele mari sunt: -
artera aortă, cu originea în ventriculul stâng;
-
trunchiul pulmonar, cu originea în ventriculul drept.
Pornind de la inimă, arterele se îndreaptă în toate direcţiile, asigurând irigarea tuturor segmentelor corpului, în sens centrifug. Anastomozele sunt legături între ramurile arteriale. Acestea pot fi: -
între ramurile aceleiaşi artere;
-
între ramuri ale mai multor artere;
-
anastomoze la mare distanţă.
Aceste anastomoze sunt importante pentru instalarea circulaţiei colaterale. Există teritorii cu circulaţie de tip terminal, care poate fi de tip anatomic (o zonă de ţesut primeşte sânge numai de la o arteră) sau de tip funcţional (anastomozele există, dar ele nu pot înlocui circulaţia în ţesut, în timp util). Structura peretui arterei Peretele arterei are trei tunici: -
adventiţia – 10% din grosimea peretelui, formată din ţesut conjunctiv;
-
media – 80% din grosimea peretelui, formată din fibre elastice şi fibre musculare netede, în diferite proporţii;
-
intima – 10%, formată din endotelin şi subendotelin.
21
Venele sunt vase de sânge care aduc sângele de la ţesuturi spre inimă, indiferent de conţinutul în O2. Pereţii venelor sunt mai subţiri decât cei ai arterelor, dar au aceleaşi tunici ca acestea. Venele aşezate sub nivelul inimii au valvele care fac mai uşoară circulaţia sângelui împotriva gravitaţiei. După aşezare, venele sunt: -
superficiale, anastomozate între ele, se varsă în venele profunde
-
profunde, care însoţesc arterele şi se numesc comitante.
Capilarele joacă rolul principal în funcţia specială pe care o îndeplineşte circulaţia în organism, şi anume schimburile de substanţe de orice tip. Există trei tipuri de vase capilare: arteriale, venoase şi limfatice. Numărul capilarelor diferă în funcţie de necesităţile organului care trebuie perfuzat, reţeaua capilară fiind cu atât mai bogată cu cât organismul respectiv este mai important pentru circulaţie sau homeostazie. Posibilităţile de modificare a „patului capilar” în funcţie de solicitarea unui organ constituie mijlocul principal de adaptare a circulaţiei la nevoile locale sau generale. Peretele vasului capilar are o structură foarte simplă, uşurând transferul substanţelor de orice fel. Circulaţia sistemică (mare) începe în ventriculul stâng, de unde pleacă aorta. Prin ramurile acesteia este dus sângele cu oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. De la ţesuturi, sângele este dus la inimă, în atriul drept, prin cele două vene cave. Sângele adus de la vena portă la ficat, iese din acesta prin venele hepatice, care se varsă în vena cavă inferioară. Circulaţia pulmonară (mică) începe în ventriculul drept. De aici pleacă trunchiul pulmonar.Prin cele două artere pulmonare, sângele cu CO2 ajunge la plămâni, unde se oxigenează. După oxigenare, sângele este adus în atriul stâng prin cele patru vene pulmonare. Nasul extern şi fosele nazale. Structura traheei. Laringele – conformaţie interioară şi structură. Funcţiile laringelui
22
Nasul extern este o proeminenţă mediană aşezată în mijlocul feţei. Conţine fosele nazale. Limitele nasului extern sunt: -
în sus, şanţul de sub glabelă;
-
în jos, orizontala dusă prin septul nazal
-
lateral, şanţurile nazogeniene.
Forma nasului este de piramidă triunghiulară, cu vârful în sus. Prezintă: rădăcină, dosul nasului şi aripile nasului. Structura: De la suprafaţă spre profunzime prezintă: pielea, ţesutul celular subcutanat, stratul muscular, scheletul (oasele nazale, maxila, cartilaje). Cavitatea nazală Este situată între cele două orbite şi superior de cavitatea bucală. Comunică cu sinusurile paranazale, aşezate în jurul ei. Septul nazal împarte cavitatea nazală în două fose nazale. Fosa nazală are două regiuni: vestibulul nazal şi fosa nazală propriu-zisă (cu două regiuni: respiratorie şi olfactorie). Pereţii fosei nazale sunt: medial (septul nazal), lateral (pe acest perete se găsesc cele trei cornete), inferior, superior. În regiunea respiratorie, mucoasa nazală secretă mucus şi prezintă cili. Are rol în curăţirea, umezirea şi încălzirea aerului inspirat. În regiunea olfactorie, mucoasa conţine celule neurosenzoriale pentru recepţia stimulilor olfactivi. Laringele Laringele este un organ tubular care face parte din căile respiratorii. Este şi organ al fonaţiei. Situaţie: Laringele este situat în regiunea anteromediană a gâtului. Corespunde vertebrelor cervicale C1 – C 6 .
23
Conformaţie exterioară : La adult, laringele are formă de piramidă cu baza mare în sus Prezintă următoarele elemente: -
baza, situată în endofaringe, prin aditusul laringian comunică cu cavitatea faringelui;
-
vârful, format de marginea inferioară a cartilajului cricoid;
-
două feţe anterolaterale;
-
faţa posterioară, în laringofaringe;
-
margine anterioară;
-
două margini posterioare.
Conformaţia interioară: Cavitatea laringelui, căptuşită de mucoasă are forma a două pâlnii care se unesc prin vârfuri. Endolaringele are trei zone, care de sus în jos sunt: -
vestibulul laringelui;
-
glota;
-
cavitatea inflaglotică;
La nivelul glotei se descriu: -
plicele vocale; fanta glotică;
-
plicele vestibulare;
-
ventriculii laringelui.
Structura laringelui: Laringele este alcătuit din: -
schelet cartilaginos (tiroid, cricoid, epiglota, aritenoide, corniculate, cuneiforme, sesamoide);
-
aparat de unire a cartilajelor;
-
muşchi striaţi (constrictori şi dilatatori ai fantei glotice, tensori ai plicelor vocale);
-
tunica mucoasă;
-
tunica submucoasă.
Traheea Traheea este un organ tubular. Face parte din căile respiratorii. Limite: Începe la vertebra C 6, unde continuă laringele. Se termină la vertebra T4, unde se împarte în două bronhii principale.
24
Are o porţiune cervicală şi alta toracică, având raporturi cu organele acestor regiuni. Structură: Traheea este formată din: -
schelet fibrocartilaginos;
-
mucoasă;
-
adventiţie.
Bronhiile principale Bronhiile principale (dreaptă şi stângă) rezultă din bifurcarea traheei la nivelul vertebrei T 4. Se îndreaptă în jos şi lateral spre hilul plămânilor. Bronhia principală intră în constituţia pediculului pulmonar. Din anterior spre posterior, elementele pediculului pulmonar sunt: artera pulmonară, venele pulmonare, bronhia principală, arterele şi venele bronhice. Limfaticele şi plexul nervos pulmonar sunt aşezate anterior şi posterior. Structura este reprezentată de inele cartilaginoase şi ligamente inelare.
25
CURS V Plămânii: structură, vascularizaţie şi inervaţie. Sistemul endocrin: hipofiza, tiroida, suprarenalele, gonadele, pancreasul endocrin.
În structura plămânului se descriu două componente: -
arborele bronhic şi
-
parechimul pulmonar, reprezentat de stromă, vase de sânge şi nervi.
Arborele bronhic, împreună cu parechimul pulmonar din jur formează teritorii bronhopulmonare. Acestea sunt: lobi, segmente, lobuli şi acini. Plămânul drept are trei lobi, iar cel stâng are doi lobi. Bronhia lobară se ramifică în zece bronhii segmentare. Segmentul este un teritoriu bronhopulmonar care are următoarele caracteristici: are aeraţie proprie şi pedicul arterial propriu, este bine delimitat de o stromă intersegmentară şi prezintă particularităţi radiologice şi clinice proprii. Bronhiile segmentare se ramifică în bronhiole lobulare. Lobulul este unitatea morfologică a plămânului. Bronhiile lobulare se ramifică în bronhiole respiratorii. Acestea se ramifică în ducte alveolare. Fiecare duct alveolar se deschide într-un săculeţ alveolar, ai cărui pereţi prezintă alveole pulmonare. Bronhiola respiratorie, împreună cu toate ramificaţiile alcătuieşte acinul pulmonar. Acinul pulmonar reprezintă unitatea morfofuncţională a plămânului, la nivelul căreia are loc schimbul de gaze respiratorii. Bariera alveolocapilară este structurată astfel: epiteliul alveolar, membrana bazală a peretelui alveolei, membrana bazală a capilarului, endoteliul capilar. Vascularizaţia plămânului este dublă: funcţională şi nutritivă. Vascularizaţia funcţională este reprezentată de circulaţia pulmonară (mică).
26
Vascularizaţia nutritivă, componentă a circulaţiei sistemice este asigurată de arterele şi venele bronhice. Inervaţia plămânului provine din plexul pulmonar (vegetativ). Sistemul endocrin: hipofiza, tiroida, suprarenalele, gonadele, pancreasul endocrin Glandele cu secreţie internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule produc substanţe active, denumite hormoni. Aceştia sunt eliberaţi direct în sânge, cu care ajung la organele a căror funcţie o coordonează. Se consideră glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, gonadele (testiculul şi ovarul), pancreasul endocrin, epifiza şi temporar, placenta. În afara acestora, există şi alte organe care, în afara funcţiei principale au şi celule cu ron endocrin: antrul piloric, duodenul, rinichiul, etc. Există şi unii neuroni hipotalamici care au activitate secretorie, producând neurosecreţii considerate tot hormoni. Rolul principal al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular. Hipofiza Hipofiza este situată la baza encefalului, pe faţa superioară a corpului sfenoidului, în şaua turcească. Are raporturi importante cu chiasma optică (anterior) şi cu elementele situate în sinusul cavernos al durei mater (lateral). Glanda hipofiză este alcătuită din trei lobi: -
anterior şi mijlociu, care constituie împreună adenohipofiza;
-
posterior, care constituie neurohipofiza.
Între hipofiză şi hipotalamus există relaţii anatomice şi funcţionale. . Anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. Între hipotalamus şi adenohipofiză legătura se realizează prin sistemul port-hipofizar, iar legătura cu neurohipofiza este asigurată de tractul hipotalamo-hipofizar. Hormonii adenohipofizei sunt de două feluri: glandulotropi şi non- glandulotropi.
27
Glandele suprarenale Glanda suprarenală este un organ pereche situat la polul superior al rinichiului. Are raporturi importante cu organele din jur. Din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional, glanda suprarenală este formată dintr-o porţiune corticală şi alta medulară. Corticosuprarenala, formată din cordoane celulare secretoare, este situată la periferia glandei. Hormonii selectaţi sunt de natură lipidică (din colesterol) şi sunt indispensabili vieţii. În funcţie de acţiunea principală, hormonii corticosuprarenali se împart în trei grupe: mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi sexosteroizi. Medulosuprarenala este considerată un ganglion simpatic, al cărui neuroni şi-au pierdut prelungirile. Hormonii secretaţi de medulosuprarenală se numesc catecolamine: adrenalina şi noradrenalina. Tiroida Tiroida este localizată în regiunea anterioară a gâtului, subhioidian, în loja tiroidiană. Glanda tiroidă este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un istm. Lobul tiroidian are formă de prismă triunghiulară. Are raporturi importante cu: -
conductul larigotraheal, faringe, nerv recurent (medial)
-
mănunchiul vasculonervos al gâtului (posterior)
-
la baza lobului tiroidian sunt situate glandele paratiroide.
Parechimul glandular este format din foliculi tiroidieni. Hormonii secretaţi de tiroidă sunt tiroxina şi triiodotironina. Celulele parafoliculare situate între foliculii tiroidieni secretă calcitonina. Paratiroidele Paratiroidele sunt patru glande mici situate câte două, pe faţa posterioară a bazei lobilor tiroidieni. Secretă parathormonul şi calcitonina, cu rol în metabolismul fosfo-calcic. Epifiza
28
Epifiza (glanda pineală) este situată între cei doi tureculi cvadrigemeni superiori. Face parte din epitalamus şi are conexiuni cu retina. Secretă melatonina şi vasotocina. Timusul Timusul este o glandă endocrină activă până la pubertate, moment în care începe să involueze, fără să dispară complet. Timusul este situat retrosternal. Este alcătuit din doi lobi, care au raporturi cu organele din mediastinul superior. Unitatea histologică a timusului – lobulul timic, este format dintr-o reţea de celule reticulare, între care se găsesc timocitele, care, plecate din timus, populează organele limfoide periferice.
29
CURS VI Aparatul digestiv: cavitatea bucală, faringele, esofagul. Apartul digestiv: stomacul, intestinul subţire şi gros. Ficatul şi căile biliare. Pancreasul.
Aparatul digestiv este format din totalitatea organelor care îndeplinesc funcţia de digestie şi de absorbţie a alimentelor. Se compune din două părţi: -
tubul digestiv, lung de 10-12 m; acesta comunică cu exteriorul la cele două extremităţi. Tubul digestiv începe cu cavitatea bucală, străbate gâtul (faringele), toracele (esofagul), abdomenul (intestinul subţire şi colonul), bazinul (rectul). La cealaltă extremitate comunică cu exteriorul prin anus.
-
Anexele tubului digestiv secretă sucurile digestive. Acestea sunt glande salivare, pancreasul şi ficatul. Cavitatea bucală Cavitatea bucală constituie prima porţiune a tubului digestiv. Situaţie: Cavitatea bucală este situată sub fosele nazale şi înaintea faringelui. Formă: Are forma unui ovoid; când cele două maxilare sunt apropiate, guare este
o cavitate virtuală, devenind reală atunci când se introduc alimentele. Diviziune: Arcadele alveolodentare împart cavitatea bucală în: -
vestibul bucal;
-
cavitatea bucală propriu-zisă.
Pereţii cavităţii bucale sunt: -
anterior, format de buze, care delimitează orificiul bucal;
-
doi laterali, formaţi din obraji;
-
inferior, reprezentat de regiunea sublinguală, pe care este aşezată limba;
30
-
superior, reprezentat de bolta palatină, care separă cavitatea bucală de fosele nazale;
-
posterior, format din vălul palatin; marginea liberă a vălului palatin, arcurile palatine şi baza limbii delimitează istmul bucofaringian, prin care gura comunică cu faringele. Limba Limba este un organ musculomembranos, care participă la formarea peretelui
inferior al cavităţii bucale. Este alcătuită din rădăcina limbii şi corpul limbii, separate de şantul terminal. Pe faţa dorsală a corpului limbii, mucoasa prezintă papile, unele dintre acestea având muguri gustativi. Structura limbii este reprezentată de: -
scheletul osteofibros;
-
muşchii limbii, striaţi, inervaţi de nervul hipoglos;
-
mucoasa linguală. Dinţii Dinţii sunt organe dure implantate în alveolele maxilei şi mandibulei. Omul are două dentaţii:
-
dentaţia temporară;
-
dentaţia permanentă. A doua dentaţie cuprinde 32 de dinţi, 16 pe fiecare arcadă. Este formată din 8
incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 6 molari. Glandele salivare Glandele salivare mari care se deschid în cavitatea bucală sunt: parotidă, submandibulară şi sublinguală. Glanda parotidă este situată în fosa retromandibulară. Are o greutate de 25-30 gr. Canalul excretor – ductul parotidian, se deschide în vestibulul bucal, în dreptul celui de-al doilea molar superior.
31
Glanda submandibulară este situată sub planseul bucal, în loja submandibulară. Are o greutate de 7 gr. Ductul submandibular se deschide lateral de frâul limbii. Glanda sublinguală este situată în loja submandibulară, deasupra diafragmei gurii. Ductul sublingual se deschide lateral de frâul limbii. Faringele Faringele este un conduct musculomembranos, care asigură succesiv trecerea alimentelor şi a aerului respirator. Situaţie: Faringele este situat înaintea coloanei vertebrale cervicale. Limite: În sus, faringele ajunge la baza craniului. Limita inferioară este reprezentată de marginea inferioară a corpului vertebrei C 6. Inferior, se continuă cu esofagul. Raporturi: Faringele are forma unei pâlnii cu baza în sus, căreia îi lipseşte peretele anterior. -
Baza se inseră la baza craniului
-
Vârful se continuă cu esofagul.
-
Faţa posterioară are raport cu muşchii prevertebrali.
-
Feţele laterale au raport cu mănunchiul vasculonervos al gătului, parotida şi glanda tiroidă.
Endofaringele prezintă, de sus în jos, trei porţiuni: -
nazofaringele, care comunică cu fosele nazale;
-
orofaringele, care comunică cu cavitatea bucală;
-
laringofaringele; în faringe bombează peretele posterior al laringelui, care se deschide în faringe prin aditusul laringian.
Structura faringelui: Pereţii faringelui sunt alcătuiţi din: -
tunica fibroasă – aponevroza faringelui;
-
tunica musculară, care acoperă tunica fibroasă;
-
tunica mucoasă, la interior;
-
adventiţia.
Muşchii faringelui constrictori şi ridicători sunt striaţi, inervaţi în majoritate de nervul glosofaringian.
32
Pe peretele lateral al nazofaringelui se deschide tuba auditivă, prin care se realizează ventilaţia urechii medii. Esofagul Esofagul este un conduct musculomembranos, prin care alimentele trec din faringe în stomac. Limite: Superior, continuă faringele, la nivelul vertebrei C6. Limita inferioară este reprezentată de orificiul cardia, prin care comunică cu stomacul. Situaţie: Din punct de vedere topografic, esofagul prezintă patru porţiuni. De sus în jos acestea sunt: cervicală, toracică, diafragmatică şi abdominală. Raporturi. -
Porţiunea cervicală este situată în regiunea subhioidiană, având raporturi cu structurile de la acest nivel.
-
Porţiunea toracică coboară prin mediastin, fiind subîmpărţită în două segmente: suprabronhic şi infrabronhic.
-
Porţiunea diafragmatică: esofagul trece prin hiatul esofagian al diafragmei, împreună cu nervii vagi.
-
Porţiunea abdominală, scurtă are raporturi cu ficatul şi fundul stomacului.
Structura esofagului: Esofagul este format din patru straturi: -
adventiţia;
-
tunica musculară;
-
tunica submucoasă;
-
tunica mucoasă.
Tunica musculară este alcătuită din două straturi: longitudinal şi circular. În treimea superioară a esofagului fibrele musculare sunt striate, acestea fiind înlocuite treptate de fibre musculare netede.
33
Aparatul digestiv: stomacul, intestinul subţire şi gros. Ficatul şi căile biliare. Pancreasul. Stomacul Stomacul este porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv. Situaţie: Stomacul este situat în etajul supramezocolic al abdomenului. Limite: Limita dintre esofag şi stomac este orificiul cardia. Stomacul se continuă cu duodenul (porţiunea fixă a intestinului subţire, limita intre cele două organe fiind orificiul piloric. Conformaţie exterioară şi diviziuni Stomacul are forma literei majuscul. Prezintă doi pereţi. Două margini şi două orificii. -
marginea dreaptă sau curbura mică, concavă;
-
marginea stângă sau curbura mare, convexă;
-
peretele anterior;
-
peretele posterior.
Porţiunea verticală mai voluminoasă este subdivizată în porţiunea cardică, fundul şi corpul stomacului. Porţiunea orizontală este subîmpărţită în antrul piloric şi canalul piloric. Raporturile stomacului -
anterior, cu peretele anterior a abdomenului, al toracelui, cu lobul stâng al ficatului;
-
posterior, cu pancreasul, rinichiul stâng, etc.
Configuraţie interioară Suprafaţa interioară a stomacului prezintă plice ale mucoasei, care delimitează arii gastrice. De-a lungul curburii mici există două plice longitudinale care delimitează canalul gastric. Structura stomacului Peretele stomacului este alcătuit din patru tunici: -
tunica seroasă, formată de peritoneu.
34
-
Tunica musculară cuprinde trei planuri de fibre: longitudinale, circulare şi oblice. Stratul circular formează sfincterul piloric.
-
Tunica submucoasă, la nivelul căreia este situat plexul nervos submucos Meissner
-
Tunica mucoasă, care prin glandele sale reprezintă aparatul secretor al stomacului.
Vascularizaţie Arterele stomacului provin din artera hepatică, artera splenică şi gastrică stângă. Intestinul subţire Limitele intestinului subţire sunt reprezentate de valva pilorică şi de valva ileocecală. Intestinul subţire are o lungime medie de 5-6 m. Prezintă două porţiuni: -
duodenul, porţiunea fixă şi
-
jejun-ileonul, porţiunea mobilă.
Duodenul Forma duodenului are aspectul unei potcoave cu concavitatea spre stânga. Lungimea duodenului este de cca 25 cm. Situaţie: Duodenul este aşezat profund, pe coloana vertebrală, având raporturi atât cu organele din etajul supramezocolic, cât şi cu cele inframezocolice. Raporturile generale ale duodenului sunt: -
cu excepţia primei porţiuni, duodenul este extraperitoneal;
-
duodenul înconjoară capul pancreasului;
-
în porţiunea descendentă se deschid ductul coledoc şi ductele pancreatice;
-
duodenul, pancreasul şi ductul coledoc au strânse relaţii morfologice şi funcţionale.
În structura duodenului există patru tunici: -
seroasă;
-
musculară;
-
stratul submucos;
-
mucoasa.
35
Jejunul şi ileonul Forma: Are forma unui cilindru uşor turtit. Jejun-ileonul descrie 14-16 semicercuri numite anse intestinale. Lungimea medie este de 5-6 m. Situaţie: Jejun-ileonul ocupă cea mai mare parte a etajului submezocolic şi bazinul. Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter. Raporturi: Masa jejun-ileonului are raporturi cu: -
anterior, peretele abdominal anterolateral;
-
posterior, coloana vertebrală lombară, rinichii, ureterele, aorta, vena cavă inferioară;
-
jejun-ileonul este situat în cadrul colic.
Conformaţia interioară Suprafaţa interioară prezintă plicele circulare ale mucoasei şi vilozităţile intestinale. Aceste două structuri au rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a intestinului. Structura -
tunica seroasă – peritoneul, acoperă aproape complet jejun-ileonul şi formează mezenterul;
-
tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse într-un strat longitudinal şi altul circular. Asigură mişcările de amestecare (segmentare), pendulare, tonice şi peristaltice ale intestinului subţire.;
-
Tunica submucoasă;
-
Tunica mucoasă.
Intestinul gros Intestinul gros continuă intestinul subţire. Se deschide la exterior prin orificiul anal. Lungime – 1,60 m. Traiect şi diviziune: Intestinul gros începe în fosa iliacă dreaptă, unde este situat cecul (şi apendicele vermiform) urmează colonul, cu segmentele sale (colon ascendent, colon transversal, colon descendent şi sigmoidian); colonul se continuă cu rectul. Conformaţia exterioară La exterior intestinul gros prezintă trei tenii, haustre şi apendice epiploice.
36
Structura Tunicile intestinului gros sunt: seroasa, stratul subseros, musculară şi mucoasă. Pancreasul Pancreasul este o glandă cu secreţie exocrină şi endocrină, anexată duodenului. Este situat retroperitoneal. Prezintă următoarele porţiuni: -
cap, situat în potcoava duodenului;
-
corp;
-
coadă.
Secreţia exocrină a pancreasului se varsă în porţiunea descendentă a duodenului. Pancreasul endocrin – insulele lui Langerhaus, secretă insulina şi glucagonul. Ficatul Ficatul, cel mai voluminos viscer (1500 gr) este un organ cu funcţii multiple. Produsul de secreţie externă este bila, care se varsă în duoden, unde are rol în digestia grăsimilor. Situaţie: Este situat în abdomen – hipocondrul drept, epigastru şi o parte a hipocondrului stâng, în loja hepatică. Conformaţie exterioară în raporturi Ficatul prezintă: -
faţă diafragmatică, convexă;
-
faţă viscerală, pe care se găseşte hilul ficatului;
-
marginea inferioară;
-
extremitate dreaptă şi stângă.
Structura ficatului Ficatul este învelit de tunica fibroasă. Parechimul este structurat în lobuli. Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare – celule hepatice. Fiecare celulă hepatică are un pol vascular şi altul biliar. Între cordoanele celulare se găsesc capilarele sinusoide şi canaliculele biliare. Pediculul hepatic este format din canalul coledoc, vena portă şi artera hepatică. Căile biliare extrahepatice
37
Sunt alcătuite din ductul hepatic comun, ductul coledoc, ductul cistic şi vezicula biliară.
38
CURS VII Rinichi: structură, vascularizaţie şi inervaţie. Căile excretoare. Vezica urinară. Aparatul genital feminin şi masculin. Perineul.
Rinichii, în număr de doi, sunt indispensabili vieţii, fiind principalele organe de excreţie. Situaţie: Rinichii sunt organe retroperitoneale situate în loja renală (fosa lombodiafragmatică). În loja renală, rinichiul este învelit de o capsulă adipoasă. Formă şi raporturi: Forma rinichiului a fost comparată cu cea a unui bob de fasole. Prezintă: -
o faţă anterioară, în raport cu organe abdominale (ficat, splină, colon, duoden, stomac, etc.);
-
o faţă posterioară, în raport cu recesurile costodiafragmatice ale pleurelor şi cu peretele posterior al abdomenului;
-
extremitate superioară, în raport cu glanda suprarenală
-
extremitate inferioară
-
margine laterală (convexă)
-
margine medială (concavă), la nivelul căreia se găseşte hilul rinichiului. Pediculul renal este alcătuit din artera şi vena renale, pelvisul renal.
Structura Rinichiul este acoperit de o capsulă fibroasă. Parenchimul renal este alcătuit din medulara rinichiului şi corticala rinichiului, care se întrepătrund. Medulara rinichiului, situată profund, este structurată în 7-14 piramide renale Malpighi. Pe vârful piramidei se inseră un caliciu unic. Corticala rinichiului, situată la suprafaţa acestuia, pătrunde şi între piramidele renale. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul. Acesta prezintă două porţiuni: corpusculul renal şi tubul renal. La nivelul corpusculului renal se produce urina
39
primară, la nivelul tubului având loc procese de reabsorbţie şi de secreţie, rezultând urina definitivă. Vascularizaţie Artera renală este ramură a aortei abdominale. Artera renală se împarte în cinci ramuri segmentare, care în interiorul rinichiului se ramifică, în cele din urmă capilarizându-se, formând glomerulul renal. Vena renală este afluent al venei cave inferioare. Nervii rinichiului sunt vegetativi. Au acţiune vasomotoare, reglând debitul sanguin intrarenal. Căile extreoare Urina, eliminată prin orificiile papilare, trece prin calicele mici, calicele mari, pelvisul renal, ureter. De aici, urina este expulzată la exterior prin uretră. Calicele mici sunt tuburi musculomembranoase situate în sinusul renal, care se inseră pe papilele renale. Calicele mari, în număr de trei, rezultă din unirea calicelor mici; sunt situate în sinusul renal. Pelvisul renal are formă de pâlnie. Rezultă din unirea celor trei calicii mari. Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm, întins de la pelvisul renal până la vezica urinară. I se descriu două porţiuni: abdominală şi pelviană. Cele două uretere sunt retroperitoneale şi au raporturi diferite la bărbat şi la femeie. Vezica urnirară este un organ musculomembranos în care se acumulează urina între două micţiuni. Este situată în cavitatea pelviană, înapoia simfizei pubiene. Vezicii urinare i se descriu: vârful, fundul şi corpul. Peretele vezicii urinare este alcătuit din: -
tunica seroasă – acoperă inegal vezica;
-
tunica fibroasă;
-
tunica musculară dispusă în tre straturi ce se continuă unul cu altul, formând o unitate funcţională numită muşchiul detrusor al vezicii.
-
tunica mucoasă
40
Uretra este canalul prin care urina este expulzată din vezica urinară la exterior. La femeie ea serveşte numai la trecerea urinii. La bărbat, în porţiunea situată sub deschiderea ductelor ejaculoase, prin uretră este expulzată şi sperma, în timpul ejaculării. Uretra, la femeie are două porţiuni: pelviană şi perineală. La bărbat, uretra are trei porţiuni: prostatică, membranoasă şi spongioasă. Aparatul genital feminin şi masculin. Perineul. Organele genitale ale femeii se sistematizează astfel: -
organe genitale interne; o căi genitale: tubele uterine, uterul, vagina; o glandele sexuale: ovarele;
-
organele genitale externe, reprezentate de formaţiunile care, împreună formează vulva.
Ovarele Ovarul, gonada feminină, este situat în pelvis în cavumul retrouterin, înapoia ligamenului larg. Este aşezat în fosa ovariană, pe peretele lateral al pelvisului, unde are raport cu bifurcaţia arterei iliace comune, ureterul. Structura: La suprafaţă este acoperit de un epitelin şi un înveliş conjunctiv (albugineea). Ovarul prezintă: -
substanţă moleculară
-
substanţă corticală.
În substanţa corticală se găsesc foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie sau de involuţie. Tubele uterine Tubele uterine sunt două conducte musculomembranoase situate între ovare şi coarnele uterine. Tuba – 10-12 cm lungime, prezintă patru segmente: -
infundibulul tubei, care se aplică pe ovar;
41
-
porţiunea ampulară;
-
istmul;
-
porţiunea uterină.
Tuba uterină are rolul de a capta ovulul şi de a transporta zigotul spre uter. Uterul Uterul este un organ musculos, cavitar, median, nepereche. Este situat în cavitatea pelviană: înapoia vezicii urinare, înaintea rectului şi deasupra vaginei. Fundul uterului nu depăşeşte planul strâmtorii superioare a pelvisului. Are forma unui trunchi de con, prezentând corp, istm şi col. Direcţia uterului – în anteflexiune şi anteversiune, are o mare importanţă pentru înţelegerea staticii şi dinamicii organelor pelviene. Pe colul uterin se inseră vagina. Structură: Peretele uterului este alcătuit din trei tunici: seroasă, musculară şi mucoasă. Mucoasa uterină, puternic hormonodentă , prezintă modificări ciclice. Vagina Vagina este un conduct musculoconjunctiv, median, nepereche. Prin extremitatea superioară se inseră pe colul uterin, iar prin cea inferioară se deschide în vulvă. Vagina este organul copulaţiei. Mai serveşte la eliminarea fluxului menstrual şi la expulzia fătului şi a anexelor sale în timpul naşterii. În traiectul său, vagina străbate hiatul urogenital al diafragmei pelviene, care o împarte în două porţiuni: pelviană şi perineală. Vulva Sub denumirea de vulvă se înţelege totalitatea organelor genitale externe ale femeii. Se compune din: muntele pubelui, formaţiunile labiale, care mărginesc vestibulul vaginei, aparatul erectil. Formaţiunile labiale sunt două perechi de plice tegumentare care delimitează vestibulul vaginei. Se disting labiile mari şi labiile mici. În vestibulul vaginei, delimitat de cele două labii mici se deschide uretra şi vagina.
42
Organele genitale masculine Organele genitale masculine sunt reprezentate de cele două gonade-testicule şi de căile spermatice. Testiculele au rol în producerea spermatozoizilor şi a hormonilor sexuali masculini. Spermatozoizii conţinuţi în lichidul seminal sunt transportaţi prin căile spermatice. Dintre glandele anexe amintim veziculele seminale şi prostata. Testiculul Testiculul, gonada masculină ăndeplineşte două funcţii: spermatogeneza şi funcţia endocrină. Este un organ pereche situat în scrot. Structură: Tunica albuginee înveleşte testiculul. Stroma conjunctivă este alcătuită din septele testiculului. Parechimul este reprezentat de 200-300 lobuli, formaţi tubii seminiferi. În ţesutul conjunctiv interstiţial situat între tubii seminiferi se găsesc celulele interstiţiale Leyolig care secretă hormoni androgeni. Căile spermatice Căile spermatice extratesticulare sunt reprezentate de ductele aferente, ductul epididimar, ductul deferent, ductul ejaculator. Testiculul este suspendat de funiculul spermatic alcătuit din ductul deferent, arterele testiculară, cremasterică şi a ductului deferent, vene, ramura genitală a nervului genitofemural. Penisul Penisul este organul copularor masculin. Este constituit din: -
o porţiune fixă – rădăcina penisului
-
o porţiune mobilă – corpul penisului care se termină prin glandul penisului
Este format din organe erectile: doi corpi cavernoşi şi corpul spongios. Perineul
43
Perineul este constituit de ansamblul părţilor moi care închid inferior excavaţia pelviană. Cuprinde muşchi, fascii, vase, nervi. Este străbătut de conducte ce aparţin aparatelor digestiv şi urogenital. La suprafaţa corpului, perineul are forma unui romb delimitat de plicele genitofemurale, marginile inferioare ale muşchilor glutei mari, vârful coccigelui şi ligamentul pubian arcuat. Linia biischiadică împarte regiunea perineală în regiunea anală şi regiunea urogenitală.
44
CURS VIII Ţesutul nervos. Organizarea sistemului nervos. Măduva şpinării. Nervii spinali. Plexurile nervoase somatice Din punct de vedere anatomic. Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor şi structurilor formate în mod predominant din ţesut nervos. Clasificarea sistemului nervos se face după mai multe criterii. După criteriul morfologic, sistemul nervos are două componente: Sistemul nervos centra; Sistemul nervos periferic.
După criteriul funcţional: Sistemul nervos somatic; Sistemul nervos vegetativ.
Activitatea sistemului nervos are la bază actul reflex. Substratul material al actului reflex este arcul reflex. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni) şi celule gliale. Neuronul este o celulă alcătuită din corpul neuronal şi prelungiri (axon şi dendrite). Neuronii se clasifică după mai multe criterii: forma corpului, funcţie, numărul prelungirilor. Fibrele nervoase se clasifică după următoarele criterii: descriptive, de mielinizare, de funcţie. Sinapsele realizează legăturile dintre neuroni. Morfologic sinapsa are următoarele componente: membrana presinaptică. Fanta sinaptică şi membrana postsinaptică. Sinapsele au rolul de a direcţiona influxul nervos într-un singur sens. Fasciculele căii nervoase Calea nervoasă este o înlănţuire de neuroni. Căile nervoase sunt ascendente (senzitive) şi descendente (motoneuronii). Fasciculul este o secvenţă dintr-o cale. Receptorii sunt formaţiuni la nivelul cărora excitantul (stimulul)din mediul extern sau intern este transformat în influx nervos. Se descriu: exteroceptori, proprioceptori şi interoceptori. Tipurile de sensibilitate Exteroceptivă: - tactilă:protopatică şi epicritică - termică - dureroasă Proprioceptivă: - conştientă - inconştientă Interoceptivă
45
Măduva spinării Măduva spinării este porţiunea nevraxului care ocupă canalul vertebral. Este alcătuită dintr-o serie de segmente suprapuse, numite mielomere (neuromere). Este învelită în meningele spinal. Structura măduvei. Substanţa cenuşie este aşezată la interior, înconjurată de substanţă albă. Substanţa cenuşie, pe secţiune transversală. Are forma unui H, având la mijloc canalul ependimar. Fiecare bară sagitală a H-ului prezintă un corn anterior, un corn posterior şi un corn lateral. Cele două bare sagitale sunt unite prin comisura cenuşie. Substanţa albă este organizată în cordoane: anterior, lateral şi posterior. În cornul anterior sunt situaţi neuromotori alfa şi gamma. În cornul posterior există neuroni somatosenzitivi şi de asociaţie. În substanţă cenuşie, o paret din neuroni sunt grupaţi în nuclei. Nervi spinali au două rădăcini: anterioară şi posterioară, un trunchi şi 4 ramuri. Pe rădăcin posterioară este situat ganglionul. Ramurile anterioare ale nervilor spinali, în afara nervilor toracali, se împletesc şi formează plexuri: cervical, brahial, lombar şi sacrat. Plexul brahial emite ramuri terminale care inervează structurile membrului inferior. Măduva spinării este formată din suprapunerea unor segmente numite mielomere sau neuromere. Fiecare neuromer emite câte o pereche de nervi spinali. De sus în jos, măduva spinării prezintă următoarele porţiuni: cervicală cu 8 neuromere – C1-C8;
toracică cu 12 neuromere – T1-T12;
lombară cu 5 neuromere – L1-L5;
sacrată cu 5 neuromere – S1-S5;
coccigiană cu un neuromer.
Configuraţie exterioară : Limitele măduvei spinării sunt: superioară, care corespunde unui plan ce trece prin tuberculul anterior şi prin marginea superioară a arcului posterior al atlasului; pe substanţa nervoasă limita o constituie extremitatea inferioară a decubaţiei piramidale;
inferioară – se află la nivelul corpului vertebrei L2.
În sens longitudinal, măduva spinării nu ocupa întregul canal vertebral (numai 2/3 superioare). Această „ascensiune aparentă” a măduvei este consecinţa ritmului mai rapid de creştere al coloanei vertebrale, comparativ cu cel al măduvei spinării, până în luna a treia de viaţă intrauterină măduva spinării ocupând întreg canalul vertebral.
46
Consecinţele „ascensiunii aparente” a măduvei spinării sunt: sub corpul vertebrei L2 se găsesc numai firul terminal şi rădăcinile ultimilor nervi spinali, cu direcţie aproape verticală:
rădăcinile nervilor spinali au direcţie oblică spre găurile intervertebrale;
nu mai există corespondenţă între numărul vertebrei şi cel al neuromerului;
Formula lui Chipault exprimă relaţia care există între vertebra (N) şi neuromerul din dreptul acesteia. Astfel: în regiunea cervicală, procesului spinos N îi corespunde neuromerul N+1;
în regiunea toracală superioară (T1-T5), procesului spinos îi corespunde neuromerul N+2;
în regiunea toracală inferioară (T6-T10), procesului spinos N îi corespunde neuromerul N+3;
procesului spinos T11 îi corespund neuromerele lombare 3,4,5;
proceselor spinoase T12-L2 le corespund neuromerele sacrate şi coccigian.
Forma măduvei spinării este aceea de cordon cilindric uşor turtit anteroposterior, care prezintă două porţiuni mai îngropate: intumescenţa cervicală, între vertebrele C5-T2, locul de origine al nervilor spinali ce vor forma plexul brahial; intumescenţa lombară, între vertebrele T10-L2, unde îşi au originea nervilor care vor intra în structura plexurilor lombar şi sacrat. Extremitatea efilată a intumescenţei lombare se numeşte con terminal şi se prelungeşte cu firul terminal care se inseră pe faţa posterioară a coccigelui. Firul terminal împreună cu rădăcinile ultimilor nervi spinali formează „coada de cal”. Măduva spinării urmează curburile coloanei vertebrale, fiind menţinută relativ imobilă în porţiunea centrală a canalului vertebral prin mijloacele de fixare ale sale. Mijloacele de fixare ale măduvei spinării sunt: firul terminal, trabeculele spaţiului subarahnoidian, ligamentele dinţate ale piei mater şi nervii spinali care sunt fixaţi la nivelul găurilor intervertebrale prin tecile durale care îi însoţesc până la acest nivel. Din punct de vedere descriptiv, măduva spinării prezintă o faţă anterioară şi două feţe laterale.
47
Faţa anterioară prezintă: fisura mediană posterioară;
şanţurile colaterale anterioare, originea aparentă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali;
cordoanele anterioare.
Faţa posterioară prezintă: şanţul median posterior;
şanţurile colaterale posterioare, origine aparentă a rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali;
cordoanele posterioare; la nivelul acestora, C1-T3, pe suprafaţa acestora există şanţul paramedian posterior, care separă la suprafaţă, cele două fascicole spinobulbare.
Feţele laterale prezintă cordonul lateral, cuprins între şanţul colateral şi cel posterior de aceeaşi parte. Raporturile măduvei spinării Măduva spinării este învelită de meningele spinal, prin intermediul căruia are raporturi cu pereţii canalului vertebral. Pe o secţiune transversală, între măduva spinării şi canalul există spaţiu perimedular. Spaţiul perimedular este divizat de dura mater în: spaţiul epidural, în care se găsesc plexul venos vertebral internşi grăsime semifluidă;
spaţiul meningeal, care conţine:
arahnoida;
spaţiul subarahnoidian, care conţine lichid cerebrospinal şi ligamentele dinţate;
pia mater.
Raporturile măduvei spinării cu pereţii canalului vertebral sunt:
48
anterioare – feţele posterioare ale corpilor vertebrali cervicali, toracali şi lombari, discurile intervertebrale, ligamentul intervetebral longitudinal posterior;
posterior – lamele arcului vertebral, ligamentele galbene, baza proceselor spinoase;
lateral – pediculii vertebrali, găurile intervetebrale. Baza proceselor articulare.
Structura măduvei spinării Structura macroscopică a măduvei Măduva spinării este formată din substanţă nervoasă cenuşie situată la interior care este înconjurată de substanţă albă. Substanţa cenuşie are aspectul unei coloane continue, care pe secţiune transversală are forma literei „H”; în mijloc prezintă un orificiu, canalul apendinar, care se continuă în sus cu cavitatea ventriculului IV. Pe secţiune transversală, substanţa cenuşie este formată din două bare sagitale legate între ele de o bară transversală. Fiecare bară sagitală prezintă: un corn anterior, de formă aproximativ patrulateră, căruia i se descriu un cap şi o bază;
un corn posterior, mai lung, mai subţire, care prezintă un vârf, un cap, un col, şi o bază;
un corn lateral, între neuroamele C8-L2.
Bara transversală se numeşte comisura cenuşie; este sub împărţită de canalul ependimar într-o comisură preependimară şi alta retroependimară. Substanţa albă este organizată în cordoane.
49
CURS IX Trunchiul cerebral. Cerebelul. Diencefalul. Scoarţa cerebrală: structură, ariile corticale. Căile ascendente şi descendente . Trunchiul cerebral Trunchiul cerebral este acea porţiune a encefalului care leagă măduvă spinării de emisferele cerebrale. Este alcătuit din trei etaje: bulbul, puntea şi mezencefalul. Între trunchiul cerbral şi cerebel, pe de o parte şi emisferele cerebrale, pe de alta, se interpune cortul cerebelului. Între trunchiul cerebral şi cerebel se găseşte cavitatea ventricului IV. În sens anteroposterior cele trei segmente ale trunchiului cerebral prezintă: Piciorul, care conţine mai ales marile căi descendente; Calota, care conţine marile căi ascendente, nucleii şi formaţiunea reticulată; La nivelul mezencefalului se adaugă tectumul, format din patru coliculi cvadrigemeni. Bulbul, interpus între măduva spinării şi punte, are următoarele limite: - inferior, un plan ce trece prin extremitatea inferioară a decusaţiei piramidale; - superior, şanţul bulbopontin. Conformaţia exterioară. Bulbul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus. Prezintă de studiat o suprafată anterioară, două feţe laterale şi o fată posterioară. La nivelul acestora se găsesc atât elementele ce se continuă de la măduvă, cât şi unele proprii bulbului. Puntea are următoarele limite: - inferior, şanţul bulbopontin - superior, şanţul pontopeduncular. Conformaţia exterioară. Puntea prezintă o faţă anterioară (are raport cu trunchiul bazilar), o faţă posterioară (ventricului IV) şi două feţe laterale. Mezencefalul leagă trunchiul cerebral de emisferele cerebrale. Prezintă: - faţă anterioară, reprezntată de peduncului cerebrali; - două feţe laterale; - faţa posterioară, reprezentată de lama tectală Structura trunchiului cerebral Trunchiul cerebral este constituit din substanţă nervoasă cenuşie, situată în profunzime, înconjurată de substanţă albă. Substanţa cenuşie este organizată în nuclei, grupaţi în două categorii. Nuckei echivalenţi, care au corespondent medular; Nuclei proprii, care nu au corespondent medular.
50
Nucleii echivalenţi se clasifică în : - nuclei somatotomotori: nucleul hipoglosului, abducensului, trohlearului, oculomotorului, ambiguu, al facialului, trigemenului; - nuclei somatosenzitivi: solitar, senzitiv al trigemenului, vestibulari, cohleari. - visceromotori; - viscerosenzitivi. Nucleii proprii sunt: nucleii gracil, cuneat şi cuneat accesor, complexul olivar, nucleii pontini, oliva pontină şi nucleii corpuli trapezoid, substanţa neagră, nucleul roşu, nucleii coliculilor cvadrigemeni. Substanţa albă a trunchiului ceebral este reprezentată de fascicule ascendente , senzitive şi descendente, motorii (piramidale şi extrapiramidale). Cerbelul Cerebelul este situat în fosa cerebeloasă a cavităţii craniene, posterior de trunchiul cerebral, de care este legat prin trei pedunculi cerbeloşi. Configuraţia exterioară. Cerebelul prezintă trei părţi: o porţiune medianăvermisul şi două porţiuni laterale- emisferele cerebeloase. Suprafaţa cerebeluli este brăzdată de şanţuri paralele, care separă lamele cerebelului. Unele dintre şanţuri sunt mai adânci şi separă lobii, care sunt subdivizaţi în lobului. Din punct de vedere al evoluţiei filo şi ontogenetice, dar şi al funcţiei, cerebelul are trei părţi: - arhicerebelul; - paleocerebelul; - neocerebelul. Structura cerebelului Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, alcătuind scoarţa cerebeloasă, Şi în interior, formănd nucleii. Conexiunile cerebelului Arhicerebelul este conectat cu apartul vestibular. Este legat de funcţia de menţinere a echilibrului şi de orientarea legată de echilibru. Paleocerebelul are conexiuni cu măduva spinării şi cu trunchiul cerebral. Prin arcul paleocerebelos este controlat mai ales tonusul postural al muşchilor somatici şi se reglează sinergia mişcărilor vieţii de relaţie. Conexiunile neocerebelului se realizează în special cu scoarţa cerebrală. Neocerebelul intervine atât pe căile motricităţii voluntare, cât şi pe cele automate. Întrebări: - Situaţia şi raporturile trunchiului cerebral - Organizarea substanţei nervoase a trunchiului cerebral - Nucleii echivalenţi ai trunchiului cerebral - Nucleii proprii ai trunchiului cerebral - Organizarea substanţei albe a trunchiului cerebral - Configuraţia exterioară a cerebelului - Arcul reflex arhicerebelos
51
- Arcul reflex paleocerebelos -Arcul reflex neocerebelos Diencefalul. Talamusul Talamulsul are o formă ovoidă, cu extremitatea posterioară mai voluminoasă. Faţa superioarăeste parţial intraventriculară (ventriculul lateral, la fel ca şi faţa medială- ventriculul III). Faţa laterală, prin intermediul capsulei albe interne, vine în raport cu corpii striaţi. Faţa inferioară vine în raport cu hipotalamusul şi cu regiunea subtalamică. Extremitatea posterioară vine în raport cu metatalamusul (corpii geniculaţi, medial şi latral). Structura talamusului. Talamusul este o masă de substanţă cenuşie, care are şi o cantitate mică de substanţă albă. Suprafaţa cenuşie conţine un număr mare de nuclei grupaţi în grupuri şi subgrupuri. Prin conexiunile pe care le realizează, nucleii talamici sunt de două categorii: - nuclei de releu, care conţin al treilea neuron al căilor aferente specifice, ce se proiectează cortical. - nuclei cu rol asociativ. Aferenţele talamusului sunt: Aferenţe senzitivo-senzoriale: de la căile sensibilităţii generale; proprioceptive conştiente; de la căile gustativă, acustică, optică; Aferenţe de la neocerebel; Aferenţe de la hipotalamus; Aferenţe de la scoarţa cerebrală. Eferenţele merg la scoarţa cerebrală, corpii striaţi; hipotalamus, nucleul roşu, olivă; substanţa reticulată. Hipotalamusul Este component al diencefalului, cinstitut din formaţiuni cenuşi dispuse mai ales în planşeul ventriculului III. Componentele hipotalamusului constituie centrii superiori de coordoanre a sistemului nervos vegetativ. Prin conexiunile cu hipofiza, hipotalamusul coordonează o mare parte a sistemului endocrin. Formaţiunile hipotalamice sunt: - chiasma optică - tuber cinereum, tija pituitară - corpul mamilar - spaţiul interpeduncular (substanţa perforată posterioară) Structura hipotalamusului. Substanţa cenuşie a hipotalamusului se împarte în trei arii: - periventriculară; - medială (nucleii supraoptic, paraventricular, nucleii mamilari) - laterală. Conexiunile hipotalamusului sunt numeroase. Aferenţele principale sunt: 52
Ascendente, reprezentate de calea sensibilităţii viscerale; Talamohipotalamice; Striohipotalamice; Senzoriale optice; Olfactive; Corticale.
Eferenţele sunt: Ascendente – spre cortex, talamus; Descendente, spre nucleii visceromotori ai trunchiului cerebral, hipofiză.
Scoarţa cerebrală: structură, ariile corticale În fiecare girus sub pătura corticală cenuşie pătrunde o lamă de substanţa albă. Substanţa cenuşie îmreuna cu substanţa albă imediat sujacentă, alcătuiesc paliumul sau mantaua. În raport cu evoluţia filogenetică, funcţie şi substrat morfologic, paliumul are două zone diferite: O porţiune mai veche filogenetic, de dimensiuni reduse, în regres la om şi cu o structură mai simplă = arhipalium. O porţiune mai recentă filogenetic, cu întindere mult mai mare, cu o structură laminată, bine definită= neopalium. Structura scoarţei cerebrale - corpi neuronali, celule gliale, fibre nervoase amielinice Citoarhitectonia scoarţei cerebrale = descrierea structurii bazată pe repartizarea corpilor neuronali. În scoarţă se găsesc două categorii esenţiale de neuroni: - neuroni granulari; - neuroni piramidali. La nivelul păturilor granulare se realizează aferenţele corticale, iar la nivelul păturilor piramidale pornesc eferenţele scoarţei cerebrale. Ariile corticale Având la bază criteriul citoarhitectoniei, au fost delimitate în scoarţa cerebrală, zone cu aspecte histologice destul de bine conturate, numite arii corticale. Brodmann, în 1909 concepe harta citoarhitectoniei corticale şi stabileşte 52 de arii, numite cu cifre de la 1 la 52. Limitele acestor arii nu sunt nete. Diferitele arii sunt caracterizate şi prin anumite funcţii corticale: - rol senzitivo-senzorial - rol motor - rol asociativ Funcţiile psihice nu pot fi legate de un anumit aspect histologic; ele se dezvoltă în timpul vieţii, fiind legate de educaţie şi de mediul social în care se dezvoltă fiecare individ. Ariile corticale motorii
53
1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntară. Este localizată în lobul frontal, girusul precentral. Ea coordonează activitatea voluntară a întregii musculaturi somatice. Din pătura piramidlă internă pleacă fasciculul corticospinal. 2) Aria 6, premotorie, parapiramidală situată înaintea ariei 4, în partea anterioară a girusului precentral şi în partea posterioară a girusurilor frontale 1, 2, 3. 3) Aria 8, aculogiră, situată în porţiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferenţele merg cu fascicolul geniculat. În imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 există ariile motorii supresive - 4s, 6s, 8s – capabile să inhibe funcţiile motorii. 4) Aria 44 – în piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al activităţii muşchilor care intervin în fonaţie (laringe, faringe, văl palatin, limbă, buze). Se mai numeşte centrul vorbirii. 5) Ariile 45 şi 46, situate anterior de 44, în porţiunea triunghiulară a girusului frontal inferior = centrul scrierii. Ariile corticale senzitivo-senzoriale 1) Ariile 3, 1, 2 unt aşezate în girusul postcentral. Sunt ariile sensibilităţii generale = aria somestezică. Aici se proiectează impulsurile specifice sosite de la căile sensibilităţilor exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă. 2) Ariile 5 şi 7 – în girusul parietal superior şi precuneus pe faţa medială a emisferului. 3) Ariile 40 şi 39 – în girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea de sinteză şi percepţia propriuzisă. 4) Aria 43 – aria gustativă 5) Aria 41 – pe suprafaţa superioară a girusului temporal superior = aria auditivă – aici se înregistrează sunetele. 6) Ariile 42 şi 22 înconjoară aria 41. Sunt ariile audiognozice şi audiopsihice. 7) Aria 17 = aria vizuală, situată pe faţa medială a lobului occipital, pe buzele fisurii calcarine. 8) Ariile 18 şi 19 – concentrice în jurul ariei 17 – sunt ariile vizuopsihică şi vizuognozică
Căile ascendente şi descendente Toate căile ascendente sunt organizate aproximariv după aceeaşi schemă: Recepţia este asigurată de receptori;
Transmisia este asigurată prin înlănţuirea a trei neuroni; Proiecţia se face într- arie corticală bine individualizată.
Căile ascendente sunt sistematizate în căi ale sensibilităţilor generale şi căi senzoriale. Căile sensibilităţilor generale se împart în : - căi exteroceptive; - căi proprioceptive; - căi interoceptive.
54
Căile exteroceptive. Informaţiile sunt culese de către exteroceptorii din tegument. Calea sensibilităţii tactile protopatice. Protoneuronul este situat în ganglioni spinali. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. Axonul, după încrucişare formează fasciculul spinotalamic anterior, care trece prin trunchiul cerebral spre talamus. Al treilea neuron este situat în talamus. Axonul acestuia se proiectează în aria somestezică. Calea sensibilităţii tactile epicritice. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal. Axonul acestuia formează fascicului spinobulbar care în bulb face sinapsă cu deutoneuronul situat în nucleii gracil şi cuneat. Al treilea neuron este aşezat în talamus, axonul acestuia proiectându-se în aria somestezică. Calea sensibilităţiitermoalgezice. Protoneuronul este situat în gangliionul spinal. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. După încrucişare, axonul acestuia formează fasciculul spinotalamic lateral, care va face sinapsă cu al treilea neurom în talamus. Axonul celui de-al treilea neuron se proiectează în aria somestezică. Căile proprioceptive. Informaţiile proprioceptive sunt culese de proprioceptori situaţi în structurile aparatului locomotor. Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente are acelaşi suport anatomic cu cel al căii sensibilităţii tactile epicritice. Calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei. Axonii deutoneuronilor se comportă astfel: - o parte trece în cordonul lateral de aceeaşi parte şi formează fasciculul spinocerebelos direct; - cealaltă parte trece în cordonul lateral de partea opusă, formând fasciculul spinocerebelos încrucişat. Ambele fascicule spinocerebeloase se priectează în scoarţa paleocerebelului. Căile senzoriale sunt: - calea optică; - calea acustică; - calea vestibulară. Căile descendente sau motorii cuprind: Neuronul motor cenntral care elaborează influxul nervos;
O succesiune de neuroni interconectaţi; Neuronul motor periferic; Plăcile neuromotorii. Căile motricităţii voluntare Originea este în aria 4. Axonii formează fasciculul corticospinal şi corticonuclear. Fasciculul corticospinal coboară prin centrul oval, prin braţul posterior al capsulei albe interne şi prin trunchiul cerebral. În bulb, 80% din fibre se încrucişează – decusaţia piramidală, formând fasciculul corticospinal încrucişat. Acesta se termină în cornul anterior al măduvei spinării, descărcând impulsurile pe neuronii somatomotori alfa. Fibrele neîncrucişate, formează fasciculul corticospinal direct, care după
55
încrucişare în măduvă fac sinapsă cu neuronii somatomotori alfa din cornul anterior al măduvei. Fasciculul corticonuclear se termină cu sinapsă în nucleii somatomotori ai trunchiului cerebral. Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj, de control al mişcării, care asigură execuţia precisă, armonioasă amişcării comandate. Sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular şi a reflexelor somatice. Tonusul muscular îmbracădouă forme: tonusul de fond şi tonusul de execuţie. Originea căilor extrapiramidale este în scoarţa cerebrală. De aici pleacă fascicule descendente carer fac legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale, de la care pleacă fascicule spre zonele de origine şi spre neuronii periferici. Periferic, căile extrapiramidale se descarcă atât pe neuronul somatomotor alfa, cât şi gamma. Se formează o serie de circuite: - inhibitor cortical; - facilitator cortical; - inhibitor periferic; - facilitator periferic.
56
CURS X Artrologie- generalităţi. Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană. Tipuri de locomoţie animală. Generalităţi Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi. Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci deplasarea şi activităţile organismului. Clasificarea articulaţiilor În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în trei grupe: articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe; articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile; articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile. Articulaţiile fibroase Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse. Articulaţiile cartilaginoase Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin ligamente puternice. Articulaţiile sinoviale Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial. Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea, amortizează şocurile şi conferă stabilitate. Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin. Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii: După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor După forma suprafeţelor articulare După numărul axelor de mişcare
57
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale. În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai întinse. b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe: una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă; una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului. c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între două suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”. Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri: cadrul, labrul articular; fibrocartilaje intraarticulare. d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează, dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare. Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă, în raport cu mobilitatea articulară. e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact. Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt: întăresc capsula articulară; previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării; sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor; sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact suprafeţele articulare. f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare ale unei articula]ii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire, netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare. g. Lichidul sinovial Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare în mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi adeziune a suprafeţelor osoase. Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereţii capilarelor. h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea suprafeţelor articulare Conducerea în articulaţii Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării. Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară. 58
Conducerea osoasă, când amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele articulare. Ex.: cotul. Când amplitudinea mişcării se datorează frânării ligamentare vorbim de conducere ligamentară. Ex.: şoldul. Când mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim de conducere musculară. Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax denumit axul articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările. Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană. Tipuri de locomoţie animală. Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei categorii principale de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L 2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere. De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta. 3.2 Poziţiile sau posturile Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism, cu privirea orizontală, cu membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în unghi drept faţă de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45 o între axele picioarelor. Membrele superioare, pe lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi antebraţele în supinaţie; palmele şi degetele extinse privesc înainte. Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte şi în goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii). Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o umbră”. Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări. Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor forţelor care acţionează asupra acestuia este „zero”. Poziţia verticală Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza de susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45o. Poziţia orizontală
59
Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu una din feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur, suprafaţa de sprijin este reprezentată de următoarele puncte. Poziţia şezând În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci când membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor. Planul general de analiză a poziţiilor O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în practicarea exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale şi diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza unei anumite poziţii se utilizează un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia segmentelor, baza de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, pârghiile osteoarticulare, grupurile musculare în activitate statică, variantele poziţiei. Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem neuromusculoarticular. În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile generale ale termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că, omul, în afară de deplasarea dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite poziţii, de a apuca şi de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc. Din acest motiv, locomoţia umană nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului în totalitatea sa, ci şi a segmentelor separate ale acestuia. Tipurile de statică şi locomoţie animală În linii mari, se descriu patru tipuri principale de postură şi de locomoţie animală. statica şi locomoţia reptiliană; cvadrupedia; brahiaţia; bipedia. Modificările morfofuncţionale rezultate ale bipediei După cum am mai amintit, bipedia este tipul de postură şi de locomoţie caracteristice omului. Bipedia umană se deosebeşte fundamental de postura sau locomoţia verticală ocazională a celorlalte animale. Aceasta a dus la modificări morfofuncţionale caracteristice omului şi a fost indispensabilă însăşi evoluţiei acestuia. Membrele inferioare se extind din genunchi şi din şolduri, iar la nivelul coloanei vertebrale apar curburile de compensare necesare proceselor de echilibrare a corpului.
60
CURS XI Evoluţia kinetică a omului. Elemente de kinematică şi kinetică Evoluţia ontogenetică a aparatului locomotor repetă, în mare, evoluţia filogenetică. Aparatul locomotor, cu cele două funcţii principale ale sale – de susţinere şi de locomoţie, se dezvoltă împreună cu sistemul nervos care-i asigură legătura cu mediul înconjurător. Mişcarea influenţează corpul omenesc, asigurându-i o structură care să-i ofere posibilitatea de a realiza mişcări din ce în ce mai complicate. Încă din viaţa intrauterină, embrionul şi apoi fătul se deplasează în cavitatea amniotică, fiind animat de reflexul absolut al mişcării. Aceste mişcări sunt percepute de mamă începând din luna a IV-a a vieţii intrauterine. Evoluţia, după naştere, a sensibilităţii şi a mobilităţii se face în mai multe etape. Nou-născutul (0-1 lună) În timpul naşterii, nou- născutul prezintă mişcări dezordonate. În prima lună de viaţă, mobilitatea copilului este foarte redusă, acesta fiind sub dependenţa completă a mediului înconjurător. Prezintă o postură simetrică în care predomină tonusul flexorilor. Nu poate să-şi întindă complet membrele, dar poate face mişcări alternative cu membrele inferioare. Nu-şi poate controla mişcările capului. Puterea de prehensiune a nou-născutului este foarte mare, putând să se susţină atârnat de o bară. Prehensiunea este un act reflex ancestral (reflexul „de agăţare” => provocându-i o spaimă oarecare, nou-născutul schiţează o mişcare de prehensiune; reflexul „de strângere a mâinii” => se produce la o slabă excitare palmară). Aceste reflexe dispar după vârsta de 6 luni. Prehensiunea devine intelectuală, depăşind stadiul de act reflex, spre vârsta de 1 an, atunci când copilul începe să vadă, să recunoască şi să prindă un obiect oarecare, cu un anume scop. Sugarul (1 lună-1 an) Funcţiile de relaţie apar treptat. La sfârşitul lunii a II-a, sugarul îşi fixează privirea, iar la vârsta de 3 luni devine sensibil la sunete. Încetul cu încetul (5), copilul începe viaţa de relaţie: la început prin ţipete, apoi prin gesturi şi cuvinte; începe să-şi întrebuinţeze muşchii, la început pentru mişcări necoordonate, apoi pentru mişcări intenţionale, prehensiune şi mers. Treptat, se dezvoltă tonusul extensorilor. În timp, mişcările mai importante se succed astfel. Din luna I până în luna a IV-a se dezvoltă tonusul muşchilor extensori ai capului, coloanei vertebrale şi şoldurilor; la sfârşitul acestei perioade, copilul poate să-şi roteze capul. Mişcările membrelor, care la început sunt reduse la simple mişcări bruşte de flexiune şi extensiune involuntare, fără scop, încep cu încetul să capete precizie, să aibă un scop, se specializează, iar de la vârsta de 4-5 luni, sugarul începe să întindă mâna după obiecte pe care vrea să le apuce. La vârsta de 4-6 luni execută mişcări simetrice cu mâinile (le ridică aproape de faţă, ţine obiecte, le duce la gură), poate urmări cu privirea, pe distanţe scurte, obiecte care se mişcă.
61
Către luna a VI-a apar primele reacţii de echilibru din poziţia culcat – decubit ventral şi dorsal. La vârsta de 6-7 luni, din poziţia de decubit ventral, îşi poate ridica capul; din poziţia de decubit dorsal, se poate ridica în „şezut”. La vârsta de 8 luni, se poate ridica în genunchi, stă în genunchi, se întoarce pe spate şi pe burtă. Între 8 şi 10 luni se ridică în picioare, cu membrele inferioare extinse, în echilibru instabil. Sugarul trebuie susţinut, deoarece reflexele statice nu sunt suficient de prompte. La vârsta de 11 luni, poate face primii paşi, pe distanţe scurte. La vârsta de 1 an, poate sta în picioare, dar merge numai ţinut de mână. Începe să-şi perfecţioneze prehensiunea şi face opoziţia police – deget. Copilul mic (1 an – 2 ½ ani) În această perioadă, copilul îşi perfecţionează reflexele de postură ortostatică şi mersul. În cele ce urmează vom prezenta evoluţia mersului, care începe înaintea acestei perioade. La început, copilul se târăşte, sprijinindu-se pe coate şi pe genunchi. Apoi se târăşte pe mâini şi pe picioare (mers „în patru labe”, plantigrad, dar mai ales digitigrad). În jurul vârstei de 1½ ani, copilul se ridică, balansându-se şi mergând ca maimuţele, cu capul flectat pe trunchi, trunchiul uşor flectat pe bazin, membrele inferioare uşor flectate; baza de susţinere este mărită. Această poziţie intermediară între staţiunea patrupedă şi cea bipedă o păstrează, din ce în ce mai atenuată, până la vârsta de 2 ani. Copilul nu este capabil să se întoarcă, decât în cerc. La vârsta de 2 ani, copilul poate să alerge. Vârsta preşcolară (2 ½ ani – 6-7 ani) se mai numeşte a doua copilărie. Mersul şi mişcările sunt zvelte şi îndemânatice. Copilul aleargă, urcă scările prin alternarea membrelor inferioare. La vârsta de 2 ½ ani poate sări înainte. La vârsta de 3 ani poate realiza saltul înapoi. La vârsta de 3 ½ ani se menţine în ortostatism biped digitigrad şi în sprijin unilateral plantigrad (proba Romberg => poate sta pe un singur picior, timp de 2 secunde); poate să meargă cu tricicleta. Începând de la vârsta de 3 ani, copilul poate ţine creionul între degete şi poate să deseneze prin imitaţie un unghi sau un cerc. La vârsta de 5 ani poate să scrie, să deseneze, să coasă, să cânte la un instrument. După vârsta de 5 ani începe perfecţionarea mişcărilor. Spre sfârşitul perioadei, dezvoltarea motorie a copilului atinge un nivel înalt şi se consideră a fi matură. A treia copilărie ( 6-7 ani => pubertate)
62
După vârsta de 7 ani se perfecţionează dezvoltarea sistemului nervos: se intensifică dezvoltarea lobilor frontali şi temporali, se dezvoltă noi căi de asociaţie, se perfecţionează activitatea de cunoaştere prin dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză corticală şi a imaginaţiei. Atenţia, din pasivă, devine activă. Desăvârşirea mişcărilor se face în timp, cu preţul unui efort, uneori imens. Paralel cu înaintarea în vârstă, se perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a unor stereotipuri dinamice; în acelaşi timp cresc coordonarea şi precizia mişcărilor. Pentru înţelegerea biomecanicii articulare este necesar să trecem în revistă câteva noţiuni referitoare la mişcarea în sine, dar şi la forţele aplicate asupra corpului. 5.1. Cinematica Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică. Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional, următoarele elemente de bază: poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea; direcţia de mişcare; sensul de mişcare; timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia). Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare observată în spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un anumit sistem de referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nuşi modifică acest raport, pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu. Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de cele trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume: pe orizontală, înainte şi înapoi; pe verticală, în sus şi în jos; lateral, la dreapta şi la stânga; Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi: rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă; curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă. Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară. Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât toate punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea de măsură a mişcării lineare este metrul (m). Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct al acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele corpului se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează. Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se realizează mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec, km/h etc).
63
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit de obicei prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza. Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ timp); este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în m/sec2. În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau variată. Tabelul 1.
5.2. Kinetica Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului. Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o direcţie de acţiune şi un punct de aplicare. Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni (N). Forţele de acţiune şi de reacţiune Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice, determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează. Forţele de acţiune Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri: de compresiune, de încovoiere, de torsiune, de forfecare şi de tracţiune. Forţele de compresiune Forţele de încovoiere Forţele de torsiune Forţele de forfecare Forţele de tracţiune Forţele de reacţiune Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens contrar cu forţa de acţiune.
64
CURS XII Legile fizice ale mişcării. Unităţi de măsură. Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat din analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul englez Newton. Legea inerţiei – prima lege a mişcării. Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Această tendinţă a corpului se numeşte inerţie. Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus inerţia de repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare inerţia de mişcare câştigată. Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare. În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea. Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de aplicare. Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei. Atunci când o forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei. Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulei paralelogramului”, acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR). De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din punctual de aplicare al forţelor. (fig.2.)
FR
F1
Figura 2. Paralelogramul forţelor
F 2
În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii: Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în sensul forţei; de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei suficient de puternice (fig.3.). F
Figura 3.
65
Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens, într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor individuale (fig.4.) F3
F1
Figura 4. F2
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.5.) Figura 5. F1
F3
F2
Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.6.) Figura 6. F1
F2
Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul său gravitaţional, asupra unui corp. Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia gravitaţională care acţionează asupra acestuia. G = mxg în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2. Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ legea gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula: F = m1 x m2 / r2 66
În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2). Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al corpului la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului faţă de o axă a mişcării). Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul inerţiei scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare. Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se proiectează în interiorul bazei de susţinere. În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C 7 – anterior faţă de vertebrele toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare – vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei talocrurale – mijlocul bazei de susţinere. Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect. La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia călcâielor. Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de susţinere (fig.7.) α
Figura 7. Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent. Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine în contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre corpuri. Din cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea acestuia. Pentru a-l menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai mare decât forţa de frecare. Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune.(μ) Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcarea/forţa de frecare. Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării. Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia, apare acceleraţia. Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului, conform legii acceleraţiei. (momentul (G) reprezintă cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat G = m x v; în care m = masa şi v = velocitatea). F = ∆G/∆t = mx∆v/∆t = m x a Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei F = m x a, se poate deduce acceleraţia: a = F/m.
67
producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte se produce deceleraţia. Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea – este egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea. Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se consideră interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare. Interacţiunea celor două corpuri poate fi comună un corp se sprijină pe altul în câmp gravitaţional sau mai puţin comună corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de gravitaţie.
68
CURS XIII Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia musculară. Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară. Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuromusculoosteoarticular. Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale mediului de deplasare. Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în sens invers acestora din urmă. . Forţele interioare ale locomoţiei Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteoarticular şi sistemului muscular. Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică care se manifestă ca nişte forţe. În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică. Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări este următoarea: impulsul nervos; contracţia musculară; pârghia osoasă; mobilitatea articulară. Impulsul nervos Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie. Acesta este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul extern, de a realiza relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos somatic este conştientă, voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică). Căile descendente Căile descendente sau motorii cuprind: un centru cortical care elaborează influxul nervos; o succesiune de neuroni interconectaţi; dintre aceştia, unul este neuronul motor central din scoarţa cerebrală de unde porneşte calea efectorie; altul este neuronul motor periferic care poate fi localizat în trunchiul cerebral sau în măduva spinării; plăcile neuromotorii, la nivelul cărora influxul nervos este transformat în incitaţie motorie producătoare de mişcare. Căile motorii sunt de două categorii: 69
1. căi ale motricităţii voluntare; 2. căi ale motricităţii automate sau extrapiramidale Neuronul motor periferic este supus influenţelor centrilor superiori, astfel: prin control direct este influenţat neuronul motor alfa; prin control indirect este influenţat neuronul motor gamma, care prin intermediul buclei gamma întreţine starea de excitabilitate a motoneuronului alfa. Căile motricităţii voluntare Căile motricităţii voluntare conţin numai doi neuroni: central şi periferic. În funcţie de localizarea neuronului motor periferic, acestea sunt: calea motricităţii voluntare pentru musculatura gâtului, trunchiului şi membrelor; calea motricităţii voluntare pentru musculatura capului şi a unor părţi ale muşchilor gâtului. Neuronii motori centrali sunt reprezentaţi, în proporţie de 40%, de celulele piramidale gigante Betz din aria motorie principală 4, de neuronii din pătura piramidală internă a ariilor 6, 10, 45, şi 46 ale lobului frontal, dar şi din neuroni din pătura piramidală internă a lobilor occipital şi parietal. Neuronii motori periferici sunt situaţi în cornul anterior al măduvei spinării. Axonii acestora, prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal ajung la muşchii striaţi. Neuronii somatomotori α şi β sunt situaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se termină în plăcile motorii ale muşchilor striaţi. Aceşti neuroni primesc aferente din fasciculul piramidal, din fasciculele extrapiramidale şi de la ganglionii spinali. Neuronii γ sunt aşezaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se termină în plăcile motorii ale porţiunilor contractile ale fusurilor neuromusculare. Primesc aferenţe de la fasciculele extrapiramidale (mai ales reticulospinale) şi de la ganglionii bazali. Căile motricităţii automate Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj sau de control al mişcării care asigură execuţia precisă, armonioasă a mişcării comandate voluntar. Pentru realizarea acestui scop, sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular, a automatismului muscular şi a reflexelor somatice. Tonusul muscular este de origine reflexă şi are rolul de a pune la dispoziţia organismului, în cele mai bune condiţii, o modalitate de expresie somatică precisă şi eficace. Tonusul muscular asigură statica de ansamblu a corpului şi adaptează în permanenţă poziţia corpului în funcţie de activitatea motorie comandată. Acesta susţine în permanenţă acţiunea în diferitele sale faze de execuţie, adică în fazele de stabilizare, de desfăşurare şi de menţinere a atitudinii finale. Aşadar, există trei categorii de tonus muscular, strâns împletite în cursul executării unei activităţi: tonusul de fond, tonusul de execuţie şi tonusul postural. Originea căilor extrapiramidale este reprezentată de cortexul cerebral, care prin conexiunile sale descendente, face legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale înlănţuite şi a căror activitate se reflectă înapoi asupra scoarţei cerebrale sau asupra
70
neuronilor motori periferici. Zonele corticale de origine a căilor extrapiramidale sunt diseminate pe suprafeţe mari ale scoarţei cerebrale, la nivelul tuturor lobilor. Centrii de releu subcortical sunt reprezentaţi de următoarele structuri: ● nucleii punţii şi, în continuarea acestora, cerebelul; ● corpii striaţi; ● nucleii subtalamici; ● substanţa neagră; ● nucleul roşu; ● formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral; ● nucleii lamei tectale; ● nucleii vestibulari; ● oliva bulbară. De la nucleii de releu, impulsurile sunt redistribuite pentru închiderea circuitelor de control atât la neuronul motor central, cât şi la cel periferic. Contracţia musculară A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică la impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară. Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este definit ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi care, îi conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Actul reflex care menţine tonusul muscular se numeşte reflex de întindere (vezi bucla gamma). Tonusul muscular este influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii endocrini; bărbaţii au muşchi mai tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali masculini. Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a impulsurilor nervoase motorii. Unitatea motorie Prin unitatea motorie se înţelege ansamblul format de un motoneuron alfa din cornul anterior al măduvei spinării împreună cu fibrele musculare pe care le inervează. Muşchiul striat funcţionează prin jocul coordonat al unităţilor motorii. Calităţile caracteristice contracţiei musculare Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare. Forţa musculară Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se contractă, şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al acestuia. Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor musculare ale unui muşchi şi lungimea acestora. Sincronizarea acţiunilor musculare La executarea unei mişcări participă următoarele grupe musculare: muşchi agonişti; muşchi antagonişti; muşchi sinergici; muşchi fixatori; muşchi neutralizatori. 71
Gruparea funcţională periarticulară a muşchilor Muşchii din jurul unei articulaţii sunt aşezaţi în grupe funcţionale. Cuplul de forţe. Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase, dar în direcţii opuse. Lanţurile musculare Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular. Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă, formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente. Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară Pârghia osoasă A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică. În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe seama deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe. Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o greutate mai mare, aplicând o forţă mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe: forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R. forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F. În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în: pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF. pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF. pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR. Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei, respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două forţe faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale. F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei d2 = braţul forţei. Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci: h2/h1 = d1/d2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F. Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal, afirmaţie valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia: F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar.
72
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil = cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă: punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării; forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat; forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care realizează mişcarea. Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia atlantooccipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I: (fig.10.) S corespunde articulaţiei atlantooccipitale; R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte; F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte. Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe vârful degetelor (fig. 11.): S corespunde capetelor metatarsienelor; R este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia talocrurală; F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu. Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză, permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps brahial (fig. 12.). S corespunde articulaţiei cotului; F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului; R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii. Descompunerea forţelor musculare Forţa dezvoltată de un muşchi aflat în contracţie nu realizează numai mobilizarea pârghiilor osoase. Prin tonusul sau prin contracţia voluntară, muşchii care traversează o articulaţie reprezintă, după cum am mai amintit, unul din principalele mijloace de menţinere în contact a suprafeţeler articulare. Conform paralelogramului forţelor, forţa musculară se descompune în două componente: componenta tangenţială, care tinde să mişte segmentul; componenta articulară, care se transmite articulaţiei, ca o forţă compresivă („os pe os”) participă, alături de capsulă şi ligamente, la menţinerea în contact a suprafeţelor articulare. Momentul muşchiului Raportul dintre muşchi şi pârghia acestuia variază în funcţie de faza mişcării. În diferitele momente ale acţiunii, muşchiul poate sau nu să fie perpendicular pe pârghia pe care acţionează. Faza în care incidenţa perpendiculară îi permite un maximum de acţiune a fost denumită de Debrièrre momentul muşchiului. Momentul forţei se poate calcula conform formulei: Tq = F x d 73
În care F = forţa musculară (N) D = braţul momentului (m) Braţul momentului este reprezentat de distanţa perpendiculară dintre axa de mişcare şi vectorul forţei Scripeţii Scripeţii fac parte ca şi pârghiile din categoria maşinilor simple utilizate la om, fie pentru amplificarea unei forţe, fie pentru a o face mai comod de aplicat. Scripeţii nu determină amplificarea forţei active, dar permit o serie de aranjamente pentru aplicarea forţei în direcţii diferite, în funcţie de necesităţi. Spre deosebire de pârghii, scripeţii oferă posibilitatea unei mişcări de rotaţie continuă. Scripetele este alcătuit dintr-o roată cu un şanţ pe circumferinţă, mobilă, în jurul axului care trece prin centrul acesteia. Axul este montat pe o furcă prevăzută cu un cârlig. Prin şanţul scripetului trece un cablu. Planul înclinat Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forţei de greutate a corpului sau a unui segment (G) în două componente: greutatea tangenţială (Gt), paralelă cu planul înclinat; greutatea normală (Gn), perpendiculară pe plan. În timpul efectuării mişcării este necesară numai învingerea componentei tangenţiale a greutăţii Mobilitatea articulară Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi participarea obligatorie a articulaţiilor. Articulaţiile reprezintă locul unde structurile de rezistenţă, reprezentate de oase, asigură mişcarea uneia din componentele acesteia faţă de cealaltă. Structura anatomică a articulaţiilor permite transmiterea tracţiunilor, stabilitatea lanţului cinematic şi diminuarea frecării. Mobilitatea articulară trebuie considerată un factor activ care participă la realizarea mişcărilor. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de mişcare. Cupluri şi lanţuri cinematice Cupluri cinematice. Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele helicoidale sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de exemplu, antebraţ-mână). Lanţuri cinematice. Cuplurile cinematice se leagă între ele, realizând lanţuri cinematice (articulare). La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci, mai multe articulaţii (cupluri cinematice). Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise. Gradele de libertate şi axele de mişcare
74
În biomecanică, prin grad de libertate se înţelege planul în care se desfăşoară o anumită mişcare. În funcţie de numărul gradelor de libertate, articulaţiile sinoviale se clasifică în: articulaţii cu 1 grad de libertate articulaţii cu 2 grade de libertate articulaţii cu 3 grade de libertate Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor În cadrul aparatului locomotor, articulaţia are două funcţii principale: asigură stabilitatea şi mobilitatea segmentelor. Stabilitatea este importantă la toate articulaţiile, dar reprezintă o condiţie majoră pentru cele ale membrului inferior, care asigură ortostatismul şi mersul. Stabilitatea unei articulaţii depinde de mai mulţi factori, din care amintim: forma capetelor osoase articulare, capsula şi ligamentele acesteia, musculatura periarticulară, lichidul sinovial şi presiunea atmosferică. Mobilitatea articulară intră în discuţie mai ales la articulaţiile sinoviale. Această funcţie este dependentă de cel puţin trei structuri capsula articulară, sinoviala şi lichidul sinovial.
75
CURS XIV Forţele exterioare ale locomoţiei. Clasificarea mişcărilor în locomoţie. Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea. Deprinderile motrice complexe Forţele exterioare ale locomoţiei Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să învingă forţele exterioare. Forţele exterioare ale locomoţiei sunt: forţa gravitaţională; greutatea corpului şi a segmentelor acestuia; presiunea atmosferică; rezistenţa mediului; inerţia; forţele de acceleraţie; forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin; forţele de frecare; rezistenţe exterioare diverse. În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind prezente în alte capitole anterioare. Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului, greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al segmentului. Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare). La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această lege. Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare. Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste 20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2. Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a suprafeţelor articulare.
76
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale. Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz sau lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului. Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a corpului. Rezistenţa fluidă se calculează după formula: R = K x S x V2 x sinα în care R = rezistenţa fluidului (Kg) K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea mediului. S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată în raport cu axa de progresie. V = viteza (m/sec) Sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală. Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a unghiului de atac (α). Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor orizontale de sprijin ale corpului. Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii: verticală, transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin a mersului şi în alergare. Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea acceleraţiei centrului de greutate al acestuia. Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică. Rs = G s În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (G s) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi). Rd = G s + F i Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică va fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre baza de susţinere. Rd = G s - F i Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul. Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul de frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în contact. F = G xK
77
Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate. Clasificarea mişcărilor în locomoţie Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după mai multe criterii. Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple, necondiţionate, de apărare şi orientare. 1. În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate, denumite reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se perfecţionează, putându-se distinge două tipuri de mişcări.: Mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi necesară o condiţionare aferentă. Mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate de un excitant provenit din mediul exterior. 2. Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste, antagoniste, sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului intervenţiei, al intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus următoarea clasificare a mişcărilor. Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare. Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă. Mişcări balistice – aruncările, lovirile. Mişcări de oscilaţie – pendulările. 3. În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi: Rectilinii. Curbilinii. Rotatorii. 4. Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută mişcarea, mişcările pot fi: Flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută în plan sagital; Abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în plan frontal; Rotaţie internă- rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de mişcare fiind transversal. 5. În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri. Mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul nu participă activ, nu îşi contractă muşchii. Mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor grupe musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a grupelor musculare examinate.
78
În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.
Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea. Deprinderile motrice complexe Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. Vă prezentăm două dintre acestea. „Calităţile motrice sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi biochimice asemănătoare” (Demeter). „Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe care un subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”. Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii: Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea. Calităţile motrice prezintă două componente: genetică, referitoare la caracterele înnăscute; dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu. Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice, a organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.” (10). Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a rezista la oboseală. Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze. I Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-1/7 din întreaga musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea anaerobă, dar şi de rezistenţa generală. Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume: rezistenţa musculară aerobă dinamică; rezistenţa musculară aerobă statică; rezistenţa musculară anaerobă dinamică; rezistenţa musculară anaerobă statică. II Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2/3 din grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de rezistenţă generală se referă la posibilităţile aerobe ale subiectului. Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul constant al efortului, cât mai mult timp posibil. Forţa
79
Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă, datorită contracţiilor musculare. Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu, lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de rezistenţa care trebuie învinsă. Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp. Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite. 1. Masa musculară implicată. Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe musculare. Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice. 2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri. Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu, deplasarea unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi) Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic, ci doar cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare. Viteza Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie fiind minim pentru condiţiile date. Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de condiţiile impuse. Greaţie mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii de a dezvolta forţa (Frey). Forme de manifestare a vitezei După Frey viteza este de doua tipuri: - viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice asemănătoare; - viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult sau mai puţin stereotipe. Demeter consideră că formele de manifestare a vitezei sunt: - viteza de reacţie - viteza de eecuţie - viteza de repetiţie - viteza de angrenare Capacitatăţile de coordonare Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrice complexă care are la bază corelaţia dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei mişcări. Îmbracă două forme. Coordonare generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite domenii al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive. Capaciatea de coordoare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în cadrul elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat. 80
Factori care condiţionează capacităţile de coordonare Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori: - tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale; - coordoanrea intra- şi intermusculară; - starea funcţională a receptorilor; - alţi factori. Supleţea aparatului locomotor Supleţea+mobilitatea=flexibilitatea este„capacitatea unui subiect de a putea executa mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii” (Weineck) Supleţea se referă la două componenteale aparatului locomotor: - articulaţiile- supleţea sau mobilitatea articulară; - muşchii, tendoanele, ligamentele, din punct de vedere al capacităţii de întindere al acestora. Formele supleţei În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două forme de supleţe: generală şi specifică. Supleţea generală se refră la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului: scapulohumeerală, coxofemuralăşi cele ale coloanei vertebrale. Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte a)Supleţea activă; b)Supleţea pasivă; c)Supleţea mixtă. Factorii care influenţează supleţea articulară Tipul articulaţiei. Masa musculară. Hipertrofia musculară Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare Capacitatea de întindere musculară Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar Vârsta şi sexul Starea de încălzire a aparatului locomotor Oboseala Ritmul circadian
81
