1. Obiectul de studiu al doctrinelor economice. Doctrinele economice de baza si reprezentantii lor. Disciplina DE are ca obiect de studiu analiza curentelor economice in calitate de teorii care au fost sustinute, promovate si reflectate in cadrul unui sau altui tip de politica economica. In perioadele zespective aceste teorii au orientat dezvoltarea economica la nivelul unei intreprinderi, ramuri, economii nationale sau la nivelul sistemului ec. International. Principiile de baza ale studierii DE: - obiectivitatea cunoasterii stiintifice - originii , continutului, evolutiei si al functiilor sociale a TE Doctrinele economice au aparut mai tirziu ca gindirea economica. Studierea DE are ca scop cunoasterea legaturilor dintre continutul teoretic si esenta practica a politicilor ec. Promovate de catre state in diferite perioade ale dezvoltarii societatii. Doctrinele Economice de baza: - Mercantelista (Jean Bodin, Antoine d‟Monchrestien, Jean Baptiste Colbert, Thomas Mun, Whiliam Petty, Antonio Sena) - Fiziocrata (Fr. Quesnay) - Liberalismul economic clasic (Adam Smith, D. Ricardo, J.B.Say, John Stuart Mill ) - Nationalismului economic (Fredrich List) - Socialista (Karl Marx, Saint Simon, Ch. Fourier si P.J.Proudhon) - Marginalismului (K.Menger, Bohm-Bawerk, L.Wallras si A.Marshall) - Keynesismul (John Maynard Kaynes) - Neoliberalism (W. Eucken, L. Erkard, M.Friedman si F.von Hayek) 2). Doctrina elitei în operele lui Platon și Aristotel. Doctrina justiției sociale a Sf. Toma D’Aquino. Platon și Aristotel, numiți ”titani ai gîndirii” și-au exprimat ideile cu privire la viața economică în contextul preocupării lor pentru edificarea unei societăți ideale, în care rolul decisiv urma să-i aparțină elitei, reprezentată în cea mai mare parte, de aristocrația funciară. Xenofon, Platon și Aristotel, considerați și primii economiști, au condamnat îmbogățirea, deși doar în măsura în care aceasta îl făcea pe om un sclav al bunurilor materiale și îl împingea spre degradare spirituală. Platon – autorul ”Elitei”, al cetății ideale și al nemuririi sufletului, ajunge la convingerea că democrația nu-i forma cea mai reușită de cîrmuire a statului. Astfel Platon purcede la elaborarea modelului unui stat ideal, condus de o elită spirituală. Platon susține că parealel cu lumea materială mai există și o lume invizibilă, cea a ideilor, a spiritului. Omul aparține ambelor lumi, avînd un corp fizic perisabil și un suflet imaterial etern. Platon considera că viața socială a omului se cuvine să fie organizată în a șa fel, încît el să aibă toate condițiile necesare purificării sufletului pentru ca, atunci cînd se va elibera de trup, să atingă starea de fericire eternă. În opinia lui Platon omul se poate pregăti cu succes pentru viața eternă doar trăind într-un stat ideal, organizat în conformitate cu cele 4 virtuți: înțelepciunea, curajul, cumpătarea și spiritul justiției. Aristotel formulează vestita teorie a sterilității schimbului, care susține că, în procesul schimbului de mărfuri, mărimea avuției nu poate spori. Aristotel justifică sclavia, calificînd-o drept o instituție eternă și universală, aceasta fiind o consecință a acțiunii legii dominației și supunerii, proprii atît naturii, cît și societății. Întrucît legea supunerii și dominației este o lege universală, acțiunea ei se răsfrînge și asupra relațiilor dintre țări. Doctrina justiției sociale a Sf. Toma D’Aquino. Toma D’Aquino admite existența proprietății private , aceasta permițîndu-i fiecărui om să trăiască în conformitate cu standardul de viață propriu păturii sociale din care face parte. Proprietatea privată se potrivește mai bine naturii omului. El spunea că în cazul proprietății private : a) bunurile sunt mai bine administrate; b) ordinea e mai perfectă; c) pacea este mai bine asigurată. Teoria prețului just, salariului just și profitului just Preocupat de constituirea unei societăți ce-ar asigura justiția socială, Toma d‟Aquino s-a lansat în căutarea unui preț just, a unui salariu just și a unui profit just, însă a eșuat. Potrivit opiniei lui Toma d‟Aquino: -Prețul just este un preț bazat pe cheltuielile de producție ale producătorului și un venit menit să asigure acestuia o existență conform rangului social ce-i corespunde. Deoarece un asemenea preț nu se poate forma pe piață el trebuie asigurat de către stat după reguli menite sa păstreze privilegiile aferente. Prețul just există atunci cînd mărimea lui se stabilește în funcție de: a) cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă b) situația socială și materială a producătorului Numai în cazul dat el poate asigura producătorului o existență corespunzătoare locului său în ierarhia socială. Cu alte cuvinte prețul just urma să acopere cheltuielile făcute de producător, precum și un venit, mărimea căruia trebuia să fie diferită, în funcție de rangul social al producătorului. 3). Mercantilismul ca teorie și politică economică. Paticularitățile naționale ale mercantilismului Mercantilismul ca teorie și politică economică apare în perioada in care lumea meșteșugărească este înlocuită cu o lume comercială, iar principatele slabe și fărîmițate se transformă în state puternice și unificate. Această perioadă coincide cu o creștere fără precedent a cererii de bani. Concomitent au loc marile descoperiri geografice : descoperirea Americii (1492), ceea ce provoacă un flux sporit de metale prețioase, care sosesc în Europa. În același timp slăbește influența bisericii creștine dînd loc unei dezvoltări vertiginoase a diverse științe (fizica, chimia, biologia). În interiorul bisericii se produc reforme radicale. Particularitățile naționale ale mercantilismului 1.Mercantilismul spaniol (bullionist timpuriu)– îmbogățirea prin atragerea metalelor prețioase. Doctrina mercantilistă apare pentru prima dată în Spania. Potrivit mercantilismului spaniol principala formă de bogăție este aurul și argintul, iar sursa de îmbogățire erau minele de aur și argint descoperite în ”lumea nouă”. În scopul menținerii stocului de aur și argint, se interzicea scoaterea banilor din țară, sub amenințarea cu moartea. Specificul mercantilismului bullionist consta în promovarea unei politici de atragere și menținereîn țară a unei cantități cît mai importante de metale prețioase. În relitate însă ideea de sporire a cantității de aur și argint din țară, fără o activitate avansată de producere a bunurilor materiale, este una falsă. 2.Mercantilismul industrial francez – îmbogățirea prin crearea manufacturilor Spre deosebire de mercantiliștii spanioli, francezii își dădeau seama de greșeala acestora și nu se preocupau numai de de crearea stocurilor de metale prețioase, ci investeau în crearea de noi manufacturi, care urmau să-și exporte marfa în exteriorul țării. Promotorul și inițiatorul acestei idei a fost inistrul de finanțe – Jean Baptiste Colbert – perioada numindu-se ”Colbertism”. Grație acestei politici franța și-a dublat veniturile în bugetul statului. 3.Mercantilismul comercial englez – îmbogățirea prin comerțul exterior. Este cea mai avansată formă de mercantilism. Grija a fost aceea de a asigura pe termen lung un sold activ al balantei globale, calea era aceea a unui export masiv de
produse fabricate si importand minimul necesar consumului national. 4).Concepțiile de bază ale fiziocraților. ”Tabloul economic al lui Fr. Quesnay Premisele apariției și doctrinele liberalismului economic. Cuvîntul ”fiziocrație” provine de la latinul ”fizio”– natură, și ”cratos” – putere. Apare și se dezvoltă în a doua jumătate a sec. XVIII, pronunțîndu-se în Europa Occidentală, mai ales în Anglia și Franța. Premisele apariției a)Instaurarea cultului rațiunii b)Zeificarea naturii și instaurarea ordinii naturale c)Apariția unei clase sociale formată din comercianți Tabloul economic (1758) Este prima reprezentare a circuitului microeconomic. Societatea este divizată în trei clase, Quesnay examinînd această divizare din punct de vedere economic, și anume, în funcție de participarea diferitor pături sociale la crearea și repartizarea produsului net: 1.Clasa productivă formată din fermieri și muncitori agricoli care crează produsul net. 2.Clasa proprietarilor din care făceau parte proprietarii de pămînt, regele și clerul, și care trăiau din produsul net însușit sub forma de rentă funciară sau impozit. 3.Clasa sterilă compusă din toate celelalte pături sociale, cum sînt : negustorii, meseriașii, proprietarii manufacturilor, medicii,profesorii, care nici nu creau și nici nu însușeau produsul net, ci doar îl transformau. Această clasă cuprindea toate activitățile în afară de cea agricolă. 5). Ideile principale ale liberalilor clasici 1)Libertatea economică înțeleasă nu doar ca independență a individului în desfășurarea procesului de producție, dar și ca libertate de a concura cu ceilalți agenți economici. 2)Homo economicus figura centrală a vieții economice (individ rațional ghidat de dorința de ase îmbogăți, fapt ce în ultima instanță duce la îmbogățirea întregii națiuni).amestec din partea statului. 3)La temelia edificiului teoretic al liberalilor clasici se află teoria valoare-muncă, prin care se explică conținutul și nivelul prețurilor, dar și mecanismul formării și repartiției veniturilor din societate. 4) Economia este capabilă să se autoregleze în mod automat, să ajungă cu de la sine putere la o stare de echilibru, fără un amestec din partea statului. 5)Repartizarea veniturilor în funcție de apartenența individului la una din cele trei clase sociale: muncitorii, capitaliștii,proprietarii funciari. 6)Liberul schimb bazat pe avantajele specializării internaționale, contribuie la îmbogățirea tuturor națiunilor. 7) Forța motrice a dezvoltării economice este profitul. 6). Sistemul economic al lui Adam Smith. Adam Smith – creatorul științei economice (1723-1790) Avuția națiunilor” (1776) considerată drept Biblia liberalismului. Adam Smith își propune de la bun început să studieze natura și izvorul bogăției, precum și factorii care contribuie la sporirea ei. În cazul dat este vorba despre sporirea avuției națiunii. El afirmă că bogăția unei națiuni se compune din totalitatea bunurilor necesare vieții, pe care națiunea le posedă la momentul dat, iar izvorul ei este munca. În opinia sa factorii principali care contribuie la sporirea bogăției sunt : Creșterea numărului de muncitori ocupați în sfera productivă. Creșterea productivității muncii în aceeași sferă prin diviziunea muncii. Diviziunea muncii asigură: 1) creșterea îndemînarii 2)economisirea timpului 3)inventarea unor noi mașini și unelte. Principiile Smithiene : 1)Homo economicus-indivizii care se străduie să maximizeze bunăstarea materială cu minim de efort.Posedă așa calități ca raționalism, egoismul,setea de libertate,setea de îmbogățire,spiritulde concurență. 2)Mîna invizibilă-mîna creatorului suprem ghidează întreprinzătorii în direcția menținerii ordinii naturale.Astfel piața se autoreglează,iar interesul egoist al individuluis e armonizează cu interesul interesul general al societații. 3)Nonintervențonismul-statul îndeplinește doar funcția de apărare națională,apărarea concurenței,justiția și finanțarea unor activități.Teoria specializării internaționale/teoria avantajelor absolute-fiecare țară urmează să se specializeze în domeniile în care posedă din abundență anumiți factori de producție și care permite acesteia să producă și să exporte mărfuri cu cele mai mici cheltuieli de muncă și capital. 7). Ideile economice optimiste ale lui J.B.Say și Frederic Bastiat Jean Baptiste Say a introdus în teoria economică conceptul de întreprinzător.El considera căîntreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic, deosebindu-se de ceilalți agenți economici prin faptul că anume el este organizatorul procesului de producție,el procură factorii de producție și-i combină în scopul obținerii produselor pe care apoi le vinde pe piață și capătă un profit.Say a elaborat și teoria factorilor de producție-potrivit căreia pămîntul (natura) este temelia venitului obținut sub formă de rentă,munca fiind baza salariului,iar capitalul -a profitului.El consideră că profitul este o formă de salariu,pe care întreprinzătorul îl obține pentru munca sa de organizare și gestionare a afacerilor.Legea lui Say (legea debușeelor) în condițiile economiei de piață,crizele generale de supraproducție sunt imposibile,pot avea loc doar anumite dezechilibre parțiale și temporare.Argumentul fiind că cînd un individ produce o marfă,el o face cu scopul de a obține în locul acesteia o altă marfă-oferta își creează propria sa cerere(tot ce se produce se realizează). Oferta totală este întotdeaunaegală cu cererea totală,sunt posibile doar unele nepotriviri parțiale și întîmplătoare,cauzate de recolte proaste,de apariția unor produse noi.Însă toate aceste nepotriviri sunt trecătoare și se rezolvă de la sine,în mod automat.Say explică că creșterea ofertei determină sporirea automată,și în aceeași măsură,a cererii,fapt ce conduce la stabilirea echilibrului economic și menținerii lui în permanență prin mecanismele pieței.În circuitul economic,potrivit legii debușeelor,banii sunt neutri,ei nu joacă nici un rol activ în mecanismele economice. Claude Frederic Bastiat a elaborat legea armoniei universale.Potrivit căreia odată cu dezvoltarea producției materiale și creșterea capitalului,are loc un proces de diminuare a profiturilor și de mărire a salariilor,în rezultatulcăruia este înlăturată exploatarea,iar între clasele sociale se instaurează solidaritatea și armonia.
8). Ideile economice ale liberalilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus. Pesimismul acestor liberali britanici pornea de la faptul că ei au trăit în perioada revoluției industriale, adică într-o epocă cu mari transformări economice și sociale, cînd ieșea deja la suprafață și un șir de trăituri negative ale mașinismului și ideilor liberale, cum ar fi adîncirea diferențierii sociale, îmbogățirea excesivă a unora și sărăcia și mizeria majorității populației, șomajul și crizele economice. D. Ricardo începe Principiile sale cu capitolul ”Despre valoare”, așezînd teoria valoare-muncă la temelia întregului său sistem de gîndire. El demonstrează că în toate epocile, la temelia valorii, se află munca, iar mărimea valorii este determinată atît de cheltuielile de muncă vie, cît și de muncă încorporată în mijloacele de producție. Thomas Malthus este cel mai pesimist ”smithian”. El a fost primul cercetător care a sesizat importanța economică a caracterului relativ limitat al resurselor economice și a dezechilibrului dintre acestea și numărul populației. Malthus considera că procesul de creștere a bogăției națiunii este însoțit de îmbogățirea unora, dar și de crearea sărăciei și a mizeriei majorității populației. 9). Conținutul și importanța doctrinei protecționismului economic a lui Friedrich List Patria doctrinei naţionalismului şi protecţionismului economic,, doctrină diametral opusă liberalismului clasic, este Germania. În timp ce englezii și francezii înclină mai mult spre individualism, nemții dau prioritate colectivismului. Părintele acestei doctrine este considerat Friedrich List. List respinge de asemenea conceptul că ”viaţa economică este supusă unei ordini naturale”, afirmînd că dimpotrivă, „anume intervenţia activă a statului este factorul principal al modernizării şi dezvoltării societăţii. Astfel, în modelul listian „homo economicus” este înlocuit cu „statul”. List la fel afirmă că „obiectul de studiu al stiintei economice nu este homo economicus ci Natiunea si Economia Nationala. El el spune că interesele unei națiuni sunt superioare intereselor indivizilor, ale claselor sociale și ale grupurilor care o compun. Părintele doctrinei economiei naționale și al protecționismului vamal-Friedrich List. El consideră că intervenția activă a statului este factorul principal al modernizării și dezvoltării societății. Obiectul de studiu al științ ei economice trebuie să nu fie individul (homoeconomicus),ci naţiunea (economia națională). O națiune trece prin 5 faze de dezvoltare: –faza sălbatică, -faza pastorală, -faza agrară, -faza agroindustrială, -faza agroindustială-comercială. În primele faze,trecerea de la una laalta se face de la sine,pe cale evolutivă.Trecerea de la starea agrară la cea agroindustrială se face doar cu ajutorul statului,prin promovarea unei politici protecționiste,în special,prin stabilirea de taxe vamale la importul mărfurilor industriale străine. Obiectivul principal al protecționismului listian-dezvoltarea industriei. Presupune apărarea temporară, parțială sau totală a anumitor domenii din țară de concurența străină. Forme ale ale protecționismului: tarifar(vamal), monetar și administrativ. Particularități ale protecționismului: 1)caracter selectiv-aplicat doar la produsele industriale. 2)temporar-aplicat pînă în momentul cînd țara își creează o industrie competitivă. 3)Educativ are misiunea de a educa cetățenii germani în spiritul pariotismului. Potrivit lui List nu toate țările pot deveni dezvoltate, doar acele națiuni care dispun de anumite condiții naturale: –clima moderată, -teritoriu întins,să dispună de resurse naturale variate, -populație numeroasă, -nivel înalt de cultură și civilizație politică. Potrivit lui List oamenii trebuie să deie dovadă și de un însemnat efort patriotic și chiar spirit de sacrificiu.Căci, dacă indivizii vor tinde să-și satisfacă necesitățile doar cu mărfuri de import,economia țării nu va prospera niciodată.De aceea consumatorii ar trebui să prefere mărfurile germane,chiar dacă acestea sunt mai scumpe și de o calitate mai proastă decît cele străine. Deci protecționismul nu este nicidecum un cîștig în sine,un prilej de satisfacție. Protecționismul constituie prețul sacrificiului plătit benevol de o națiune care dorește să devină puternică și bogată. 10). Caracteristicile protecționismului nord-american În secolul al XIX-lea, nu numai Germania, dar și SUA, și Japonia au promovat politica celui mai dur și categoric protecționism. Pe atunci promovarea unei politici protecționiste de către SUA era pe deplin justificată, deoarece țara se confrunta cu aceleași probleme economice ca și Germaniaaa: fiind compusă dintr-o mulțime de state, izolate între ele, procesul de centralizare și formare a națiunii americane decurgea destul de anevoios. Tînăra industrie americană nu era încă în stare să țină piept concurenței din partea mărfurilor engleze. Astfel, americanii, au întreprins un șir de măsuri de apărare a pieței interne, și în anul 1828, Congresul SUA adoptă un tarif vamal protecționist. Acest fapt a stimulat și cercetările științifice în acest domeniu. Cei mai de seamă adepți ai protecționismului american au fost: Alexander Hamilton; Henry C. Carey; Simon N. Patten. Protecționismul american, ca și cel german, are în centrul preocupărilor sale apărarea intereselor economice naționale și critica liberului schimb. Henry C. Carey spunea că ideea autorilor englezi cu privire la diviziunea internațională a muncii avea drept scop, divizarea țărilor în agrare și industriale, monopolizarea producției industriale de o singură țară sau un grup restrîns de țări. El considera că teoria liberului--schimb nu este altceva decît un instrument de dominare a lumii de către Marea Britanie. El era adeptul (fondatorul) teoriei armoniei intereselor economice,adică al unei societăți productive complexe,în care sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei,atît industria,cît și agricultura.Considerînd că obiectivul fiecărei națiuni trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a economiei,Carey susține că statul urmează să promoveze o politică protecționistă permanentă. Totodată acestă politică urma să fie aplicată nu numai la produsele industriale,ci și la produsele agricole-condiția cheiea menținerii armoniei intereselor în societate. Simon Patten este autorul lucrării Bazele economice ale protecționismului,în care a sistematizat și completat contribuțiile în materie ale lui F.List,H.C.Carey. Obiectivul politicii economice a fiecărei țări trebuie să îl constituie realizarea unui puternic complex economic național,în măsură să asigure dezvoltarea forțelor de producție și un nivel de trai ridicat al populației. Pe termen lung,aceste obiective puteau fi atinse numai print-o politică comercială protecționistă,care să îmbine taxele vamale ridicate cu barierele netarifare. 11). Evoluția ideilor socialiste. Caracteristica generală a doctrinei economice socialiste. Socialismul utopic și mic burghez. Socialismul mic-burghez Este un socialism al micilor producători, care, pe de o parte, sufereau din urma marelui capital, iar pe de alta – beneficiau și de serviciile muncii salariate. Simonde de Sismondi și Pierre Joseph Proudhon au criticat viciile societății capitaliste, și au apărat interesele micilor producători.
Caracteristica generală a doctrinei economice socialiste. Socialismul utopic si mic burghez. Doctrina socialistă -a apărat interesele claselor celor mai defavorizate. În toate timpurile, oamenii au visat la o societate bazată pe principiile echității sociale și egalității în drepturi.Intențiile de a forma o societate echitabilă porneau de la imboldul de a pune capăt sărăciei și nedreptății sociale. În antichitate promotorii ideilor socialiste erau Platon și Aristotel,care au condamnat bogăția excesivă,cerînd implicarea statului pentru asigurarea echității sociale.În evul Mediu,adepții doctrinei au căutat mereu un preț just,un salariu just și un profit just. În epoca Renașterii Thomas Morus în lucrarea “Utopia” critică capitalismul în curs de apariție,și descrie modelul unei societăți ideale.Tommaso Campanella în lucrarea Cetatea Soarelui descrie o societate ideală,în care oamenii posedă toate bunurile în comun.Socialismul modern se preocupă de condamnarea proprietății private și a liberei inițiative și înlocuirea acestora cu proprietate colectivă și cu implicarea activă a statului în viața economică.Perioada de evoluție(2 secole) 1800-2010. Utopia provine din limba greacă ou-nu și topos-loc,semnificînd un loc care nu există. SOCIALISMUL UTOPIC *Autorii socialismului utopic n-au efectuat o analiză profundă a mecanismului de funcționare a economiei.Ei nu au elaborat un nou sistem teoretic: Idei comune pentru toț i socialiștii utopici-Capitalismul nu este veșnic și va fi înlocuit cu un alt tip de societate. -Proprietatea privată se află la temelia exploatăriide clasă și trebuie înlocuită cu proprietate colectivă. -Toți cetățenii sunt egali în drepturi și vor fi obligați să muncească. -Veniturile obținute în rezultatul unei munci în comun vor fi repartizate în mod egal,conform necesităților fiecăruia. -Trecerea de la capitalism la socialism se va înfăptui in mod benevol,în rezultatul propagării scrise și orale a ideilor socialiste. Henri de SaintSimon-conte francez,fondatorul socialismului utopic.Consideră că la originea tuturor relelor se află proprietatea privată care generează exploatarea omului de către om.Trecerea la o treptă superioară de dezvoltare se produce pemăsura acumulării de către oameni a cunoștințelor.Învățămîntul este forța motrice a dezvoltării societății.Charles Fourier consideră că la originea inegalităților sociale se află proprietatea industrială,care trebuie înlocuităcu proprietatea colectivă.Propunea organizarea societății în falange/falanstere,care reunește 1500-2000 persoane,care îmbină armonios munca fizică cu munca intelectuală. Robert Owen consideră că omul este bun,altruist,pozitiv de la natură.Printr-o educație științifică permanentă,omul este capabil să se autoperfecționeze și astfel să neutralizeze efectele negative ale mediului social,iar apoi să modifice și societatea în care trăiește.Propune constituirea unor cooperative de producție și consum. SOCIALISMUL MIC BURGEZ -Simonde de Sismondi propune ca obiectul științei economice să fie în mod preferențial bunăstarea populației.Neagă existența legilor obiective.Idealul lui este mica proprietate.Cere amestecul statului în viața economică pentru a proteja valorile spirituale și a preîntîmpina ruinarea micilor producători.Considera că libera concurență se află la rădăcina răului absoluta îmbogățirii unora pe seama altora.Respinge legea lui Say,arătînd iminența crizelor economice.Pierre Joseph Proudhon întemeietorul anarhismului.La început publică o broșură cu titlu “Proprietatea este un furt”. Mai tîrziu afirmă contrariul, că Proprietatea este libertate.Proprietatea este un factor al dezvoltării societății.Mica proprietate bazată pe munca personală,este temelia libertăților individului și numai ea asigură echitate socială. 12). Ideile principale ale doctrinei economice a lui K. Marx. Leninismul. Karl Marx – fondatorul doctrinei socialiste. Izvoarele gandirii marxiste: Contradictiile si conflictele crescânde între clasa muncitoare (proletariat) si capitaliști (burghezie) Operele socialistilor utopici si mic-burghezi, deja populare in Europa Operele filozofilor germani Friedrich Hegel și Ludwig Feuerbach Principalele teorii a lui Karl Marx La temelia doctrinei economice marxiste se află trei concepte : valoarea, plusvaloarea și acumularea capitalului . Socialismul marxist = teorie politică bazată pe concepţia materialistă a istoriei şi caracterizată prin luarea drept obiectiv a punerii in comun a mijloacelor de producţie şi de schimb, ca şi prin repartiţia echitabilă a bunurilor. Ea luptă pentru emanciparea muncitorilor şi ţăranilor, pentru o lume fără clase sociale şi fără oprimare. Pentru Marx, care a stabilit şi definit esenţa mişcării socialiste, socialismul implică, in final, eliminarea pieţei, a capitalului, a muncii ca marfă şi chiar a banilor. Conceptia marxista nu este cea a ordinii naturale, ci cea a ordinii sociale. Karl Marx „Capitalul”. Marx a analizat evolutia societatii capitaliste pt a indica directia necesara miscarii ei si scopul acesteia: socialismul. Conceptia sa despre productie, capital, factorii de productie a preluato de la Ricardo. La temelia DM se afla 3 concepte fundamentale : valoare, plusvaloarea, acumularea capitalului. Teoriei valorii marx i-a adus niste imbunatatiri. Valoarea-munca este un raport social intre participantii la producerea si comercializarea marfurilor. Marx a facut divizarea mai clara intre valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb. Marx a introdus in ec. politica conceptul de plus-valoare, adica valoarea ce este creata in timpul supramunca folosind munca salariatilor. Exploatarea capitalista consta in faptul ca proprietarul mijloacelor de productie insuseste diferenta dintre valoarea muncii si valoarea fortei de munca, iar salariul nu constituie decit pretul fortei de munca, si nu echivalentul muncii prestate de muncitor. El a analizzat 3 categorii de venituri (forme ale plusvalorii): salariul, profitul, renta. Acumularea capitalui porneste de la dorinta capitalistului de a obtine profit, care-l impinge sa imparta plusvaloarea in 2 : o parte o consuma, alta o acumuleaza.transformarea plusvalorii in capital este numita acumulatea capitalului. 13). Caracteristica generală a doctrinei neoclasice și principalele școlii marginaliste Doctrina marginalistă apare din necesitatea de a găsi o doctrină economică neutră, capabilă să asigure atît eficiența economică, cît și echitatea socială, dar în primul rînd, să elimine posibilitatea unui conflict armat deschis între proletariat și burghezie. Doctrina marginalistă apare odată cu formularea şi enunţarea doctrinei marxiste,afirmându-se ca un nou curent de gândire economică, cu caracter înnoitor şi cu un nou mod de abordare a problemelor economice. In 1870 au aparut 3 mari scoli: austriaca, elvetiana si de la Cambridge care au fondat doctrina neoclasica. Fondatorii sunt Jevons, A.Marshall, Leon Walras si Karl Menger.Ei au descoperit paralel si in acelasi timp asa-numitul fenomen al utilitatii marginale denumit principiul diminuarii utilitatii marginale.Savantii dati afirma ca valoarea depinde de combinarea dintre raritate si utilitate. Ea este determinata de utilitatea marginala adica de utilitatea unitatii cel mai putin utile care face obiectul unei cereri. La temelia DoctrineiNneoclasice se afla citeva directii noi de cercetare: 1. a utilitatii marginale 2. a echilibrului ec. general si partial 3. a comportamentului subiectiv al agentilor economici
Factorii care au conditionat aparitia DN: 1. trecerea de la o ec bazata pe libera concurenta la cea dominata de oligopoluri si monopoluri. 2. oferta de bunuri materiale incepe sa depaseasca cererea, comercializarea marfurilordevenind mai importanta decit producerea lor. 3. se accentueaza lupata de concurenta intre agentii economici in ceea ce priveste accesul lor la materie prima si energie 4. se accentueaza conflictul dintre muncitori si capitalisti fapt care ameninta insasi existenta societatii burgheze Scoala austriaca: K. Menger, E. Bohm-Bawerk Scoala de la Lausanne: Leon Walras Scoala de la Cambridge: A.Marshall 14). Școala psihologică austriacă: Carl Menger și Eugen Bohm-Bawerk Întemeietorul școlii austriece este Carl Menger, iar cei mai talentați adepți afi acestuia: Eugen Bohm-Bawerk și Friederich von Wieser. Contribuția principală a lui Carl Menger constă în elaborarea teoriilor: a) teoria bunurilor; b) teoria valoare-utilitate; c) teoria schimbului și a prețurilor Menger a înlocuit noțiunile de ”produs” și ”marfă” cu conceptul de ”bun”. Bunurile sunt niște produse care satisfac o anumită nevoie umană. Bunurile pot fi: economice – create de om, și neeconomice – care provin din naură. Dupa Menger valoarea bunului respectiv rezulta din raportul dintre cantitatea nevoilor individului si nu e aferenta marfurilor insasi. Schimbarile in raportul dintre nevoi contribuie la aparitia si disparitia valorii marfurilor. Valoarea poate aparea si in afara schimbului ca un raport intre individ izolat si diverse bunuri capabile sa satisfaca trebuintele sale.Dupa Bohm-Bowerk pt formarea valorii e nevoie ca utilitatea sa fie unita cucantitatea.Raritatea in viziunea lui e o marime relativa si apare numai in concordanta cu gradul de necesitate de a poseda un lucru sau altul. Repectiv cu cit e mai mare intensitatea nevoii cu atit va fi mai mare valoarea bunului si UT finala a lui. In esenta reprezentanii scolii austriece sustin ca utilitatea finala scade pe masura sporirii rezervelor si ca valoarea unui bun e determinata de cea mai mica UT pe care o poseda ultima unitate sau cea mai putin importanta nevoie. Contributia: A explicat valoarea cu ajutorul UT finale si a analizat ev economice printr-o viziune psihologica. 15). Școala matematică elvețiană. Leon Walras Se deosebește de celelalte școli neoclasice prin încercarea de a expune toată teoria economică prin folosirea instrumentelor matematice, adică a formulelor, ecuațiilor, funcțiilor și schemelor. Modelul concurenței pure și perfecte Școala elvețiană se deosebește de celelalte școli neoclasice prin încercarea de a expune toată teoria economică prin folosirea instrumentelor matematice,adică a formulelor,ecuațiilor și schemelor. Leon Walras împarte economia în 3 compartimente: -Economia pură-o știință concretă care are scopul elaborării,cu folosirea metodelor economice,a unui model economic ideal. -Economia aplicată,care are drept misiune studierea procesului de producție,a circulației monetare și a formelor deorganizare a acestuia. -Economia socială-se preocupă de găsirea principiilor de echitate socială,care trebuie săghideze procesele de producție,de repartiție,de schimb și de consum. Elaborează modelul concurenței pure și perfecte,care nu există în realitate,dar care permite de a analiza în mod ideal mecanismul formării prețurilor.Ea poate exista doar atunci cînd sunt prezente 5 premise: –atomicitatea pieței(existența pe piață a unui număr mare de vînzători și cumpărători) –omogenitatea produselor –libera intrare pe piață - mobilitatea factorilor de producție(factorii de producție se pot deplasa liber și în orice moment de pe piața unui produs pe piața altuia) -transparența piețelor(atît producătorii cît și consumatorii dispun de toată informația cu privire la cerere,ofertă și prețuri). Teoria echilibrului general se stabilește pe 3 piețe principale,și anume piața produelor,piața ofertei de muncă și piața capitalului.Echilibrul economic general se stabilește atunci cînd oferta este egală cu cererea pentru fiecare produs și pe fiecare piață.Intervenția statului în acest proces este inutilă. 16). Trăsăturile comune și deosebirile dintre doctrinele clasică și neoclasică.A. Marshall – autorul concilierii clasicilor cu neoclasicii. Alfred Marshall Principalele probleme cercetate: 1. formarea preturilor 2. distribuirea veniturilor 3. elaborarea teoriei echilibrului ec. partial In viziunea lui utilitatea si costul produselor joaca acelasi rol in determinarea valorii. El incearca sa arate ca preturile sunt variabile in functie de situatia pietelor si de relatiile stabilite intre mai multe piete. A aratat ca costul de productie e compus din cheltuieli proportionale si fixe. Orice antreprenor ia decizii de majorare a nivelului productiei sale pina cind preturile de vinzare asteptate de el piermit macar acoperirea cheltuielilor fixe. Legile formarii pretului trebuiau sa asigure anumite „rente” (venituri): 1.surplusul consumatorului 2.surplusul producatorului In teoria distributiei Marshal distinge 4 venituri: 1.renta pt pamint 2.salariul pt munca 3.dobinda pt capital 4.profitul pt antreprenoriat Prin metoda sa Marshal a cercetat echilibrele partiale. El isi punea problema cum firmele pot sa produca exzact atit cit sa asigure echilibrul cererii si ofertei. Conceptia lui cu privire la echilibrul economic a orientat teoria economica catre studiul fenomenelor ec-ce concrete care econometrie. Doctrina clasică și neoclasică Asemănări: o Recunoașterea existenței unei ordini naturale , căreia îi este supusă și activitatea economică, guvernată de anumite legi obiective, generale și universale. o Principiul hedonist, conform căruia individul caută să obțină maximum de satisfacție cu minim de efort depus. o Inviolabilitatea proprietății private, ca temelie a liberei inițiative și a liberei concurențe. o Libertatea de acțiune a lui homo economicus o Recunoașterea autoreglării vieții economice prin mecanismul flexibil al prețurilor.
o Admiterea ideii unei intervenții minime a statului în viața economică o Considerarea profitului ca forță motrice a dezvoltării economice. Deosebiri: Neoclasicii spre deosebire de clasici, au mutat centrul de greutate al preocupărilor teoretice din domeniul obiectiv în cel subiectiv, axîndu-se asupra studierii înclinațiilor, preferințelor și dorințelor oamenilor, considerate a fi adevăratele motivații ale activității economice. Clasicii pun accentul pe crearea și repartizarea avuției, acumularea capitalului, pe cînd neoclasicii studiază în primul rînd, procesele de circulație a mărfurilor, precum și utilizarea cît mai rațională a resurselor naturale și umane. o
Raritatea și echilibrul economic sunt plasate în centrul doctrinei marginaliste.
17). Școala istorică germană. Esența și etapele dezvoltării, Condiţiile apariţiei și arealul şcolii istorice germane Apariţia şcolii istorice germane nu-i altceva decât o reacţie categorică a savanţilor-economişti germani împotriva autorilor liberalismului clasic, care pretindeau că au elaborat o doctrină economică universală, valabilă pentru toate ţările şi popoarele, dar care nu putea fi aplicată la realităţile numeroaselor stătuleţe germane de la începutul secolului ai XlX-lea. În faţa elitei intelectuale germane nu se afla sarcina de a respinge ideile liberalilor clasici, ci de a găsi un suport teoretic pentru o cale proprie de dezvoltare, cale ce le-ar fi asigurat depăşirea stării de înapoiere economică a nemţilor. Din punct de vedere pur teoretic, meritul principal al reprezentanţilor şcolii istorice germane constă in săvârşirea unei revoluţii metodologice, şi anume în respingerea metodei deductive, folosită de liberalii clasici, şi Înlocuirea acesteia cu metoda inductivă şi metoda istorică comparaţiilor. Esenţa şi etapele dezvoltării Școala istorico-germană apare ca o reacție împotriva liberalismului economic clasic,care pretindea că a elaborat o doctrină economică universală,valabilă pentru toate țările și popoarele.Meritul lor principal constă în săvîrșirea unei revoluții metodologice,prin respingerea metodei deductive,folosite de liberali și propunînd înlocuirea acesteia cu metoda inductivă și metoda istorică a comparațiilor.Trece prin 3 etape de dezvlotare –Veche,școală istorică Whilhelm Roscher –Noua școală germană Gustav von Schmoller –Tînăra școală Max Weber. Idei principale: *Respinge universalitatea și etrnitatea legilor economice.Ei afirmă că legile economice poartă uncaracter istoric și deci trecător depinzînd de istoria țării,nivelul de dezvoltare,tradiții,legislație. *Obiectul destudiu al economiei politice este studierea istoriei și trăsăturile specifice ale economiei naționale. *Înlocuiesc noțiunea de Homo economicus cu Homo Socialis. *Schimbările în societate se vor face pe calea reformelor,nici într-un caz revoluționar. Vechea școală istorică lansează ideea potrivit căreia economia politică trebuie să fie o știință despre economia națională,care are misiunea de a studia particularitățile fiecărui popor la diferite etape istorice.Este negată universalitatea,obiectivitatea și eternitatea legilor economice. Consideră că nu există soluții generale pentru problemele economice din toate timpurile și la toate popoarele. Noua și tînăra școală germană introduc un nou concept de Homo socialis,care are următoarele mobiluri cîștigul material,sentimentul onoarei,plăcerea de a munci,sentimentul datoriei. 18). Conceptele fundamentale ale instituționalismului. Etapele dezvoltării. p qInstituţionalismul apare la începutul secolului al XX-lea, și devine, în perioada interbelică, principala şcoală de gândire economică din SUA. r Fondatorul instituţionalismului economic este americanul de origine norvegiană - Thorstein Veblen. Reprezentanţi de vază ai acestui curent de gândire economică sunt, de asemenea: americanii John Rogers Commons, Wesley Clair Mitchell, John Maurice Clark, John Kenneth Galbraith. Una dintre variantele instituţionalismului este considerată şi şcoala sociologică franceză, în frunte cu François Perroux. Unii cercetători îl califică drept instituţionalist şi pe economistul american de origine austriacă Joseph Alois Schumpeter . Principalele concepte ale instituteonalismului: -1.Instituţiile- forţa motrice a dezvoltării economice, fenomene cu caracter stabil care impun oamenilor un oarecarecomportament obligatoriu,stabilesc o ordine in activitatea lor. Cele mai importante instituţii sunt: statul biserica, piaţa,monopolurile,familia,sindicatele,partidele politice,tradiţiile,şcoala,universitatea,sistemul fiscal,sistemul protecţiei sociale,obiceiurile,actele legislative etc. -2. Statul e obligat sa intervină în viaţa economică pentru a evitacrizele economice şi şomajul, de a asigura o distribuţie echitabilă a veniturilor. --3. Ştiinţa economică efectuează o analiză de ansamblu a economiei(macroeconomică). -4. Socialul are prioritate în raport cu economical -5. Activitatea agenţilor economici trebuie să fie analizată în cadrul instituţiilor din care acestea fac parte, şi nu înmod izolat, cum procedează adepţii liberalismului economic, în special neoclasicii. Psihologia socială şi instinctele sunt instituţiile cheie care determina direcţiile şi caracterul dezvoltării proceselor economice. Galbraith menţiona ca procesele economice evoluează şi în funcţie de dezvoltarea ştiinţei,tehnicii şi tehnologiei, iar instituţiile determinante sunt statul şi tehnostructura. În opinia instituţionaliştilor, omul este o fiinţă cu porniri instinctuale şi iraţionale.Ei promovează idea priorităţii socialului asupra economicului. Dezvoltarea economică nu trebuie considerate drept un scop în sine, ci un mijloc de rezolvare a problemelor sociale. s19). Instituționalismul protestatar și pozitivist. (Th. Veblen, J.M Clark; A.A. Berle) 1. Instituţionalismul protestatar sau negativist. Thorstien Veblen.Principala instituţie sunt tradiţiile şi obiceiurile dar un rol deosebit le au instinctele:paternităşii,curiozităţii,jefuitor,de a produce. El respinge noţiunea de legi eterne lansată de clasici. Aplică darwinismul la activitatea economică, spunînd că viaţa nu e altceva decît o luptă neîncetată pentru existent, iar evoluţia structurilor sociale nu e altceva decît un process al selecţiei naturale a instituţiilor. Teoria clasei fără ocupaţii (Thorstien Veblen) Clasa fără ocupaţii (una din principalele instituţii ale societăţii capitaliste) duce un mod de viaţă parazitar, reducînd astfel randamentul industrializării societăţii, este neproductivă şi dăunătoare. Este formată din speculanţi,escroci,afacerişti,rentieri,care îşi spun businessmeni, dar care în realitate, fără a produce ceva, obţin, pe căi necinstite, prin fraudă şi amăgeală,cîştiguri enorme, cheltuindu-le apoi pentru satisfacereanecesităţilor anormale. Veblen este indignat că opinia publică manifestă o anumită indiferenţă faţă de activităţilecreative ale oamenilor cu comportament pozitiv şi în acelaşi timp este îngăduitoare faţă de exponenţii clasei parazitare, prădalnice şi periculoase. Acesta
adaugă că comportamentul omului modern nu diferă cu nimic de aacelui primitv, doar ca individual modern este mai camuflat, mai viclean mai ascuns. Pentru a ajunge în virful elitei, clasei dominante, trebuie sa jefuieşti, să minţi, sa-ti materializezi egoismul,cruzimea, setea de pricopsire.Criteriul rangului social sunt cheltuielile neproductive, la temelia cărora nu stau nici un fel de necesităţi rationaleci doar dorinţa nefirească de a-şi satisfice orgolilul, de a-şi demostra superioritatea, de a se evidenţia. Contradicţia principală a societăţii sunt industriaşii(în rîndul cărora sunt incluşi proprietarii întreprinderilor,muncitorii şiinginerii) şi clasa fără ocupaţii (paraziţii societăţii, care nu produc nimic ci doar consumă).Pentru Veblen, întrosocietate civilizată, ocupaţia de a face bani este diferită de cea de a produce bunuri materiale. Teoria suveranităţii consumatorului (Thorstien Veblen) Veblen respinge teza neoclasicilor cum că consumatorul este un rege, deoareceare privilegiul de a beneficia marfuri şi servicii, procurate la cele mai mici preţuri.El afirma ca, consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este supus unor puternice presiuni, care îi impun,atunci cînd alege mărfuri sau servicii, un comportament national, neindependent. Cei bogaţi consumă nu pentru a-şi satisfice nevoile rationale ci fiindcă sunt ghidaţi de dorinţa de ai impresiona pe cei din jur, de a se evidenţia, de ai întrece pe ceilalţi. Acest comportament este imitate ţi de reprezentanţii celorlalte clase sociale, care sunt influenţaţi de modul de viaţă acelor de pe piscul piramidei sociale, cît şi de îndemnurile publicitare şi exigenţele modei, ghidate pe ascuns deaceiaşi businessmeni. Pînă la urmă,în întreaga societate se declanşează o goană după originalitate, după modalităţii raţionale de satisfacere a orgoliului, care îl lipseşte pe consummator de orice suveranitate în alegerea sa.Astfel,cererea la unele mărfuri creşte aproape paralel cu mărimea preţurilor , şi nu invers cum presupune cererea ofertei.În asemenea condiţii, consumatorul devine sclavul modei, al publicităţii, al ambiţiilor, şi nu un rege cumsusţineau neoclasicii. 2. Instituţionalismul positivist (John Maurice Clarck , Adolf Augustus Berle) În anii 30 ai secolului XX apare instituţionalismul positivist. Adepţii mută accentual de pe critica capitalismului pe formularea diferitor propuneri referitoare la transformarea acestuia într-un capitalism popular. Adolf Berle susţine că în sec20 a avut loc o mare revoluţie, o revoluţie capitalistă(esenţa căreaia constă în înlocuirea proprietăţii individualecapitaliste prin proprietatea socială capitalistă). Teoria difuziunii proprietăţii şi politica solidarităţii sociale ( Adolf Augustus Berle) Începînd cu anii 50 ai sec 20, în cele mia dezvoltate ţări are loc o schimbare radical în structura proprietăţii. Devine răspîndită proprietatea acţionară, proprietatea cooperatistă şi proprietatea publică.Forma principală a întreprinderii devine societatea pe acţiuni. Asemenea întreprinderi, spune Berle, nu mai sunt private cicolective. În rezultatul difuziunii proprietăţii, se produce o împroprietărire a păturilor de mijloc ale societăţii şichiar a muncitorilor, o trecere de la economia capitalist la economia mixtă(de stat şi privată).În perioada ceea 14% din americani erau deţinători de acţiuni. În urma difuziunii proprietăţii şi a aplicării noilor sisteme de salarizare , sa produs o anumită armonizare a intereselor capitaliştilor şi a salariaţilor, sa instaurat un model de societate, care este acceptat şi considerat echitabil de marea majoritate a populaţiei. Statul este instituţia principal, şi promoveazătot mai active o politică de justiţie socială sau cum îi spun francezii, de solidaritate socială, efectuînd oredistribuire a veniturilor prin intermediul bugetului.
20). Neoinstituționalismul și școala sociologică franceză(Fr.Perroux, J.K.Galbraith) t (Fr. Perroux, J.K. Galbraith) Apare în anii 60 ai sec 20, ca o sinteză, de compromise şi conciliere între teoriile primelor 2 etape. Sectorul pieţei şi sectorul planificat al marilor întreprinderi.(Galbraith) În economiile dezvoltate,un rol important în reglementarea fenomenelor economice şi sociale aparţine , alături de piaţă statului. Această schimbare porneşte de la faptul că economiile contemporane au devenit economii dualiste, adica bazate pe 2sectoare:a) sectorul ec de piaţă, al producţiei concurenţiale, care funcţionează în conformitate cu principiileeconomiei de piaţă şi e format din întreprinderi mici şi mijlociu)sectorul ec planificate, al marilor întreprinderi,sectorul producţiei neconcurenţiale.Marile întreprinderi deţin poziţii de monopol sau oligopol, ce distrugmecanismele pieţei concurenţiale şi reglementează piaţa după bunul lor plac. Ele obţin posibilitatea de a influenţa comportamentul consumatorului precum şi evoluţia preţurilor, scapă de tirania legilor pieţei.Marile întreprinderi îşi planifică producţia cu mulţi ani înainte. John Galbraith şi teoria economiei dualiste Aportul pincipal a lui Galbraith la dezvoltarea științei economice constă în respingerea tezei neoclasice cu privire la rolul determinant al pieței în viața economică și fundamentarea teoriei despre rolul decisiv al marilor întreprinderi și al statului în programarea evoluției economice. După un instituţionalism protestatar şi unul pozitivist, în anii ”60 ai secolului al XX lea insfituţionalismul american cunoaşte o a treia etapă care poate fi considerată drept una de sinteză. Figura centrală a celei de-a treia etape a fost John Gaibraith, omul care, în opinia unor specialişti, a săvârşit o revoluţie , supranumită „revoluţia galbraithiană“. Operele principale ale lui Galbraith sunt: ”Noul stat industrial” și ”Știința economică și interesul public”. Fr. Peroux – Teoria economiei dominante (Considera ca fenomenul dominatiei este una din principalele trasaturi caracteristice ec. contemporane. El defineste dominatia ca o influenta disimetrica si ireversibila pe care o firma o exercita altor unitati mai putin puternice. Aceste relatii se stabilesc in urma unei aprigi lupte de concurenta.) 21). Caracteristica generală a doctrinei keynesiste. Modelul keynesist. Începând să scrie Teoria generală, Keynes şi-a fixat un obiectiv precis: „Scopul final al analizei noastre este de a descoperi factorii care determină volumul ocupării forţei de munca“ . În opinia savantului englez, factorul principal, în cazul dat, este cererea efectivă, de care depinde nivelul producţiei, iar acesta, la rândul său, determină gradul de ocupare a braţelor de muncă. J.M. Keynes a elaborat propria sa doctrină in anii 30 ai sec 20, descrisă în opera sa principală “Teoria generală aocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor”(1936).Doctrina lui vine să înlocuiască paradigm liberal şi ceaneoclasică, pt a rezolva problema şomajului şi a crizelor economice profunde. Principalele izvoare de inspiraţie auservit operele mercanteliştilor, cu ideea sa de intervenţie activă a statului în activitatea ec şi R. Thomas Malthus culegea populaţiei care se preocupă de dezechilibrul dintre populaţie şi resursele naturale. Conceptele care se află la baza sistemului keynesist sunt: I.Explicarea fenomenelor economice prin prisma unor legi economice de natură psihologicăKeznes respinge concepţia ordinii natural şi neagă existent unor legi obiective. La baza activităţii economice stau 3 legi psihologice: 1.Legea psihologică fundamentală– odată cu mărirea venitului, ponderea economiilor are tendinţa săcrească iar ponderea consumului să scadă 2.Legea înclinaţiei spre investiţii– oamenii decid să investească înmomentul în care estimează rata profitului în viitor că va fi mai mare decît rata dobînzii bancare actuale. 3.Legeaî nclinaţiei spre lichidităţi– oamenii sunt predispuşi să-şi păstreze economiilesub formă lichidă. Mobilurile acestui comportament sunt: mobilul precauţiei, afacerilor, speculaţiei.
II.Teoria cererii efective(cererii globale) – descriemărimile globale: cererea efectivă(D) , venitul national(Y), consumul (C) , investiţiile(I), economiile (S). Cererea efectivă reprezintă factorul principal de care depinde atît nivelul producţiei cît şi cel al utilizării braţelor de muncă. Cererea efectivă depinde de factorii: cererea de consum şi cererea de investiţii nivelul cererii efective nivelul producţiei nivelul folosirii forţei de muncă. Dacă Y=C+I , adică dacă tot nivelul venitului nationalabţinut se cheltuie sub forma de consum şi investiţii , şi anume dacă S=I , atunci se realizează o ocupare deplină a forţei de muncă. În realitate însă,C+I
22). Politica economică a statului preconizată de J.M. Keynes Potrivit lui Keynes, dezechilibrele economice nu pot dispărea de la sine în mod spontan ci în rezultatul unei intervenţii limitate şi temporare a statului. În acest sens, Keynes foloseşte termenul de “dirijism”, pt a sublinia enorma diferenţă între intervenţia statului în economiile planificate/totalitare(direct, masivă şi atotcuprinzătoare) şi intervenţia propusă de el (partial, moderată, indirectă, realizată prin metode economice de natură fiscal şicreditară ). Deci, scopul prioritar al dirijismului este ocuparea deplică a braţelor de muncă.Clase sociale:consumatori, producători.Politicile propuse de John Maynard Keynes: - stimularea investiţiilor prin micşorarea ratei dobînzii; -sporirea cantităţii de bani, în circulaţie, prin emiterea de monedă; -creşterea investiţiilor publice atîtîn sfera productive cît şi în sfera neproductivă, chiar cu preţul împrumuturilor făcute de către stat; -sporirea consumului de stat şi redistribuirea veniturilor ( o prea mare diferenţierea a veniturilor are urmări negative asupra dezvoltării economice, întrucît stimulează tendinţa de mărire a economiilor şi de limitare a investiţiilor); -Introducerea impozitului progresiv pe venit,menit să micşoreze veniturile celor bogaţi şi să stimulezeconsumurile. -Introducerea unui sistem eficient de asistenţă socială, de servicii publice, măsură ce ar încuraja înclinarea spre consum; -Reducerea ratei dobînzii, adică ieftinirea creditului( se realizează prin sporirea cantităţii de monedă aflatăîn circulaţie) -Atît timp cît nivelul şomajului este mare, ţara trebuie să-şi închidă frontierele pentru a nu pătrunde pe piaţa internă mărfurile străine( neagă liber schimbismul). 23). Geneza neokeynesismului. Teoria creșterii economice și teoria ciclurilor economice. Trecerea de la keynesism la neokeynesism s-a petrecut în primii ani după cel de-al 2lea război mondial şi a fost condiţionată denoile relaţii economice. În prim plan se impun dinamica ec şi inflaţia( şomajul şi crizele sunt deja chestiuni actuale) .Se modifică şi mediul de afaceri. Este o economie mixtă (pe lîngă sectorul privat, apare şi un puternic sector public). Statul devine principalul întreprinzător,care exercită o influenţă mare asupra întregii economii.Neokeynesismul reprezintă un anasamblu de teorii şi politici economice inspirate din opera lui John Maynard Keynes, şi e mai degrabă un microconcurent, o şcoală de gîndire, decît o doctrină în sensul clasic al acesteia. Tipuri de neokynesism: englez, american şi francez. Reprezentanţi ai neokeynesismului: RoyHarrod,Alvin Hansen, John Hicks, Paul Samuelson, Joan Robinson,James Tobin,Evsez Domar,RobertSolow,Nicholas Kaldor. - Neokeynesiştii au acordat o atenţie mare analizei producţiei, factor care a dus in cea maimare măsură la sporirea venitului national. -Dacă pentru Keynes, scopul principal al teoriei şi politicii ec erarealizarea ocupării braţelor de muncă, neokeynesiştii au scopul asigurării unor ritmuri stabile de creştereeconomică. -Dacă John Keynes opta pentru intervenţia indirectă şi sporadică a statului în viaţa economică, neokeynesiştiioptau pt intervenţia sistematică şi direct a statului în viaţa economică. -Neokeynesistii au elaborate 2 teorii: Neokeynesismul englez: a).Teoria modernă a creşterii(dinamicii)economice ( Roy Harrod, englez) Roy Harrod susţine ideea de, intervenţia curbei venitului marginal, dezvoltarea conceptului de multiplicator al comerşului exterior, concretizarea acţiunii acceleratorului, elaborarea propriei teorii cu privire la ciclurile comerciale,fondarea unei teorii modern despre creşterea economică(în calitate de process de creştere durabilă) şi a reorientatştiinţa ec de la analiza statică a vieţii ec la una dinamică(plasînd în centrul preocupărilor sale problema uneicreşteri ec echilibrate). După Harrod, în teoria ec, static nu înseamnă deloc stare de repaus, dimpotrivă, stare încare producţia are loc neîntrerupt, zi de zi, an de an, dar nu sporeşte şi nu se micşorează. Dinamica însă, este ostare a economiei cînd fenomenele şi procesele evoluează în timp şi are loc o creştere sau o diminuare a producţiei,a veniturilor, a produsului intern brut etc. Cercetările efectuate de Keynes purtau un caracter static(înclinaţiile spreconsum şi investiţii sunt relative constant). Roy Harrod susţine însă că ambele înclinaţii variază, deci efectueazăcercetări cu caracter dinamic. Înclinaţia spre consum variază în funcţie de structura consumului iar înclinaţia spreeconomii variază în funcţie de grupul social. Analiza dinamică a fenomenelor ec l-a condus pe Harrod la elaborarea primelor modele de creştere economică(model în care rolul decisive aparţine investiţiilor private). Deoarece dezvoltarea ec poartă un caracter ciclic, neokey-nesiştii au elaborat şi un şir de politici de stabilizare şi destimulare a creşterii economice (alcătuirea bugetului de stat pe termen de 10 ani). Ei au elaborat un şir demodalităţi de manevrare cu rata dobînzii şi au argumentat necesitatea creării fondurilor-tampon a mărfurilor. Modelul Harrod-Domar reflect o situaţie în care toate resursele economice , inclusiv forţa de muncă,sunt utilizateintegral pe Termen Lung(amintim că modelul lui Keynes identifica doar condiţiile de ocupare a forţei de muncă pe Termen Scurt). Condiţiile (pt o creştere economică echilibrată) necesare: 1.Egalitatea între economii şi investiţii,adică toate economiile societăţii sunt investite 2.Egatitate între rata creşterii producţiei naţionale şi rata creşterii populaţiei active.Deoarece aceste condiţii pot fi create doar întîmplător, şi creşterea economică echilibrată este probabilă sau accidentală. Deci pentru a menţine tendinţa de stabilire a egalităţii între cele 2 perechi de mărimimacroeconomice este nevoie de intervenţia statuşui în viaţa economică. Neokeynesismul american: a).Teoria neokeynesiană a ciclurilor economice ( Alvin Hansen) După război, S.U.A- principalul centru generator de idei economice. Centru neokeynesismului devine Universitatea din Harvard. JohnGalbraith susţinea că”Harvardul îi datorează o parte din prestigiul său lui Keynes..şi Keynes a sosit la Washington trecînd prin Harvard”. Reprezentant al neokeynesismului American este Alvin Hansen. El porneşte de la ideea multitudinii ciclurilor economice. El susţine că ec americană pe parcursul dezvoltării sale a trecut prin 4forme(modele) de fluctuaţii: Ciclurile mici ce se repeat odată la 2-3 ani, sunt provocate de fluctuaţiile reproduceriicapitalului circulant Ciclurile mari, ce se retă odată la 6-13 ani, au la bază lipsa de uniformitate a investiţiilor decapital fix Ciclurile în constucţii, se repeat odată la 17-18 ani, sunt provocate doar de domeniu construcţiei deedificii
Ciclurile seculare, se repeat odată la o jumătate de secolşi mai mult,sunt provocate de transformările radicale dinştiinţă, tehnică şi modul de producere a bunurilor materiale. Cînd 2 sau mai multe cicluri ating punctual cel mai josîn aceeaşi perioadă, criza e f profundă şi distrugătoare( de ex criza din 1929-1933 cînd sau suprapus ciclul înconstrucţii cu ciclul secular).La temelia ciclurilor economice se află neregularitatea cu care se fac investiţiile încapital fix, în construcţia diferitor edificii, în capitalul circu-lant, în crearea rezervelor de mărfuri. Principalul instrument de prevenire şi atenuare a urmărilor negative ale ciclurilor economice este bugetul de stat. Instrume-ntele concrete de atinge echilibrul ec sunt diferenţierea impozitelor pe venit, a ratei dobînzii şi a indemnizaţiilor pt şomaj. Intrumentul principal pt influenţarea cererii sunt cheltuelile publice, efectuate în temei sub forma comenzilor de stat. În perioadele de criză, statul sporeşte volumul cheltuielilor publice pentru a atenua volumul cheltuielilor private, iar în faza de avînt- invers. Izvorul cheltuielilor publice sunt impozitele. Neokeynesismul francez: Neokeynesiştii francezi recunosc planul ca formă principal de intervenţie a statului în economie, inclusiv de stimulare a cererii, ci nu bugetul de stat. Pledează pentru reglementarea economiei capitaliste, efectuată subforma planificării incitative(determină proporţiile în care venitul national este destinat consumului şi economiile).Pentru întreprinderile private, planul are character indicativ.La îndemnul lor, Franţa a devenit prima ţară occidentalcare încă din 1946, a elaborate planurile cincinale de dezvoltare economică. Planul este un instrument capabil să aplaneze contradicţia dintre libertatea individuală şi interesele naţionale, să asigure nu numai menţinereaechilibrului general şi ritmurilor înalte de dezvoltare dar şi schimbarea structurii economiei în direcţia dorită. Curba lui William Phillips:(englez),. În 1958, publică articolul “Raportul dintre şomaj şi rata creşterii salariilor nominale în Regatul Unit, 18671957”. Curba lui Phillips a intrat în istorie ca expresie a raportului inflaţie-şomaj,adică a dilemei dintre inflaţie şi şomaj. Dacă Keynes susţinea că volumul ocupaţiei depinde de volumul producţiei,Phillips susţine că gradul de folosire a forţei de muncă depinde de nivelul preţurilor, adică rata inflaţiei. Cu cît şomajul e mai mare, cu atît mai puţin cresc preţurile, şi invers.În asemnea condiţii,statul trebuie să aleagă între inflaţie şi şomaj: fie reduce şomajul cu preţul inflaţiei, fie menţine stabilitatea monetară şi inflaţiala un anumit nivel, dar cu o rată a şomajului mare. 24). ”Sinteza neoclasică„ de P. Samuelson În căutarea unui nou compromis Cele mai reuşite sinteze au fost realizate de John Stuart Mill (1806-1873), care a ştiut cum să-i împace pe liberalii pesimişti cu cei optimişti, şi de Alfred Marshall (1842-1924), care a găsit un compromis între liberalii clasici şi marginalişti. Nu este vorba de sinteze pur mecanice, artificiale, căci ele au determinat apariţia unor teorii noi, ca în cazul teoriei preţurilor, elaborată de Marshall, în care s-au contopit teoria valoare-muncâ şi teoria vaJoane-utilitate. După cei de al Doilea Război Mondial, ştiinţa economică s-a pomenit din nou a fi dominată de două doctrine bine structurate şi foarte influente neoclasicismul şi keynesismul care însa, în multe pri-vinţe, se excludeau reciproc Sinteza keynesismului şi a neoclasicismului Samuelson plasează la temelia sintezei neoclasice conceptul de economie mixtă. Întrucât toate economiile contemporane conţin atât elemente de piaţă precum şi de comandă, întrucât nu se mai poate vorbi despre un capitalism al liberei concurenţe, dar nici despre o intervenţie totală a statului în economie, caracterul teoriei corespunzătoare noilor realităţi trebuie să fie şi el mixt, adică să îmbine conceptele de bază ale neoclasicismului cu cele ale dirijismului economic. 25). Postkeynesismul. Joan Robinson Toate succesele de după război, obținute de către toate țările lumii, se datorau aplicării eficiente a ideilor lui Keynes. Dar după șocurile petroliere din 1973 și 1979, economia capitalistă intră într-o nouă perioadă de crize, inflație și șomaj, neoliberalii învinuind keynesismul, deoarece acesta, prin justificarea intervenției statului în viața economică, a dereglat grav mecanismul de autoreglare automată a economiei Joan Robinson este cea mai cunoscută femeie economist - operele principale: ”Economia concurenței imperfecte” și ”Acumularea capitalului”. Direcțiile principale ale investigațiilor postkeynesiștilor sunt: Analiza factorilor ce asigură creșterea economică pe termen lung Determinarea rolului repartiției în funcționarea economiei de piață Analiza rolului banilor în economia contemporană. După Joan Robinson, factorii care asigură creşterea economică, pe TL, sunt: Raportul dintre profit şi salariu Volumul capitalului investit Progresul tehnic Gradul de monopolizare a economiei Măsura în care concurenţa se poate manifesta în mod liber Rata creşterii populaţiei. 26). Neoliberalismul și deosebirile lui de liberalismul economic clasic În anul 1938, la Paris, un grup de economiști cu convingeri liberale, în frunte cu americanul Walter Lippmann, a organizat o întrunire, intrată în istorie cu denumirea de colectivul Lippman, întrunire la care a fost luată decizia de a ”reînvia” ideile liberalismului economic. La acest colocviu au participat mulți economiști cu autoritate în lumea savanților,cum ar fi austriecii Friedrich August von Hayek și Ludwig von Mises; francezul Jacques Rueff. Doctrina neoliberalismului economic s-a constituit în cadrul mai multor școli de gîndire economică, cele mai cunoscute fiind școala de la Freiburg (Germania); școala de la Chicago (SUA); și tînăra școală de la Viena (Austria). Neoliberalii acordă o atenție deosebită organizării și protejării de către stat a concurenței , fără de care este imposibilă o funcționare normală a economiei. Ei fac o deosebire netă între concurență și politica ”laissez faire„ . Una dintre ideile neoliberalilor este: ”Da – concurenței, nu – principiului laissez faire”. Preţurile se stabilesc liber Statul trebuie să creeze un cadru institutional necesar pt buna funcţionare a mecanismelor pieţei Spre deosebire de clasici, neoliberalii consideră că e necesar limitarea libertăţilor ec şi o intervenţie moderată astatului în viaţa ec 27). Școala de la Freiburg. Teoria tipurilor ideale de economie. Modelul economiei de piață sociale. Școala austriacă ultraliberală. Teoria ordinii spontane.
Şcoala de la Freiburg: Neoliberalismul german a apărut şi s-a afirmat paralel cu keynesismul, constituind o sinteză originală a ideilor noii şcoli istorice germane, ale marginalismului şi ale liberalilor clasici. Neoliberalismul german, numit şiordoliberalism. Reprezentanţi: Walter Eucken, Ludwig Wilhem Erhard,Wilhem Ropke.Walter Eucken”Principiile de bază ale politicii economice”(1952),elaborează teoria tipurilor ideale deeconomie: economia liberă de piaţă şi economia centralizată.El susţine că, fiecărui tip de economie, îi corespundteorii, dar mai cu seamă politici economice diferite.Drept criteriu principal de delimitare a celor două tipuri idealede economie este folosită modalitatea de stabilire a relaţiilor dintre agenţii economici.În economia liberă de piaţă,legăturile dintre întreprinderi se stabilesc prin intermediul pieţei.Aceasta este preferabilă deoarece asigură democraţia, libertatea şi bunăstarea oamenilor În cadrul economiei centralizate,întreprinderile sunt subordonateunui centru unic , care coordonează activitatea acestora prin ordine şi dispoziţii obligatorii.Este ineficientă şideschide calea dictaturii.Tipurile ideale există doar în teorie, în realitate existînd nişte modele mixte care îmbină diferite proporţii elementarecelor 2 tipuri ideale. Economia socială de piaţă (model elaborat de Ludwig Erhard, se numeşte aşa deoarece statul e obligat săreabiliteze un echilibru între veniturile provenite din capital şi veniturile provenite din muncă şi să asigure oexistenţă decentă atît celor capabili de uncă, cît şi bătrînilor,bolnavilor, invalizilor şi copiilor)îmbină armoniosideale liberalismului cu cele ale creştinismului şi se aplică în Germania, Olanda, Suedia, Elveţia şi Danemarca.Trăsătura distinctivă a acestui model constă în îmbinarea organică a libertăţilor pieţei cu o susţinută protecţie socială. Misiunea principală a statului constă în protejarea marii majorităţi a populaţiei de lăcomia şi abuzurile aşanumiţilor capitalişti. În opinia adepţilor şcolii de la Freoburg, economia liberă de piaţă nu mai e capabilă să asigure echilibrul economic în mod automat, doar prin mecanismele pieţei.După ordoliberali, obiectivele de bază ale intervenţiei statului în viaţa economică trebuie să fie:elaborarea şi controlul îndeplinirii regulilor de joc, adică regulilor de funcţionare a orînduirii economiceapărarea concurenţei şi prevenirea apariţiei monopolurilor stabilirea unui raport optimal între proprietatea privată şi cea publicăasigurarea protecţiei păturilor social-vulnerabileasigurarea creşterii economicemenţinerea stabilităţii monetare, prevenirea inflaţiei şi deflaţieiLudwig Erhard şi Wilhem Ropke lansează conceptul echipei de fotbal. Potrivit acesteia, economia naţională poatefi comparată cu un teren de fotbal uriaş, întreprinzătorii au rolul de jucători iar statul-arbitru.Cum se ştie, arbitrulnu ia parte la joc ci doar garantează desfăşurarea acestuia conform anumitro reguli, pe care, în cazul dat , tot el leelaborează.Şcoala de la Viena(şcoala ultraliberală):Numită şi cea dea 2a şcoală de la Viena, moştenitoarea şcolii marginaliste austriece întemeiate în anii 70 ai sec19 de către Carl Menger. Reprezentanţi: Friedrich von Hazek, Ludwig von Mises, Josef Schimpeter. Ei sunt ceimai înverşunaţi adepţi ai economiei pure, respingînd ideea economiei mixte. Ei sunt apărătorii individualismului şia ordinii natural, acordă o atenţie deosebită analizei comportamentului subiectiv al consumatorului.Friedrich von Hayek - Teoria ordinii spontane“Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi.”,se preocupă de următoarele aspecte şi probleme economice: problemele comportamentului omului în condiţiile economiei de piaţă, statul de drept, formarea preţurilor, ciclurile economice. Acesta susţine: -principiul mîinii invizibile înlocuirea termenului de economie politică cu “catalaxia” care este un sistem economic care se autoreglează spontan, prin intermediul preţurilor; -ordinea spontană se află la baza sistemului economiei de piaţă iar -ordinea dirijată la temelia economiei decomandă, -ordinea naturală e bazată pe individualismul atomistic, iar -ordinea socială este creata de om după un plan predeterminat. Economia de piaţă e regularizată de un şir de regului de joc, instituite de statul de drept. Economia de piaţă şi statul de drept nu pot exista una fără alta.Valoarea umană supremă este libertatea care este mult mai importantă decît prosperitatea economică.Roadele ordinii spontane(piaţa, preţul,morala, banii) nu pot fi distruse sau reconstruite, deoarece ţin de însăşi natura omului. Hazek îndeamnă să se ţină cont de sfaturile scolasticilor spanioli:”preţul matematic depinde de atîtea circumstanţe, încît niciodată nu poate fi aflat de om, ci numai de Dumnezeu”. 28). Școala monetaristă de la Chicago Este o contrarevoluţie împotriva keynesismului şi în special împotriva inflaţiei. Milton Friedman, fondatorul şcoliimonetariste are ca principale idei:Adept înflăcărat al economiei de piaţă. Numai economia de piaţă liberă şi raţională este capabilă să asigureoamenilor şi libertatea şi bunăstarea precum şi securitatea.Inflaţia este un fenomen pur monetar ce are la temelia sa o creştere anormală a cantităţii de bani în raport cuvolumul de producţie.Ea provine de la faptul că statul acoperă deficitul bugetr prin emiterea unei cantităţi de bani prea mari de bani. Friedman susţine”singurul mijloc pentru combaterea inflaţiei constă în cheltuirea şi fabricarea amai patina monedă..altă soluţie nu există”Politica monetarăforma principal de intervenşie a statului în economie. Statul trebuie să regleze mărimea maseimonetare astfel încît să ţină sub control rata inflaţiei.Este autorul teoriei cantitative a banilor(monetarism), potrivit căreia mărimea cantităţii de monedă în circulaţie, produce o creştere proportional a nivelului general al preţurilor şi o scădere a valorii monedei. M*Q=P*Q, unde M-masa monetară, Q-volumul total al tranzacţiilor de bunuri/servicii, P-nivelul general al preţurilor.Propune utilizarea noţiunii de cerere de monedă care depinde nu de venitul current , real, ci de aşa numitul venit permanent, pe care individual aşteaptă să îl obţină pe viitor şi care îl serveşte drept temelie pentru a-şi determina nivelul de consum.Elaborează teoria ratei natural a şomajului. Şomajul natural , condiţionat de trecerea angajaţilor la un alt loc delucru, trai, este un fenomen firesc natural, inevitabil şi chiar necesar. Reflectă acel nivel relative al şomajului carecorespunde cu o rată stabile a inflaţiei.“banii contează” , “libertatea economică este o cerinţă esenţială pt libertatea politică”Statul trebuie să lupte contra inflaţiei şi nu contra şomajului. Principala mărime economică, asupra căreia statul poate săşi exercite efficient amestecul este masa monetară.
29). Teoria economiei ofertei oOferta - cheia avuţiei John Keynes considera că cele mai multe probleme economice, cum ar fi şomajul şi crizele economice, pot fi rezolvate prin stimularea cererii. În modelul keynesist, oferta era neglijată, fiind considerată drept un fenomen secundar. O reacţie din partea adepţilor liberalismului a avut loc abia în anii ”70-‟80 ai secolului al XX-lea, odată cu apariţia teoriei economiei ofertei. Potrivit acestei teorii, factorul principal ce asigură dezvoltarea economică este oferta, şi nu cererea, cum considera John Keynes. Primul care a vorbit despre o economie a ofertei a fost economistul american Robert Mundell, care a propus reducerea impozitelor și taxelor drept remediu în lupta cu inflaţia. pPrintre cei mai cunoscuţi adepţi ai noii teorii se numără Arthur Laffer (n. 1941), George Gilder, Martin Feldstein etc. Teoria economiei ofertei, de inspiraţie neoliberală, constituie o reacţie contra politicii intervenţioniste, promovate de statele occidentale, precum şi contra cunoscutului concept al lui Keynes, conform căruia cererea de mărfuri este factorul principal de care depinde atât nivelul producţiei, cât şi cel al utilizării forţei de muncă. 30). Particularitățile formării și dezvoltării gîndirii economice românești. Specificul gîndirii economice româneşti este condiţionat de un şir de împrejurări, cum ar fi aşezarea geografică, psihologia naţională, dar mai ales destinul istoric, care ne-a „oferit” ca ideal suprem nu prosperitatea economică, nu sporirea avuţiei materiale şi spirituale, ci lupta de eliberare naţională. Această regretabilă circumstanţă a reţinut dezvoltarea social economică a poporului, imprimînd şi gîndirii economice un caracter specific. De aici şi prima particularitate a gîndirii noastre - îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională. P.
Aurelian spune că: ”Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună cînd este naţională; cînd urmăreşte prin toate mijloacele qocrotirea intereselor naţionale“ Gîndirea economică a geto-dacilor. Deceneu Strămoşii noştri au creat o civilizaţie relativ dezvoltată şi au dat lumii personalităţi de talie universală, cum au fost Decebal, Burebista şi Deceneu. Deceneu a trăit în primul secol pînă la Hristos şi a luptat nu numai pentru unirea geto-dacilor într-un stat puternic și prosper, ci și pentru constituirea unei economii dezvoltate, dominată aproape în întregime de normele morale și religioase și capabilă să facă față anumitor obiective politice. rIdeile mercantiliste ale lui Dimitrie Cantemir și particularitățile fiziocratismului lui Nicolae Bălcescu Caracterul ideilor economice ale lui Dimitric Cantemir. Preocupările economice ale lui Dimitrie Cantemir gravitează în fond în jurul doctrinei mercantiliste. (Deşi a împărtăşit şi unele concepte proprii liberalismului clasic, cum ar fi recunoaşterea existenţei unei ordini naturale în societate, inclusiv în viaţa economică). Epoca antică:Pe parcursul unei perioade îndelungate, nu putem vorbi despre anumite teorii economice lansate de reprezentanţii poporului român. Gîndirea economică română a fost influenţată de anumite condiţii: aşezarea geografică,psihologia naţională,destinul istoric. Particularitatea gîndirii ec române- îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională.Psihologia populară înclina în direcţia cheltuirii banilor pt petreceri şi nu pentru a înfiripa manufacturi, a ridica edificii măreţe.Deceneu, simbol al înţelepciunii, mare preot al getodacilor pe timpul lui Burebista, a luptat nu numai pt unireagetodacilor ci şi pt constituire a unei economii dominate de normele moarle şi religioase şi să fie capabilă să facăfaţă anumitor obiective politice.El căutat să convingă poporul să devină mai cumpătat în consum şi mai modest încomportament, debarasîndu-se de un şir de deprinderi urîte cum ar fi beţia , desfriul etc.(exemplul cum a sugerat lui Burebista să taie toate viile cu tot cu rădăcini) Asemena lui Platon şi Aristotel, el considera că dezvoltarea economiei trebuie să fie subordonată atingerii anumitor idealuri de ordin moral.În evul mediu:sursele de adunare a informaţiei despre preocupările economice sunt cronicile („Învăţăturile lui Neagoe Basarabcătre fiul său Teodosie”- idei expuse din perspectiva moderaşiei creştine faţă de bunurile materiale şi a îndemnuluila muncă)şi creaţia populară orală(„Mioriţa”)- care reflectă ideea cum că jugul străin stopează dezvoltarea economică.Ideile mercanteliste ale lui Dimitrie Cantemir: Condamnă calitatea moldoveanului de a glorifica munca agricolă şi a trata cu dispreţ activitatea comercială,aducătoare de profituri mari. În „Descrierea Moldovei” el argumentează de ce Moldova deşi exportînd mai mult decît importînd duce lipsă de bani- pentru că mereu s-a aflat sub jugul străin. El susţine că un popor dominat de alte popoare nu poate fi bogat. Un alt factor care reţine dezvoltarea ţării este lăcomia boierilor, care ruinează pînă la sărăcie pe ţărani. „‟Teoria imaginaţiei creative‟‟ de Dumitru Moldovan Universul reprezintă un cîmp energetic uriaş unic. Unii savanţi disting pînă la 10-12 tipuri de energie. Energia pură(vacuum fizic)posedă propria sa conştiinţă şi reacţionează într-un fel sau altul la gîndurile, dorinţele ,imaginaţia şi aşteptările omului. Omul este o fabrică care produce realităţile şi mediul în care trăieşte. Imaginaţia creativă are la temelia sa exploatarea crescîndă a calităţilor spirituale ale omului.Ea este forţa motrice a dezvoltării economiei. Omul creativ îl înlocuieşte treptat pe omul economic, nu acumularea bogăţiei ci autoperfecţionarea spirituală devine scopul suprem al existenţei pe Pămînt. 31). Conceptul avuției la mercantiliști, fiziocrați și liberalii clasici. Mercantiliști Ideile comune ale mercantiliștilor s1).Aurul și argintul erau recunoscuți drept ”esență a bogăției”, iar uneori drept mijloc de sporire a acesteia. 2). Factorii principali ai creșterii avuției unei țări erau socotiți : a)sporirea masei monetare aflate în circulație ; b)crearea manufacturilor ; c)creșterea numărului populației 3).Domeniul de activitate în care se înmulțește bogăția unei țărieste, în primul rînd, comerțul exterior, mai precis o balanță monetară activă, în rezultatul căreia cantitatea de monedă intrată în țarăeste mai mare decît cea care părăsește țara. Concepţia despre conţinutul și izvorul bogăţiei Mercantiliştfi au fost primii care, au declarat sus şi tare, la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Ei susțiau că preocuparea principală atât a indivizilor, cât şi a statului trebuie si fie activitiţile care contribuie la sporirea avuţiei. Identificând, de cele mai multe ori, bogăţia cu banii, mercantiliştii au pus la temelia doctrinei lor ideea că simbolul şi măsura avuţiei unei naţiuni sunt determinate de cantitatea de aur şi de argint pe care aceasta o posedă, că forţa unui stat nu se manifestă decât prin abundenţa de bani Mercantiliştii, conştient sau inconştient, ignorau celelalte forme ale avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile de consum etc. t32). Particularitățile neoinstituționalismului economic. Apariţia şi particularităţile neoinstituţionalismului Spre deosebire de clasici şi neoclasici, care plasează în centrul doctrinei lor omul economic, adică un individ, în temei, izolat de mediul în care activează, instituţionaliştii pun accentul pe omul social, care-şi desfăşoară activitatea într-un mediu concret şi al cărui comportament este influenţat sau chiar „modelat“, de anumite instituţii, atât formale, cât şi neformale. Sub presiunea keynesismului şi a neoliberalismului, pe la mijlocul secolului al XX-lea, instituţionalismul economic îşi pierde influenţa şi importanţa de altădată. În anii 70-‟80 însă, prin lansarea unor noi concepte și teorii recunoscute de comunitatea ştiinţifică, doctrina instituționalistă revine iarăşi în prim-plan, de data aceasta cu teoria costului tranzacţiilor, teoria drepturilor de proprietate, teoria firmei, teoria organizaţiilor, noua istorie economică etc. u . Instituţionaliştii - Ronald Coase, Douglass North, James Buchanan, Armen Alchian, Gordon Tullock - se numără printre cei mai celebri economişti ai zilelor noastre. Neoinstituţionalismul , sub presiunea keynesismului şi neoliberalismului, pe la mijlocul sec 20 îşi pierde influenţa,însă între anii 70-80prin lasnarea unor concepte şi teorii iarăşi revine în prim plan. Particularităţi: - Întreprind o cercetare a realităţilor ce ţin de obiectul de studii a politologiei, al istoriei, al dreptului, cu folosireametodelor şi instrumentelor economice. - acordă importanţă noţiunii de cost al tranzacţiilor şi drepturile de proprietate. - individul are comportament doar parţial raţional-cunoştinţele omului sunt limitate mereu. Diferenţe între instituţionalismul tradiţional şi neoinstituţionalism: I. Au investigat fenomenele ec cu ajutorul metodelor proprii uneor ştiinţe sociale ca sociologia sau istoria, pe cind Neoinst. Au întreprins cercetări a realităţilor ce ţin de obiectul de studiu al politologiei, al istori, dreptului, cufolosirea metodelor si instrumentelor economice. I. Au studiat modul în care statul sindicatele partidele politice îndeplineau funcţia de protejare a individului, Neoinst. pun accentul pe studierea relaţiilor dintre indivizi din cadrul uneia şi alteia instituţii, cum ar fi statul,familia, firma I. Ultilizau metoda inductivă(colectare şi sintetizarea fenomenelor particlare), Neoinst. - folosirea pe larg ametodei deductive de cercetare economică, însoţită în analiza cantitativă şi calitativă.
33). Teoria ”costul tranzacțiilor” și ”drepturilor de proprietate” de Ronald Coase R. Coase – cele mai importante realizări: articolele ”Natura firmei” și ”Problema costurilor sociale”; În aceste articole a lansat trei teorii: ” costul tranzacțiilor”; ”drepturile de proprietate”; ” teoria firmei”. Costul studierii pieţei, desfăşurării negocierilor şi încheierii contractelor Costul tranzacţiilor este o noţiune economică ce a intrat în circuitul ştiinţific în anul 1937, odată cu publicarea articolului lui Ronald Coase despre firmă. Neoclasicii considerau că procesul schimbului pe piaţa se înfăptuieşte momentan şi fără niciun fel de cheltuieli suplimentare, iar acordurile încheiate între firme se îndeplinesc cu stricteţe. Din păcate, lucrurile stau cu totul altfel, afirmă părintele neoinstituţionalismului. Costul tranzacţiilor nu este nemijlocit legat de procesul de producţie, adică de cheltuielile de procurare a materiei prime şi a materialelor, a utilajului şi a transportului, cheltuielile pentru plata salariilor etc. Acesta este costul efectuării unui schimb sau a unei tranzacţii economice, adică cheltuielile legate de studierea pieţei, de desfăşurarea negocierilor, încheierea şi respectarea unor contracte între partenerii economici. Drepturile de proprietate care reduc costul tranzacţiilor Drepturile de proprietate – este schiţată iniţial de economistul american Armen Akhian, apoi dezvoltată de Ronald Coase, Douglass North, James Buchanan şi Harold Demsetz. Prin sistemul drepturilor de proprietate se subînţelege totalitatea normelor care reglementează accesul la resursele rare. Aceste drepturi de proprietate mai sunt numite și ”mănunchi de împuterniciri” sau ”mănunchi de drepturi”. Iată care sunt principalele drepturi de proprietate 1. Dreptul de dispoziţie, adică de control, al proprietarului asupra bunului. 2. Dreptul de posesiune. 3. Dreptul de utilizare a bunului. 4. Dreptul de uzufruct, adică de însuşire a rezultatelor, care devin, și ele, obiect de proprietate. 5. Dreptul de administrare 6. Dreptul de a transmite bunul prin moştenire 7. Dreptul la o posesiune fără termen asupra bunului. 34. Teoria „alegerii publice” de James Buchanan. Interpretarea neoinstitutionala a istoriei economice deDouglas North. Teoria alegerii publice(opţiunii publice) a fost elaborată în anii 60 ai sec 20 de economiştii americani JamesBuchanan şi Gordon Tullock în lucrarea „Calculul consensului”. Într-o societate în care domina doctrina keynesistă iar autorităţile publice erau privite ca nişte salvatoare ale societăţii, aceşti doi profesori afirmau că, oamenii politici şi funcţionarii de stat de toate nivelurile, în pofida declaraţiilor cum că ei ar fi unicii apărători ai interesului publicşi al valorilor democratice, în realitate, urmăresc doar atingerea propriului interes. Această teorie are la temelia sa ipoteza existenţei în condiţiile democraţiei, a unei pieţe politice, similare pieţei bunurilor şi serviciilor. Astfel, în centrul teoriei alegerii publice se află analiza comportamentului economic al individului în procesul deadministrare a treburilor publice, de luare a deciziilor politice, cercetarea raportului dintre funcţionarea. Instituţiilor poltice şi rezultatele economice ale hotărîrilor adoptate de acestea. Eşecurile economiei capitaliste sunt în realitate, eşecurile sistemului politic, ale statului. De avantajeledemocraţiei participative, în realitate, beneficiază doar o pătură nu prea numeroasă a populaţiei numităbirocraţia, care a însuşit arta de a face business din activităţi politice. .„O interpretare neoinstituţională a istoriei economice” de Douglass NorthNorth propune o altă abordare a istoriei economice,în centrul căreia este pusă studierea evoluţiei principalelor instituţii ce ţin de domeniul ştiinţei respective, şi anume statul, religia, firma, piaţa etc. Anume evoluţia instituţiilor joacă un rol decisiv în schimbarea societăţii, în dezv ec, de aceea se impune studierea primordială a acesteia.Funcţia principală a instituţiilor sociale constă în asigurarea reducerii costului tranzacţiilor , cost care creşte odatăcu aprofundarea diviziunii muncii şi diversificarea schimbului. North spune că „apariţia statului este cea mai mare realizare a Lumii Antice”. După el,orice instituţie, odată cemai există, este utilă. 35). Particularitățile gîndirii economice contemporane. Teoria ”capitalului uman” de G. Beker și teoria ”anticipărilor raționale” de R. Lucas. COSMOMANECONOMIA v Teorii moderne - piloni al noii megatendinţe De câteva decenii, dar mai cu seamă după criza mondială din anii 2008-2009, ştiinţa economică este cuprinsă de febra căutării unul nou sistem de gândire economică. Teoriile expuse aici sunt novatoare prin faptul că nu au în centrul atenţiei modul în care sunt folosite resursele naturale şi financiare, ci omul, care este sau poate deveni un om-creator, om-previzionar sau chiar om-profet. Spre deosebire de omul economic sau omul social, omul creativ nu mai este doar un simplu beneficiar al cheltuirii de resurse naturale, ci devine, el însuşi, principala resursă economică, dar și principala „fabrică“ de creare a bunurilor economice. Acest individ, cu o bogată imaginaţie creativă, cu o intuiţie descătuşată, capabil să mediteze şi să anticipeze viitorul. Cosmomaneconomia va avea drept obiectiv cercetarea modalităţilor de valorificare a resurselor interne ale individului şi atragerea, pe această cale, în procesul economic, a energiilor inepuizabile şi deocamdată invizibile ale Universului Economiştilor contemporani cercetează asemenea realităţi, cum ar fi: mediul ambiant, activităţile politice, calităţile native şi cele formate prin educaţie şi instruire ale individului şi costul acestora, religia şi influenţa ei asupra progresului economic, relaţiile familiale, criminalitatea, timpul ca o resursă limitată, informaţia, bunurile nemarfare, extemalităţile etc. După criza mondială din 2008-2009, ştiinţa economică caută un nou sistem de gîndire economică.Megatendinţa nouă se numeşte cosmomanoeconomie(formată din 3 cuvinte: cosmos, om(din engleză man) şieconomie). Tradiţionalele relaţii dintre om şi pămînt sunt înlocuite cu raportul OM-Univers. Toate fenomenele şiinstituţiile ce ţin tradiţional de obiectul de studiu al unor ştiinţe sunt cercetate ca instrumente prin prisma uneiviziuni pur economice, adică în termeni de cost de beneficiu, utilitate,echilibru,alegere raţională etc.Teoria capitalului uman de Gary Backer (n. 1930)Părintele teoriei este Gary Backer. Esenţa teoriei capitalului uman constă în examinarea individului nu doar încalitate de simplu consumator de bunuri şi servicii, ci ca pe o formă specifică a capitalului, investiţiile în individfiind asemănate cu investiţiile în capitalul fix. Individul poate fi comparat cu o firmă, care cheltuie resurse pentru a produce cunoştinţe, abilităţi şi satisfacţii. Cu alte cuvinte, individul investeşte în sine anumite resurse pentru aobţine venituri. Cînd beneficiile depăşesc costurile, stocul calităţii populaţiei creşte.El va compara cîştigurileviitoare cu mărimea efosturilor depuse. Gary Backer ajunge la concluzia că orice activitate umană poate fianalizată în termenii cost-beneficiu.Factorii principali care constribuie la creşterea calităţii populaţiei, adică capitalului uman sunt : starea de sănătate şi satisfacţia oamenilor (care influenţează nivelul Wm); gradul de educaţie(cum ar fi nr mediu al anilor de studii); nivelul de calificare,nivelul de informare,calităţile antreprenoriale.
Capitalul este văzut de autorii teoriei drept o valoare care adduce un venit oarecare. Acesta există sub forma unuistoc şi al unui flux. Pentru mărirea stocului de capital uman(adică creşterea calităţii forţei de muncă) sunt necesareinvestiţii, în ridicarea nivelului de calificare, în educaţie şi în ocrotirea sănătăţii, în cercetarea şi informarea populaţiei şi în asigurarea mobilităţii acesteia.Teoria anticipărilor raţionale(noua şcoală calsică) de Robert Lucas Jr.Potrivit acestei teorii,agenţii economici, posedînd proprietatea de a anliza în mod creativ informaţiile de caredispun, au capacitatea de a prezice evoluţia fenomenelor şi situaţiilor concrete şi de a adopta decizii maiconcrete, mai eficiente, decît cele adoptate de instituţiile publice. Intuiţia, presimţirea, prevederile viitorului suntcalităţi de care statul nu dispune. Întreprinzătorul este considerat un adevărat vizionar şi statul nicidecum nu poate concura cu el în luarea unor decizii corecte şi imediate. Teoria ciclului economic real(considerate corectă doar timp de 2 decenii) - caracterul ciclic al dezvoltării economice este condiţionat de factorii: şocurile productivităţii, cheltuielile imprevizibile ale statului, evoluţia comeţului international, evoluţia şomajului.
