Liniile de pauză
au exact acelaşi rol ca paranteza: introduc o explicaţie, o precizare, o completare sau chiar o digresiune (abatere de la subiect).
Virgula
separă termenii unei enumeraţii
izolează substantivul în vocativ: “Doctore, simt ceva mortal”
separă interjecţia de restul comunicării „Ah, ce bine!”
separă construcţiile incidente: “Unde mergi?,întrebă Ioana”.
separă substantivul în apoziţie:“Ştefan Cel Mare , domnul Moldovei, a înfrânt turcii.
separă anumite propoziţii subordonate subordonate de regente: Înainte de a răsări soarele, mă rog.
înaintea conjuncţiilor conjuncţiilor adversative: dar, iar, nici, ci, însă.
Punctele de suspensie
creează o pauză meditativă sporind reflexivitatea textului
pot arăta ironia: “Domnul Goe...”
transmite sentimente: melancolie, durere etc.
Sensul propriu denotativ şi conotativ
propriu de bază (independent de context): Mă dor dinţii.
propriu secundar secundar (expresii, (expresii, locuţiuni): locuţiuni): dinţii piaptănului, dinţii greblei
conotativ (figuri de stil): Noaptea a muşcat cu dinţii ei luna. (personificare)
Cratima
uneşte două părţi de vorbire: să -l (conjuncţia cu pronumele)
evită un hiat: să-l (în loc de să îl)
creează un diftong: de-asemenea
înlocuieşte un sunet
reduce numărul de silabe, sporind ritmul rostirii
conferă muzicalitate
conservă ritmul şi măsura versurilor
Figurile de stil 1.Epitetul – însuşirea neobişnuită a unui substantiv sau verb: •
„săgeţile arzătoare ale Celui Rău” (Efeseni 6.16)
•
„i-ai hrănit cu o pâine de lacrimi” (Ps.80.5)
•
„susur blând şi subţire” (1 Împ. 19.12)
2.Comparaţia- punerea în paralel a doi termeni care au o însuşire comună: •
„popoarele sunt ca o picătură de apă din vadră, ca praful pe o cumpănă” (Isaia 40.15)
•
„Omul!...zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte ca floarea de pe câmp” (Ps. 103.15)
•
„Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză” (Isaia 64.6)
3.Personificarea –atribuirea unor însuşiri omeneşti obiectelor, plantelor, animalelor, fenomenelor naturii pentru a le umaniza: •
•
„stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie” „cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei; când i -am făcut haina din nori şi scutece din întuneric” (Iov 38.8,9) 4.Repetiţia – folosirea de două sau mai multe ori a unui cuvânt cu încărcătură semantică, pentru
a atrage atenţia asupra unui lucru important: •
„ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!” (Ieremia 22.29)
•
„sfânt, sfânt, sfânt este Domnul! (Apoc. 4.8) 5.Enumeraţia – înşiruirea a doi (doar despărţiţi prin virgulă) sau mai mulţi termeni din acelaşi
domeniu:
•
„Este bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că El i l-a pus pe gât; să-şi umple gura cu ţărână... să dea obrazul celui care-l loveşte şi să se sature de batjocură” (Plângeri3) 6.Antiteza- contrastul dintre doi termeni, pentru a evidenţia pe unul dintre ei:
•
„Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie” (Ps.126.5)
•
„Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale.” (Prov. 10.1)
•
„nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea” (Isaia 1.13)
7.Hiperbola- exagerarea unor trăsături, sentimente, acţiuni, datorită unor sentimente puternice: •
•
•
„Căci până la ceruri ajunge bunătatea Ta şi până la nori adevărul Tău” (Ps.57.10) „Şuvoaie de apă îmi curg din ochi din cauza prăpădului fiicei poporului meu. Mi se topeşte ochiul în lacrimi, necurmat şi fără de odihnă” (Plângeri 3.48) „mi se scăldau paşii în smântână şi stânca vărsa lângă mine pâraie de untdelemn” (Iov 29.6) 8.Metafora- înlocuirea unei imagini (obiect, fenomen etc) cu o imagine artistică:
•
•
•
„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”(Ps. 119.105) „Când străbat aceştia Valea Plângerii, o refac într-un loc plin de izvoare” (Ps. 84.6)(şi antiteză între Valea plângerii şi locul plin de izvoare) „Ascultă învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele sunt o coroană plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur la gâtul tău.”(Prov. 1.8,9) 9.Alegoria – o suită de figuri de stil (epitete, comparaţii, metafore etc.) care alcătuiesc împreună
o imagine amplă, concretă, care va înlocui o imagine abstractă din realitate: •
Alegoria viei Domnului – Isaia cap.5
•
Alegoria vasului olarului – Ieremia cap.18, 19
•
Alegoria celor doi vulturi şi a viţei – Ezechie 17
•
Alegoria miresei Mielului – Apocalipsa 19 Exemplu pentru subiectele de tip II Redactează un eseu argumentativ despre bunătate: David Popa, clasa a X-a B
Din vremuri străvechi omul se autoexplorează şi totuşi nu a reuşit decât să se rătăcească prin vastitatea sufletului. Ne dorim să ne cunoaştem deplin, să fim propriii stăpâni, dar nu ştim că bunătatea
este drumul spre interior, spre centru, că ea ne transformă în oaze, în locuri atrăgătoare şi rodnice unde se strâng sufletele călătoare. În opinia mea bunătatea este ceva indispensabil pentru un om adevărat. Un prim argument ce susţine opinia mea se referă la esenţa bunătăţii. Ea izvorăşte
întotdeauna dintr-o inimă fericită – o fericire intensă care nu poate fi ţinută înăuntru, se răsfrânge asupra tuturor aspectelor vieţii şi se răspândeşte inevitabil peste tot în jur. Bunătatea rămâne o sursă de fericire suficientă pentru om aşa că omul bun cu adevărat nu mai caută recunoaşterea celorlalţi, nu mai aşteaptă să primească aprecieri pentru ceea ce face – el trăieşte şi se bucură. Aceeaşi idee este sugerată şi la sfârşitul cărţii Prinţul fericit de Oscar Wilde. După ce statuia prinţului hotărăşte să împartă aurul şi pietrele preţioase de pe ea oamenilor sărmani din oraş, oamenii afirmă că ar trebui luată de acolo fiindcă nu mai arată frumos. Deşi prinţul nu primeşte aprecierea oamenilor pentru ceea ce a făcut, titlul rămâne totuşi: Prinţul fericit . Folclorul – păstrătorul de veacuri al înţelepciunii ce reflectă valorile clasice ale binelui, adevărului şi frumosului susţine prin basmele sale aceeaşi idee a bunătăţii care în final câştigă şi îndeamnă la a rămâne de partea binelui până la sfârşit. Al doilea argument întru susţinerea opiniei mele se leagă de ideea că uneori bunătatea este
rău înţeleasă de societate, aşa ca în exemplul prinţului Mîşkin din opera Idiotul de Dostoievski. Bunătatea lui deosebită era interpretată de societate drept prostie. Deşi oamenii buni riscă să fie etichetaţi ca proşti şi slabi totuşi bunătatea oferă aceea căldură benefică sufletului, umple cu fericire şi fereşte de frustrări. Cel mai mult suferim în viaţă din pricina propriilor fapte aşa că a fi bun înseamnă a te scuti de multă suferinţă. Prin urmare, putem concluziona că bunătatea nu e nici o dovadă de prostie, nici slăbiciune,
arătând dimpotrivă, înţelepciune şi puterea de a renunţa la sine pentru binele celuilalt. Bunătatea e o călătorie... o călătorie spre centrul fiinţei. Când ajungi la destinaţie, poţi vedea de acolo, de jur împrejur, întreaga regiune a sufletului şi abia atunci poţi să îi cunoşti cu adevărat pe alţii.
