Tema Războiului În Roman

TEMA RĂZBOIULUI ÎN ROMAN Război şi pace – Lev N. Tolstoi  Pădurea spânzuraţilor – Liviu Rebreanu Ultima ma noap noapte te de dr drag agos oste te,, întâi întâia a noap noapte te de ră răzb zboi oi  Ulti 

Camil Petrescu

Prof. Adriana Nistor

1

Trusted by over 1 million members

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.







Motto : „ Războiul, [...] e cel mai hidos lucru pe lume şi trebuie să pricepem odată asta şi

să nu ne mai jucăm de-a războiul .” .” 1 (Lev Tolstoi)

Războiul, din care sentimentul general – începând cu Antichitatea – face imaginea unui flagel universal, s-a răsfrânt, cu toată simbolistica sa, şi asupra lumii literaturii. Ca şi în viaţă, şi în literatură, războaiele se fac cu oameni, Omul faţă în faţă cu Războiul, fiind o temă recurentă a literaturii. Prototipul creaţiilor literare despre război este capodopera lui Lev N. Tolstoi, Război şi pace. Roman clasic al literaturii universale, Război şi pace scoate la iveală lumea mare a războiului, o lume dezlănţuită care vine ca un tăvălug peste lumea cea mică a omului . Războiul

e înfăţişat de Tolstoi ca o faptă oribilă, hidoasă în sine, care nu face altceva decât să scoată la lumină, ca-ntr-o egografie, umanitatea. Criticul G. Călinescu remarca într-un studiu despre Tolstoi faptul că, în acest roman, „totul e văzut [...] necruţător, fără idealizări şi fără iluzii asupra oamenilor, fără teama de a şoca prejudecăţile de <>.2” Nu mai există

eroi, ci pur şi simplu oameni. Din acestă perspectivă, pacea şi războiul pot fi privite ca două temperaturi extreme la care sunt supuse fiinţele umane spre a se vedea cum se contrag şi cum se dilată. Iată de ce, dincolo de consideraţiile generale despre război ca încleştare de forţe oarbe, romanul lui Tolstoi aduce în prim plan o nouă viziune asupra eroului. Putem spune că, odată cu romanul lui Lev N. Tolstoi, eroul din romanele de război se demitizează, se leapădă de aura de supraom, recunosc recunoscând ând în faţa sa şi a lumii, că nu e decât un muritor, muritor, că războiul războiul e o luptă









Prima profundă Prima profundă reflectare a războiului în literatura română o întâlnim în romanul Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Aici, Omul este întrupat generic de Apostol Bologa, entitate

simbolică a jertfei pe altarul războiului. În şirul de opere importante care s-au ridicat împotriva războiului, se numără Strada Lăpuşneanu, în care Mihail Sadoveanu retrăia Iaşul refugiului, atmosfera de nepăsare şi de

cinism din spatele frontului. Despre front, despre viaţa celor trimişi cu marşuri şi fraze să măcelărească şi să fie măcelăriţi, apăruseră în reviste versurile lui Camil Petrescu din Ciclul morţii. Adevă Adevărul rul despre despre război război îl spuse spuseser serăă şi câteva câteva pagini pagini răzleţ răzleţe. e. Horten Hortensia sia Papada Papadatt-

Bengescu publicase fragmente din Balaurul , Camil Petrescu, capitole din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Înainte de publicarea romanului, Liviu Rebreanu a tratat tema războiului şi in căteva nuvele: Calvarul, Iţic Ştrul dezertor şi Catastrofa. Problematica aceasta din nuvele, cuprinzând şi

atitudinea faţă de război, şi poziţia specială în care erau puse diferitele naţionalităţi din armata imperială austro-ungară, nevoite să lupte împotriva conaţionalilor lor, stă în centrul Pădurii spânzuraţilor. Cartea se axează în jurul Omului, drama personală a lui Apostol Bologa lăsând

să se întrevadă drama războiului. Astfel, deşi romanul tratează un caz de conştiinţă, intenţia autorului a fost de a condamna războiul în genere şi mai cu seamă războiul purtat de imperiul austro-ungar, despre care se spunea că este o vastă închisoare a popoarelor. Fire Fire predis predispus pusăă la frămân frământăr tării int interi erioar oare, e, Aposto Apostoll int intră ră înt într-o r-o criză criză moral moralăă tortur torturant antă, ă,







dau seama de injusteţea luptei în care au fost târâţi, condamnă războiul absurd şi interpretează fiecare în felul său ideea de datorie militară. Locotenetnul evreu Gross e cel mai revoltat: „ - Statul! ... Statul care ucide! ... În spate statul nostru, în faţă statul duşman şi la mijloc noi, cei osândiţi să murin ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi!..” 3

Cu toat toatee că nu ajun ajunge ge la înţe înţele lege gere reaa cauz cauzel elor or răzb război oiul ului ui,, auto autoru rull are are meri meritu tull de a-l a-l condamna şi prin intermediul lui Apostol Bologa: „....Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă în faţă milioane de oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o ssecundă. ecundă.”4

Povestirea ultimelor etape ale destinului lui Bologa este prin ea însăşi o demonstraţie impresionantă împotriva crimelor întreprinse în numele aşa-numitelor legi ale războiului. În sat sunt spânzuraţi direct de copaci ţărani români acuzaţi de spionaj pentru că şi-au arat ogoarele în regiunea frontului. Pădurea spânzuraţilor , ca de altfel şi alte scrieri ale lui Rebreanu, a fost compusă după un

plan îndelung meditat. Criticul Alexandru Piru, în monografia dedicată lui Liviu Rebreanu aminteşte aminteşte de faptul faptul că, că, „într-un caiet de creaţie, autorul îşi fixase trei etape ale evoluţiei eroului său, sub emblema a trei principii călăuzitoare şi anume: 1. Apostol e cetăţean: << Omul nu e nimic decât în funcţie de stat>> ; 2. Apostol devine român: << Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frăţească>>; 3. Apostol devine om:< În sânul neamului individul îşi regăseşte eul său cel bun







câteva cugetări antirăzboinice care trebuiau exemplificate în roman, precum: „Un vers de Goethe e mai preţios decât o bătălie câştigată ”, ”, „ Niciodată poporul nu vrea război. Numai conducătorii vor, fiindcă ei stau acasa şi trimit la moarte numai poporul ”, ”, „ Războiul e cea mai crâncenă dovadă a iresponsabilităţii omului şi a nonsensului vieţii”. Este interesantă şi o

mărturie a scriitorului în legătură cu prima versiune a acestui roman: „Cine a citit Pădurea spânzuraţilor îşi aduce aminte desigur că Apostol Bologa în partea finală, după ce a fost judecat de curtea marţială, reîntors în camera lui de închisoare, cere hârtie şi cerneală să răspundă la scrisoarea primită de la mama sa. Speranţa vieţii, frica morţii, vălmăşagul de alte gânduri îl fac să amâne mereu, şi în cele din urmă renunţă să mai scrie. Ei bine, în versiunea primă, Apostol Bologa răspundea într-o scrisoare, care deşi am suprimat-o, mi-a rămas dragă... Tot în Padurea spânzuraţilor am suprimat ultimul capitol. Romanul se sfârşeşte... cu moartea eroului şi mai ales cu cuvintele preotului: Apostol.. Apostol ... ... În versiunea primă mai urma un capitolaş în care, în zori, venea Ilona să-şi plângă iubirea pe mormântul lui Apostol...” Însă, aşa cum remarcă şi criticul, „conştiinţa artistică a dictat scriitorului un final mai în acord cu procesul psihologic pe care-l dezbate dramatic, sentenţios, ibsenian .”6 Fiinţa

fizică a Omului trebuia nimicită, pentru ca măcar Spiritul să poată ieşi din război ca un învingător. Astfel, experienţa dramatică a lui Apostol Bologa se derulează între două repere majore: seara în care are loc executarea lui Svoboda şi zorii zilei propriei execuţii. Un ciclu cosmic se încheie în felul acesta, răstimp în care Omul trăieşte experienţa unei dramatice coborâri în









Drumul deschis de Pădurea spânzuraţilor avea să fie urmat, în literatura română de Balaurul Hortensiei Papadat – Bengescu, în care frontul era indirect şi tragic prezent prin

trenurile cu răniţi, prin mirosul de pansamente şi sânge. Apoi, de cele două mari romane: Întunecare de Cezar Petrescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil

Petrescu. Aici, Omul e „...unul „...unul dintre acei, acei, / Cu ochi halucinaţi halucinaţi şi mistuiţi mistuiţi lăuntric lăuntric ,/ Cu sufletul mărit / Căci ...” a văzut războiul!

Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă, parte parteaa a doua doua a romanu romanului lui reprodu reproducân cândd jurnal jurnalul ul de campan campanie ie al autoru autorului lui..

Experi Experienţ enţaa

războiului nu era pentru prima dată consemnată de scriitor. Ciclul morţii vorbea şi el despre drama omului care îşi dă seama că nu e decât un simplu element de figuraţie într-un spectacol absurd, inexplicabil în originile şi finalităţile sale. Autorul se desprinde şi el de tabloul mitic şi fals al războiului şi nu mai face din el un prilej de exaltare a virtuţilor şi eroismului. Haos, mizerie, frig, marşuri neîntrerupte, fără nicio finalitate, o învălmăşeală gigantică de moarte – acesta este adevăratul război, pe care scriitorul îl retrăieşte odată cu personajul său, Ştefan Gheorghidiu. Războiul va fi pentru intelectualul lui Camil Petrescu o formă de trăire individuală şi colectivă absolută, la care n-ar fi conceput să nu fie părtaş. Gheorghidiu mărturiseşte: „ Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea









de a trăi toate experienţele posibile în funcţie de care se contureză propria individualitate: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o verificare şi o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă, şi deci nici o putinţă de realizare sufletească...”8 Însuşi autorul participant la evenimente afirmă acelaşi lucru: „....tânărul care abia devenea scriitor şi-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi, faţă în faţă cu conştiinţa lui, şi mai ales că nu-i va mai putea privi în faţă pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost şi el acolo alături de ei. Cu alte cuvinte, că el nu va putea fi dacă nu va cunoaşte ceea ce ei au cunoscut, niciodată, un scriitor adevărat.”9

Scriitorul învaţă, însă, odată cu personajul lui că în război fiinţa e îngenuncheată, iar viaţa stă sub semnul animalităţii, al dorinţei de supravieţuire. Realitatea frontului, absurditatea sa, inconştienţa şi cinismul, cu care cercurile conducătoare conduc războiul, vor reprezenta, aşadar, tot atâtea experienţe dureroase. Dar simultan, omul solitar al ideii, cel care era obligat să se supună convenţiilor şi prejudecăţilor sociale burgheze sau să se suprime dacă n-o face, are revelaţia comunicării directe cu colectivitatea, a solidarităţii de arme, a camaraderiei în faţa morţii morţii.. Totoda Totodată, tă, aflat aflat direct direct sub amenin ameninţa ţarea rea dispa dispariţ riţiei iei,, trăire trăireaa sa este este tot totală ală.. De aici, aici,







Alte aspecte sunt remarcate de Pompiliu Constantinescu: „ Romanul de război contemporan este prin excelenţă realist: arta lui se sprijină pe observaţie, materialul pe simţuri, psihologia pe sinceritate directă. Conştiinţa eroului e înlocuită cu un ochi cuprinzător şi cu urechi atente; sentimentele sunt simple, mecanizate, aproape de identitatea împrejurărilor. ”11 „ Romanul de război”, continuă criticul, „nu înalţă imnuri eroismului şi nu combină situaţii sublime. Analiza a pătruns şi aici; ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărţuit de foame şi de plictiseală, bătut de gloanţe şi de obuze, ca un vânat speriat, scuturat de frigurile morţii şi îngheţat de spaimă, degradat de superstiţie şi pândit de demenţă. Umanitatea războiului e tristă, morala lui e egoistă şi redusă la clipa prezentă. ”12 Astfel, timpul interior şi timpul

exterior sunt unul şi acelaşi. Privit la început, ca o experienţă necesară, o aventură a cunoaşterii, războiul îşi arată în final adevărata faţă, confruntându-l pe Ştefan Gheorghidiu cu absolutul morţii, care eclipsează totul, până şi iubirea. Omul este, astfel, neantizat în vârtejul senzaţiilor pure: „ mi-e frig, mi-e frică ”, ”, acestea fiind sâmburele esenţei umane. Dincolo de asta: „ Nu mai e nimic omenesc în noi .”13







Concluzionând, putem spune că, dincolo de realizările artistice, marii creatori de literatură au făcut din romanele lor nu doar simple poveşti cu eroi, ci poveşti de viaţă, cu oameni. Scriind despre război, ei au scris, în realitate, despre una dintre feţele conflictului dintre Om şi Univers, dintre Om şi Istorie, căci războiul este un fenomen cosmic, un cataclism social , a cărui vină, aparent, nu o poartă nimeni, nici individul individul şi nici colectivi colectivitatea tatea.. Şi totuşi, totuşi, nu ştim de ce, dar suntem de acord cu Lev Tolstoi Tolstoi în proorocirea sa: „Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge şi li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie .”







BIBLIOGRAFIE

Bibliografia operei: 





Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraţilor, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963. Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968. Tolstoi, Lev, N., Război şi pace (Volumele IIV), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.

Bibliografia critică: 



Camil Petrescu interpretat de..., Ediţie îngrijită de Liviu Călin, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini















Tema Războiului În Roman

Recommend Documents