Ted Dekker - Trilogia Cercului (Vol. 1-3)

Ted Dekker Trilogia Cercului

Negru – Matca raului ……………………. 2 Rosu – Imposibila salvare …………… 401 Alb – Fantastica urmarire ……………. 779

2

Ted Dekker, autor american de romane horror şi fantasy. S-a născut în Indonezia în 1961, din părinţi misionari. La terminarea liceului, s-a mutat în America pentru a studia filozofia şi religia. A intrat apoi în lumea managementului corporatist. Foarte talentat în domeniu, a devenit în curând Director de Marketing pentru o mare companie medicală din California. Experienţa acumulată i-a permis să-şi deschidă propria afacere. Confruntat cu moartea fratelui său Danny, Dekker a scris primul roman în 1997, Heaven’s Wager, iniţial respins de editori, fiind considerat „prea demonic” pentru piaţa americană de carte creştină. Au urmat alte două volume în continuarea acestuia, scrise fără dorinţa de a fi publicate: When Heaven Weeps şi Thunder of Heaven. În 2000 i-a fost publicată prima carte, Blessed Child, în colaborare cu Bill Bright, urmată la scurt timp de A Man Called Blessed. Tot începând cu 2000 i-au fost publicate şi primele trei manuscrise. A devenit celebru odată cu thrillerul Thr3e (2003), adaptat pentru marele ecran în 2007. În 2004 a lansat Trilogia Cercului, compusă din romanele Negru, Roşu şi Alb, care combină suspansul, intriga poliţistă şi lumile paralele inspirate de opera lui C.S. Lewis. După apariţia romanelor grafice omonime inspirate din serie, există zvonuri despre o a patra carte, Book Zero, precum şi despre volumul care va închide definitiv cercul, Green.

3

TED DEKKER NEGRU Traducere din limba engleză GABRIEL STOIAN

www.virtual-project.eu

4

ELVEŢIA Se numea Carlos Missirian. Unul dintre numeroasele nume sub care era cunoscut. Născut în Cipru. Aşezat la capătul celălalt al mesei lungi, bărbatul care îşi tăia friptura groasă, în sânge, era Valborg Svensson. Unul dintre multele lui nume. Născut în iad. Mâncau într-o tăcere aproape deplină, la distanţă de zece metri unul de celălalt, în sala săpată adânc în granitul Alpilor Elveţieni. Lămpile din fier, vopsite în negru, aruncau în încăpere o lumină de culoarea ambrei. Nu existau în preajmă servitori, nici alte piese de mobilier ori muzică, nimeni în afară de Carlos Missirian şi Valborg Svensson, aşezaţi la masa extrem de elegantă. Carlos şi-a tăiat o felie groasă din friptura de vită folosindu-se de un cuţit ascuţit ca briciul şi a urmărit cum se despărţea carnea. La fel ca Marea Roşie. A mai făcut o tăietură, conştient că singurul sunet din încăpere era făcut de cuţitele zimţate care tăiau carnea până la smalţul farfuriei, secţionând fibrele. Ciudate sunete pentru cine ştie să le asculte. Carlos a vârât o bucată de friptură în gură şi a muşcat cu hotărâre. Nu a ridicat ochii spre Svensson, deşi, fără îndoială, acesta se uita la el, la faţa lui – la cicatricea lungă de pe obrazul drept fixându-l cu ochii aceia negri, lipsiţi de orice expresie. Carlos a inspirat adânc, având vreme să savureze gustul uşor coclit al cărnii în sânge. Foarte puţini oameni l-ar fi putut tulbura pe Carlos. Israelienii se ocupaseră de asta în tinereţea lui. Ura, nu teama, îl domina, o caracteristică utilă, gândea el, pentru un ucigaş. Dar Svensson putea mişca şi o piatră cu o simplă privire. Ar fi fost prea mult să se spună că această fiară îl înspăimânta pe Carlos, dar ea îl ţinea totuşi în alertă. Nu pentru că Svensson reprezenta o ameninţare fizică la adresa lui; nu exista un asemenea om. În realitate, Carlos ar fi putut, chiar în acel moment, să îi înfigă în ochi cuţitul de friptură, şi asta doar cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii. Atunci, ce anume îl determina să fie atât de prevăzător? Carlos nu ştia sigur. Omul nu era chiar o fiară din iad, desigur. Era un om de afaceri de origine elveţiană, care deţinea jumătate din băncile din Elveţia şi jumătate din companiile farmaceutice din afara Statelor Unite. Adevărat, îşi petrecuse mai 5

bine de jumătate din viaţă acolo, în adâncul Alpilor Elveţieni, plimbându-se de colo, colo, ca un animal închis într-o cuşcă, dar era la fel de uman ca oricare altă persoană care mergea în două picioare. Şi, cel puţin după părerea lui Carlos, la fel de vulnerabil. Carlos şi-a clătit gura cu puţin Chardonnay sec şi apoi, pentru prima oară de când se aşezaseră la masă, şi-a îndreptat privirea asupra lui Svensson. Acesta l-a ignorat, aşa cum făcea aproape întotdeauna. Avea faţa ciupită urât de vărsat, iar nasul îi era prea mare comparativ cu dimensiunile capului – nu era gros şi bulbucat, ci ascuţit şi subţire. Iar părul, de aceeaşi culoare cu ochii, era negru, dar vopsit. Svensson s-a oprit din tăiatul fripturii, dar nu a ridicat privirea. În încăpere s-a făcut linişte. Ca nişte statui, amândoi au rămas neclintiţi. Carlos l-a urmărit, încercând să nu-şi plece ochii. Singurul element ce mai îndulcea acea relaţie neobişnuită era faptul că şi Svensson îl respecta pe Carlos. Brusc, Svensson şi-a lăsat jos cuţitul şi furculiţa, şi-a şters mustaţa şi buzele cu un şerveţel, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Se mişca încet, ca un melc, protejându-şi piciorul drept. Îl târa. Niciodată nu dăduse explicaţii privind acel picior. Svensson a părăsit încăperea fără ca măcar să arunce vreo privire în direcţia lui Carlos. Acesta din urmă a aşteptat în tăcere vreme de un minut, ştiind că atâta îi va trebui lui Svensson să coboare din sală. În cele din urmă, s-a ridicat şi l-a urmat, ieşind pe un hol lung ce ducea spre bibliotecă, unde a presupus că se retrăsese celălalt. Îl cunoscuse pe elveţian în urmă cu trei ani, în timp ce lucra cu nişte facţiuni ruse secrete, hotărâte să ajungă egale ale marilor puteri militare ale lumii prin ameninţarea armelor biologice. Aceasta era o doctrină veche: Ce conta că Statele Unite deţineau două sute de mii de arme nucleare îndreptate asupra restului lumii dacă inamicii lor aveau armele biologice potrivite? Un virus extrem de infecţios ce poate fi răspândit pe calea aerului era aproape imposibil de contracarat în oraşele mari şi expuse. O armă capabilă să îngenuncheze lumea. Carlos s-a oprit o clipă la uşa bibliotecii, apoi a deschis-o. Svensson stătea lângă peretele de sticlă care dădea spre laboratorul situat cu un etaj mai jos. Îşi aprinsese un trabuc şi era învăluit într-un nor albăstrui de fum. Carlos a mers de-a lungul peretelui unde se aflau rafturi pline de cărţi legate în piele, a luat o sticlă de scotch, şi-a turnat într-un pahar şi s-a aşezat pe un taburet înalt. Ameninţarea cu armele biologice o putea egala cu 6

uşurinţă pe cea nucleară. Primele erau mai uşor de folosit, şi puteau avea un efect mult mai devastator. Puteau. În dispreţul său tradiţional faţă de orice tratat sau convenţie, URSS angajase mii de oameni de ştiinţă ca să dezvolte arme biologice, chiar şi după semnarea Convenţiei privind Armele Toxice şi Biologice din 1972. Totul în scopuri pretins defensive, bineînţeles. Şi Svensson, şi Carlos cunoşteau prea bine succesele şi eşecurile înregistrate în cercetările sovietice. În ultimă instanţă, aşa-numiţii „supermicrobi“ creaţi nu erau în nici un caz suficient de super. Erau mult prea greu de utilizat, imprevizibili şi prea uşor de neutralizat. Scopul lui Svensson era simplu: să creeze un virus extrem de virulent şi stabil, care să se răspândească pe calea aerului, având o perioadă de incubaţie între trei şi şase săptămâni, care să răspundă imediat la un antivirus pe care să îl controleze exclusiv. Scopul nu era uciderea întregii populaţii a Pământului. Ideea era de a infecta regiuni întregi ale planetei în doar câteva săptămâni, iar apoi să deţină singurul tratament posibil. Drept urmare, Svensson plănuia să cucerească o putere de neconceput fără ajutorul nici unui soldat. În acest fel, Carlos Missirian putea să scape lumea de Statul Israel fără să tragă un singur foc. Presupunând, desigur, că un astfel de virus putea fi obţinut, iar apoi păstrat în condiţii de securitate. Dar toţi oamenii de ştiinţă ar şti că este vorba doar de o chestiune de timp. Svensson a privit atent spre laboratorul de dedesubt. Elveţianul îşi purta părul cu cărare pe mijloc, aşa că tâmplele îi erau încadrate de bucle. Cu haina neagră pe care o îmbrăcase arăta ca un liliac. Era un bărbat legat de nişte obiceiuri religioase întunecate care impuneau călătorii lungi la miez de noapte. Carlos era sigur că zeul lui purta o mantie neagră şi se hrănea cu nenorocirea altora, iar câteodată îşi punea întrebări cu privire la loialitatea lui faţă de Svensson. Omul era mânat de o poftă insaţiabilă de putere, iar cei pentru care acţiona doreau şi mai multă decât el. Aceasta le era hrana. Drogul lor. Carlos nu ţinea să înţeleagă profunzimile nebuniei lor; el ştia doar că erau genul de oameni care vor obţine ceea ce şi-au propus, iar în acelaşi timp, va obţine şi el ce-şi dorea: restaurarea islamului. A luat o înghiţitură de scotch. Trebuie să crezi că unul, doar unul dintre

miile de cercetători care lucrează în sectorul biotehnologiei de apărare va fi descoperit ceva semnificativ după atâţia ani de muncă. Aveau peste trei sute de informatori plătiţi, infiltraţi în toate companiile farmaceutice importante. Carlos stătuse de vorbă cu cincizeci şi şapte de cercetători care participaseră 7

la fostele programe sovietice pentru crearea de arme biologice şi insistase foarte mult în acea direcţie. Şi, în final, nimic. Mai precis nimic din ceea ce căutau. Telefonul de pe masa mare şi neagră, din lemn de santal, aflată în dreapta lor a sunat strident. Nici unul nu a făcut vreun gest către el. Soneria a tăcut. — Avem nevoie de tine la Bangkok, a spus Svensson. Vocea lui a sunat ca duduitul unui motor care are un cilindru plin cu pietriş. — Bangkok. — Da, acolo. Raison Pharmaceutical. — Vaccinul Raison? a întrebat Carlos. Urmăriseră elaborarea vaccinului vreme de peste un an, cu ajutorul unui informator care lucra în laboratoarele de la Raison. Mereu i se păruse o ironie că Raison – compania franceză al cărei nume însemna raţiune – ar putea produce într-o bună zi un vaccin capabil să îngenuncheze întreaga lume. — Nu ştiam că vaccinul lor prezintă vreo importanţă pentru noi, a spus el. Svensson a şontâcăit încet, extrem de încet, până la biroul lui, a ridicat o filă şi a privit-o cercetător. — Ţii minte raportul de acum trei luni referitor la mutaţii de scurtă durată ale vaccinului. — Omul nostru a spus că mutaţiile nu erau de durată, şi dispăreau după câteva minute. Carlos nu era om de ştiinţă, dar cunoştinţele sale despre armele biologice erau, desigur, peste medie. — Acelea au fost concluziile trase de Monique de Raison. Acum ne-a sosit un alt raport. Omul nostru de la Centrul pentru Controlul Epidemiilor a primit astăzi un vizitator agitat care a susţinut că mutaţiile vaccinului Raison persistă în condiţii de încălzire prelungită, la o anumită temperatură. Potrivit afirmaţiilor sale, ar rezulta un virus ucigător ce s-ar răspândi pe calea aerului, având o perioadă de incubaţie de trei săptămâni. El ar putea infecta populaţia întregii lumi în mai puţin de trei săptămâni. — Şi cum a intrat acest om în posesia unei asemenea informaţii? Svensson a ezitat.

8

— În vis, a zis el. Un vis foarte neobişnuit. Un vis foarte convingător, din altă lume, populată de oameni care consideră că visele lui despre această lume sunt doar vise. Tot acolo trăiesc şi lilieci vorbitori. De data aceasta a fost rândul lui Carlos să ezite. — Lilieci?! — Avem motive să acordăm atenţie acestui lucru. Vreau să pleci la Bangkok şi să discuţi cu Monique de Raison. Dacă situaţia o permite, aş vrea chiar vaccinul Raison, indiferent ce-ar trebui să faci pentru asta. — Acum recurgem la ajutorul misticilor? Svensson avea oameni şi la CDC, chiar patru pe statul de plată de acolo, dacă îşi mai amintea bine Carlos. Chiar şi rapoartele aparent fără nici o relevanţă referitoare la bolile infecţioase ajungeau imediat la sediul din Atlanta. Evident, Svensson manifesta interes faţă de orice raport privind apariţia vreunei epidemii, dar ţinea să cunoască şi măsurile luate pentru contracararea ei. Dar un vis? Asta era ceva cu totul neobişnuit pentru elveţianul stoic, cu inimă atât de întunecată. Chiar şi acest lucru făcea credibilă acea sugestie. Svensson s-a uitat cu ochi negri la Carlos. — Aşa cum am spus, avem şi alte motive să credem că acest om cunoaşte lucruri de care nu ar trebui să aibă habar, indiferent de modul în care a intrat în posesia acestor informaţii. — De pildă? — Te depăşeşte treaba asta. Este suficient să-ţi spun că Thomas Hunter nu avea de unde să ştie că vaccinul Raison ar putea suferi mutaţii inexplicabile. Carlos s-a încruntat. — E o coincidenţă. — Nu vreau să-mi asum nici un risc. Soarta lumii depinde de un virus şi de antivirusul lui. Şi s-ar părea că am descoperit virusul potrivit. — Nu sunt convins că Monique de Raison îmi va da… un interviu. — Atunci obţine-l cu forţa. — Şi ce facem cu Hunter? — O să afli, indiferent prin ce mijloace, tot ce ştie Thomas Hunter, iar apoi o să-l ucizi.

9

1 Totul a început cu o zi în urmă, cu un singur glonţ, pornit dintr-un pistol cu amortizor, venit de nu se ştie unde. Thomas Hunter mergea pe aleea slab luminată pe care o urma mereu spre casă după ce încuiase micuţul local din lanţul Java Hut situat între Colfax şi 9th Street, când un poc! a întrerupt zgomotul constant al traficului din depărtare. Din gaura adâncă de doi centimetri şi jumătate, aflată la cincizeci de centimetri de faţa lui începuse să se scurgă praf de cărămidă. S-a oprit cu un picior în aer.

Poc!

De data aceasta a văzut cum glonţul s-a înfipt în zid. A simţit o arsură în obraz, din cauza bucăţelelor fierbinţi de cărămidă împrăştiate în aer de impactul glonţului. Acum, parcă toţi muşchii i-au îngheţat. Cineva trăsese în el! Şi încă trăgea în el. A făcut un salt înapoi şi s-a ghemuit, apoi, instinctiv, şi-a desfăcut braţele. Părea incapabil să-şi dezlipească ochii de la cele două găuri apărute în zidul aflat în faţa lui. Probabil că era vorba de vreo greşeală. Năluciri, roade ale imaginaţiei lui hiperactive. Aspiraţiile de a scrie romane reuşiseră, în cele din urmă, să treacă linia de demarcaţie dintre fantezie şi realitate cu ajutorul celor două găvane ce se holbau la el din zidul de cărămidă. — Thomas Hunter! Dar asta nu mai ţinea de imaginaţie, nu-i aşa? Nici vorbă, era numele lui, şi răsuna pe alee. Cel de-al treilea glonţ a lovit tot în zid. A ţâşnit spre stânga, încă ghemuit. Un pas mare, cădere pe umărul drept, o rostogolire. Aerul a plesnit din nou deasupra capului. Glonţul a izbit o scară de metal, ricoşând pe alee. Tom s-a ridicat în picioare şi, propulsat în aceeaşi măsură de instinct şi de groază, a luat-o la fugă, încercând parcă să o ia înaintea sunetului. Mai trecuse prin situaţii asemănătoare, dar asta pe aleile lăturalnice din Manila. Pe atunci era adolescent, iar bandele de filipinezi erau înarmate cu cuţite şi macete, nu cu pistoale, însă, pentru moment, în timp ce alerga nebuneşte pe aleea din spatele 9th Street şi Colfax, Tom nu găsea în mintea lui nici o deosebire. 10

— Eşti un om mort! a răcnit un bărbat. Acum şi-a dat seama despre cine era vorba. Nişte tipi din New York. Aleea dădea, peste vreo treizeci de metri, în alta, la stânga lui. O simplă umbră în lumina slabă, însă el cunoştea scurtătura. Alte două gloanţe i-au şuierat pe la ureche, unul atât de aproape, încât a simţit chiar şi curentul de aer stârnit de trecerea lui prin dreptul capului. În spatele lui răsunau paşi apăsaţi, în alergare. Doi, poate chiar trei indivizi. Tom s-a aruncat în beznă. — Taie-i calea de retragere. Radio. Tom s-a rostogolit, ajungând pe vârfuri, apoi a ţâşnit, timp în care mintea a început să i se învârtească nebuneşte. Radio? Din păcate, a auzit el în cap glasul lui Makatsu, adrenalina îţi afectează judecata. Şi instructorul lui de karate făcea semn spre cap şi clipea şmechereşte. Ai destui muşchi pentru a lupta, dar nu suficienţi pentru a

gândi.

Dacă urmăritorii aveau aparate de radio şi reuşeau să-l înconjoare pe străzile ce urmau, însemna că se confrunta cu o situaţie gravă. S-a uitat disperat în jur, căutând o ascunzătoare. O cale de acces spre acoperişul unei clădiri pe la jumătatea aleii. O benă mare de gunoi, dar prea îndepărtată. Nişte cutii împrăştiate în stânga lui. Nimic. Trebuia să facă o mişcare decisivă înainte de a intra pe acea alee. Degetele panicii îi scormoneau prin minte. Adrenalina amorţeşte gândirea; panica o ucide. Makatsu din nou. Tom fusese bătut măr cândva de o bandă de filipinezi care juraseră să ucidă orice puşti american care pătrundea pe teritoriul lor. Ei transformaseră străzile din jurul bazei militare în teritoriul lor. Instructorul lui îl dojenise, susţinând că se dovedise suficient de bun dacă reuşise să scape de atacul lor din acea după-amiază. Panica îl costase scump. Creierul îi fusese făcut chisăliţă şi-şi merita vânătăile care nu-i permiteau nici măcar să-şi ţină ochii deschişi. De data asta, însă, era vorba de gloanţe, nu de picioare şi bâte, iar ele aveau să lase urme mai adânci. Şi nici nu mai avea timp. Rămas fără soluţii, dar încrezător, Tom s-a azvârlit spre rigolă. Betonul aspru i-a sfâşiat pielea. S-a rostogolit cu iuţeală spre stânga, izbindu-se în zidul de cărămidă, apoi a rămas întins în întunericul deplin. S-a auzit zgomot de paşi îndreptându-se spre el. Un singur om. Nu-şi dădea seama cum de-l găsiseră tocmai în Denver, şi asta după ce trecuseră 11

patru ani. Însă dacă tot făcuseră un asemenea efort, era limpede că nu se vor mulţumi să plece cu mâna goală. Bine antrenat, bărbatul alerga cu paşi uşori, fără să gâfâie. Tom a rămas cu nasul îngropat în asfaltul puturos. Curenţii de aer, parcă făcând prea mult zgomot, i-au şters faţa. Şi-a ţinut răsuflarea; imediat după aceea, a simţit că plămânii îi iau foc. Plescăitul paşilor s-a apropiat, a trecut pe lângă el. Apoi omul s-a oprit. Un tremur uşor i-a trecut prin oase. S-a chinuit să alunge noul acces de spaimă. Trecuseră şase ani de la ultima luptă pe care o purtase. Nu avea nici o şansă în faţa cuiva înarmat cu un pistol. Disperat, a impus picioarelor să se mişte. Păşiţi. Păşiţi, vă spun! Însă picioarele refuzau să-l asculte. Se mişcau spasmodic, în tăcere. În disperarea lui, Tom aproape c-a urlat. Trebuia să plece de acolo, cât mai avea încă avantajul surprizei. S-a aruncat spre stânga şi s-a rostogolit, pentru a câştiga inerţie. Apoi, a doua oară, ridicându-se întâi pe genunchi, apoi în picioare. Atacatorul era acum în faţa lui, cu pistolul întins, încremenit. Inerţia l-a făcut pe Tom să se deplaseze în lateral, spre peretele din partea opusă. Sclipirea de la gura ţevii pistolului a luminat vreme de o fracţiune de secundă aleea, scuipând un glonţ pe lângă el. Acum, însă, instinctul înlocuise panica.

Ce fel de încălţăminte port?

Întrebarea i-a trecut prin minte scurt, în timp ce alerga cu viteză spre zidul de cărămidă, cu piciorul stâng în faţă. O întrebare la care era greu de răspuns. A aflat în clipa în care piciorul lui s-a înfipt în zid. Tălpi de cauciuc. Încă un pas în susul zidului, cu suficientă aderenţă. Şi-a dat capul pe spate, s-a arcuit puternic, s-a împins cu tot trupul pentru a se desprinde de zid, apoi a executat o jumătate de rotaţie spre dreapta, folosindu-se de traiectoria pe care corpul lui o descria prin aer. Mişcarea era pur şi simplu o lovitură numită foarfecă pe spate, iar el nu o mai executase de cel puţin zece ani, plus că de această dată nu avea ochii aţintiţi asupra unei mingi de fotbal aruncate de vreunul dintre amicii lui filipinezi din Manila. De data aceasta trebuia să lovească un pistol. 12

Omul a reuşit să tragă un foc înainte ca piciorul stâng al lui Tom să-l izbească puternic în mână, făcând arma să zboare şi să cadă cu zgomot pe alee. Glonţul i-a şters gulerul. Tom nu a aterizat chiar pe picioare, aşa cum sperase. A căzut larg, pe palme, s-a rostogolit şi a sărit în poziţia a şaptea de luptă, ajungând faţă în faţă cu un bărbat musculos, cu părul negru, tuns scurt. Nici vorbă de o manevră executată perfect. Dar destul de bună pentru cineva care nu luptase de şase ani. Din cauza şocului, omul făcuse ochii cât cepele. Evident, experienţa lui în artele marţiale nu trecea dincolo de ceea ce văzuse în Matrix. Vreme de o clipă, Tom s-a simţit îndemnat să strige de bucurie, dar, chiar dacă nu reuşea altceva, trebuia să-i închidă gura acelui om înainte de a apuca să cheme ajutoare. Expresia de uimire a individului s-a transformat brusc într-un rânjet, iar imediat după aceea, Tom a văzut şi pumnalul din mâna lui dreaptă. În regulă, probabil că omul se pricepea mai bine la bătăi de stradă decât lăsase să se vadă. Şi atunci l-a atacat. Furia care îl invadase pe Tom era bine-venită. Cum de îndrăznea tipul să tragă în el cu pistolul! Cum de n-a căzut în genunchi după o lovitură atât de sclipitoare! Tom a făcut o eschivă, lăsându-se pe vine şi scăpând de prima lovitură de pumnal. S-a ridicat brusc şi l-a izbit pe individ cu podul palmei în bărbie. S-a auzit zgomotul făcut de fracturarea osului. Dar nu era suficient. Bărbatul era de două ori mai greu decât el, avea o masă musculară dublă şi era de zece ori mai motivat. Tom s-a aruncat în plan vertical şi s-a răsucit complet executând o lovitură de picior din zbor, scoţând şi un strigăt, deşi ar fi trebuit să se abţină, pentru a nu atrage atenţia. Şi-a dat seama că piciorul lui căpătase o viteză de circa o sută treizeci de kilometri pe oră când l-a lovit pe om în falcă. Amândoi au aterizat în acelaşi timp: Tom în picioare, gata să administreze încă o lovitură, atacatorul, pe spate, de-abia mai respirând, pregătit de mormânt. La figurat vorbind. Pistolul argintiu al individului zăcea lângă zid. Tom a făcut un pas spre el, apoi a renunţat la idee. Ce avea de gând? Să-l împuşte? Să-l ucidă? Să se 13

autoincrimineze? Nu era deloc înţelept. S-a întors, luând-o la fugă în direcţia dinspre care venise. Aleea principală era pustie. S-a furişat pe ea, a înaintat mai mult lipit de zid, s-a prins de balustrada unei scări de incendiu şi a urcat cu o viteză nebună. Acoperişul clădirii era plat, lipit de al altei construcţii, mai înalte, aflate spre sud. A sărit până pe acoperişul celei de-a doua clădiri, a alergat aplecat şi, la depărtare de aproape o intersecţie de aleea unde îl doborâse pe newyorkez, s-a oprit în dreptul unei aerisiri. S-a lăsat în genunchi, a pătruns mai adânc în ascunzişul întunecos şi a tras cu urechea, încercând să separe celelalte zgomote de bubuitul propriei inimi. A auzit fâşâitul a numeroase pneuri rotindu-se pe asfalt. Urletul îndepărtat al unui avion cu reacţie în zbor. Sunetul slab al unei conversaţii. Sfârâitul mâncării dintr-o tigaie de pe foc sau apa ce picura de la o fereastră. Primul dintre zgomote, ţinând seama că se aflau în Denver, nu în Filipine. Nici un zgomot tipic New Yorkului. S-a rezemat cu spatele de ceva şi a închis ochii, trăgându-şi sufletul. Nebunie! Bătăile din Manila, pe vremea adolescenţei, erau ceva, însă aici, în Statele Unite, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani?! Toată acea secvenţă petrecută mai devreme i s-a părut ireală. Cu greu îi venea să creadă că i se întâmplase tocmai lui. Ori, mai precis, i se întâmpla. Încă nu găsise o ieşire din acea situaţie. Oare indivizii ştiau unde locuieşte? Nu-l urmărise nimeni până ajunsese pe acel acoperiş. S-a strecurat până spre marginea lui. Jos se afla o altă alee, încadrată de două străzi aglomerate. Peisajul nocturn al Denverului licărea la orizont, drept în faţa lui. În nări i-a pătruns brusc un anumit miros, dulce, amintind de vata de zahăr, însă amestecat cu ceva care ardea. O senzaţie de deja-vu. Probabil că mai trecuse pe acolo. Ba nu, sigur că nu. Luminile sclipeau inconstant în aerul fierbinte al serii de vară, lumini roşii, galbene şi albastre, ca nişte nestemate picate din cer. Ar fi fost în stare să jure că mai fusese… Brusc, Tom a răsucit capul spre stânga. Şi-a azvârlit braţele în sus, dar lumea s-a rotit într-un mod nefiresc, iar în aceeaşi clipă şi-a dat seama că era în pericol. Îl izbise ceva. Ceva care aducea cu un baros. Sau cu un glonţ. 14

A simţit că se rostogoleşte, dar nu era sigur dacă se prăbuşea cu adevărat, ori dacă-şi pierdea cunoştinţa. Ceva groaznic se petrecea cu capul lui. A aterizat dur pe spate, pe o pernă de beznă care a părut că-i înghite mintea.

15

2 Brusc, bărbatul a deschis ochii. Deasupra, cerul negru-tăciune. Nici o lumină, nici o stea, nici o clădire. Doar beznă. Şi o lună mică. A clipit şi s-a străduit să-şi dea seama unde se afla. Cine era. Dar nu-şi aducea aminte decât că avusese un vis foarte animat. A închis ochii şi a făcut eforturi pentru a se trezi. Visase că fugea să scape de nişte oameni care voiau să-i facă rău. Scăpase ca un păianjen, căţărânduse pe un zid, după ce îl doborâse pe unul dintre urmăritori. Apoi se uitase la luminile oraşului. Frumoase, sclipitoare lumini. Iar acum era treaz. Şi tot nu avea habar unde se afla. Dezorientat, s-a ridicat în fund. Umbrele unor copaci înalţi şi întunecaţi înconjurau un luminiş pietros, locul în care dormise până atunci. Ochii au început să i se adapteze la întuneric, şi a văzut în faţă un soi de câmp. S-a ridicat cu greutate, reuşind să-şi regăsească echilibrul. În picioare, mocasini de piele. Îmbrăcat cu pantaloni de culoare închisă, o cămaşă din piele întoarsă de culoare cafeniu-deschis, cu două buzunare. Instinctiv, şi-a pipăit tâmpla stângă, unde simţea o durere intensă, pulsatilă. O fierbinţeală. Umedă. Şi-a retras degetele şi, privindu-le, a văzut sânge. Fusese lovit în timp ce visa. Ceva îi pătrunsese în cap. S-a întors şi a văzut o pată întunecată pe piatra peste care se prăbuşise. Probabil că se lovise la cap de piatră şi îşi pierduse cunoştinţa. Însă nu-şi putea aminti decât visul. Nu se afla într-un oraş mare. Nici undeva aproape de vreo alee întunecată, de trafic ori de arme de foc. Se găsea aici, într-un luminiş stâncos, înconjurat de copaci mari. Dar unde? Probabil că lovitura îi provocase amnezie. Cum îl chema? Thomas. Bărbatul din vis îi spusese Thomas Hunter. Tom Hunter. Tom şi-a pipăit cucuiul care sângera din creştet. Rana superficială de deasupra urechii îi îmbibase părul de sânge. Ea îl făcuse să-şi piardă cunoştinţa, dar, din fericire, nu o păţise mai rău. Acum noaptea devenise chiar luminoasă. De fapt, putea distinge foarte clar copacii. 16

Şi-a lăsat în jos mâna şi s-a uitat atent la copaci fără să înţeleagă pe deplin. Crengile ţâşneau din trunchi la o înclinaţie bizară, după care descriau un unghi drept şi se răsuceau în sus, amintind de nişte gheare ce voiau să cuprindă cerul. Coaja netedă arăta de parcă ar fi fost alcătuită din metal ori fibre de carbon, nu din materie organică. Cunoştea acei copaci? De ce îl tulbura priveliştea aceea? — Arată foarte bine. Tom a făcut un salt şi s-a răsucit către locul din care venea glasul de bărbat. — Cum? Un om cu părul roşcat, purtând aceleaşi haine ca şi el, se uita în jos, către o aglomerare de pietre aflată la vreo trei metri depărtare. Oare… oare îl cunoştea pe acel bărbat? — Apa mi se pare curată, a spus omul. Tom a înghiţit în sec. — Ce e… ce s-a întâmplat? A urmărit privirea omului şi a văzut că acesta fixase o mică baltă cuibărită în căuşul unui bolovan de la marginea acelui luminiş. Apa aceea avea ceva straniu, dar nu-şi putea da seama de ce. — Cred că ar trebui să încercăm. Pare bună, a spus omul. — Unde suntem? a întrebat Tom. — Bună întrebare. Şi s-a uitat la el, apoi şi-a înclinat puţin capul şi a zâmbit. Chiar nu-ţi aminteşti? Ce-ai păţit, te-a lovit cineva în cap, ori ce ai? — Cred că aşa s-a întâmplat. Serios, nu-mi mai aduc aminte nimic. — Cum te cheamă? — Tom. Sau cel puţin aşa cred. — Ei, tot e bine că ştii măcar atâta lucru. Acum trebuie să găsim o modalitate de a ieşi de aici. — Şi pe tine cum te cheamă? a întrebat Tom. — Vorbeşti serios? Chiar nu-ţi aminteşti? Şi bărbatul şi-a îndreptat din nou privirea spre apă. — Nu. — Bill, a spus bărbatul, pe un ton absent. Apoi a întins mâna şi a atins apa. Şi-a dus palma spre nas şi a mirosit-o. În timp ce-i savura parfumul, a închis ochii. Tom a aruncat o privire rapidă spre luminiş, făcând un efort de voinţă ca să-şi aducă aminte. Ciudat că-şi amintea unele lucruri, dar altele nu. Ştia că 17

lucrurile acelea înalte se numeau copaci, că materialul ce-i acoperea trupul se numea stofă, că organul ce-i bătea în piept se chema inimă. Ştia chiar că acest fel de pierdere selectivă a memoriei era similară cu amnezia. Dar nu-i venea în minte nici un fel de amănunt. Nu ştia cum ajunsese acolo. Nu avea habar de ce Bill era atât de fascinat de apă. Nici măcar nu avea idee cine era Bill. — Am visat că eram urmărit pe o alee, a spus Tom. Aşa am ajuns aici? — Bine-ar fi ca lucrurile să fie atât de simple. Eu am visat-o pe Lucy Lane 1 seara trecută – tare-aş vrea ca şi ea să fie obsedată de persoana mea, a zis el şi a rânjit. Tom a închis ochii, s-a frecat la tâmple, a făcut câţiva paşi şi apoi s-a întors din nou cu faţa spre Bill, dorind cu disperare să stabilească o relaţie apropiată cu el. — Aşadar, unde ne aflăm? — Apa asta miroase de-a dreptul delicios. Trebuie să bem, Tom. De când n-am mai băut? Bill se uita la lichidul de pe deget. Însă Tom mai ştia ceva: Nu trebuiau să bea din apa aceea. Dar Bill părea să se gândească foarte serios la asta. — Nu cred… În noapte s-a auzit un chicotit dispreţuitor. Tom a măturat copacii cu privirea. — Ai auzit? — Acum ni se năzăreşte că auzim? a întrebat Bill. — Nu. Ba da! Am auzit un chicotit. E ceva acolo! — Ba nu. Ţi s-a părut. Bill şi-a înmuiat trei degete în apă. De data aceasta le-a ridicat deasupra gurii şi a lăsat o picătură să-i cadă pe limbă. Efectele s-au văzut imediat. A scos un gâfâit şi s-a uitat la deget cu ochi îngroziţi. Treptat, buzele i s-au răsucit într-un zâmbet. Şi-a vârât degetele în gură şi le-a supt cu o asemenea uşurare, atât de pierdut, încât Tom a crezut că omul înnebunise instantaneu.

1

Personaj care apare în benzile desenate cu Superman, dar şi într-un serial de televiziune numit Smallville, care a debutat în 2001, având ca subiect principal evoluţia unui om dintrun orăşel oarecare până devine Superman (n.tr.).

18

Brusc, Bill s-a lăsat să cadă în genunchi, băgându-şi faţa cu un pleoscăit în băltoacă. A băut, la fel ca un cal din troacă, aspirând apa cu sorbituri lungi, zgomotoase. După aceea, lingându-se pe buze, s-a ridicat. — Bill? — Ce e? — Ce faci? — Beau apă, dobitocule. Ce, ai impresia că fac salturi pe spate? Chiar atât eşti de…? S-a oprit în plin avânt, apoi s-a întors cu spatele. Degetele lui s-au furişat, de pe piatră, spre apă, luând iarăşi din acel lichid cu un gest ce l-a făcut pe Tom să-şi închipuie că omul se purta astfel în mod deliberat. Acel om, pe nume Bill, pe care se presupunea că-l cunoştea, o luase cu totul razna. — Tom, trebuie să încerci apa asta. Nici nu se poate altfel, serios. Apoi, fără să scoată o vorbă, Bill a sărit peste bolovan, a intrat în pădurea întunecată şi a dispărut. — Bill! Tom privi încordat întunericul în care dispăruse Bill. Oare trebuia să-l urmeze? Alergă înainte şi se căţără pe bolovan. — Bill! Nici un răspuns. Tom a făcut trei paşi mari înainte, şi-a pus palma stângă pe piatră, apoi a sărit, pornind în urmărire. De-a lungul braţului, a simţit un fior rece. În plin salt, a aruncat o privire în jos şi a văzut că arătătorul îi rămăsese în băltoacă. Lumea şi-a încetinit mersul. Ceva semănând cu un curent electric i-a săgetat în sus pe braţ, ajungând la umăr, mergând direct spre şira spinării. A simţit o plăcere intensă la baza craniului, care l-a atras spre apă, implorându-l să-şi vâre capul în băltoacă. Apoi a trecut dincolo de stâncă şi o altă realitate l-a smuls din apă. Durerea. Durerea puternică, arzătoare, a unei lame ce-şi croia drum prin pielea mocasinului, ajungând în călcâi. Tom a gâfâit şi a pornit brusc înainte, înspre câmp, depăşind bolovanul. În clipa în care mâinile lui întinse au luat contact cu pământul, durerea i-a săgetat de-a lungul braţului şi atunci şi-a dat seama că făcuse o greşeală îngrozitoare. Trupul i-a fost traversat de o stare de greaţă. Prin carne i-au trecut cu uşurinţă, ca ascuţişul unui brici, lamele de şist argilos. S-a crispat, 19

cutremurându-se atunci când lamelele au ieşit din tăieturile adânci din antebraţe. Străduindu-se să nu-şi piardă cunoştinţa, Tom a gemut. În ochii închişi, sub pleoapele strânse, a perceput înţepături ca de lumină. Undeva deasupra, un milion de frunze foşneau în briza nopţii. Chicotitul a o mie de… Brusc, Tom a deschis ochii. Chicote? Mintea lui se zbătea între durerea ce părea să vibreze ritmic şi spaima nemăsurată că nu era singur. De o ramură ce nu se afla decât la vreun metru şi jumătate deasupra lui atârna o excrescenţă masivă, lungă cât braţul lui. Alături de acea excrescenţă se mai găsea una, care aducea cu un ciorchine de struguri negri. Dacă n-ar fi căzut, poate că s-ar fi lovit cu capul de ele. Cea aflată mai aproape de el a făcut o mişcare bruscă. Tom a clipit. De sub forma rotunjită s-au desfăcut două aripi. O faţă de formă triunghiulară, pe care a văzut doi ochi lipsiţi de pupile, s-a înclinat spre el. Ochi mari, roşii, lipsiţi de pupile. O limbă subţire, de culoare roz, s-a furişat printre buzele negre şi a testat aerul. Tom şi-a simţit inima în gât. Şi-a mutat rapid ochii spre celelalte forme întunecate. O mie de creaturi negre stăteau atârnate de ramurile ce-l înconjurau, uitându-se la el cu ochi roşii, prea mari pentru feţele lor, alcătuite parcă doar din unghiuri. Liliacul de lângă el şi-a desfăcut buzele, scoţând la iveală nişte colţi de un galben murdar. Tom a scos un răcnet. Lumea lui s-a mistuit în beznă.

20

3 Mintea i s-a târât din întuneric cu încetineală, aducând cu sine imagini ale unor lilieci mari şi negri, cu ochi roşii. Respira precipitat, gâfâit, sigur că în orice moment vreuna dintre excrescenţele acelea va pica de pe vreo ramură şi i se va prinde de gât. Ceva mirosea a putreziciune. Carne în descompunere. Nu putea respira din cauza lucrului ce îi stătea pe faţă: găinaţ de liliac, ori carne în putrefacţie, ori… Tom a deschis ochii. Ceva îi stătea pe faţă. Îi bloca nările şi îşi croise drum spre gura lui. A sărit în sus, scuipând. Nu erau lilieci. Doar nişte saci negri, şi nişte cutii pline-ochi, unele dintre ele deschise larg. Salată, roşii şi carne putrezită. Gunoi. Deasupra, acoperişul clădirii trasa o linie peste cerul nopţii. Aşa era, primise o lovitură în cap şi căzuse pe alee, într-o pubelă mare. A stat între legumele slinoase şi s-a simţit cuprins de o puternică uşurare ce n-a ţinut însă decât o clipă. Liliecii îi apăruseră doar în vis. Dar indivizii din New York? S-a agăţat de marginea pubelei, s-a ridicat şi a aruncat o privire de-a lungul aleii pustii. Durerea persistentă, care îi vibra în tâmplă, l-a făcut să se crispeze. Avea părul mânjit de sânge, dar se părea că glonţul doar îi ştersese ţeasta. Existau două posibilităţi, în funcţie de timpul scurs de când căzuse. Fie cel care trăsese se îndrepta spre el, fie trecuse deja pe acolo fără să se uite în pubela de gunoi. În orice caz, acum, cât aleea era pustie, trebuia să plece de acolo. Apartamentul lui se afla la numai câteva intersecţii depărtare. Trebuia să ajungă acasă. Dar, dacă indivizii aceia ştiau unde locuia, nu l-ar aştepta acolo? A ieşit târându-se din pubelă şi, uitându-se în toate părţile, a pornit înfrigurat. Dacă i s-ar fi ştiut adresa, l-ar fi aşteptat acolo în loc să rişte o confruntare cu el pe stradă. Trebuia să meargă la apartament ca să o avertizeze pe Kara. Sora lui, asistentă medicală, ieşea din schimb la ora unu dimineaţa. Acum era 21

aproape miezul nopţii, asta dacă el nu stătuse acolo, inconştient, mai mult timp. Câteva ore? O zi? Îl durea capul, iar tricoul lui nou, inscripţionat cu Republica Banana, era îmbibat de sânge. Pe 9th Street, traficul era intens. Trebuia să treacă pe cealaltă parte a străzii ca să ajungă acasă, dar nu agrea câtuşi de puţin ideea de a merge pe trotuar până la următoarea intersecţie ca să traverseze pe zebră, riscând să fie văzut. Încă nici urmă de atacatori. S-a ghemuit pe alee şi a aşteptat ca traficul să se mai domolească. Putea sări peste gardul viu, apoi, traversând parcul, să ajungă la complexul aflat dincolo de un zid de beton din spate. A închis ochii, a respirat adânc, apoi a expirat încet. În câte necazuri poate intra cineva în doar douăzeci şi cinci de ani de viaţă? În primul rând, se născuse în familia unui militar staţionat în Filipine, fiul capelanului Hunter, care predicase iubirea timp de douăzeci de ani, după care îşi abandonase soţia pentru o filipineză care avea jumătate din vârsta lui. Crescuse apoi într-un cartier faţă de care Bronxul nu era decât o grădiniţă. Inutil de spus că până la zece ani aflase mai multe despre lume decât învaţă un american întro viaţă. Iar dacă tatăl lui nu şi-ar fi abandonat familia, atunci mama oricum şi-ar fi pierdut minţile, adâncindu-se într-o depresie fără leac. De aceea veniseră oamenii aceia după el. Pentru că tatăl său o părăsise pe mama, iar mama o luase razna, iar Tom, bunul Thomas, se văzuse silit să o scutească de necazuri. De acord, împinsese lucrurile prea departe ca să o scape de probleme, dar făcuse asta, nu? Observând că maşinile se răriseră, a ţâşnit în stradă. A auzit claxonul unui şofer conştiincios, oripilat probabil că, dacă l-ar fi lovit, şi-a fi murdărit Mercedesul, apoi Tom a reuşit să aterizeze pe trotuarul de vizavi. A sărit apoi peste un gard viu şi a traversat parcul în goană pe sub umbrele plopilor tremurători. Uimitor cât de real i se păruse visul în care îi apăruse liliacul. După trei minute, Tom a ales scara exterioară a clădirii pentru a ajunge la apartamentul lui, situat la etajul trei. A urcat treptele câte două, atent la orice semn care ar fi putut trăda prezenţa newyorkezilor. Nimic. Dar putea fi doar o chestiune de timp. S-a strecurat în apartament, a închis uşa uşor, a încuiat-o, apoi şi-a lipit capul de uşă, respirând precipitat. Era bine. Reuşise să scape. 22

A aruncat o privire spre ceasul de pe perete. Unsprezece noaptea. Trecuse jumătate de oră de când primul glonţ se înfipsese în zidul de cărămidă. Totul se petrecuse doar în jumătate de oră. De câte alte jumătăţi de oră va avea nevoie pentru a se simţi în siguranţă? S-a întors şi s-a îndreptat spre scrinul de sub fereastră. Apartamentul avea doar două camere, dar la o simplă privire până şi cel mai experimentat călător şi-ar fi dat seama că ocupanţii lui nu erau nişte oameni obişnuiţi. Latura nordică a camerei arăta de parcă ar fi fost decorul pentru vreunul dintre numerele extravagante ale artiştilor de la Cirque du Soleil. Un cerc mare, alcătuit din măşti de bal mascat, în mijlocul căruia se găsea un glob uriaş, cu diametrul de aproape doi metri, tăiat în jumătate, suspendat astfel încât să dea impresia că ieşea din perete. Dedesubtul lui se afla un şezlong, înconjurat de cel puţin douăzeci de perne decorative cu feţe de mătase, de diferite forme şi culori. Trofee aduse de Tom din călătoriile lui, dovada unor succese episodice. Pe peretele sudic tronau peste douăzeci de suliţe şi ţevi de suflat săgeţi, colecţionate din Asia de Sud-Est, care înconjurau patru scuturi mari, ceremoniale. Sub ele erau aşezate douăzeci de sculpturi mari, printre care şi un leu în mărime naturală, făcut din lemn de arbore de fier, rămăşiţele încercării eşuate de a importa artefacte exotice din Asia, pentru a le vinde magazinelor de artă şi în târgurile cu obiecte la mâna a doua. Kara l-ar fi aruncat direct în stradă dacă ar fi ştiut că adevăratul scop al afacerii fusese contrabanda de piei de crocodil şi pene de pasăre a paradisului, strecurate în scobiturile făcute în torsurile sculpturilor. Străzile Manilei o învăţaseră şi pe ea câte ceva, astfel încât se putea apăra singură, şi încă uimitor de bine. Din fericire, Tom revenise pe calea cea bună şi fără a mai fi nevoie de asemenea metode de convingere. S-a lăsat în genunchi şi a ridicat capacul bătrânului scrin. S-a răsucit, ca să se asigure că uşa era bine încuiată, apoi a început să scotocească prin lada mare, ce emana un miros de stătut. A înşfăcat maldăre de hârtii, pe care le-a azvârlit la podea. Chitanţa pe care o căuta era galbenă; putea băga mâna în foc pentru asta. O pusese acolo în urmă cu patru ani, când venise la Denver, ca să locuiască împreună cu sora lui. Un vraf gros de pagini. Văzând manuscrisul, şi şocat de greutatea lui, a scos un geamăt. Greu. Ca un bolovan. Mort înainte de a apuca să se nască. Nu era chitanţa pe care o căuta, dar i-a reţinut oricum atenţia. Ultima lui 23

strădanie care dăduse greş. Un roman important, intitulat Crimă îndreptăţită. În realitate, era cel de-al doilea roman al lui. A vârât mâna mai adânc în lada scrinului şi l-a scos şi pe primul Supereroi în ceaţă super. Adevărat, titlul era de-a dreptul derutant, dar nu exista nici un motiv pentru a fi respins de cei ce se socoteau vrăjitori ai literaturii ce-l căutau pe următorul Stephen King. Romanele erau fie nişte capodopere, fie nişte gunoaie: nu-şi dădea seama. Surorii lui îi plăcuseră amândouă. Iar Kara era o zeiţă. Acum, stătea cu cele două romane în mâini. Ca lest, ar fi fost de ajuns să-l tragă la fundul unui lac. S-a uitat lung la titlul de pe prima pagină, Supereroi în ceaţă super, şi a analizat din nou problema. Îşi dedicase trei ani de viaţă ca să scrie vrafurile acelea de foi, după care le îngropase în mormântul acela improvizat, împreună cu o grămadă de scrisori de respingere, ca să le ţină tovărăşie. Toată treaba îi făcea stomacul să se strângă. După cum constatase, vânzând cafea la Java Hut făcuse mult mai mulţi bani decât dacă ar fi scris nişte romane de senzaţie. Ori, fiindcă tot venise vorba, decât importul de sculpturi exotice din Asia de Sud-Est. Lăsate să cadă pe podea, manuscrisele au scos un bufnet puternic. Apoi, Tom a continuat să scotocească prin scrin. Căuta o chitanţă de culoare galbenă, o copie a unui bon de vânzare. Tipul de bon scris de mână, nu de vreo casă de marcat. Pe el era trecut numele unei persoane de legătură. Nici nu-şi mai amintea cine îi dăduse acei bani cu împrumut. Probabil vreun cămătar. Fără acea chitanţă, nici măcar nu ştia de unde să pornească. Brusc, i-a apărut între degete. S-a holbat la acel petic de hârtie. Real, cât se putea de real. Suma, numele, data. Ca o condamnare la moarte. A simţit că îl cuprinde o ameţeală ciudată. Însă foarte, foarte reală. Ştia, desigur, că era reală, dar acum, având la îndemână acea dovadă palpabilă, ea părea a fi de două ori mai reală. Înghiţindu-şi nodul din gât, şi-a lăsat mâna mai jos. La baza scrinului se afla o macetă veche, înnegrită, pe care o cumpărase de pe una dintre aleile dosnice din Manila. A scos-o cu un gest impulsiv, a sărit în picioare şi s-a repezit spre comutatorul de lângă uşă. Încăperea s-a luminat de parcă ar fi fost măturată de reflectoare. Asemenea greşeli prosteşti sunt plătite deseori cu viaţa. Sau cel puţin aşa susţinea marele scriitor în devenire.

24

A stins imediat lumina, a dat deoparte perdeaua şi s-a uitat afară. Nimic. A lăsat draperia să cadă şi s-a întors. Nişte feţe se uitau la el. Măştile Karei, unele surâzătoare, altele încruntate. A simţit că i se moaie genunchii. Din cauza pierderii de sânge, a traumei provocate de glonţul ce îi ştersese pielea capului, a certitudinii că acel fiasco era abia la început şi că va avea nevoie de foarte mult noroc şi de câteva lovituri bune de karate ca să evite un sfârşit nefericit. S-a grăbit spre bucătărie, a pus maceta pe masă şi i-a telefonat mamei, care se afla în New York. I-a răspuns la cel de-al zecelea apel. — Alo! — Mamă, tu eşti? — A, Tommy. A răsuflat uşurat. — Da, Tommy. Hm… eşti bine, da? Cât e ceasul? Cred că abia a trecut de unu dimineaţa. — Îmi pare rău. În fine, voiam să mă asigur că eşti bine. Mama lui a rămas tăcută. — Sigur eşti bine? — Da, Tommy. (Pauză.) Îţi mulţumesc totuşi pentru telefon. — Bine. — Voi, sunteţi bine, copii? — Da, sigur. — Am vorbit sâmbătă cu Kara. Părea că îi mergea bine. — Da. Şi tu îmi pari în formă. Reuşea întotdeauna să-şi dea seama când ea făcea eforturi să pară normală. Depresia e greu de ascuns. Trecuseră mai bine de doi ani de la ultima ei criză majoră. Cu puţin noroc, fiara putea fi alungată pentru totdeauna. Pentru a reveni la subiect, ea nu părea să fie sub ameninţarea unor indivizi înarmaţi, care să o ţină ostatică în propriul apartament. — Hei, trebuie să plec, a spus Tom. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, bine? — Bineînţeles, Tommy. Mulţumesc de telefon. A lăsat receptorul să cadă în furcă, după care s-a ridicat sprijinindu-se de masă. De data asta se părea că intrase într-o încurcătură de toată frumuseţea? Şi, din nefericire, nu-i venea în minte nici o soluţie salvatoare. În primul rând, trebuia să se ridice în picioare. 25

A înşfăcat maceta şi s-a grăbit spre baie, simţindu-şi mintea înceţoşată. A rămas în faţa oglinzii, pipăindu-şi rana de la cap. Nu mai sângera, ceea ce era bine. Însă îşi simţea capul duduind. Din câte îşi dădea seama, făcuse o comoţie cerebrală. I-au trebuit mai puţin de cinci minute ca să se spele, să-şi schimbe hainele şi să-şi pună o şapcă de baseball. A revenit în camera de zi şi s-a prăbuşit pe canapea. Kara îi va pansa rana după ce va reveni acasă. S-a întins şi s-a gândit să îi telefoneze la serviciu, dar şi-a dat seama că iar fi fost greu să îi explice la telefon ce se întâmplase. Camera părea să se învârtă cu el, aşa că a închis ochii. Avea o oră la dispoziţie să ia o decizie. Indiferent care ar fi fost aceea. Cu toate acestea, nu i-a venit nici o idee. I-a venit, în schimb, somnul.

26

4 Tom nu şi-a dat seama dacă l-a trezit căldura ori bâzâitul, dar s-a trezit cu o tresărire, a deschis brusc ochii şi a clipit. Impresiile se imprimau în mintea lui ca nişte piese de domino în cădere. Cerul albastru. Soarele. Copacii negri. Un liliac singuratic, agăţat pe o creangă deasupra lui, semănând cu un vultur diform. A rămas perfect nemişcat şi a privit cu ochii mijiţi, decis să înţeleagă ce se întâmpla. Tocmai avusese încă un vis incredibil de asemănător vieţii despre un loc numit Denver. Vreme de o clipă, s-a simţit uşurat la ideea că visul lui fusese doar atât, un vis. Că nu primise un glonţ în cap şi că viaţa lui nu era de fapt ameninţată. Şi-a adus aminte apoi că era în pericol. Se lovise cu capul de o piatră, se tăiase la picior în şisturi argiloase şi îşi pierduse cunoştinţa sub ochii roşii ai unui liliac flămând. Nu ştia de ce să se teamă mai mult, de ororile din vis ori de cele de aici. Bill. Tom a făcut ochii mari, aruncându-şi privirea de jur împrejur ca să vadă cât mai mult fără să se mişte. Nu a reuşit să localizeze bâzâitul. Copacii fără frunze aveau crengi pătrăţoase. Copaci lipsiţi de viaţă, carbonizaţi. S-a concentrat, scotocindu-şi memoria. Nu şi-a adus aminte nimic petrecut înainte de acea cădere. Amnezia îi blocase amintirile. Împrejurimile i se păreau ciudat de familiare, ca şi cum ar mai fi fost în acel loc, dar nu se simţea legat de scenă. Îl durea capul. În piciorul drept simţea furnicături. Liliacul nu părea la fel de ameninţător ca în seara precedentă. Tom s-a ridicat încet pe un cot şi a aruncat o privire spre pădurea neagră. La stânga lui, un câmp de cenuşă, mare şi negru, se întindea între el şi un mic lac. Într-o varietate ameţitoare de culori, în copaci atârnau fructe pe care nu le văzuse cu o seară în urmă. Roşii, albastre şi galbene, într-un contrast şocant cu negrul copacilor dezgoliţi. Ceva nu era deloc în regulă. Mai anapoda decât împrejurimile bizare, mai anapoda decât dispariţia lui Bill. Tom nu reuşea să găsească o explicaţie. 27

Cu excepţia celui rămas în copac, toţi ceilalţi lilieci dispăruseră. Ştia de existenţa liliecilor, nu? Printre amintirile inaccesibile exista şi una în care era familiarizat cu liliecii. Ştia că erau primejdioşi şi răi şi că aveau dinţi ascuţiţi, dar nu-şi aducea aminte despre alte amănunte, de pildă, cum să îi evite. Sau cum să le frângă gâtul. De pe câmp s-a înălţat un covor gros şi negru. Bâzâitul a crescut în intensitate. Tom s-a ridicat cu dificultate în picioare. Ceea ce luase drept cenuşă era de fapt un covor de muşte. Acestea au zburat bâzâind la vreun metru deasupra solului, după care au coborât din nou. Pe tot cuprinsul luminişului aceluia, insectele viermuitoare şi negre se târau una peste alta, alcătuind o pătură groasă, vie. S-a retras, încercând să-şi alunge senzaţia de panică care-l cuprinsese. Trebuia să plece de acolo. Trebuia să găsească pe cineva care să-i poată spune ce se întâmpla. Nu ştia nici măcar ce anume îl făcea să fugă. Dar alerga, nu? De aceea avea visele acelea demente despre Denver. Visa că fugea în Denver pentru că, de fapt, alerga. Acolo, în pădurea aceea neagră. A furişat din nou o privire în direcţia din care presupunea că venise, după care şi-a dat seama brusc că nu ştia din ce direcţie venise. În spatele lui se aflau şisturile în care îşi tăiase tălpile şi braţele. Dincolo de ele, pădurea neagră. Pretutindeni, copaci negri, cu crengi îndoite în unghiuri nefireşti. A auzit apoi un chicotit gutural în dreapta lui. S-a întors încet. Un al doilea liliac, aflat pe o creangă, la doi paşi, se holba la el. Arăta ca şi cum cineva i-ar fi vârât cu forţa două cireşe în găvanele ochilor, după care îi trăsese pleoapele negre peste ele. A perceput o mişcare pe cer. A ridicat repede privirea. Alţi lilieci. Şiruri, şiruri, acoperind complet crengile de deasupra capului. Cel aflat în apropierea lui nici nu s-a clintit. Nici nu a clipit. Coroanele copacilor erau negre de ei. Fără să-şi ia ochii de la creatura solitară, Tom s-a retras până când s-a lipit cu spatele de un perete stâncos şi a întins mâna ca să-şi recapete echilibrul. Mâna lui a dat de apă. A simţit un fior de-a lungul degetelor care a urcat şi pe braţ. O plăcere răcoroasă. Da, desigur, apa. Avea ceva aparte; acesta era un alt lucru de care îşi aducea aminte. Ştia că trebuia să-şi retragă brusc mâna, însă era 28

dezechilibrat şi privea ţintă liliacul negru, care îl fixa cu ochii aceia roşii şi bulbucaţi, astfel că nu şi-a scos degetele din apă. Lăsându-se într-un cot, şi-a scos mâna din apă, întorcându-se în acelaşi timp către ea. Micuţul ochi de apă pulsa în nuanţe de smarald. Imediat, s-a simţit tras înăuntru. Avea faţa la mai puţin de jumătate de metru de luciul lichidului sclipitor şi a simţit dorinţa disperată de a-şi vârî capul în el, numai că ştia, da, ştia… De fapt, nu era sigur de ceea ce ştia. De exemplu, ştia că nu-şi poate desprinde privirea ca să se uite în altă parte, spre pajiştea de unde se auzea bâzâitul acela insistent, ori spre coroanele copacilor, care continuau să se populeze cu lilieci. Undeva, în străfundurile minţii lui, aceiaşi lilieci scoteau ţipete ascuţite, de încântare. Încet, a băgat un deget în micuţul lac. Prin vene i-a trecut un nou val de plăcere, o gâdilătură care, ca senzaţie, l-a încântat. Parcă i-ar fi fost administrată novocaină. Iar apoi a perceput încă o senzaţie, care s-a alăturat celei dintâi. Durerea. Însă plăcerea sporise. Nici nu era de mirare că Bill… Cerul a părut să fie sfârtecat de un ţipăt. Tom a deschis brusc ochii şi a privit, parcă anesteziat, spre propria mână. Dintre degete îi curgea ceva roşiatic. Suc roşu, ori sânge. Sânge? A făcut un pas înapoi. De deasupra, încă un ţipăt ascuţit. S-a uitat spre cer şi a văzut că un liliac alb trecea printre şirurile de bestii negre, făcându-le să se împrăştie. Creaturile negre au pornit în urmărire, opunându-se în mod evident prezenţei celei de culoare albă. Cu un ţipăt sfredelitor, intrusul a descris o voltă pe deasupra capului lui, trecând prin vârtejul de fiinţe agitate. Dacă liliecii negri îmi sunt duşmani, probabil că cei albi îmi sunt prieteni. Dar cum putea afla dacă liliecii negri îi erau duşmani? A aruncat din nou o privire spre apă. Pulsând, arătând minunat. Tom a avut senzaţia că nu gândea limpede. Din direcţia liliacului alb s-a auzit un ţipăt strident, ca de trompetă. Tom s-a întors din nou şi a văzut că, după ce dăduse roată pajiştii, o traversase, trecând ţipând prin norul de muşte negre. Tom a reuşit să surprindă ochii verzi ai liliacului când acesta a zburat deasupra lui. Mai văzuse ochii aceia! 29

Dacă voia să supravieţuiască acelei zile, trebuia să urmeze zburătorul alb. Era sigur de asta. Şi-a smuls picioarele de pe pământ şi a pornit spre pajişte. Carnea îi tremura din cauza durerii provocate de tăieturile căpătate ieri, iar oasele parcă i-ar fi luat foc, dar totul i s-a limpezit pe neaşteptate. Trebuia să urmeze creatura albă, altfel avea să moară. În ciuda durerii, a reuşit să-şi silească picioarele să alerge, ajungând la pajişte. Reuşise să intre atât de adânc în pădurea neagră alergând, nu? Iar acum venise vremea să alerge din nou. La început, muştele l-au lăsat să treacă. Roiul compact s-a ridicat de pe suprafaţa micului lac şi a descris cercuri haotice prin aer, ca şi cum fiinţele acelea ar fi fost derutate de întorsătura neaşteptată a evenimentelor. Tom ajunsese în mijlocul câmpului şi gonea spre copacii negri aflaţi de cealaltă parte, când muştele au declanşat atacul. Parcă rostogolindu-se, au venit din stânga, l-au izbit în corp şi în faţă ca nişte bombardiere în picaj pornite în misiuni sinucigaşe. A scos un ţipăt de panică, a ridicat braţele ca să-şi acopere ochii şi a fost cât pe ce să bată grăbit în retragere. Însă ajunsese deja prea departe. Brusc, umerii au părut că-i iau foc şi, cu o privire îngrozită, şi-a dat seama că muştele trecuseră deja prin cămaşă şi îi mâncau carnea. S-a lovit cu palmele peste piele şi imediat după aceea a ţâşnit către copaci. Acoperindu-i complet corpul, muştele îi devorau trupul. Cincizeci de metri. S-a plesnit peste faţă ca să poată vedea, însă micile bestii refuzau să se desprindă. Îi intraseră în urechi şi în nas. Furioase, îi atacau şi ochii. A scos un răcnet, dar muştele l-au muşcat de limbă, aşa că a închis gura, strângându-şi buzele. Se părea că nu va reuşi să se salveze. Din spate a răsunat un cor de ţipete stridente. Liliecii negri. A simţit nişte colţi ascuţiţi înfigându-i-se în pulpa piciorului stâng. Durerea l-a săgetat până pe şira spinării, iar ultimele fărâme de raţiune s-au risipit din mintea lui. Timpul şi spaţiul au încetat să mai existe. Nu-i rămăsese decât reacţia. Singurele mesaje ce reuşeau să răzbată prin vacarmul ameţitor din creierul lui erau cele transmise muşchilor, iar ele spuneau: „Aleargă, altfel mori; ucide, altfel vei fi ucis.“ S-a lovit puternic peste coapsă. Liliacul negru a căzut, reuşind însă să-i smulgă o bucată de carne. Douăzeci de metri. 30

De pulpă i s-a prins un alt liliac. A strâns din dinţi ca să nu urle de durere şi a făcut eforturi disperate să-şi mişte braţele în ritmul alergării. S-a aruncat în pădure, şi muştele s-au desprins imediat de pe trupul lui. Liliecii au rămas agăţaţi de el. Avea cămaşa zdrenţuită şi pielea îi era roşie. Însângerată. A păşit împleticit printre copaci, conştientizând senzaţia de greaţă, simţindu-şi picioarele amorţite din cauza pierderii de sânge. Un liliac negru i-a aterizat pe un umăr, dar fiece nerv răscolit de dinţii ascuţiţi ai bestiei ardea deja de durere, astfel încât nici nu l-a mai luat în seamă. O altă creatură i s-a prins de fese. Ignorând liliecii, a înaintat cu paşi împleticiţi printre copaci. Unde era liliacul alb? Acolo. În stânga. S-a răsucit, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac şi s-a prăvălit la pământ. A încercat să-şi amortizeze căderea cu mâna dreaptă, însă antebraţul i s-a rupt cu un pocnet înspăimântător. O durere, ca o arsură cumplită, l-a săgetat până în gât. Liliecii prinşi de corpul lui şi-au pierdut poziţiile şi au scos ţipete de protest, bătând demenţial din aripi. Chinuit, Tom s-a ridicat în picioare şi s-a repezit înainte, cu braţul drept bălăbănindu-i-se inutil pe lângă corp. Liliecii au reuşit să se aşeze din nou pe corpul lui, zbătându-se ca să se prindă mai bine, reîncepând să-l devoreze. Tom a continuat să meargă împleticit, dându-şi vag seama că mocasinii şi cea mai mare parte a hainelor dispăruseră, rămânând doar cu câteva zdrenţe în jurul coapselor. A simţit colţii care îi străpungeau carnea piciorului. Printre copaci s-a insinuat cu ecou un glas, alunecos şi profund. — Îţi vei împlini destinul cu mine, Tom Hunter. Vocea aparţinea unuia dintre liliecii aflaţi în spatele lui, ar fi putut jura asta. Dar imediat a ieşit din pădure, ajungând pe malul unui râu, şi gândul sa pierdut. Peste apa ce curgea vioi se arcuia un pod alb. Pe malul celălalt se înălţa, impresionantă, o pădure multicoloră, orbitoare, amintind de o cutie cu creioane colorate, deasupra căreia se vedeau coroanele de un verde sclipitor. Priveliştea l-a făcut să se oprească. Verde. Miraj ori raiul. Tom a pornit şchiopătând spre pod, ignorând liliecii care i se prinseseră de spate, care scoteau ţipete ascuţite. Respira cu greutate. Şi-a simţit carnea tresărind. Liliecii negri s-au desprins. Aşezat pe o ramură joasă a copacului 31

ce se arunca peste râu, liliacul alb a bătut nerăbdător din aripi. Aliatul lui era mare, probabil ajungându-i lui Tom până la genunchi, cu o deschidere a aripilor de trei ori mai mare decât propria lui înălţime. Ochii lui verzi şi liniştitori erau aţintiţi asupra lui Tom. Cunoştea şi liliacul acela, nu? Ştia măcar că trebuia să-şi pună toate speranţele în acea creatură. La periferia câmpului lui vizual a văzut mii de bestii negre care se aşezaseră pe copacii despuiaţi din spatele lui. A început să meargă nesigur pe pod, sprijinindu-se de balustradă. Mintea a început să îi alunece la vale, odată cu apa râului de dedesubt. Încet, dar sigur, a înaintat pe pod, pe deasupra apei repezi, reuşind să ajungă pe celălalt mal. Acolo, s-a prăbuşit pe iarba de un verde smarald. Murea. Acela a fost ultimul lui gând înainte ca durerea să-l azvârle în bezna inconştienţei.

32

5 L-a trezit ceva. Un zgomot, ori o boare – ceva îl smulsese din vise. A clipit, percepând doar o beznă profundă. A inspirat adânc, încercând săşi limpezească gândurile. Liliecii nu erau doar creaţii ale imaginaţiei lui. Nici alte lucruri nu erau năluciri. Îl chema Tom Hunter. Căzuse şi se lovise cu capul de o piatră, devenind amnezic, apoi abia scăpase din pădurea neagră. Cât pe ce să nu reuşească. Iar acum îşi pierduse cunoştinţa şi visa. Visa că era Tom Hunter, urmărit de cămătarii pe care îi păcălise cu o sută de mii de dolari în urmă cu patru ani, la New York. Din nefericire, acel vis despre Denver părea la fel de real ca şi acela despre pădurea neagră. Trebuia să existe o modalitate de a spune dacă în acele momente stătea întins pe iarba verde ori privea fix în tavanul apartamentului din Denver, Colorado. Putea testa realitatea acelui mediu ridicându-se şi făcând câţiva paşi, dar asta nu ar fi slujit la nimic dacă visele erau percepute ca realitate. Va putea să vadă dacă avea pielea jupuită sau dacă braţul îi era rupt, dar de când visele reflectau realitatea? Îşi rupsese braţul în pădurea neagră, dar aici, în visul despre Denver, putea fi perfect sănătos. În vise, starea trupească nu trebuia neapărat să fie aceeaşi. Şi-a mişcat braţul. Nimic rupt. Trebuia să găsească o cale de a depăşi visul, ca să se trezească pe malul râului, înainte de a muri acolo, întins pe iarbă. Uşa s-a deschis şi Tom a reacţionat fără să mai stea pe gânduri. A înşfăcat maceta, s-a rostogolit pe podea şi s-a ridicat în poziţia de bază, cu lama îndreptată spre uşă. — Tom! În prag stătea Kara, privindu-l mirată. Ea sigur părea suficient de reală. Aşa cum stătea acolo: purtând încă uniforma de asistentă medicală, cu părul blond strâns la ceafă, cu ochii la fel de albaştri şi blânzi ca întotdeauna. S-a îndreptat de spate. — Aşteptai pe cineva? a întrebat ea, apăsând pe comutator. Lumina a inundat încăperea. Dacă era reală, şi nu în vis, lumina aceea putea atrage fiarele nopţii. Newyorkezii. — Ţi se pare că aştept pe cineva? a întrebat Tom. 33

— Şi atunci ce faci cu maceta? a zis ea, făcând semn cu capul spre arma din mâna lui. El a lăsat lama în jos. Acum nu era vis. Se afla în apartamentul în care locuia cu sora lui, deci nu zăcea fără cunoştinţă pe malul nu ştiu cărui râu. — Am avut un vis nebunesc. — Cum adică? — Am avut impresia că era real. Chiar foarte real, serios. Kara şi-a aruncat poşeta pe marginea mesei. — Un coşmar, nu? Dar aşa sunt toate. — Nu a fost ca orice vis ce pare real. În vis adorm mereu, iar apoi mă trezesc aici. Neînţelegând, Kara s-a uitat lung la el. — Vreau să spun că mă trezesc aici numai dacă adorm dincolo. O privire nedumerită. — Şi? — Şi cum să aflu dacă aici nu visez, chiar în clipa asta? — Pentru că mă aflu aici, şi-ţi pot spune că acum nu visezi. — Aşa este? Ai fi în vis, nu-i aşa? De aceea crezi că eşti reală. De aceea îţi închipui că… — Thomas, ai scris prea multe romane. Uite, e târziu, şi-aş vrea să dorm. Avea dreptate. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, nu era vorba doar de un romancier care-şi închipuia că-l urmăresc lilieci negri. Kara s-a răsucit, îndreptându-se spre camera ei. — Hei, Kara. — Te rog. Nu am tăria să mai rezist la o criză. — Ce te face să crezi că e vorba despre o criză? Kara s-a întors. — Frăţioare, ştii că ţin la tine, dar crede-mă, când te trezeşti cu o macetă în mână şi-mi spui că fac parte dintr-un vis de-al tău, nu pot decât să cred că

Tommy este dus rău de vâltoare.

O spusese în mod convingător. Tom a aruncat un ochi spre fereastră. Nici un semn de atac. — Am mai fost dus aşa? a întrebat el. Eu nu-mi aduc aminte. — Dar trăieşti într-o adevărată vâltoare, a zis ea. După o pauză, a continuat. Îmi pare rău, nu e drept. Pe lângă faptul că ai cumpărat statui de douăzeci de mii de dolari pe care n-ai cui să le vinzi, încercând să introduci piei de crocodil în ele şi… 34

— Ştiai asta? — Te rog, a spus ea zâmbind. Noapte bună, Thomas. — În seara asta am fost împuşcat în cap, a spus el, redevenind agitat. S-a repezit spre fereastră şi s-a uitat pe după draperie. Dacă ăsta nu e vis, atunci avem necazuri mari. — Acum chiar că visezi, a spus Kara. Tom şi-a smuls şapca de pe cap. Tăietura trebuie să fi fost foarte evidentă, pentru că ea a făcut ochii mari. — Nu încerc să te duc cu preşul. M-au urmărit nişte indivizi din New York şi m-au împuşcat în cap. Am căzut într-o pubelă şi mi-am pierdut cunoştinţa, dar am reuşit să fug de acolo. Şi ai dreptate, nu sunt mort. Kara s-a apropiat, încă neîncrezătoare. — Ai fost împuşcat în cap? I-a pipăit ţeasta uşor, cu priceperea unei asistente. — E bine. Dar s-ar putea să avem necazuri. — Adevărat, ai o rană la cap. Trebuie pansată. — E superficială. — Iartă-mă, Tommy. N-am ştiut. El a închis ochii şi a inspirat adânc. — Of, dac-ai şti… Eu ar trebui să-mi cer scuze. Apoi, abia şoptit: Nici numi vine să cred ce se întâmplă. — Nu poţi crede… Dar ce se întâmplă? — Am dat de belea, Kara, a spus el, plimbându-se de colo, colo. Probabil că ei îi va veni să-l omoare, dar nu mai avea încotro. Mai ţii minte că mama a rămas fără nici un ban după divorţ? — Şi? — Eram cu ea la New York. Nu-şi găsea de lucru, făcuse datorii mari, şi mai avea puţin şi-i luau tot. — Păi, tu ai ajutat-o să iasă din situaţia aia, a spus Kara. Ai vândut partea ta din firma de turism şi ai salvat-o. — Da, am salvat-o. Iar apoi ţi-am sărit ţie în ajutor. Kara şi-a înclinat capul într-o parte. — Dar tu nu ţi-ai vândut partea din firmă. Asta vrei să spui? — Aşa e. N-am lichidat-o. Era oricum falimentară. — Să nu-mi spui că ai împrumutat bani de la escrocii despre care vorbeai mai devreme. Tom a rămas tăcut. 35

— Thomas, nu se poate! Exasperată, a ridicat braţele şi s-a întors cu spatele. Nu. Apoi s-a răsucit cu faţa spre el. Cât? — Prea mult ca să-i pot restitui acum. Dar caut o soluţie.

— Cât?

El a scos chitanţa, i-a întins-o şi a revenit lângă draperie, şi pentru a-i evita privirea, şi pentru a verifica din nou zona. — O sută de dolari? — O sută de mii. Kara a scăpat un oftat. — O sută de mii? Asta-i nebunie curată! — Da, şi dacă nu cumva visez eu, e adevărat. Mama avea nevoie de şaizeci ca să-şi achite datoriile, tu voiai maşină nouă, iar mie-mi trebuiau douăzeci şi cinci pentru noua afacere. Sculpturile. — Şi după aceea, ai şters-o din New York, sperând că oamenii aceia vor uita de tine? — N-a fost chiar aşa. Am lăsat nişte urme prin America de Sud, iar apoi am întins-o cu intenţia foarte fermă de a restitui banii la termen. Am găsit pe cineva în Los Angeles interesat de sculpturi – asta-mi va aduce vreo cincizeci de mii, fără contrabandă. Doar că a durat ceva mai mult decât am anticipat. — Ceva mai mult? Dar la mama te-ai gândit? Nu o pui în pericol? — Nu. Nu era o legătură de care ei să aibă cunoştinţă. Şi, în ceea ce o privea pe ea, obţinuse banii în urma divorţului. Dar nu asta contează, ci faptul că m-au dibuit şi nu cred că i-ar interesa altceva decât banii. Acum. Kara a înţeles vorbele lui. Sentimentul de milă faţă de el pentru rana de glonţ s-a spulberat. — Sigur că te-au dibuit, prostănacule! Dar unde te credeai – la Manila? Ţiai închipuit că o poţi şterge cu o sută de mii de la mafioţi şi poţi trăi fericit până la adânci bătrâneţi? Dacă şi-ar îngădui ca măcar un om să-i păcălească, atunci orice găgăuţă i-ar lăsa în pielea goală. — Ştiu! Şi de aceea au tras în mine, ce Dumnezeu! — Ne putem considera norocoşi dacă nu ne găuresc pe amândoi! Ce-a fost în mintea ta să te muţi aici? Spusele ei l-au lovit în plin. A inspirat adânc şi a închis ochii. Întreaga situaţie i s-a părut imposibil de dificilă. Riscase mai mult decât îşi închipuia Kara pentru a-şi scoate mama din necaz. Îşi abandonase viaţa pe care o avea la New York pentru a o proteja şi pentru a lua lucrurile de la început, încercând să se pună pe picioare prin afacerea de import. Nu-i trecuse prin 36

cap că venind la Denver încărcat de acea datorie o va pune în pericol pe Kara. Ce fusese în mintea lui de se mutase acolo? asta îl întrebase ea. Se gândise că amândoi fuseseră părăsiţi de părinţi. Că nu aveau prieteni adevăraţi. Şi nici un cămin. Că stăteau suspendaţi între ţări şi societăţi şi că încă nu ştiau unde le era cu adevărat locul. Voia să fie fratele Karei – să o ajute şi să fie ajutat de ea. — Aveam douăzeci şi unu de ani, a spus el. — Şi? — Şi nu aveam minte. Iar tu aveai probleme. Kara şi-a lăsat braţele să cadă de-a lungul trupului cu zgomot. — Ştiu. Şi mi-ai fost mereu alături. Dar treaba asta… pur şi simplu, nu pot crede că ai putut fi atât de prost. — Îmi pare rău. Iartă-mă. Kara s-a uitat la el şi a început să păşească agitată. Spumega de supărare, dar nu era în stare să-i ia capul pentru atâta lucru. Trecuseră prin prea multe împreună. Faptul că fuseseră crescuţi ca nişte paria într-o ţară străină crease o legătură indestructibilă între ei. — Ce prostii eşti în stare să faci câteodată, Thomas… Şi, iată, legătura putea fi pusă la încercare din când în când. — Uite, a spus el, ştiu că nu am procedat bine, dar nu e nici sfârşitul lumii. — Sigur că nu. Suntem încă vii, nu? Trebuie să fim etern recunoscători. Ne mişcăm şi respirăm. Tu te-ai ales cu o rană la cap, dar putea fi şi mai rău. Ar trebui să bem pentru norocul pe care l-ai avut! — Oamenii aceia nu ştiu unde locuim. — Păi, vezi, asta e problema, a spus ea. Ai trecut deja de la eu la noi. Şi noi nu putem face nimic. Tom a simţit că durerea de cap se acutizează. L-a cuprins un val de ameţeală şi s-a îndreptat împleticit către şezlong. S-a lăsat greu pe el şi a scos un geamăt. Kara a oftat şi a dispărut în camera ei. A revenit câteva clipe mai târziu cu tifon, o sticlă de apă oxigenată şi un tub de neospirin şi s-a aşezat lângă el. — Lasă-mă să văd. El s-a întors cu faţa la perete şi a lăsat-o să îi tamponeze rana cu apă oxigenată. — Dacă ar fi ştiut unde locuim, ar fi fost deja aici, a spus el. — Nu te mai mişca. 37

— Nu ştiu cât timp mai avem la dispoziţie. — Eu nu plec nicăieri, a spus ea apăsat. — Nu putem rămâne aici, şi ştii prea bine asta. M-au găsit la Denver probabil din cauza teatrului-restaurant 2. Trebuia să mă gândesc la asta – restaurantul acela îşi face reclamă în toată ţara. Şi numele meu apare în anunţ. Kara i-a pansat capul, fixând tifonul cu bandă adezivă. — Mi se pare normal ca reprezentaţia cu Alice în Ţara Minunilor să-ţi aducă sfârşitul, nu crezi? — Te rog. Nu e amuzant. — De parcă situaţia asta a fost vreodată amuzantă. — Gata, ai spus ce aveai de spus. Am fost un prost, şi-mi pare rău, dar chestia e că încă suntem în viaţă, iar nişte indivizi duri încearcă să mă ucidă. — Şi nu ai anunţat poliţia? — Asta nu i-ar descuraja pe tipi. A pipăit bandajul şi s-a ridicat, simţind dintr-odată că lumea se clatină. — Aşază-te, i-a poruncit Kara. Începuse să devină autoritară, dar acum Tom merita să fie luat din scurt. Pe de altă parte, dacă o lăsa să-şi exercite autoritatea, ar fi reuşit să înlăture neînţelegerea ce apăruse între ei. Aşa că s-a executat. — Ia astea. I-a întins două pastile. Tom le-a azvârlit în gură şi le-a înghiţit fără apă. Kara a suspinat din nou. — Aşa, s-o luăm de la capăt. Deci, ai pe urme nişte mafioţi pentru că i-ai tras în piept cu o sută de mii. După patru ani, păcatele te-au ajuns din urmă, probabil din cauza teatrului Magic Circle sau a Java Hut. Au tras în tine, dar ai reuşit să scapi. Dar mergeai pe jos, aşa că oamenii ştiu că locuieşti în zonă, şi e doar o chestiune de timp până te vor dibui din nou. Corect? — Cam aşa ceva. — Şi, ca să pui capac la toate, lovitura încasată la cap te face să crezi că trăieşti în altă lume. Corect? Tom a încuviinţat dând din cap. — Probabil. Cam aşa ceva.

2

Restaurant ce oferă clienţilor şi o reprezentaţie teatrală (n. tr.).

38

Ea a închis ochii. — E o nebunie. — Tot ce se poate. Dar tot va trebui să plecăm de aici. — Şi unde, mă rog, trebuie să plecăm? Eu am o slujbă. Nu pot să plec chiar aşa, peste noapte. — Dar n-am spus că nu ne mai întoarcem. Pe de altă parte, nu putem să stăm şi să-i aşteptăm. S-a ridicat şi a început să păşească agitat, ignorând senzaţia de ameţeală. Poate c-ar fi bine să ne întoarcem o vreme în Filipine. Avem paşapoarte. Şi prieteni, care… — Las-o baltă. Mi-au trebuit zece ani ca să mă desprind de Manila. Nu măntorc acolo. Şi în nici un caz acum. — Te rog, ai mai mult sânge filipinez decât american. Nu poţi fugi de asta mereu. — Păi, cine are o rană de glonţ la cap? Eu n-am chef să mai fug. Mă aflu aici. Am cetăţenie americană, locuiesc în Denver şi sunt mulţumită de viaţa pe care o duc. — Şi eu. Dar dacă au făcut atâta drum pentru recuperarea datoriei, înseamnă că mă vor urmări tot restul vieţii. — Trebuia să te gândeşti mai demult la asta. — Cum ţi-am mai spus, ai dreptate. Acum nu mă toca la cap cu acelaşi lucru, a zis Tom, apoi a inspirat adânc. Poate-mi înscenez moartea. — Cum Dumnezeu i-ai convins să-ţi dea o sută de mii? Tom a ridicat din umeri. — Le-am spus că sunt negustor de arme. — A, bravo. Analgezicele începuseră să-i dea o stare de somnolenţă. S-a aşezat din nou, rezemându-şi spatele de spetează şi a închis ochii. — Trebuie să facem ceva. Au rămas tăcuţi un minut. Kara susţinuse mereu că era fericită la Denver, dar, deşi avea douăzeci şi şase de ani şi era frumoasă, nu ieşise cu nimeni vreme de trei ani, dar vorbea de căsătorie. Cum se putea interpreta asta? Însemna că era străină de acel loc, la fel ca şi el. Indiferent cât de mult s-ar fi străduit, nu se puteau debarasa de trecut. — Sunt sigură că o să găseşti tu o soluţie, a spus Kara. Eu nu vreau să plec. — N-am de gând să te las singură aici. Nici nu intră în discuţie. Simţea că i se învârte capul. Ce pastile mi-ai dat? 39

— Demerol, i-a răspuns ea şi, ridicându-se, s-a dus la fereastră. E o nebunie. Tom a rostit câteva cuvinte. Ceva despre intenţia de a pleca imediat. Despre faptul că avea nevoie de bani. Însă glasul lui parcă venea de departe. Poate din cauza analgezicului. Ori a loviturii la cap. Poate pentru că, de fapt, zăcea pe malul unui fluviu, agonizând. Kara tocmai spunea ceva. — Poftim? a întrebat el. — … dimineaţă. Până atunci… Mai mult nu a reuşit să audă.

40

6 La baza podului arcuit, pe iarba deasă, bărbatul însângerat zăcea cu faţa în jos, de parcă ar fi fost mort de câteva zile. Bestiile negre de pe malul celălalt dispăruseră din copacii carbonizaţi. Două creaturi albe stăteau aplecate deasupra trupului, ţinându-şi aripile strânse în jurul pieptului îmblănit, şi îşi mişcau picioarele subţiri ca nişte fuse puţin câte puţin, legănându-se de parcă ar fi fost pinguini. — Repede, în pădure, a spus Michal. — Îl putem târî până acolo? a întrebat Gabil. — Sigur că da. Ia-l de cealaltă mână. S-au aplecat, dar nu prea mult – aveau doar vreun metru înălţime, şi asta dacă se întindeau – şi au tras bărbatul de pe mal. Michal a luat-o înainte, printre copaci, ajungând într-un luminiş înconjurat de pomi fructiferi. Pe pământ nu erau pietre sau alte obstacole, dar nu aveau cum să-l menajeze prea mult pe om. Curând nici nu avea să mai conteze asta. — Gata, a spus Michal şi a dat drumul mâinii bărbatului. Cred că nu ne aude. — Nu ne poate înţelege. Nici vorbă, a spus Gabil şi a îngenuncheat. Cum să priceapă dacă e inconştient? Michal l-a îmboldit pe om în umăr cu piciorul fragil, ce amintea de acela al unei păsări. — Spui că l-ai ajutat să iasă din pădurea neagră? Departe de a se îndoi de vorbele prietenului său, Gabil ştia cum să facă să afle toate amănuntele. Era mai mult un comentariu decât o întrebare. Gabil a dat din cap şi s-a scărpinat uşor pe frunte. Expresia de pe faţa lui rotundă, cu trăsături moi, părea neobişnuită. — Mare noroc a avut să supravieţuiască, a zis Gabil, întinzând o aripă în direcţia din care veniseră. De abia a reuşit să iasă dintre copacii negri. Merita să-i vezi pe Shataiki-i care se agăţaseră de el. Erau cel puţin zece. Gabil a ţopăit în jurul trupului prăbuşit. Trebuia să vezi, Michal. Serios. Cred că e de departe, pentru că nu-l recunosc. — Cum să-l recunoşti? A rămas fără piele. — L-am văzut şi înainte de asta. Îţi spun sigur, omul ăsta nu a mai fost pe aici până acum. 41

Legănându-se, Gabil s-a aplecat deasupra omului nemişcat. — Ei, dar nu a băut din apă; şi asta contează cel mai mult, a zis Michal. — Dar era cât pe ce, dacă nu aş fi intervenit eu, a spus Gabil, entuziasmat. — Şi ai zburat până acolo pentru că…? Cei doi îi înfruntau rareori pe liliecii negri. Demult, se purtaseră bătălii epopeice cu ei, dar asta nu se mai întâmplase de vreun mileniu. — Pentru că am văzut cerul negru de Shataiki în zbor, pe aproape doi kilometri, de aceea. M-am ridicat în înalturi, dar când l-am văzut, nu m-a lăsat inima să-l abandonez. Şi te asigur, erau vreo mie de bestii turbate care zburau în cerc în jurul meu. A fost foarte spectaculos. — Dar cum ai scăpat de o mie de Shataiki? — Michal, te rog! Sunt eu! Învingătorul Shataiki-lor, a zis el, şi a ridicat o aripă, într-un fel de salut. Muşte ori bestii, negre sau roşii, adu-le încoace. Le voi azvârli în beznă. A aşteptat o reacţie din partea lui Michal şi, cum acesta a rămas tăcut, a continuat: De fapt, i-am luat prin surprindere. Am venit dinspre soare. Şi, ţi-am povestit despre muşte? Am trecut printr-un nor de muşte de parcă nici n-ar fi existat. — Sigur că da. Apoi, după o clipă de gândire, a adăugat: Bravo ţie. Michal şi-a înclinat capul şi a examinat spinarea omului. Sângele încă îi curgea din cele trei răni de pe gât, fese şi pulpa piciorului drept, locurile unde Shataiki-i îl devoraseră până la os. Carnea lui tremura în soarele arzător. Acel om avea un aer ciudat. Era neobişnuit ca vreun locuitor dintrun sat îndepărtat să intre în pădurea neagră. Asta se mai întâmplase doar o dată până atunci. Dar ciudăţenia nu se oprea aici. A adulmecat mirosul neplăcut emanat de respiraţia chinuită a bărbatului – semăna cu respiraţia liliecilor Shataiki. — Ei, hai să ne apucăm de treabă. Ai apa la tine? — Bună ziua. Amândoi s-au răsucit în aceeaşi clipă. La marginea luminişului apăruse o tânără femeie cu ochi mari şi curioşi. Rachelle. Rachelle a rămas împietrită, cu privirea aţintită asupra trupului însângerat. Mai văzuse vreodată ceva atât de groaznic? Nu! S-a apropiat grăbită, făcând să foşnească tunica roşie, care-i acoperea genunchii. — Ce… ce este? Un bărbat, bineînţeles. Şi-a dat seama de asta după muşchii spatelui şi ai picioarelor. Zăcea pe burtă, cu capul întors către ea, plin de sânge. Cine e? 42

Cei doi Roush-i, Michal şi Gabil, s-au privit. — Nu ştim, a răspuns Michal. — Nu-l cunoaştem, a spus Gabil. Nu, acest om e din alt sat. Fascinată, Rachelle s-a oprit. Omul avea un braţ îndoit într-un unghi ciudat. Era probabil fracturat mai jos de cot. A simţit un val de milă. — Vai. Vai de mine, vai. S-a lăsat în genunchi lângă umerii lui. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? — Liliecii. Eu l-am ajutat să iasă din pădurea neagră, a zis Gabil. Pe faţa ei a apărut o expresie panicată. — Lilieci? A fost în pădurea neagră? — Da, dar n-a băut apă, a spus Michal. Nici unul dintre ei nu a mai spus nimic. Aceea era opera Shataiki-lor. Nu văzuse niciodată vreunul, şi nici nu se înfruntase cu colţii vreunuia, dar aici, pe iarbă, avea dovada brutalităţii acelor bestii îngrozitoare. Cât sânge… De ce nu-l tămăduiseră cei doi Roush-i imediat? Doar ştiau la fel de bine ca şi ea că sângele pângărea omul. Pângărea bărbaţi, femei, copii, iarba, apa, orice atingea. Nu era menit să fie vărsat. Şi, în rarele ocazii când se întâmpla asta, trebuia să existe o justificare. Furia a înlocuit spaima. La ce se gândiseră creaturile care-i făcuseră aşa ceva unui om? — De aceea ne-a vorbit Tanis de expediţia de anihilare a liliecilor! a spus ea. Groaznic! — Orice expediţie l-ar aduce pe Tanis în aceeaşi stare! a spus Michal pe un ton tăios. Nu fi ridicolă! Rachelle şi-a întors din nou ochii spre trupul însângerat. Omul respira regulat, dar nu-şi recăpătase cunoştinţa. Un suflet nevinovat. Cu toate acestea, bărbatul părea să radieze un aer misterios şi fascinant. Intrase în pădurea neagră, dar nu cedase ispitei de a bea apa de acolo. Ce fel de om era capabil de un asemenea lucru? Doar un bărbat foarte puternic. — Apa, Gabil, a spus Michal. Roush-ul mai scund a scos de sub aripă o ploscă. Rachelle a vrut să întindă mâna. Ca să atingă pielea bărbatului. Gândul a surprins-o. Oare acesta să fie bărbatul? Gândul acesta a surprins-o şi mai mult. Cum de îndrăznea să ia de soţ un bărbat pe care nu-l cunoştea? Michal a luat plosca de la Gabil. I-a scos apoi dopul. 43

Cât de absurd era ca ea să se gândească la acel bărbat brutalizat în alt fel decât că avea nevoie disperată de apă şi de iubirea lui Elyon. Cu toate acestea, nu se putea gândi la altceva. Se simţea atrasă în mod irevocabil de el, la fel ca sângele spre inimă. De când îi evaluau oamenii pe cei pe care îi alegeau? Toţi bărbaţii erau buni, toate femeile erau bune, toate căsătoriile, perfecte. Şi atunci, de ce să nu fie al ei acest bărbat, dacă se simţea dintrodată atrasă din compasiune de el? Era primul pe care îl vedea având o nevoie disperată de apa lui Elyon. Michal a înaintat legănându-se. A înclinat plosca. Rachelle a ridicat o mână. — Aşteaptă. — Să aştept? Nu ştia sigur ce o apucase, dar emoţia îi cuprinsese inima într-un fel cu totul nou. S-a uitat la Michal. — E… crezi că e însemnat? Cei doi Roush s-au privit din nou. — Ce vrei să spui? a întrebat Michal. Fruntea bărbatului, care trebuia să poarte semnul unirii, era plină de sânge. Brusc, şi-a dorit cu disperare să şteargă sângele şi să vadă dacă el purta semnul, acel mic cerc inconfundabil care semnifica împreunarea lui cu altă femeie. Ori jumătatea de cerc care însemnă că era promis. Dar a şovăit: sângele vărsat reprezenta negarea creaţiei lui Elyon, şi trebuia să evite aşa ceva. Michal a lăsat în jos plosca. — Te rog, doar nu crezi în mod serios… — E o idee minunată! a spus Gabil, ţopăind. Ce minunat şi romantic! — De ce nu? l-a întrebat Rachelle pe Michal. — Dar nici nu-l cunoşti! — De când are asta vreo importanţă pentru o femeie? Elyon face asemenea discriminări? Şi doar l-am găsit eu. — Ceea ce simţi e milă, şi nicidecum… — Nu te pripi să decizi tu ce simt, a spus Rachelle. Te asigur că am sentimente foarte puternice faţă de acest bărbat. Sărmanul de el a trecut prin chinuri inimaginabile. — Nu, nu cele mai îngrozitoare, a spus Michal. Crede-mă. — Dar nu despre asta este vorba. Problema e că sunt puternic atrasă de acest bărbat şi cred că sunt sortită să îl aleg. Să fie ceva necugetat? 44

— Nu, nu cred că e deloc necugetat, a spus Roush-ul mai scund. E foarte, foarte romantic! Nu mai fi atât de circumspect, Michal; e o idee încântătoare! — Nu ştiu dacă e marcat, a spus Michal, care părea să se fi înmuiat. Rachelle avea douăzeci şi unu de ani, dar nu simţise niciodată o dorinţă atât de puternică de a alege un bărbat. Majoritatea femeilor de vârsta ei aleseseră deja şi fuseseră alese. Iar ea sigur era eligibilă. Şi nu avea importanţă pe cine alegea, important era să o facă. Aşa era obiceiul. A rupt un smoc de iarbă şi l-a apropiat de fruntea bărbatului. Atentă să nu-i atingă pielea, i-a şters sângele. Nici un semn! Inima a început să-i bată mai tare. Obiceiul era rar, dar limpede. Orice femeie eligibilă care întregea un bărbat eligibil lansa o invitaţie. Ea îl alegea. Bărbatul trebuia să accepte invitaţia şi să o aleagă, urmând-o. Rachelle s-a ridicat încet. — Nu are nici un semn. Gabil a ţopăit. — E perfect, perfect! Michal s-a uitat la ea, apoi la bărbat. — Mi se pare foarte neobişnuit, nici nu ştim din ce sat este. Dar cred că ai dreptate. E alegerea ta. Vrei să-i aduci întregirea? Ea s-a înfiorat. Totul părea extrem de îndrăzneţ. Atât de cutezător. Dar, privind spre bărbat, şi-a dat seama că nu făcuse alegerea până în acea zi pentru că avea o fire mai înclinată spre aventură decât multe alte femei. Era un bărbat bun? Desigur. Toţi bărbaţii erau buni. Oare o va urma? Ce bărbat ar refuza să flirteze cu o femeie care l-a invitat? Şi ce femeie ar refuza să flirteze cu un bărbat care a ales-o? Aceasta era natura Marii Romanţe. Toţi ştiau asta. Şi le plăcea. Într-o asemenea situaţie neobişnuită şi riscantă, ea era gata să îl aleagă pe acel bărbat. Brusc, s-a simţit mai pregătită să aleagă şi să fie aleasă decât putea exprima în cuvinte faţă de orice Roush, fie şi cel mai înţelept dintre ei, cum era Michal. Cum puteau ei înţelege? Doar nu erau umani. — Da, vreau, a spus Rachelle. Da. A întins mâna care îi tremura după ploscă. Dă-mi apa. Michal a încercat să zâmbească. Şi-a arcuit o sprânceană în semn de întrebare. — Eşti sigură? — Dă-mi plosca. Sunt foarte sigură. 45

— Se vede. Şi i-a întins apa. Rachelle a luat plosca. Dintr-un impuls greu de înţeles, a dus-o la buze şi a sorbit din apa verde şi dulce. Prin pântecul ei a trecut un val de putere şi s-a cutremurat. — Hai, vino, Gabil, a spus Michal. Să-l întoarcem. Gabil s-a oprit, l-a prins pe bărbat de o mână şi l-a întors pe spate. — Vai, a făcut el. Da, domnule. Arată rău, nu? Sigur. Fie ca Elyon să se milostivească de această biată fiinţă. Braţul rupt se îndoise, devenind paralel cu el însuşi. Valul de emoţie a luat-o acum total în stăpânire pe Rachelle. Abia aştepta să-i aducă întregirea acelui bărbat. S-a lăsat în genunchi, a înclinat plosca spre faţa lui şi a lăsat apa limpede şi verde să îi curgă peste buze. Apa a părut să radieze o lumină slabă, apoi s-a răspândit peste faţa bărbatului, ca şi cum ar fi căutat modalitatea potrivită de a-l tămădui. Imediat după aceea, umflăturile roşii au început să se resoarbă, amestecându-se cu pielea roz, care s-a unduit. Formele nasului şi ale buzelor s-au conturat pe faţa lui. Apoi a turnat apă peste restul trupului şi, la fel de repede, lichidul s-a răspândit pe piele, sângele s-a dispersat, roşeaţa a dispărut, găurile s-au umplut cu carne proaspătă. Vânătăile de sub piele şi-au pierdut culoarea violacee. Braţul frânt a zvâcnit din poziţia în care zăcea şi a început să se îndrepte. Surprins, Gabil a scos un icnet şi s-a îndepărtat de membrul ce se mişca. Cu un zgomot puternic, braţul s-a sudat, redevenind întreg. Rachelle s-a uitat la bărbatul transformat din faţa ei, uimită de frumuseţea lui. Piele aurie, chip bine conturat, muşchi arcuindu-se sub piele, vene bine desenate pe braţe. Apa lui Elyon îl tămăduise. Iar ea îl alesese pe acest bărbat drept partener, nu? Gândul i se părea de neconceput. Chiar alesese un bărbat! Mai rămânea să o aleagă şi el, desigur, dar… Bărbatul a respirat adânc. Gabil a scos un ţipăt scurt, care a alarmat-o mai mult pe Rachelle decât mişcarea neaşteptată a bărbatului. S-a dat înapoi, sărind apoi în picioare. Bărbatul deschisese ochii. ***

46

Lumina strălucitoare i-a pătruns treptat în ochi şi, încetul cu încetul, l-a trezit. Mintea lui făcea eforturi să se orienteze. Cer albastru. Coroane verzi de copaci fremătând în briză. Nu se afla în Denver. Nu stătea întins pe canapea, după ce luase Demerol. Denver fusese doar un vis. Slavă Cerului. Dar asta însemna… Liliecii negri. Tom s-a ridicat brusc în capul oaselor şi a văzut în faţă, strălucind în soare, o pădure ai cărei copaci aveau trunchiurile de culoarea ambrei, topazului şi rubinului. S-a întors spre stânga. Curioase, două creaturi albe îl priveau cu ochi ca de smarald. Arătau ca nişte rude albe ale liliecilor negri, având trăsături plăcute. Cel mai scund dintre ei s-a uitat în spate. Tom i-a urmărit privirea. La câţiva paşi depărtare de el se afla o femeie cu părul castaniu şi lung, purtând o rochie roşie din satin, cu ochii măriţi de uimire. S-a ridicat în picioare, realizând imediat că trupul nu-i mai era vătămat. Şi nu mai era nici plin de sânge. Femeia l-a urmărit fără să se mişte. Cu un aer întrebător, creaturile mici şi îmblănite au ridicat ochii spre el. A auzit susurul apei în apropiere. Unde se afla? O cunoştea pe acea femeie? Dar pe cele două creaturi? — Ai păţit ceva? a întrebat cea mai mare dintre ele. Tom a privit lung spre ea. Tocmai auzise cuvinte ieşite de pe buzele unui animal. Dar nu era nimic neobişnuit în asta, nu? Nicidecum. A clătinat din cap, ca pentru a-şi limpezi gândurile, dar ele au rămas confuze. — Ai venit din pădurea neagră, a spus creatura. Nu te îngrijora, nu ai băut apă de acolo. Eu sunt Michal, iar el e Gabil, iar… a făcut un semn cu aripa către femeie, ea e Rachelle. I-a rostit numele ca şi cum ar fi însemnat ceva deosebit pentru el. Cum te simţi? — Da, cum te simţi? a repetat ca un ecou şi Gabil. Prin minte i-au apărut amintiri despre goana lui prin pădurea neagră. Totul i se părea vag familiar, dar amintirile lui nu treceau dincolo de cele petrecute cu o noapte în urmă, când îşi revenise după ce se lovise la cap. Şi-a pipăit ţeasta, încercând să găsească rana. Dispăruse. Şi-a privit corpul şi, încet, şi-a trecut o palmă peste pieptul dezgolit. Fără tăieturi, vânătăi, nici măcar o urmă a rănilor pe care-şi amintea că le avusese în timp ce era vânat. Tom s-a uitat spre femeie. 47

— Mă simt bine. Ea şi-a arcuit o sprânceană şi i-a zâmbit. — Bine? Desculţă, a făcut câţiva paşi spre el şi s-a oprit la o lungime de braţ de el. Cum te cheamă? El a şovăit. — Thomas Hunter. — Încântată să te cunosc, Thomas Hunter. Ea i-a întins mâna, iar el a încercat să i-o prindă, dar ea a evitat asta, trecându-şi degetele peste palma lui. Salutul. Tom uitase până şi acel lucru. — Eşti un bărbat frumos, Thomas Hunter. Te-am ales. A rostit cuvintele încet, iar ochii ei au sclipit ca stelele. În mod sigur acea informaţie presupunea ceva important, dar Tom nu avea nici cea mai vagă idee ce anume. Aşa că n-a spus nimic. Ea şi-a plecat capul, a făcut câţiva paşi în spate şi l-a ţintuit cu o privire ce trăda o bună dispoziţie molipsitoare, de parcă ar fi ştiut un secret adânc şi încântător. Fără să mai spună ceva, ea s-a răsucit pe călcâie şi a fugit în pădure.

48

7 Kara s-a trezit la trei dimineaţa simţind că-i plesneşte capul. A încercat să ignore durerea şi să adoarmă la loc, dar în momentul în care şi-a adus aminte de necazul pe care Tom îl adusese pe capul amândurora, mintea ei sa opus. În cele din urmă, s-a ridicat din aşternut, a intrat în baie şi a luat două pastile de Advil cu o înghiţitură de apă. Absenţa unei instalaţii de aer condiţionat era poate singurul inconvenient al apartamentului. S-a dus spre camera de zi şi s-a oprit lângă şezlong. Tom stătea întins sub cuvertura matlasată pe care ea o aşezase peste el, aparent în aceeaşi poziţie ca acum câteva ore. Fratele ei se rupsese parcă de lume. Încâlcit, părul castaniu îi acoperea fruntea. Gura închisă, respiraţia egală şi profundă. Faţa, bine bărbierită, cu linii drepte. Corpul zvelt, puternic. Mintea, necuprinsă precum oceanul. Fusese nedreaptă când pusese la îndoială justeţea hotărârii de a se stabili la Denver, aducând toate necazurile după el. Venise de dragul ei: amândoi ştiau asta. El era mezinul familiei, dar se îngrijise de toţi ceilalţi. Nu se dusese la Harvard, aşa cum plănuise iniţial, pentru că, după divorţ, mama avusese nevoie de el. Şi, după ce rezolvase problemele mamei, nu-şi continuase studiile pentru că trebuise să o ajute pe sora lui mai mare. Îşi sacrificase viaţa pentru ceilalţi membri ai familiei. Chiar dacă îl trata cu asprime, Kara nu-l putea acuza pentru ceea ce făcuse. Nu era omul care să stea deoparte, lăsând viaţa să treacă pe lângă el. Dacă nu avea să studieze la Harvard, trebuia să facă altceva, la fel de extravagant. Ceva precum împrumutul de o sută de mii de dolari de la un cămătar ca să achite datoriile mamei şi să pornească o afacere. Dacă i s-ar fi oferit răgazul, ar fi restituit banii, dar timpul nu se arătase a fi de partea lui. Da, dar problema îi privea acum pe amândoi, nu? Ce trebuiau să facă? S-a gândit să-l trezească, pentru a se convinge că se simţea bine. Deşi respinsese o asemenea idee, ideea visului cu iz de realitate nu era ceva caracteristic pentru Tom. Niciodată nu făcea ceva fără să analizeze mai întâi situaţia. Nu se lăsa condus de năluciri. Uneori, analizele lui erau rapide şi creatoare – chiar spontane –, dar nu vorbise niciodată de halucinaţii. Era clar că lovitura primită în cap îi afectase gândirea. 49

Oare ce mai visa acum? Şi-a adus aminte de mutarea într-un alt stat, pe vremea când ea era în clasa a zecea, iar el, într-a opta. În primele două săptămâni, Tom rătăcise prin şcoală ca un căţel orfan, încercând să se integreze, fără a reuşi însă. Se deosebea de ceilalţi şi ştiau cu toţii asta. Unul dintre componenţii echipei de fotbal – un fundaş începător, cu bicepşii mai bine dezvoltaţi decât pulpele lui Tom – îl numise într-o după-amiază individ-fără-şira-spinării-şi-iubitor-dechinezi, iar Tom, într-un târziu, îşi pierduse cumpătul. Îl băgase în spital pe fotbalist doar dintr-o lovitură. După aceea, a fost lăsat în pace, dar nu şi-a făcut prea mulţi prieteni. Ziua era foarte puternic, dar noaptea târziu ea îi auzea scâncetele slabe răsunând din camera alăturată. Atunci îi sărise în ajutor. În anii ce urmaseră, Kara socotise că în momentul acela se născuse refuzul ei de a accepta bărbaţii care preţuiau din cale-afară tot ce era american. Ar fi fost în stare să-l asmută în fiecare zi pe fratele ei împotriva unui fotbalist îndopat cu steroizi. S-a apropiat de canapea şi, aplecându-se, l-a sărutat pe frunte. — Nu-ţi face griji, Thomas, a şoptit ea. Scăpăm noi din situaţia asta. Am mai făcut-o şi altă dată. *** Stând în luminiş, Tom s-a uitat la cele două creaturi albe. Sigur, arătau ciudat cu trupurile acoperite de blană albă, cu picioarele subţiri. Aripile nu erau din pene, ci din piele, ca ale liliecilor, iar labele arătau la fel ca restul corpului. Ambii familiari, dar într-un mod bizar. — Liliecii negri, a spus el. Am visat că mă urmăreau lilieci negri prin pădure. — Nu a fost un vis, i-a răspuns Gabil pe un ton precipitat. Nici vorbă. Ai avut noroc să ajung eu pe acolo. — Îmi pare rău, dar nu… nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Cele două creaturi l-au examinat cu ochi nedumeriţi. — Nu-ţi aminteşti nimic? l-a întrebat Michal. — Nu. Adică, da, ţin minte că eram fugărit. Dar seara trecută m-am lovit cu capul de o piatră şi mi-am pierdut cunoştinţa. A făcut o pauză şi a încercat să găsească modalitatea cea mai potrivită pentru a-şi explica starea de dezorientare. Nu-mi aduc aminte nimic din cele petrecute înainte de lovitură. 50

— Înseamnă că ţi-ai pierdut memoria, a spus Michal. Apoi s-a apropiat legănându-se. Îţi dai seama unde te afli? Instinctiv, Tom a făcut un pas înapoi, iar creatura s-a oprit. — Hm… nu prea. Într-un fel, dar nu sunt sigur. S-a frecat la cap, şi a continuat: Cred că m-am lovit rău. — Bine, lasă asta. Ce ştii? l-a întrebat Michal. — Ştiu că mă cheamă Tom Hunter. Am pătruns cumva în pădurea neagră împreună cu cineva pe nume Bill, dar eu am căzut şi m-am lovit cu capul de o stâncă. Bill a băut apă şi s-a îndepărtat… — L-ai văzut bând apă? a intervenit Michal. — Da, sigur a băut. — Hmm. Tom a aşteptat să i se dea explicaţii privind acea reacţie, dar creatura s-a mulţumit să-i facă un semn, îndemnându-l să continue. — Spune. Ce s-a întâmplat după aceea? — Apoi te-am văzut pe tine – a spus el, uitându-se la Gabil – şi am rupt-o la fugă. — Asta e tot? Nimic altceva? — Nu. Doar visele. Îmi aduc aminte de ele. Cei doi au aşteptat plini de speranţă. — Vreţi să ştiţi ce am visat? — Da, a zis Michal. — Bine, dar sunt absurde. Se deosebesc total de asta. Lucruri nebuneşti. — Bine, bine. Spune-ne despre lucrurile nebuneşti. Denver. Sora lui, Kara. Mafioţii. O lume perfect conturată din amănunte surprinzătoare. Le-a spus creaturilor esenţialul într-o frază lungă, dar s-a simţit perfect conştient când le-a povestit visele avute, indiferent cât de vii ar fi părut ele. La o adică, de ce voiau să afle ce visase? Creaturile se uitau la el fără să clipească, ascultând scurta lui poveste fără să-şi trădeze nici o emoţie. Atât ei, cât şi pădurea colorată din spate păreau perfect normale. Doar că el nu-şi putea aminti nimic. — Asta e tot? a întrebat Michal după ce Tom a terminat. — În mare, da. — Nu credeam că există cineva în afara înţelepţilor care să ştie istoriile atât de bine, a zis Gabil. — Care istorii? 51

— Nu ştii ce sunt istoriile? a întrebat Michal. Dar vorbeşti despre ele ca şi cum le-ai cunoaşte destul de bine. — Cum adică, visele mele despre Denver sunt reale? — Vai, Cerule, nu, a zis Michal, pornind legănat în direcţia în care fugise femeia şi întorcându-se apoi spre el. Nu fuga ta în timp ce erai urmărit de oamenii aceia. Asta, cel puţin, nu este reală. Însă istoriile legate de vechiul Pământ sunt reale. Da, sigur. Toată lumea le ştie. A făcut o pauză şi l-a măsurat pe Thomas cu scepticism. Eşti sincer când spui că nu ştii despre ce vorbesc? Tom a clipit şi s-a uitat spre pădurea colorată. Trunchiurile copacilor radiau lumină. Foarte stranie, dar extrem de familiară. — Nu, a zis el, frecându-şi tâmplele. Se pare că nu pot gândi clar. — Mie mi se pare că gândeşti foarte limpede când vine vorba despre istorii. Sunt toate tradiţii orale, transmise în fiecare dintre sate de către povestitori. Denver, New York – tot ce ai visat e scos din istorii. Gabil a ţopăit în lateral ca o pasăre. — Istoriile! Michal i-a aruncat o privire celuilalt, semn că-şi pierduse răbdarea. — Prietene, eu cred că suferi de un caz clasic de amnezie, deşi nu înţeleg de ce apa nu a reuşit să te lecuiască şi de asta. Pădurea neagră ţi-a provocat o stare de şoc, un lucru deloc surprinzător. Acum visezi că trăieşti într-o lume pe care ai născocit-o singur, în care eşti urmărit de oameni ce ţi-au pus gând rău. Mintea ta a creat un vis amănunţit folosind tot ce ştiai despre istorii. Fascinant. — Fascinant! a întărit Gabil. Încă o privire aruncată de Michal. — Dar dacă mi-am pierdut memoria, de ce-mi aduc aminte istoriile? a obiectat Thomas. E ca şi cum aş şti mai mult despre visele mele decât despre… voi. — Cum am spus, amnezia, a explicat Michal. Mintea e ceva uimitor, nu? Pierdere selectivă a memoriei. Se pare că-ţi poţi aminti doar anumite lucruri, precum istoriile. Halucinezi. Visezi istoriile. Ceva de înţeles. Sunt convins că suferinţa asta va trece. Cum ziceam, ai suferit un şoc puternic, fără a mai vorbi de lovitura primită la cap. Asta părea logic. — Deci, doar un vis. Halucinaţii, pentru că m-am lovit la cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. 52

— După părerea mea, a ţinut să precizeze Michal. — Asta înseamnă că a existat un Pământ în vechime? Şi nu mai e? Cel despre care tot visez? Cei doi Roush s-au încruntat. — Nu tocmai, dar eşti pe-aproape. Unii îl numesc Pământul antic, dar i sar putea spune şi celălalt Pământ. În orice caz, despre el este vorba. — Şi care e diferenţa între acest Pământ şi cel pe care-l visez? — Dacă ar trebui să-ţi explic în câteva cuvinte… În celălalt loc, forţele binelui şi răului nu puteau fi văzute. Doar efectele lor. Aici, însă, răul şi binele sunt mai… intime. Aşa cum ţi s-a întâmplat cu liliecii negri. O deosebire incompletă, dar suficient de simplă, nu crezi, Gabil? — Aşa aş spune şi eu, destul de simplă. — Bine atunci, asta este explicaţia. Lui Tom nu i se părea însă chiar atât de simplă, dar n-a insistat. — Şi ce s-a întâmplat cu Pământul antic? a întrebat el. — A, dragul meu, acum ne ceri prea mult, a spus Michal, întorcându-se. Povestea nu e deloc simplă. Ar trebui să vorbim pentru început despre marele virus de la începutul secolului XXI… — Franţuzesc, a intervenit Gabil. Germenul Raison. În 2010. Sau a fost în 2012? — 2010, a precizat Michal. Şi n-a fost chiar franţuzesc. Era vorba despre un francez, aşa este, dar nu s-ar putea spune că era… dar, în fine. S-a socotit că era ceva bun, un vaccin, dar suferea mutaţii la temperaturi ridicate şi s-a transformat într-un virus. El a decimat întreaga populaţie a Pământului în doar câteva săptămâni… — Mai puţin de trei, a intervenit Gabil. Mai puţin de trei săptămâni. — Şi a deschis uşa înşelătoriei. — Marea Înşelătorie, a ţinut să precizeze Gabil. — Da, Marea Înşelătorie. Michal i-a aruncat prietenului său o privire prin care îi cerea să nu mai intervină în povestirea lui. De acolo va trebui să trecem la perioada acuzaţiilor şi războaielor. Ne-ar trebui o zi întreagă să-ţi explicăm cum a sfârşit Pământul – cel antic. Evident, nu ştii toate istoriile, nu-i aşa? — Evident că nu. — Probabil că mintea ta şi-a inserat un anumit punct de reper şi a rămas blocată acolo. Mintea, ceva minunat de înşelător, ştii asta, nu? Tom a dat din cap. 53

— Dar cum pot şti că nu acesta este visul? a întrebat el. Cei doi au clipit nedumeriţi. — Cu alte cuvinte, cum e posibil? În locul în care există Denverul, am o soră şi o istorie, şi chiar se întâmplă o serie de lucruri. Iar aici nu-mi aduc aminte de nimic. — Păi, suferi de amnezie, a spus Michal. Nu crezi că eu şi prietenul meu cel agitat suntem reali? Nu ai iarbă sub tălpi, oxigenul nu-ţi trece prin plămâni? — Nu la asta mă refeream… — Thomas Hunter, dacă ăsta ţi-e numele adevărat, ţi-ai pierdut memoria. Cred că acesta e numele din visele tale – pe Pământul antic se foloseau câte două nume. Dar merge şi aşa, până aflăm cine eşti cu adevărat. — Te vedem, a ciripit Gabil. Thomas, nu eşti un vis! — Şi chiar nu-ţi aminteşti nimic despre acest loc? a întrebat Michal. De lac, de Shataiki? De noi? — Nu. Nu, vorbesc serios. Michal a suspinat. — Ei, presupun că va trebui să te învăţăm. Dar de unde să începem? — De la noi, a spus Gabil, cel mai scund dintre ei. Noi suntem războinici încercaţi, cu o putere de temut. A păşit ţanţoş spre Tom pe picioarele scurte şi subţiri, semănând cu un ou de Paşti înaripat. Un pui de găină alb, de dimensiuni uriaşe. Un pui tratat cu steroizi. Ai văzut doar cum i-am făcut pe liliecii negri să-şi caute o ascunzătoare! Am o mie de poveşti pe care ţi le-aş putea… — Suntem Roush-i, a intervenit Michal. — Da, sigur, a confirmat Gabil. Roush. Luptători viteji. — Unii dintre noi sunt mai puternici decât alţii, a spus Michal, clipind şugubăţ. — Da, puternici şi viteji, a întărit Gabil. — Slujitori ai lui Elyon. Iar tu, desigur, eşti om. Ne aflăm pe Pământ. Nu-l cunoşti pe nici unul dintre noi? Mi s-ar părea foarte normal. — Dar ce s-a întâmplat cu omul care a băut apă? a întrebat Tom. Bill. — Bill nu era om. Dacă ar fi fost om şi ar fi băut din apa interzisă, probabil că am fi cu toţii morţi acum. Era o nălucire a imaginaţiei tale, stârnită de Shataiki pentru a te ademeni spre apă. Sunt convins că-ţi aminteşti de apa interzisă. Tom a făcut câţiva paşi şi a clătinat din cap. 54

— Vă spun, nu ştiu nimic din toate astea! Habar n-am ce apă este interzisă, sau care se poate bea, ori cine sunt liliecii ăştia Shataiki, ori cine era femeia aceea. A tăcut. Şi nici n-am înţeles ce a vrut să spună prin faptul că m-a ales. — Iartă-mă. Nu am nici o îndoială că nu-ţi aduci aminte de nimic, doar că mi se pare foarte ciudat să stau de vorbă cu cineva care şi-a pierdut memoria. Eu sunt ceea ce se cheamă aici un înţelept – singurul înţelept din partea asta a pădurii. Am o memorie perfectă. Vai, vai. Avem parte de ceva interesant, nu crezi? Rachelle a ales un bărbat fără amintiri. Gabil a zâmbit larg. — Ce romantic! Romantic? — Lui Gabil mai totul i se pare romantic. În secret, şi-ar dori să fie om. Sau mai curând femeie. Roush-ul mai scund nu a protestat. — În orice caz, cred că ar trebui să începem cu lucrurile de bază. Vino cu mine. Michal s-a îndreptat spre un loc de unde răzbătea susurul unei ape curgătoare. Hai, vino. Tom l-a urmat. Iarba deasă alcătuia un covor gros, care le înăbuşea sunetul paşilor. Nu se rărea pe sub copaci, rămânând tot bogată şi mare. Flori de lavandă şi violete, cu petale de mărimea palmei lui, se ridicau până aproape de genunchi, acoperind solul pădurii. Pe pământ nu se vedeau frunze moarte sau crengi rupte, ceea ce făcea ca Roush-ii să înainteze cu mare uşurinţă, ţopăind în faţa lui. Tom a ridicat ochii spre copacii înalţi, spre strălucirea culorilor lor plăcute. Majoritatea păreau să radieze o culoare predominantă, precum albastru, roşu-fucsină sau galben, scoase în evidenţă de celelalte culori ale curcubeului. Cum de radiau copacii? Parcă ar fi fost conectaţi la un generator subteran care trimitea substanţe chimice fluorescente prin nişte ţevi mari, care semănau cu copacii. Nu, asta era o tehnologie de pe vechiul Pământ. Şi-a trecut uşor palma peste trunchiul unui copac mare, rubiniu, care avea şi nuanţe de violet, surprins de netezimea suprafeţei, de parcă nu ar fi avut scoarţă. S-a uitat în sus, pentru a vedea cât de înalt era. A simţit o senzaţie de sufocare. Michal şi-a dres glasul, iar Tom şi-a retras brusc mâna de pe copac. — Înainte, a spus Roush-ul. 55

— Încă o clipă, a precizat Gabil cu glas ascuţit. Au ieşit din pădure la mai puţin de cincizeci de metri de pajişte, pe malul râului. Podul alb, pe care îl traversase împleticindu-se, unea cele două părţi. În depărtare, pădurea neagră. Copaci înalţi, înşiraţi pe mal cât putea cuprinde cu privirea în ambele direcţii. În spatele lor, umbre adânci, întunecate. Amintirea lor i-a provocat lui Tom o senzaţie de greaţă. Nu a văzut nici un liliac negru. Michal s-a oprit şi s-a întors spre el. Poate nu era cel mai emotiv dintre cei doi Roush-i, dar în acel moment ţinea foarte mult să preia rolul de educator. A întins o aripă spre pădurea neagră şi a vorbit cu glas autoritar. — Aceea e pădurea neagră. Ţi-o aminteşti? — Sigur. Doar am trecut prin ea, nu? — Da, ţin minte că erai în ea. Nu eu am probleme cu memoria. Eu doar verificam, ca să-ţi ofer un punct de reper. — Pădurea neagră e locuită de Shataiki! a spus Gabil. — Nu te supăra, dar eu spun povestea, a precizat Michal. — Bine, nu mă supăr. — Aşa. Râul pe care îl vezi curge de jur împrejurul planetei. Desparte pădurea verde de cea neagră. Şi-a fluturat aripile cu un aer absent spre malul celălalt. Aceea e pădurea neagră. Singura modalitate de a ajunge acolo de aici e una dintre cele trei Traversări. A făcut semn către podul alb. Râul curge prea repede ca să-l poţi trece înot, înţelegi? Nimeni n-ar îndrăzni să încerce traversarea decât pe unul dintre poduri. Mă urmăreşti? — Da. — Bine. Şi-ţi aminteşti tot ce ţi-am spus, da? — Da. — Bine. Memoria ta s-a şters cu totul, dar se pare că poate funcţiona pe baza unor informaţii noi. A făcut câţiva paşi, apoi şi-a mângâiat bărbia cu degetele delicate, aflate sub aripa dreaptă. Există mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii în numeroasele sate, răspândite prin pădurea verde. Acum, pe Pământ trăiesc peste un milion de oameni. Se pare că ai ajuns în pădurea neagră trecând printr-una dintre celelalte două Traversări şi de acolo ai fost fugărit până aici de Shataiki. — Dar cum aş putea şti dacă nu vin cumva dintr-un loc mai apropiat? — Pentru că, fiind înţelept şi răspunzând de această porţiune de pădure, ar trebui să te cunosc. Or, eu nu te ştiu. 56

— Iar eu sunt neînfricatul luptător care te-a scos din pădurea neagră, a spus Gabil. — Da, şi Gabil e războinicul neînfricat care se implică împreună cu Tanis în tot soiul de bătălii imaginare. — Tanis? Cine mai e şi acest Tanis? a întrebat Tom. Michal a oftat. — Tanis este primul născut dintre toţi oamenii. O să-l cunoşti. Locuieşte în sat. Elyon, care a dat naştere la tot ce vezi şi tuturor creaturilor, a atins toată apa. Vezi culoarea verde a râului? Este culoarea lui Elyon. De aceea ai ochii verzi. Şi tot de aceea trupul ţi s-a vindecat imediat ce a fost atins de apă. — Aţi turnat apă pe mine? — Nu, nu eu… — Rachelle! a intervenit Gabil. — Rachelle a turnat apă pe tine. Crede-mă, nu e prima dată că ai atins apa lui. Pe faţa bucălată a lui Michal a apărut un zâmbet. Dar o să ajungem şi… — Rachelle te-a ales. — Gabil! Te rog! — Da, bine. Roush-ul mai scund nu părea deloc descurajat de dojenile lui Michal, care a continuat: — Cum spuneam, o să ajungem mai târziu şi la Marea Romanţă. Aşa, răul este închis doar în pădurea neagră. Vezi tu, binele – şi a făcut semn spre pădurea verde – şi răul. Şi a arătat spre pădurea neagră. Nimeni nu are voie să bea apă de acolo. Dacă se întâmplă asta, Shataiki-i vor evada şi vor distruge pădurea verde. Ar urma un măcel. — Apa din pădurea neagră este rea? a întrebat Thomas. Am atins-o. — Asta nu e rău. Nu e rău, aşa cum copacii coloraţi sunt buni. Răul şi binele sălăşluiesc în inimă, nu în copaci şi în apă. Însă, ca datină, apa se oferă ca invitaţie. Elyon invită cu apă. Iar Shataiki-i invită cu apa lor. — Şi Rachelle te-a invitat cu apă, a precizat Gabil. — Da. O clipă, Gabil, a spus Michal. Însă Roush-ul mai impozant nu şi-a putut reţine un zâmbet. Vreme de mulţi ani, a urmat el, din prevedere, oamenii au convenit să nu traverseze râul. Un lucru foarte înţelept, dacă mă întrebi ce cred despre asta. A făcut o pauză şi a privit în jur. Acesta este miezul problemei. Mai sunt o mie de amănunte, dar, din fericire, ţi le vei aminti foarte curând. 57

— Cu excepţia Marii Romanţe, a spus Gabil. Şi a lui Rachelle. — Cu excepţia Marii Romanţe, despre care o să-i permit lui Gabil să-ţi povestească, fiindcă văd că de-abia aşteaptă să o facă. Gabil a început fără să mai piardă nici o clipă. — Thomas, te-a ales! Rachelle. E alegerea ei, iar acum, urmează a ta. O vei urma şi o vei curta, cucerind-o, aşa cum poţi. Şi a zâmbit încântat. Tom a aşteptat ca Gabil să continue. Însă creatura s-a mulţumit să zâmbească. — Iartă-mă, a spus Tom. Nu înţeleg. Nici nu o cunosc. — E şi mai încântător! Ce întorsătură minunată! Problema este că, dacă nu eşti însemnat, poţi fi ales de orice femeie. Te vei îndrăgosti nebuneşte şi veţi rămâne împreună! — E o nebunie! Abia dacă ştiu cine sunt, şi o poveste romantică e ultimul lucru la care mă gândesc. Din câte ştiu, s-ar putea să fiu îndrăgostit de altă femeie din satul meu. — Nu, nu se poate. Ai purta semnul. Doar nu se aşteptau să o urmeze pe femeia aceea doar din obligaţie. — Trebuie să o aleg şi eu, nu-i aşa? Dar nu pot. Nu în starea asta. Nu ştiu nici dacă-mi place. Cei doi Roush-i s-au uitat stupefiaţi la el. — Îmi pare rău, dar nu înţelegi, a spus Michal. Nu trebuie să o placi. Bineînţeles că îţi place. E alegerea ta, altfel nu ar exista alegere. Numai că – şi trebuie să ai încredere în ce-ţi zic – neamul vostru are capacitatea de a iubi. Aşa v-a făcut el. Ca pe sine. Vei iubi orice femeie care te alege. Şi orice femeie pe care ai alege-o te va alege. Aşa stau lucrurile aici. — Dar dacă eu simt altceva? — Dar e perfectă! a spus Gabil. Toate sunt perfecte. Aşa vei simţi, Thomas. Da. — Suntem din sate diferite. Va pleca de aici împreună cu mine? Michal a ridicat din sprâncene. — Acestea sunt detalii lipsite de importanţă. Observ că pierderea de memorie devine o problemă serioasă. Acum ar trebui să plecăm. Vom merge încet dacă pornim pe jos, şi ne aşteaptă un drum foarte lung. S-a întors către prietenul lui. Gabil, tu du-te în zbor, iar eu rămân cu Thomas Hunter. — Trebuie să plecăm, a zis Gabil. Şi-a desfăcut aripile şi s-a înălţat. Tom a urmărit cu uimire cum trupul alb şi îmblănit s-a ridicat graţios în aer. Pala 58

stârnită de aripile subţiri ale Roush-ului i-a făcut o şuviţă să-i fluture pe frunte. S-a uitat spre pădurea minunată şi a şovăit. Ajuns la liziera acesteia, Michal s-a uitat înapoi spre el cu un aer răbdător. — Mergem? S-a întors spre pădure. Tom a inspirat adânc şi a pornit fără nici un cuvânt după Roush. *** Preţ de zece minute, au înaintat tăcuţi prin pădure. În concluzie, trăia aici, undeva, probabil foarte departe, dar într-un loc minunat şi supranatural. Poate îşi va recăpăta memoria când îşi va revedea prietenii, satul… orice altceva ar mai fi avut acolo. — Cât timp îmi trebuie ca să mă întorc la ai mei? a întrebat Tom. — Aceştia sunt toţi oamenii tăi. Nu este important în ce sat locuieşti. — Bine, dar cât mai durează până îmi voi întâlni familia? — Depinde, a spus Michal. Ştirile circulă greu, iar distanţele sunt mari. Ar putea trece câteva zile. Poate chiar o săptămână. — O săptămână? Şi ce fac până atunci? Roush-ul s-a oprit. — Ce să faci? Acum te-au lăsat şi urechile? Ai fost ales! A clătinat din cap şi a continuat: Of! Văd că pierderea asta de memorie este foarte nesuferită. Thomas Hunter, vreau să-ţi dau un sfat. Până îţi revine memoria, imită-i pe ceilalţi. Deruta asta a ta e deconcertantă. — Nu mă pot preface. Dacă nu ştiu ce se întâmplă, nu am cum… — Dacă-i imiţi pe ceilalţi, s-ar putea să-ţi aminteşti totul. În orice caz, urmeaz-o pe Rachelle. — Vrei să mă prefac că aş fi îndrăgostit de ea? — Te vei îndrăgosti de ea! Doar că nu-ţi aduci aminte cum merg lucrurile. Dacă s-ar întâmpla să-ţi întâlneşti mama, dar nu ţi-ai aduce aminte de ea, ai înceta să o mai iubeşti? Nu! Vei presupune că ai iubit-o şi, prin urmare, vei continua să o iubeşti. Roush-ul avea dreptate. Gabil a coborât în zbor dinspre vârfurile copacilor şi, cu un zâmbet pe faţa bucălată, a aterizat lângă Tom. — Nu ţi-e foame, Thomas Hunter? I-a întins un fruct albastru. Tom s-a oprit şi l-a privit lung. 59

— Nu trebuie să te temi, serios. E un fruct foarte bun. O piersică albastră. Uite. Gabil a luat o îmbucătură şi i-a arătat-o lui Tom. Sucul care licărea în urma lăsată de muşcătură avea aceeaşi nuanţă verde uleioasă pe care o observase şi la apa râului. — A, da, a spus Michal, întorcându-se, încă un mic amănunt, în caz că nu mai ţii minte. Asta este hrana pe care o mănânci. Se numeşte fruct şi el, ca şi apa, a fost atins de Elyon. Tom a luat ezitând fructul şi s-a uitat la Michal. — Hai, mănâncă-l. Te rog. A luat o muşcătură mică şi a simţit cum zeama dulce şi răcoroasă îi umple gura. Spre stomac i-a coborât ceva ca o fluturare, iar prin corp i s-a răspândit căldură. A zâmbit spre Gabil. — E bun, a spus el, şi a mai muşcat o dată. Foarte bun. — Hrana războinicilor! a spus Gabil. După aceea, creatura scundă a păşit iute şi legănat înainte, s-a desprins de sol şi s-a ridicat în zbor spre cer. Michal a chicotit spre însoţitorul lui şi a pornit mai departe. — Hai. Vino. Nu trebuie să zăbovim. Tom şi-a terminat piersica albastră, iar Gabil i-a mai adus una, de data aceasta, de culoare roşie. Descriind un cerc şi scoţând un hohot strident de râs, a lăsat fructul să cadă în palmele lui Tom şi s-a înălţat din nou. A treia oară, fructul a fost verde şi a trebuit decojit, dar pulpa lui era mult mai gustoasă. La cea de-a patra apariţie, Gabil a oferit un spectacol acrobatic. Roush-ul a venit cu viteză ameţitoare de sus, descriind un luping cu spatele arcuit, după care a intrat într-un picaj din care a ieşit când a ajuns exact deasupra capului lui Tom, care şi-a întins braţele în faţă şi s-a lăsat pe vine, convins că tovarăşul său îşi calculase greşit traiectoria. Cu o învolburare de aripi şi cu un ţipăt, Gabil i-a trecut pe deasupra creştetului. — Gabil! a strigat Michal după el. Ceva mai multă atenţie, te rog. Gabil a continuat să zboare fără să se uite înapoi. — Un adevărat războinic neînfricat, a spus Michal, revenind pe potecă şi înaintând. După mai puţin de opt sute de metri, Roush-ul s-a oprit pe o ridicătură. Când Tom s-a urcat alături de creatura îmblănită a văzut o vale verde şi întinsă, plină de flori asemănătoare cu margaretele, dar turcoaz şi oranj, 60

alcătuind un covor care părea să ispitească pe oricine să facă tumbe. Tom a fost atât de surprins de acea schimbare bruscă de peisaj, încât la început nici nu a observat satul. Când l-a văzut, priveliştea i-a tăiat răsuflarea. Satul circular, care era adăpostit în vale, sclipea de culori. Vreme de o clipă, Tom s-a gândit că nimerise în Ţara Dulciurilor, ori poate că acolo locuiau Hansel şi Gretel. Ştia însă că aceea era o poveste uitată, din vremea istoriilor. Acest sat, pe de altă parte, era foarte, foarte real. Câteva sute de colibe de formă rectangulară, fiecare sclipind în altă culoare, stăteau ca nişte cuburi pentru copii, aşezate în cercuri concentrice în jurul unei clădiri mari cu turlă, care le domina pe toate celelalte, aflată în chiar centrul satului. Cerul de deasupra locuinţelor era plin de Roush-i, care pluteau, plonjau şi se răsuceau în aer, scăldaţi în lumina soarelui de dupăamiază. În timp ce ochii i se adaptau la acea scenă de necrezut, a văzut o uşă deschisă la o locuinţă de jos. A urmărit o siluetă minusculă ieşind pe uşă. Şi a mai observat că prin sat mergeau zeci de oameni. — Asta ţi-a redeşteptat vreo amintire? l-a întrebat Michal. — Am impresia că da. — Ce ţi-ai adus aminte? — Nimic anume. Doar că imaginea mi s-a părut oarecum familiară. Michal a oftat. — Ştii ceva? M-am gândit mai bine. S-ar putea să-ţi fi folosit la ceva aventura pe care ai trăit-o în pădurea neagră. Se vorbeşte de o expediţie – o idee absurdă pe care, nu ştiu cum, dar Tanis a acceptat-o. El consideră că a sosit momentul să pornim lupta împotriva Shataiki-lor. Mereu a fost inventiv, un adevărat povestitor. Dar felul în care a vorbit în ultima vreme m-a făcut să mă înfior. Poate îl convingi tu să renunţe. — Tanis ştie măcar să lupte? — Ca nimeni altul. A elaborat o metodă foarte spectaculoasă. O sumedenie de lovituri, salturi şi răsuciri cum n-am mai pomenit. Se bazează pe anumite poveşti din istorii. Tanis e fascinat de ele – îndeosebi de cele legate de cuceriri. E hotărât să-i şteargă pe Shataiki de pe faţa pământului. — Şi de ce nu e bine s-o facă? — S-ar putea ca Shataiki-i să nu fie războinici de temut, dar se pricep la înşelătorii. Apa lor e foarte ispititoare. Ai văzut şi tu asta. Poate reuşeşti să-i bagi minţile în cap. 61

Thomas a dat din cap. Brusc, era dornic să-l cunoască pe acest Tanis. Michal a oftat. — Bine, rămâi aici. Să mă aştepţi până mă întorc. Ai înţeles? — Sigur, dar… — Ba nu. Aştepţi. Dacă îi vezi plecând la Adunare, poţi merge cu ei, dar altfel, te rog să rămâi aici. — Ce e Adunarea asta? — Se ţine la lac. Nu-ţi fie teamă, nu ai cum să te rătăceşti. Chiar înainte de amurg are să fie un adevărat exod într-acolo. De acord? — Da. După aproape două ore, Michal şi-a desfăcut aripile pentru prima oară şi s-a ridicat în aer. Tom l-a urmărit până a dispărut dincolo de vale, simţinduse părăsit şi nesigur. Şi-a dat seama că locuinţele erau făcute din lemnul copacilor coloraţi ai pădurii. Acolo se afla poporul lui – ciudat gând. Poate nu chiar ai lui, adică tată, mamă, frate şi soră, ci oameni ca şi el. Se rătăcise, dar nu chiar de tot. Oare femeia aceea, Rachelle, era tot acolo? S-a aşezat cu picioarele încrucişate, sprijinit de un copac şi a oftat. Casele erau mici şi bizare – mai curând nişte colibe decât case. Erau separate de poteci făcute prin iarbă, iar aşezarea semăna cu o roată uriaşă ale cărei spiţe duceau spre clădirea mare, circulară, din centru. Structura era de cel puţin trei ori mai înaltă şi mult mai largă decât oricare altă locuinţă. Probabil era un loc de întrunire. Spre dreapta, o potecă lată ducea din sat spre pădure. Apoi lacul. A simţit cum îl copleşesc gândurile. I s-a părut apoi că Michal zăbovea cam mult. Aştepta să vadă exodul, aştepta revenirea lui Michal, dar nu se întâmpla nimic. Şi-a rezemat capul de copac şi a închis ochii. Foarte ciudat. Era foarte obosit.

62

8 Imediat ce a deschis ochii, Tom şi-a dat seama că i se întâmplase din nou ceva neobişnuit. Stătea întins pe şezlongul bej din apartamentul din Denver, Colorado. Acoperit cu o cuvertură matlasată. Lumina se strecura în cameră prin spaţiul rămas liber printre draperii. În dreapta, speteaza canapelei şi, dincolo de ea, uşa încuiată. Deasupra, tavanul. O textură poroasă vopsită într-un alb şters. Puteau fi nori pe cer, ori o mie de lumi ascunse între toate denivelările acelea. A rămas perfect nemişcat şi a inspirat adânc. Visa. Da, visa. Acest lucru nu putea fi adevărat, pentru că acum ştia adevărul. Cât timp se aflase în pădurea neagră, fusese lovit la cap. Lovitura îl privase de amintiri şi îl făcuse să aibă acele vise ciudate ce îl îndemnau să creadă că trăia pe anticul Pământ, fiind vânat de nişte oameni rău intenţionaţi, aşa cum se exprimase Michal. În acest moment visa despre istoriile vechiului Pământ. Sau despre celălalt Pământ. S-a ridicat în capul oaselor. Uimitor! Totul părea extrem de real. Simţea sub degete textura cuverturii. Mozaicul de măşti al Karei părea cât se poate de real. El respira şi simţea gustul neplăcut din gură. Aborda visul cu acelaşi realism, ca şi cum ar fi fost treaz, atingând copacii din pădurea colorată, ori muşcând din fructele dulci aduse de Gabil. Acest lucru nu era la fel de real, dar era foarte convingător. Cel puţin ştia ce se petrecea în acele momente. Şi ştia de ce visul i se părea atât de real. Ce călătorie incredibilă…! Şi-a pus picioarele pe podea şi a dat deoparte cuvertura. Aşadar, ce putea face în vis şi nu reuşea să facă în viaţa reală? Şi-a întins degetele, apoi şi le-a îndoit. Putea pluti? S-a ridicat în picioare. Aşa cum anticipase, nu-l dura capul. Sigur că nu, asta se întâmpla doar în vis. A sărit uşor pe vârfuri. Nu plutea. Bine, deci nu putea pluti aşa cum i se întâmpla în unele vise, dar era convins că existau o sumedenie de lucruri neobişnuite pe care le putea face. 63

În vis, nu putea fi rănit cu adevărat, lucru ce îi oferea unele posibilităţi interesante. A făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit. Lucru destul de interesant, paşii din vis provocau aceeaşi senzaţie ca şi cei din realitate, deşi îşi dădea seama de deosebire. Nu-şi simţea picioarele perfect reale. De fapt, dacă închidea ochii – lucru pe care l-a şi făcut – nici nu-şi mai simţea cu adevărat picioarele. Le percepea, desigur, dar, din punctul lui de vedere, probabil că picioarele îi erau legate de coapse mai curând de aer decât de carne şi oase. Să stea în picioare în vis. Incredibil. S-a plimbat prin cameră, înspăimântat de cât de real părea totul. Nu la fel de real ca mersul alături de Michal şi Gabil, desigur, dar dacă nu ar fi ştiut că visa, ar fi putut crede că acea încăpere era reală. Uimitor cum funcţiona mintea omului. Şi-a trecut palma peste o sculptură reprezentând un cazuar negru, pe care o importase din Indonezia. Simţea orice denivelare şi crestătură. Probabil că şi mirosea a fum – şi s-a aplecat să adulmece lemnul – da, mirosea, aşa cum îşi imaginase. Lemnul fusese întărit prin ardere. Sculptorul se lăsase pradă visului când lucrase… — Thomas? S-a întrebat dacă îl striga Michal. Roush-ul se întorsese şi acum încerca să-l trezească. Tom nu era convins că voia să se scoale. Visul acela… — Tom. De fapt, glasul avea un ton mai înalt, aducând mai mult cu cel al lui Gabil. — Ce faci? S-a întors. Kara stătea lângă canapea, îmbrăcată într-o cămăşuţă înflorată şi un soi de şort. Trebuia să-şi fi dat seama. Încă visa. — A, tu erai, surioară? Nu era cu adevărat sora lui, desigur, deoarece nici nu exista. Adică exista în visul acela, dar nu în realitatea adevărată. — Eşti bine? — Sigur. Cum nu se poate mai bine. Nu ţi se pare? — Deci… să înţeleg, deci, că nu te-au speriat cele întâmplate noaptea trecută? — Noaptea trecută? Tom a făcut câţiva paşi spre dreapta, întrebându-se dacă Michal nu l-ar putea trezi dintr-un moment în altul. A, te referi la goana pe alei şi glonţul care m-a nimerit în cap şi felul în care am scăpat de fraierii 64

ăia? De fapt, s-ar putea să te mire ce-ţi spun, dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. — Cum adică? Ai inventat totul? Şi chipul ei s-a mai luminat puţin. — A, nu, nu tocmai. Vreau să spun că totul s-a întâmplat aici. Dar ce se petrece aici nu e real. Orice ar fi, vaca nu zboară, iar când visezi că te prăbuşeşti, dar nu aterizezi niciodată, asta e pentru că de fapt nu cazi. Nu e ceva real. A zâmbit. Interesant, nu crezi? — Ce naiba tot spui acolo? a zis Kara şi ochii ei s-au îndreptat spre marginea mesei, spre flaconul cu pastile. Ai mai luat medicamente? — A, da. Ar putea fi efectul Demerolului. Nu, n-am luat nici o pastilă, şi nici nu am halucinaţii. A întins braţele în faţă şi i-a mărturisit adevărul. Sora mea dragă, acesta e un vis. Suntem amândoi într-un vis! — Termină cu prostiile. Nu ai deloc haz. — Poţi spune ce vrei. Dar ceea ce se întâmplă acum nu e real. O să-mi zici că-s nebun, asta pentru că nu înţelegi – dar cum ai putea? Faci parte din vis. — Şi cum se cheamă bandajul de pe capul tău? Vis? Asta e demenţă! a zis Kara şi s-a îndreptat spre barul pentru micul dejun. Tom şi-a pipăit bandajul de la cap. — Visez tăietura asta pentru că am căzut şi m-am lovit într-o piatră în timp ce mă aflam în pădurea neagră. Cu toate astea, nu toate se corelează, pentru că aici nu am braţul rupt, aşa cum l-am avut acolo. Kara s-a întors spre el şi l-a privit surprinsă. Vreme de o clipă, nu a zis nimic, iar el s-a gândit că probabil ea înţelesese situaţia. Poate că dacă li se dădeau argumente indubitabile, oamenii din vis puteau fi convinşi că trăiau doar în visele tale. — Te-ai mai gândit la situaţia noastră referitor la newyorkezi? l-a întrebat ea. Nu. Sora lui se cantonase în etapa refuzului. — Kara, am senzaţia că nu mă asculţi cu atenţie. Noaptea trecută nu a avut loc nici o urmărire. Tăietura asta am căpătat-o în pădurea neagră. Aici este un… — Thomas! Încetează! Şi nu mai zâmbi aşa. Sinceritatea ei părea reală. Şi-a strâns buzele. — Nu vorbeşti serios, a spus Kara. — Ba sunt al naibii de serios, a zis el. Gândeşte-te numai. Nu cumva toate astea fac parte dintr-un vis? Măcar ia în calcul posibilitatea asta. Cu alte 65

cuvinte, nu cumva totul – şi a făcut un gest cu braţele în jur –, tot ce ne înconjoară există doar în mintea noastră? Michal mi-a zis că aşa se întâmplă, şi, iată, totul se adevereşte. Crede-mă, nu a fost vorba de nici un vis. Am fost atacat de Shataiki. Nu ai cum să fi aflat de ei, dar sunt nişte lilieci mari şi negri, cu ochi roşii. S-a oprit. Poate că nu trebuia să-i dea toate detaliile. Pentru Kara, asemenea realităţi ar părea de neconceput, mai ales dacă nu putea trăi o asemenea experienţă în mod nemijlocit. — În realitate, eu trăiesc pe celălalt Pământ. Îl aşteptam pe Michal, dar văzând că întârzie nepermis de mult, m-am aşezat jos şi mi-am rezemat capul de un copac. Am adormit. Nu înţelegi? Şi a zâmbit din nou. — Nu, nu înţeleg. — Kara, am adormit. Şi dorm şi acum! Chiar în aceste momente, dorm sub un copac. De aceea, spune-mi, cum aş putea să mă aflu aici dacă eu ştiu că dorm la rădăcina unui copac, aşteptându-l pe Michal? Explică-mi tu asta. — Deci tu trăieşti într-o lume cu lilieci negri şi… Kara a oftat. Dacă te-ai auzi, Thomas… Nu e bine deloc. Te vreau întreg la minte. Eşti sigur că nu ai mai luat din pastilele alea? Tom a simţit cum se-nfurie, dar şi-a păstrat calmul. La urma urmelor, era doar un vis. În vis se putea simţi oricum ar fi dorit. Dacă acum s-ar fi repezit la el vreo stafie cu colţi uriaşi, s-ar întoarce spre ea şi ar face-o să dispară. Nu trebuia să o chinuiască pe Kara – ea nu avea nici o vină. Dacă nu o putea convinge, atunci îi va face jocul. La o adică, de ce nu? Michal urma să-l trezească dintr-o clipă în alta. — Bine, Kara. Bine. Dar ce părere ai avea dacă-ţi prezint dovada? — Nu poţi. Trebuie să stabilim ce urmează să facem. O să mă îmbrac, şi după aceea te duc la un spital. Ai suferit o comoţie. — Dar dacă-ţi dovedesc că ne aflăm într-un vis? Cum să spun, roteşte-ţi mâna aşa. Şi a făcut o mişcare cu mâna prin aer. Nu poţi spune că nu e reală? Eu pot. Nu simţi că ceva nu este cum trebuie? Şi aerul mi se pare rarefiat… — Te rog, Thomas. Începi să mă sperii. El îşi lăsă mâna în jos. — Bine, dar dacă îţi dovedesc în mod logic? — Imposibil. — Dar dacă-ţi spun că lumea va dispărea? 66

— Acum ai devenit şi profet?! Trăieşti într-o lume cu lilieci negri şi poţi descifra viitorul? Nu-ţi sună ridicol nimic din ce spui? Gândeşte-te, Thomas, gândeşte-te. Trezeşte-te! — Nu e ridicol. Îţi spun că lumea va dispărea pentru că, în realitate, ea a dispărut deja, şi a rămas înregistrată doar în istorii. — Bineînţeles. — Exact. Va începe cu germenul Raison – un fel de virus produs de o companie franţuzească. Toată lumea crede că e un vaccin, dar el suferă mutaţii la temperaturi ridicate şi va distruge lumea cam prin 2010. Acest ultim detaliu nu îl cunosc prea bine. — Şi asta ţi-e dovada? Că lumea va dispărea cândva, anul acesta? Kara nu accepta argumentul lui. Brusc, lui Tom i-a venit altă idee. Destul de caraghioasă, de fapt. S-a dus la uşa de la intrare, a tras zăvorul şi a deschis-o. — Bine, o să-ţi arăt, a spus el, şi a ieşit. — Ce faci? Dacă oamenii aceia te aşteaptă acolo? — Nu sunt aici, pentru că nu există. Ce, vorbesc la pereţi? Lumina îi înţepa ochii. S-a dus la pasarela din faţă şi s-a apucat de balustradă. Se aflau la etajul trei. Parcarea de jos era din beton. Kara a alergat spre uşă. — Thomas! Ce faci? — O să sar de aici. În vise, nu păţeşti nimic, nu-i aşa? Dacă sar… — Ai înnebunit? O să-ţi rupi ceva! Rana de glonţ de la cap de unde o ai? — Ţi-am spus, m-am lovit de o piatră în pădurea neagră. — Dar dacă te înşeli? — Nu mă-nşel. — Dar dacă da? Dacă există o probabilitate infimă să greşeşti? Dacă lucrurile stau exact pe dos? — Cum adică? — Nu cumva Pământul ăsta este cel real, dar tu-ţi închipui că celălalt este, pentru că aşa simţi tu? — Rana de la cap, cauzată de cădere, e reală. Cum poţi…? — Dacă nu cumva rana aceea e făcută de un glonţ, dar tu ai visat altceva, adică piatra despre care tot vorbeşti. Vino aici, Thomas. Nu gândeşti limpede. Tom s-a uitat în jos şi, brusc, a fost şocat de acea posibilitate. Afară, în lumina dimineţii, încrederea lui se risipise. Nu cumva Kara avea dreptate? 67

Fusese rănit la cap, şi în pădurea neagră, şi acolo, în vis. Oare nu exista o legătură directă? Nu avea visele în ordine inversă? — Tom. Te rog. Simţindu-şi brusc inima bătând cu putere, s-a îndepărtat de balustradă. Ce naiba era în mintea lui? — Crezi că e posibil? a întrebat el. — Da. Aşa cred. Ştiu. Şi-a frecat degetele, apoi a privit-o pe Kara. Dacă se gândea mai bine, ea era sora lui. Dacă el doar visa, atunci ea nu exista cu adevărat? Ziarul de dimineaţă se afla în faţa uşii. Dacă sora lui avea dreptate, însemna că erau în primejdie. A înşfăcat ziarul. — Bine, treci înăuntru. Kara a revenit repede şi a închis uşa. — M-ai speriat, a spus ea. I-a luat ziarul din mână şi l-a condus spre bucătărie. Nu e momentul potrivit. Glonţul acela a avut urmări mai grave decât am crezut noi. A trântit ziarul pe masă, a dat drumul la apă şi, în timp ce s-a spălat pe mâini, a trecut în revistă titlurile de pe prima pagină. — Îmi pare rău, serios, cred c-am… În realitate, Tom nu mai ştia ce se întâmpla cu el. Însă, evident, sosise momentul pentru a lua o decizie. Trebuia să presupună că se afla totuşi în Denver, şi nu într-un vis, ci în realitate. I se învârtea capul când compara asta cu pădurea neagră şi cu Michal. Nu avea capacitatea intelectuală de a decela atât de rapid o asemenea semnificaţie. Dacă fusese urmărit cu adevărat de newyorkezi noaptea trecută, însemna că el şi Kara aveau necazuri mari. A simţit un nod în stomac, semnul panicii. Trebuiau să plece din oraş. — Tom? El a ridicat ochii. — Trebuie să o ştergem. Ea nu-l asculta. Rămăsese cu mâinile ude deasupra lavoarului şi nu se mişca. Avea ochii aţintiţi asupra ziarului aflat în partea stângă. — Cum spuneai că se numeşte virusul acela? — Ce virus? A, Germenul Raison? — Produs de o companie franţuzească? El s-a apropiat de ea şi s-a uitat în ziar. Pe prima pagină era un titlu cu litere de-o şchioapă: 68

CHINA REFUZĂ — China refuză? Ea a ridicat ziarul, fără să se sinchisească de petele întunecate de apă lăsate pe pagină. Tom a văzut apoi un titlu cu litere ceva mai mici, aflat pe la jumătatea paginii, în partea stângă, rezervată titlurilor privind ştirile de afaceri: AVANTAJ FRANCEZ: Raison Pharmaceutical va anunţa LANSAREA NOULUI VACCIN ŞI-ŞI VINDE FABRICA din Statele Unite Tom a luat ziarul, l-a deschis la pagina unde începea secţiunea de afaceri şi a găsit articolul. Brusc, numele companiei a părut că umple toată pagina. Raison Pharmaceutical. A simţit că îi creşte pulsul. — Ce…? a exclamat Kara, evident derutată de această informaţie. S-a aplecat asupra ziarului şi a citit cele câteva rânduri împreună cu el. Raison Pharmaceutical, compania-mamă din care se desprinseseră numeroase entităţi mai mici, fusese înfiinţată de Jacques de Raison în 1973. Specializată în producerea de vaccinuri şi cercetări genetice, compania avea uzine în numeroase ţări, dar sediul central era la Bangkok, unde legile erau mai permisive. Se ştia că, pentru a obţine vaccinuri, manipula viruşi potenţial letali. Contractele cu fosta Uniune Sovietică fuseseră cândva controversate. În ultimii ani, firma devenise cunoscută pentru faptul că lansase o serie de vaccinuri ce se administrau pe cale orală şi nazală. Produsele, realizate prin cercetări de recombinare a secvenţelor de ADN, nu aveau o doză maximă recomandată, asta însemnând, de fapt, că ele puteau fi administrate în cantităţi mari, fără a produce efecte secundare. Dibloxin 42, un vaccin împotriva variolei, de exemplu, se putea pune în reţelele de distribuţie a apei, fiind în acest fel administrat întregii populaţii fără teama de supradoză, indiferent de cantitatea de apă consumată. O soluţie perfectă pentru ţările Lumii a Treia.

69

Cu toate acestea, unele vaccinuri trebuiau supuse unui întreg şir de proceduri riguroase de testare în cazul în care Congresul vota noile reglementări elaborate de Merton Gains înainte de a deveni secretar de stat. Cei de la Raison afirmau că peste câteva zile vor anunţa lansarea unui nou vaccin multiefect, ce putea fi administrat pe calea aerului, care practic elimina ameninţarea pe plan mondial a câtorva boli grave. Vaccinul Raison… Kara a scos o exclamaţie de mirare în clipa în care Tom a citit următoarea frază:

Numit vaccinul Raison, serul promite să revoluţioneze medicina preventivă. Cu siguranţă că bursele vor reacţiona la această ştire, însă câştigurile ar putea fi temperate de anunţul că firma intenţionează să închidă fabrica din Ohio pentru a se concentra asupra vaccinului Raison, produs de filiala din Bangkok.

Articolul continua cu detalii privind reacţia bursei după anunţarea ştirii. Mâna lui Tom a tremurat uşor. — Cum de-ai ştiut despre asta? a întrebat Kara, uitându-se la el. — N-am ştiut. Jur că nu am văzut şi nici n-am auzit numele ăsta până acum. Decât… — Decât în vis. Nu, e imposibil. Tom a lăsat ziarul jos şi-a încleştat maxilarele. — Spune-mi cum altfel puteam afla despre asta. — Poate ai auzit de la… — Chiar dacă aş fi avut idee despre existenţa companiei, lucru de care nam avut habar până seara trecută, nu aveam cum să aflu despre vaccinul Raison, fără să fi citit ziarul. Dar am ştiut! — Înseamnă că ai citit articolul ori ai auzit la ştiri seara trecută. — Nu m-am uitat la televizor aseară. Iar tu ai luat ziarul din faţa uşii, la fel ca în fiecare dimineaţă. Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi a început să-şi roadă unghiile, lucru pe care îl făcea doar când se simţea depăşită de situaţie. Tom şi-a reamintit discuţia cu Michal despre Germenul Raison, ca şi cum aceasta s-ar fi purtat în urmă cu câteva clipe, lucru ce nu era chiar departe de adevăr. Din câte ştia el, dormise sub copac doar câteva minute. Dar acesta nu era chiar un vis, nu-i aşa? — Încerci să-mi spui că în visele tale se întâmplă să afli asemenea informaţii? l-a întrebat ea apăsat. Ce altceva ai mai aflat despre viitor? Tom a căzut pe gânduri. 70

— Doar că vaccinul Raison are unele probleme şi va sfârşi prin a se transforma într-un virus, Germenul Raison, care va infecta majoritatea populaţiei Pământului în… — În ce? Tom s-a scărpinat în cap. — În foarte scurtă vreme. — Cât de curând? a întrebat ea, pufnind. Ascultă, nici nu-mi vine să cred că-ţi pun asemenea întrebări. — Cred că peste câteva săptămâni. Kara a început să măsoare bucătăria în lung şi-n lat, încă rozându-şi unghiile. — E absurd. Până ieri, grijile mele cele mai mari erau dacă să-mi tund părul scurt, dar asta era înainte de a ajunge acasă, unde am dat peste fratele meu dement. Acum, mafia ne caută peste tot şi, colac peste pupăză, lumea e pe cale de a fi infectată de un virus despre care nu ştie decât fratele meu. Şi de unde Dumnezeu ştie el despre acest virus? Simplu ca bună ziua: i-a spus un liliac negru, cu ochii roşii, din lumea reală. Iartă-mă că nu-mi pun încă masca de gaze. Luase foc, dar era şi foarte tulburată, altfel nu s-ar fi înfuriat. — Nu un liliac negru, a intervenit Tom. Unul alb. Un Roush. Iar Roush-ii au ochii verzi. — Desigur, ce proastă sunt. Ochi verzi. Liliacul cu ochi verzi i-a zis. Şi am adus vorba de faptul că lumea asta nu e decât un vis? Păi, dacă e un vis, nu avem motive de îngrijorare, nu-i aşa? Aici avea dreptate. Tom a intrat în camera de zi şi s-a întors ca să vadă dacă ea îl urmase. Kara era palidă. De îngrijorare, nu? — Dar tu nu crezi că tu şi cu mine facem parte chiar acum dintr-un vis, a spus el. Ceea ce nu înseamnă decât că cealaltă poveste se petrece în vis. Bravo. Asta e şi mai grav. Înseamnă că e real. Că un virus e pe cale să distrugă lumea. Kara s-a dus la fereastră şi a tras draperia. Nu reuşise încă să o convingă, dar certitudinea ei fusese zdruncinată. — Cineva afară? a întrebat Tom. — Nu, a zis ea, şi a dat drumul draperiei. Dar dacă e să te cred, atunci ucigaşii din New York nu mai reprezintă o problemă pentru noi, nu-i aşa? 71

— Ascultă, ce-ar fi să renunţi la tonul ăsta condescendent? Nu am căutato cu lumânarea. Bine, poate i-am stârnit pe mafioţi, dar ţi-am cerut deja iertare pentru asta. În rest, sunt la fel de nevinovat ca şi tine. Îmi pot cumva influenţa visele? — Thomas, mi se pare atât de absurd… Sper că-ţi dai seama. Seamănă cu visul unui copil. Şi, serios, faptul că eşti atât de tânăr nu e în avantajul tău. Tom a rămas tăcut. Kara a oftat şi s-a aşezat pe braţul canapelei. — Mda. Bine, să spunem că visele tale conţin ceva adevărat. Ce ai visat? — În primul rând, te rog să ţii seama că eu nu le socotesc vise, a spus Tom. Trebuie să tratez fiecare situaţie ca şi cum ar fi reală. Uite, tu vrei ca eu să consider că încăperea asta există cu adevărat aici, da? Nu vrei ca eu să sar peste balustradă. Bun, dar crede-mă, lucrurile sunt la fel de reale şi acolo. Acum, de exemplu, dorm sub un copac. Dar în clipa în care mă trezesc, mă confrunt cu o serie de probleme. — Bine, a spus ea, exasperată. Bine, să presupunem că suntem amândoi reali. Povesteşte-mi despre… despre celălalt loc. — Totul? — Ceea ce consideri că are sens. — Totul are sens. Tom a respirat adânc, după care i-a povestit cum a mers prin pădurea neagră şi cum l-au atacat liliecii, apoi i-a spus despre femeia pe care o întâlnise, dar şi despre cei doi Roush-i care îl conduseseră până în sat. După părerea lui, pădurea colorată nu era malefică. Răul părea să se limiteze la pădurea neagră. I-a povestit totul şi, cât el a vorbit, ea l-a ascultat cu o atenţie încordată ce nu justifica exclamaţiile periodice de neîncredere, la care a renunţat până la urmă. — Aşadar, de fiecare dată când adormi într-un loc, te trezeşti în celălalt? — Exact. — Şi nu există nici o corelaţie temporală directă între ele. Cu alte cuvinte, ţi-ai putea petrece o zi întreagă acolo, pentru ca după aceea să te trezeşti aici, realizând că nu a trecut mai mult de un minut. — Cred că da. Acolo am stat şi o zi întreagă, dar aici, nu. Pe neaşteptate, Kara s-a ridicat şi a intrat în bucătărie. — Ce faci? a întrebat-o Tom. — O să testăm visele astea ale tale. Dar nu sărind peste balustradă. — Ştii cum s-ar putea face asta? a întrebat el şi s-a grăbit să o urmeze. 72

Ea a luat ziarul şi l-a frunzărit. — De ce nu? Susţii că ai căpătat anumite cunoştinţe în locul acela. Vom vedea dacă poţi obţine şi alte informaţii. — Cum? — Simplu. Te culci şi dormi, obţii alte ştiri, iar apoi te trezesc să văd dacă ai aflat ceva ce se poate verifica. El a clipit mirat. — Crezi că ar fi posibil? Kara a ridicat din umeri. — Tocmai aici e problema – să aflăm. Ai spus că acolo sunt cunoscute istoriile despre Pământ. Crezi că deţin şi rezultatele unor evenimente sportive? — Hm… n-am cum să ştiu. Mi se pare lipsit de relevanţă. — Istoria e făcută din nimicuri. Dacă e vorba de o istorie adevărată, înseamnă că ea cuprinde şi evenimentele sportive. Se oprise la secţiunea sportivă a ziarului şi a aruncat o privire în josul paginii. Ochii i s-au oprit la o rubrică, după care s-a uitat spre el. — Te pricepi la cursele de cai? l-a întrebat ea. — Eu? Nu. — Spune-mi un cal care participă la cursă. — Oricare? — Da, sigur. Doar unul. — Nu ştiu nici unul. Norocul alergătorului, să zicem? — E un nume din burtă. — Sigur. — Nu asta e ideea. Voiam să fiu convinsă că nu ştii nici unul dintre caii care aleargă azi. — În ce cursă? — În derbiul Kentucky. — Are loc astăzi? A întins mâna după ziar, dar Kara nu i l-a dat. — Nici o şansă. Nu ştii ce cai participă; să nu stricăm jocul. A împăturit rapid ziarul. Cursa are loc peste… şi a aruncat o privire spre ceasul de pe perete, şase ore. Nimeni de pe Pământ nu ştie numele învingătorului. Du-te şi discută cu amicii tăi. Dacă te-ntorci cu numele calului câştigător, o să-ţi reconsider teoria. Gura ei mică s-a arcuit într-un zâmbet uşor. 73

— Nu cred că voi putea obţine un amănunt atât de neînsemnat, a spus Tom. — De ce nu? Dă o fugă până la biblioteca de aur din cer şi roagă-l pe îmblănitul ei portar să-ţi dea câteva ştiri din vechime. Ce ţi se pare atât de greu? — Dar dacă nu este un vis? Acolo nu pot face tot ce vreau, la fel cum se întâmplă şi aici. Iar istoriile sunt transmise pe cale orală. N-au cum să ştie ce cal a câştigat o cursă oarecare! — Ai spus că unii dintre cei de acolo ştiu tot ce ţine de istorii. — Înţelepţii. Michal. Crezi că Michal are să-mi spună cine a câştigat derbiul Kentucky din 2010? — De ce nu? — Nu mi se pare ceva ce ar fi dispus să-mi zică. — Mai termină cu chestiile astea. — Acum dorm pe un deal – nu cred că pot porni într-o căutare ridicolă după ceva atât de banal. — Imediat ce adormi aici, te vei trezi dincolo, a spus ea. Dacă vrei să-mi dovedeşti asta, îţi ofer prilejul s-o faci. — E absurd. Nu aşa merg lucrurile. — Să înţeleg că baţi în retragere? — Cursa e peste şase ore. Ce se întâmplă dacă nu reuşesc să adorm cât sunt acolo? — Ai spus că nu e vorba în mod obligatoriu de o corelare în timp. Te las să dormi jumătate de oră, apoi te trezesc. Nu ne putem permite să stăm aici mai mult decât e cazul. Tom şi-a trecut degetele prin păr. Sugestia i se părea absurdă, dar şi cererea lui ca ea să îl creadă i se părea absurdă Karei. Ba, chiar mai mult. În realitate, Tom nu avea nici un motiv să creadă că nu putea obţine acea informaţie. Poate că Michal va înţelege şi-i va spune fără să ezite. Atâta vreme cât Kara îl va trezi la timp… Poate reuşea. — Bine. — Sigur? — Da. Cum fac să adorm? Ea s-a uitat la el ca şi cum nu ar fi fost convinsă că el acceptase să se supună testului. — Sigur nu ştii nici unul dintre caii care participă la cursă? 74

— Absolut. Şi chiar dacă aş şti, n-aş avea cum să ştiu care va câştiga, nu crezi? — Da. Kara i-a aruncat o ultimă privire suspicioasă şi s-a dus spre dormitorul ei, luând şi ziarul. S-a întors după treizeci de secunde, scuturând un flacon cu pastile. — Vrei să mă turteşti? a întrebat Tom. Cum o să mă trezeşti dacă o să fiu îndopat de medicamente? Doar n-o să umblu ca drogat toată ziua. — Am şi nişte medicamente care te vor trezi imediat. Recunosc, e o acţiune cam riscantă, dar cred că şi situaţia noastră e la fel, nu crezi? Kara era asistentă medicală, a ţinut Tom să-şi reamintească. Putea avea încredere în ea. După zece minute, stătea întins pe o canapea, după ce înghiţise trei tablete albe. Discutau despre plecare. Trebuiau să plece din oraş. Spre surprinderea lui, Kara începuse să agreeze ideea. Cel puţin până când au analizat situaţia. — Da… dar ce este… cu Germenul Raison? a întrebat-o el. Kara încă nu se lăsase convinsă de Germenul Raison. Tocmai de aceea îi administrase pastilele. Nişte pilule mari, monstruoase, albe, având dimensiuni destul de mari ca să… *** — Îmi poţi spune din ce sat provine? a întrebat Michal. — Nu e atât de apropiat pe cât îţi închipui. Şi nici atât de departe pe cât ţiai putea imagina. Asta însemna: Nu, prefer să nu-ţi spun în aceste momente. — Rachelle l-a ales. Să-l conduc până în sat? — De ce nu? Asta însemna: Nu te amesteca în obiceiurile oamenilor. Michal s-a foit de pe un picior pe altul. Şi-a lăsat capul în pământ, în semn de acceptare. — Mă interesează, a spus el. Mă tem de ceea ce se poate întâmpla. Stăpânul lui i-a răspuns încet, fără să-şi facă griji: — Nu-ţi pierde timpul cu temeri. Nu merită efortul. La două văi spre răsărit, bărbatul care îşi spunea Thomas Hunter stătea rezemat de un copac, dormind adânc. Visa istoriile în amănunţime. Asta sigur nu era bine. 75

Michal îl lăsase singur pe bărbat şi zburase spre copacul cel mai apropiat ca să-şi cântărească opţiunile. Trebuia să analizeze atent situaţia. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva, cel puţin în sectorul lui de pădure. Nu-l putea duce pe Thomas în sat, prezentându-l lui Rachelle cu memoria lui incompletă. Ce Dumnezeu, pentru asta nici măcar nu era nevoie să îl cunoască pe Elyon! După ce l-a văzut pe Hunter adormind, Michal a socotit că avea nevoie de sfaturile unei autorităţi superioare. — El crede că ar putea fi vorba de un vis, a spus Michal, ridicând privirea. Îşi închipuie că trăieşte în istorii, într-un loc numit Denver, şi că visează despre pădurea colorată, auzi la el! A înţeles lucrurile pe dos. Am încercat să-i spun, dar nu ştiu dacă mă crede. — Sunt convins că până la urmă va înţelege. E foarte inteligent. — Dar în acest moment, stă rezemat de un copac pe dealul ce domină satul şi visează că trăieşte înainte de Marea Înşelătorie! Michal şi-a tras aripile în spate şi a început să se plimbe agitat de colo, colo. S-ar părea că ştie istoriile, plus o serie de amănunte uimitoare – despre familie, casă, chiar memorii. Aproape sigur se va apropia de Tanis. — Atunci lasă-l să se apropie de Tanis. — Dar Tanis… Oare putea afirma asta? Trebuia să spună? Tanis oscilează! a izbucnit el. Mă tem că ar fi nevoie doar de o sugestie ca să-l dea peste cap. Dacă el şi Hunter stau de vorbă, e greu de anticipat cât de creativ va deveni Tanis. — A fost creat ca să creeze. Lasă-l s-o facă. Cum de putea vorbi cu atâta uşurinţă fără să-şi schimbe expresia? Nu ştia ce distrugeri le putea provoca Tanis? — Sigur că ştiu, a zis băiatul, şi ochii lui verzi şi calmi au scânteiat. Am ştiut asta de la început. Michal a simţit un nod în gât. — Iartă-mi temerile. Doar că nu-mi pot imagina. Aş putea măcar să-i descurajez? Te rog… — Sigur. Descurajează-i. Dar lasă-i să-şi găsească singuri calea. Băiatul s-a întors şi s-a apropiat de un leu mare şi alb. L-a mângâiat pe coamă, iar fiara s-a lăsat pe burtă. S-a uitat spre mare, evitând să întâlnească privirea lui Michal. Roush-ului i-a venit să plângă. Nu-şi putea explica sentimentul. Băiatul ştia ce făcea. Ştiuse mereu. 76

Michal a părăsit lacul de pe înălţimi, a descris un cerc, apoi a dat uşor din aripi spre copacul de pe deal, unde dormea Thomas Hunter.

77

9 Tom a auzit bătaia aripilor şi s-a simţit prăbuşindu-se din vis. Rostogolindu-se, căzând în lumina reală, respirând aer adevărat, mirosind ceva ce îi aducea aminte de gardenii. A deschis ochii. La câţiva paşi de el, Michal tocmai îşi strângea aripile. Se aflau din nou în pădurea colorată. Dormise rezemat de un copac înalt, de culoarea ambrei, şi visase de parcă ar fi trăit din nou istoriile Pământului. De data aceasta revenise cu o întrebare din partea Karei. Ceva legat de… — Văd că ai avut o zi grea, i-a spus Michal, apropiindu-se cu mersul lui legănat. Un nou val de aer stârnit de aripi în stânga lui Tom a anunţat revenirea lui Gabil, care a aterizat rostogolindu-se. Pe deplin treaz, Tom s-a ridicat în picioare. Iarba era verde; în spatele lui, pădurea sclipea în nuanţe de albastru şi galben; strălucitor, satul aştepta. A făcut un pas înainte, dorind dintr-odată să coboare de pe deal şi să refacă legăturile cu propriul său trecut. — Mergem? — Bineînţeles, a spus Gabil. — Da, a zis Michal. Deşi mă tem că ai pierdut Adunarea. S-a uitat peste umăr, iar Tom a văzut nişte oameni dispărând pe o potecă bătătorită care intra în pădure la câţiva kilometri depărtare. După câte se părea, satul se golise. — Îmi pare foarte rău. Dar ne-ar lua prea mult să-i ajungem din urmă. Mai bine îi aştepţi să se întoarcă în sat. — De ce aţi întârziat atât? — Poate că trebuia să te fi dus mai întâi în sat, dar am vrut să mă asigur. Situaţia e neobişnuită, sunt convins că-ţi dai seama de asta. Nu ai băut apă din pădurea neagră, dar Shataiki-i au avut sigur un oarecare efect asupra ta. Cel puţin asupra memoriei tale. Am vrut să mă asigur că procedez bine. În lumina tot mai scăzută a după-amiezii, au coborât dealul, Michal în frunte, urmat de Tom şi Gabil, cel din urmă făcând salturi ca să ţină ritmul. Istoriile. Visase că sora lui susţinuse apăsat că pădurea colorată era un vis, iar Denverul era real. Şi îl trimisese aici cu o misiune. Să afle câştigătorul derbiului Kentucky. 78

Era posibil ca istoriile să consemneze ceva atât de banal precum câştigătorul unei curse de cai? Dacă da, doar cineva cu o memorie perfectă putea să-şi aducă aminte aşa ceva. Cineva ca Michal. Dar a-i cere lui Michal să verifice ceva ce visase părea ceva nebunesc. Cu toate acestea, nu era deloc mai absurd decât a insista în faţa Karei că ea era un vis. Prin urmare, care era adevărul? Aici, în pădurea colorată, Michal îi oferea o explicaţie perfect plauzibilă privind visele lui despre Denver: Tom fusese lovit la cap şi visa despre vechiul Pământ. Logic. Cu toate astea, în Denver nu găsea nici o explicaţie privind visul despre Germenul Raison, mai ales că evenimentele legate de el încă nu se petrecuseră. Primise informaţia de la Michal, din istorii. Dar asta nu dovedea decât că această lume în care găsise istoriile era reală. Iar dacă era reală, atunci cealaltă trebuia să fie un vis. Doar dacă nu cumva erau reale amândouă. — Câţi oameni trăiesc în sat? a întrebat Tom. — Aici? Acesta e cel mai mic. Pe planetă există trei triburi, fiecare având mai multe sate. Acesta e primul. Tanis este primul născut. — Aici locuiesc peste o mie de oameni, a intervenit Gabil. — O mie cinci sute douăzeci şi doi, a precizat Michal. Tribul are şapte sate, şi toate participă la aceeaşi Adunare. Celelalte două triburi, dintre care unul este al tău, se află foarte departe şi sunt mult mai mari. Pe planetă trăiesc acum mai mult de un milion de oameni. — Aha. Şi cât trăim? Vreau să spun, de cât…? Michal se oprise, iar Tom a fost cât pe ce să se împiedice de el. Gabil s-a izbit de el, venind din urmă. — Scuze. Îmi pare rău. Michal s-a uitat la Tom de parcă ar fi avut în faţă pe cineva care-şi pierduse minţile. Tom a făcut un pas înapoi. — Ce s-a întâmplat? — Aici nu există moarte. Doar în pădurea neagră. Confunzi realitatea cu vechiul Pământ. Am înţeles că ţi-ai pierdut memoria, dar trebuie să deosebeşti ce este real de visele tale. — Sigur, a zis Tom, deşi nu era deloc convins. Nici pe departe. Trebuia să analizeze mai atent toate aceste chestiuni. Michal a oftat. 79

— Dacă nu eşti chiar aşa de sigur precum spui, am să-ţi prezint pe scurt istoria. Tanis, conducătorul acestui sat, despre care am vorbit deja, a fost primul născut. S-a unit cu Mirium, soţia lui, şi au avut optsprezece copii şi douăzeci şi trei de fiice în primii două sute de ani. Primii doi fii au plecat, unul spre răsărit, celălalt, spre apus, parcurgând o distanţă de o lună de călătorie, şi au întemeiat fiecare câte un trib. Fiecare dintre ele este total independent. Aici nu face nimeni comerţ, însă prezenţa vizitatorilor din alte triburi e destul de normală, iar uniunile mixte nu sunt neobişnuite. De trei ori pe an, celelalte două triburi vin până aici pentru o sărbătoare deosebită cunoscută sub numele de Marea Adunare, care nu trebuie confundată cu Adunarea pe care fiecare trib o ţine seară de seară. Michal a privit spre poteca pe care o apucaseră sătenii. — Datorită Adunării, o să-ţi găseşti o preocupare. Ea este evenimentul cel mai important al zilei. Începând de la prânz, într-un fel sau altul, mai toţi oamenii se pregătesc pentru ea. E o viaţă foarte simplă, dar şi extravagantă, pe care aş schimba-o pentru un an de agitaţie. Eşti foarte norocos, Thomas Hunter. Nu se întunecase pe deplin. — Asta mă face cumva un descendent al lui Tanis? a întrebat Tom în cele din urmă. — La multe generaţii distanţă, dar, da. — Şi membrii familiei mele ar trebui să vină aici pentru sărbătoare. Când? — Peste cât timp, Gabil? Peste şaizeci de zile? — Cincizeci şi trei, a spus Roush-ul mai mic. Doar cincizeci şi trei. — Gabil e maestru la jocurile ce se organizează la sărbătoare. Le cunoaşte îndeaproape. În orice caz, se pricepe bine. Michal a continuat să înainteze cu pas ca de raţă în josul dealului. — Am mai avut un vis, a spus Tom. — Da? s-a mirat Michal. Păi, visele sunt destul de obişnuite, ori ai uitat şi asta? — S-a reluat de unde rămăsesem data trecută. Mă întrebam dacă m-aţi putea ajuta cu ceva. Istoriile au consemnat şi evenimente sportive? — Istoriile consemnează totul. — Serios? Aş putea afla, să zicem… calul câştigător la derbiul Kentucky dintr-un anumit an? 80

— Aşa cum ţi-am spus, istoriile se cunosc doar oral. Ele sunt scrise… da, scrise… în Cărţile Istoriilor… dar aceste cărţi nu mai există. Ele au o putere extraordinară. În orice caz, tradiţiile orale i-au fost transmise lui Tanis şi date mai departe. — Deci, nu ştie nimeni cine a câştigat derbiul Kentucky? — Cui îi pasă de asemenea nimicuri? Ştii ce minte ar trebui să aibă cineva ca să reţină un amănunt atât de neimportant? — Aşadar, nu ştie nimeni. Michal a ezitat. — N-am spus asta. Tanis ştie mai multe istorii decât oricine. Mai mult decât suficient. Prea multe cunoştinţe despre unele lucruri ar deveni o povară. Tanis a încercat de multe ori să obţină informaţii de la mine. Setea lui de cunoaştere e neostoită. — Dar tu ai o memorie perfectă. Nu ştii cine a câştigat derbiul Kentucky în 2010? — Şi dac-aş şti? — Îmi spui? — Poate. Chiar trebuie? — Da! Sora mea vrea să ştie asta. Michal s-a oprit din nou. — O mai ţii minte pe sora ta? Ai început să-ţi aminteşti câte ceva? — Nu, sora mea din vis, a spus Tom, simţindu-se ridicol. — Ei, cam ciudată treabă, nu crezi, Gabil? a zis Michal. Sora lui din visul despre istorii vrea să ştie ceva despre ele. Lucrurile se învârt în cerc. — De jur împrejur, bineînţeles. Tom şi-a întors privirea. — Da, cred că aşa este. — Nu sunt prea convins că ar trebui să-ţi spun asta, a zis Michal. — Atunci, mai există cineva care poate? — Teeleh, a susurat Gabil. El era unul dintre înţelepţi. Tom şi-a dat seama şi fără să întrebe cine era Teeleh. — Căpetenia Shataiki-lor, a spus Tom. — Da, a confirmat Michal. Fără nici un alt comentariu. Tom a direcţionat din nou discuţia spre cursa de cai. — Vă rog, trebuie să ştiu asta ca să-mi dau seama dacă ceea ce-mi spuneţi voi este direct legat de visele mele. Asta m-ar putea ajuta să alung acel vis. 81

— Tot ce se poate. Eu nu mă ocup de cercetarea istoriilor. Noi ne făurim singuri istoria, şi asta este suficient. Iar istoriile care-ţi trec prin minte au ajuns să mă deruteze până şi pe mine. O să-ţi spun, dar cu o condiţie. — N-o să vă mai întreb nimic după aceea. De acord. Michal s-a încruntat. — Exact. Să nu mai întrebi nimic altceva legat de istorii. — Şi, aşa cum am spus, sunt de acord. Ce cal a câştigat? — Câştigătorul derbiului Kentucky din 2010 a fost Joy Flyer. — Joy Flyer! a exclamat Gabil. Un nume perfect. A făcut câţiva paşi în fugă, apoi s-a ridicat în zbor. A câştigat repede altitudine, a executat un luping, apoi s-a îndreptat spre locul unde se ţinea Adunarea. Joy Flyer. Satul i s-a părut familiar lui Tom, dar nu chiar într-o asemenea măsură încât să-i iuţească bătăile inimii când s-au apropiat. Au trecut pe sub arcul albastru cu auriu aflat la intrare, iar apoi au străbătut poteca largă, maronie, ce trecea printre şirurile de colibe colorate. Tom s-a oprit în dreptul primei case, atras de strălucirea rubinie a pădurii. O peluză înconjura fiecare casă cu un covor des şi uniform de verde, scos în evidenţă de straturile simetrice de flori. Sculpturile ce păreau făcute din safir şi din lemn auriu creau contrastul, conferind peisajului o frumuseţe ireală. — Ţi-aduci aminte? l-a întrebat Michal. — Într-o oarecare măsură. Dar nimic precis. — S-ar putea să dureze ceva timp, din câte înţeleg. O să stai la familia lui Rachelle. — Rachelle! Femeia care m-a ales? — Întocmai. — Dar nu pot locui în casa ei. Nu ştiu cum se procedează în cazul acestei Mari Romanţe. — Ascultă-ţi instinctele, Thomas. Iar dacă ele nu te îndrumă suficient de bine, atunci va trebui să te prefaci. Sunt convins că te poţi preface că eşti îndrăgostit. — Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc? — Termină cu prostiile! i-a spus Michal pe un ton poruncitor. Bineînţeles că vrei. Doar eşti om! A luat-o înainte pe potecă. Tinere, mă înspăimânţi. 82

Tom a urmat poteca, la început pierdut în gânduri, fiind apoi fascinat de frumuseţea care-l înconjura. De o parte şi de alta, drumul era mărginit de peluze bine îngrijite, ce înconjurau casele colorate, care străluceau mai curând ca nişte perle chiar dacă erau făcute din lemn. Florile care semănau cu margaretele pe care le văzuse în vale creşteau aici în şiruri late de-a latul spaţiilor verzi. Pisici mari hoinăreau prin sat, iar papagali fâlfâiau pe deasupra caselor într-o armonie ce sugera că şi acele creaturi făceau parte din minunata operă de artă pe care o avea în faţa ochilor. Caracterul rafinat al satului l-a surprins pe Tom în timp ce se îndreptau spre imensa structură centrală. Deşi simetria nu era perfectă, fiecare obiect, fiecare sculptură, floare şi chiar potecă se afla exact în locul potrivit, ca o simfonie perfect interpretată. Dacă măcar una dintre poteci ar fi fost în altă parte, ansamblul s-ar fi năruit. O singură floare mutată, şi haosul s-ar fi instalat pe dată. Templul, după cum numise Tom clădirea aceea, era uriaş în comparaţie cu celelalte structuri, iar dacă satul era o lucrare de artă de mare fineţe, atunci acesta era încununarea acelei frumuseţi. Tom s-a oprit la baza scărilor largi care urcau spre construcţia circulară. Domul de culoarea jadului arăta ca şi cum ar fi fost confecţionat dintr-un material cristalin, care-i permitea luminii să treacă prin el. A pus cu delicateţe talpa pe prima treaptă şi a început să urce. În faţa lui, Michal se lupta cu fiecare treaptă, ignorându-l pentru moment. Tom l-a urmat, apoi, când a ajuns în capul scării, s-a întors să vadă satul din acel loc privilegiat. Acesta arăta ca şi cum pietre preţioase masive – rubine, topaze, smaralde şi opaluri, dar şi sidef – ar fi fost aduse acolo şi sculptate de-a lungul a sute de ani, rezultatul fiind nişte structuri solide. Ce tehnologie permisese crearea unor asemenea capodopere? Erau extrem de simple şi elegante, dar foarte avansate. — Cine a reuşit asta? Michal a înălţat privirea spre el. — Voi. Hai, vino. Tom l-a urmat în Templu. Anvergura sălii spaţioase era spectaculoasă, dar efectul era intimidant. Patru pilaştri strălucitori – în culori ce aminteau de rubin, smarald, jasp şi aur – susţineau tavanul boltit, irizat. În încăpere nu exista nici o piesă de mobilier. Tom a remarcat imediat toate acestea. 83

Dar privirea i-a fost atrasă de podeaua circulară de sub dom. A trecut pe lângă Michal şi a păşit uşor până spre marginea ei. Părea să îl aspire. A îngenuncheat încet şi a întins mâna. Pe suprafaţa ei dură, curată, nu a văzut nici o imperfecţiune; semăna cu un strat de răşină turnat peste un smarald masiv, fără cusur. Respirând adânc, a mângâiat podeaua. De-a lungul braţului a simţit o vibraţie slabă, aşa că şi-a retras imediat palma. — Nu-i nici o problemă, prietene, i-a zis Michal, aflat în spatele lui. E o privelişte cu care nici eu nu m-am obişnuit. A fost făcută dintr-o mie de copaci verzi. Nu poţi descoperi nici o imperfecţiune. Creativitatea pe care o dovediţi voi, oamenii, mă uimeşte mereu. Tom s-a ridicat. — Seamănă cu apa? — Nu. Apa e ceva deosebit. Însă Elyon este Creatorul ambelor. Eu te las aici, a spus el, întorcându-se spre uşă. Am şi alte îndatoriri de împlinit. Johan şi Rachelle vor veni să te ia imediat ce se întorc de la Adunare. Şi nu uita, dacă ai îndoieli, improvizează. A ieşit legănându-se din clădire, şi lui Tom i sa părut că Roush-ul a zis: — Vai, vai. Sper că Rachelle nu s-a băgat în ceva ce o depăşeşte. Tom era gata să spună ceva în semn de protest. Să stea singur şi să aştepte în sala aceea splendidă i s-a părut întru câtva terifiant. Dar nu a reuşit să găsească nici un motiv care să justifice un asemenea sentiment – în afara pierderii memoriei, totul i se părea familiar. Aşa cum spusese şi Michal, trebuia să improvizeze.

84

10 N-a trebuit să aştepte mult. Un băiat cam de doisprezece ani, cu păr blond deschis, şi purtând o tunică albastră, a intrat precipitat în Templu. Pe cap avea o bandă de culoare galbenă. S-a răsucit pe călcâie ca să arunce o privire împrejur, apoi s-a întors şi a alergat cu spatele, îndemnând pe cineva să-l urmeze. — Hai, vino! În urma lui a apărut femeia pe care Tom a recunoscut-o ca fiind Rachelle. Purta aceeaşi rochie din satin roşu, dar acum avea o eşarfă de un galben strălucitor petrecută peste un umăr. Emoţia revederii era atât de neaşteptată, atât de bruscă, încât Tom a încremenit în ungherul întunecos. — Îl vezi undeva, Johan? a întrebat Rachelle, privind în jur. — Nu. Dar Michal a spus că-l vom găsi aici. Poate… dar Johan l-a văzut pe Tom şi a tăcut. Rachelle se afla în mijlocul sălii, cu ochii îndreptaţi spre locul în care aştepta Tom. Tom şi-a dres glasul şi s-a îndreptat spre lumină. — Bună ziua. Ea s-a uitat la el fără să se ruşineze. Vreme de câteva secunde, toţi trei au încremenit. Ochii ei luceau ca jadul, amintind de un ochi de apă. Era împlinită bine, dar zveltă. Puţin trecută de douăzeci de ani. Pielea îi era bronzată, netedă şi catifelată. În locul privirii îngândurate, pe faţa ei a apărut treptat un zâmbet sfios, delicat. — Thomas, îmi face plăcere să te privesc, a spus ea. El şi-a înghiţit nodul din gât. O asemenea afirmaţie era probabil perfect normală, dar, din cauza amneziei, i s-a părut… cam ambiţioasă. Îndrăzneaţă. Minunată. Trebuia să improvizeze, aşa cum îi ceruse Michal. — Mulţumesc. Şi mie. Şi pentru mine… S-a oprit şi a respirat adânc… E o bucurie să te privesc. Ca pe o sfidare. — Sfidare? s-a mirat ea. — Da, pentru că arăţi sfidător de frumoasă, a zis Tom şi a simţit că roşeşte. 85

— Sfidătoare! a repetat Rachelle şi s-a uitat spre Johan. Ai auzit ce-a spus? Thomas crede că sunt o sfidare. Johan şi-a mutat privirea de la unul la celălalt, apoi a râs. — Îmi placi, Thomas. Amuzată, Rachelle s-a uitat la el ca orice fată sfioasă, dar ea nu era aşa. Iar el ce făcea acolo? I-a întins mâna. Tom a dat să i-o prindă, dar, ca şi mai înainte, ea nu i-a strâns-o. Privindu-l în ochi, i-a atins uşor degetele. Tom a fost atât de surprins de aceea atingere, încât nu a îndrăznit să spună ceva. Dacă ar fi făcut-o, aproape sigur ar fi rostit nişte bolboroseli idioate, nu cuvinte inteligibile. Mângâierea ei zăbovea pe pielea lui, senzuală, dar în acelaşi timp inocentă. Tom a simţit că inima îi bubuie în piept şi, pentru o clipă, s-a speriat. Ea îi atinsese mâna, iar el încremenise. Asta era oare Marea Romanţă? Nici măcar nu o cunoştea pe această femeie. Brusc, ea l-a luat de mână şi l-a tras spre uşă. — Vino, ne aşteaptă. — Ne aşteaptă? Cine? — E ora mesei, a exclamat Johan. Apoi a deschis larg uşa şi a coborât scara în fugă, îndreptându-se către cei doi bărbaţi care stăteau pe poteca de la baza treptelor. Tată! Uite-l pe Thomas Hunter. E un bărbat foarte interesant. Auzind acele vorbe, Tom s-a gândit la două lucruri. În primul rând, Rachelle îl ţinea de mână. Apoi, se părea că aceşti oameni nu cunoşteau ruşinea. Ceea ce însemna că nici el nu avea ruşine, deoarece era unul dintre oamenii acelei planete. Rachelle i-a eliberat mâna şi a coborât repede treptele. Bărbatul căruia Johan îi spusese tată l-a îmbrăţişat pe băiat, apoi s-a întors spre Tom. Purta o tunică lungă până la pulpe, cafeniu-deschis, cu o dungă albastră ce mergea de-a latul corpului, dinspre umărul drept spre coapsa stângă. La poalele tunicii avea o broderie complicată cu linii încrucişate, albastre. La brâu purta o centură aurie, de care era legată o ploscă mică, în care avea apă. — Aha, deci tu eşti vizitatorul sosit din partea cealaltă. L-a prins pe Tom de braţ, l-a tras spre el, apoi, îmbrăţişându-l, l-a bătut pe spate. Bine ai venit. Mă cheamă Palus. Poţi să stai cu familia mea. Încruntându-se, a făcut un pas înapoi şi, cu ochi strălucitori, care-i trădau încântarea, a repetat: Bine ai venit. 86

— Mulţumesc. Eşti foarte amabil, a spus Tom, plecându-şi capul. Palus a făcut un salt înapoi, rotindu-şi braţul către celălalt bărbat. — El este Miknas, păstrătorul Templului, a spus el cu mândrie. Se ocupă de toate dansurile şi sărbătorile organizate aici, pe podeaua verde, de peste o sută de ani. Miknas! Acesta părea să aibă în jur de patruzeci de ani. Poate chiar treizeci. Greu de spus. Dar ce vârstă avea Tanis, primul născut? Pe moment, Tom a aruncat în uitare acea întrebare. — Mă simt onorat, a spus el. Miknas a înaintat şi l-a îmbrăţişat pe Tom la fel cum făcuse şi Palus. — Ba eu mă simt onorat. Rareori se întâmplă să primim vizitatori atât de speciali. Eşti bine-venit. — Te invităm să mergi la noi acasă, a spus Palus şi a pornit pe potecă. S-au oprit la intrarea arcuită, de culoarea safirului, a unei case aflate aproape de Templu, unde locuia Miknas, şi, la despărţire, fiecare dintre ei lau îmbrăţişat, urându-i poftă bună. Cu Palus în frunte, au trecut pe lângă o serie de case, ajungând la una de un verde la fel de sclipitor ca şi peluza ce o înconjura. Tom a intrat în casă sperând că acolo, într-un mediu intim, îşi va aminti de propriul trecut. Lemnul dinăuntru lăsa impresia că fusese acoperit cu un strat de răşină străvezie, gros de câţiva centimetri. Mobila era din lemn sculptat. Unele piese luceau într-o singură culoare, altele radiau un amestec asemănător curcubeului. Lumina emana din tot ce era lemn. Ea nu era reflectată, aşa cum crezuse la început, ci provenea chiar din lemn. Incredibil. Dar nimic din ce vedea nu i se părea familiar. — Ea este Karyl, soţia mea, a spus Palus. Apoi, adresându-se femeii, a adăugat: Rachelle i-a atins mâna. Tom i-a zâmbit stângaci mamei lui Rachelle, sperând să evite orice altă discuţie pe acea temă. — Aveţi o casă frumoasă, doamnă. — Doamnă? Foarte ciudat. Ce înseamnă cuvântul ăsta? — Poftim? — N-am mai auzit un asemenea cuvânt. Ce înseamnă „doamnă”? — Cred că… este o expresie a respectului. La fel ca „prieten”. — Foloseşti cuvântul ăsta în satul tău? — Probabil. Cred că da. 87

Toţi l-au privit câteva clipe în tăcere, fapt ce l-a făcut să se simtă inconfortabil. — Uite, a spus Karyl într-un târziu, aducând un vas în care se afla o cană de lemn, te invit să iei o înghiţitură de apă. I-a dat cana, iar el a sorbit din ea. În contact cu buzele, apa i s-a părut răcoroasă, dar din gât şi până în stomac a simţit o senzaţie de cald, senzaţie care s-a răspândit în tot corpul. A înclinat din cap şi a înapoiat cana. — Mulţumesc. — Trebuie să mănânci cu noi. Vino, vino. Karyl l-a luat de mână şi l-a condus la masă. În mijlocul acesteia se afla un bol mare, plin cu fructe, iar el a recunoscut culorile şi formele. Erau la fel ca acelea pe care i le oferise Gabil mai devreme. Foamea stârnită brusc de acele fructe l-au surprins. După ce s-au aşezat cu toţii la masa rotundă, Tom şi-a dat seama că toate privirile erau îndreptate asupra lui. Încercând să nu se mai uite la fructe, a întâlnit ochii lui Rachelle. — Sunteţi foarte amabili că m-aţi invitat în casa voastră. Dar trebuie să recunosc că nu prea ştiu ce se cuvine să fac. Vi s-a spus că mi-am pierdut memoria? — Da, ne-a spus Michal, a confirmat Palus. — Nici o problemă, te învăţ eu tot ce trebuie să ştii. Rachelle a ales un fruct de culoarea topazului, s-a uitat drept în ochii lui şi a muşcat. A mestecat şi a apropiat fructul de buzele lui. Trebuie să mănânci kirim, a spus ea privindu-l. Tom a şovăit. Asta era ceva asemănător atingerii mâinilor? — Hai. Îndemnul venise din partea lui Karyl. Au aşteptat cu toţii, privindu-l fix, sugerându-i astfel să guste din fruct. Aştepta până şi Johan care, cu ochi zâmbitori şi luminoşi, părea să-l încurajeze. Tom s-a aplecat şi a muşcat. Zeama i s-a scurs pe bărbie după ce dinţii au spart coaja, expunând pulpa fructului. În momentul în care dulceaţa lui i-a ajuns pe limbă, a simţit puterea răspândindu-i-se în tot corpul ca un narcotic, mai puternic decât cel din fructul pe care i-l dăduse Gabil mai devreme. — Ia-l, l-a îndemnat Rachelle. 88

A luat fructul, moment în care i-a atins şi degetele. Ea a prelungit atingerea, după care şi-a îndreptat mâna către bol. Ceilalţi îşi luaseră deja fructe şi acum mâncau din ele cu poftă. Nu era un narcotic, desigur, ci un dar de la Elyon, aşa cum îi spusese Michal. Ceva ce producea plăcere, ca toate darurile făcute de Elyon. Hrană, apă, iubire. Zbor şi scufundare. Zbor şi scufundare? Ceva legat de aceste lucruri a părut să-i sune cunoscut. Dar ce anume încă nu ştia. A mai luat o înghiţitură şi le-a zâmbit gazdelor. Johan a fost primul care a izbucnit în râs, iar Tom a văzut în gura lui deschisă o bucată galbenă din fructul abia muşcat. Apoi a început să râdă şi Palus, căruia i s-au alăturat curând Rachelle şi Karyl. Continuând să mestece încet, Tom şi-a plimbat privirea în jurul mesei, uimit de ciudăţenia purtării lor. Pe buze i-a apărut un surâs prostesc, şi a rămas cu ochii la Johan. Era unul de-ai lor, trebuia să râdă şi el. După ce a gândit asta, i-a venit să râdă. Johan râdea nestăvilit, cutremurându-se. Îşi dăduse capul pe spate, astfel că bărbia lui împungea aerul, iar gura deschisă îi era îndreptată spre tavan. Din gâtlejul lui Tom a ieşit un chicotit nervos, care s-a transformat repede într-un hohot de râs. După aceea a început să râdă, incapabil să se mai controleze, de parcă tocmai descătuşase o sută de ani de râs ţinut în frâu. Râzând isteric, Johan a alunecat de pe scaun şi s-a rostogolit pe podea. Râdeau atât de dezlănţuit, încât au uitat de fructe, şi au trecut mai bine de zece minute până să se potolească şi să continue masa. Tom şi-a şters lacrimile şi a mai muşcat o dată din fruct. Prin minte i-a trecut ideea neclară că pluteşte într-un vis. Că se afla în Denver şi visa ceva incredibil. Cu toate acestea, suprafaţa tare a mesei, pe care ţinea mâna, îi spunea că nu era vorba de nici un vis. Scena era fantastică, bineînţeles: se găsea într-o încăpere iluminată de culori schimbătoare, ce emanau din lemnul dat cu răşină, vedea nuanţele de turcoaz, violet-lavandă şi auriu parcă atârnând în aer, mânca dintr-un fruct ciudat şi delicios, care îl făcea să delireze, şi râdea cu noii lui prieteni fără nici un alt motiv decât încântarea de moment. Iar acum, în liniştea întreruptă doar de mestecatul fructelor, se simţea cât se poate de mulţumit fără să spună nimic. Ireal. Dar foarte real. Era la cină. La care se mâncau fructe. Brusc, Johan a sărit de pe scaun. — Tată, acum putem cânta? 89

— Cântec. Dans. Pe faţa lui Palus a apărut un zâmbet. Fără să cureţe masa, Karyl s-a ridicat şi s-a deplasat spre centrul încăperii, unde i s-au alăturat imediat Johan, Rachelle şi Palus. Tom i-a urmărit, simţindu-se stânjenit, neştiind dacă trebuia să li se alăture ori să rămână acolo unde se afla. Ceilalţi nu i-au acordat nici o atenţie, aşa că nu sa ridicat de pe scaun. Abia acum a observat micul piedestal din mijlocul încăperii. Cei patru sau prins de mâini în jurul vasului aşezat pe el. Şi-au înălţat capetele, au început să cânte încet, păşind cu grijă în jurul piedestalului, într-un dans simplu. În clipa în care primele note i-au ajuns la ureche, şi-a dat seama că auzea ceva mai mult decât o melodie. Cântecul tânguitor, intonat pe tonuri joase, spunea ceva ce nu putea fi exprimat doar prin note. Ritmul s-a accelerat, izbucnind în sunete prelungi, curgătoare, transmiţând un gen de armonie pe care Tom nu şi-o putea aminti. Mişcările s-au iuţit, dansatorii părând să fi uitat cu totul de el. Tom a rămas privindu-i, fascinat de puternica emoţie a momentului, împietrit de neputinţa de a înţelege, uimit de senzaţia de iubire şi bunătate care îl cuprindea. Johan zâmbea către tavan, exhibând o sinceritate care părea să-l maturizeze. Dar Palus arăta ca un copil. Rachelle dansa cu o graţie distinsă. Toate mişcările ei erau în acord cu muzica, de parcă ea însăşi ar fi fost coregraful. Ca şi cum totul ar fi emanat din lăuntrul ei, transmiţându-se apoi şi celorlalţi. Se abandonase complet acelui cântec. Tom a vrut să li se alăture, dar nu s-a simţit în stare să se mişte, şi cu atât mai puţin să se învârtească. Dansatorii cântau, dar când tânărul Johan a ridicat într-un târziu capul şi, zâmbind, a preluat conducerea, Tom şi-a dat imediat seama că el era adevăratul cântăreţ dintre cei patru. Primul ton ieşit din gâtlejul lui a fost clar şi pur, dar şi ascuţit, trădându-i tinereţea. A început apoi să parcurgă octava, notele fiind tot mai acute, încât Tom a crezut că încăperea se va topi în acel cântec. Băiatul a continuat să cânte tot mai înalt, făcându-l pe Tom să simtă un fior rece pe şira spinării. Johan părea să nici nu mai respire cântând acea melodie fără nici o inflexiune, care nu-i mişca nici un muşchi al gâtului. 90

Cântecul se supunea voinţei băiatului, acesta interpretând fără nici cel mai mic efort. După un moment de pauză, melodia a continuat, de data aceasta cu glas plin şi profund de bas, demonstrând o adevărată virtuozitate. Şi totuşi tot Johan cânta. Tonurile acelea joase au umplut încăperea, făcând să vibreze tăblia mesei, pe care Tom îşi ţinea palmele. Şi-a ţinut respiraţia şi a întredeschis gura. Fascinanta melodie îi străbătea tot corpul. A înghiţit în sec, străduindu-se să-şi reprime sentimentul ce creştea în el. În cele din urmă, a simţit cum umerii i se cutremură şi a izbucnit în plâns. Johan a continuat să cânte şi să zâmbească. Melodia a ajuns la sufletul lui Tom, reverberând de adevăr. Cântecul şi dansul au ţinut, probabil, până târziu în noapte pentru că atunci când Tom a căzut într-un somn adânc ei încă mai cântau.

91

11 — Gata, sus. Trezeşte-te. Cineva îl ciupea de obraji şi-i scutura capul. Şi-a deschis cu greutate pleoapele grele ca de plumb, uimit de cât de greu îi venea să se scoale. Lumina l-a făcut să clipească. Lângă el stătea sora lui, iar părul ei lung şi blond, luminat din spate, părea să radieze o aură. Ajutat de Kara, s-a ridicat cu greu în capul oaselor. Se simţea de parcă s-ar fi mişcat prin melasă, dar asta nu l-a surprins – uneori această stare era urmarea viselor. Lentoarea în locul vioiciunii, plutirea în locul căderii. — Te rog să te scoli mai repede, a spus Kara. Te simţi bine? Ea se referea la medicamente. Sedativele trebuiau urmate de atâta cofeină cât să trezească şi un cal, dacă îşi amintea bine. — Da, a hârâit el. Şi-a înghiţit saliva şi a repetat, concentrându-se asupra pronunţiei. Cred că da. Îşi simţea capul de parcă i l-ar fi călcat un rinocer în picioare. — Uite, bea asta. Kara i-a întins un pahar cu apă. Tom a luat o gură şi şi-a dres glasul. Negura din minte a început să se risipească. Poate situaţia de acum se petrecea în vis, sau poate că nu, dar în acele momente nu voia să se gândească la asta. — Aşadar? l-a întrebat Kara, punând paharul deoparte. — Aşadar, ce? — Ai visat? — Nu ştiu. Dezorientat, s-a uitat în jur. Acum visez? a întrebat el, şi a lovit-o pe Kara cu palma peste frunte. — Ce faci? — Verificam. Să văd dacă nu cumva mi-a trecut mâna prin capul tău, ca într-un vis. Se pare că nu. — Te rog. După câte am făcut pentru tine de-a lungul anilor, fă-mi o favoare. Prefă-te că ăsta nu este un vis. Şi că a fost un vis tot ce ţi-a trecut prin scăfârlie cât ai dormit. — Acum dorm. — Termină, Thomas. 92

— Bine, am înţeles. A încercat să se ridice, dar până la urmă a renunţat, aşezându-se din nou în pat. Dar nu mi-e uşor, să ştii. — Sunt convinsă că nu. S-a ridicat şi, luând paharul, s-a îndreptat spre bucătărie. Adevărul e că n-ai aflat nimic de la creaturile cu blană albă din pădurea colorată, nu-i aşa? Te sfătuiesc să găseşti o soluţie viabilă ca să ieşim din situaţia asta nenorocită în care m-ai vârât şi pe mine. — Câştigătorul a fost Joy Flyer. Adică este. Sau va fi… în fine. Kara a clipit mirată de câteva ori. Tom şi-a dat seama că o uluise. — Păi, vezi? a făcut el. Habar n-aveam cine era Joy Flyer, pentru că tu nici măcar nu mi-ai arătat lista concurenţilor. Până azi n-am auzit numele ăsta. Aşa că nu aveam cum să ghicesc. Dar istoriile au consemnat că un cal numit Joy Flyer va câştiga Derbiul Kentucky de astăzi. Kara a înşfăcat ziarul de pe blat şi a căutat pagina de sport. — Cum se scrie? — De unde să ştiu? Doar n-am citit ziarul, mi-a spus Michal. Nu fi… — Asta e doar o bănuială. S-a uitat în ziar. Cum de-ai ştiut numele calului? — Ţi-am spus doar. Nu l-am ştiut. Acum, Kara nu l-a mai contrazis. — Cursa va avea loc abia peste cinci ore. Nu ştim dacă va câştiga. — Ba cursa asta s-a alergat de mult, pe vechiul Pământ, dar înţeleg cât de greu îţi vine să gândeşti aşa. Adevărul era că şi lui îi era greu pentru că trebuia să gândească astfel. — Incredibil. În visele tale afli lucruri despre viitor ca şi cum ele ar fi deja de domeniul trecutului? — Păi nu ţi-am spus asta acum o oră? — Dar câtă vreme ai stat acolo? Ce-mi mai poţi spune? — Cât am stat? Probabil vreo patru sau cinci ore. — Dar ai dormit doar treizeci de minute. Ce altceva ai mai aflat? — Nimic. Doar ceea ce ţi-am spus despre germenul Raison. Preţ de o clipă, s-au privit într-o tăcere încremenită. Kara a luat ziarul şi, precipitată, a început să-l răsfoiască zgomotos. — Ce-ai mai aflat despre germenul Raison? l-a întrebat ea, citind pe diagonală articolul referitor la compania farmaceutică franceză. — Nimic. N-am întrebat despre… — Ei, poate era bine să o faci. Te-ai interesat despre o cursă de cai. Dacă virusul ăsta este pe cale să şteargă de pe faţa Pământului câteva miliarde de 93

oameni, credeam că o să-ţi treacă prin minte să întrebi cât mai multe despre el. — Deci acum ai început să mă asculţi, nu? a zis Tom, reuşind până la urmă să se ridice în picioare. S-a uitat în jur şi a întins mâna spre bandajul pe care îl avea prins peste urechea dreaptă. L-a smuls şi a pipăit, căutând rana. Ciudat. — Kara! — Aici scrie că Raison Pharmaceutical operează aproape exclusiv din apropiere de Bangkok, de unde fondatorul ei, Jacques de Raison, conduce noua uzină a companiei. Fiica lui, Monique de Raison, care se ocupă de producerea vaccinului, urmează să facă miercuri acest anunţ. — Kara! Ea a ridicat ochii spre el. — Ce e? — N-ai putea…? Tom s-a apropiat de ea, pipăindu-şi capul în căutarea rănii. E normală chestia asta? — Care chestie? — Am senzaţia… Nu ştiu. Nu o găsesc. Kara i-a dat mâna la o parte, i-a răsfirat părul cu degetele şi, albă la faţă, sa tras înapoi. Tom s-a întors cu faţa spre ea. — Ce e? Prea, uimită ca să-i răspundă, ea s-a holbat la el. — A dispărut, nu? a zis Tom. Acum opt ore era o rană deschisă, iar acum a dispărut, nu-i aşa? — Mi se pare imposibil, a spus Kara. În realitate, totul părea o nebunie. — Ţi-am spus, Kara. Treaba asta e reală. Cât se poate de reală. Degetele Karei au început să tremure. — Bine, a zis ea. Tom şi-a trecut degetele prin păr. Asasinii din New York continuau să-l caute, dar acum adevărata ameninţare devenise germenul Raison. Nu ştia din ce motiv, şi nici prin ce mijloace, dar acum deţinea informaţii de o importanţă covârşitoare. De ce tocmai el – un vagabond oarecare din Filipine, care luase în franciză un local Java Hut, actor ce aspira să joace în Cercul Magic, autor de romane nepublicate –, nu avea habar. Dar însemnătatea lucrurilor pe care le aflase a început să îi devină evidentă. 94

— Bine, a spus el. Poate reuşim să-i oprim. — Să-i oprim? Pentru mine e greu de crezut, darămite să mai şi opresc nu ştiu ce. — Bangkok, a spus Tom. — Spune-mi, te rog, ce să căutăm la Bangkok? Să le luăm cu asalt fabrica? — Nu, dar nici aici nu putem rămâne. Ea s-a abţinut să mai spună ceva şi s-a dus în bucătărie. — Trebuie să informăm pe cineva în legătură cu asta. — Pe cine? — Pe cei de la CDC. Centrul pentru Controlul Epidemiilor. Sediul lor central e la Atlanta. — Şi ce să le spunem? a întrebat Tom. Că o creatură cu blană mi-a spus că germenul Raison va ucide jumătate din populaţia lumii? — Păi, singur ai spus asta, nu? Că acest vaccin Raison va suferi mutaţii şi ne va omorî ca pe nişte muşte. Totul mi se pare o nebunie! El şi-a frecat cicatricea de pe scalp. — Sigur că da. Kara a ridicat ochii către locul unde, în urmă cu mai puţin de zece ore, glonţul îi atinsese razant scalpul. A mai zăbovit cu privirea la tâmpla lui, după care s-a întors spre telefon. — Trebuie să anunţăm pe cineva. El a încercat să se asigure că nemulţumirea ei nu era îndreptată împotriva lui, ci a situaţiei. — Bine, dar nu poţi spune asta oricărui funcţionar de la CDC, a zis Tom. O să creadă că ai luat-o razna. — Atunci, cui? Şerifului local? A verificat lista pe care şi-o aşezase în faţa cărţii de telefon, a găsit numărul dorit şi l-a format. Tom s-a strecurat pe lângă ea şi a început să răsfoiască grăbit prin cartea de telefon. Roush-ii spuseseră că germenul Raison dăduse naşterii Marii Înşelătorii. Acum nu se gândea la nimic altceva. — Nu cumva ştiu asta pentru că trebuie să împiedic producerea evenimentului? a întrebat Tom. Dar cine ar avea puterea de a opri totul? Cei de la CDC? Mai curând FBI-ul sau CIA, ori Departamentul de Stat. — Crede-mă, şi cei de la Departamentul de Stat vor spune că e o nebu… şi Kara s-a întors, cu receptorul lipit de ureche. Da, bună dimineaţa, Melissa. Sunt Kara Hunter, din Denver, Colorado. Sunt asistentă medicală. Cu cine pot 95

discuta despre posibilitatea izbucnirii unei… ăă, epidemii? A făcut o pauză. Nu, de fapt, nu telefonez din partea spitalului. Vreau să raportez ceva ce mi se pare suspect. O nouă pauză. O boală infecţioasă. Cu cine? Mulţumesc, rămân pe fir. Kara s-a întors spre Tom. — Ce îi spun omului? — Te asigur, chiar cred… Ea a ridicat mâna să-l oprească. — Da, bună ziua, Mark. Apoi a respirat adânc şi i-a prezentat îngrijorările ei legate de germenul Raison, încercând să-i explice totul cât mai bine. Şi-a dat seama imediat că nu reuşise să convingă. — Nu-ţi pot spune exact de ce am o asemenea bănuială. Vreau doar să se testeze acest vaccin. Ai primit o sesizare dintr-o sursă credibilă. Nu e nevoie decât să verifici… A clipit, după care şi-a dezlipit receptorul de ureche. — Cum adică? a exclamat Tom. A închis? — A zis că şi-a notat, apoi a închis. — Ţi-am spus eu. Uite. Tom a ridicat receptorul şi a tastat un număr din Washington, D.C. După trei apeluri şi şapte transferuri, a reuşit să discute cu secretara adjunctă de la Biroul Internaţional pentru Narcotice şi Aplicarea Legii, care, la rândul său, raporta subsecretarului pentru afaceri externe, care, la rândul său, raporta totul adjunctului secretarului de stat. Nu conta cât de lung era acest lanţ; important era că secretara, Gloria Stephenson, părea o persoană cu care se putea discuta. Ea măcar l-a ascultat că, unu, el deţinea informaţii de cea mai mare importanţă pentru interesele Statelor Unite şi, doi, că trebuia să le transmită imediat autorităţilor competente. — Bine, puteţi rămâne pe fir, domnule Hunter? Încerc să vă fac legătura. — Sigur. Era clar că avusese o idee bună. A auzit trei apeluri, după care i s-a răspuns. — Bob Macklroy. — Da, bună, Bob. Ce departament? — Secretariatul Biroului pentru Narcotice. Sunt secretarul. Deci marele şef. 96

— A, bună dimineaţa, domnule Macklroy. Vă mulţumesc pentru că aţi preluat apelul meu. Mă numesc Thomas Hunter şi deţin informaţii privind o ameninţare gravă în legătură cu care încerc să anunţ autorităţile competente. — Care este natura acestei ameninţări? — Un virus. A urmat un moment de tăcere. — Nu ai numărul de la CDC? l-a întrebat Macklroy. — Ba da, dar problema îi depăşeşte. Am încercat să-i anunţ şi pe cei de acolo, dar mi-au închis telefonul. Tom şi-a dat seama că cineva atât de important ca Macklroy nu avea mult timp de pierdut, aşa că s-a hotărât să-i prezinte cât mai succint problema. — Ştiu că va părea ciudat şi că nu ştii cine sunt, dar trebuie să mă asculţi. — Te ascult. — Ai auzit de vaccinul Raison? — N-aş putea afirma asta. — E un vaccin transmisibil pe calea aerului, ce urmează a fi lansat pe piaţă. Numai că are o problemă. Într-o singură frază, pe nerăsuflate, i-a povestit lui Macklroy despre posibilele mutaţii pe care le-ar suferi vaccinul şi despre dezastrul pe care lear putea produce acestea. A urmat o lungă tăcere. — Mai eşti la telefon? a întrebat Tom. — În acest fel, populaţia Pământului va fi decimată. Despre asta e vorba? Tom a înghiţit în sec. — Ştiu că pare o nebunie, dar acesta este… adevărul. — Realizezi că există legi care interzic defăimarea unei companii fără motive în… — Eu nu încerc să defăimez Raison Pharmaceutical! Eu vorbesc despre o ameninţare gravă, căreia trebuie să i se acorde toată atenţia. — Îmi pare rău, dar nu ai ales autoritatea competentă. De asemenea probleme se ocupă de obicei CDC. Acum, dacă nu te superi, trebuie să plec la o întâlnire, şi deja am întârziat. — Bineînţeles, întârzii la un ştiu ce întâlnire! Toţi cei care vor să scape de tine îşi dau brusc seama că au întârziat la o întâlnire! Kara i-a făcut semn să se calmeze. Ascultă, domnule Macklroy, nu avem prea mult timp la dispoziţie. Franţa, ori Thailanda, ori ţara care are jurisdicţie asupra 97

companiei Raison Pharmaceutical trebuie să facă verificări în legătură cu asta. — Bine, dar care e sursa din care provin aceste informaţii? — Ce vrei să spui? — Cum ai intrat în posesia unor asemenea informaţii, domnule Hunter? Faci nişte acuzaţii foarte grave, aşa că sunt convins că există o sursă credibilă. A rostit cuvintele fără să-şi dea seama. — Am visat. Kara şi-a luat capul în mâini, dându-şi ochii peste cap. — Am înţeles. Foarte bine, Tom. Ne faci să risipim banii contribuabililor. — Îţi pot dovedi asta! a zis Tom. — Îmi pare rău, dar acum chiar sunt în întârzie… — Ştiu numele calului care va câştiga derbiul Kentucky în după-amiaza asta, a răcnit el în receptor. Joy Flyer. — O zi bună, domnule, şi a închis. S-a uitat lung la Kara, care se plimba nervoasă de colo-colo şi clătina din cap. Tom a pus receptorul în furcă. — Nişte idioţi. Nici nu mă miră că ţara asta se duce de râpă. În parcarea din faţa casei s-a auzit zgomotul unei portiere trântite. — Ei, bine? a făcut Kara. — Ei, bine, ce? — Măcar am anunţat pe cineva. Trebuie să recunoşti că sună al naibii de ciudat. — Nu e de ajuns să anunţi, a spus Tom, ducându-se către fereastra camerei de zi şi trăgând draperia. — Ce-ar fi să ne facem nişte pancarte şi să ne aşezăm la colţul străzii; poate că aşa ni se va da mai multă atenţie, a spus Kara. Să scriem pe ele că vine sfârşitul lumii. Tom a lăsat draperia să cadă şi s-a dat înapoi. — Ce e? — Au venit! Îi văzuse pe trei dintre ucigaşi îndreptându-se din uşă în uşă, spre etajul lor. Tom s-a îndreptat în fugă spre dormitorul lui. — Trebuie s-o ştergem de aici. Ia-ţi paşaportul, banii, tot ce poţi. — Nici îmbrăcată nu sunt! 98

— Atunci, grăbeşte-te! A aruncat o privire spre uşă. Avem cel mult un minut. Sper. — Şi unde plecăm? Tom a ţâşnit în camera lui. — Thomas! — Du-te odată! Du-te, du-te! Şi-a luat repede documentele personale şi le-a îndesat în borseta neagră pe care o lua întotdeauna când pleca undeva. Bani – două sute de dolari, atât avea. Spera să aibă Kara mai mulţi. Periuţa de dinţi, o pereche de pantaloni de camuflaj, trei tricouri, chiloţi, şosete. Ce altceva îi mai trebuia? Ce? Atât; nu mai avea timp să-şi ia şi alte lucruri. A revenit rapid în camera de zi. — Kara! — Stai liniştit! Era cât pe ce să te omor! Era posibil ca ţipetele lor să trezească tot cartierul. — Grăbeşte-te! i-a şoptit el cu glas dogit. Ea a bombănit ceva. — Ce mai trebuia? Fardurile? A înşfăcat coşuleţul în care le ţinea, le-a îngrămădit în borsetă şi a luat maceta de pe măsuţa de cafea. Kara a ieşit îmbrăcată în nişte pantaloni trei sferturi negri şi un tricou fără mâneci de culoare galbenă. Avea părul prins într-o coadă de cal şi ţinea sub braţ o geantă albă. Arăta ca un canar pregătit de o croazieră în Bahamas. — Ne întoarcem, nu? a întrebat ea. — Mergi aplecată şi imediat în spatele meu, i-a zis Tom, grăbindu-se către uşa glisantă din sticlă. A tras draperia – în parcarea din spatele clădirii părea să nu se afle nimeni. S-au strecurat afară, după care a închis uşa. Aşa, iute, dar fără să atragem atenţia. Stai în spatele meu, a repetat el. Au coborât scara metalică şi s-au îndreptat spre Toyota Celica, maşina Karei. Nu era nimeni în jur; în acele momente, probabil că asasinii băteau la uşa apartamentului lor. — Ai cheia? Kara a scos-o din geantă şi i-a dat-o lui Tom. — De unde ştii că erau ei? a întrebat ea. — Ştiu. Unul dintre ei avea un bandaj la cap. E unul dintre cei cu care am avut de-a face aseară. I-am dat un picior în gură. S-au urcat în maşină, iar el a pornit motorul. 99

— Lasă-te jos. Aflată pe scaunul din faţă, Kara s-a aplecat şi a rămas în acea poziţie vreo două intersecţii, după care s-a ridicat şi s-a uitat să vadă dacă erau urmăriţi. — Ceva? a întrebat Tom. — Nu văd nimic deosebit. Apoi s-a întors către el. Unde mergem? Bună întrebare. — Paşaportul e valabil, da? — Te rog, Tom, fii serios. Nu putem fugi până la Manila sau Bangkok, ori cine ştie unde! — Ai vreo idee mai bună? Asta e situaţia! Cei pe care i-am lăsat în urmă sunt ucigaşi adevăraţi cu pistoale adevărate! Iar vaccinul Raison e un vaccin adevărat, şi Joy Flyer e un cal adevărat! Kara s-a uitat înapoi prin oglinda retrovizoare. — Derbiul Kentucky încă nu s-a desfăşurat, a spus ea încet. — Cât timp am spus că mai avem până când germenul Raison va deveni o ameninţare reală? a întrebat Tom. — Nici măcar nu ştiai sigur în ce an s-a întâmplat asta, i-a răspuns Kara şi s-a întors cu faţa spre el. Dacă toate lucrurile astea sunt adevărate, atunci trebuie să obţii mai multe informaţii. Şi mai precise. Nu putem face ocolul pământului doar pentru că Joy Flyer este un cal câştigător! — Şi ce propui, să descoperim cum se poate rezolva problema în Orientul Mijlociu dintr-o lovitură? Ea l-a privit cu atenţie. — Poţi face asta? — Sigur că nu. — De ce? Da, la o adică, de ce nu? — Ce ţi-au spus liliecii negri? l-a întrebat Kara. Că ei ţi-ar fi destinul, nu? Poate ar trebui să stai mai degrabă de vorbă cu ei, decât cu creaturile alea albe. Avem nevoie de informaţii precise. — Nu pot! Trăiesc în pădurea neagră! Este interzis să intri acolo. — Interzis? I-auzi la el. Tom, eşti într-un vis. De acord, un vis cu unele implicaţii nebuneşti, dar până la urmă doar un vis. — Şi atunci, de unde ştiu toate chestiile astea? De ce a dispărut rana mea de la cap? — Habar n-am. Ştiu doar că ceea ce trăim acum – şi a lovit cu pumnul în bordul maşinii – nu este un vis. Prin urmare, visele tale sunt speciale. Într100

un fel inexplicabil, tu afli lucruri pe care nu ar trebui să le ştii: recunosc asta. În plus, te susţin în ceea ce afirmi. Numai că trebuie să afli mai mult! Şi nu am chef să fug tocmai până la Bangkok pentru a salva lumea fără să am habar ce voi face după ce ajung acolo. Ai nevoie de informaţii suplimentare. Au pătruns pe breteaua rutieră dintre 1-25 şi 1-70, şi s-au îndreptat spre aeroportul internaţional Denver. — Aşadar, recunoşti măcar că aceste informaţii sunt importante. Şi reale. Kara şi-a lăsat capul pe tetieră. — Da. Aşa s-ar părea. — Atunci, trebuie să reacţionăm cumva. Ai dreptate, avem nevoie de mai multe informaţii. Dar nu pot adormi cât sunt la volan, corect? Iar tu nu poţi să mă droghezi la nesfârşit. — Aşa e. — Macklroy pare să creadă că CDC trebuie să primească aceste informaţii. — Asta cred şi eu. — Bine. Atunci, să mergem la Atlanta. Câţi bani ai la tine? Ea a ridicat din sprâncene. — Să mergem până la Atlanta? Dar nu-mi pot lăsa slujba fără să-i anunţ. — Atunci dă-le un telefon. Numai că telefonul nu e cea mai sigură modalitate de a atrage atenţia celor de la CDC. Sunt sunaţi, probabil, de cel puţin o sută de demenţi, cu tot felul de născociri. De aceea trebuie să mergem la sediul lor central. — Nu la Bangkok? — Nu. La Atlanta. Ştii bine că nu ne putem întoarce acasă – cine ştie cât vor pândi acolo? Kara a analizat problema. Apoi a închis ochii şi, într-un târziu, a zis: — Bine. Mergem la Atlanta.

101

12 Indiferent cât de mult a insistat Kara, Tom nu a reuşit să adoarmă în timpul zborului până la Atlanta. Încet, dar sigur, Kara îşi alunga neîncrederea, recunoscând că, în realitate, lui Tom i se întâmpla ceva foarte important, deşi încă nu reuşea să accepte ideea că el ştia ce va provoca sfârşitul lumii. După părerea ei, faptul evident că el experimenta un anumit gen de precogniţie în timpul somnului nu însemna că tot ceea ce părea a fi produsul imaginaţiei lui hiperactive ar fi fost real. De exemplu, cine auzise de lilieci cu blană albă? Tom voia cu disperare să o convingă pe Kara că o asemenea situaţie era posibilă. Nu avea nici o dovadă că Boeing-ul 757 în care se aflau nu făcea cumva parte din cine ştie ce vis nebunesc. Cine ar fi putut spune care dintre realităţi era mai convingătoare? — Nu uita ce obişnuia să ne spună tata când eram mici, a zis Tom. Toate concepţiile creştine despre lume se bazează pe realităţi alternative. Nu luptăm împotriva unor fiinţe în carne şi oase, ci împotriva unor principii. Mai ţii minte? De fapt, mai toată lumea crede că cele mai multe lucruri se petrec fără ca noi să le putem vedea. Acesta e un principiu religios. — Şi? Eu nu cred în el. Şi nici tu. — Păi, poate că ar trebui să credem în el. Nu neapărat în ceea ce priveşte creştinismul, ci principiul în sine. De ce nu? — Pentru că eu nu cred în stafii, a spus ea. Dacă Dumnezeu există, şi el ne-a înzestrat cu cele cinci simţuri, de ce nu ni se înfăţişează prin intermediul vreunuia dintre ele? Visul mi se pare absurd. — Poate ni se înfăţişează, dar nu-l vedem noi. Poate că nu simţurile sunt problema, ci mintea. S-a răsucit pe scaun şi l-a privit atent. — Tu eşti acelaşi Thomas care îi spunea tatei ce ridicolă îi era credinţa? — Dar n-am susţinut că s-a schimbat ceva. Spun doar că e ceva ce trebuie analizat. Ca în Matrix. Mai ţii minte filmul acela? Toată lumea crede ceva când, în realitate, lucrurile stau exact invers. — Numai că lumea reală este o pădure colorată, în care trăiesc lilieci albi, iar toate astea îţi apar într-un vis. Nu cred. 102

— Liliecii cu blană albă mi-au lecuit rana de la cap şi mi-au spus numele calului care va câştiga derbiul Kentucky. Iar dacă-mi imaginez o realitate, mai probabil ar fi să mi-o imaginez pe asta. În cealaltă, ambele realităţi se susţin – asta este istorie, iar cealaltă, prezentul. În această realitate, cealaltă realitate este absurdă dacă aceasta nu este adevărata realitate. Ori dacă nu cumva este de fapt viitorul. — Ajunge. A început să mă doară capul. Mai bine ai încerca să dormi, ca să afli cum putem rezolva criza din Orientul Mijlociu. — Nu avem cum. Germenul Raison ne va lovi înainte de a reuşi noi asta. Adică acum. — Asta dacă nu putem opri lansarea pe piaţă a vaccinului, a spus Kara. E posibil să schimbăm viitorul? Ori, altfel spus, să modificăm istoria? Tom nu s-a obosit să răspundă. Peste o oră, au aterizat la Atlanta, după care au pierdut jumătate de ceas cu o serie de probleme urgente. Kara datora spitalului din Denver o explicaţie şi trebuia să rezolve câteva treburi legate de conturile ei bancare, iar Tom a verificat, pentru orice eventualitate, locurile libere la zboruri către destinaţii din afara ţării. Când s-au întâlnit la autobuzul care avea să-i ducă în oraş, se făcuse deja trei şi jumătate. — Aşa, a zis Tom, ţinând deschisă uşa care dădea spre şirul de taxiuri. Câţi bani avem? — Noi? Cam cinci mii de dolari, dar toţi sunt ai mei. Nu ţin minte ca tu să fi depus vreun bănuţ în contul meu. Tom găsise un zbor spre Bangkok prin Los Angeles şi Singapore la ora zece seara, dar biletul costa două mii de dolari. Nu era bine. S-a încruntat. — Te aşteptai la mai mult? l-a întrebat ea. — Credeam că ai economisit mai bine de douăzeci de mii, a spus el. — Asta era acum trei luni. De atunci, am mai cumpărat şi eu câte ceva. Cinci mii ne vor ajunge. Atâta vreme cât nu fugim până la Manila sau Bangkok. Apoi a închis uşa. Taxiul de culoare galbenă a ajuns la Centrul pentru Controlul Epidemiilor din Clifton Road la ora patru şi un sfert, cu patruzeci şi cinci de minute înainte de încheierea programului oficial. Kara a plătit taximetristul, apoi s-a îndreptat împreună cu Tom spre intrarea în clădire. — Bun, ce trebuie să facem aici? a întrebat ea. — Să trezim şi morţii din morminte, i-a răspuns Tom. 103

— Hai să fim ceva mai precişi. — Nu se poate să nu ne ia în serios cineva de aici. Nu plecăm până nu găsim pe cineva cu autoritatea necesară care să accepte să cerceteze problema germenului Raison. Kara s-a uitat la ceas. — Bine. Au pătruns în clădire şi s-au apropiat de ghişeul protejat de un perete din plexiglas, pe care scria pe fond negru „Recepţie”. Tom a explicat scopul vizitei lor unei roşcate care se numea Kathy şi, după ce au fost informaţi că vor trebui să stea de vorbă cu un responsabil de caz, au cerut să fie puşi imediat în legătură cu unul. Lui Tom i s-a înmânat un teanc de formulare care cuprindeau nenumărate întrebări care nu păreau să aibă vreo legătură cu bolile infecţioase: data naşterii, numărul de la asigurări sociale, performanţe şcolare, numărul de la pantofi. S-au aşezat pe scaunele tapiţate din sala de aşteptare, au completat formularele cât au putut de repede şi i leau dat lui Kathy. — Cât va trebui să aşteptăm? s-a interesat Tom. Telefonul femeii a sunat, iar ea a preluat apelul fără să mai apuce să-i răspundă. Se părea că una dintre colegele ei avea probleme cu şoarecii în propria locuinţă. Tom a bătut darabana în blatul ghişeului şi a aşteptat răbdător. Kathy a pus receptorul în furcă, dar telefonul a sunat din nou. Tom a îndreptat un deget spre femeie. — Doar o întrebare: cât va dura? — Imediat ce va fi cineva liber. — Păi, s-a făcut deja patru şi treizeci şi cinci. Când va fi cineva disponibil? — Vom face tot posibilul să obţineţi audienţa astăzi, a spus ea şi a ridicat receptorul. Din câte se părea, era aceeaşi persoană. A urmat o altă întrebare despre ce trebuia făcut pentru a ţine sub control hoardele de şoareci agresivi. Specialista a spus ceva despre purtarea de mănuşi de protecţie pentru scoaterea şoarecilor morţi din curse. Tom a oftat adânc şi s-a întors la scaunele din sala de aşteptare. — Kathy asta a crescut într-o familie de idioţi, a spus el. — Ai răbdare, Thomas. Poate c-ar trebui să vorbesc eu, a zis Kara, şi s-a uitat din nou la ceas. — Mi se pare că ne pierdem vremea aici, a spus el. Chiar dacă le prezentăm situaţia, cât timp le va lua birocraţilor ăstora ca să reacţioneze? 104

Uneori e nevoie de luni, ba chiar ani, ca să obţii aprobarea FDA 3 pentru un medicament. Cât le va trebui ca să-l interzică? Probabil luni şi ani de zile. Îţi spun eu, trebuie să mergem la Bangkok. Peste două zile vor anunţa lansarea vaccinului. Nu trebuie decât să le explicăm cum stau lucrurile – mai ales acestei Monique de Raison. Ne vor verifica spusele, vor descoperi problema şi o vor rezolva. Kara s-a uitat iarăşi la ceas şi s-a ridicat. — Nu cred că va fi chiar atât de simplu. Trebuie să verific ceva. Mă-ntorc repede. Tom a răbdat tăcut, enervându-se, zece minute, după care s-a apropiat de Kathy pentru o nouă confruntare. De data aceasta ea l-a oprit înainte ca el să apuce a pune întrebarea care îl preocupa. — Iertaţi-mă, domnule, sunteţi tare de ureche sau doar încăpăţânat? Vam mai spus că vă voi chema când unul dintre funcţionarii noştri va fi disponibil. Şocat de grosolănia ei, Thomas s-a oprit. În jur nu era nimeni ca să audă ce spusese – lucru de care Kathy era perfect conştientă, altfel nu şi-ar fi permis un asemenea abuz verbal. — Ce-aţi spus? a bâiguit el. — M-aţi auzit foarte bine, s-a răstit ea. Până la încheierea programului, vă voi chema imediat ce un funcţionar va fi disponibil. Tom s-a apropiat de ghişeu şi s-a uitat urât prin ferestruica din peretele de plexiglas. — Problema asta nu poate aştepta până mâine. — Trebuia să vă gândiţi din timp la acest lucru. — Ascultaţi, doamnă, am venit tocmai de la Denver ca să discutăm cu cineva! Dacă e vorba de ceva grav în ce mă priveşte? De unde ştiţi că nu am vreo boală care ar putea ucide întreaga populaţie a lumii? Ea a rămas rezemată de spătarul scaunului, evident liniştită de certitudinea că reuşise să câştige runda datorită ultimei absurdităţi rostite de el. — Aici nu e o clinică. Nu cred că aveţi… — Nu ştiţi nimic! Dacă aş avea poliomielită? (Nu alesese bine boala.) Dacă aş fi bolnav de Ebola sau mai ştiu eu ce? 3

Food and Drug Administration – Administraţia pentru controlul calităţii produselor alimentare şi medicamentoase (n.tr.).

105

— Aici scrie Raison nu-ştiu-ce, a zis ea şi a extras formularul completat de el cu un gest lenevos. Nu Ebola. Luaţi loc, domnule Hunter. Tom a simţit că ia foc. — Dar ce este acest germen Raison? a întrebat el. Ai măcar idee? În realitate, germenul ăsta transformă Ebola într-o răceală banală. Ştiai asta? Sar putea ca virusul să fi fost deja eliberat… — Staţi jos! a spus Kathy, ridicându-se în picioare, cu pumnii strânşi, lângă coapse. I-a arătat teatral către scaunele rezervate vizitatorilor. Luaţi loc imediat. Tom nu ar fi putut spune dacă în continuare apelase la instinctele dobândite prin practicarea artelor marţiale, ori inteligenţa lui ieşită din comun – în orice caz, curajul îi rămăsese intact. Vreme de cinci secunde, a privit-o fix pe femeia aflată de partea cealaltă a peretelui de plexiglas. Vederea fălcilor ei tremurătoare a fost picătura care a umplut paharul. Brusc, s-a prins de gât cu ambele mâini şi a început să se strângă. — Aahhh! Cred că sunt infectat, a spus el printre gâfâieli. S-a împleticit în faţă şi a dat cu capul în plexiglas. Ajutor! a răcnit el. Ajutor, sunt infectat cu germenul Raison! Femeia a rămas neclintită şi, tremurând de furie, a arătat cu degetul spre şirul de scaune. — Staţi jos! Tom s-a izbit cu obrazul de geam, s-a strâns şi mai tare de gât şi a scos limba. — Mor! Ajutor, ajutor! — Thomas! a exclamat Kara, şi s-a îndreptat repede spre el. El a început să se scurgă spre podea şi să-şi dea ochii peste cap. Vreo cinci sau şase funcţionari au fugit spre el, venind dinspre cubiculele aflate în spatele recepţiei. — Staţi! a strigat Kathy. Staţi! — Thomas, ce faci? l-a întrebat Kara, disperată. El i-a făcut cu ochiul discret, după care s-a dat cu capul de geam, de data aceasta suficient de tare ca să-l doară. — Scuzaţi-mă! Un bărbat îmbrăcat într-un costum gri a apărut în spatele recepţionerei. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat. — Domnul… domnul vrea să discute cu un funcţionar de caz, a spus Kathy. 106

Tom şi-a lăsat braţele în jos şi s-a ridicat. — Sunteţi şeful? — Cu ce vă pot fi de folos? — Îmi cer iertare pentru spectacolul ăsta, dar sunt disperat, şi farsa asta demnă de un şcolar a fost singura soluţie care mi-a venit în minte, a spus Tom. Este extrem de important să discutăm imediat cu cineva de la departamentul de boli infecţioase. Bărbatul a aruncat o privire spre chipul îmbujorat al lui Kathy. — Avem procedurile acestea din anumite motive, domnule… — Hunter. Thomas Hunter. Vă asigur, vă va interesa foarte mult ceea ce am de spus. Bărbatul a ezitat o clipă, apoi a ieşit pe una din uşile din peretele de plexiglas. — Ce-ar fi să veniţi în biroul meu? a zis el şi i-a întins mâna lui Tom. Mă numesc Aaron Olsen. Vă rog să ne iertaţi pentru întârzierea cu care am reacţionat. Uneori, aici situaţia scapă de sub control. Tom i-a strâns mâna şi l-a urmat, însoţit de Kara. — Data viitoare când o să-ţi pierzi auzul să-mi spui şi mie, ai înţeles? i-a şuierat ea. — Îmi pare rău. Kara abia şi-a putut reţine zâmbetul. — Ce e? a întrebat-o Tom. — Nimic. Îţi spun mai târziu. Stând la biroul mare din lemn de cireş şi ţinându-şi coatele pe tăblia lui, cu un chip aproape impenetrabil după ce Tom îi relatase pe larg cele aflate de la liliecii cu blană albă, Aaron Olsen l-a privit cu atenţie pe vizitator. Tom s-a sprijinit de spătar şi a oftat adânc. Plăcuţa aurită de pe biroul lui Aaron anunţa că acesta era director adjunct şi se ocupa într-adevăr de bolile infecţioase. Şi, cu toate că începuse prin a spune că unitatea de reacţie rapidă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii era cea mai indicată instituţie pentru a fi contactată, acceptase să le asculte povestea, şi o făcuse fără să trădeze nici o emoţie. Se părea că nimeriseră unde trebuia. — Aşadar, a zis Aaron şi pentru prima oară pe buze i-a apărut un surâs discret. 107

— Ştiu că totul pare ciudat, a spus Tom. Dar trebuie să analizaţi doar faptele. — Asta şi fac, domnule Hunter, şi asta mă tulbură. Am înţeles eu cumva greşit, ori chiar aţi afirmat că aceste informaţii provin dintr-un vis? Kara s-a aplecat peste birou. — Vorbiţi ca şi cum totul ar fi ridicol. Tonul ei defensiv era de-a dreptul şocant. Aţi ascultat cu atenţie ce v-a spus? Ştie de vaccinul Raison! Ştia despre el încă înainte ca ştirea să fie făcută publică. — Despre vaccinul Raison s-a vorbit în ultimele luni în anumite cercuri… — Poate, dar nu în cercurile pe care le frecventează fratele meu. Tom a ridicat o mână. — Gata, Kara. Ce o apucase? Dintr-odată, devenise cea mai înfocată apărătoare a lui. S-a întors apoi spre Olsen. Bine, să revenim. Ce anume vă nedumereşte? Olsen a zâmbit, neîncrezător. — Spuneţi că ştiţi toate aceste lucruri dintr-un vis… — Nu tocmai, a zis Tom. Dintr-o realitate alternativă. Dar să lăsăm asta acum. Indiferent de unde aş fi aflat toate astea, am cunoştinţă despre lucruri care încă nu s-au întâmplat. Am ştiut că o companie franţuzească urma să anunţe lansarea pe piaţă a unui vaccin numit Raison înainte ca ştirea să fie făcută publică. Şi mai ştiu că acest vaccin va suferi mutaţii în condiţii extreme de temperatură şi că va deveni letal. Va infecta populaţia lumii în mai puţin de trei săptămâni. Noi nu vă cerem decât să faceţi o verificare. Ce este atât de complicat? Olsen i-a privit cu atenţie pe amândoi. — Daţi-mi voie să fac un rezumat al situaţiei. Un bărbat intră în clădire, începe să se strângă de gât şi să strige după ajutor, după care susţine că a fost vizitat în vis de nişte lilieci care i-au spus că lumea e pe ducă – peste, cât spuneaţi? trei săptămâni, da? – când un vaccin supraîncălzit se va transforma într-un virus ucigător. Am înţeles bine? — La trei săptămâni după eliberarea virusului, a ţinut să clarifice Tom lucrurile. Olsen nu l-a luat în seamă. — Domnule Hunter, nu ştiţi că temperaturile ridicate ucid viruşii? Indiferent de sursa din care ar proveni, aparent avertismentul dumneavoastră nu se susţine. Kara i-a sărit din nou în ajutor. 108

— Probabil că tocmai de aceea cei de la Raison Pharmaceutical nu cunosc problema. Eu cred că medicamentele nu sunt testate pentru a se constata modificările pe care le suferă la temperaturi extreme. — Sunteţi asistentă medicală, a spus Olsen. Acceptaţi acest lucru absurd aflat dintr-un vis? — Aşa cum a spus şi Tom, nu e vorba neapărat de ceva absurd aflat dintrun vis. Pentru numele lui Dumnezeu, verificaţi şi gata! — Şi cum propuneţi să procedez? Să emit un buletin în care să spun că nişte lilieci cu blană albă au avertizat în legătură cu vaccinul Raison? Ar fi un caz flagrant de calomnie, nu credeţi? — Atunci explicaţi-mi cum de-am ştiut că Joy Flyer avea să alerge derbiul Kentucky? a întrebat Tom. Olsen a ridicat din umeri. — Acestea sunt informaţii publice. — Dar nu se anunţase public faptul că Joy Flyer avea să câştige, a spus Kara. Asta, cel puţin, acum două ore, când am pariat pe el. Tom s-a întors spre sora lui. — Ce pariu? — A câştigat Joy Flyer? s-a mirat Olsen. Apoi s-a uitat la ceas. Aveţi dreptate, ar trebui să se anunţe rezultatele. Sunteţi siguri că Joy Flyer a câştigat? Nu era printre favoriţi. — Chiar ai pariat pe el? a întrebat Tom. Cât ai riscat? — Da, Tom, am pariat. Şi am câştigat, chiar dacă nu era favorit. — Norocul începătorului, a spus Olsen, clătinând din cap şi privind pe fereastră. Am pus o mie de dolari pe Winner’s Circle. — Nu aţi înţeles esenţa problemei, a spus Kara. Tom a aflat că Joy Flyer avea să câştige cursa din aceeaşi sursă care i-a oferit detaliile acestea despre vaccinul Raison. — Cât? a repetat Tom întrebarea. Olsen a oftat. — Nimic din afirmaţiile voastre nu poate fi dovedit. Cred că nu aţi pariat pe Joy Flyer. Iar dacă aţi făcut-o, aţi putea spune că un înger v-a dat pontul, asta ca să susţineţi cealaltă poveste. După părerea mea, aveţi acţiuni la vreun concurent al firmei Raison Pharmaceutical şi vreţi să o defăimaţi. Nu pot folosi în nici un fel aceste informaţii, ci doar să le transmit pe canalele obişnuite spre factorii de decizie. — Aşadar, le respingeţi? Fără nici o verificare? l-a întrebat Kara. 109

— Ba nu, am spus că voi face un raport. Olsen s-a ridicat şi a început să-şi ordoneze hârtiile de pe birou. V-aţi făcut datoria – vă sugerez să vă încasaţi câştigul. Apoi le-a zâmbit condescendent. Kara s-a ridicat brusc. — Domnule Olsen, sunteţi un neghiob. Să nu îndrăzniţi să aruncaţi la coş acest raport. Dacă există chiar şi cea mai neînsemnată şansă ca noi să avem dreptate, probabil că veţi contribui la generarea unei situaţii foarte periculoase. Eu am pariat cincisprezece mii de dolari, aproape toate economiile mele de o viaţă, pe un cal necunoscut numit Joy Flyer, doar în baza celor spuse de fratele meu. Acum am în cont trei sute patruzeci şi cinci de mii de dolari doar pentru că l-am crezut. Vă sugerez să procedaţi la fel. Apoi s-a îndreptat cu paşi hotărâţi spre uşă. — Exact! a spus Tom, ridicându-se. Trei sute patruzeci şi cinci de mii? Taxiul îi aştepta, aşa cum stabiliseră. — E adevărat? Chiar ai câştigat atâţia bani? — Dacă am plăti datoria aceea faţă de băieţii din New York, crezi că ne-ar lăsa în pace? — Dacă le dăm şi o dobândă bună, sigur. Vorbeşti serios? — M-ai scos din belele de multe ori, a zis ea, ridicând din umeri. Acum e rândul meu. În plus, banii sunt şi ai tăi, nu? — Încotro? a întrebat taximetristul. Tom s-a uitat cercetător în ochii surorii lui. — La aeroport, a spus el. Apoi, către Kara: E bine? — Încotro? a vrut ea să ştie. — Bangkok. Avem un zbor la zece. Am verificat, nu avem nevoie de vize. Ea s-a uitat fix spre speteaza scaunului şoferului de taxi. — De ce nu? La aeroport. — Am înţeles, a spus taximetristul, şi maşina s-a pus în mişcare. Tom a dat din cap. — În regulă. Nu prea avem de ales, nu? — Bineînţeles că nu, a zis ea cu glas reţinut. Din cauza ta, nu prea avem de ales, Thomas. Nu-ţi stă în fire să nu te amesteci. — De data asta e vorba de cu totul altceva. Nu putem pretinde că asta nu se întâmplă. Ea s-a uitat pe geam. 110

— Avem nevoie de mai multe informaţii. — Le vom avea. Îţi promit. Imediat ce adorm. — Şi când se va întâmpla asta? Când vom ajunge deasupra Pacificului?

111

13 Carlos Missirian a ajuns în aeroportul internaţional Bangkok la opt ore după ce Valborg Svensson îi ordonase să vină acolo. Avionul cu reacţie aparţinând companiei se dovedise foarte folositor. A derulat în minte discuţia purtată cu elveţianul. — Omul nostru de la CDC a primit astăzi un vizitator agitat care a susţinut că mutaţiile suferite de vaccinul Raison la temperaturi ridicate nu sunt reversibile, îi spusese Svensson. Aşa cum susţinea bărbatul, rezultatul ar fi un virus ucigător, transmis pe calea aerului, cu perioada de incubaţie de trei săptămâni. El ar putea infecta întreaga populaţie a lumii într-o perioadă chiar mai scurtă. — Dar cum de-a ajuns individul ăsta în posesia unei asemenea informaţii? Svensson ezitase să-i răspundă. — Visând, a răspuns el. Un vis foarte neobişnuit. Paşii lui Carlos au răsunat pe podeaua de beton. Probabil că găsiseră virusul, deşi era greu de imaginat că reuşiseră asta prin asemenea mijloace. A respirat adânc de câteva ori. Nu peste multă vreme, o inspiraţie adâncă va însemna moarte, şi nu viaţă. Un virus inodor, purtat de vânt, căutând gazde umane. Nicidecum o boală simplă şi aproape inofensivă ca Ebola, căreia îi trebuiau trei săptămâni ca să se răspândească, ci un virus modificat genetic capabil să se deplaseze cu ajutorul curenţilor de aer, infectând astfel populaţia întregii lumi. O epidemie care s-ar putea răspândi chiar şi în acest aeroport în câteva minute, cu o perioadă de incubaţie de câteva săptămâni, devenind apoi letal în mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la apariţia primelor simptome. Împotriva unui asemenea virus nu există mijloace de protecţie. Cu excepţia unui antivirus. A închiriat un Mercedes şi a ajuns în oraş. Monique de Raison urma să facă o declaraţie la hotelul Sheraton peste aproximativ douăzeci şi patru de ore. Va aştepta până atunci: asta îi oferea suficient timp pentru a se pregăti. Pentru a contracara eventualele situaţii neplăcute care i-ar putea afecta planurile privind modul de acţiune. Pentru a reduce orice posibilitate de scăpare sau amestec în răpirea pe care o pusese la cale. 112

În ultimii cinci ani, el şi Svensson urmăriseră sute de piste. De câteva ori deveniseră foarte încrezători când descoperiseră vreun virus care prezenta exact caracteristicile înşelătoare de care aveau nevoie. La un moment dat, fuseseră chiar convinşi că găsiseră ce le trebuia. Dar niciodată nu acţionaseră în baza unor informaţii atât de neobişnuite. În nici un caz nu se bizuiseră pe un vis. Carlos nu-şi putea da seama ce anume îl convinsese pe Svensson să se încreadă într-un asemenea raport. Însă, cu cât se gândea mai mult la acest aspect, cu atât agrea mai mult ideea. La o adică, de ce nu? De ce nu s-ar fi putut ca rezultatul rugăciunilor lui să se materializeze printr-un vis? Allah nu ar fi fost capabil de aşa ceva? Niciodată nu se lăsase influenţat de misticism, dar asta nu însemna că Dumnezeu nu-i vorbise lui Mahomed prin intermediul viziunilor. Dacă această singură armă le putea da o asemenea lovitură duşmanilor lui, oare nu era posibil ca Allah să deschidă mintea omului prin ceva atât de mistic precum un vis? Faptul că acest Thomas Hunter nu numai că avusese un astfel de vis, dar se şi grăbise să informeze CDC-ul despre el părea să sugereze intervenţia providenţei. Pe de altă parte, doar o companie de cercetări precum Raison Pharmaceutical ar fi avut resursele necesare pentru a crea un asemenea virus. Nu o întâlnise niciodată pe Monique de Raison, dar prin cercetările meticuloase în domeniu, ea dusese lucrurile la un nivel pe care ruşii nu reuşiseră să-l atingă. Carlos slujea moartea prin forţă, nu prin inteligenţă, dar asta nu însemna că nu se pricepea deloc la complicatele arme biologice. Încă avea viu în minte sunetul vocii grave, reţinute, a lui Svensson, într -o noapte din urmă cu şapte ani, în timp ce admirau panorama oraşului Cairo. — Când aveai şase ani, în Cipru, tatăl tău, specialist în informatică, era consilier strategic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, a spus Svensson. A fost răpit de agenţi ai Mossad-ului. De atunci nu a mai fost văzut. — Clar, îmi cunoşti trecutul, a spus Carlos, oarecum surprins că acel bărbat ştia lucruri despre care prea puţini oameni aveau habar. — Cred că orice tânăr ar trăi un sentiment de amărăciune. Iar într-o zi ar putea acţiona în baza acestui resentiment adânc înrădăcinat. Dar cuvintele mele nu sunt prea potrivite pentru a te descrie, nu-i aşa? Carlos l-a urmărit atent pe elveţian, care fuma trabuc. — Tot ce se poate. 113

— Ai plecat de acasă la doisprezece ani, petrecându-i pe următorii cincisprezece antrenându-te alături de numeroşi terorişti, doi ani într-o tabără de pregătire Al-Qaeda. În cele din urmă, ai renunţat la acţiunile teroriste mărunte şi ridicole. Te interesează peştii mai mari. Lui Carlos îi displăcea acest om. — Însă anii de instruire ţi-au prins bine. Unii spun că nimeni nu poate supravieţui unei lupte corp la corp cu tine. Aşa este? Apoi a mai tras un fum din trabuc. — Las în seama altora asemenea judecăţi, a spus Carlos. Bărbatul a surâs. — Ştii de ce ar fi nevoie pentru a supune întregul pământ? — De arma potrivită, a spus Carlos. — Un virus. — Cum am zis, arma potrivită. — Un virus şi un antivirus. Carlos şi-a reprimat dorinţa bruscă de a-i tăia gâtul acelui bărbat chiar acolo, pe terasa hotelului Hilton, nu pentru că Svensson ar fi prezentat vreo ameninţare imediată pentru el, ci pentru că i se părea perfid cu ochii lui negri şi zâmbetul strâmb pe care îl arborase. Nu-i plăcea. — Un virus, un vaccin şi cineva care să vrea să le folosească, a spus Svensson, după care s-a întors încet spre Carlos. Iar acel om sunt eu. — Cinstit vorbind, nu-mi pasă cine eşti, a spus Carlos. Mă interesează poporul meu. — Poporul tău. Bineînţeles. Problema este ce eşti dispus să faci pentru el. — Ba nu, l-a contrazis Carlos pe un ton reţinut, întrebarea este: Ce voi face? iar răspunsul e: că îi voi elimina duşmanii. Trei luni mai târziu, cei doi încheiaseră o înţelegere. Svensson şi grupul lui îi vor oferi o bază de operaţiuni în Alpi, informaţii şi mijloacele de a desfăşura un atac biologic. În contra partidă, Carlos se angaja să-i asigure muşchii de care Svensson avea nevoie pentru operaţiunile sale. În planul de ansamblu erau cuprinse naţiuni şi lideri ai acestora, el fiind pus la punct de cel în faţa căruia Valborg Svensson dădea socoteală: Armand Fortier. Carlos îl întâlnise pe Fortier de două ori, de fiecare dată fiindu-i risipite îndoielile. Totul era plănuit cu minuţiozitate, până la ultimul amănunt, verificat şi răsverificat. Planuri de rezervă pentru orice reacţie faţă de eliberarea virusului care ar fi corespuns cerinţelor stabilite. Ţintele cele mai importante erau marile puteri deţinătoare de arme nucleare – fiecare 114

dintre ele fusese evaluată în modalităţi aproape imposibil de imaginat. Întro zi, istoricii aveau să analizeze trecutul şi să deplângă faptul că nimeni nu receptase semnalele, multe dintre ele anunţând sosirea marii zile. Nici o ţară nu avea să plătească un preţ mai mare decât America. Rezultatul final avea să fie schimbarea istoriei pentru totdeauna, iar asta în decurs de numai câteva săptămâni. Nici nu putea spera să obţină mai mult. Şi, totuşi, planul oferea o posibilitate foarte reală. Dacă o sută de milioane de americani ar afla într-o dimineaţă că fuseseră infectaţi cu un virus ce avea să-i ucidă în câteva săptămâni şi că doar un om deţinea antidotul, dar le cerea colaborarea în schimbul acestuia… Aceasta era adevărata putere. Nu aveau nevoie decât de arma potrivită. Virusul şi antivirusul. Carlos a inspirat adânc şi a dat drumul aerului printre buzele strânse. Americanul urma să sosească. Thomas Hunter. Potrivit surselor lui, Hunter va ajunge la Bangkok peste câteva ore. Mâine la ora asta, Carlos va şti adevărul. A înălţat o rugăciune către Allah şi a condus Mercedesul către rampa de ieşire.

115

14 Tom s-a trezit cu nişte imagini stranii, care i se roteau prin faţa ochilor minţii. Se afla într-un pat moale, iar lumina se strecura prin ferestruica de deasupra lui. Se afla în casa lui Rachelle. A lui Johan. Din pădurea colorată. A gemut, alungând din minte visele despre istorii, s-a frecat la ochi şi a coborât cu greu din pat. Încăperea era mică şi simplă, însă nuanţele de turcoaz şi auriu ale lemnului îi dădeau o frumuseţe aparte. A deschis uşa încet. Mintea i-a fost potopită de evenimentele petrecute cu o seară în urmă. Şi-a cufundat mâinile în vasul mic cu apă aşezat lângă uşa camerei şi s-a stropit pe faţă. — Thomas! Surprins, Tom s-a întors. În cadrul uşii apăruse Johan, care îi zâmbea. — Thomas, vrei să te joci? — Să mă joc? Hm, mai întâi s-ar cuveni să fac altceva. Trebuie să-mi găsesc satul. Fără a mai vorbi de faptul că trebuia să hotărască ceva în privinţa romanţei. — S-ar putea ca Tanis şi tata să te ajute în legătură cu satul. Te aşteaptă. — Tatăl tău? Şi Rachelle? Băiatul a zâmbit cu gura până la urechi. — Vrei să o vezi pe Rachelle? — A, nu neapărat. Mă-ntrebam doar dacă… — Păi, eu cred că ea vrea să te vadă. Mi se pare că despre asta vrea şi tata să discute cu tine. Da, chiar aşa! Şi e foarte emoţionant! Nu crezi? — Eu… Oare aprecia corect situaţia? Aflase deja tot satul? Nu înţeleg ce vrei să spui. Johan a surâs. — Au zis că te-ai lovit la cap şi ţi-ai pierdut memoria. E distractiv? — Nu chiar. — Dar dacă vii cu mine, o să te distrezi. Hai! Te aşteaptă. Şi apoi a ieşit în fugă pe uşă. Tom l-a urmat. Nu-i revenise memoria nici după acel somn odihnitor. A ieşit din casă şi a aşteptat ca ochii să i se adapteze la lumina puternică. Pretutindeni, grupuri mici de oameni îşi vedeau de treburi. S-a uitat la 116

câteva femei aflate în dreapta lui care stăteau pe jos şi lucrau ceva din frunze şi flori – se părea că făceau tunici. Unele erau foarte subţiri, altele, mai pline, iar tonurile lor mergeau de la întunecat la luminos. Femeile l-au privit, şi în ochii lor ca smaraldul a citit înţelegere. S-a întors spre stânga, unde doi bărbaţi lustruiau o bucată de lemn roşu cu mâinile goale. Alături de ei, o femeie stătea lângă o tarabă, pe care se găseau între zece şi cincisprezece lăzi cu tot felul de fructe. Alte câteva tarabe se aflau de-a lungul potecii. Tom a auzit un sunet grav, venind dintrun loc pe care nu l-a putut identifica. A perceput toate acestea imediat, şi şi-a scotocit prin minte, încercând să recunoască ceva. Însă memoria îl trăda în continuare. Johan l-a prins de mână. — Ei sunt prietenii mei, i-a zis el, arătând spre doi copii care, aflaţi pe peluză, se uitau cu ochi mari la Tom. Sunt Ishmael şi Latfta. Cântăreţi ca şi mine. Amândoi aveau părul blond şi ochii verzi, fiind cu o idee mai înalţi decât Johan. — Bună ziua, Thomas. — Bună ziua, Ishmael şi Laffta. Cel din stânga a dus o mână la gură şi a chicotit. — Latfta! a spus el grăbit. Mă cheamă Latfta! — A, scuze. Latfta? — Da. Latfta. Tom s-a uitat din nou la femei. Una dintre ele, plinuţă şi cu ochi frumoşi şi gene lungi, a început să râdă discret. Privirea a trădat-o. Sub acoperişul umbros al unei case, la cinci, şase paşi depărtare, rezemată de peretele ca ambra, cu braţele încrucişate la piept şi cu capul uşor înclinat într-o parte, stătea Rachelle. Desculţă. Purtând o rochie albastră simplă. Părul ciufulit. Ochi verzi sclipitori. Zâmbet ispititor. Era superbă şi acum se îndrepta spre el. Vreme de o clipă, orice mişcare a îngheţat în jurul lui Tom. Doar rochia ei, unduindu-se în jurul taliei, şi părul fluturându-i în adierea brizei, şi acei ochi de smarald care păreau să-l înghită. Rachelle a clipit. Inima lui s-a oprit. Cu siguranţă că tot satul văzuse asta. Toţi ochii urmăreau neîndoielnic apropierea ei seducătoare. Acea etalare incredibilă de… 117

Brusc, Rachelle şi-a mutat privirea, a strâns din buze şi a luat-o spre dreapta. A trecut pe lângă el, apoi prin dreptul celorlalte femei fără să scoată o vorbă. Iar dacă el nu se înşela cumva, îşi încordase umerii. Un bărbat a chicotit. Tom a simţit că roşeşte. — Ce ţi-am spus? i-a şoptit Johan. El şi micul lui prieten l-au tras pe Tom pe potecă. El i-a urmat, evitând să se uite în ochii cuiva, privind drept înainte, de parcă ar fi mers spre un loc important, încercând să vadă satul mai bine pe furiş. Nu înţelesese ce se întâmplase, dar nu voia să-şi dezvăluie ignoranţa. Michal îi spusese că în acea parte a pădurii nu exista rău. Prin urmare, era imposibil ca Rachelle să nu-l placă. Aşa ceva nu ar fi reprezentat o formă a răului? Însă o zeitate – precum Dumnezeu în care crezuse tatăl lui din istorii – putea să nu placă pe cineva fără a fi rău. De aceea creaţia sa putea să displacă fără să fie rea. Oamenii vor respinge răul. Dar vor iubi o anumită persoană în dauna alteia? Vor alege un bărbat ori o femeie în dauna altcuiva? Evident. Johan s-a oprit la mai puţin de douăzeci de paşi. — Marla! Bună dimineaţa, Marla! O femeie matură a apărut pe potecă şi l-a mângâiat pe Johan pe păr, ciufulindu-l. — Elyon zâmbeşte, Johan. Ca şi soarele de pe cer, îţi zâmbeşte. Apoi ochii ei s-au îndreptat spre Tom. El este străinul? — Da. — Înseamnă că tu eşti Thomas Hunter. Bun venit pe partea aceasta. L -a atins pe obraz şi l-a studiat câteva clipe. Eu sunt fiica lui Tanis. Cred că mama ta face parte din familia fratelui meu Theo. Da, aceiaşi obraji, aceiaşi ochi, aceeaşi gură. A lăsat mâna în jos. Fratele meu a fost un bărbat frumos. Bine ai venit. — Mulţumesc. Crezi că pe tatăl meu în cheamă Theo? Ea a râs. — Puţin probabil. O fi vreun descendent. Nu-ţi aduci aminte? — Nu… m-am lovit la cap. — Serios? Interesant. Să ai grijă de el, Johan. — Îl aşteaptă Tanis şi Palus, a explicat copilul. — Tanis, desigur. Poate că voi patru veţi reuşi să întreprindeţi renumita expediţie a tatălui meu, a zis ea, zâmbind şi clipind repede. 118

Au trecut pe lângă un dulgher care finisa o piesă din lemn roşu. Tom s-a oprit să vadă cum lucra omul. Lemnul îşi schimba forma sub degetele meşteşugarului. A mai făcut un pas ca să aibă o perspectivă mai bună şi s-a uitat atent. Era clar că nu se înşelase. Lemnul îşi modifica forma doar sub acţiunea degetelor lucrătorului, care părea să convingă materialul să se remodeleze. — Ce face? a întrebat Tom în şoaptă. — Un polonic. Probabil un dar pentru cineva. Nu-ţi aminteşti? — Incredibil. Nu, sigur nu. Johan s-a adresat pe un ton agitat celor doi copii. — Vedeţi? Nu-şi aduce aminte. O să-i placă povestitorii. Apoi s-a întors spre Tom: Tanis e povestitor. A scos din buzunar o bucăţică de lemn roşu modelat sub forma unui leu miniatural şi i-a întins-o lui Tom. Păstrează-l, i-a zis el. Te-ar putea ajuta să-ţi recapeţi memoria. Johan şi Latfta l-au prins de mâini şi l-au tras pe potecă de parcă ar fi fost un trofeu de preţ. L-au găsit pe Palus, tatăl lui Johan, dincolo de arcul sclipitor din topaz prin care se pătrundea în sat, discutând cu un bărbat. Mocasinii străinului erau legaţi strâns, iar tunica maro-închis, făcută din ceva asemănător cu pielea, provenind de la un copac, aşa cum îl lămurise Michal cu o zi în urmă, îi venea până deasupra genunchilor. Avea ochii verzi, bineînţeles, iar faţa bronzată, cu trăsături hotărâte, părea să fie a unui om ce nu depăşise treizeci de ani. Avea picioarele musculoase şi zvelte. Părea născut să alerge prin păduri. După înfăţişare, nu putea fi decât războinic. Acesta trebuia să fie Tanis. Primul născut. Cel mai bătrân om de pe Pământ. — A, dragul meu tânăr, bună dimineaţa, i s-a adresat Tanis. Mă bucur foarte mult că ai venit în satul nostru. — Eşti foarte amabil, a spus Tom. A privit pădurea de pe creasta dealului. L-ai văzut pe Michal? — Michal? Nu. Palus, tu l-ai văzut? — Nu. Sunt convins că o să apară. Tanis l-a privit pe Tom. — Da, aşa s-ar părea. O să vină şi Michal. — Mi-a promis că-mi va găsi satul, a zis Tom. 119

— Da, sunt convins că o va face. Dar cred că-i va trebui ceva timp. Până atunci, însă, avem nişte idei minunate. — Poate că ar trebui să încerc să-l ajut. Familia mea nu va fi îngrijorată? — Nu, sigur că nu. Chiar ţi-ai pierdut memoria? Ce situaţie, să trăieşti totul de parcă ar fi pentru prima oară. Cred că e obositor, dar şi interesant. — Dar cei din satul meu nu-şi vor face griji? a întrebat Tom. — Să-şi facă griji? Nici gând. Vor presupune că eşti cu Elyon, lucru perfect adevărat. Crezi că el nu a îngăduit asta? S-au uitat cu toţii la Tom, aşteptându-i răspunsul. Tăcerea a persistat. — Ba da, a răspuns el. — Păi, vezi! Hai să stăm de vorbă. Tanis l-a condus în susul dealului. Palus a luat-o pieptiş, urmat de cei trei copii. Sus, câţiva Roush-i se roteau prin aer. — Ei, înainte de a începe, aş vrea să aflu câteva lucruri, a spus Tanis. Ţin să ştiu dacă ai uitat Marea Romanţă. — Înainte de a începe ce? — Înainte de a începe să te ajutăm. — Cu ce? — Cu Marea Romanţă, cu ce altceva? Deci asta era. Nu putea nicicum să scape de romanţa asta a lor. Tanis a schimbat o privire cu Palus, apoi cu copiii. — Aşadar, ai uitat. Minunat! A început să meargă în cerc, gânditor. A ridicat apoi o mână. Nu e minunat că ai uitat, te rog să ţii seama. E minunat pentru că ai atât de multe lucruri de descoperit. Ca povestitor, trebuie să spun că perspectivele pe care le avem sunt incredibile! Eşti ca un lemn neatins. Ca un iaz fără nici o undă. Ca un… — Bine, atunci să începem. Spune-i! a intervenit Palus. Tanis s-a oprit, rămânând cu mâna ridicată. A lăsat capul în jos. — Da, sigur. Marea Romanţă. Staţi, staţi cu toţii. Ceilalţi s-au grăbit să se aşeze pe iarba pantei, iar Tom s-a lăsat alături de ei. Cu tunica maronie fluturând, Tanis se plimba înainte şi-napoi. — Marea Romanţă, a rostit Tanis, cu un deget în aer. S-a întors către copii. Johan, spune-i ce înseamnă Marea Romanţă. Acesta a sărit în picioare. — Este jocul lui Elyon! Şi s-a aşezat la loc. — Un joc. Da, e un joc, presupun. La fel cum o poveste e o poveste. Exact, şi acum cred că ştii. Jocul lui Elyon. O să presupun că nu ştii nimic, şi 120

probabil nu greşesc, Thomas. În orice caz, ţin să-ţi spun. Marea Romanţă este baza tuturor poveştilor. — Te referi la istorii? a întrebat Tom. — Istorii? Nu, la poveşti. Istoriile sunt fascinante, şi mi-ar face plăcere săţi vorbesc despre ele. Însă Marea Romanţă este rădăcina tuturor poveştilor care ne pun faţă în faţă cu idealurile eterne. Iubirea. Frumuseţea. Speranţa. Marile daruri. Însăşi inima lui Elyon. Înţelegi? — Hm, de fapt, mi se pare cam abstract. — Ha-ha. Dimpotrivă, Thomas. Ştii de ce iubim florile frumoase? Pentru că iubim frumuseţea! Toţi au aprobat cu o mişcare din cap. — Problema este că am fost creaţi pentru a iubi frumuseţea. Noi iubim frumuseţea pentru că Elyon o iubeşte. Iubim cântecul pentru că şi Elyon îl iubeşte. Iubim iubirea pentru că şi Elyon iubeşte iubirea. Şi nouă ne place să fim iubiţi pentru că şi lui Elyon îi place asta. În acest fel, semănăm cu Elyon. Cumva, tot ce facem se leagă de această poveste a iubirii dintre noi şi Elyon. Tom a încuviinţat cu o mişcare a capului, mai curând pentru că aşa i se părea potrivit să răspundă decât că înţelesese. Tanis a dat şi el din cap. — Iubirea lui Elyon faţă de noi şi a noastră faţă de el, Marea Romanţă, sunt pe primul plan, înţelegi? Şi a ridicat arătătorul. În al doilea rând – a ridicat arătătorul celeilalte mâini –, aceeaşi iubire exprimată între noi. A făcut o pauză, a ridicat ambele degete deasupra capului, parcă închipuind nişte buturi de rugbi, şi a anunţat cu emfază: Între bărbat şi femeie! Palus s-a uitat cercetător la faţa lui Tom. — Îţi aminteşti? Trebuie să-ţi aminteşti. — Iubirea. Da, sigur că ţin minte iubirea. — Dintre un bărbat şi o femeie, a insistat Palus. — Da. Sigur, dintre bărbat şi femeie. Legătura romantică. Tanis a aplaudat, suficient de tare ca zgomotul să treacă drept tunet. — Exact. Asta e romanţa! — Romanţa! S-a auzit în spatele lor. Trei Roush-i, conduşi chiar de Gabil, şi-au făcut apariţia, pregătindu-se să aterizeze. Ceilalţi doi s-au prezentat imediat drept Nublim şi Serentus. Când Tom i-a întrebat dacă numele lor erau de femele ori de masculi, Gabil a râs: — Nu, Roush-ii nu sunt aşa. Fără romanţă, nimic de felul acesta. — Din nefericire, nu suntem aşa, a întărit şi Nublim. 121

— Vrei să te joci? l-a întrebat Johan pe Gabil, sărind în picioare. — Desigur! Ca la un semn, toţi cei trei copii au alergat după Roush-i făcându-i să hohotească în timp ce zburau spre baza dealului. Cei doi bătrâni ai satului şi-a petrecut braţele pe după umerii lui Tom şi lau făcut să urce dealul. — Întrebarea, dragul meu prieten, este… a zis Tanis, privind spre Palus… Rachelle. Acum începeau să se limpezească lucrurile în mintea lui Tom, însă implicaţiile erau surprinzătoare. Ce îndrăzneală! Ce lipsă de pudoare! Conducătorul satului, primul născut, şi Palus încercau de fapt să-l împerecheze cu Rachelle. Nu a reuşit decât să îngaime: — Rachelle. Palus a bătut iarăşi din palme. — Exact! Ai înţeles. Fiica mea, Rachelle. Ea te-a ales. — Şi de aceea suntem aici, să-ţi acordăm sprijin, a spus Tanis. Ţi-ai pierdut memoria, şi te vom ajuta să-ţi aduci aminte. Ori măcar să înveţi din nou. Noi credem că… — Poate s-ar cuveni să spun… a zis Palus în acelaşi timp, cu mâna ridicată. — Da, sigur, tu trebuie s-o spui. — Ştim că va exista o romanţă minunată între tine şi fiica mea, Rachelle, dar ne dăm seama că probabil nu ai idee cum să procedezi. — Păi… — Perfect! Am văzut asta în ochii tăi, când ne-am întâlnit ieri. — Ce ai văzut? Tanis i-a condus mai sus pe deal. — Ţi se pare frumoasă, nu-i aşa? — Da. — Ea trebuie să ştie dacă urmează să o cucereşti. Lui Tom i-a venit să pună singura întrebare care trebuia să i se dea glas. Mai precis, ce se întâmpla dacă nu voia să o câştige. Dar nu avea curajul să-şi trădeze promisiunea pe care i-o făcuse lui Michal că va continua jocul, pentru că altfel i-ar fi spulberat speranţele tatălui lui Rachelle. — Aş putea scrie povestea ta, a continuat Tanis. Un joc minunat al iubirii şi frumuseţii, dar atunci ar fi romanţa mea, nu a ta. Tu trebuie să compui 122

singur povestea. Ori, în cazul de faţă, să o trăieşti. Şi ca să înţelegi cum se petrece iubirea, trebuie să înţelegi cum iubeşte Elyon. Tom s-a lăsat purtat de entuziasmul lor. A pus întrebarea pe care ştia că Tanis o aştepta cu nerăbdare. — Şi cum iubeşte Elyon? — Minunată întrebare! El alege. — Alege, a repetat Palus. — Urmăreşte. — Urmăreşte, a spus tatăl Rachellei, strângând pumnul. — Salvează. — Salvează. — Curtează. — Curtează. — Protejează. Era ca un meci de ping-pong. — Protejează. Ha! — Dăruieşte, a strigat Tanis. Palus s-a oprit. — Este acesta unul dintre ei? — De ce nu? — Vreau să spun, e aşezat printre ceilalţi? — Aşa ar trebui. S-au privit preţ de o clipă. — Dăruieşte, a exclamat Palus. — Asta trebuie să faci, dragul meu Thomas, ca să câştigi inima lui Rachelle. — Elyon face toate astea? — Da, desigur. L-ai uitat şi pe el? Acest lucru a părut să-i surprindă pe amândoi. — Nu, nu de tot. Revine, să ştiţi. Apoi s-a grăbit să redirecţioneze discuţia spre Rachelle. Iertaţi-mă, a spus el şi s-a lovit uşor cu degetul în frunte, nu prea înţeleg, dar de la ce anume trebuie să salvezi o femeie? Am înţeles că aici, departe de pădurea neagră, nu există rău. Mă înşel oare? Ei s-au uitat din nou unul la celălalt. — Vai, ciudat lucru acea pierdere de memorie a ta, a spus Tanis. Omule, e un joc! O joacă! Ceva de care să te bucuri. Îi dai o floare unei fecioare. De ce? Pentru că are nevoie de hrană? Nu, pentru că o vrea. 123

— Ce legătură are asta cu salvarea? De ce anume trebuie să fie salvată? — Pentru că vrea să se simtă salvată, Thomas. Şi vrea să se simtă aleasă. Aşa cum şi tu îţi doreşti cu disperare să fii ales. La fel ca noi toţi. Elyon ne alege. El ne salvează, ne protejează şi ne curtează şi, da, ne dăruieşte iubire. Aceasta este Marea Romanţă. Şi astfel vei cuceri inima lui Rachelle. Tom nu era convins că voia să mai afle ceva, dar, în mod cert, nu înţelesese conceptul lor de salvare. — Spune-i, Palus, l-a îndemnat Tanis. Cred că o poveste ar prinde bine în astfel de momente. Aş putea să ţi-o scriu eu, ca să o citeşti înainte de a te angaja în lupta pentru această iubire. — Bătălie? s-a mirat Tom. Acum a devenit bătălie? — În mod figurativ, a explicat Palus. Trebuie să ştii că vei câştiga inima unei femei aşa cum câştigi o bătălie. Nu ca şi cum ai lupta de-a dreptul împotriva Shataiki-lor, pentru că noi nu facem asta. — Deocamdată, a precizat Tanis. Dar ar putea veni şi vremea aceea. Poate chiar foarte curând. Ne gândeam să organizăm o expediţie ca să le dăm o lecţie acelor lilieci îngrozitori. Asta era grija lui Michal. — Dar ei au rămas în pădurea neagră, a spus Tom. N-ar fi mai bine să-i lăsaţi acolo până vor putrezi? — Pentru ceea ce au făcut! a exclamat Tanis. Sunt creaturi malefice, demne de tot dispreţul, cărora trebuie să li se dea o lecţie, te asigur! Ştim din istorii de ce sunt capabili. Crezi că mă voi mulţumi să stau aici liniştit şi să-i las dincolo de fluviu, ca să comploteze? Înseamnă că nu mă cunoşti, Thomas Hunter. Am conceput o cale de a-i distruge pe vecie. Diatribei lui nu-i lipsea nicidecum patima. Până şi Palus a părut oarecum surprins. În raţionamentul lui Tanis era ceva greşit, dar Tom nu-şi putea da seama ce anume. — În orice caz, deseori ne prefacem că luptăm cu aceeaşi patimă şi aceeaşi forţă pe care le-am angaja şi într-o luptă adevărată contra Shataikilor, a spus Palus. Arată-i, Tanis. Arată-i doar. Tanis a adoptat o poziţie asemănătoare celei din artele marţiale ce apăruseră în visele lui Tom despre istorii. — Bine. — Te pricepi la artele marţiale? l-a întrebat Tom. Tanis s-a ridicat. — Aşa se chemau în istorii. Cunoşti istoriile? 124

— Le visez. În visele mele, cunosc artele marţiale. — Visezi istoriile, dar ai uitat tot ce ţine de acest loc, pentru că te-ai lovit la cap, a spus Palus. Asta e ceva. — Aşa socoteşte şi Michal. — Iar Michal este foarte înţelept. Tanis a privit în jur, ca şi cum ar fi căutat creatura îmblănită. Şi ai vise amănunţite? Cât de multe lucruri ştii? — Nu ştiu ce se va întâmpla după marele virus din 2010, dar ştiu câte ceva despre perioada dinainte de asta. — Îmi poţi spune cum şi-a câștigat Napoleon războaiele? Ce strategie folosea? Thomas a încercat să se gândească la asta. — Nu ştiu, nu am studiat războaiele napoleoniene. Dar cred că aş putea afla. Voi citi o carte de istorie într-unul din visele mele. Ideea a părut să-l uimească pe Tanis. — Ah! Şi poţi face aşa ceva? — De fapt, n-am încercat încă. Dar o să procedez în sens invers, a zis el, trecându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. Cum să spun, cred că ar fi o idee. Ştii ceva despre Marea Înşelătorie? Despre virus? — Nu prea multe. Insuficient, dar oricum mai multe decât mulţi alţii. S-a întâmplat înainte de marile necazuri, asta ştiu sigur. Singurii de prin părţile astea care ştiu toate istoriile sunt cei doi înţelepţi. Michal şi Teeleh, deşi Teeleh nu mai este un înţelept. Michal este convins că istoriile reprezintă un element derutant, care ne-ar putea îndruma pe o cale greşită. Iar Teeleh… dacă aş avea norocul să dau ochii cu el, l-aş face bucăţi şi le-aş da foc. — Michal are dreptate, a spus Tom. Nu ar avea nici un rost să organizaţi o expediţie. Am fost în pădurea neagră şi vă pot spune că Shataiki-i sunt răi. Erau cât pe ce să mă ucidă. Această ultimă recunoaştere s-a dovedit a însemna prea mult pentru Tanis. — Ai fost în pădurea neagră? Dincolo de Punte? Tanis era atât de emoţionat, încât Tom s-a întrebat dacă nu cumva făcuse o mare greşeală spunându-i asta. Însă Michal îi sugerase să o facă, nu? Cum să-l descurajeze pe Tanis fără să-i spună aşa ceva? — Da. Abia am scăpat cu viaţă de acolo. — Povesteşte-ne, omule! Spune-ne tot! Am văzut pădurea neagră de la depărtare şi am văzut liliecii negri zburând pe deasupra, dar nu am găsit niciodată curajul să mă apropii de fluviu. 125

— Aşa mi-am pierdut memoria. Am căzut în pădurea neagră. Gabil m-a îndrumat spre ieşirea din pădure, dar şi aşa liliecii de acolo mi-au smuls carnea până la os. — Asta s-a întâmplat? Am nevoie de mai multe amănunte. Mai multe! — Cam asta e tot. Tanis s-a uitat mirat la el. — Am impresia că tu şi cu mine am alcătui o echipă foarte bună, a spus el. Te-aş învăţa să lupţi, iar tu mi-ai dezvălui istoriile. — Rachelle aşteaptă, a spus Palus pe un ton răbdător. Cu toate că Tom nu înţelesese prea bine ce însemna Marea Romanţă, brusc, asta l-a atras mult mai mult decât să intre în amănunte legate de pădurea neagră, ori de istorii, şi să-i povestească lui Tanis. În orice caz, acesta ştia despre virus mai puţine lucruri decât Tom. Nu avea cum să-l ajute să afle lucruri noi. Doar dacă nu cumva răspunsul la acea întrebare se putea afla în pădurea neagră, iar Tanis l-ar fi putut ajuta să îl găsească acolo. — Da, Marea Romanţă, a spus Tom. Tanis a confirmat din cap. — Bine, dar mai târziu va trebui să discutăm. Neapărat! Şi-a îndepărtat braţele şi s-a uitat în susul dealului. Bine, atunci, să presupunem că Palus este Rachelle. Acum doar te prefaci, e doar o poveste. Ea e acolo, iar tu eşti aici. A făcut un semn cu degetul spre terenul de la picioarele lui. În primul rând, voi spune că i-ai oferit multe flori şi ai curtat-o în nenumărate cuvinte, spunându-i exact cum îţi face inima să se înmoaie şi de ce părul ei îţi aminteşte de cascade… în fine, ai priceput ideea, sper. Rămăsese cu braţele depărtate, uşor ghemuit, de parcă s-ar fi pregătit să facă faţă unui atac. — Vezi tu, asta îi va înmuia inima. Îi şopteşti la ureche şi-ţi menţii glasul scăzut, ca să-şi dea seama că eşti un bărbat puternic. S-a oprit şi l-a analizat o clipă pe Tom. Poate că mai târziu o să-ţi spun lucrurile cele mai potrivite pe care să i le zici. Vrei asta? Mă pricep foarte bine la romanţe. Tom se lăsase implicat prea mult în acel joc pentru a mai sugera ceva, astfel că acum era de acord cu orice. — Da, a zis el. — Bine, asta înseamnă să-i faci curte. O să devii foarte bun la asta. Noi ne curtăm femeile în fiecare zi. Dar să revenim la salvare. Şi-a îndoit uşor picioarele. Aşa, cum spuneam, Palus este Rachelle, iar tu te afli aici. În josul 126

dealului apar câţiva lilieci negri. Shataiki. Îi poţi alunga foarte uşor, desigur, pentru că eşti un bărbat foarte puternic. Scopul este, totuşi, nu doar să-i extermini pe paraziţi, ci să-ţi salvezi şi frumuseţea. Mă urmăreşti? — Da. Să-i extermin pe paraziţi şi să salvez frumuseţea. — Exact. Ţinându-ţi picioarele îndoite aşa, îţi îndrepţi un braţ spre Rachelle şi-l pregăteşti pe celălalt ca să-i respingi pe lilieci. Apoi strigi cu glas tare, pentru ca ea să ştie că toţi cei din vale îţi aud declaraţia de luptă şi curaj. Şi, spunând acestea, Tanis a răcnit spre Palus: Vino, iubirea mea, aruncă-te în braţele mele de fier, şi cu celălalt, cu pumnul meu de piatră, voi zdrobi bestiile din aer. Tanis i-a făcut semn lui Palus. — Ce? a făcut Palus. — Arată-i. Aleargă şi sari în braţele mele. Tu eşti Rachelle, sau ai uitat? No să te scap jos. — Să sar? Cum? — Nu ştiu, aleargă şi sari, şi gata. Străduieşte-te să pară veridic, aşa cum ar face o femeie. Cred că e bine cu picioarele în faţă. — Nu cred că Rachelle ar alerga şi ar sări. E o femeie sigură pe ea, doar ştii asta. Ce-ar fi să mă ridici? l-a întrebat Palus. Ai putea lovi câţiva dintre liliecii care se reped să mă muşte, apoi mă ridici în braţe şi-mi şopteşti cuvinte dulci la ureche, după care te lupţi cu bestiile folosindu-te de braţul liber. Tanis a ridicat din sprâncene. — Foarte inteligent. Câte fiare ar trebui să dobor ca să spui că te-am cucerit? — Dacă ai trimite în iad vreo sută, ea ar fi foarte impresionată. — O sută? Asta până s-o salvez? Mi se pare cam mult. — Bine, atunci cincizeci. Cincizeci ar fi de ajuns. Tanis a părut să accepte ideea. — Dar cum ar fi dacă am spune că însuşi marele Teeleh ar conduce atacul din două direcţii, fără să-mi lase nici o cale de scăpare? Cu cincizeci m-aş descurca relativ uşor, dar dacă ar fi prea mulţi, mi-aş pierde orice speranţă. În ultimul moment, Rachelle mi-ar putea dirija atacurile şi, cu o răsturnare sclipitoare de situaţie, îl fac pe marele tartor să o rupă la sănătoasa ca să scape cu viaţă. Restul liliecilor se retrag în dezordine. Perfect! — Chiar vrei s-o faci? a întrebat Palus. Drept răspuns, Tanis s-a răsucit în susul dealului. 127

— Nu-ţi face griji, iubirea mea! Te voi salva! a spus el cu glas bubuitor, uitându-se la Palus. A făcut trei paşi, apoi s-a ridicat în aer, a executat o rotaţie completă, spectaculoasă, cu piciorul întins, a aterizat pe mâini, s-a rostogolit în faţă şi s-a ridicat dând două lovituri ucigătoare pe care Tom nu le-ar fi crezut posibile într-o succesiune atât de rapidă. Tanis şi-a încheiat acel prim atac printr-o săritură înapoi pe mâini, care la făcut să ajungă lângă Palus. L-a trântit pe acesta la pământ, după care i-a administrat încă o lovitură de picior. Inerţia i-a făcut pe amândoi să se dezechilibreze. S-au rostogolit, au făcut fiecare câte o tumbă, după care s-au ridicat râzând. — Mda, cred că mai am nevoie de ceva exerciţiu, a spus Tanis. Dar sper cai prins ideea. Nu aş sugera ceva atât de extravagant cu Rachelle chiar de prima dată când o întâlneşti. Însă ea îşi va dori să se lase surprinsă de inventivitatea ta. Cât de departe eşti dispus să mergi ca să o alegi, să o salvezi şi să o iubeşti? Tom nu-şi putea imagina cu nici un chip ceva atât de îndrăzneţ. Să-i şoptească vorbe de iubire i se părea destul de greu. Mai făcuse vreodată ceva asemănător înainte de a deveni amnezic? Evident că nu, altfel ar fi purtat pe frunte semnul uniunii. — Cum execuţi lovitura aceea? l-a întrebat Tom. Tanis a sărit în picioare. — Care dintre ele? Palus a ridicat o mână. — Iartă-mă, dar trebuie să-mi iau rămas-bun. Mă aşteaptă Karyl. S-au despărţit, iar el s-a îndreptat spre sat. Copiii se jucau cu câţiva Roush-i de cealaltă parte a văii, zburând pe rând pe spinarea a câte două dintre creaturile albe ce îşi ţineau două aripi împreunate şi planau cu ajutorul celorlalte în josul dealului. — Care lovitură? l-a întrebat încă o dată Tanis. — Prima. Cea unu-doi şi înapoi. — Arată-mi ca să văd la ce te referi, a spus Tanis. — Eu? Dar nu pot să lovesc aşa! — Atunci o să te învăţ. Femeile iubesc bărbaţii puternici. Cândva, avea importanţă felul în care luptau bărbaţii, înţelegi? Asta în istorii, ca să fim clari. Eu am elaborat un sistem de luptă corp la corp. Încearcă lovitura de picior. Arată-mi. 128

— Acum? — Sigur. Tanis a bătut de două ori din palme. Hai. — Păi, era ceva cam aşa… Şi Tom a făcut un pas în faţă şi a executat rotaţia şi lovitura de picior, oarecum asemănătoare celei pe care o văzuse la Tanis. Uimitor, dar manevra i s-a părut… simplă. O putea executa cu mai multă uşurinţă aici decât în visele lui despre istorii. Să fi fost atmosfera cea care îl ajuta? Din păcate, cea de-a doua lovitură de picior s-a dovedit prea scurtă. A aterizat pe o parte şi a scos un geamăt. — Excelent! O să facem din tine un războinic pe cinste. Cred că Rachelle va fi foarte impresionată. Vrei să-mi fii ucenic? — La lupte? — Da, bineînţeles! Te-aş putea învăţa ceea ce prea puţini ştiu, chiar şi aici. Am putea discuta despre istorii şi am putea găsi modalităţi de a le da o lovitură ucigătoare liliecilor scârboşi din pădurea neagră. — Mda, aş vrea să învăţ de la tine… — Prea bine! Vino, să-ţi arăt cea de-a doua lovitură de picior. Tanis avea multe abilităţi şi s-a străduit să-i explice cât mai bine cum să se mişte ca să-şi maximizeze numărul mişcărilor executate în aer. După ce a făcut saltul, şi-a folosit braţele pentru a se echilibra, ceea ce i-a permis câteva manevre uimitoare. În mai puţin de un ceas, Tom a reuşit să execute câteva mişcări fără să aterizeze în cap. Cu excepţia cascadorilor, nimeni nu ar fi putut să se mişte astfel în decursul tuturor istoriilor, asta era limpede. Pesemne că exista o diferenţă în ceea ce privea atmosfera. Ori era vorba de apă? După o oră, Tom a ajuns la capătul puterilor. — Destul! Acum vom sta de vorbă, l-a anunţat Tanis în cele din urmă, văzând că Tom se chinuia să respire. Vom învăţa mai multe despre tehnicile de luptă mâine. Acum, însă, vreau să aflu mai multe lucruri despre istorii. Aş vrea să ştiu, de exemplu, ce fel de arme aveau pe vremea aceea. Cunosc unele dintre ele, dispozitive care scoteau zgomote puternice şi le dădeau lovituri ca de picior la sute de oameni o dată. Ai auzit vreodată de vreun asemenea lucru? — Tun? Tom a simţit brusc un semnal de alarmă. Tanis plănuia doar o expediţie în pădurea neagră. El, însă, nici nu voia să se gândească la aşa ceva! Era prea periculos. 129

— Ce e acela un tun? a întrebat Tanis. Thomas, vreau să întreprind o expediţie. Asemenea arme ne-ar putea fi de mare ajutor. Serios, ne-ar ajuta foarte mult. Dacă tot ai fost acolo, ai putea să mă însoţeşti! Vorbea cu entuziasm şi inocenţă. — Tanis, nu cunoşti pădurea neagră. Cel care intră acolo îşi caută moartea. — Bine, dar tu? Doar ai rămas în viaţă! — Am avut noroc. Şi, crede-mă, loviturile de picior nu m-au ajutat deloc. Ar trebui să dai lovituri de astea cu nemiluita. Milioane de lovituri! — Exact. Tocmai de aceea liliecii de acolo trebuie înfrânţi! — Ai convenit, la fel ca şi ceilalţi, să nu treci fluviul. — A fost o măsură de prevedere. Există momente când trebuie să laşi deoparte orice precauţie şi să loveşti. — Nu cred că ar fi momentul potrivit, a spus Tom. Abia acum îşi dăduse seama că voia să bea apă. Îi era cumplit de sete. Era în pragul leşinului. Urcau acum, şi se oprise ca să-şi mai tragă sufletul. Ce te îndeamnă să faci asta, furia sau curiozitatea? Tanis s-a uitat spre pădure şi a rămas pe gânduri. — Cred că furia. Poate nu am ales momentul potrivit. În orice caz, aş putea scrie o poveste minunată despre aşa ceva, a zis el, întorcându-se spre Tom. Zi-mi ce mai ştii. Nu era ceea ce îi promisese Michal. Brusc, s-a simţit cuprins de ameţeală. A scuturat din cap. — Te rog, Tanis, nu poţi înţelege. — Dar vreau să înţeleg! Lumea în care se mişca Tom s-a înclinat brusc, pierzându-şi claritatea şi contururile. A căzut în genunchi. A întins o mână în faţă. Beznă.

130

15 — Scuzaţi-mă, domnule. Tom a simţit pe cineva atingându-l pe umăr. Pe jumătate adormit, s-a ridicat în capul oaselor. Deasupra lui stătea aplecată o însoţitoare de bord. — Vă rog să vă ridicaţi scaunul. S-a uitat în jur şi a văzut fotoliul Karei gol. Era la baie. A încercat să-şi limpezească gândurile. — Aterizăm? — Am început coborârea spre Bangkok, i-a răspuns femeia şi a trecut mai departe. Se aflau la clasa turist a avionului Boeing 747 al companiei aeriene Singapore Airlines. Tapiseria fotoliului din faţa lui era uzată. Pe monitorul plasat pe spătar, o linie roşie indica înaintarea avionului pe deasupra Pacificului. Asta se petrecea în vis. Mirosul din avion îi amintea de casă. De casa din Asia de Sud-est. Supă de soia, sosuri cu unt de arahide, tăiţei, ceaiuri de plante. Prin gând i s-au derulat cele întâmplate în ultimele opt ore. Zborul spre Singapore fusese lung, fără pic de somn, iar Kara şi cu el navigaseră de pe un canal pe altul al televizoarelor plasate în spatele fotoliilor, amintindu-şi de anii petrecuţi în acea parte a lumii. Ani în care învăţaseră să se poarte ca nişte cameleoni, modificându-şi atitudinea în funcţie de mediul cultural în care se găseau. Ca schimbarea stărilor mintale de acum, dintr-un vis în altul. Se părea că fusese pregătit pentru aşa ceva. — Treci pe celălalt fotoliu, te rog. Kara s-a lovit de genunchiul lui, aşa că el s-a tras spre locul de la mijloc, pentru ca ea să nu fie silită să sară peste el. — Bun venit în ţara celor vii, i-a zis ea, fixându-şi centura de siguranţă. Ia spune. — Ce? — De ce furnicile îşi fac muşuroaie în deşert. Cum adică, ce? i-a şoptit ea. Ce-ai aflat? El s-a uitat lung la ea, uimit de cât de mult îşi iubea unica şi singura soră. Părea o fiinţă dură, însă asta era doar o impresie superficială. 131

— Tom? — Nimic. Ea a ridicat din sprânceana stângă. — Cum vine asta? Doar ai dormit cinci ore. Şi traversăm oceanul, spre Bangkok din cauza viselor tale. Să nu-mi spui că au încetat. — N-am zis asta. De fapt, cred că învăţ ceva. Am impresia că voi afla de ce se petrec toate astea. — Luminează-mă şi pe mine. — Cred că visele astea, legate de ceea ce s-a petrecut în istorii, mă înarmează cu informaţii care ar putea opri ceva se s-ar putea petrece în viitor. Cred că Elyon îmi îngăduie să am visele astea. Poate pentru a-l împiedica pe Tanis să organizeze acea expediţie. Ea l-a privit lung. — Bine, poate e exact invers. Poate urmează să împiedic ceva ce se pregăteşte aici. — Am trei sute patruzeci şi cinci de mii de dolari în cont, iar asta-mi spune că e vorba de a doua variantă. Tocmai de aceea trebuia să afli ce Dumnezeu căutăm în Bangkok, mai ţii minte? Şi n-ai descoperit nimic! — Nu e chiar aşa. Crede-mă, când mă aflu acolo, nu mă preocupă prea mult visele despre acest loc. Crede-mă! Am probleme ceva mai serioase. De exemplu, trebuie să aflu cine sunt. Sau cum funcţionează treaba asta cu Marea Romanţă. — Romanţă? Te rog să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de fata aceea care te-a lecuit. Tom îi povestise Karei visul acela, după care adormise. Şi-a amintit perfect ultima întâlnire a lui cu Rachelle. Felul în care ea îl privise, îi zâmbise, păşise alături de el fără să scoată un cuvânt. Pe faţa lui trebuie că apăruse o expresie anume, deoarece Kara s-a întors, dându-şi ochii peste cap. — Hai, lasă-mă. Nu poate fi ceva serios. — De fapt, e o fiinţă foarte interesantă. — Îhî. Sigur că da. Şi arată ca o zeiţă, fără îndoială. Te-a găsit irezistibil şi te-a sufocat cu sărutări? — Nu. S-a îndepărtat. Dar Tanis, conducătorul tribului, şi Palus, tatăl ei, mă învaţă cum să cuceresc frumuseţea. — Bine, Tom. Cucereşte frumuseţea. Din când în când, toţi avem dreptul la câte-o fantezie. Până una, alta, aici avem probleme. 132

Avionul a făcut un viraj, iar Kara s-a uitat pe lângă Tom, spre panorama oraşului, care nu se deosebea prea mult de imaginea de sus a New Yorkului. În metropola cu aspect modern şi foarte exotic locuiau, îngrămădiţi ca sardelele, aproape opt milioane de oameni. Era miezul zilei. Spre răsărit, Cambodgia. Spre sud, golful Thailandei şi, la câteva sute de kilometri dincolo de el, Malaysia. — Nu am pretenţia că ştiu cum merg lucrurile, dar m-ai cam speriat, Thomas, a spus ea încet. — Şi pe mine, a zis el, dând din cap. Kara s-a întors cu faţa la el. — Nu, vorbesc serios. Aici nu mai e vorba de un vis. Din câte-mi dau seama, nici celălalt nu e un vis, dar nu mi-ar plăcea să tratezi realitatea asta ca pe un vis. M-auzi? Ştii lucruri care nu erau pentru urechile tale – chestii groaznice. După părerea mea, s-ar putea să fii singurul capabil să împiedici nenorocirea. Avea dreptate. Nu trebuia să trateze acel avion, de exemplu, ca pe un vis, indiferent cât de puternică era acea impresie. Dimpotrivă, el fusese acela care o convinsese că trebuiau să ajungă acolo. Ar fi procedat aşa dacă ar fi fost doar un vis? Nu. — Şi, nu te supăra, a spus Kara, dar ai început să arăţi prost. Ai pungi sub ochi şi ţi-e faţa umflată. — Umflată? — Obosită. N-ai mai dormit cum trebuie de când a început treaba asta. Lucru foarte adevărat. Se simţea de parcă nu ar mai fi dormit deloc. — Bine, a zis el. Te-am auzit. Ai vreo idee? — Sincer, da. Cred că te pot ajuta. Te pot ţine concentrat asupra problemelor. — Dar sunt concentrat. Nu ne-am afla aici dacă n-aş fi insistat eu. — Nu, adică să fii cu adevărat concentrat. Atâta vreme cât tranzitezi între aceste vise şi realităţi, există posibilitatea să faci presupuneri, corect? — Cam aşa ceva. Probabil. — Te asigur, faci prea multe. Acum, de pildă, probabil că încă te socoteşti în pădurea colorată, dormind pe undeva, şi Bangkokul e vreun vis ce porneşte de la istoriile despre Pământ. Ei bine, ai dreptate, dar te şi înşeli, iar eu vreau să fiu sigură că eşti conştient de asta. — M-ai derutat total. 133

— Eu o să presupun că ambele realităţi sunt adevărate. La urma urmelor, e posibil, nu? Universuri alternative, realităţi divergente, distorsiuni temporale, ceva de genul ăsta. Problema este că de acum înainte socotim că ambele realităţi sunt reale. Pădurea colorată există cu adevărat şi există şi o femeie… cum spuneai că o cheamă? — Rachelle. — Aşa. Aşadar, există o femeie frumoasă acolo, pe nume Rachelle, care e moartă după tine. — Dar n-am spus aşa ceva. Ea a ridicat o mână. — Lasă asta acum. Ai prins ideea. Totul e real. Trebuie să faci ce trebuie acolo, chiar dacă asta presupune să te îndrăgosteşti până peste cap. Te ajut eu să faci asta. O să-ţi dau idei, sfaturi… Poate te ajut să o dai gata pe puicuţă. — Asta dacă m-ar interesa să o dau gata pe prima puicuţă care-mi face ochi dulci. Drept cine mă iei? — Bine, nu-i mai spun puicuţă. Te ajută cu ceva? Să nu ne îndepărtăm de subiect. Totul e real. Aici e problema. Şi n-o să te las să uiţi asta. N-o să mai vorbim de vise de aici înainte. O să ne prefacem că ar fi vorba de o altă ţară, sau vedem noi. Iar liliecii cu blană sunt reali. A rostit ultima propoziţie cam tare, iar un european înalt, cu părul negru şi mustaţă, s-a uitat la ei. Kara i-a întors privirea. — Doriţi ceva? Bărbatul şi-a mutat privirea în altă parte, fără să-i răspundă. — Vezi, cu situaţii de acest fel ne vom confrunta. Tocmai de aceea trebuie să rămânem aproape umil de altul, pentru că, ştii şi tu, Thomas, şi lumea asta este reală. Avionul s-a zdruncinat în momentul când roţile au atins pista, iar compartimentul de bagaje de deasupra capului lor a scârţâit din cauza sarcinii. — Uite că am aterizat la Bangkok, iar vaccinul Raison va fi lansat mâine, iar tu ştii o serie de lucruri despre el. — Prin urmare, pătrundem la modul serios în ambele realităţi, a spus Tom. — Eu, nu. Doar tu. Eu o să te ajut. Acesta era cel mai inteligent lucru pe care îl auzise în ultimele două zile. Ia venit să o strângă în braţe chiar în acea clipă. — De acord. 134

— Bine, a zis Kara, şi a inspirat adânc. Acum, ajunşi la Bangkok, ce facem? — Încercăm să aflăm tot ce se poate despre Raison Pharmaceutical. — Da, a spus Kara. Cum? — Mergem la complexul lor din afara oraşului. — Bun. Şi după aceea? — Apoi îi împiedicăm să livreze chiar şi mostre ale produsului. Ba chiar mai mult, îi împiedicăm să facă lansarea mâine. — În privinţa asta, planul nu cred că va merge, a spus Kara. Nu sunt agent de bursă, dar am văzut de destule ori cum reacţionează piaţa după lansarea vreunui nou medicament, şi-ţi garantez că anularea unui asemenea eveniment ar face ca valoarea acţiunilor companiei să scadă. În aşteptarea anunţului de lansare, această valoare e deja mare. Tom a dat aprobator din cap. — Iar noi trebuie să-i convingem să distrugă toate mostrele vaccinurilor existente. Dar şi mijloacele de obţinere a lor. — Treaba asta va fi foarte greu de realizat. Crezi că vom trece de poartă? E vorba despre ceva foarte bine păzit, nu-i aşa? — Cred că asta o să aflăm la faţa locului. Kara a oftat şi a clătinat din cap. — Data viitoare când ajungi în celălalt loc, află mai multe informaţii. Clar. Până atunci, însă, pot să te ajut cu ceva care să-ţi slujească dincolo? l-a întrebat ea şi l-a privit cu un aer extrem de serios, după care a continuat: Ţiam spus, Thomas, tratăm ambele… cum să le numim? Lumi? Tratăm ambele lumi ca fiind reale. De fapt, aşa şi trebuie să fie. Deci, dacă avem nevoie de informaţii aici, probabil că ai nevoie de informaţii şi acolo. El a clătinat din cap. — Nu, nu chiar. Acolo nu se întâmplă nimic deosebit. Mai precis, sunt rătăcit şi mi-am pierdut memoria, dar nu văd cum ceva petrecut aici m-ar putea ajuta cu ceva acolo. — Eu n-aş presupune că acolo nu se întâmplă nimic. Cum numeşti treaba asta, în care trebuie să cucereşti frumuseţea? Ai nevoie de sfaturi ca să o cucereşti pe puicuţă? — Te rog… — Bine. Atunci, cum să descoperi dragostea adevărată? — Nu. — Să nu scapi vânturi în prezenţa ei. — Nu iei lucrurile astea în serios. 135

— Ba tocmai asta fac. Eşti idealist cât pentru sute de romane. Ai însă nevoie de sfaturi practice. Spală-te pe dinţi, dă-te cu deodorant şi schimbă-ţi lenjeria. — Mulţumesc, surioară. Sfaturi de nepreţuit, a zis el şi a zâmbit strâmb. Cred că ea este foarte religioasă. — Atunci, du-te la biserică împreună cu ea. Dar asigură-te că nu e cine ştie ce cult. Nu te băga în vreun cult sinucigaş. — În realitate, acolo suntem cu toţii foarte religioşi. Am convingerea că acel Elyon este Dumnezeu. Kara a ridicat sprâncenele a mirare. — Dar tu nu crezi în Dumnezeu, ai uitat? Tata credea în el, iar asta a fost cât pe ce să ne ucidă pe toţi. Când vine vorba de Dumnezeu, eu aş cam termina-o cu femeia aceea. Sau fată. Nu amesteca religia şi politica în treaba asta. Mai bine găseşte-ţi altă femeie. Le-a trebuit o oră până să iasă din aeroport şi să negocieze închirierea unei mici Toyota Tercel de culoare verde de la biroul Avis. Tom avea încă permis de conducere internaţional, obţinut în Filipine, şi se bucura la gândul că va trebui să se strecoare din nou prin traficul unui oraş din Lumea a Treia. Kara a desfăcut harta pe bord şi şi-a asumat rolul de navigator, probabil mai dificil decât cel de şofer. A trasat o linie pe hartă. — Aşa, la Raison Pharmaceutical se ajunge trecând de parcul regal Rama, spre estul oraşului. Ajungem în sud pe Vibhavadi Rangsit spre scurtătura Inthara, la est de autostrada expres Inthara, după care mergem spre sud, către districtul Phra Khanong. A ridicat ochii chiar când Tom intra în trafic. Ai grijă să nu fim omorâţi. Aici nu suntem la Denver. — Cu Dumnezeu înainte. S-a auzit imediat un claxon, iar Tom a virat brusc ca să evite coliziunea. — Eu nu sunt credincioasă, ai uitat? a spus ea. — Poate c-ar fi timpul să devii. Trebuia să se obişnuiască din nou cu claxoanele – acestea erau la fel de omniprezente ca şi semnele rutiere. Drumurile principale erau marcate corespunzător, dar ele slujeau mai curând drept recomandări decât ca restricţii sau obligaţii. Poziţia maşinii şi volumul claxonului reprezentau nouăzeci la sută din lege: prioritate pentru primul sosit şi cel mai zgomotos. Punct. 136

A apăsat şi el pe claxon, ca să se încălzească. Din apropiere s-a auzit un alt claxon, sunând ca o chemare pentru împerechere. Nimeni nu părea să se sinchisească. Mai puţin Kara. — Ce e? — Sună bine, nu crezi? Au pătruns în oraş. Deasupra zgârie-norilor ce dominau centrul oraşului atârna o negură cafenie. În depărtare, trenul suspendat. Taxiuri rablagite, cârpite cu sârmă de baloţi, dar şi automobile Mercedes îşi disputau carosabilul cu taxiuri-motocicletă şi tuk-tuk-uri – nişte vehicule ciudate, un amestec între motociclete pe trei roţi şi automobile. Plus biciclete. Nenumărate biciclete. Thailandezii se duceau să-şi rezolve treburile zilnice, o parte legănânduse pe bicicletele-cărucior pe care îşi instalau tarabele cu cârnăciori şi tot felul de fripturi, unii conducând camioane de gunoi, iar alţii umblând pe stradă în rasele oranj de călugăr. A întredeschis geamul. Era începutul după-amiezii – mirosurile oraşului erau copleşitoare. Însă pentru Tom ele erau îmbătătoare. Ici, miros de gaze de eşapament, dincolo, de apă stătută, apoi cel de tăiţei, mai departe, de… Se simţea ca în Filipine. Acasă. În urmă cu zece ani, poate că el ar fi fost unul dintre pungaşii de pe stradă, amestecându-se printre localnici, apoi oprindu-se la o tarabă pentru a cumpăra nişte satay cu sos de arahide. Tom a simţit un nod în gât. Aceea era cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse în ultimii ani. Au mers în tăcere vreme de vreo douăzeci de minute. Kara a privit în acest timp pe geam, preocupată de propriile-i gânduri. Amândoi se lăsaseră cuprinşi de o nostalgie dulceagă. — Mi-era dor de toate astea, a spus Kara. Am impresia că trăiesc un vis. Poate că amândoi suferim de aceeaşi boală. — Tot ce se poate. E exotic. — Exotic. Au trecut prin districtul Phra Khanong şi s-au îndreptat spre deltă. Sunetele oraşului, ceva mai estompate, au rămas în urma lor. Clădirile din beton au făcut loc unor pâlcuri de copaci şi orezării, cunoscute sub numele de delta Mae Nam Chao Phraya – castronul cu orez al Asiei –, o mare de fertilitate, fierbinte şi aburoasă, plină de o vegetaţie infestată de tot soiul de insecte şi alte creaturi aproape invizibile. 137

Asemenea supei primordiale din care se năştea cel mai ucigător virus cunoscut de umanitate. — Mi-e greu să cred că ne aflăm cu adevărat aici, a spus Tom. — Am traversat globul în mai puţin de douăsprezece ore. Nimic nu se compară cu epoca supersonicelor. Hei, virează stânga aici. Mai avem de mers vreun kilometru. Tom a pătruns pe un drum privat care ducea către o zonă ascunsă de vegetaţie luxuriantă, ca de junglă. Asfaltul era negru, semn că fusese turnat recent. Nu se vedea nici o altă maşină. — Eşti sigură că pe aici trebuia să o luăm? a întrebat Tom. — Nu. Dar am urmat indicaţiile de pe hartă. E cam… bizar. Potrivit cuvânt. Complexul se ridica din solul deltei ca o furie în noapte. Jungla fusese defrişată drept în faţă. Apoi au văzut o poartă. Doi sau trei paznici. Peluze bine îngrijite. Şi o clădire albă, masivă, care se întindea pe o suprafaţă mare. În spatele ei, jungla îşi reîncepuse asediul. Tom a oprit maşina la o sută de metri de poarta de acces. — Aici e? — Raison Pharmaceutical, a confirmat sec Kara, făcând un semn cu capul spre o plăcuţă care lui îi scăpase, aflată pe partea stângă. A întredeschis portiera, a scos un picior, apoi s-a ridicat. Jungla scotea tot soiul de sunete – cicadele, milioane, îşi ţipau avertismentul. Umiditatea mare îngreuna respiraţia. S-a aşezat înapoi pe scaun, a închis portiera încet, pornind din nou maşina. Au ajuns până în faţa porţii fără să-şi adreseze nici o vorbă. — Aici e, a zis Tom. Un paznic purtând o uniformă gri, înarmat cu un pistol, s-a apropiat de maşină. De ce eşti aşa de tăcută? — Dar ce-ai vrea să spun? „Să ne-ntoarcem. Nu-mi miroase a bine? Te rog să nu faci vreun gest prostesc?” — În fine, ăsta sunt eu, a zis Tom şi a coborât geamul. — Exact. Paznicul s-a uitat la plăcuţa de înmatriculare şi a făcut un pas în faţă. — Ce căutaţi aici? — Am venit să discutăm cu Monique de Raison. Sau cu Jacques de Raison. E foarte important să stăm de vorbă cu unul dintre ei. Bărbatul şi-a consultat clipboard-ul. — Nu am programată sosirea nimănui. Cum vă numiţi? 138

— Thomas Hunter. A dat o pagină. — Aveţi programare? Kara a scos capul pe geam. — Sigur că avem. Tocmai am sosit din Statele Unite. De la Centrul pentru Controlul Epidemiilor. Mai verifică o dată, trebuie să fim trecuţi acolo. — Şi cum vă cheamă? — Kara Hunter. — Nici unul dintre dumneavoastră nu este trecut pe lista mea. Aici este o unitate ce beneficiază de măsuri speciale de securitate. Nimeni nu intră dacă nu e trecut pe listă. Cu un aer răbdător, Tom a dat din cap. — Nici o problemă. Dă un telefon. Spune că a sosit Thomas Hunter din partea CDC. Este extrem de important să discut cu Monique de Raison. Astăzi. Doar n-am zburat degeaba tocmai din Atlanta până aici. S-a forţat să zâmbească. Sunt convins că înţelegi. Omul a şovăit, după care s-a întors în ghereta lui. — Ce facem dacă nu ne lasă să intrăm? a întrebat Tom. — Ştiam că aşa are să se întâmple. — Poate eram mai convingători dacă închiriam un Mercedes. — Hai, că o să aflăm răspunsul într-o clipă. Paznicul s-a apropiat de maşină. — Nu avem nici o înştiinţare privind vizita dumneavoastră. Mâine va avea loc o prezentare la Sheraton Grande Sukhumvit. Îi puteţi întâlni acolo pe amândoi. — Am impresia că nu ai înţeles. Trebuie să discut cu ea astăzi, nu mâine. Este extrem de important, omule. M-auzi? E grav! Paznicul a şovăit şi, preţ de o clipă, Tom a crezut că îl convinsese să le permită accesul. Omul a vorbit discret în aparatul de radio-recepţie. Uşa gheretei s-a deschis şi a apărut un al doilea paznic. Ceva mai scund decât primul, avea mânecile suflecate, ceea ce îi scotea în evidenţă muşchii. Ochelari negri. Genul de individ care agrea tricourile pe pieptul cărora scria Rambo, personajul jucat în filme de Sylvester Stallone. — Vă rog să plecaţi, a spus primul paznic. Tom s-a uitat la el. Apoi l-a privit pe celălalt, care se oprise lângă botul maşinii. A ridicat geamul. — Ai vreo sugestie? a întrebat-o el pe Kara. 139

Ea îşi rodea unghiile. Dar nu i-a cerut să bată în retragere. Paznicul aflat în faţa maşinii le-a făcut semn să întoarcă. — Cât e de important să zădărnicim acest anunţ pe care vor să-l facă mâine? a întrebat Kara. — E important în măsura în care-ţi închipui că putem cu adevărat să schimbăm cursul istoriei. — Am depăşit etapa asta, a spus Kara. Răspunsul e „da“. Concentrează-te. Suntem în realitate. De aceea ne aflăm aici. — Totul depinde de posibilitatea de a împiedica anunţul acesta, care va schimba istoria lumii. Paznicul începuse să se agite. Tom a apăsat butonul care bloca portierele. Depinde de planurile lor de a începe vânzarea vaccinului chiar de mâine. — N-am putea presupune altceva? Nu participăm la un joc ce poate fi reluat dacă am pierdut prima manşă. Un pumn a aterizat în geam. Paznicii deveniseră nerăbdători. Musculosul a dus o mână spre tocul unde-şi ţinea pistolul. — Doar nu vor ucide un cetăţean american, nu crezi? a întrebat Tom. — Nu ştiu, dar cred că lucrurile încep să degenereze, Thomas. Am face bine să plecăm. Tom a scos un mormăit de nemulţumire şi a izbit cu pumnul în volan. Poate că nu avea tăria să schimbe cursul istoriei. Poate erau doar doi martiri care se străduiseră să o facă, dar se treziseră blocaţi la poarta Raison Pharmaceutical. Ori poate că pentru schimbarea istoriei era nevoie de măsuri extraordinare. — Thomas… Paznicii au lovit cu palmele în capota maşinii. — Stai. Tom a deblocat portierele, a deschis-o pe a lui şi s-a dat jos din maşină. Ambii paznici au dus mâinile spre arme. — Hopa! a făcut Tom şi a ridicat braţele. Uşurel. Vreau doar să stăm de vorbă. O singură chestiune, vă promit. Sunt într-o misiune oficială din partea guvernului Statelor Unite. Aveţi încredere în ce vă spun, doar nu vreţi să-mi faceţi vreun rău. — Urcaţi în maşină, domnule! — Urc, dar mai întâi vreau să vă spun ceva. Centrul pentru Controlul Epidemiilor a aflat că vaccinul pe care compania asta intenţionează să îl lanseze pe piaţă mâine are un efect ucigător. Suferă mutaţii la temperaturi 140

ridicate şi devine un virus despre care credem că va avea efecte cu rază lungă de acţiune. S-a apropiat de paznicul scund şi musculos. — Ascultaţi cu atenţie! A vorbit apoi tare şi rar. Am venit aici ca să împiedicăm producerea unui dezastru. Voi doi o să fiţi socotiţi nişte imbecili care nu au vrut să-şi destupe urechile când americanii au venit să o avertizeze pe Monique de Raison. Trebuie să-i comunicaţi asta! Ambii paznici băteau în retragere, acum cu armele în mână, în continuare hotărâţi, dar prinşi oarecum pe picior greşit de îndrăzneala lui Tom. Lucru destul de ciudat, Tom nu se temea prea mult de pistoalele lor. Da, îl făcuseră să simtă un nod în stomac, dar asta nu-l îndemna să fugă îngrozit. Scena aceea i-a adus aminte de lecţia de pe deal pe care i-o dăduseră Tanis şi Palus. Cum să alunge o mie de Shataiki folosindu-se de câteva lovituri de picior bine plasate. Şi-a mutat privirea de la un paznic la celălalt şi s-a opus dorinţei foarte puternice de a încerca lovitura învăţată de la Tanis – cea cu piciorul din răsucire dublă, care la început i se păruse imposibil de realizat. Reuşise şi el. Iar cei doi erau plasaţi în mod ideal. A simţit că salivează abundent. Ştia că putea să aplice lovitura. Pur şi simplu: unu, poc, răsucire; doi, poc. Exact cum îl învăţase Tanis. Cei doi nici n-ar fi apucat să reacţioneze. Ar fi fost o nebunie, desigur. Dar dacă, doar dacă, acela fusese doar un vis. Se putea ca în gând să fi reuşit răsuciri fulgerătoare, dar aici, în realitate, exista posibilitatea de a cădea lat pe asfalt. — M-aţi auzit? a spus el. Trebuie să discut cu cineva. Cei doi au rămas pe loc, ghemuindu-se, pregătiţi pentru orice eventualitate. — Băieţi, vă place Jet Li? — Înapoi, a răcnit cel musculos. Înapoi! — Ascultaţi-mă! a strigat Tom, frustrat. — Înapoi, înapoi, ori trag, a urlat musculosul cu glas strident. Tom a clipit către individ. Ce-ar spune Tanis de asta? — Bine. Calmaţi-vă. S-a întors ca pentru a urca în maşină. Perfect. În acea clipă, se crease situaţia perfectă pentru realizarea acelei lovituri de picior. Dacă cei doi ar fi tras, se puteau nimeri unul pe celălalt. Doar dacă el… 141

Tom şi-a pus mâna stângă pe capotă, apoi a făcut o forfecare în aer. Poc, pistolul lovit, poc, lovitură la cap. A continuat rotaţia în aer în virtutea inerţiei şi a încheiat pirueta. Terminase cu unul dintre ei. Celălalt rămăsese cu ochii holbaţi. S-a auzit o detunătură. Glonţul l-a ocolit. Poc, pistolul, poc, capul. Aterizare. Perfect. A rămas aproape de capotă, uimit de ceea ce reuşise. Cei doi paznici zăceau pe spate. Musculosul trăsese aiurea. Chiar îi reuşise lovitura? Inima îi bătea nebuneşte. Se simţea capabil să se bată şi cu o mică armată. — Thomas! Kara. Ţipa la el. A fugit până la ghereta paznicilor, a găsit butonul care deschidea porţile. A apăsat. S-a auzit zumzetul motoarelor, iar poarta a început să se dea încet în lături. A ţâşnit spre maşină. Kara se uita la el cu ochi măriţi de uimire. — Ţine-te bine! a strigat el şi a băgat în viteză. A îndreptat maşina spre poarta deschisă. Au pornit cu iuţeală spre clădirea albă. Imediat după aceea s-a ivit altă problemă. A apărut o gaură rotundă în parbriz. De glonţ. Kara s-a lăsat în jos pe scaun. — Au început să tragă! a ţipat ea. Din clădire ieşiseră alţi patru paznici. Aveau puşti şi trăgeau în ei. Tom a realizat că trăia o realitate. A virat brusc dreapta şi a apăsat puternic pedala de acceleraţie. Automobilul a derapat pe pietrişul mărunt. A făcut o rotaţie aproape completă. Alte două gloanţe au găurit luneta. — Ţine-te bine! În momentul în care pneurile şi-au recăpătat aderenţa pe asfalt, Toyota a ţâşnit ca o săgeată. Prin poartă. Când au trecut prin dreptul firmei Raison aveau o viteză de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Nu a încetinit decât atunci când a ajuns la intersecţie. Traficul de pe şoseaua principală nu permitea rularea cu o asemenea viteză. Abia după vreo doi kilometri, inima a început să bată normal. Kara a expirat lung. — Ce-a însemnat asta? — Nu începe din nou. A fost o nebunie, recunosc. 142

— Nu te contrazic. Reuşiseră să plece fără nici o zgârietură. — Ce anume ai făcut acolo? l-a întrebat Kara. — Nu mai ştiu. Iniţial, nu intenţionam să îi atac. Dar aşa s-a întâmplat. Trebuia să intru, şi cei doi îmi stăteau în cale. Iar tu lăsai impresia că ar fi trebuit să… — Nu, mă referam la lovitura aceea. Nu te-am văzut niciodată făcând aşa ceva. Idee care îl frământase şi pe el în ultimele cinci minute. — N-am mai reuşit aşa ceva. Cel puţin aici. — Ce să înţeleg prin asta? — Păi, de fapt… am învăţat lovitura de la Tanis. — În cealaltă realitate? — Am reacţionat instinctual. Ca şi cum creierul meu a învăţat noi scheme şi le foloseşte în mod mecanic. Se spune că am putea trece şi prin ziduri dacă ne-am folosi puterea minţii la capacitate maximă, nu? O nebunie, ce mai. Kara continua să privească şoseaua. — Nu, nu-i o nebunie. De fapt, lucrurile se leagă. În visul ăsta ciudat al tău. Iar noi le tratăm pe amândouă ca şi cum ar fi adevărate, sper că n-ai uitat. — Aşadar, pot folosi aici ce învăţ acolo. Şi ce învăţ aici pot utiliza dincolo. — Evident. Nu doar cunoştinţe, ci şi priceperi. Au rămas tăcuţi câteva clipe, după care ea a adăugat: Şi-acum ce facem? — Acum luăm o cameră la Sheraton Grande Sukhumvit şi să sperăm că vom reuşi să o convingem mâine pe Monique de Raison. — Poate o curtezi, a spus Kara. — S-o curtez? — Ei, lasă asta. Tom a oftat. — Nu fi ridicolă. — Acum ai nevoie de somn. Ca să visezi. El a dat din cap. — Somn şi vis.

143

16 — Thomas! Trezeşte-te. Deschide gura. Thomas a simţit sucul răcoros alunecându-i pe gâtlej. Tresărind, a scos un gâlgâit şi a scuipat o bucată dintr-un fruct. — Uşor, flăcăule. Ţinând un fruct galben într-o mână, Tanis i-a surâs. Michal stătea lângă el. — Ce s-a întâmplat? a întrebat Tom. — Ai leşinat, a spus Tanis. Doar o muşcătură din fructul acesta şi ţi-ai revenit destul de repede. — Eşti slăbit. Probabil că astea sunt urmările căderii tale în pădurea neagră, a spus Michal. Cum te simţi acum? — Bine. Era uşor dezorientat, dar în rest se simţea bine. Visase despre Bangkok. Unde se bătuse cu doi paznici. Apoi se retrăsese într-un hotel de lux numit Sheraton Grande Sukhumvit, unde el şi Kara îşi luaseră un apartament, se plimbaseră prin oraş şi, într-un final, se prăbuşiseră în pat, epuizaţi de diferenţa de fus orar. A scuturat din cap. — Câtă vreme am fost… dus? — Doar câteva minute, i-a răspuns Tanis. Cu toate astea, visase o zi întreagă în Bangkok. Prin minte i-au trecut două gânduri. Unu, trebuia să trateze ambele lumi ca fiind reale. Doi, trebuia să obţină mai multe informaţii. Ceea ce însemna, probabil, că până la urmă trebuia să ajungă din nou în pădurea neagră. Cu ajutorul lui Tanis. Asta dacă nu-l convingea pe Michal săl ajute. Ce era în mintea lui? Nu se putea întoarce în pădurea neagră! — Te rog, a zis Tanis, întinzându-i fructul, mai ia o înghiţitură. A luat o muşcătură mare şi imediat a simţit nectarul răspândindu-se prin tot trupul. A muşcat încă o dată şi încă o dată şi, brusc, şi-a dat seama că uitase de sine mestecând. Terminase deja de mâncat fructul. — Ai visat? l-a întrebat Tanis. — Să visez? a făcut Tom şi s-a ridicat. — Adineauri ai visat despre istorii? 144

Tom a aruncat o privire spre Michal, care a ridicat din sprâncene. — Mi-am pierdut cunoştinţa doar câteva secunde, a spus el. — Visele nu ţin seama de timp, a zis Tanis. Nu avea cum să-i ascundă ceva căpeteniei satului. — Da, de fapt cred c-am visat ceva. — Ai apelat la cărţile de istorie ca să citeşti despre Napoleon? Oare ce părere avea Michal despre asta? Tanis nu-i ascundea nimic. Nu, singur că nu. Era prea inocent. — Nu, a răspuns Tom. De ce să fac asta? — Cum, ai uitat? Eu te învăţ cum să lupţi, iar tu-mi deschizi ochii cu privire la istorii. Ăsta a fost târgul! — Da? — Cel puţin aşa am înţeles eu. Tu ce părere ai, Michal? Cum Thomas Hunter pare să aibă acces neîngrădit la istorii, iar eu sunt un luptător foarte înzestrat, mă gândeam că împreună vom face o echipă minunată. Dacă pornim o expediţie în pădurea neagră, eu şi Thomas ne-am ajuta foarte mult unul pe celălalt. Nu-i aşa? Roush-ul s-a încruntat, căzând pe gânduri. — Hm… Tom a presupus că Michal va dezaproba energic acea idee. Dar nu a făcuto. Într-un anume fel, părea să-i fie supus lui Tanis. — Ideea ca voi doi să colaboraţi e interesantă. Însă expediţia este o greşeală prostească, din numeroase motive. E ca şi cum ai căuta o faleză abruptă peste care să te apleci. Chiar aşa de mult vrei să vezi dacă vei cădea? — Atunci, măcar să învăţ mai mult despre istorii de la Thomas, a spus Tanis. Înţeleg de ce nu vrei. După cum spui tu, nu vrei să intervii prea mult în viaţa noastră. Istoriile ar putea să se amestece între ele, aşa susţii. Am înţeles. Dar Thomas Hunter nu este un Roush. Iar faptul că se află aici, având visele astea, înseamnă că aşa a vrut Elyon. Poate chiar el a făcut să fie aşa! Mi se pare firesc să stabilim această legătură. Nu crezi? Era clar că inocenţa nu afectase inteligenţa omului. — Istoriile se transmit pe cale orală dintr-un anumit motiv, a spus Michal cu precauţie. Eu m-aş gândi de două ori înainte de a pune tradiţia la îndoială. Tom a făcut un pas în faţă, exclamând: — De fapt… Amintindu-şi promisiunea pe care i-o făcuse Roush-ului, a tăcut. 145

Michal s-a uitat la el. — Da, Thomas. De fapt, ce? — Hm, ca să fiu sincer până la capăt, am şi eu câteva întrebări legate de istorii. Am impresia că sunt blocat într-un anumit timp, cu puţin înainte de Marea Înşelătorie. În visele mele, eu şi sora mea avem impresia că am putea împiedica răspândirea virusului. Credem că acesta ar fi scopul vieţii noastre. Poate mă ajuţi să fac asta. E absurd, cumva? — Nu. Nu chiar, a recunoscut Michal. Cum poţi opri ceva ce deja s-a întâmplat? Vezi tu, visele astea nu ajută la nimic. Ele te menţin într-o stare de confuzie. Tot ele ar putea fi cauza amneziei care nu vrea să cedeze. Ar trebui să te concentrezi asupra altor lucruri, nu asupra unor nimicuri din trecut. E cumva absurd ce spun? — Ai dreptate, da. E logic, dar în visele mele, lucrurile nu sunt chiar atât de logice. — Şi vrei să încurajez aceste vise? Tu ce părere ai, Tanis? Ţi se pare logic ce spun? — Perfect logic. Dar dacă visele persistă, s-ar putea ca ele să aibă alt scop. Cum să facem arme, de exemplu. — Arme! La ce-ţi trebuie arme? a întrebat Michal cu asprime. — Ca să lupt împotriva Shataiki-lor, la ce altceva? — Îi vei bate cu inima! a exclamat Roush-ul. Lasă armele! O să-ţi spun ceva din istorii chiar acum, iar apoi nu voi mai discuta cu voi despre ele niciodată. Există un dicton pe care vă rog să nu-l uitaţi. La vremea când s-a lansat a fost folosit greşit, dar acum el vă va sluji foarte bine amândurora. Faceţi dragoste, nu război, aşa se spune. Gândeşte-te la asta, Tanis, când intenţionezi să-ţi confecţionezi arme. Faceţi dragoste, nu război. Tanis a părut şocat. Şi-a depărtat braţele, cu palmele în sus. — Îmi pui la îndoială motivele? Cunoşti vreun bărbat mai priceput la Marea Romanţă? Nu! Voi salva, aşa cum ar face-o şi Elyon. Se poate pune la îndoială faptul că am nevoie de o armă pentru a-i distruge pe liliecii negri? Am făcut vreo sugestie greşită? — Nu. Şi, da, îl iubeşti foarte mult pe Elyon. Nu ţi-aş pune la îndoială motivele ori dorinţele. Tanis? M-auzi? Niciodată! Ochii lui Tanis au sclipit de disperare. Şi-a ridicat un pumn spre cer şi a strigat:

146

— Elyon, vai, Elyon, niciodată nu-mi voi renega iubirea faţă de tine. Mă voi cufunda la pieptul tău şi voi sorbi din inima ta! Nu te voi părăsi. Niciodată! În ochii lui Michal au apărut lacrimi. Era prima oară că Tom vedea o asemenea emoţie la stoicul Roush, iar asta l-a surprins. Precipitat, Tanis a început să se plimbe încolo şi-ncoace. — Trebuie să scriu o poveste pentru Elyon. Să vorbesc despre iubirea mea şi despre Marea Romanţă, dar şi despre salvarea tuturor lucrurilor existente! Mă simt inspirat. Mulţumesc, vă mulţumesc amândurora pentru asta. S-a întors către Thomas. Vom sta de vorbă mai târziu, tinere ucenic. Eşti pregătit să cucereşti frumuseţea. Referirea lui la romanţa anticipată cu Rachelle l-a făcut pe Tom să se simtă brusc ameţit. — Da, cred că da. Cred că-mi aduc aminte. Încet. Prea încet. — Aşa-mi placi! a zis Tanis şi l-a lovit prieteneşte peste spate. Minunat. Nu uita, el alege. Tom a dat din cap. — El alege. Am reţinut. — Urmăreşte. Pauză. Trebuia să repete. — Urmăreşte. — Salvează. — Salvează. — Curtează. — Curtează. — Protejează. — Protejează. — Dăruieşte. — Asta era ceva suplimentar. Tanis şi-a îndreptat din nou pumnul spre cer. — Dăruieşte. E bună, şi o voi include în povestea pe care o scriu. Tom l-a imitat pe Tanis, îndreptându-şi pumnul spre cer. — Dăruieşte! — La fel şi tu. — La fel şi tu. — Ba nu. Tu trebuie să spui: „Şi eu.“ 147

— Şi eu, a repetat Tom. — Acum, trebuie să plec. Povestea este în plină desfăşurare. Tanis a dat din cap către amândoi. Până la Adunare. A alergat câţiva paşi şi apoi s-a întors. — Să-i spun că o aştepţi? — Pe cine? — Frumuseţea! Rachelle, flăcăule. Rachelle, frumuseţea. — Acum? Nici măcar nu ştia cum să cucerească o frumuseţe. Dar mai ales acum, în faţa lui Michal, trebuia să urmeze sfaturile Roush-ului. Să se prefacă. — Sigur, a zis Tom. — Ha! a făcut Tanis şi s-a îndepărtat în fugă. Michal l-a urmărit pe Tanis fugind. — Ameţitor, minunat, magnific. — Am impresia că nu ai hotărât în privinţa lui, a zis Tom. — E om! Nu pot decât să admir oamenii. — Corect. Da, bineînţeles. Tanis abia se vedea alergând pe strada principală, anunţând probabil pe toată lumea că îndrăzneţul vizitator sosit din satul îndepărtat se afla acum pe deal, pregătit să curteze şi să o cucerească pe frumuseţea lui. Rachelle. Michal s-a întors cu spatele spre vale. — Marea Romanţă. Adunarea. Nici nu ştii cât aş da ca să am ceea ce ai tu. A ţopăit câţiva paşi şi a privit cu dor spre orizont. Câteodată e prea mult pentru mine. Abia rezist să stau deoparte şi să mă uit. Asta era situaţia. Tom nu putea pune la îndoială hotărârea lui Michal de a nu-i dezvălui istoriile după o discuţie ca aceea. Totul era un amestec de absurdităţi pe care orice… Cu coada ochiului a văzut o siluetă gonind prin satul aflat dedesubt, iar inima a început să-i bată mai tare. Era Rachelle. De la distanţa aceea nu-i putea zări chipul, ci numai rochia albastră. Fugea spre intrarea arcuită a satului, ca un copil care vrea să prindă din urmă maşina cu îngheţată. Tanis îi spusese şi ei. Tom a simţit cum îl cuprinde panica. În ce se băgase? Nu cumva lucrurile evoluaseră prea rapid? Se afla în vale doar de o zi. Locuitorii de acolo păreau că se scaldă în iubire. Normal, în absenţa răului care să le golească inimile, aşa trebuia să fie acolo. 148

Ceea ce însemna că şi el era plin de iubire. Memoria îi va reveni. Aşa avea să se întâmple. Rachelle a mai încetinit pasul la intrare şi apoi a început să urce panta dealului mergând în zigzag. Îi venea greu să creadă că exista cineva atât de dornic să-l întâlnească, dar mai ales să se lase fermecat de el. Era chiar atât de ispititor? De atrăgător? — Michal! Şi-a dres glasul: Michal. Legănându-se în aşteptarea plină de speranţă, Roush-ul privea în josul dealului. — Michal, trebuie să mă ajuţi. — Şi să alung orice farmec? Totul e-n inima ta, Thomas. Cucereşte-o! — Nu ştiu cum! Am uitat. — Ba nu, nu ai cum să uiţi. Unele lucruri nu se uită niciodată. — Urcă spre noi! a zis Tom şi a început să se agite. Nu ştiu la ce se aşteaptă din partea mea. — Eşti agitat; asta-i bine. Semn bun. — Serios? — Îţi trădează adevăratele sentimente. Tom s-a oprit şi l-a privit lung. Destul de adevărat. De ce era atât de neliniştit? Pentru că îşi dorea foarte mult să o impresioneze pe femeia frumoasă ce urca dealul spre el. Înţelegerea acestui lucru nu a făcut decât să-i accentueze starea de agitaţie. — Măcar dă-mi un sfat, a spus el rugător. Să rămân aici? — Nu ţi-a zis Tanis? Bine, şi Michal a ridicat o aripă, îndrumându-l pe Tom în susul dealului, către pădure. Să ştii, nu-ţi vorbesc din experienţă, ci din ceea ce am văzut, şi, fiindcă am văzut destule, ţi-aş sugera să o aştepţi între copacii de acolo. Aripile i-au tremurat. Cred că vrei intrigă şi mister. Vai, vai. Trebuie să plec. Rachelle se apropie. Dispar. Michal s-a îndepărtat legănându-se, a ţopăit de două ori, apoi s-a ridicat în zbor. — Michal! Dar acesta plecase. Tom s-a întors şi a observat că Rachelle urca dealul cu repeziciune, ţinându-şi mâinile la spate şi privind în jur cu nonşalanţă. S-a făcut mic şi, în ciuda faptului că se ştia văzut, a fugit spre culme. 149

Începuse să creadă că pătrunsese prea adânc printre pomi. Că uriaşul copac de ambră după care stătea îl ascundea bine. Ea nu-l văzuse. Nici nu ştia sigur de ce se făcuse asta. Salvarea frumuseţii semăna întru câtva cu jocul de-a v-aţi ascunselea? Dar nu putea rămâne în câmp deschis cu braţele încrucişate, prefăcânduse că era un războinic neînfricat. Pe de altă parte, poate că Tanis aşa ar fi procedat. Probabil că şi el trebuia să facă la fel. A scos capul de după copac. Nici urmă de Rachelle. Pădurea lumina în culori ameţitoare. Roşu, albastru şi chihlimbariu în acea porţiune. Deasupra capului, păsărelele ciripeau. O briză slabă aducea mirosul pătrunzător al trandafirilor. Dar nici urmă de Rachelle. Temându-se că a pierdut-o, a ieşit de după copac. Să o strige? Nu, asta ar arăta clar că a pierdut-o. Ea dorea să fie aleasă, ceea ce sugera mai curând căutarea şi descoperirea decât strigătele unui băiat speriat că s-a rătăcit în pădure. Şi, deşi era adevărat că temerea lui era generată parţial de abordarea cutezătoare a romanţei, trebuia să admită că se simţea foarte atras de ea. Probabil că era sortit să se întâmple astfel. Cu coada ochiului a zărit o picătură de albastru. S-a întors brusc spre dreapta. Nimic! Inima i-a pornit în galop. Însă ea fusese, la aproape cincizeci de paşi în acea direcţie, între doi copaci uriaşi. Brusc, Rachelle a apărut în câmp deschis, s-a oprit, a privit drept spre el, după care a dispărut fără ca măcar să-i zâmbească. A stat nemişcat cel puţin cinci secunde. Du-te după ea, prostule! Fugi! A pornit în goană. A ocolit un copac. Călcând prin iarbă şi tufişuri ca un rinocer speriat.

Stai! Faci prea mult zgomot!

S-a oprit în spatele unui copac şi a privit în jur. Nimic. A mers în direcţia în care se deplasase ea. Nimic. Dispăruse? — Pst! Tom s-a întors. Rachelle stătea rezemată de un copac, cu braţele încrucişate la piept. Pe buze i-a apărut un zâmbet provocator. Apoi s-a furişat pe după tulpină şi a dispărut din nou. A alergat după ea. Însă ea se făcuse nevăzută. De astă dată a gonit de la un copac la altul, căutând-o, respirând sacadat. 150

Când a apărut din nou, s-a întâmplat la fel ca data trecută, brusc şi cu un aer nepăsător, rezemată de un alt copac aflat în spatele lui. A ridicat din sprâncene şi i-a zâmbit. Pentru ca apoi să dispară iarăşi. Tom şi-a dat brusc seama că nu acordase nici o atenţie părţii cu salvarea din romanţa aceasta. Poate că de aceea îl păcălea Rachelle. O alesese alergând după ea, dar ea aştepta ca el să-şi arate puterea. Vremea subtilităţilor trecuse. Prin minte i s-a derulat spectacolul pe care Tanis şi Palus îl făcuseră în faţa lui. A răcnit primul lucru care i-a venit pe buze: — Ia te uită, dar ce văd? Ceva negru gonind prin pădure! A alergat în direcţia în care Rachelle se făcuse nevăzută. Vino încoace, draga mea! Îşi dorea cu disperare să nu fi fost prea direct. Vino să te pot apăra! „Să te pot apăra”? Aşa se exprimase Tanis? — Vai mie. Rachelle! Cu ochi mari şi speriaţi, ea a sărit de după un copac aflat în stânga lui şi a dus o mână la buze. — Unde? Unde? Tom a împuns cu degetul în direcţie opusă. — Acolo! Ea a scos un ţipăt şi a alergat către el. Vânticelul stârnit i-a făcut rochia albastră să fluture în jurul picioarelor. L-a prins de un umăr şi a căutat adăpost în spatele lui. Tom a fost atât de surprins de acel succes neaşteptat, încât vreme de o clipă a uitat de liliecii negri. I-a privit chipul, aflat acum la câţiva centimetri de al lui. Asupra pădurii a coborât liniştea. I-a simţit respiraţia. Mirosea a flori de liliac. Ea şi-a ridicat ochii spre ai lui. Au rămas privindu-se câteva clipe. — Ai de gând să te uiţi la mine, sau te lupţi cu liliecii? l-a întrebat ea. — A, da. Tom a sărit în faţă cu un aer hotărât, încordându-şi braţele ca să administreze ipoteticilor duşmani câteva lovituri spectaculoase. — Vin în hoarde peste mine. Nu-ţi face griji, îi înving singur pe toţi. Ha, ia! A făcut un salt, a lovit cu piciorul drept, s-a răsucit, lovind din nou înainte de a ateriza. 151

Făcuse mişcarea din impuls, mânat de dorinţa necumpătată de a-şi dovedi puterea şi priceperea. Însă faptul că practic executase o rotaţie completă în aer l-a făcut să îngheţe de uimire. Unde învăţase asta? Şi-a dat seama că învăţase chiar atunci. Pierdut în admiraţia de sine, a uitat de coordonare şi s-a prăbuşit pe solul pădurii cu un bufnet răsunător. — Of! S-a ajutat de braţ ca să revină în genunchi, golindu-şi aerul din plămâni. Rachelle a alergat spre el şi a îngenuncheat. — Ai păţit ceva? a întrebat ea şi l-a atins pe umăr. — Nu, a spus el gâfâind. — Nu? — Sigur. Ea l-a tras imediat în picioare. Pe buze i-a apărut un zâmbet. — Văd că ai uitat unele dintre mişcările… de curaj, a spus ea. A aruncat o privire împrejur. Data viitoare va trebui să arate cam aşa. A sărit în direcţia Shataiki-lor invizibili. — Ha! a strigat ea, şi a lovit cu piciorul. Nu era o lovitură simplă înainte, ci o rotaţie executată perfect în aer, care a făcut-o să aterizeze pe sol într-o poziţie ideală pentru cea de-a doua mişcare. Ea s-a uitat spre el şi i-a făcut cu ochiul. — Tanis m-a învăţat asta. După aceea, ea şi-a atacat inamicii cu o serie lungă de mişcări spectaculoase, care l-au făcut pe Tom să rămână fără suflare a doua oară. A numărat trei lovituri de călcâi în acel amestec de execuţii. Cel puţin douăsprezece mişcări combinate, majoritate făcute în aer. Şi ea realizase totul cu graţia unei dansatoare, atentă să-şi protejeze şi rochia în cursul acelor rotaţii. Ca luptătoare, era bună. Foarte bună. A aterizat pe vârfuri, rămânând cu faţa spre Tom şi având un aer extrem de serios. — Ha! a făcut ea, clipind repede. — Ha. Grozav. — Da. Tom şi-a înghiţit nodul din gât. Ea şi-a coborât imediat garda, adoptând o atitudine mai feminină. 152

— Nu-ţi face griji, o să susţinem că ai făcut tot ce trebuia. Nu voi povesti nimănui altceva. El şi-a dres glasul. — Bine. Rachelle l-a examinat câteva momente. Ochi i-au sclipit. Jocul nu se isprăvise. Sigur că nu. Probabil că abia începuse. Cel puţin aşa spera Tom. Alege, urmăreşte, protejează, curtează. Cuvintele îi răsunau în minte. — Eşti foarte puternică, a spus el. Vreau să spun, graţioasă. Ea s-a apropiat de el. — Am înţeles ce vrei să spui. Şi-mi plac şi forţa, şi graţia. — A, şi eşti şi foarte amabilă. — Serios? — Da, aşa cred. Tom a vrut să-i spună că era frumoasă. Că avea ceva ce intriga şi era plină de viaţă şi convingătoare. Însă, brusc, a considerat că acele cuvinte exprimau prea mult. Prea multe se petrecuseră, şi prea repede. Pentru un bărbat ale cărui simţuri funcţionau normal, probabil că acela ar fi fost modul firesc de a curta o femeie, dar pentru el, care îşi pierduse memoria… Rachelle s-a oprit la un pas de el. I-a căutat privirea. — Cred că a fost un joc minunat. Eşti un bărbat misterios, şi-mi place asta. Poate continuăm altă dată. La revedere, Thomas Hunter. Apoi s-a întors şi s-a îndepărtat. Doar atât? Nu putea să plece aşa, mai ales în acele momente. — Aşteaptă! A pornit în fugă după ea. Unde te duci? — În sat. Interesul ei faţă de el părea să se fi evaporat. Poate că alegerea şi curtarea erau ceva mai complicate decât îşi imaginase el. — Pot să te însoţesc? — Desigur. Poate pe drum te ajut să-ţi aminteşti câte ceva. Memoria ta are nevoie să fie stimulată, asta-i sigur. Până să-i răspundă la evidentele împunsături, dintre copaci a apărut, îndreptându-se către ei, o fiară uriaşă, de culoare albă. Un tigru, perfect alb, cu ochi verzi. Tom s-a oprit brusc. Rachelle s-a uitat la el, apoi la tigru. — Acesta, de pildă, e un tigru alb. — Un tigru. O să ţin minte. 153

— Bine. Rachelle s-a apropiat de animal, l-a apucat de gât şi i-a mângâiat urechile. Cu limba lui mare, tigrul a lins-o pe obraz, în timp ce ea i-a atins botul. Totul se desfăşura cu cel mai firesc aer posibil. Apoi ea a insistat ca Tom să se apropie şi să scarpine tigrul între urechi. Era mai uşor pentru el să-şi aducă aminte dacă se adapta activ la acea lume. Tom nu era sigur cum să interpreteze comentariile ei. Ea vorbea surâzând şi aparent sincer, dar el nu putea să uite că ea îl ironiza într-un fel pentru flirtul lui lipsit de strălucire. Ori se lăsa cucerită mai greu. Oare şi asta făcea parte din Marea Romanţă? Pe de altă parte, era posibil ca ea să fi ajuns la concluzia că Tom nu era bărbatul pe care şi l-ar fi dorit. După ce alesese, putea să se răzgândească? Au mers câţiva paşi cu tigrul în urma lor. Rachelle a cules un fruct galben dintr-un copac mic, cu multe frunze. — Cum se numeşte? l-a întrebat el. — Nu ştiu. — Lămâie. — Da, lămâie, mi-am amintit şi asta. — Iar dacă pui suc de lămâie pe o tăietură, ce se întâmplă? — Se vindecă? Ea s-a înclinat uşor. — Foarte bine. Au continuat să meargă, după care Rachelle a cules un fruct de culoare violet, de mărimea unei cireşe, dintr-un pom scund, cu ramuri lungi, aplecate. Şi ăsta? — Pe ăsta nu-l cunosc. Rachelle i-a dat roată, ţinând fructul ridicat. — Încearcă să-ţi aduci aminte. Îţi dau un indiciu. Are gust acrişor. Mai nimeni nu apreciază fructele astea. Clătinând din cap, el a zâmbit. — Nu merge. Nu-mi sugerează nimic. — Dacă mănânci fructul – şi, cu dinţii ei perfecţi, a mimat o mică muşcătură – mintea reacţionează. — Nu, nu. Tot nu-mi aduc aminte. — Rambutan, a spus ea. Are efect adormitor. Nici măcar nu visezi. A aruncat fructul în spate, spre tigru, dar acesta l-a ignorat. Ajunseseră la marginea pădurii. Paşnic, satul stătea cuibărit în vale, casele lui licărind în culori strălucitoare, înconjurând Marele Templu. 154

Rachelle s-a uitat lung în josul dealului şi a vorbit fără să se uite la Tom: — Eşti chiar mai misterios şi mai minunat decât mi-am închipuit când team ales. — Chiar aşa? — Da. Trebuia să-i răspundă în acelaşi mod, însă cuvintele nu-i veneau. — Trebuie să te îngrijeşti de memoria ta, desigur, a spus ea. — De fapt, memoria mea este foarte bună în anumite domenii. Ea s-a întors cu faţa spre el. — Adevărat? Şi care sunt aceste domenii? — În visele mele. Visez foarte intens că aş trăi în istorii. Şi mi le amintesc pe toate. Ceea ce se petrece acolo e la fel de adevărat ca şi ceea ce trăiesc aici. Ea l-a privit cercetător drept în ochi. — Şi în visele acestea îţi aduci aminte cum trebuie să întreţii romanţa? — Romanţa? Cum să spun, nu am nici o prietenă sau ceva de genul ăsta, dacă la asta te referi, nu. Dar poate că nu ştiu bine anumite lucruri. Şi-a adus aminte sfaturile Karei referitor la romanţă. Acum ar fi fost momentul cel mai potrivit ca să-şi îmbunătăţească performanţele legate de flirt. Dar nu există ceva asemănător. Nimic la fel de minunat ori de frumos ca tine. Nimeni care să-mi fure inima printr-o singură atingere ori un zâmbet uşor. Ea a surâs. — Vai de mine, începi să-ţi aduci aminte. Dragul meu, poţi visa cât pofteşti. — Doar dacă te pot visa pe tine, a spus el. Ea a întins mâna şi l-a mângâiat pe obraz. — La revedere, Thomas Hunter. Ne vom revedea curând. El şi-a înghiţit nodul din gât. — La revedere. Apoi, Rachelle a coborât singură dealul. Tom s-a îndepărtat de creastă, astfel încât să nu fie zărit din vale. Ultimul lucru pe care şi-l dorea în acele momente era să-i vadă pe Tanis ori Palus, venind să li se prezinte raportul. Ştia că, în ciuda sentimentelor pe care le nutrea faţă de Rachelle, nu pe ea o va visa. Va visa Bangkokul, unde urma să prezinte o serie de informaţii extrem de importante despre germenul Raison. 155

S-a oprit în apropierea unui copac mare, de culoare verde, şi s-a uitat spre răsărit. Pădurea neagră se afla la aproape o oră de mers pe jos. Acolo puteau fi găsite răspunsurile la zeci de întrebări. Întrebări despre ceea ce i se întâmplase în pădurea neagră. De unde venise. Lucruri despre istorii. Despre germenul Raison. Ce s-ar fi întâmplat dacă se ducea până acolo? Doar o scurtă vizită, doar pentru a-şi satisface curiozitatea. Era posibil ca restul lumii să nu-i observe absenţa. Poate că doar Michal avea să-şi dea seama. Dar nu putea continua cu aceste vise imposibile sau fără să ştie precis cum ajunsese pentru prima dată în pădurea neagră. Într-un fel sau altul, trebuia să afle exact ce se petrecuse, se petrecea, cu el. Era posibil să găsească răspunsul doar în pădurea neagră, aşa cum şi Tanis s-ar fi putut simţi mulţumit doar după o expediţie întreprinsă acolo. Dar nu chiar acum. Încrucişându-şi braţele la piept, s-a rezemat de trunchiul verde. Îşi simţea picioarele moi, de parcă ar fi fost din cauciuc. Până în acel moment nu-şi dăduse seama că romanţa îi consuma atâta energie.

156

17 — Sigur că mă place, a zis Tom. Dormise jumătate din noapte, dar se simţea de parcă n-ar fi mâncat de o săptămână. Aflată de cealaltă parte a mesei din fier forjat, Kara s-a uitat la el. — Frăţioare, am impresia că lauda de sine şi-a ridicat din nou capul. S-ar putea ca acel clipit din gene să însemne şi „Du-te la plimbare”. Stăteau în cafeneaua de lângă atriumul în care cei de la Raison Pharmaceutical urmau să facă marele anunţ imediat ce soseau invitaţii. Curtea interioară gemea de zecile de reporteri şi oficialităţi care aşteptau acea declaraţie memorabilă. Se putea crede că urma să vină preşedintele. În Asia de Sud-est, orice putea sluji drept motiv pentru organizarea unei ceremonii. Tom era surprins că nu se organizase şi o tăiere a vreunei panglici inaugurale. Pentru că orice eveniment putea prilejui aşa ceva. Tom şi-a plimbat privirea prin mulţime pentru a nu ştiu câta oară, analizându-şi în acelaşi timp şansele de a interveni în vreun fel. Nu ar fi fost prea greu să ajungă la Monique de Raison. A o convinge să solicite o testare suplimentară a vaccinului nu i se părea ceva irealizabil. Marea dificultate o constituia sincronizarea. Dacă se putea, ar fi trebuit să ajungă la ea înainte de a face declaraţia pentru a o convinge să efectueze teste înainte de distribuirea vaccinului. — Am senzaţia că lucrurile vor lua o întorsătură urâtă, a spus Tom. Se simţea moale ca o cârpă. Îl dureau ochii, iar tâmplele îi zvâcneau. — Sigur ţi-e bine? l-a întrebat Kara. Da, ai spus toată dimineaţa că te simţi în mare formă, dar arăţi înfiorător. — Sunt obosit, atâta tot. Imediat ce rezolvăm problema asta, o să dorm o săptămână. — S-ar putea să nu. — Ce vrei să spui? — Mă refeream la vise. Sunt reale, ori ai uitat? Nu reuşeşti să te odihneşti pentru că nu dormi. — Da, când dorm acolo, aici sunt treaz şi invers.

157

— Ia gândeşte-te puţin, a zis Kara. Eşti obosit în ambele locuri. Spuneai că ai dormit pe dealul din apropierea satului chiar în timp ce mintea îţi era la Marea Romanţă. — Ba nu, la îndemnul surorii mele, mă gândeam să mă întorc în pădurea neagră. Tom a auzit vociferări venind dinspre uşile de la intrare. Bagajele unui client căzuseră de pe un cărucior, iar câţiva angajaţi se agitau să pună lucrurile înapoi. — Ai dreptate că sunt la fel de obosit şi acolo. Mereu aţipesc. E unul dintre lucrurile ce se aseamănă. În rest, toate se deosebesc. Acolo port alte haine, vorbesc altfel… — Cum anume? — Mai aproape de stilul lor. Elocvent şi romanţios. Cum se vorbea în urmă cu o sută de ani. Ea a surâs. — Fermecător. — Ai rămâne uimită. — Uf, frăţioare. Tom a simţit o căldură în obraji, semn că roşise. — Ştiu că pare siropos, dar lucrurile sunt cu totul altfel acolo. — Evident. Din păcate, nu poţi continua aşa la nesfârşit. Eşti epuizat, agitat, ai început să transpiri şi-ţi rozi unghiile. Trebuie să te odihneşti. Tom şi-a scos degetul din gură. — Sigur că transpir. Nu vezi ce cald e? — Nu, aici nu e cald. Pentru prima dată, Tom s-a gândit la starea lui fizică. Nu cumva sora lui avea dreptate atunci când spunea că în realitate nu dormea deloc? Cu un gest mecanic, şi-a trecut degetele prin părul negru şi ondulat, încercând să şi-l aranjeze. Îi era de folos faptul că avea o tunsoare într-un stil oarecum avangardist, ori „neglijent”, aşa cum zicea Kara. Purta o pereche de blugi Lucky, cizme negre uşoare şi un tricou negru, acum vârât în pantaloni, la insistenţele Karei, având în vedere unde erau. Pe tricou trona o inscripţie scrisă cu litere albe, schizoide:

Sunt plecat să mă caut. Dacă revin înainte de a mă întoarce, vă rog să mă reţineţi acolo. 158

— Poate dorm, dar mintea îmi rămâne foarte activă, aşa că nu mă odihnesc bine, a spus el. Mulţimea care se foise până atunci fără ţintă s-a tălăzuit spre atrium. Tom a sărit în picioare, răsturnând scaunul pe care stătuse. — A sosit! — Am spus cumva că eşti şi impulsiv? l-a întrebat Kara. Calm şi aşezat, Thomas. Calm şi ponderat. El a îndreptat scaunul, apoi a pornit cu paşi mari spre intrare, iar Kara s -a văzut nevoită să se grăbească pentru a-l urma. — Mai încet. El însă nu a rărit pasul. Uşa s-a deschis, şi în hotel au intrat doi bărbaţi masivi, îmbrăcaţi în negru. Pe antebraţe aveau tatuaje sak. În Thailanda existau două stiluri de tatuaje: desene khawm, care invocau puterea de a iubi, şi cele sak, care făceau apel la puterea împotriva morţii. Acestea erau agreate de cei care lucrau în domenii primejdioase. Evident, agenţi de securitate. Lui Tom nu-i păsa de asta – nu avea de gând să se arunce asupra femeii. Cei doi agenţi au măturat cu privirea întreaga încăpere. Două cordoane de culoare roşie, trecute prin inelele câtorva stâlpi galbeni, formau un culoar ce ducea până în atrium. Bărbaţii au blocat spaţiul dintre ultimul stâlp şi intrare, au deschis uşile şi au întins braţele în. Faţă pentru a o ghida pe şefa lor. Chipul cu trăsături puternice, trădând siguranţa, al femeii care a pătruns în holul hotelului Sheraton Grande Sukhumvit ar fi atras atenţia oricui. Purta pantofi albastru-închis, cu toc înalt şi foarte scumpi, fără ciorapi de nailon. Picioarele, ca sculptate. O fustă bleumarin şi un blazer peste o bluză albă din mătase. Colier de aur cu un pandantiv de aur ce aducea vag cu un delfin. Ochi albaştri sclipitori. Părul, negru, până la umeri. Monique de Raison. — Mamă! a făcut Kara. Reporterii au dezlănţuit flash-urile aparatelor foto. Majoritatea oaspeţilor aşteptau în atrium, unde se instalase un podium în mijlocul junglei alcătuite din plante exotice înflorite. Monique a aruncat o privire prin încăpere şi a pornit cu pas vioi spre atrium. 159

Tom s-a îndreptat spre cordoanele roşii, cerându-şi scuze. Dar nu a fost auzit. Iar femeia mergea repede. Tom s-a grăbit s-o ajungă. — Scuze, Monique de Raison. — Tom! Ai început să urli! i-a şoptit Kara. Monique şi agenţii ei de securitate nu l-au luat în seamă. În spatele celor trei veneau angajaţi de la Raison Pharmaceutical, umplând holul. — Iertaţi-mă, aţi surzit? a întrebat el tare. Practic, răcnind. De data aceasta, cei din corpul de pază s-au întors în direcţia lui. Monique şi-a răsucit capul şi l-a străfulgerat cu privirea. Faptul că spre ea se îndrepta un american purtând un tricou negru şi blugi n-a impresionat-o. Şi-a mutat privirea de la el şi a continuat să păşească de parcă ar fi trecut pe stradă prin dreptul unui câine cu aspect mai ciudat. Tom a simţit că i se accelerează pulsul. — Sunt de la Centrul pentru Controlul Epidemiilor. Mi-am pierdut bagajele şi nu am hainele potrivite. Trebuie să-ţi vorbesc înainte de a face anunţul privind lansarea. Nu a răcnit, dar vocea lui a fost deosebit de sonoră. Monique s-a oprit. Bodyguarzii au încadrat-o, uitându-se în jur ca nişte dobermani care parcă cerşeau aprobarea să atace. Aflată la aproape trei metri depărtare, ea s-a întors spre el. Ochii ei s-au oprit asupra inscripţiei de pe tricoul lui Tom. Poate c-ar fi trebuit să-l pună pe dos. Kara a apărut alături de el. — Ea e asistenta mea, Kara Hunter. Mă numesc Thomas. A făcut apoi un pas în faţă, iar garda din dreapta ei a înaintat imediat, ca măsură de prevedere. — Doar o clipă, a spus Tom. — Nu am timp, i-a răspuns Monique. Glasul îi era moale şi scăzut, având un uşor accent franţuzesc. — Am impresia că nu înţelegi. Există o problemă cu vaccinul. Tom şi-a dat seama că greşise rostind acele cuvinte, dar răul fusese făcut deja. Orice sugestie de acest fel sau orice susţinere a unei asemenea sugestii reprezenta o lovitură dată valorii acţiunilor Raison Pharmaceutical. Monique a ridicat uşor din sprâncene. — Chiar aşa? Acum nu mai putea da înapoi. 160

— Da. Dacă nu vrei să spun adevărul în faţa tuturor, ţi-aş sugera să faci o pauză, doar câteva clipe, ca să discuţi cu mine. Încrederea de sine i-a crescut. Ce putea Monique să-i răspundă la o asemenea propunere? — După, a spus ea şi s-a răsucit pe călcâie. El a făcut un pas mare în direcţia ei. — Hei! Agentul de securitate cel mai apropiat de el a ridicat o mână. Lui Tom i-a trecut vag prin minte ideea de a-l lovi pe loc. Omul era de două ori mai masiv decât el, dar Tom avea unele cunoştinţe deosebite, dobândite recent. Kara l-a prins de braţ. — E bine şi după. Cei din anturajul lui Monique au ajuns în dreptul lor şi le-au aruncat priviri curioase. Tom s-a întrebat dacă nu cumva, după incidentul petrecut cu o zi în urmă, l-ar putea recunoaşte cineva chiar acum. Fără îndoială că toată tevatura aceea fusese înregistrată de camerele de supraveghere. — Bine, după. Încearcă să nu ieşi prea mult în evidenţă. Ne-ar putea recunoaşte cineva. — La asta gândeam şi eu. Am mai discutat aspectul ăsta, ţii minte? Fără scene, spuneam. Nu am venit la Bangkok să ne trezim aruncaţi în închisoare. Anunţul lansării pe piaţă a vaccinului a fost surprinzător de scurt şi la obiect. Monique s-a adresat celor prezenţi cu siguranţa unui politician cu experienţă. Raison Pharmaceutical încheiase elaborarea noului supervaccin ce se administra pe calea aerului, care urma să asigure imunitate împotriva a nouă viruşi primari, inclusiv SARS şi HIV. Urma o listă întreagă de amănunte pentru comunitatea mondială a sănătăţii. Monique nu s-a uitat nici o clipă în direcţia lui Tom. A aşteptat până la urmă pentru a arunca bomba. Deşi compania aştepta aprobarea FDA din Statele Unite, guvernele a şapte ţări din Africa şi trei din Asia lansaseră deja comenzi pentru vaccin, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii îşi dăduse acordul după ce primise asigurări că vaccinul nu se va răspândi în mod spontan dincolo de o anumită regiune geografică, datorită limitelor concepute pentru scurtarea duratei lui de viaţă. Primul lot avea să fie livrat către Africa de Sud în următoarele douăzeci şi patru de ore. — Acum, aş fi bucuroasă să vă răspund la câteva întrebări, a încheiat ea. 161

Creierul uman funcţionează în mod ciudat. Şi al lui Tom se comportase foarte straniu în ultimele zile. Când într-o realitate, când în alta, traversând mări, trezindu-se şi dormind cu întreruperi. Dar după ultimele cuvinte ale declaraţiei făcute de Monique de Raison, totul se limita la o singură problemă. Vaccinul Raison exista. El avea să sufere o mutaţie, devenind un virus care va face ca SARS să pară un simplu sughiţ. Însemna că în acele momente era deja în drum spre Africa de Sud. El, Thomas Hunter din Denver, Colorado, şi Kara Hunter din acelaşi loc erau singurii oameni de pe planetă care ştiau asta. Până în acel moment, totul i se păruse ca un vis. Acum, lucrurile deveniseră palpabile. O privea pe Monique de Raison şi o auzea spunând lumii întregi că lăzile cu vaccin care vor ucide milioane de oameni erau sigilate şi pregătite pentru transport. Poate se aflau deja în drum spre destinaţie. Poate ajunseseră pe vreun avion de transport, gata să se coacă în arşiţa soarelui. Suferind mutaţii. Aceste gânduri l-au făcut să sară de pe scaun. — Thomas. — Ai auzit ce-a spus? — Aşază-te. Kara l-a tras de braţ. El s-a aşezat. Reporterii puneau întrebări. Alţii făceau fotografii. — Trebuie să oprim livrarea aceea. — A zis că va vorbi cu noi după, a insistat Kara, printre dinţii încleştaţi. Mai ai răbdare câteva minute. — Dar dacă nu vrea să ne asculte? — Atunci încercăm să ne adresăm din nou autorităţilor. Bine? Tom a luat în calcul posibilitatea ca Monique să fie îngustă la minte şi să primească cu dispreţ spusele lui, dar, ascultând-o, i s-a părut mult prea inteligentă. Nu avea în vedere decât dorinţa ei de a coopera. Aşa se întâmplă lucrurile în vise. În cele din urmă, obţinem ce dorim. Ori ne trezim. Brusc, Thomas nu a fost sigur nici de una, nici de cealaltă. — Bine, Tom? — Bine. — Ce-nseamnă asta? a întrebat ea. — Înseamnă bine. — Nu-mi place felul în care ai spus-o. 162

Curtea interioară a răsunat de aplauzele discrete ale invitaţilor. Tom s-a ridicat. Monique terminase. S-au auzit câteva acorduri muzicale. Asta fusese tot. — Să mergem. Tom s-a îndreptat spre Monique de Raison, care se afla încă pe podium şişi strângea hârtiile. Acum publicul era ţinut la distanţă de platformă de un cordon roşu, de-a lungul căruia stăteau trei agenţi de securitate. În momentul în care Tom şi Kara s-au apropiat de podium, câţiva reporteri erau daţi la o parte fără prea multe menajamente. Monique l-a observat pe Tom, dar s-a uitat în altă parte, prefăcându-se că nu l-a văzut, şi a pornit spre dreapta podiumului. — Monique de Raison! a strigat Tom. Un moment, dacă nu te superi. Lumea a întors capul, iar rumoarea s-a mai potolit. Se părea că o luau iarăşi de la capăt. Tom s-a dus direct spre ea. Un agent s-a interpus, gata să-l oprească. — E-n regulă, Lawrence. O să discut cu ei, a spus Monique încet. Tom s-a uitat fix la om până când acesta s-a îndepărtat. Toţi agenţii erau înarmaţi, cel numit având arma în tocul de la brâu. Tom a urcat pe podium, ajutând-o pe Kara, şi s-a apropiat de Monique. Nu avea nici o îndoială că, dacă ar fi făcut o scenă, ea va pleca fără o vorbă spre limuzina ce o aştepta. Aşa cum ţinea mereu să-i reamintească sensei-ul lui, nu există modalitate mai bună de a-ţi dezarma adversarul decât folosind elementul-surpriză. Nu neapărat prin sincronizarea mişcărilor, aşa cum presupuneau majoritatea cursanţilor, ci de cele mai multe ori prin metodă. Şoc şi groază. În ciuda faptului că Monique nu părea nici şocată, nici înspăimântată, Tom ştia că îi intrase deja sub piele. Iar ceea ce era mai important, o făcuse să accepte să vorbească cu el. — Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, a spus el. Trecuse momentul pentru şoc şi groază. Acum era indicată diplomaţia. Ai fost foarte amabilă să… — Sunt deja în întârziere la un interviu cu şeful biroului local al revistei TIME. Mai la obiect, domnule… — Hunter. Şi nu e nevoie să fii nepoliticoasă. Ea a oftat. — Ai dreptate. Îmi pare rău, dar am avut o săptămână grea. Iar când cineva vine şi mă minte în faţă, îmi pierd imediat răbdarea. — Un simplu test va demonstra dacă mint ori nu. 163

— Aşadar, nu eşti de la CDC? — A. Minciuna aceea… Şi-a îndreptat mâna spre umăr, de parcă ar fi depus un jurământ. Aici m-ai prins. Trebuia să-ţi atrag atenţia prin ceva. Ea e sora mea, Kara. — Bună, Kara. Şi-au strâns mâinile. Dar lui nu i-a întins mâna. — Chiar trebuie să plec, a spus Monique. Te rog, fii scurt. — Bine, la obiect. Nu trebuie să livrezi vaccinul. Suferă mutaţii la temperatură ridicată şi devine un virus mortal care va ucide miliarde de oameni. Ea l-a privit fix, fără să se clintească. — Aha. Asta e tot? — Ţi-aş putea spune exact de unde ştiu asta, dar ai vrut să ştii doar esenţialul, şi acesta este. Ai testat vaccinul la temperaturi extreme, domnişoară de Raison? — Unul dintre lucrurile care se învaţă încă din primul an la biologie este că temperaturile ridicate ucid aproape orice fiinţă vie. Vaccinul Raison nu face excepţie. Serul nostru începe să se degradeze la treizeci şi cinci de grade Celsius. Una dintre dificultăţile cele mai mari cu care ne-am confruntat a fost găsirea unei modalităţi de a-l stabiliza pentru regiunile cu climă foarte caldă. Acesta este cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată. Tom a simţit o arsură în ceafă. — Deci, nu l-aţi testat la temperaturi ridicate. — Ceva mai mult respect, Monique, a intervenit Kara. Nu am zburat peste Pacific pentru a fi trataţi ca nişte cerşetori. Adevărul este că Tom are dreptate, şi ai face o mare greşeală dacă nu l-ai asculta. Monique a arborat un surâs forţat. — Aş vrea. Sincer. Dar acum trebuie să plec, a zis ea, şi s-a răsucit pe călcâie. Lui Tom i s-a părut că în minte îi răsună un gong puternic. Ea îi trimitea la plimbare. — Aşteaptă. Dar ea n-a mai stat nici o clipă. Tom s-a apropiat discret de agentul pe nume Lawrence şi i-a vorbit lui Monique pe cel mai ameninţător ton pe care îl putea aborda fără să-i determine pe apărătorii ei să acţioneze.

164

— Dacă nu te opreşti chiar în clipa asta, ne vom adresa ziarelor. Cumnatul meu este proprietarul publicaţiei Chicago Tribune. Preţul acţiunilor companiei voastre va cădea ireversibil dacă nu mă asculţi. O pretenţie ridicolă. Auzind ameninţarea, Monique nici măcar nu a încetinit pasul. Avea o stăpânire de sine de invidiat. Tom şi-a dat seama că ceea ce îi trecea prin minte acum nu se justifica în nici un fel. Justificarea exista doar în lumea lui. Cea în care virusul numit germenul Raison avea să schimbe pentru totdeauna istoria umană. Cei doi agenţi pe care Tom îi întâlnise prima dată se îndreptau spre Monique să o ajute la ieşire, iar Lawrence rămăsese întors cu spatele. El nu răspundea de securitatea imediată a şefei sale. Tom a ajuns în spatele agentului dintr-un singur pas în lateral. Cu o mişcare fulgerătoare, şi-a strecurat mâna pe sub haina bărbatului, a înşfăcat pistolul şi l-a tras din toc. A sărit în dreapta, îndepărtându-se de mâinile lui. Rămas cu gura căscată, probabil îngrozit de uşurinţa cu care-şi pierduse pistolul, omul a şovăit. Tom a pornit în fugă pe vârfuri, ajungând la Monique înainte să se dea alarma. A împuns-o cu pistolul în spate. — Îmi pare rău, dar trebuie să mă asculţi. Ea a împietrit. Cei doi agenţi au văzut arma în acelaşi timp. Au îngenuncheat, scoţându-şi imediat pistoalele. Au urmat ţipete, zeci de ţipete. — Thomas! Printre cei care ţipau se număra şi Kara. Tom şi-a petrecut braţul stâng pe după talia lui Monique, trăgând-o aproape de el, astfel încât bărbia ei a ajuns să se rezeme de umărul lui stâng, făcându-l să-i simtă respiraţia precipitată. A continuat să ţină pistolul în spatele ei şi a păşit în lateral, spre ieşirea din sală. — O singură mişcare greşită, şi va muri! a strigat el. M-aţi auzit? Am o zi proastă! Sunt foarte, foarte iritat, şi vă rog să nu faceţi vreo prostie. Oamenii au început să alerge spre uşă. Urlând. De ce ţipau? Doar nu ţinea pistolul îndreptat spre ei. — Te rog, a spus Monique, gâfâind. Te rog să te controlezi. — Nu te speria, i-a şoptit Tom. N-o să te ucid. Uşa pentru ieşirea în caz de incendiu era la numai trei metri depărtare. Sa oprit şi s-a uitat urât la cei doi agenţi care ţineau armele îndreptate spre el. — Lăsaţi jos pistoalele, dobitocilor! a răcnit el. 165

Monique a tresărit. Tom urlase chiar în urechea ei. — Scuze. Agenţii au îndreptat încet ţevile spre podea. — Iar tu, i-a strigat surorii lui, te iau şi pe tine ostatic. Treci încoace, altfel o ucid. Kara era parcă îngheţată din cauza şocului. — Mişcă-te! Kara s-a grăbit să execute ordinul. — Deschide uşa. Ea s-a supus şi a trecut în holul alăturat. Tom a tras-o pe Monique pe uşă. — Dacă ne urmăreşte cineva, fie poliţia, fie alte autorităţi, Monique va muri! A închis uşa dându-i un şut puternic.

166

18 Hotelul Paradise era un stabiliment plin de purici, frecventat mai mult de negustorii stradali. Sau de câte-un fraier care se lăsa ademenit de promisiunile ofertelor speciale de pe Internet privind vacanţe exotice, cu servicii complete. Ori, în cazul de faţă, de un răpitor care se străduia din răsputeri să o convingă pe acea franţuzoaică foarte încăpăţânată de adevărul spuselor lui. Monique îl făcuse să acţioneze sub presiune. Kara şi-a exprimat de câteva ori oroarea faţă de ceea ce făcuse Tom. Acesta susţinea că nu găsise altă soluţie. Dacă franţuzoaicei aceleia bogate şi snoabe nu-i păsa de soarta câtorva miliarde de oameni, el nu avea de ales decât să o convingă cu forţa. Altă modalitate de persuasiune nu există în lumea reală. Uşile liftului vechi şi ruginit ale garajului subteran s-au deschis cu un scârţâit. Având cheile de la camera abia rezervată în mână, Kara s-a îndreptat cu paşi iuţi spre maşina închiriată. — Bun, a zis Tom, fluturând pistolul de 9 mm prin faţa lui Monique ca să o impresioneze. O să urcăm, dar fără scandal. Am vorbit serios când ţi-am spus că nu vreau să te ucid, dar dacă întreci măsura, s-ar putea să-ţi trag vreun glonţ în degetele de la picioare. E limpede? O să pun arma la brâu, dar asta nu înseamnă că trebuie să începi să ţipi. Cu dinţii încleştaţi, Monique i-a aruncat o privire ucigătoare. — O să iau tăcerea drept un acord deplin. Să mergem. A deschis uşa împingând-o şi i-a făcut semn să iasă. — Ultimul etaj? a întrebat-o el pe Kara. — Da. Nu mă simt în stare să fac asta, Tom. — Tu n-ai nici o treabă. Eu fac totul. Eu sunt cel care visează. Eu ştiu ceea ce n-ar trebui să ştiu. Eu sunt acela care n-are de ales şi trebuie să o convingă pe această doamnă răsfăţată. — Nu-i nevoie să strigi. În parcare a mai apărut o maşină. — Scuze. Bine, hai la lift. A apăsat butonul pentru etajul al cincilea şi a respirat uşurat după ce uşile s-au închis. 167

— Ce-i cu voi, franţuzii? întotdeauna puneţi înainte afacerile fără să vă pese de soarta lumii? — Aşa-mi vorbeşte cel care mi-a pus un pistol în coaste? l-a întrebat Monique. Şi în plus, după cum vezi, nu locuiesc în Franţa. Politica ţării noastre ne displace atât tatei, cât şi mie. — Serios? Ea nu i-a răspuns. Tom nu şi-a dat seama de ce acea mărturisire i s-a părut surprinzătoare. Parfumul ei a umplut imediat interiorul cabinei. Un miros puternic, floral. — Dacă vei coopera, te-aş putea elibera în jumătate de oră. Ea nu i-a răspuns nici la această propunere. Deloc surprinzător, camerele nu erau elegante aşa cum erau îndemnaţi să creadă turiştii nevinovaţi. Mochetă oranj, devenită maronie. Lenjerie înflorată pe cele două paturi duble. O masă de toaletă din răchită, căptuşită de un strat de murdărie întărită care ar fi rezistat oricărei încercări de îndepărtare. Televizorul funcţiona, dar culorile băteau spre verde şi nu avea sonor. Tom a invitat-o pe Monique să ia loc pe singurul scaun din cameră, unul din lemn, descleiat, aflat într-un colţ şi i-a cerut să stea nemişcată. A pus pistolul pe măsuţă şi s-a întors spre sora lui. — Bun. Te rog să ieşi fără să te vadă nimeni din şandramaua asta, după care te duci la poliţie şi ceri să discuţi cu Jacques de Raison. Le spui că ai evadat. Şi că sunt nebun, găseşti tu ceva. Nu trebuie să fii deloc amestecată în treaba asta, înţelegi? — E cel mai inteligent lucru pe care l-am auzit pe ziua de azi, a zis Kara, şi s-a uitat la Monique. Ce-i spun tatălui ei? — Tot ce ştim. Iar dacă nu e de acord să oprească ori să întoarcă transportul, avertizează-l că voi face uz de armă. Tom s-a întors spre Monique. — O să trag doar în unghii, desigur. Nu-mi place să ameninţ pe nimeni, dar sper că înţelegi situaţia. — Da, înţeleg perfect. Eşti complet nebun. El a dat aprobator din cap. — Vezi tu, tocmai de aceea avem nevoie de acest plan de rezervă, Kara. Dacă ea nu vrea să priceapă, poate că tatăl ei va fi mai înţelegător. Lucru mai important, tu vei scăpa de orice acuzaţie. Convinge-l că fiica lui e în primejdie. 168

— Şi dacă mă-ntreabă, unde le spun că te afli? — Le spui că ai sărit din maşină. Nu ai idee unde ne ascundem. — Asta-i o minciună. — Sunt multe în joc. Minciunile ne vor fi iertate. — Sper că-ţi dai seama ce faci. Iar eu cum ştiu ce se întâmplă? — Prin Jacques. Simt convins că va primi un apel din partea fiicei lui în eventualitatea în care trebuie să luăm legătura, dar asigură-te că e sigur să procedăm astfel. Kara s-a dus spre noptieră, a ridicat receptorul şi l-a dus la ureche, după care l-a pus la loc, satisfăcută, evident, că aparatul avea ton. Trăise prea multă vreme în Asia de Sud-est ca să ignore un asemenea amănunt. Kara s-a apropiat de Tom şi l-a strâns în braţe. — E o nebunie ceea ce facem. — Te iubesc, surioară. — Şi eu, frăţioare. S-a tras înapoi, a aruncat o ultimă privire spre Monique şi a pornit spre uşă. — Ai grijă cum o curtezi pe fata aceea, a mai zis ea, şi a închis uşa încet. — Da, vezi cum îi faci curte, a spus Monique. Masculul american care-şi arată muşchii. Despre asta era vorba? Tom a ridicat pistolul, s-a aplecat deasupra măsuţei şi s-a uitat la ostatica lui. Nu avea de ales. Trebuia să-i povestească totul. Măcar acum era obligată să-l asculte. — Nici nu mi-a trecut prin cap o asemenea idee. Realitatea e că am traversat oceanul ca să stau de vorbă cu tine, şi chiar îmi pun în joc gâtul pentru asta. De ce aş risca atât de mult ca să discut cu o franţuzoaică arogantă, ce părere ai? Pentru că, dacă nu mă înşel, s-ar putea să fii singura persoană din lume care poate coopera cu mine pentru a preîntâmpina ceva teribil. În ciuda impresiei generale pe care probabil ţi-am făcut-o, în fond sunt un om foarte onorabil. Şi dincolo de determinarea ta, cred că şi tu eşti o femeie foarte înţelegătoare. Eu vreau doar să-ţi vorbesc, şi te rog să asculţi cu atenţie. Sunt extrem de obosit şi nu mă simt chiar în apele mele, aşa că sper să nu îngreunezi lucrurile mai mult decât trebuie. Îţi cer cumva prea mult? — Nu. Dar dacă te aştepţi ca eu să îi sărăcesc pe miile de deţinători de acţiuni, care şi-au riscat economiile pentru această companie, cred că te voi dezamăgi. Nu am de gând să răspândesc un zvon răuvoitor doar pentru că tu 169

susţii că îmi spulberi unghiile de la picioare dacă nu te ascult. Poate că eşti pe statul de plată al vreunui competitor. Poate că e vorba doar de un plan de a face rău companiei Raison Pharmaceutical. Ce anume te face să crezi că ceea ce spui nu e o absurditate? — Un vis, a spus el. Apoi s-a întors cu faţa spre ea. Un vis care e adevărat. Carlos Missirian aştepta răbdător în Mercedesul parcat peste drum de hotelul Paradise. Peste câteva ore avea să se întunece. Abia atunci va acţiona. Împingându-şi căruciorul, un vânzător de satay a trecut prin dreptul maşinii. Carlos a apăsat pe butonul aflat pe portieră şi a urmărit geamul fumuriu coborând. Aerul încins a năvălit în habitaclul răcoros. A întins două monede de cinci baht. Vânzătorul s-a grăbit spre el cu o tăviţă plină de batoane de carne, a luat monedele şi i-a întins marfa. Carlos a ridicat geamul şi, slujindu-se de dinţi, a extras o felie de carne fierbinte şi aromată de pe băţ. Gustul era promiţător. Tatăl lui îi spusese deseori că planurile bune sunt inutile dacă nu sunt bine executate. Iar executarea depinde în proporţie de nouăzeci la sută de sincronizarea perfectă. Câte planuri teroriste eşuaseră în mod jalnic pentru că nu se respectase sincronizarea? Majoritatea. Fusese luat prin surprindere de apariţia americanului la acea conferinţă de presă. Thomas Hunter, un maniac cu aspect de nebun, care urmărise desfăşurarea evenimentului stând pe un scaun cu două rânduri mai în faţa lui. Carlos intenţionase să o abordeze pe doamna Raison după prezentare şi să-i solicite un interviu folosindu-se de nişte acreditări false pe care le procurase prin intermediul unei legături care lucra la Associated Press. Dacă nu i-ar fi reuşit acea stratagemă, ar fi trecut la măsuri mai directe, dar descoperise de multă vreme că planul cel mai bun este de obicei şi cel mai evident. Făcuse câţiva paşi către podium când americanul se năpustise şi reuşise acea acţiune incredibilă. Ce modalitate mai bătătoare la ochi să-ţi învingi adversarul decât să te apropii, să furi o armă şi să răpeşti o persoană ziua în amiaza mare, în faţa atâtor reporteri din toată lumea? Uimitor, dar planul fusese încununat de succes. Încă şi mai şi, răpitorul reuşise să fugă. Dacă nu şi-ar fi parcat maşina ca de obicei, pentru o ieşire cât mai rapidă din scenă, până şi Carlos i-ar fi scăpat pe cei trei. 170

Faptul că americanul împinsese lucrurile atât de departe avea o anumită semnificaţie. Însemna că oamenii de la CDC nu-i acordaseră nici o atenţie. Asta era bine. Mai însemna că americanul credea foarte mult în aşa-zisul lui vis. Şi asta era bine. Pe de altă parte, însemna că el încerca să-i convingă pe cei de la Raison Pharmaceutical să retragă vaccinul de pe piaţă. Iar asta nu era bine. Însă lucrurile aveau să se schimbe curând. Urmărise Toyota verde până aici, la hotelul Paradise. Canalele de televiziune transformaseră acţiunea într-o ştire de maximă importanţă. Informaţia ajunsese deja şi în America. Poliţia din Bangkok încerca să organizeze în pripă o căutare, dar nimeni nu avea habar unde dispăruse americanul dement. Cu excepţia lui Carlos, desigur. A vârât beţigaşul în gură şi a luat o altă bucată de carne. Americanul îi rezolvase treaba. Reuşise să o izoleze pe Monique de Raison într-o cameră de hotel. Iar asociata cea blondă a lui Thomas plecase pe jos în urmă cu o oră. Acest lucru îl cam deranja pe Carlos, dar ceilalţi doi rămăseseră în hotel. Era sigur de asta. Din locul în care se afla, vedea toate ieşirile, mai puţin una de urgenţă, care dădea într-o alee lăturalnică, dar pe care o găsise şi o dezafectase. Controla în totalitate situaţia. Faptul că se putea ocupa de cei doi în acelaşi timp era un noroc chior. Acum nu se mai punea decât problema unei sincronizări perfecte. S-a uitat în oglinda retrovizoare, a îndepărtat o particulă de praf de pe cicatricea de pe obraz şi s-a lăsat pe spătar cu un oftat lung şi satisfăcut. Sincronizarea. Monique l-a urmărit pe Thomas măsurând agitat încăperea, întrebânduse dacă exista vreo posibilitate, indiferent cât de vagă, ca povestea pe care io spunea de aproape două ore să fie şi altceva decât o aiureală. Era posibil, desigur. Îşi dedicase viaţa sintetizării de medicamente noi, aproape imposibile prin efecte, tocmai pentru că nu credea în imposibilităţi decât dacă acestea îi erau demonstrate matematic. Din punct de vedere tehnic, povestea lui putea fi adevărată. Cu toate acestea, tot tehnic vorbind, povestea înşirată de el era o aiureală desăvârşită. 171

În ultimele cinci minute, el rămăsese tăcut, continuând să se plimbe şi jucându-se cu pistolul. S-a întrebat dacă răpitorul ei mai folosise vreodată arme. La început aşa crezuse, judecând după modul în care îl mânuia. Acum, însă, după ce-l ascultase până la capăt, se cam îndoia. Aparatul de aer condiţionat zăngănea metalic, dar nu reuşea să trimită în cameră decât căldură. Amândoi erau scăldaţi în sudoare. Monique îşi scosese jacheta în urmă cu o oră. Dacă nu ar fi fost atât de pornită împotriva acestui om pentru toate prostiile pe care le debita, poate că i s-ar fi făcut milă de el. Cu toată sinceritatea, oricum îi era milă de el. Era sincer, ceea ce însemna că sigur avea probleme psihice. Probabil era nebun. Iar asta însemna că, deşi nu lăsa impresia că era capabil să tragă în degetele ei de la picioare, era posibil să fie tipul de descreierat care avea o izbucnire neaşteptată, decapitându-şi victima ori făcând ceva asemănător. Trebuia să găsească o modalitate de a afla cumva adevăratele motive ale răpirii. A inspirat adânc aerul fierbinte şi greu. — Thomas, putem vorbi câteva momente din punctul meu de vedere? — Păi, ce crezi că am încercat să fac în ultimele două ore? — Ai vorbit din punctul tău de vedere. Pentru tine, probabil că lucrurile se justifică în totalitate, dar pentru mine sunt absurde. Nu ajungem nicăieri dacă rămânem în camera asta, într-o asemenea căldură sufocantă. Probabil că vaccinul se îndreaptă deja spre destinaţie, iar în mai puţin de patruzeci şi opt de ore va ajunge în cel puţin o sută de spitale din întreaga lume. Dacă ai dreptate, stând aici, nu facem decât să pierdem timpul. — Să înţeleg că vrei să anulezi livrările? Ea se gândise de sute de ori să-l mintă, dar indignarea o împiedicase să-şi materializeze intenţia. Pe de altă parte, el oricum nu ar fi crezut-o. — M-ai crede dacă ţi-aş spune că da? l-a întrebat ea. — Aş crede doar dacă ai da telefoanele necesare de aici. Iar un telefon către New York Times ar rezolva aproape toate problemele. Ea a oftat. — Ştii bine că nu pot face asta. Aşa era clar că nu ajungeau nicăieri. Ea trebuia să-i câştige încrederea. Să negocieze o ieşire din actuala stare de blocaj. — Dar dacă te-aş crede cu adevărat, aş face-o. Sper că înţelegi în ce situaţie mă aflu, nu-i aşa? 172

El nu a spus nimic, iar asta constituia un răspuns acceptabil. Apoi, ea a continuat să insiste. — Ştii ceva? Am crescut într-o zonă viticolă din sudul Franţei. Era mult mai răcoare decât aici, mă bucur s-o spun. După care i-a zâmbit. De dragul lui. Eu şi mama provenim dintr-o familie săracă. Ea a fost o simplă lucrătoare în viile noastre. Ştiai că familia mea obişnuia să producă vinuri, nu medicamente? El a rămas cu privirea aţintită la ea. Monique a continuat: — Nu mi-am cunoscut tatăl; a plecat când aveam doar trei ani. Jacques era unul dintre cei trei fii ai familiei Raison. S-a îndrăgostit de mama mea când eu aveam zece ani. Mama a murit când eu am împlinit doisprezece ani. Asta s-a întâmplat acum paisprezece ani. De atunci, eu şi tata am parcurs un drum lung. Ştiai că am studiat la Facultatea de medicină UCLA? — De ce-mi spui toate astea? — Ca să întreţin conversaţia. — Nu avem vreme de aşa ceva, a spus Tom. Nu ai auzit ce ţi-am spus? Ea i-a răspuns cât se poate de calm. — Ba da, am auzit. Dar nu ai vorbit pe înţelesul meu. Ai uitat? Îţi spun mereu cine simt ca să mi te adresezi ca unei persoane reale, vii, unei femei care este derutată şi puţin înspăimântată de giumbuşlucurile tale. — Nu-mi dau seama cum m-aş putea exprima mai limpede. Ori mă crezi, ori nu. Se pare că nu mă crezi. Prin urmare, avem o problemă. A ridicat mâna. Să nu mă înţelegi greşit, mi-ar face o deosebită plăcere să flecărim despre felul în care ne-au abandonat taţii noştri. Însă ne confruntăm cu probleme mult mai presante. — Tatăl tău te-a părăsit? El şi-a lăsat mâna în jos. — Da. — Foarte trist. Monique a simţit că începuse să facă progrese. Nu mult, dar oricum însemna ceva. Câţi ani aveai atunci? — Şaisprezece ani. Trăiam în Filipine. Acolo am crescut. El era capelan. Această dezvăluire l-a plasat pe Thomas într-o nouă lumină. Aşadar, un copil al armatei americane. Fiul unui capelan. Care servea la o bază din Filipine. Şi ea ştia să converseze puţin în limba tagalog. — Saan ka nakatira? („Unde ai locuit?”) 173

— Nakatira ako sa Maynila („Am locuit în Manila.“) S-au privit fix vreme de câteva clipe. Trăsăturile feţei lui s-au mai îndulcit. — Nu vei avea câştig de cauză, a spus el. Ea s-a ridicat în capul oaselor. Oare Thomas ceda chiar atât de repede? — Cum adică? a întrebat ea. — Mă refeream la bălmăjeala asta psihologică pe care ai adus-o în discuţie. Nu va merge. — Această… Aşadar, el o silea să dea înapoi? Cum îndrăzneşti să-mi consideri copilăria o bălmăjeală? Vrei să discuţi cu mine? Atunci vorbeştemi ca unui om, fără să cauţi să închei cine ştie ce târg! — Bineînţeles. Eşti o femeie înspăimântată, care tremură din cauza înfiorătorului ei răpitor, nu-i aşa? Eşti sărmana copilă abandonată care avea o nevoie disperată de a găsi un erou. În orice caz, eu sunt bietul nefericit care a ajuns într-o situaţie aproape fără ieşire. Uită-te la mine! Şi-a întins ambele braţe. Sunt un caz disperat. Eu sunt în posesia armei, dar aş prefera să fiu în locul tău. Ştii prea bine că nu te-aş atinge, aşadar, ce ameninţare reprezint pentru tine? Nici una. Aici e nebunia! — Ei, bine, tu ai spus asta, nu eu. Îmi povesteşti despre lilieci negri şi păduri colorate, dar şi despre istorii antice, de parcă ai crede în toate acele absurdităţi. Eu am o diplomă de doctor în chimie. Chiar îţi închipui că un vis nebunesc m-ar face să cad în genunchi şi să tremur? — Da! a strigat Tom. Exact asta aştept! Pentru că liliecii aceia negri îţi cunosc numele! Auzindu-l, Monique a simţit un fior de gheaţă străbătându-i corpul. Tom a săgetat-o cu privirea, a lăsat să cadă cu zgomot pistolul pe măsuţa de toaletă şi şi-a tras tricoul peste cap. — Ce căldură insuportabilă e aici! a zis el, apoi şi-a aruncat tricoul pe podea, a ridicat pistolul şi s-a apropiat de fereastră. Avea spatele musculos. Mai puternic decât ar fi crezut Monique. Strălucea de broboane de sudoare. Pe omoplatul stâng avea o cicatrice lungă. Pe sub blugi purta un şort albastru pe elasticul căruia scria Old Navy. Monique se gândise să îl atace, după care el îi spusese că fusese filmat de camerele de securitate la intrarea în clădirea companiei cu o zi în urmă. Acum, când îl vedea, chiar întors cu spatele, s-a bucurat că respinsese ideea de a încerca să evadeze. Brusc, Tom a lăsat draperia să cadă şi s-a întors. — Vorbeşte-mi despre vaccin. 174

— Dar am făcut-o deja. Pe neaşteptate, el a devenit extrem de agitat. — Nu, vreau mai mult. Mai spune-mi. — Nu ai înţelege mare lucru, decât dacă te pricepi la vaccinuri. — Fă-mi, totuşi, plăcerea. Ea a suspinat. — Bine. Noi îl numim vaccin ADN, dar în realitate este un virus modificat. Tocmai de aceea… — Vaccinul tău este de fapt un virus? a întrebat el pe un ton apăsat. — Din punct de vedere tehnic, da. Un virus ce-şi imunizează gazda prin modificarea ADN-ului acesteia împotriva anumitor altor viruşi. Consideră virusul drept un mic robot care răpeşte celula gazdei sale şi îi modifică ADNul, de obicei într-un mod care se încheie cu fragmentarea celulei respective. Noi am descoperit cum să transformăm aceşti germeni în agenţi care lucrează în folosul, nu împotriva noastră. Sunt foarte mici, extrem de rezistenţi şi se pot răspândi foarte rapid – în cazul de faţă, pe calea aerului. — Dar practic este un virus. În faţa unei asemenea revelaţii, reacţiona la fel ca mulţi alţii. Ideea că un virus putea fi utilizat în beneficiul omenirii era un concept ciudat pentru majoritatea oamenilor. — Da. Dar e şi un vaccin, deşi se deosebeşte de cele tradiţionale, care au de obicei la bază germeni mai slabi ai unui organism ce produce îmbolnăvirea. În orice caz, sunt suficient de rezistenţi, însă mor în condiţii adverse. Cum ar fi căldura. — Dar pot suferi mutaţii. — Orice virus prezintă această caracteristică. Însă nici una dintre mutaţiile apărute în cursul testărilor noastre nu a supravieţuit mai mult de o generaţie ori două. Au murit imediat. Iar asta, în condiţii favorabile. La căldură puternică… — Lasă căldura. Spune-mi ceva ce nimeni nu ar avea cum să ştie… A ridicat o mână. Ba nu, aşteaptă. Nu-mi spune. A început apoi să se plimbe agitat între pat şi fereastră. Pistolul devenise o prelungire a braţului; îl flutura în aer ca pe o baghetă de dirijor. — N-ai vrea să fii atent spre ce îndrepţi arma aceea? i-a zis Monique. El s-a uitat la pistol şi l-a aruncat pe pat. Apoi şi-a ridicat ambele braţe.

175

— Am o nouă strategie, a zis el. Dacă-ţi pot dovedi că tot ce am afirmat este adevărat, că vaccinul tău va suferi o mutaţie care îl va transforma în ceva ucigător, îl retragi de pe piaţă? — Cum ai să…? — Urmăreşte-mă. Retragi vaccinul şi-l distrugi? — Desigur. — Juri? — Nu ai cum să dovedeşti. — Dar dacă reuşesc, Monique? — Da! a spus ea, iritată de insistenţa lui. Am spus că da. Spre deosebire de alţii, eu n-am obiceiul să mint. El a ignorat împunsătura, iar ea a regretat acea insinuare. Tom a surâs strâmb. — Bine. Uite ce facem. Eu o să mă culc şi obţin informaţia pe care nu aş avea cum să o deţin, iar apoi mă voi trezi şi-ţi voi spune. Lui Tom îi sclipeau ochii, însă Monique nu a reuşit să perceapă sclipirea planului propus de el. — E absurd. — Tocmai asta e problema. Consideri că e absurd pentru că nu mă crezi. Motiv pentru care, când o să mă trezesc şi-ţi voi spune ceva ce nu aveam cum să ştiu, o să mă crezi! Mă surprinde că nu m-am gândit mai de mult la asta. Tom era convins că putea pătrunde în lumea lui de vis, să afle informaţii reale din istorii şi apoi să revină pentru a i le relata. Era de-a dreptul nebun. Pe de altă parte, dacă el adormea, ea putea să… — Bine. De acord. Atunci, culcă-te. — Ai văzut? E logic, nu? Ce informaţie să caut? — Poftim? — Ce informaţie să-ţi aduc pentru a te convinge? Ea a rămas pe gânduri. Era absurd. — Numărul de perechi de nucleotide de bază din vaccinul meu care acţionează în mod specific asupra HIV, a spus ea. — Numărul de perechi de nucleotide de bază. Gata. Mai cere-mi ceva, în caz că nu reuşesc să găsesc asta. S-ar putea ca istoriile să nu fi consemnat un detaliu atât de tehnic.

176

Văzându-i entuziasmul, ea şi-a reprimat destul de greu dorinţa de a pufni în râs. Parcă ar fi negociat cu vreunul dintre copiii din lumea Narnia 4. — Ziua de naştere a tatălui meu. Trebuie să deţină o asemenea informaţie, nu? O ştii cumva? — Nu. Şi voi veni cu ceva mai mult decât data naşterii lui, dacă vrei. A ridicat arma şi s-a apropiat din nou de fereastră. — La ce anume te uiţi? — Am remarcat o maşină albă care staţionează peste drum de câteva ore. Verificam doar. Se întunecă. Apoi s-a răsucit spre cameră. Bine. Cum procedăm? O să dorm pe pat. — Cât va dura? — Jumătate de oră. Mă trezeşti la jumătate de oră după ce adorm. Doar de atât am nevoie. Nu există nici o corelaţie între timpul scurs aici şi cel de acolo. S-a dus la pat şi, aşezându-se pe el, a luat pătura şi a scos cearşaful. — Ce faci? A rupt cearşaful în două. — Doar n-o să te las liberă cât eu dorm. Îmi pare rău, dar va trebui să te leg. Ea s-a ridicat în picioare. — Nici să nu îndrăzneşti! — Cum adică, să nu îndrăznesc? În caz că ai uitat cumva, eu am arma şi tu-mi eşti prizonieră. O să te leg, iar dacă strigi după ajutor, o să mă trezesc şi-o să-ţi trag un glonţ în degetuţele de la picioare. Monique şi-a spus că Tom era un om imposibil. — Şi mă vei lăsa să stau aici cât dormi? Cum să te trezesc dacă voi fi legată? El a luat o pernă şi a aruncat-o lângă aparatul de aer condiţionat. — Dai cu perna în mine. Vino lângă aparat. — Vrei să mă legi de el? — Mi se pare destul de solid. Sistemul de fixare în perete e bun. Ai vreo idee mai bună? — Şi cum să arunc perna cu mâinile legate? Întrebarea ei l-a pus pe gânduri. 4

Ciclu de şapte romane pentru copii, Cronicile din Narnia, publicate între 1950 şi 1956 de autorul englez C.S. Lewis (n. tr.).

177

— Ai dreptate. Uite, o să te leg astfel încât să ajungi la pat cu piciorul. Îl clatini până mă trezesc. Dar să nu ţipi. Ea s-a uitat fix la el, apoi la aparatul de aer condiţionat. — Nu mi-am dat seama. Grăbeşte-te. Cu cât adorm mai curând, cu atât mai repede rezolvăm situaţia asta. I-a făcut semn cu pistolul. Hai, mişcă-te. I-au trebuit cinci minute să sfâşie jumătăţile de cearşaf ca să facă o funie scurtă. A pus-o să se întindă pe spate ca să măsoare distanţa până la pat. După ce s-a convins că ajungea până la el cu piciorul, i-a legat mâinile la spate. Nu doar încheieturile, ci şi degetele, astfel încât ea să nu şi le poată folosi. Apoi i-a legat şi picioarele, ca să nu se poată ridica. A imobilizat-o cu mişcări iuţi, fără a se sinchisi că o atingea cu torsul transpirat pe bluza de mătase, pătându-i-o. Totul părea cumplit de absurd. Numai că el nu vedea lucrurile aşa. Se agita în jurul ei cu repeziciunea unuia care are o misiune de îndeplinit. După ce a terminat, a făcut un pas în spate, şi-a admirat opera, a aruncat pistolul pe pat şi s-a lăsat să cadă pe spate, de parcă ar fi fost crucificat. A închis ochii. — Nu pot crede o asemenea prostie, a mormăit ea. — Linişte. Încerc să adorm. Vrei să-ţi pun şi căluş? S-a ridicat şi şi-a scos cizmele. Dinţii! Monique şi-ar fi putut sfâşia legăturile cu dinţii. — Chiar crezi că vei reuşi să adormi? Cum să zic, o să păstrez liniştea, îţi promit, dar situaţia asta nu ţi se pare un pic ridicolă? — Cred că mi-ai spus asta de câteva ori până acum. Şi, de fapt, nu ştiu dacă pot adormi ori nu. Dar sunt pe punctul de a mă prăbuşi din cauza epuizării, aşa că sunt convins că am toate şansele să aţipesc. S-a întins din nou pe pat şi a închis ochii. — Poate-ţi cânt ceva, s-a trezit Monique vorbind. Era surprinzător să rostească aceste vorbe tocmai într-un asemenea moment. El a întors capul şi a privit-o cum stătea rezemată de perete, sub aparatul de aer condiţionat. — Ştii să cânţi? Ea s-a răsucit cu faţa la perete. Abia după vreo cinci minute a îndrăznit să-l mai privească. Stătea întins, pieptul i se ridica şi cobora calm, în ritmul respiraţiei, ţinând braţele întinse pe lângă corp. Foarte bine clădit. Păr negru. O creatură frumoasă. 178

Dar şi complet nebună. Oare dormea? — Thomas? a şoptit ea. El s-a ridicat în capul oaselor, apoi s-a dat jos din pat rostogolindu-se şi a luat o bucată de cearşaf. — Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. — Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi pun căluş. — Dar n-am vorbit! — Nu, dar ai putea să-ţi rupi legăturile cu dinţii. Îmi pare rău, crede-mă. Dar nu pot adormi dacă nu sunt liniştit, înţelegi? Şi cred că frânghiile astea pot fi rupte dacă ai maxilare puternice. Apoi i-a trecut fâşia de ţesătură peste gură şi a legat-o la spate. Ea nu a mai făcut nici un efort să protesteze. — Asta nu înseamnă că te consider fălcoasă. Nici prin gând nu mi-a trecut. În realitate, îmi place glasul tău. S-a ridicat, a traversat încăperea şi s-a trântit din nou pe pat.

179

19 Tresărind, s-a trezit şi a sărit în picioare pe dealul ce domina satul. S-a dus către marginea culmii ce dădea spre vale. Se lăsa întunericul. Oamenii se îndreptau deja de-a lungul văii, către lac. Adunarea. Două gânduri. Unu, dorea să li se alăture. Dacă o lua la fugă îi putea prinde din urmă. Doi, trebuia să ajungă în pădurea neagră. Acum. De când se trezise, visase de multe ori pădurea neagră. Însă se schimbase ceva. Era prima oară când se trezea cu dorinţa de a considera real acel vis despre Bangkok, acea nălucire lucidă a minţii lui. Nu mai era doar o alegere conştientă, ci şi ceva aflat în inima lui. Trebuia să trateze visele ca fiind reale. Ambele, în eventualitatea că oricare din ele sau amândouă ar fi fost reale. Dacă Bangkokul era real, atunci avea nevoie de cooperarea lui Monique. Şi singura modalitate prin care putea să obţină cooperarea ei era de a o convinge de adevărul spuselor sale aducându-i acele informaţii. Şi spera să găsească acele informaţii în pădurea neagră. S-a întors şi a pornit în goană pe drumul ce ducea spre tărâmul Shataikilor. Trebuia să afle adevărul. Marea Înşelătorie, germenul Raison, Monique de Raison – trebuia să afle de ce avea acele vise. Mai supravieţuise după o vizită în pădurea neagră şi spera să se întâmple la fel şi de data aceasta. Pământul duduia sub picioarele lui. Curând, poteca s-a şters, dar cunoştea direcţia. Fluviul. Se afla exact în faţa lui. Strălucirea slabă a copacilor ilumina pădurea – chiar şi la miezul nopţii şi-ar fi putut găsi drumul de întoarcere. A încetinit, ajungând să meargă, pentru a-şi trage sufletul. Apoi şi-a reluat fuga. De data asta nu va pătrunde în pădure. Va lansa o chemare. Dar dacă liliecii negri nu-i vor răspunde? Va vedea. În orice caz, nu se putea întoarce decât dacă obţinea câteva răspunsuri la întrebările care îl frământau. Ce îi ceruse Monique să afle? Numărul de perechi de nucleotide de bază din vaccinul anti-HIV. Călătoria trebuie să fi durat aproape o oră, dar Tom nu avea cum să ştie. Când, gâfâind puternic, a ajuns în cele din urmă în luminiş, pe care l-a recunoscut ca fiind locul unde fusese lecuit prima oară, s-a oprit. Dincolo de pajiştea aceea se afla o pădurice, care se termina la malul fluviului. A intrat în luminiş şi a continuat să alerge. Prin minte i-a trecut imaginea camerei de 180

hotel din Bangkok, aşa că a fugit mai departe, traversând pajiştea şi a intrat apoi în pădure, către fluviul cel iute. Copacii s-au rărit, lăsând la vedere malul, parcă fără să-l avertizeze. O secundă pădure, în următoarea numai iarbă. Şi fluviul. Scena i-a tăiat răsuflarea. A făcut un salt înapoi, căutând protecţia copacilor şi s-a făcut una cu trunchiul unui copac masiv şi roşu. A aşteptat momentul potrivit, iar apoi, cu grijă, s-a uitat spre malul fluviului verde. Puntea, pe care Roush-ii o numeau Traversare, a licărit la cincizeci de paşi în amonte, părând albă în lumina lunii ce urca pe cer. Datorită luminilor colorate pe care le aruncau copacii, fluviul radia, părând sclipitor. Dincolo de firul apei, în beznă, se afla şirul discontinuu de copaci negri. Tom a privit ţintă spre pădurea neagră şi a început să tremure. Nu găsea calea de a pătrunde din nou în beznă. Şi-a imaginat ochii roşii, ca nişte mărgele, stând în aşteptare dincolo de bariera de culoare neagră. Ori deasupra acesteia. Încet, şi-a ridicat ochii spre coamele copacilor de peste fluviu, dar întunericul l-a împiedicat să vadă ceva. A ascultat sunetul nopţii, străduindu-se să şteargă din minte susurul fluviului. Să fi auzit un chicotit dispreţuitor? Apoi a văzut o umbră singuratică şi întunecată ridicându-se de pe crengile din vârful unui copac. S-a tras imediat spre adăpostul pădurii colorate, simţindu-şi inima bătând cu o asemenea putere încât urechile îi duduiau. Un Shataiki! Dar acesta se îndepărtase. Probabil că nu-l văzuse. A închis ochii şi a respirat adânc. Trebuia să părăsească neîntârziat acel loc. Să se răsucească pe călcâie şi să fugă. Dar nu a făcut asta. Nu a putut. A rămas preţ de zece minute în apropierea copacului roşu, încercând să-şi recapete curajul. Fluviul continua să susure, netulburat. Pădurea neagră stătea nemişcată, de partea cealaltă. Nimic nu se schimbase. Încetul cu încetul, teama a făcut loc hotărârii. A ieşit din pădure şi a rămas în picioare pe mal, scăldat de lumina lunii. Nu a văzut nici un liliac. Doar podul în stânga lui, fluviul şi copacii morţi de pe malul celălalt. A mai făcut câţiva paşi, îndreptându-se spre pod. În continuare, nici o schimbare. Fluviul continua să susure grăbit, copacii rămaşi în urmă licăreau parcă uitaţi, în vreme ce bezna din faţă rămânea aproape impenetrabilă. Tom a respirat adânc şi a păşit grăbit spre punte. A apucat balustrada structurii de culoare albă şi, pentru prima oară, a realizat că, spre deosebire 181

de orice lemn văzut în exteriorul pădurii negre, cel din care era construit podul nu emite nici o lumină. Asta însemna că fusese construit de Shataiki? S-a oprit preţ de o clipă şi s-a uitat din nou spre copacii întunecaţi, care acum păreau mai înalţi. Trebuia să-şi lanseze chemarea de acolo. Încă nu ştia ce va striga spre întuneric. Vreun salut? Ori poate… În colţul ochiului drept a perceput pe neaşteptate o licărire de culoare roşie. A răsucit capul brusc spre lumină. De astă dată i-a văzut limpede, ochi roşii, parcă dansând, aflaţi puţin deasupra liniei copacilor de peste fluviu. Ţinându-şi răsuflarea, şi-a încleştat degetele pe balustradă. Încă o licărire roşiatică în stânga l-a făcut să-şi întoarcă fără să vrea capul, astfel că a văzut vreo zece Shataiki apărând din pădure şi oprindu-se cu faţa spre fluviu. Şi, în acelaşi moment, în timp ce Tom se uita îngrozit, din ascunzişurile lor, au licărit o mie de perechi de ochi roşietici. Şi-a spus că era momentul să se răsucească pe călcâie şi să fugă de acolo, însă picioarele lui păreau să fie înţepenite, ţintuite de pământ. S-a uitat îngrozit cum Shataiki-i au ieşit tăcuţi din pădure, creând o linie în ambele direcţii, cât ţinea câmpul lui vizual. Creaturile s-au ghemuit ca nişte santinele de-a lungul lizierei pădurii, uitându-se la el cu ochi roşii, plasaţi ca nişte pietre preţioase de o parte şi de alta a boturilor negre. Apoi au început să se populeze şi coroanele copacilor, de parcă încă o sută de mii de Shataiki fuseseră chemaţi să asiste la marele spectacol, iar copacii pădurii negre ar fi fost singurul lor loc de popas. Tom a simţit că picioarele încep să-i tremure. Mirosul înţepător de sulf i-a umplut nările, motiv pentru care şi-a controlat respiraţia. Făcuse o greşeală îngrozitoare. Trebuia să se întoarcă în pădurea colorată. Zidul de Shataiki aflat imediat deasupra lui s-a împărţit brusc în două. Tom a văzut cum o singură creatură a păşit spre pod, târându-şi aripile de un albastru strălucitor pe solul sterp din spatele lui. Acest liliac era mai înalt decât un om, depăşindu-şi semenii prin statură. Avea torsul auriu, iar din trupul lui radiau câteva nuanţe de roşu. Uimitor. Frumos. Aerul no pţii a fost invadat de clămpăniturile şi strigătele slabe ale sutelor de mii de lilieci, în vreme ce uriaşul Shataiki se îndrepta spre Traversare. Se deplasa încet. Foarte încet, protejându-şi piciorul drept. Tom a urmărit totul fără să se clintească. Ochii verzi ai fiarei erau plasaţi adânc în faţa lui de formă triunghiulară, şi îl fixau pe Tom. Lipsiţi de pupile, semănând cu nişte farfurioare verzi. Înspăimântători şi, cu toate acestea, ciudat de liniştitori. Ademenitori. Tom a auzit scrâşnetul ghearelor lui pe 182

scândurile vechi ale podului, foşnetul aripilor uriaşe, în timp ce creatura mergea pe pod fără să se grăbească. Shataiki-i l-au însoţit până la mijloc după care s-au oprit. Şi-a ridicat puţin o aripă, iar gloata din spatele lui a tăcut. În subconştientul lui Tom, paralizat de spaimă, un glas a început să îi dea asigurări că acel Shataiki nu îi dorea în nici un caz răul. O creatură atât de frumoasă nu putea să-l rănească. Şi venise aici ca să stea de vorbă. Ce alt motiv ar fi îndemnat-o să vină până spre mijlocul podului? Din câte spuneau Roush-ii, nici un Shataiki nu putea traversa podul. — Vino. Shataiki-ul mai mult cântase decât vorbise. Tonul se ridicase cu puţin deasupra unei şoapte. Căpetenia îi spunea să vină. Dar de ce ar fi trebuit să ia în seamă o asemenea sugestie? Putea vorbi la fel de bine din locul în care se afla ca şi de dincolo. — Vino, a repetat căpetenia. De astă dată, Shataiki-ul a deschis gura, iar Tom i-a văzut limba rozalie. Atâta vreme cât rămânea de partea aceasta a podului şi nu putea fi atins de creatură, era în siguranţă. Nu-i aşa? Cu precauţie, Tom a păşit pe pod. Shataiki-ul nu a făcut nici o mişcare, astfel că Tom a înaintat pe Traversare către fiară. S-a oprit la vreo cinci metri de Shataiki şi s-a uitat drept în ochii ei. În lumina lunii, aceştia au sclipit ca nişte smaralde uriaşe. Tom a simţit un fior rece pe şira spinării. Acela trebuia să fie cel căruia i se spunea Teeleh. Însă nu arăta aşa cum se aşteptase Tom. Creatura şi-a lăsat umerii în jos şi a întors uşor capul într-o parte. Şi-a retras ghearele şi, încet, pe botul lui a apărut un surâs. — Bun venit, prietene. Speram că vei veni. După aceea a vorbit simplu, cu glas scăzut, fără nici o încercare de a rosti cântat. Ştiu că probabil totul ţi se pare copleşitor. Te rog să nu-i iei în seamă. Sunt nişte imbecili fără minte. — Cine? a întrebat Tom. Însă nu a reuşit să scoată decât un mormăit înfundat, astfel că a trebuit să repete. Cine? — Creaturile bolnave şi demente din spatele meu. Frumosul liliac a făcut să apară un fruct roşu, pe care până atunci îl ţinuse la spate, şi i l-a întins lui Tom. Poftim, ia fructul ăsta. Tom s-a uitat la fruct, dar era prea îngrozit ca să se apropie mai mult de fiară, darămite să întindă mâna pentru a primi ceva de la ea. 183

— Desigur. Încă ţi-e teamă, nu-i aşa? Păcat. E unul dintre cele mai bune fructe ale noastre. Shataiki-ul l-a apropiat de buze fără să-şi dezlipească ochii de la Tom şi a muşcat din el. O dâră de zeamă s-a scurs pe bărbia păroasă şi câteva picături au pătat scândurile de lemn ale podului. Probabil e cel mai bun fruct al nostru. În orice caz cel mai puternic, a zis el lingându-şi buzele. A ridicat bărbia şi a înghiţit fructul, după care a ascuns la spate ce mai rămăsese. A scos apoi o mică ploscă. Ţi-e sete? — Nu, mulţumesc. — Nu ţi-e sete. Am înţeles. Avem timp din belşug să mâncăm şi să bem mai târziu, nu? Tom s-a mai liniştit. — N-am venit să mănânc ori să beau. Oare Teeleh îi putea fi prieten? Din câte se vedea, creatura îi dispreţuia pe ceilalţi lilieci negri. De unde ai ştiut că voi veni? — Am puteri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Iar o informaţie ca asta nu înseamnă nimic pentru mine. Am la dispoziţie legiuni de lilieci. Îţi închipui că nu ştiu cine vine şi cine pleacă? Cred că mă subestimezi. — Dacă deţii asemenea puteri, de ce locuieşti în pădurea neagră şi nu în cea colorată? l-a întrebat Tom, privind dincolo de fiară, către grupurile numeroase ce viermuiau prin copacii de peste fluviu. — Pădurea colorată, aşa o numiţi? Oricine e în toate minţile nu ar vrea să trăiască acolo. Crezi că fructele lor se compară cu ale mele? Nu. Apa lor e mai dulce decât a noastră? Nu. Cei de acolo sunt doar nişte sclavi. Tom şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt. Aici exista o singură regulă. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu trebuia să bea apă. Atâta vreme cât respecta acea regulă simplă, era în deplină siguranţă. — Ce ai în buzunar? l-a întrebat brusc liliacul. Tom a băgat mâna în buzunar şi a scos micuţa sculptură luminoasă pe care i-o dăduse Johan. Teeleh s-a crispat. — Arunc-o dincolo. Arunc-o! Tom a reacţionat fără să se gândească. A azvârlit leul roşu peste marginea podului şi s-a prins de balustradă ca să-şi recapete echilibrul. Încet, Teeleh a coborât braţul şi l-a fixat pe Tom cu ochi mari şi verzi. — Aceea este otravă pentru noi, a spus fiara. — Nu am ştiut. — Sigur că n-ai ştiut. Te-au tras pe sfoară. 184

Tom s-a prefăcut că nu auzise ultimele lui cuvinte. — Cum ţi se spune? a întrebat el. — Cum îmi spune cine? a întrebat fiara. — Ei, şi Tom a făcut semn cu capul către lilieci. Shataiki-ul a ridicat bărbia. — Mi se spune Teeleh. — Teeleh, a repetat Tom, care nici nu se aştepta la alt nume. Tu eşti căpetenia Shataiki-lor. — Minţile proaste pot numi cum vor ceea ce nu cunosc. Însă eu sunt domnitor peste o mie de legiuni de supuşi într-un tărâm de mister şi putere. Acestui tărâm i se spune pădurea neagră. Şi liliacul negru a întins aripa uriaşă spre pădurea din spatele lui. Însă eu o numesc regatul meu. Şi de aceea am venit să stau de vorbă cu tine. Ca să-ţi eliberez mintea. Există o serie de lucruri pe care trebuie să le ştii. Tom nu putea ignora faptul foarte evident că fiara aceea voia ceva de la el. Acea demonstraţie de forţă nu era întâmplătoare. Însă el nu voia să le dea nimic. Venise cu un scop precis, să primească unele informaţii despre istorii. În ciuda faptului că adevărata natură a acelei creaturi îl nedumerea, Thomas nu-şi putea îngădui să fie dominat de Teeleh. — Există unele lucruri pe care trebuie să le ştii şi tu, a spus Tom. Mi-e interzis să beau apa voastră, şi nu am intenţia să mă ating de ea. Te rog să nu-ţi mai pierzi vremea. Ochii lui Teeleh au început să strălucească. — Interzis, spui? Cine îi poate interzice unui alt om să facă ceva? Nu, prietene. Nimănui nu i se poate interzice ceva decât dacă acceptă interdicţia. Shataiki-ul a rostit cuvintele cursiv, ca şi cum ar mai fi dezbătut acel subiect de nenumărate ori. Ce cale mai bună de a împiedica pe cineva să afle care mi-e puterea decât aceea de a-i spune că va suferi dacă bea din apa mea? Minciuni. Sunt convins că tu, mai mult decât ceilalţi, ştii că asemenea aprecieri lipsite de temei nu fac decât să-i încuie pe oameni în închisori de prostie. Ei urmează un zeu care le cere supunerea şi le fură libertatea. Interzis? Cine are dreptul să facă aşa ceva? Raţionamentul era convingător. Numai că el îl convingea pe cel care era luat prea repede. Tom şi-a ales cuvintele cu mare grijă: — Ştiu că dacă vreunul dintre noi bea apa voastră, întregul tărâm va fi cedat acelor creaturi bolnave şi demente, după cum chiar tu le-ai caracterizat, iar noi vom deveni sclavii voştri. 185

Imediat au răsunat ţipetele furioase de protest ale armatei de Shataiki aflaţi în copaci. Luat prin surprindere de acel vacarm, Tom a făcut un pas înapoi. — Tăcere! a bubuit Teeleh. Glasul lui a răsunat cu atâta forţă, încât Tom sa chircit fără să vrea. Liliacul şi-a lăsat capul în jos. — Iartă-mă, prietene. Nu cred că i-ai mai învinui de ceva dacă ai şti prin ce au trecut. Când trăieşti în înşelătorie şi tiranie şi supravieţuieşti, ai tendinţa de a reacţiona vulcanic la cea mai mică aluzie la tiranie. Şi, credemă, cei din spatele meu au îndurat cele mai cumplite forme de înşelătorie şi abuz cunoscute pe lume. A făcut o pauză şi a dat din cap de parcă ar fi încercat să-şi dezmorţească gâtul. În multe privinţe, acţiunile Shataiki-lor erau asemănătoare cu acelea ale creaturilor care fuseseră abuzate şi întemniţate. Lui Tom i s-a făcut sincer milă de ei. I se părea nedrept ca o creatură atât de frumoasă ca Teeleh să fie întemniţată în pădurea neagră. — Hai, vino, l-a invitat Teeleh. Sper că ştii că miturile despre care vorbeşti au menirea de a-i înşela pe oamenii din pădurea colorată – pentru a le ţine credinţa sub control. Îţi închipui că ştii, dar ceea ce ţi s-a spus este cea mai neruşinată înşelătorie. Iar eu am venit să te lămuresc. Teeleh ştia, aşadar, că-şi pierduse memoria? — De ce aţi încercat să mă ucideţi? a întrebat Tom. — Nu aş face niciodată aşa ceva. — Am fost în pădurea voastră şi abia am ieşit cu viaţă. Dacă nu aş fi reuşit Traversarea, acum aş fi fost mort. — Dar n-ai beneficiat de protecţia mea, a spus fiara. Te-au luat drept unul dintre ei. — Ei? — Doar nu-ţi închipui că eşti vreunul dintre ei. Foarte straniu. Şi inteligent, îmi permit să adaug. Se folosesc de pierderea de memorie împotriva ta, nu-i aşa? Tipic. Întotdeauna înşelător. Deci ştie că mi-am pierdut memoria. Ce altceva mai ştie? — De unde ai aflat de pierderea memoriei? l-a întrebat Tom. — De la Bill, a zis creatura. Îl mai ţii minte pe Bill, da? — Bill? — Da, Bill. Roşcatul care a sosit aici împreună cu tine. 186

Tom a făcut un pas în spate. Creatura din faţa lui a părut că-i dispare din faţa ochilor. — Bill este real? — Sigur că e real. Şi tu, la fel. Dacă tu eşti real, atunci e şi Bill. Amândoi aţi venit din acelaşi loc. Tom şi-a dat seama că se afla la marginea unei lumi noi de înţelegere. Venise pregătit să afle răspunsuri la câteva întrebări ce ţineau de istorii şi, încă înainte de a apuca să deschidă gura, alte sute de necunoscute se cereau explicate. A aruncat o privire peste umăr, spre pădurea colorată. Ce ştia? Doar ce îi spuseseră alţii. Nimic altceva. Era posibil să fi înţeles greşit? A simţit cum inima începe să-i bată cu putere. Aerul i s-a părut brusc prea dens pentru a-l putea trage în piept. Uşor, Tom, uşor. Nu trebuia să-şi dezvăluie neştiinţa. — Bine, deci ştii de Bill. Spune-mi ceva despre el. De unde a venit. — Tot nu-ţi aminteşti? S-a uitat circumspect la liliac. — Îmi aduc aminte unele lucruri. Dar nu ţi le voi împărtăşi. Spune-mi ce ştii şi vom vedea dacă se potriveşte cu ce-mi amintesc. Dacă zici ceva eronat, îmi voi da seama imediat de minciună. Zâmbetul de pe buzele lui Teeleh s-a stins. — Ai venit de pe Pământ. — Pământ. Acesta e Pământul. Fii mai precis. Teeleh l-a privit pătrunzător. — Chiar nu ştii, nu-i aşa? Eşti isteţ, recunosc asta, dar nu ştii nimic. — Nu fi atât de sigur, a spus Tom, atent ca din glas să nu-i răzbată îngrijorarea. — Să nu fiu sigur că eşti deştept? Sau că ştii? — Spune-mi. — Tu şi copilotul tău, Bill, v-aţi prăbuşit undeva la mai puţin de doi kilometri în spatele meu, a spus Teeleh. De aceea mă aflu aici. Cred că am găsit o cale de întoarcere. Tom a făcut un efort uriaş ca să-şi ascundă incredulitatea. Ce sugestie absurdă! Ea reuşea să elimine încordarea. Dacă Teeleh era chiar atât de prost să-şi închipuie că va lua în serios un lucru atât de ridicol, însemna că era un oponent mai slab decât dăduse de înţeles Michal. Din fericire, liliacul ştia istoriile. 187

Pentru că acum va face jocul lui, ca să descopere cât de departe va împinge lucrurile legate de acea poveste. — Bun. Deci, ştii despre Bill şi nava spaţială. Ce altceva? — Îmi dau seama că-ţi închipui că referirea la navă e absurdă pentru că, de fapt, nu-ţi aminteşti nimic. Tom a clipit mirat. — Aşa să fie? — Adevărul este următorul: Ai ajuns pe o planetă îndepărtată. Nava ta, Discovery III, s-a prăbuşit acum trei zile. Ţi-ai pierdut memoria din cauza şocului produs la prăbuşire. Stai pe acest pod de vorbă cu mine pentru că nu te poţi adapta la viaţa ţărănoilor din pădurea colorată, lucru absolut firesc. Asta e. Tom a simţit că-i ard urechile. S-a întrebat dacă şi creatura din faţa lui văzuse asta. Şi-a dres glasul. — Ce altceva? — E bine să afli, nu-i aşa? Adevărul. Spre deosebire de oamenii din pădurea colorată, cumplit de înşelaţi, eu îţi spun doar adevărul. — Bine. Atunci, spune-mi-l. — Vai de mine, ce flămânzi suntem după adevăr. Dacă ai şti ce ştiu eu despre pădurea aceea colorată şi cei care trăiesc în ea, i-ai dispreţui pe oamenii aceia. Mulţimea de Shataiki începuse să se agite. O mare de voci bolborosite şi ţipate, încă reţinut. Undeva în beznă, Tom a auzit câteva certuri purtate cu glasuri ascuţite. — Am fost întemniţaţi în pădurea neagră, a spus Teeleh. Acesta e adevărul. Orice Shataiki moare instantaneu dacă atinge pământul de peste fluviu. Asta e tiranie. Mulţimile de lilieci au ţipat de nemulţumire. Teeleh a ridicat o aripă. Ca o pătură de ceaţă, peste pădure a coborât liniştea. — Mă fac să mă simt rău, a mormăit Teeleh. S-a uitat apoi în spate să vadă dacă legiunile lui menţineau ordinea. — Ce-mi poţi spune despre istorii? a continuat Tom. Întrebarea pe care voia să o pună suna anapoda în acel nou tărâm al adevărului. — Istoriile. Da, sigur. Cred că visezi despre ele, nu? 188

— Sunt reale? Cum pot exista istorii ale Pământului dacă acesta nu este Pământul? Întrebarea a părut să îl surprindă pe liliac. — Inteligent. Foarte inteligent. Cum de putem avea istorii ale Pământului dacă nu ne aflăm pe Pământ? — Şi de unde ştii că visez despre istorii? — Ştiu că visezi pentru că am băut apa din pădurea neagră. Asta e cunoaştere. Istoriile Pământului sunt practic viitorul Pământului. Pentru tine, ele sunt istorie, pentru că ai gustat un anumit fruct din pădurea aflată în spatele meu. Tu vezi în viitor. Dezvăluirea aceea era copleşitoare. Tom nu şi-a adus aminte să fi mâncat vreun fruct. Poate înainte de a se fi lovit cu capul de stâncă? În felul său, totul părea logic. Şi exista şi o modalitate de a verifica acea afirmaţie. — Foarte bine, a zis Tom. Atunci ar trebui să-mi poţi spune ce se întâmplă în acest viitor. Vorbeşte-mi despre germenul Raison. — Germenul Raison. Bineînţeles. Una dintre perioadele cele mai elocvente ale omenirii. Înainte de Marea Tribulaţie. Deseori numită Marea Înşelătorie. Voi vorbi despre ea ca fiind istorie. A fost un vaccin care a suferit o mutaţie în condiţii de temperaturi extreme. Teeleh şi-a lins buzele în semn de satisfacţie. — N-ar fi aflat nimeni, înţelegi? Vaccinul nu ar fi suferit mutaţii pentru că nu există cauze naturale care să producă o temperatură suficient de mare pentru a declanşa mutaţia. Însă nu ştiu ce nătărău a aflat această informaţie. Şi a dezvăluit-o cui nu trebuia. Vaccinul a căzut în mâinile unor oameni foarte… foarte ciudaţi. Ei au încălzit vaccinul la exact 81,92 grade Celsius timp de două ore, şi astfel s-a născut cel mai ucigător virus din lume, care s-a răspândit pe calea aerului. Era ceva ciudat în ceea ce spunea Teeleh, dar Tom nu a reuşit să-şi dea seama ce anume. Cu toate acestea, informaţiile furnizate de creatură se potriveau cu cele din visul lui. — Vino mai aproape, a zis Teeleh. — Mai aproape? — Vrei să afli totul despre virus, nu? Vino o idee mai aproape. Tom a făcut o jumătate de pas înainte. Fără nici un avertisment, Teeleh a lovit cu ghearele. Una dintre ele i-a atins uşor degetul mare, aflat pe balustradă. Tom a simţit un şoc trecându-i prin braţ în sus şi şi-a tras mâna brusc. Din tăietura minusculă de pe deget a ţâşnit sânge. Pata s-a întins. 189

— Ce faci? a întrebat el. — Vrei să ştii, iar eu te ajut să cunoşti. — Şi cum m-ar putea ajuta o tăietură? — Lasă, nu e decât o zgârietură. Te-am pus la încercare. Pune-mi întrebarea. Totul devenise extrem de bizar. Dar aşa era şi Teeleh. — Ştii numărul de perechi de nucleotide de bază pentru HTV? a întrebat el. Mai precis, în vaccinul Raison. — Perechi de bază, 375 200. Dar să ştii că, de fapt, nu germenul Raison a produs distrugerile, a spus Teeleh, ci antivirusul. Care a ajuns în mâinile aceluiaşi individ care a eliberat virusul. A şantajat întreaga lume. De aici şi numele, Marea înşelătorie. Tom a simţit că i se învârte mintea. — Antivirusul? — Da. Secţionarea ADN-ului la gena a cincea şi a nouăzeci şi treia, şi combinarea celor două secvenţe rămase. Brusc, Teeleh a încremenit. Vocea i s-a înmuiat. Thomas, să le spui asta. Spune-le că e vorba de 81,92 grade timp de două ore şi de genele a cincea şi a nouăzeci şi treia, secţionate şi combinate. Spune. — Să repet cifrele? — Nu vrei să le ţii minte? Spune-le. — Optzeci şi unu virgulă nouăzeci şi două de grade Celsius. — Da, acum gena a cincea. — Gena a cincea… — Da, şi a nouăzeci şi treia. — A nouăzeci şi treia genă, a repetat Tom. — Secţionate şi combinate. — Secţionate şi combinate. — Şi vei avea nevoie şi de soluţia ei de scăpare. — Şi soluţia ei de scăpare? — Întocmai. Acum să uiţi că ţi-am spus toate astea. — Să uit? — Să uiţi. Teeleh a scos fructul pe care i-l oferise şi mai devreme. Poftim. Ia o muşcătură. Te va ajuta. — Nu pot. — Nu e adevărat. Ţi-am dovedit deja că regulile acelea sunt similare cu o întemniţare. Cum de poţi fi atât de obtuz? 190

Teeleh a rămas drept, fără să se clintească, ţinând fructul cu delicateţe între degete. A vorbit apoi cu glas ceva mai potolit. — Fructul îţi va deschide noi lumi, Tom, crede-mă, prietene. Iar apa îţi va pune la dispoziţie lumi ale cunoaşterii despre care doar ai visat. Lumi despre care amicii tăi din pădurea colorată nici nu au habar. Tom s-a uitat la fruct. Apoi la ochii verzi ai lui Teeleh. Oare chiar exista o navă spaţială dincolo de copaci? Scenariul acela era la fel de credibil ca orice altceva gândit de el. — Presupunând că toate acestea sunt adevărate, unde este Bill? — Ai vrea să-l vezi? Poate reuşesc să aranjez asta. — Ai spus că ştii o cale de a ne ajuta să ajungem acasă. — Da. Pot face asta. Am găsit o modalitate de a vă repara nava. — Mi-o poţi arăta? Inima lui Tom a bătut ca turbată în timp ce a pus această întrebare. Vederea navei ar pune capăt întrebărilor ce-i clocoteau în minte, dar el nu avea nici o garanţie că Shataiki-i nu-l vor face bucăţi. Încercaseră deja asta. — Da. Da, şi o voi face. Dar mai întâi te rog să faci ceva pentru mine. Ceva simplu, care-ţi va fi la îndemână, aşa cred. Căpetenia a făcut din nou o pauză, ca şi cum ar fi stat pe gânduri în legătură cu întrebarea pe care dorea să o adreseze. — Ce anume? — Adu-l pe Tanis aici, la pod. S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Nici unul dintre Shataiki-i care stăteau în copacii din spate nu s-a mişcat. Toţi stăteau cu ochii aţintiţi asupra lui Tom. Inima lui a bătut cu putere. În afara bolboroselii apei fluviului, era singurul sunet pe care îl mai avea în urechi. — Iar dacă reuşesc asta, atunci îmi garantezi că voi ajunge întreg la nava mea? Reparată? — Da. Tom a întins mâna către balustradă ca să se sprijine mai bine. — Vrei să-l aduc doar până la pod? Fără să-l traverseze. — Da. Doar până la fluviu. — Şi ce garanţie am că mă vei conduce în siguranţă până la navă? — O să aduc şi nava lângă pod. Vei putea intra în ea fără să vezi nici un Shataiki, înainte ca eu să stau de vorbă cu Tanis. Dacă Shataiki-i i-ar fi arătat nava, Discovery III, Tom ar fi avut dovada de care avea nevoie. Dacă nu, nu ar fi înaintat pe pod. Şi n-ar fi păţit nimic. 191

— E bine şi aşa, a spus el cu precauţie. Peretele viu de creaturi întunecate ce mărgineau pădurea a scos un şuierat ce semăna cu sunetul scos de un nor de lăcuste ce-şi freacă elitrele. Teeleh a rămas cu ochii ţintă la Tom, a ridicat din nou fructul la buze şi a muşcat cu poftă. A lins sucul care i s-a scurs pe degete cu limba lungă, subţire şi rozalie. În tot acest timp, ochii lui, fără să clipească, au rămas aţintiţi asupra lui Tom. Să aibă încredere în acea creatură? În caz că era adevărat ceea ce afirma, însemna că trebuia să găsească nava! Asta ar fi singura lui şansă de a ajunge acasă. Căpetenia a încetat să mai lingă sucul. I-a întins fructul lui Tom. — Mănâncă-l ca să pecetluim înţelegerea noastră, a spus Teeleh. E cel mai bun fruct al nostru. Mai făcuse asta. Potrivit creaturii, aceasta era explicaţia viselor. Tom şi-a alungat teama, a întins mâna spre Shataiki, a lua fructul din ghearele lui şi a făcut un pas înapoi. A aruncat o privire spre creatura care, stând în faţa lui, îi zâmbea. A dus fructul pe jumătate mâncat către buze. Era pregătit să muşte din el, când un răcnet a sfâşiat noaptea. — Thomasss! Tom a îndepărtat fructul din dreptul gurii, ducându-l spre dreapta. Bill? Glasul părea chinuit şi nesigur. Apoi l-a văzut şi pe roşcat. Bill apăruse din pădure şi se zbătea, fără mari sorţi de izbândă, să scape din ghearele câtorva Shataiki. Hainele îi fuseseră smulse, iar trupul lui gol părea şocant de alb înconjurat de liliecii negri care îi smulgeau carnea de pe el. Pe faţă îi curgea sânge şi părul îi era năclăit. Carnea lui albicioasă era plină de zeci de tăieturi şi vânătăi. Arăta ca un cadavru supus la perversiuni. Tom a simţit că ameţeşte. L-a cuprins o greaţă cumplită. Cu ochii fulgerând cu o intensitate pe care Tom nu o mai văzuse până atunci, Teeleh s-a răsucit pe călcâie. Degetele lui Tom au rămas fără vlagă, iar fructul a căzut, cu un bufnet înfundat, pe scândurile podului. — Luaţi-vă ghearele de pe el! a răcnit Teeleh. Şi-a desfăcut aripile şi le-a ridicat deasupra capului. Cum de îndrăzniţi să mă sfidaţi? Împietrit, Tom a urmărit întreaga scenă. Imediat, Shataiki-i l-au eliberat pe Bill. — Duceţi-l în siguranţă! Acum! 192

Doi lilieci l-au tras pe Bill de mâini. Clătinându-se pe picioare, acesta s-a pierdut printre copaci. Teeleh s-a întors spre Tom. — După cum vezi, Bill este cât se poate de real. Mă văd silit să-l păstrez, sper că înţelegi de ce. Este singura garanţie pe care o am din partea ta că vei reveni împreună cu Tanis. Însă îţi promit că nu va mai păţi nimic de acum înainte. — Thomas! s-a auzit răcnetul lui Bill dintre copaci. Ajută-mă… Apoi glasul lui s-a stins. — Foarte real, prietene, a spus Teeleh. A suferit mult în ultimul timp, şi nu este prea încântat de felul în care l-au tratat ceilalţi, dar îţi promit o protecţie deplină. Tom nu şi-a putut dezlipi ochii de la spaţiul liber dintre copaci, acolo unde dispăruse Bill. Să fi fost real? Bill era real. Peste minte îi coborâse un nor ce îl orbea. Din spate, a auzit un ţipăt solitar şi ascuţit. A întors capul brusc şi a văzut Roush-ul alb pornind în zbor dintr-un vârf de copac. Michal! — Thomas! Fugi! Cât mai repede! Tom s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă spre pădure. S-a izbit cu putere de vin copac, rostogolindu-se şi rămânând brusc fără aer. Teeleh a rămas cu stoicism pe pod, sfredelindu-l cu ochii lui mari şi verzi. — Grăbeşte-te, i-a strigat Michal. Trebuie să ne grăbim! Tom a întors spatele acelei scene şi a ţâşnit în pădure după Michal.

193

20 Pentru a afla numărul camerei nu trebuise decât să îi dea recepţionerei o bancnotă de o sută de dolari şi să întrebe unde se cazase americanca blondă acum câteva ceasuri. Probabil fusese singura americancă blondă care trăsese la acel hotel în acea zi. Camera 517, spusese recepţionera. Carlos a ajuns pe holul de la etajul cinci, a văzut că nu mai era nimeni prin preajmă, după care s-a deplasat rapid spre stânga. 516, 517. S-a apropiat de uşă, şi a încercat clanţa. Încuiată. Fireşte. A mai stat în holul pustiu vreme de vreo trei minute, cu urechea lipită de uşă. În afara zumzetului scos de instalaţia de aer condiţionat, în încăpere era o linişte mormântală. Pesemne că ocupanţii ei dormeau, deşi el se îndoia de asta. Ori plecaseră. Puţin probabil. A vârât mâna în buzunar, a scos un şperaclu şi, introducându-l în broască, l-a răsucit atent, ascultând. Intrarea lui ar fi fost acoperită de zgomotele ambientale. Americanul avea o armă, dar nu era un ucigaş profesionist. Carlos îşi dăduse seama de asta doar privindu-i faţa. Şi judecând după felul în care apucase pistolul de 9 mm în holul hotelului, armele de foc nu-i erau familiare. Aşadar, acum avea de a face cu un american uşor înnebunit şi foarte cutezător, probabil un adversar decent, dar în nici un caz un ucigaş.

Dacă inamicul este puternic, striveşte-l. Dacă inamicul este surd, strigă-i în ureche. Dacă inamicul tău se teme de moarte, măcelăreşte-l.

Aceasta era doctrina de bază ce se preda în tabăra de pregătire. Carlos s-a rostogolit şi a auzit gâtul trosnindu-i. Purta un blazer negru, tricou, pantaloni şi pantofi eleganţi din piele. Haine tipice pentru un om de afaceri din zona Mediteranei. Se terminase însă cu aspectul de faţadă. Haina nu făcea decât să-i stânjenească mişcările. Şi-a scos pistolul cu amortizor din buzunarul de la piept şi l-a strecurat sub centură. Şi-a lepădat haina. Şi-a pus-o pe braţul stâng în care ţinea pistolul. A răsucit apoi butonul tot cu stânga. A inspirat adânc şi s-a împins în uşă, aplicând o forţă suficientă pentru a face să cedeze orice dispozitiv de blocare. 194

Lanţul de siguranţă a cedat cu un pocnet, iar Carlos, cu pistolul îndreptat în faţă, a pătruns în cameră. Forţă şi rapiditate. Nu doar în privinţa execuţiei, cât în ceea ce ţinea de înţelegere şi apreciere. A descoperit ceea ce căuta încă înainte de a face primul pas în cameră. Femeia legată de aparatul de aer condiţionat. Cu căluş la gură. Frânghii făcute din cearşaf. Americanul, fără cămaşă pe el, stătea întins pe pat. Dormind. Femeia a reacţionat abia după ce Carlos a traversat jumătate din încăpere, dar şi atunci doar cu un scâncet înfundat. A făcut ochii mari. Se simţea neputincioasă. În acele momente, singura lui grijă era americanul. A trecut brusc pistolul în mâna dreaptă, pregătit să tragă un glonţ în umărul bărbatului dacă acesta s-ar fi mişcat. A acţionat cu repeziciune, fără să facă nici o mişcare în plus. Însă, după părerea lui, totul se desfăşura cu o încetineală dezamăgitoare. Asta din cauză că executase zeci de astfel de misiuni fără nici o problemă. Descompune o mişcare simplă în zeci de fragmente, şi îl poţi influenţa, corecta, modifica pe fiecare. Acesta era avantajul pe care îl avea în faţa tuturor, mai puţin a celor mai buni. Din patru paşi, a ajuns la femeie. S-a lăsat pe genunchiul drept şi a lovit-o scurt în tâmplă, rămânând în tot acest timp cu pistolul îndreptat spre american. Femeia a scos un geamăt, după care s-a înmuiat. Îşi pierduse cunoştinţa. Carlos a rămas în aceeaşi poziţie preţ de trei secunde. Pieptul americanului se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei. Pistolul de 9 mm era pe pat, aproape de degetele lui. Uşor. Parcă prea uşor. Dezamăgitor. S-a ridicat, a luat pistolul americanului şi a dat fuga spre uşă. A închis-o fără zgomot. S-a întors lângă pat şi, ţinând pistolul în mâna lipită de trup, a analizat situaţia. O lovitură de maestru, din toate punctele de vedere. Doi o dată. La picioarele lui, o femeie leşinată, şi un bărbat care dormea. Bărbatul avea câteva cicatrice pe piept. Muşchi bine dezvoltaţi. Degetele subţiri şi agile. Corp perfect pentru un luptător. Probabil că îl subestimase. Ce-l făcea pe Thomas să acţioneze? Visele? Vor afla curând, pentru că îi avea acum în mână pe amândoi. Lumea va continua să îl caute pe americanul 195

dement care o răpise pe Monique de Raison, şi nu va bănui că ei au căzut în ghearele unei terţe părţi. Iar Svensson va fi foarte încântat. În stânga lui, aparatul de aer condiţionat uruia uşor. Afară, pe stradă, mişunau cei cu treburi nocturne. Se putea ca dintr-un moment în altul să apară şi americanca. Carlos s-a apropiat de femeie şi i-a desfăcut căluşul. Apoi a scos din buzunar o bilă de mărimea unei cireşe. Era ceva inventat de el. Exploziv foarte puternic şi un detonator. Mai folosise cu succes acea jucărie în alte trei ocazii. A tras-o pe Monique în poziţie şezând, a strâns-o de obraji ca să-i desfacă buzele, şi i-a strecurat bila în gură. Folosindu-se de mâna stângă, a strâns-o de trahee cât să o facă să sughiţă involuntar. În acelaşi moment, cât ea avea gura deschisă, i-a împins bila pe gâtlej. Ea s-a înecat. A înghiţit în sec. Carlos i-a pus palma peste gură, iar ea s-a zbătut, recăpătându-şi cunoştinţa. După ce s-a asigurat că Monique înghiţise bila, el a lovit-o din nou cu pumnul peste tâmplă. Ea s-a lăsat moale pe podea. Acum, Monique de Raison avea în stomac suficient exploziv pentru ca, printr-o simplă apăsare pe un buton, să fie pulverizată. Dacă nu era detonată, bila explozivă avea să treacă prin sistemul digestiv în cam douăzeci şi patru de ore, dar până atunci, pe o rază de cincizeci de metri, ea rămânea prizoniera lui. Era singura modalitate de a-i face pe ea şi pe american să coopereze. Ea îi va îndeplini ordinele din motive evidente. Iar dacă nu se înşela în privinţa lui, americanul se va supune ca să o protejeze. — Ce…? Încă dormind, americanul a mişcat capul brusc. Începuse să mormăie ceva. Poftim? Carlos s-a apropiat de pat. S-a gândit să-l trezească trăgându-i un glonţ în umăr. Însă trebuiau să coboare până în subsol, ca să meargă la maşină. Nu avea nevoie nici de agitaţia pe care ar fi stârnit-o rănirea americanului, nici de o sângerare masivă. — Să le spun? a bolborosit Hunter. Să le spun… 81,92 de grade timp de două ore… a cincea genă şi cea de-a nouăzeci şi treia, secţionate şi combinate. Dar şi soluţia de rezervă. Ce tot bombănea dobitocul acela? — Acum uită… Interesant specimen acest american, care tresare, mormăind în somn. Visele lui. A cincea genă şi cea de-a nouăzeci şi treia, secţionate şi combinate. 196

Dar şi soluţia de rezervă. O înşiruire absurdă de cuvinte. Din obişnuinţă, Carlos a reţinut informaţia. A ridicat pistolul şi l-a îndreptat spre pieptul americanului. O singură apăsare de trăgaci, şi omul ar fi mort. De-a dreptul ispititor. Însă aveau nevoie de el viu, dacă se putea. Asta i-a adus aminte de acţiunea în care asasinase un alt american. Proprietarul unei companii farmaceutice pe care Svensson îl voia eliminat. Carlos a rămas în aşteptare. Michal a zburat pe sub coroanele copacilor şi, fără nici o vorbă, a privit din când în când înapoi. Cu mintea parcă golită, Tom continua să înainteze. I se întâmplase ceva de o importanţă extraordinară. Ieşise pe furiş din sat. Îl întâlnise pe Teeleh, gând care îl făcea să simtă un fior rece pe şira spinării de fiecare dată când vedea acea creatură cu ochiul minţii. Convenise practic să trădeze… Ba nu, nu să trădeze. Nu ar fi fost capabil de aşa ceva. Dar o făcuse! Şi mai văzuse un bărbat roşcat pe nume Bill, care era copilotul lui, abia trăgându-şi sufletul. În minte i-a revenit acea oroare, parcă gravată cu o cerneală imposibil de şters. S-a simţit ca un copil care s-a rătăcit pe străzile din Manila. În cele din urmă, Tom a lăsat să i se instaleze în suflet o deznădejde mută şi s-a pierdut pe sine în zgomotul făcut de picioarele care alergau. Când, într-un târziu, au trecut dincolo de creastă, Michal nu a cotit spre satul luminat, aşa cum se aşteptase Tom. A luat-o în susul văii, către locul unde drumul lat dispărea peste deal. Gâfâind, Tom s-a oprit şi s-a aplecat în faţă, rămânând cu palmele pe genunchi, inspirând greu aerul nopţii. Roushul a mai zburat vreo sută de metri, după care a observat că Tom se oprise. Fâlfâind din aripi, a făcut cale-ntoarsă, planând în josul dealului. — N-ar fi mai bine să mergem pe jos? a întrebat el. Tom a făcut semn către sat. — Acolo? — În seara asta o să-l întâlneşti pe Elyon, i-a răspuns Michal. — Elyon? a întrebat Tom alarmat, îndreptându-se de spate. Roush-ul s-a întors şi a început să meargă spre potecă. — Michal! Te rog. Te rog, trebuie să aflu ceva. — A, vei afla, Thomas. Cu siguranţă. 197

— Bill. L-aţi văzut? Shataiki-i au spus că mi-a fost copilot. Ne-am prăbuşit la aterizare. Michal s-a răsucit şi l-a privit atent. — Asta ţi-a spus înşelătorul? — Da. Şi l-am văzut, Michal. Şi l-ai văzut şi tu. — O să-ţi spun ce am văzut şi nu trebuie să uiţi asta. Înţelegi! Niciodată să nu uiţi! — Sigur! Tom a simţit cum îl străbate un fior. Şi-a pus palmele pe tâmple, dorindu-şi cu disperare să-şi limpezească gândurile. Te rog să-mi spui ceva logic. — Nu am văzut decât minciuni. Teeleh e un înşelător. E în stare să-ţi spună orice ca să te ademenească, prinzându-te în capcana lui. Orice. Ştiind prea bine că vei pune imediat la îndoială vorbele lui, ţi l-a arătat pe acel bărbat roşcat căruia tu îi spui Bill. — Dar Bill este real… — Bill nu este real! Ce ai văzut e doar rodul imaginaţiei tale! O creaţie a acelui monstru! Încă de la început a vrut să te păcălească. — Dar… Bill m-a avertizat! A ieşit în goană din pădure şi a strigat la mine! — Ce modalitate mai bună avea Teeleh la dispoziţie ca să te convingă de realitatea lui? Ştia că ai fi preferat să-ţi încalci înţelegerea cu el pentru a-i trăda pe ceilalţi. Michal s-a cutremurat rostind ultimele vorbe. Însă acum, după ce i-a reuşit acest truc şi te simţi ispitit să crezi că Bill este real, există o probabilitate mai mare ca tu să te întorci. Imaginea aceea te va urmări până ce o vei face. Roush-ul s-a uitat cu ochi mari spre Tom, căruia i-a venit să plângă. — Nici gând! a spus el. Nu mă voi întoarce niciodată dacă este adevărat. Michal nu i-a răspuns imediat. S-a întors şi a început să coboare dealul legănându-se. — Până şi acum ai îndoieli, a zis el. Tom l-a lăsat pe Michal să-şi continue drumul, convins că Roush-ul avea şi dreptate, dar se şi înşela. Avea dreptate cu privire la înşelătoria practicată de Shataiki, greşind însă în legătură cu întoarcerea lui. Cum putea să facă asta? Nu venea din istorii; nu era de pe o planetă îndepărtată, numită Pământ. Era de aici, iar aici era Pământul. Doar dacă nu cumva Teeleh avea dreptate. L-a urmat pe Roush la o distanţă apreciabilă. Au traversat dealul, ajungând la o a doua vale. Acolo, în faţa ochilor i s-a înfăţişat un nou peisaj. 198

Unduirea domoală a dealurilor făcea loc unor pante abrupte, acoperite cu copaci mult mai înalţi decât cei rămaşi în urmă. Uimit, Tom a contemplat peisajul. Pantele tăioase s-au transformat curând în faleze, iar copacii creşteau mult mai masivi, astfel că lumina pe care o răspândeau făcea canionul să sclipească de parcă ar fi fost la amiază. Pe fiecare ramură părea să se afle un fruct. Pesemne că din aceşti arbori fuseseră cioplite coloanele uriaşe ale Templului. Piloni fără cusur ce străluceau în nuanţe rubinii şi de safir, şi de smarald, dar şi auriu, luminând poteca şi conferindu-i o aură ce devenise aproape palpabilă pentru Tom. Aici îi era căminul. Îşi pierduse memoria, însă acest loc incredibil era casa lui. A iuţit puţin pasul. Flori roşii şi albe, cu petale mari, alcătuiau un covor des pe stratul de iarbă verde. Faleza părea să fi fost dăltuită dintr-o singură perlă mare, albă, care reflecta lumina venită dinspre copaci, astfel că întreaga vale radia nuanţele curcubeului. Tom a auzit susurul unui râu ce îşi unduia albia destul de aproape de potecă, astfel că, ocazional, putea vedea apa verde, luminiscentă, gonind la vale. Acasă. Aici îi era căminul, şi abia suporta ideea că pusese acest lucru la îndoială vreo clipă. Rachelle ar fi trebuit să fie alături de el, călcând pe aceeaşi potecă. Nu au mers decât zece minute, când Tom a auzit pentru prima oară un tunet îndepărtat. La început a crezut că era zgomotul fluviului. Dar nu, era ceva mai mult decât un fluviu. A simţit cum îl furnică pielea. Tunetul a crescut în intensitate. A iuţit din nou pasul. Şi Michal a început să meargă mai repede, ţopăind şi desfăcânduşi aripile pentru a-şi menţine echilibrul. Se simţea atras de acelaşi lucru ca şi Tom. Frunzişul din stânga lui a foşnit, determinându-l pe Tom să se oprească. În cale i-a ieşit o creatură albă, de mărimea unui ponei, dar semănând cu un leu, care îl privea curioasă. Tom a făcut un pas în spate. Însă leul şi-a văzut de drum, torcând tare. Tom a fugit ca să-l prindă din urmă pe Michal, care nu se oprise. Apoi a văzut şi alte creaturi. Multe semănau cu cea pe care tocmai o întâlnise, altele aduceau mai mult cu caii. Tom a urmărit cum un vultur mare şi alb a coborât pe spinarea unui leu alb urmărindu-l în timp ce el cobora panta. 199

Tunetul a crescut în intensitate, fiind acum un uruit gros şi profund, suficient de puternic pentru a face solul să vibreze uşor. Michal renunţase la mersul ţopăit şi legănat, revenind în aer. Tom a alergat după Roush. Vibraţiile păreau să urce spre suprafaţă. Cu inima bătându-i tare, a continuat să fugă, pe drumul ce descria o curbă. Apoi, poteca s-a terminat. Brusc. Tom a alunecat când s-a oprit. În faţa lui se întindea un lac mare, circular, licărind în nuanţe fosforescente de verde, o apă de aceeaşi culoare cu aceea care înconjura pădurea neagră. Lacul era mărginit de copaci sclipitori uriaşi, aşezaţi la distanţe egale unul de altul, aflaţi la patruzeci de paşi de plaja presărată cu nisip alb. Pe acea plajă animalele dădeau roată lacului, dormeau ori beau apă. Pe partea cealaltă, o faleză impunătoare de culoarea perlei sclipea în nuanţe de rubin şi topaz. Peste faleză curgeau apele unei cascade, vibrând în lumini verzi şi aurii, prăbuşindu-se în lacul aflat la o sută de metri dedesubt. Ceaţa ce se forma capta lumina copacilor, dând impresia că toate acele culori izvorau chiar din lac. Acolo probabil că nici nu exista vreo diferenţă sesizabilă între zi şi noapte. Spre dreapta, râul pe care îl văzuseră urmând poteca îşi vărsa apele în lac. Michal coborâse pe malul lacului şi bea însetat din el. Tom a observat toate acestea dintr-o singură privire. A dat să coboare către malul lacului, apoi s-a oprit, rămânând cu picioarele parcă înfipte în nisip. Voia să alerge până la apă, ca să bea la fel ca şi Michal, însă brusc nu mai era sigur că se poate mişca. Dedesubt, Roush-ul continua să bea. Un fior rece i-a străbătut şira spinării, pornind de la ceafă şi ajungând până la tălpi. O spaimă inexplicabilă l-a copleşit. În ciuda vântului răcoros ce mătura apele lacului, sudoarea îi ţâşnea prin pori. Ceva nu era în regulă. Era total anapoda. A făcut un pas în spate, străduindu-se să găsească logica celor ce-l înconjurau. Cu toate acestea, teama a făcut loc groazei. S-a răsucit pe călcâie şi a fugit în susul malului. În momentul în care a ajuns pe creastă, teama l-a părăsit asemenea unor cătuşe scoase. S-a întors. Michal bea apă. Insaţiabil. În aceeaşi clipă, şi-a dat seama că trebuia să bea din apă.

200

Acolo, pe plajă, stând cu picioarele depărtate şi aşezate ferm pe nisipul alb şi moale, cu mâinile cu pumnii strânşi, Tom a simţit o descătuşare a minţii. Şi-a dat vag seama de geamătul slab pe care l-a scos printre buze, abia audibil din cauza zgomotului făcut de cascadă. Animalele se plimbau alene de colo, colo. Michal bea cu nesaţ. Copacii se ridicau semeţi. Apele cascadei cădeau în gol. Scena părea îngheţată în timp, ţinându-l şi pe Tom prins din greşeală. Pe neaşteptate, cascada a lăsat impresia că se prăbuşeşte cu zgomot mai puternic şi că din lac se ridică mai mulţi stropi. Ceaţa s-a îndreptat spre el. A văzut-o apropiindu-se. Se vălurea peste ţărm. L-a izbit în faţă, doar o adiere slabă, umedă, dar semăna cu unda de şoc a unei arme nucleare de mică putere. Tom a icnit. Mâinile au coborât spre nisip. Ochii s-au deschis larg. Groaza dispăruse. Rămăsese doar dorinţa. O dorinţă disperată, pură, care îi aspira inima cu forţa vidului absolut. Nimeni dintre cei care l-ar fi văzut nu s-ar fi aşteptat la următorul lui gest. În acel moment, ştiind ce trebuia să facă – ce dorea cu disperare să facă –, Tom a ţâşnit cu repeziciune spre marginea lacului. Nu s-a oprit pe mal şi nici nu s-a aplecat să bea la fel ca toţi ceilalţi. S-a azvârlit cu capul înainte peste trupul lui Michal şi a plonjat în apele luminoase. Strigând. În clipa în care a atins apa, trupul lui s-a cutremurat violent. În ochi i-a explodat o lumină albastră orbitoare, şi atunci şi-a dat seama că va muri. Că pătrunsese într-un lac interzis, împins de o dorinţă necugetată, urmând acum să plătească cu viaţa. Apa călduţă l-a înghiţit. Prin trup i-au trecut fiori, care au erupt într-o căldură copleşitoare, făcându-l să rămână fără aer în plămâni. Numai şocul lar fi putut ucide. Dar nu a murit. De fapt, corpul i-a fost cuprins de plăcere, nu de moarte. Plăcere! Senzaţiile îi goneau prin corp în valuri continue, de neoprit.

Elyon.

Nu şi-a dat seama cum de ştia asta. Dar ştia. Elyon era în acel lac, alături de el. A deschis ochii şi a realizat că nu-l usturau. Prin preajmă trecea o lumină aurie. Nici o porţiune a acelei ape nu era mai întunecată decât o alta. Curând şi-a pierdut orice simţ al direcţiei. Unde se afla suprafaţa apei? 201

Apa exercita presiune asupra fiecărui milimetru al corpului său, la fel de arzătoare ca un acid, dar una care ardea cu plăcere, fără a provoca durere. Pe măsură ce se cufunda tot mai adânc în apă, cutremurarea violentă a făcut loc unui tremurat delicat. A deschis gura şi a râs. Voia mai mult, mult mai mult. Îi venea să aspire acea apă şi să o înghită pe toată. Fără să se mai gândească, a şi început să facă acest lucru. Şi-a umplut gura, apoi a inhalat fără să vrea. Lichidul i-a ajuns în plămâni. Înspăimântat, Tom s-a oprit. A tuşit, încercând să-şi golească plămânii de apă. În loc să reuşească asta, a înghiţit şi mai multă apă. A început să dea haotic din braţe, îndreptându-se în direcţia unde credea că se află suprafaţa. Oare se îneca? Nu. Putea să respire. Prevăzător, a mai aspirat apă şi a expirat-o încet. Apoi din nou, adânc şi cu forţă. A eliminat apa cu un susur slab. Aşadar, respira apa! Inspirând şi expirând adânc, el respira apa ameţitoare a lacului. A izbucnit într-un râs nestăpânit. S-a rostogolit prin apă, trăgându-şi picioarele foarte aproape, pentru a se putea roti, întinzându-le şi împingându-le în faţă pentru a se propulsa înainte, tot mai aproape de culorile ce-l înconjurau. A înotat tot mai adânc în lac, răsucindu-se şi rostogolindu-se, îndreptându-se în plonjon către fundul lui. Puterea conţinută de acel lac era mult mai mare decât orice îşi imaginase vreodată. Abia dacă reuşea să se stăpânească. De fapt, nu se putea abţine; a strigat de plăcere şi a continuat să se scufunde. Apoi le-a auzit. Trei cuvinte.

Am făcut asta. Înspăimântat, Tom s-a oprit. Nu, nu erau cuvinte, ci muzică vorbitoare. Note pure care îi pătrundeau în inimă şi în minte, având înţelesuri la fel de cuprinzătoare ca o carte întreagă. Şi-a răsucit trupul, căutând sursa acelor sunete. Prin apă a răzbătut un chicotit. Acum, ca un copil. Tom a surâs prosteşte şi s-a răsucit. — Elyon? Glasul i-a sunat înfundat, cu greu putând fi socotit un glas. 202

Am făcut asta. Cuvintele l-au pătruns adânc pe Tom, atât de adânc, încât a reînceput să tremure. Nu avea certitudinea că era o voce reală, şi nici dacă nu cumva şi-o imagina. — Ce eşti? Ce eşti? Lumina a plutit prin dreptul lui. Valurile de plăcere lau copleşit. Cine eşti?

Sunt Elyon. Şi te-am făcut pe tine. Cuvintele au pornit din mintea lui şi i-au trecut arzător prin corp ca un foc ce se extinde.

Îţi place? — Da! a răspuns el. Poate vorbise, poate strigase, nu-şi dădea seama. Simţea doar că acele cuvinte erau urlate de întregul lui trup. Tom a privit în jur. Glasul era diferit acum. Rostit. Muzica dispăruse. O întrebare simplă, nevinovată.

Te îndoieşti de mine? În acel unic moment, greutatea deplină a neghiobiei lui îngrozitoare l-a izbit ca un baros. Cum se putuse îndoi? În adâncurile lacului, Tom s-a ghemuit în poziţie fetală şi a început să geamă.

Te văd, Thomas. Eu te-am făcut. Te iubesc. Cuvintele l-au scăldat ca o apă, ajungând în străfundurile fiinţei lui, mângâindu-i fiecare sinapsă, curgându-i prin vene, ca şi cum i s-ar fi făcut o transfuzie. 203

Aşadar, de ce te îndoieşti? Acum mintea îi era ocupată de Thomas din visele lui – cel din subconştient. Făcuse mai mult decât să se îndoiască. Aşa era el, nu? — Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. S-a gândit că totuşi va muri. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău, a gemut el. Te rog…

Îţi pare rău? De ce-ţi pare rău? — De tot. Pentru că… m-am îndoit. Pentru că nu am luat seama la… Tom s-a oprit, neştiind sigur în ce alt mod mai ofensase, ştiind doar că asta făcuse.

Pentru că nu iubeşti? Eu te iubesc, Thomas. Cuvintele au umplut întregul lac, de parcă însăşi apa s-ar fi transformat în acele cuvinte. Tom a suspinat, incapabil să se controleze. Apa din jurul picioarelor a început brusc să fiarbă, şi a simţit că lacul îl trage în adâncuri. Purtat de un curent puternic în jos, a icnit. Apoi a fost răsturnat şi împins cu capul înainte de acelaşi curent. Resemnat în faţa a ceea ce îl aştepta, a deschis ochii. Exact în faţa lui se deschidea un tunel întunecat, semănând cu ochiul unui vârtej. S-a grăbit să pătrundă acolo şi lumina s-a tras într-o parte. Durerea l-a trăsnit ca un berbec şi, încercând să respire, a început să gâfâie. Din cauza panicii oarbe, şi-a arcuit spatele în mod instinctiv şi a dat să se întoarcă spre intrarea în tunel, chinuindu-se să o vadă, dar aceasta se închisese. Bătând disperat apa cu braţele, a început să urle, năpustindu-se tot mai adânc în tunelul întunecat. Durerea îi cuprinsese tot corpul. S-a simţit ca şi cum carnea i-ar fi fost crestate şi presărată cu sare; fiecare organ părea să-i fie împănat cu cărbuni încinşi; oasele păreau să-i fie sfredelite pentru a i se turna înăuntru plumb topit. Pentru prima oară în viaţă, Tom îşi dorea să moară.

204

Apoi a văzut derulându-se o serie de imagini şi a recunoscut locul unde trebuia să se afle. Imagini ale Traversării, cele din visele lui, înşiruite acum pentru a le putea vedea. Imagini ale lui, stând în faţa tatălui său. Tatăl lui, capelanul. — Vreau să mor! s-a auzit răcnind. Vreau să mooor! Apa l-a silit să deschidă ochii, apoi mintea i-a fost invadată de alte imagini. Mama lui, plângând. Imaginile se derulau acum cu rapiditate. Imagini din viaţa lui. Un caracter întunecat, îngrozitor. Un bărbat cu faţa înfierbântată scuipa obscenităţi, având o limbă lungă, ţâşnind din gura lui ca limba unui şarpe. De fiecare dată când limba atingea o altă persoană, aceasta se prăbuşea la pământ, ca o grămadă de oase. Apoi şi-a văzut propria faţă. Amintiri ale unor vieţi demult dispărute şi duse, dar acolo şi, în acele momente, încă murind. Şi în acea clipă şi-a dat seama că pătrunsese în propriul lui suflet. Spatele i s-a arcuit atât de mult încât aproape că şi-a atins călcâiele cu capul. Coloana lui vertebrală se întinsese până la limita rezistenţei. I-a fost imposibil să-şi reprime urletul. Tunelul s-a căscat brusc sub el şi l-a aruncat într-o apă densă, de culoare roşie. Ca sângele. A aspirat acea apă, umplându-şi plămânii uscaţi. Din adâncurile lacului, un geamăt a început să-i invadeze urechile, înlocuind propriile ţipete. Tom s-a răsucit, căutând sursa sunetului, dar nu a dat decât de sângele gros, roşu. Geamătul a crescut în intensitate, transformându-se treptat într-un plânset, apoi într-un urlet. Elyon ţipa! De durere. Tom şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să ţipe alături de celălalt, gândindu-se acum că situaţia era mai gravă decât ceea ce se întâmplase în tunelul întunecat. Corpul îi era săgetat de arsuri ca de foc, de parcă fiecare celulă s-ar fi revoltat în faţa acelui sunet. Şi aşa şi trebuie, a auzit un glas şoptit în minte. Creatorul lor ţipă de durere! Apoi, totul s-a terminat. Ieşind din zona roşie, pătrunzând în verdele lacului, având palmele încă lipite de urechi. A auzit vorbele, ca şi cum acestea ar fi fost rostite de propria lui minte.

Thomas, te iubesc. Imediat după aceea, durerea a dispărut. Tom şi-a îndepărtat palmele de cap şi s-a îndreptat puţin în apă. Prea năucit ca să reacţioneze, a plutit. După 205

aceea, lacul s-a umplut de un cântec. Un cântec mai frumos decât oricare altul, o sută de mii de melodii ţesute într-una singură.

Te iubesc. Te aleg. Te salvez. Te venerez. — Şi eu te iubesc! a strigat Tom cu disperare în glas. Te aleg. Te venerez. Suspina, dar acum cu dragoste. Sentimentul era mai intens decât durerea ce îl răscolise mai devreme. Curentul l-a tras din nou cu putere, târându-l printre culori. Corpul lui a tremurat din nou de plăcere, şi s-a lăsat să atârne moale în vreme ce se deplasa ca săgeata prin apă. A vrut să rostească ceva, să strige şi să urle, pentru a anunţa întreaga lume că se considera cel mai fericit om din univers. Că era iubit de Elyon, chiar de Elyon, cu vocea lui, într-un lac făcut de acesta. Însă cuvintele nu şi-au găsit calea. Nu-şi dădea seama de câtă vreme înota prin curentul lacului. S-a scufundat în nuanţele de albastru şi a descoperit o zonă de pace şi linişte care i-a anesteziat trupul asemenea novocainei. Cu o simplă răsucire a încheieturii mâinii, şi-a schimbat direcţia de deplasare într-un curent auriu şi a tremurat prin valuri de încredere absolută care sunt generate doar de putere şi de bogăţie. Apoi, o răsucire a capului, şi s-a năpustit într-o apă roşie care bolborosea de o plăcere atât de mare, încât s-a simţit din nou lipsit de orice putere. Elyon a pufnit în râs. Iar Tom a râs la rândul lui şi s-a scufundat mai adânc, răsucindu-se şi învârtindu-se. Când a vorbit din nou, glasul lui Elyon era delicat şi profund, ca acela al unui leu ce torcea.

Thomas, să nu mă părăseşti niciodată. Spune-mi că nu mă vei părăsi. — Niciodată! Niciodată! Voi rămâne pe veci alături de tine. Un alt curent l-a ajuns din urmă şi l-a împins. A râs în vreme ce a gonit prin apă destul de multă vreme, după care a ieşit la suprafaţa la nici zece metri de mal. 206

S-a ridicat în picioare pe fundul nisipos şi a vărsat mai bine de doi litri de apă din plămâni în faţa lui Michal, care s-a arătat uimit. A tuşit de două ori şi, păşind, a ieşit din apă. — De necrezut! Nu a reuşit să găsească alte cuvinte pentru a descrie experienţa trăită. Grozav! — Elyon, a spus Michal, şi pe botul lui scurt a apărut un soi de surâs. Măi, măi. Scufundarea aceea a fost destul de puţin ortodoxă. — Cât timp am stat sub apă? Michal a ridicat din umeri. — Vreun minut. Nu cred că a durat mai mult. Tom a urcat malul nisipos şi a îngenuncheat. — Incredibil. — Mai ţii minte? Tom s-a uitat în spate, spre cascadă. Dacă-şi amintea? — Ce să ţin minte? — Din ce sat vii. Cine eşti, a spus Michal. Dar îşi amintea asta? — Nu, a spus Thomas. Ţin minte totul începând cu momentul prăbuşirii în pădurea neagră. Şi-mi mai amintesc visele. În care dormea, s-a gândit el. Aşteptând să se trezească. Ştia însă că nu se va trezi acolo decât după ce va adormi aici. Se putea întâmpla să petreacă două zile aici şi o secundă dincolo. Aşa mergeau lucrurile. Asta, presupunând că reuşea să mai viseze. Era sigur că nu mai voia aşa ceva. Lacul îl revitalizase. Se simţea ca şi cum ar fi dormit o săptămână. S-a prăbuşit pe spate şi a rămas întins pe plajă, contemplând luna.

207

21 Monique a clipit. Îşi simţea capul vuind. Stătea lungită pe o parte. Vedea ca prin ceaţă. Îşi percepea obrazul strivit de mochetă. Vedea ce se afla sub patul aflat la mai puţin de trei metri depărtare. Adormise? Apoi şi-a adus aminte. Şi pulsul i-a crescut vertiginos. Cineva pătrunsese în cameră cât Thomas dormea! Individul intrase ca un vârtej şi o lovise în cap înainte ca ea să poată face vreo mişcare. Se mai întâmplase ceva, dar ea nu reuşea să-şi aducă aminte. Avea gâtlejul iritat, iar capul îi era umflat ca un balon. Era totuşi în viaţă, iar omul se afla încă în cameră. Trebuia să-l trezească pe Tom! Monique era pe punctul de a-şi înălţa capul când a văzut pantofii. Pantofii se continuau cu o pereche de pantaloni. Cineva stătea în picioare la capătul patului. A inspirat adânc şi a îngheţat. Individul se afla în continuare în cameră! Respiraţia lui Thomas părea neregulată. Era rănit? Sau dormea? Monique a închis ochii şi s-a străduit să-şi adune gândurile. Fâşiile de cearşaf îi legau încă mâinile şi picioarele, imobilizând-o. Mai puţin gura. Omul îi scosese căluşul. De ce? Să fi fost salvatorul ei? Venise poliţia să o elibereze? Dacă da, de ce omul o lovise ca să-şi piardă cunoştinţa? Nu, sigur nu era cineva căruia să-i pese de siguranţa ei. Din câte îşi dădea seama, omul traversa încăperea chiar în acele clipe, având un cuţit în mână, gata să-şi termine treaba. A deschis larg ochii. Pantofii nu se clintiseră din loc. Şi-a dat ochii peste cap atât cât a putut, dorind cu disperare să-l zărească pe atacator. Cămaşă neagră. O cicatrice lungă pe obraz. Ţinea mâna întinsă. Un pistol. Îndreptat spre Thomas. Monique a intrat în panică. A sărit în sus atât cât i-au permis legăturile şi a urlat: — Thomas! Făcând ochii mari, bărbatul s-a răsucit spre ea, ţintind-o cu pistolul. Ca o marionetă, Thomas s-a ridicat în capul oaselor pe pat. Bărbatul s-a lăsat pe un genunchi şi a îndreptat arma din nou spre Tom. — Nu mişca! 208

Dar era deja prea târziu. Thomas se pusese deja în mişcare. S-a aruncat spre stânga. Moment în care glonţul a pornit. Dintr-o pernă a sărit un nor de pene. Monique l-a văzut pe american rostogolindu-se de pe pat şi aterizând pe podea pe cealaltă parte. S-a mişcat cu o viteză ameţitoare, de parcă ar fi ricoşat din podea. Apoi l-a văzut în aer, zburând spre intrusul îmbrăcat în negru. Un şuierat. Pistolul a scuipat un al doilea glonţ, care a făcut o gaură în tăblia patului. Tom a făcut o foarfecă, asemenea unui jucător de fotbal care vrea să dea gol. Piciorul lui a lovit mâna bărbatului.

Poc!

Pistolul a zburat până în cealaltă parte a camerei şi s-a izbit de perete, la o palmă de capul lui Monique. Apoi a căzut pe podea la picioarele ei. Nu putea să-l ia, dar a întins piciorul ca să îl acopere. Între timp, după ce executase acea lovitură, Thomas se rostogolise pe pat şi acum stătea în picioare lângă perna sfâşiată, cu faţa spre atacator, într-o poziţie tipică de apărare. Bărbatul în negru a privit-o întâi pe Monique, apoi pe Thomas. Pe buze i-a apărut un surâs strâmb. — Prea bine. Se vede treaba că te-am subestimat, a spus el. Vorbise cu un accent mediteranean. Educat. Nicidecum un răufăcător. Monique s-a împins până a ajuns în capul oaselor, străduindu-se să nu ia în seamă durerea cumplită de cap. — Cine eşti? a întrebat Thomas. Avea ochii dilataţi, dar în rest era uimitor de calm. Nu vreau să fac rău nimănui. — Nu. Înseamnă că sigur te-am subestimat. — Tu eşti cel care vrea vaccinul, a spus Thomas. Ochii bărbatului au tresărit aproape imperceptibil. Suficient pentru ca Monique să-şi dea seama că Thomas nu se înşelase. — Cum de ai aflat unde suntem? l-a întrebat Thomas. — Mă interesează vaccinul, a zis Carlos, şi s-a uitat scurt spre haina aruncată pe podea, lângă uşă. A văzut-o şi Tom. — M-am dat de gol, nu? a întrebat Thomas. Dacă nu aş fi vorbit cu nimeni, nu te-ai afla acum aici. Corect? Carlos a ridicat din umeri. — Eu mă ocup doar de lucrurile pentru care sunt plătit. Habar n-am despre ce vorbeşti. S-a apropiat uşor de uşă. Şi-a frecat palmele de parcă ar fi vrut să sugereze că renunţă. În cazul de faţă, am fost angajat să o înapoiez 209

pe fată tatălui ei şi trebuie să-ţi spun că asta intenţionez să fac. Nu mă interesează persoana ta. Thomas a clătinat din cap. — Nu, nu te cred. Monique, 375 200 perechi de baze. Vaccinul HIV. Aşa este? Ea l-a privit ca trăsnită. Acele informaţii nu se publicaseră încă. Cum de reuşise…? — Aşa este? a întrebat el din nou. — Da. — Atunci, ascultă-mă, a zis Tom, privind întâi la ea, apoi la atacator. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Părea disperat. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Nu vreau să fac rău nimănui. Nu vreau, mă auzi? Dar trebuie să-l oprim pe acest om. Indiferent ce se întâmplă, trebuie să-l oprim. Sunt reale, Monique. Despre visele mele vorbesc. Trebuie să mă crezi! Bărbatul mai făcuse un pas spre uşă. Monique a răspuns mai mult ca să-l liniştească pe Tom decât să-şi exprime acordul. — Da, bine, te cred. Fii atent, Thomas! Vrea să ia haina. — Lasă haina, a zis Thomas. Bărbatul a ridicat o sprânceană. Părea să fie amuzat de situaţie. — E absurd, a spus el. Chiar îţi închipui că mă poţi împiedica să fac ce vreau? Eşti neînarmat. A vârât cu nepăsare mâna într-un buzunar şi a scos un şiş. A apăsat pe un buton şi lama acestuia s-a deschis. Eu am armă. Chiar neînarmat tot nu ai avea nici o şansă în faţa mea. — Promiţi? — Vrei cumva să… — Nu tu! Ea. Monique, mă crezi? Trebuie să mă crezi. Convingerea lui a făcut-o pe Monique să ezite. — Monique, situaţia asta s-ar putea termina prost. Serios, vreau să înţelegi ce se petrece. — Te cred, a zis ea. Bărbatul a făcut un salt brusc spre haină. Monique nu mai văzuse până atunci pe cineva mişcându-se cu o asemenea repeziciune ca Tom. Nu a sărit, nu a păşit. A ţâşnit ca un glonţ. Exact spre podea, între pat şi uşă, unde se afla împăturită haina. S-a rostogolit, a sărit în picioare, apoi l-a lovit pe bărbatul îmbrăcat în negru cu podul palmelor. 210

Carlos ucisese mulţi oameni cu mâinile goale. În cei peste zece ani de instruire nu mai văzuse pe cineva mişcându-se atât de rapid ca acest american. Dacă reuşea să ia transmiţătorul din haină, nu va mai avea loc nici o luptă. Acum era sigur că Thomas va capitula dacă ar fi confruntat cu perspectiva teribilei morţi a franţuzoaicei. L-a văzut pe Hunter aterizând pe podea şi rostogolindu-se, şi a înţeles exact ce voia să facă. A intuit ce câştigase Tom folosindu-se de forţa gravitaţională: avea să-l lovească înainte ca el să poată ajunge la haină. Trebuia totuşi să ia o hotărâre şi, ţinând seama de toate amănuntele, a decis să-şi finalizeze încercarea de recuperare a hainei. Era singura modalitate de a evita lupta care avea să se încheie neîndoielnic cu moartea lui Thomas Hunter. Problema era că îl voia pe Hunter în viaţă. Trebuiau să afle ce mai ştia acesta. Tom s-a mişcat prea repede. Carlos s-a consolat cu ideea de a încasa lovitura. Americanul l-a izbit cu putere în braţul stâng. Dar nu atât de puternic pentru a-l doborî la pământ. Carlos a trasat o diagonală cu şişul din dreapta pe corpul lui Tom. Lama a pătruns în carne. Americanul a căzut pe burtă. S-a rostogolit peste haină şi sa ridicat, gata de luptă. Din tăieturile de pe ambele antebraţe îi curgea sânge. A aruncat haina în cealaltă parte a camerei. Netulburat. A sărit pe vârfuri de două ori şi s-a aruncat spre peretele alăturat lui Carlos, lovindu-l cu piciorul. De data aceasta, Carlos a intuit traiectoria lui Tom încă înainte ca el să-şi pregătească lovitura. Voia să-i arunce cuţitul din mână. Carlos a făcut o fentă în lateral, a blocat lovitura de călcâi dată dintr-o parte şi a înfipt şişul. Lama s-a afundat în carne. Hunter a scos un geamăt, apoi şi-a încolăcit picioarele în jurul cuţitului, smulgându-l din mâna lui Carlos. A aterizat pe ambele picioare, cu lama înfiptă în pulpa piciorului drept. A smuls şişul şi s-a întors spre Carlos, pregătit să lovească. Răsturnarea de situaţie era total neaşteptată. Supărătoare. De ajuns, însă – nu mai avea timp de pierdut. Carlos a fentat spre stânga, s-a lăsat pe vine şi s-a tras înapoi brusc. Aşa cum era de anticipat, această mişcare a atras o împunsătură iute de cuţit. Rămas pe călcâie, s-a lăsat în spate pe o mână şi a rotit piciorul drept cu 211

toată puterea în sus. Lovitura l-a nimerit pe Tom în încheietura mâinii, care s-a fracturat cu un pocnet sec. Arma a zburat în cealaltă parte a încăperii. A urmat o lovitură cu piciorul drept în plexul solar al americanului. Acesta, sufocat brusc, s-a bălăbănit pe picioare şi s-a retras. În aceeaşi clipă, a sunat telefonul. Carlos a socotit că zăbovise prea mult. Principala lui grijă era Monique. Ea reprezenta cheia vaccinului. Un nou apel. Blonda? Sau recepţia? Nu-l mai putea lua cu el şi pe american. Trebuia să încheie conturile pe loc. Tom s-a simţit cuprins de greaţă. Telefonul suna, şi s-a gândit că putea fi Kara. Sunetul a părut să-l descumpănească puţin pe atacator, însă nu era sigur că asta mai conta. Bărbatul cu cicatrice pe faţă avea să o ia cu el pe Monique. Pierdea sânge din ambele antebraţe. Avea încheietura mâinii sfărâmată, iar piciorul drept îi amorţise. Bărbatul îl dezarmase fără să se ostenească prea mult. A simţit cum îl cuprinde panica. Bărbatul a făcut o mişcare bruscă spre stânga, îndreptându-se către Monique. Ea a întins ambele picioare în faţă, într-un efort curajos de a-l respinge. — Nu te apropia de mine, tică… El i-a depărtat brusc picioarele şi a luat arma de jos. S-a întors calm şi a îndreptat-o spre Tom. Acesta nu mai avea nici o soluţie. Acum se punea doar problema supravieţuirii. S-a îndreptat de spate. — Ai câştigat. Carlos a coborât puţin pistolul, care a tresărit apoi în mâna lui. Glonţul a trecut prin coapsa lui Tom. A făcut un pas înapoi, ameţit. — Câştig întotdeauna, a spus Carlos. — Thomas! a exclamat Monique, îngrozită. Thomas! — Întinde-te pe pat, i-a ordonat omul. — Să nu-i faci vreun rău. — Ţine-ţi gura şi întinde-te. Tom a pornit şchiopătând spre pat. Simţea că mintea i se stinge treptat. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu-şi găsea cuvintele. Surprinzător, acum nici nu-i mai păsa ce îi va face acel bărbat. Însă rămâneau Kara, dar şi Monique, apoi mama lui, şi ele aveau să moară. Şi mai era şi tatăl lui. Ar fi vrut să stea de vorbă cu el. 212

S-a auzit scâncind în clipa când s-a lăsat pe pat. Un glonţ i-a pătruns în stomac. Un al doilea l-a izbit în piept. Camera şi-a pierdut contururile, dispărând. Întuneric. Secretarul de stat adjunct Merton Gains a aplecat capul ca să iasă de sub umbrelă şi s-a strecurat în automobilul Lincoln. De când se mutase din Arizona la Washington, se obişnuise cu aversele. De fapt, le socotea înviorătoare. — Bravo, s-a pus serios pe plouat, a spus el. Aflat la volan, George Maloney a dat din cap. — Da, într-adevăr, domnule. Irlandezul nu dovedea nici un fel de emoţie. Niciodată nu se manifesta. De aceea, Gains renunţase la încercările de conversaţie. Omul era plătit să şofeze şi să-i asigure protecţia. — La aeroport, George. Spre zone mai uscate ale Pământului. — Am înţeles, domnule. Miranda insistase să locuiască în casa lor din Tucson măcar iarna, însă după doi ani, viaţa din Washington i se părea searbădă, iar ea găsise motiv să revină acasă chiar şi în cursul lunilor călduroase. În sinea lui, şi Merton ar fi procedat la fel dacă i s-ar fi oferit prilejul. Amândoi se născuseră în deşert şi parcă erau făcuţi să trăiască acolo. Asta era tot. Ploaia bătea neîncetat în geamuri. Traficul aproape că îngheţase. — Vă întoarceţi joi, domnule? Gains a oftat. — Azi la Tucson, mâine în California, înapoi joi; exact. Telefonul mobil, aflat în buzunarul de la piept, a sunat. — Prea bine, domnule. Poate stă şi ploaia până atunci. Gains a scos telefonul. — George, îmi place ploaia. Păstrează lucrurile curate. Ceva de care avem mare nevoie pe aici, nu? Nici un zâmbet. — Da, domnule. A răspuns la telefon. — Gains. 213

— Da, domnule Gains, îl am pe un domn Bob Macklroy la telefon. Spune că e vorba de ceva important. — Fă-mi legătura, Venice. — Imediat. Câteodată, Washingtonul i se părea că seamănă cu o reuniune a colegilor de facultate. Era uimitor câte slujbe încăpuseră pe mâinile absolvenţilor de la Princeton de când Blair fusese ales preşedinte. Toţi, oameni calificaţi, desigur; nu avea motive de nemulţumire. Contribuise şi el la creşterea procentajului de angajaţi dintre foştii absolvenţi de Princeton, majoritatea veniţi cu recomandări. Acest Bob, de pildă, nu era un om al Washingtonului, însă lucra ca secretar adjunct la Biroul Internaţional pentru Narcotice, asta în parte pentru că jucase cândva baschet cu Merton Gains, care ajunsese secretar de stat adjunct. — Bună, Bob. — Bună, Merton. Mulţumiri că mi-ai răspuns. — Oricând, omule. Te înţelegi bine cu Tim? Bob nu s-a deranjat să răspundă direct la întrebare. — E la Sao Paulo vreme de câteva zile. Nu suntem siguri că eşti persoana cea mai indicată pe care să o anunţăm în legătură cu o anumită problemă. E ceva neobişnuit, şi nu ştim cui să ne adresăm. Tim s-a gândit la FBI, dar… — Hai să vedem, Bob. Despre ce e vorba? — Cum să zic… a şovăit acesta. — Hai, spune odată. Şi vorbeşte ceva mai tare, pentru că aici plouă cu găleata. Duruie ca un tren în mers. — De acord, dar totul pare foarte ciudat. Îţi spun ce ştiu. Mi se pare că are o oarecare legătură cu Legea Gains. Gains s-a sumeţit puţin. Lui Bob nu-i era caracteristică o atitudine atât de evazivă. Era vorba de ceva serios, lucru ce răzbătea nu doar în glasul lui, ci prin menţionarea legii ce fusese respinsă la câteva voturi, după ce fusese propusă de el în urmă cu doi ani, pe vremea când era senator. Era din nou de actualitate, chiar dacă cu unele amendamente, dar numele său rămăsese încă legat de ea. Legea urmărea să impună restricţii stricte privind numeroasele vaccinuri noi ce se lansau pe piaţă, cerând ca ele să fie supuse la o serie foarte cuprinzătoare de teste. Trecuseră doi ani de când Corina, cea mai mică dintre fiicele lui, murise de o boală autoimună după ce i se administrase un nou vaccin împotriva SIDA. FDA aprobase acel vaccin. Gains 214

reuşise să interzică folosirea lui, dar în fiecare lună ieşea câte un nou vaccin pe piaţă, iar numărul victimelor creştea. — Dacă nu-mi spui tot, o să trimit pe cineva acolo să scoată totul cu forţa de la tine, a zis el. Putea spune aşa ceva doar unui om ca Bob, fost coleg de vestiar, care avusese cea mai bună aruncare de trei puncte din tot colegiul. Ştiau cu toţii că Merton Gains se ferea să calce până şi o furnică, dacă aceasta se întâmpla să se rătăcească pe trotuar. — O să am grijă să-mi ţin uşa încuiată, a spus Bob. Apoi a oftat. Acum câteva zile am primit un telefon ciudat de la un bărbat pe nume Thomas Hunter. El… — Acelaşi Thomas Hunter care a creat problema aceea la Bangkok? l-a întrebat Gains. Incidentul îi fusese dat spre rezolvare în acea dimineaţă. Un cetăţean american, identificat ca fiind Thomas Hunter din datele prezentate de liniile aeriene, le răpise pe Monique de Raison şi pe o altă femeie rămasă neidentificată din holul hotelului Sheraton. Francezii săriseră ca arşi, thailandezii cereau să se intervină, până şi bursa reacţionase. Raison Pharmaceutical nu era o companie de mâna a treia. Iar momentul ales pentru o asemenea acţiune nici nu putea fi mai nepotrivit: francezii tocmai anunţaseră lansarea pe piaţă a unui noi vaccin. După părerea lui Gains, sincronizarea era aproape perfectă. — Da, cred că s-ar putea, a spus Bob. — Ţi-a telefonat? Când? — Acum câteva zile. De la Denver. A spus că vaccinul Raison va suferi o mutaţie, devenind un virus ucigător, capabil să distrugă jumătate din populaţia lumii. Chestii de om nebun. Nu neapărat. — Bine, deci avem un nebun care a reuşit să ajungă până în Thailanda, unde a răpit-o pe fiica lui Jacques de Raison. Asta ştie deja toată lumea. A mai spus şi altceva? — De fapt, da. Nu m-am gândit la asta decât după ce i-am văzut astăzi numele în telegramele de presă. Aşa cum ai spus şi tu, un dement, nu-i aşa? — Da. — Ei bine, mi-a spus că derbiul Kentucky avea să fie câştigat de un cal pe nume Joy Flyer. — Şi? Derbiul acela nu s-a desfăşurat acum trei zile? 215

— Ba da. Numai că el mi-a spus asta înainte de cursă. Obţinuse informaţia dintr-un vis, după cum tot din vis ştia de vaccinul Raison… — Chiar ţi-a spus numele calului câştigător înainte de cursă? — Exact asta ziceam. E o nebunie, îmi dau seama. Gains s-a uitat pe geam. Nu reuşea să vadă nimic dincolo de şiroaiele de apă ce alunecau în josul lui. Mai auzise lucruri nebuneşti în viaţă, dar asta depăşea orice imaginaţie. — Şi ai pariat pe calul acela? — Din nefericire, mi-am scos din minte discuţia respectivă, asta până azi, când i-am văzut numele apărând din nou. Dar am făcut unele investigaţii. Sora lui, Kara Hunter, a câştigat peste trei sute de mii de dolari la pariuri. Erau la Atlanta, unde au făcut o scenă de toată frumuseţea la CDC. Ceva nu era în regulă. — Prin urmare, avem doi nebuni. Ce ai aflat despre ea? — E asistentă medicală. A absolvit cu brio. O fată inteligentă, din câte mi s-a spus. Nu e vorba de o nebună tipică. — Dar nu crezi că puştiul ăla ştie ceva. — A zis că ştie despre Joy Flyer, lucru ce s-a adeverit. Şi a mai zis că ştie ceva despre vaccinul Raison. Doar asta spun şi eu. — Bine, Bob. E de ajuns să spunem că Thomas Hunter e dus cu totul – în America vei găsi la fiecare colţ de stradă câte-un individ ca el, care de obicei are şi o pancartă şi cântă în gura mare despre sfârşitul lumii. E bine. Cel puţin avem o motivaţie. Însă, în cazul acesta ai dreptate, şi trebuie să anunţi CIA şi FBI-ul. Ai făcut un raport? — E totul pregătit. — Atunci trimite-l. Specialiştii în profiluri criminale vor fi în culmea extazului să se apuce de caz. Să-mi trimiţi şi mie o copie prin fax, bine? — Sigur. — Şi fă-mi un serviciu. Dacă mai telefonează, întreabă-l cine va câştiga NBA-ul. Asta l-a făcut pe Bob să chicotească. Gains a închis telefonul mobil, apoi şi-a încrucişat picioarele. Dar dacă Thomas Hunter ştia mai multe decât câştigătorul derbiului Kentucky? Imposibil, desigur, dar la fel de imposibilă păruse şi informaţia privind câştigătorul acelei curse. Hunter plecase cu avionul de la Atlanta. Sediul central al CDC se afla acolo. Logic. Hunter este convins că un virus va produce ravagii în întreaga 216

lume, se duce la CDC, iar cei de acolo se prăpădesc de râs în faţa unor aserţiuni atât de ridicole, aşa că omul se duce drept la sursa aşa-numitului virus. Bangkok. Interesant. Un caz de nebunie care face toţi banii. Cu certificat de autenticitate. Cu toate astea, de câte ori l-a ajutat nebunia pe cineva să câştige trei sute de mii de dolari la o singură cursă de cai?

217

22 — Thomas. O voce plăcută. Chemându-l pe nume. Sunând ca mierea de dulce.

Thomas.

— Thomas, trezeşte-te. Glas de femeie. Iar mâna ei se află pe obrazul lui. Se trezea, dar nu era sigur dacă se trezise de-a binelea. Mâna de pe obrazul lui putea foarte bine să facă parte dintr-un vis. Pe moment, lăsă ca totul să fie un vis. Îi plăcea acel vis. Monique îi ţinea mâna pe obraz. Franţuzoaica hotărâtă, care se speriase că el ar putea muri. Thomas! strigase ea. Thomas! Dar, nu. Nu era Monique. Era Rachelle. Da, mai bine aşa. Îngenunchease lângă el, şi îl mângâia pe obraz. Stătea aplecată deasupra lui, şoptindu-i numele. Thomas. A întins buzele, gata să-l atingă pe gură. Sosise momentul să-l trezească pe frumosul prinţ. — Thomas? El a deschis ochii brusc. Cerul, albastru. Zgomot de cascadă. Rachelle. A icnit, apoi s-a ridicat în capul oaselor. Se afla tot pe plaja unde adormise după căderea întunericului. A aruncat o privire în jur. Nu a văzut nici un animal. Şi nici vreun Roush. Doar pe Rachelle. — Îţi aminteşti? l-a întrebat ea. Îşi amintea. Lacul. Scufundarea în adâncuri. Extazul. Impresia încă stăruia, mai ales acolo, aproape de cascada zgomotoasă. — Da. Încep să-mi amintesc, a spus el. Ce oră e? — E amiază. Ceilalţi se pregătesc. Şi-a mai adus aminte de Traversare şi de afirmaţia lui Teeleh privind avarierea navei la aterizare. Pentru ce se pregătesc? — Pentru Adunarea din seara aceasta. Vorbea de parcă el ar fi trebuit să ştie. — Sigur. S-a uitat la apa translucidă a lacului şi şi-a dorit să mai înoate în el. Putea să se scufunde în el ori de câte ori dorea? S-a ridicat în genunchi. De fapt, încă nu-mi aduc aminte totul. — Ce anume nu-ţi aminteşti? — Cum să spun… nu ştiu. Dacă aş şti, mi-aş aduce aminte. Dar cred că înţeleg Marea Romanţă. E vorba de Elyon. 218

Ochii ei s-au luminat. — Da. — E vorba de alegere, salvare şi câştigarea iubirii, pentru că asta face Elyon. — Exact! a exclamat ea. — Şi e ceva ce facem pentru că în acest fel devenim şi noi Elyon-i. — Spui cumva că vrei să mă alegi? — Fac eu aşa ceva? Ea a ridicat din sprâncene. — Iar acum glumeşti în legătură cu asta, prefăcându-te că nu te interesează. În realitate, însă, îţi doreşti cu disperare iubirea mea şi vrei ca eu să doresc cu disperare iubirea ta. El şi-a dat seama că Rachelle avea dreptate. Era prima oară când recunoştea asta faţă de el însuşi, însă auzind-o pe ea spunând acest lucru, a înţeles că se îndrăgostise de femeia care stătea îngenuncheată lângă el pe malul lacului. Trebuia să o curteze, numai că acum ea îl curta pe el. Rachelle aştepta ca el să spună ceva. — Da, a zis el. Rachelle a sărit în picioare. — Vino! El s-a ridicat şi s-a scuturat de nisip. — Ce trebuie să facem? — Să mergem prin pădure, a spus ea, cu o sclipire jucăuşă în ochi. Te voi ajuta să-ţi aduci aminte. — Să-mi aduc aminte pădurea? Au pornit în susul pantei. — Mă gândeam la altceva. Dar şi aşa ar fi bine. Ea s-a întors şi a încremenit. — Ce este acela? El i-a urmărit privirea şi a văzut cu claritate. O pată mare, roşie, se întinsese pe nisipul alb pe care dormise. Sânge. A clipit a mirare. Visul lui? Lupta din hotel i s-a derulat prin minte. Nu, imposibil. Era doar un vis. Nu avea nici o rană. — Nu ştiu, a zis el. Când am înotat în lac, am trecut prin apă roşie, să fie de la asta? 219

— Niciodată nu se ştie ce se întâmplă cu Elyon, a spus ea. Doar că totul va fi minunat. Vino. S-au îndepărtat de lac. Însă amintirea petei roşii de pe nisip a stăruit în mintea lui Tom. Exista posibilitatea, indiferent cât de vagă, că se deosebea de Rachelle. Că nu aparţinea acelor locuri. Că Rachelle se îndrăgostise de cineva care nu era ceea ce părea. Că Teeleh avea dreptate. O oră mai târziu, toate aceste gânduri se risipiseră. S-au plimbat râzând, iar Rachelle s-a jucat cu mintea lui în aşa fel, încât i-a întărit hotărârea de a o cuceri. Încetul cu încetul, au început amândoi să lase deoparte şarada şi să se îmbrăţişeze. Ea i-a arătat trei mişcări noi de luptă pe care le învăţase de la Tanis, două lovituri din aer şi una din poziţia întins pe spate, în eventualitatea că luptătorul ar fi căzut astfel în timpul luptei, a precizat ea. El a reuşit să le deprindă pe toate, dar nicidecum cu precizia demonstrată de ea. La un moment dat, Rachelle a trebuit să-l prindă când el s-a dezechilibrat şi a căzut spre ea. Aşadar, ea îl salvase. Iar lui acest lucru i s-a părut extrem de ispititor. Imediat după aceea, el i-a răspuns la acea favoare luptând cu o sută de Shataiki fantomatici, reuşind ca în acelaşi timp să o trântească la pământ. Spre deosebire de Tanis şi de Palus, el nu s-a prăbuşit. Era o realizare importantă, astfel încât Tom a început să aibă o părere foarte bună despre sine. Ţinându-şi mâinile împreunate la spate şi cufundată în gânduri, Rachelle a mers alături de el. — Povesteşte-mi mai multe despre visele tale, a spus ea, fără să-l privească. — Nu reprezintă nimic. Absurdităţi. — Serios? Tanis nu e de aceeaşi părere. Aş vrea să ştiu mai multe. Cât de reali sunt ceilalţi? Tanis vorbea despre visele lui? Visele erau ultimul lucru despre care dorea Tom să discute în acele momente. Mai ales cu Rachelle. Dar nu o putea minţi. — Visele par destul de reale. Însă ţin de istorii. Vorbim despre o realitate cu totul diferită. — Da, aşa au zis şi ei. Aşadar, e ca şi cum ai trăi cu adevărat în istorii? — Când visez? Da. 220

— Şi ce părere ai despre acest loc – a zis ea, şi a făcut semn cu mâna spre copaci – în visele tale? Era cea mai nefericită întrebare ce i se putea adresa. — De fapt, când visez, e ca şi cum aş fi acolo, nu aici. — Dar când eşti acolo, îţi aduci aminte de acest loc? — Sigur. Dar e… ca un vis. Ea a dat din cap. — Prin urmare, eu sunt ca un vis? — Tu nu eşti vis, a spus Tom, simţindu-se pierdut. Te plimbi alături de mine, iar eu te-am ales. — Nu cred că-mi plac visele tale. — Nici mie. — În aceste vise, ai mamă şi tată? — Da. — Ai o viaţă deplină, cu amintiri, pasiuni şi tot ce ne face să fim umani? Întrebarea nu pica deloc bine. Văzând că el nu răspunde, ea s-a oprit din mers. — Ce faci în vise? Până la urmă, trebuia să-i spună. Îl obligase s-o facă. — Chiar vrei să ştii? — Da. Vreau să ştiu totul. Tom a continuat să meargă înainte, gândindu-se la cea mai bună modalitate de a exprima lucrurile pentru ca ea să poată înţelege. — Trăiesc în istorii, înainte de Marea Înşelătorie, încercând să împiedic răspândirea germenului Raison. Crede-mă, Rachelle, e ceva îngrozitor. E real! Ca şi cum m-aş afla cu adevărat acolo, şi tot ce se petrece aici ar fi un vis! Ştiu că nu e aşa, desigur, dar când mă găsesc acolo, ştiu de asemenea că totul e real. Să fi fost aceasta cea mai bună modalitate de a explica lucrurile? Într-un fel sau altul, Tom se îndoia că exista un mod perfect de a prezenta situaţia. Înainte ca ea să-i poată pune o nouă întrebare, a continuat. Era mai bine să aibă sub control felul în care se destăinuia. — Da, am un trecut complet în istorii. Amintiri, familie, întreaga textură a vieţii reale. — Dar e absurd! a exclamat ea. Ai creat o lume imaginară, care cuprinde la fel de multe detalii ca şi cea reală. Chiar mai multe, pentru că în vis nu ţi-ai 221

pierdut memoria. Acolo ai propriul trecut, însă aici nu poţi vorbi despre aşa ceva. Aşa este? — Exact! — Este absurd! — Nu mai rezist. E o situaţie înnebunitoare. Cu puţin timp înainte ca tu să mă trezeşti, luptam împotriva unui bărbat care voia cu orice preţ să mă ucidă. Cred că de fapt m-a ucis. A tras trei gloanţe de pistol în mine. Apoi şi-a pipăit pieptul. — Chiar aşa? Cu un pistol? Presupun că asta e o armă imaginată. Şi de ce te luptai cu acest bărbat? — Încerca să o răpească pe Monique, a spus el, fără să se gândească. — Monique? O femeie? — O femeie care nu reprezintă nimic pentru mine! Nu, afirmaţia nu era întru totul sinceră. Nu reprezintă nimic în sens romantic. — Eşti îndrăgostit de altă femeie în vis? — Nu, sigur că nu. Nicidecum. O cheamă Monique de Raison, şi ea ar putea reprezenta elementul-cheie pentru împiedicarea răspândirii germenului Raison. O ajut pentru că ea m-ar putea sprijini în încercarea de a salva lumea, nu pentru că e frumoasă. Nu o pot ignora doar pentru că tu nu ai vrea să visez despre ea. Asta însemna divulgarea prea multor informaţii. Era convins că văzuse o sclipire în ochii lui Rachelle. Gelozia era cu siguranţă un sentiment ce curgea prin venele lui Elyon. — Vorbeşti ca şi cum visele tale ar fi mai importante decât realitatea. Te îndoieşti de realitatea vreunui amănunt? a întrebat ea, şi a făcut un gest larg, în care includea şi pădurea. Că eu n-aş fi reală? Că romanţa noastră n-ar fi adevărată? — Nici gând. Asta se întâmplă doar când visez. Trebuia să se oprească înainte de a o deruta complet. Rachelle a rămas cu privirea aţintită multă vreme asupra lui. Tom a hotărât să-şi ţină gura. Nu slujea la nimic să-i vorbească lui Rachelle. Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a uitat în altă parte. — Thomas Hunter, nu-mi plac deloc visele tale. Aş vrea foarte mult să nu mai visezi aşa ceva. — Sunt convins că vor înceta. Nici mie nu-mi plac. — Eşti aici. Cu mine. Acum o oră te-am urmărit cum dormeai pe malul lacului. Crede-mă, îţi spun că la vremea aceea nu te luptai cu nimeni şi nici 222

nu erai ucis. Corpul tău se afla aici! Dacă te-aş fi pişcat, te-ai fi trezit chiar atunci. — Întocmai. Şi nu există nici o Monique. E doar un vis, ştiu. Mă aflu aici. Cu tine. Trăsăturile ei s-au mai îndulcit. — Probabil că visele tale nu sunt decât o descoperire fascinantă. Dar nu sunt convinsă că-mi place când aud că visezi altă femeie când mă ai pe mine în braţe. Înţelegi? — Perfect. Rachelle nu părea mulţumită pe deplin. — În afară de încercarea de a salva lumea, ce altceva mai faci în istorii? — Păi… cred că acolo sunt scriitor. Dar unul nu prea bun, îmi pare rău s-o spun. — Un povestitor! Deci, eşti povestitor. Poate de aceea visezi. Te-ai lovit la cap, ţi-ai pierdut memoria şi ai uitat cum să spui poveşti, aşa cum o făceai în satul tău. Dar subconştientul tău nu le-a uitat. În visele tale, inventezi o poveste nemaiauzită! Probabil că Rachelle avea dreptate. De fapt, era o idee plauzibilă. — Tot ce se poate. Ce spune Tanis? — Că tu şi cu el aţi putea organiza o expediţie încununată de succes în pădurea neagră, folosindu-vă de informaţiile aduse din visele tale referitoare la istorii. Eu cred că e vorba doar de imaginaţia unui povestitor, dar el este de altă părere. În mintea lui Tom s-a declanşat alarma. Era clar că avertismentul lui Michal nu îl influenţase deloc pe Tanis. — El a spus asta? — Da. Dacă nu aş fi insistat să vin singură până lângă lac pentru a te găsi după ce Michal ne-a zis că eşti aici, ar fi venit şi el. Spune că are nişte idei noi pe care ţine să ţi le împărtăşească. Tom şi-a spus că trebuia să îl evite pe Tanis până când lămurea acea problemă. — Mă bucur că ai venit singură, a spus el. — Şi eu. — Voi încerca să nu visez. — Ori, mai bine, visează-mă pe mine. 223

Adunarea din acea seară a alungat toate temerile şi îndoielile care mai stăruiau în mintea lui Tom. Au pornit pe drumul dinspre lac, rămânând tăcuţi aproape jumătate din cele cincisprezece minute cât a durat urcuşul. Tom a trecut peste o porţiune de nisip alb din partea dreaptă a lacului. Cu un aer absent, a realizat că pata roşiatică dispăruse. Din câte îşi aducea aminte, aceea era prima Adunare la care participa. O ceaţă călduţă dinspre cascadă plutea pe deasupra grupului. Mulţi dintre participanţi stăteau deja pe nisip, cu braţele întinse către apa ce bubuia ca un tunet. Tom a căzut în genunchi, simţindu-şi inima bătându-i puternic din cauza emoţiei. Aşteptase prea mult, mult prea mult. Brusc, o ceaţă caldă l-a izbit în faţă. Viziunea a explodat într-o minge roşie de foc, aşa că a icnit, aspirând şi mai multă ceaţă în plămâni.

Elyon.

Era conştient că umezeala îi gâdila limba. Dulceaţa zahărului, combinată cu aromă de vişine, i-a invadat gura. A înghiţit. Aroma florilor de gardenia ia explodat în nări. Cu o blândeţe nemaiîntâlnită, apa lui Elyon l-a înconjurat, având grijă să nu-i copleşească mintea. Şi asta, în mod deliberat. Mingea roşie de foc s-a transformat brusc într-un fluviu albastru-închis, care curgea la baza capului lui Tom, coborând pe şira spinării, mângâindu-i fiecare nerv. Plăcerea, foarte intensă, a ţâşnit de-a lungul fiecărui nerv către extremităţile trupului. Tom s-a lăsat să cadă pe burtă, iar corpul a început să-i vibreze de dorinţă.

Elyon.

Zgomotul cascadei a sporit în intensitate şi, în timp ce el stătea întins pe pământ, ceaţa i-a căzut pe spate. Mintea lui se cutremura în faţa acelui Creator, care i se adresa prin imagini, culori, mirosuri şi emoţii. Apoi, la urechi i-au ajuns primele acorduri. Au trecut prin timpan, muşcând din mintea lui. O notă gravă, mai joasă decât urletul gutural ce se aude când un milion de tone de combustibil explodează la lansarea unei rachete. Tonul bubuitor a câştigat o octavă, a devenit forte şi a început să graveze un cântec în creierul lui Tom. Nu auzea nici un cuvânt, ci numai muzica. La început, o singură melodie, căreia i s-a alăturat apoi o alta, cu totul unică, însă în armonie cu prima. Prima îi mângâia urechea; cea de-a doua râdea. Apoi o a treia melodie s-a alăturat primelor două, urlând de plăcere. Apoi s-au născut a patra şi a cincea, şi tot aşa, până când Tom a auzit 224

o sută de melodii străbătându-i mintea, fiecare dintre ele fiind unică, fiecare, distinctă. Şi toate, împreună, doar o notă de la Elyon. O notă care striga: Te iubesc. Acum, Tom începuse să gâfâie. Şi-a întins braţele. Pieptul îi palpita pe nisipul cald. Simţea câte o gâdilătură la fiecare picătură minusculă de ceaţă care îi atingea pielea.

Elyon. Şi eu! Şi eu! voia el să strige. Şi eu te iubesc.

Îi venea să urle acele cuvinte. Să le urle cu tot atâta patimă cât îi stârnise acum apa lui Elyon. A deschis gura şi a gemut. Un geamăt mut, ridicol, care nu spunea absolut nimic, şi totuşi era el, omul care i se adresa lui Eylon. Apoi, a articulat cuvintele din mintea lui, care ţipau să fie rostite. — Te iubesc, Elyon, a spus el moale. Imediat după aceea, o nouă cascadă de culori i-au explodat în minte. Auriu, albastru şi verde, toate acestea i s-au prăvălit în cap, umplând fiecare colţişor al creierului cu un sentiment de încântare extremă. S-a rostogolit pe o parte. Cele o sută de melodii au crescut în intensitate, diversificându-se, devenind o mie – ca o coardă grea, întreţesută, care a plesnit de-a lungul spinării lui. Nările i s-au umplut de un miros puternic de liliac, trandafiri şi iasomie, iar ochii i s-au umezit datorită intensităţii tuturor acestora. Ceaţa i-a scăldat trupul, fiecare milimetru al pielii lui vibrând de plăcere. — Te iubesc! a strigat Tom. Se simţea ca şi cum ar fi stat în pragul unei uşi deschise spre marginea unei suprafeţe întinse către orizont, care fierbea de emoţie pură stârnită de culori, imagini, sunete şi mirosuri care, toate, îi explodau în faţă cu forţa unei furtuni. Era ca şi cum Elyon ar fi fost ca un ocean fără fund, iar Tom nu reuşea să guste decât o picătură, dar şi aceea apărută întâmplător. Ca şi cum ar fi fost el însuşi o simfonie cântată de o mie de instrumente, şi o singură notă îi tăiase picioarele cu forţa ei. — Te iubeeeesc! a strigat el lung. A deschis ochii. Şiraguri lungi de culoare se furişau prin ceaţa de deasupra lacului. Lumina s-a răspândit din cascadă, iluminând întreaga vale, de parcă ar fi fost miezul zilei. Toţi oamenii şi toate animalele stăteau pe pământ, astfel încât ceaţa le scălda trupurile. Mai tot ce era viu s-a 225

cutremurat vizibil, dar nici un sunet nu a acoperit zgomotul cascadei. Tom şi-a lăsat capul din nou pe nisip. Apoi, vorbele lui Elyon i-au stârnit un ecou în minte.

Te iubesc. Pentru mine, eşti fără de preţ. Eşti chiar al meu. Uită-te din nou la mine şi zâmbeşte-mi. Lui Tom i-a venit să urle. Incapabil să se abţină, a lăsat cuvintele să îi iasă din gură ca un torent. — Doar la tine voi privi mereu, Elyon. Te venerez. Venerez până şi aerul pe care îl respiri. Venerez pământul pe care calci. Fără tine, nimic nu există. Fără tine, aş muri de o mie de ori. Nu-mi îngădui să te părăsesc.

Te iubesc, Thomas. Vrei să urci pe stâncă? Stâncă? A văzut faleza de culoarea perlei, peste care curgea apa cascadei. De peste lac a răzbătut un glas. — Cine ne-a făcut? Tanis era în picioare, strigându-şi provocarea. Tom s-a chinuit să se ridice. Ceilalţi se ridicau încet în picioare, ţipând ca să acopere zgomotul cascadei bubuitoare: — Elyon! Elyon este Creatorul nostru! Ca la un spectacol de artificii, culorile au continuat să se răspândească în mintea lui. Ameţit, a privit în jur. Nimeni nu se uita la el. Etalarea de culori reprezenta pur şi simplu un abandon al afectelor, ridicol în orice alt context, dar de o sinceritate aproape absolută aici. Glasul copilului a răsunat din nou în mintea lui.

Vrei să urci pe stâncă? Tom s-a întors către pădurea ce se sfârşea la marginea stâncii. Să urce pe stâncă? În spatele lui, ceilalţi au început să fugă spre lac. Chicotind din nou. 226

Vrei să te joci cu mine? Atras acum în mod inexplicabil, Tom a urcat în fugă malul, îndreptânduse către stâncă. Chiar dacă observaseră asta, ceilalţi nu au lăsat să se vadă. Curând, vuietul cascadei a fost însoţit de gâfâitul lui. A pătruns în pădure şi s-a apropiat de stâncile falezei cu un sentiment de spaimă amestecată cu respect. Era posibil să urce? S-a gândit să se întoarcă, alăturându-se celorlalţi. Însă el fusese chemat acolo. Să escaladeze stâncile. Să se joace. A continuat să alerge. A ajuns la poalele stâncilor ce alcătuiau faleza. I-ar fi fost imposibil să escaladeze peretele neted de piatră. Dacă ar fi găsit vreun copac aproape de acel zid, unul suficient de înalt, ar putea ajunge în vârful lui, urcând din creangă în creangă. Copacul aflat lângă el, de pildă. Trunchiul lui ce radia o lumină roşiatică ajungea până la buza falezei, care se găsea la o sută de metri deasupra. Tom s-a prins de creanga cea mai joasă şi a început să urce. I-au trebuit doar câteva minute ca să ajungă în vârful copacului, iar apoi pe faleză. Şi-a dat drumul de pe o creangă pe suprafaţa de piatră de dedesubt. Din stânga răzbătea zgomotul produs de cascada ce se azvârlea peste buza falezei. S-a ridicat şi a înălţat ochii. În faţa lui apa clipocea slab, lovindu-se de un mal aflat la doar douăzeci de paşi de marginea falezei. Un alt lac. Însă mult mai întins, arătând ca o mare. Apele sale verzi, licărind în lumină, se întindeau până spre orizont, mărginite de o fâşie largă de nisip alb, care mergea până la liziera pădurii impunătoare, de culoare albastră şi aurie, deasupra căreia se ridicau coroanele verzi. Tom a făcut un pas înapoi şi a inspirat adânc. Pe fâşia de nisip alb ce mărginea suprafaţa ca de smarald se vedeau animale ciudate, care stăteau în picioare ori culcate aproape de apă. Acestea semănau cu leii de dedesubt, dar păreau să sclipească în culori pastelate. Şi stăteau pe plajă, parcă la distanţă egală unul de celălalt, până departe, atât cât putea cuprinde cu privirea. S-a întors spre cascadă şi a văzut cel puţin o sută de creaturi ce semănau cu nişte libelule uriaşe, plutind deasupra apei ce se prăvălea peste stâncă. Tom s-a ascuns în spatele unui bolovan. Oare fusese văzut? A studiat creaturile care, bătând din aripile translucide, zburau în formaţie. Ce făceau acele fiinţe? 227

Aşadar, aceasta era apa lui Elyon. O mare ce se întindea cât vedeai cu ochii. Poate chiar mai departe. — Bună ziua. Tom s-a întors. La mai puţin de cinci paşi de el stătea un băieţel. Tom a făcut doi paşi în spate, cât pe ce să cadă. — Nu te teme, a zis băiatul şi a zâmbit. Tu eşti cel care s-a rătăcit? Băieţelul îi venea lui Tom până la brâu. L-a privit cercetător cu ochii lui verzi şi rotunzi, ce sclipeau pe sub părul blond ce îi cădea pe frunte. Avea umerii slăbuţi, ciolănoşi, iar braţele subţirele îi atârnau moale pe lângă trup. Purta doar o legătură în jurul şalelor. Tom şi-a înghiţit nodul din gât. — Da, aşa cred, a spus el. — Văd că îţi place aventura. Cred că eşti primul din neamul tău care calcă pe această faleză, a spus băiatul, apoi a chicotit. Incredibil. Deşi era atât de mărunt şi plăpând, băiatul se purta cu siguranţa cuiva mult mai în vârstă. Tom a presupus că avea în jur de zece ani. Cu toate acestea, nu vorbea ca un copil atât de mic. — Te cheamă Thomas? l-a întrebat băiatul.

Îmi ştie numele. E din alt sat? Poate chiar din satul meu?

— Am dreptul? Pot să mă aflu aici? — Da. Ai dreptul. Dar nu cred că vreunul dintre ceilalţi ar putea trece de lac pentru a urca pe faleză. — Eşti din alt sat? a întrebat Tom. Băiatul l-a măsurat cu o expresie amuzată pe chip. — Arăt ca fiind din alt sat? — Nu ştiu. Nu, nu chiar. Sunt eu din alt sat? — Cred că asta e adevărata întrebare, nu? — Da. Te-a chemat Elyon. Să mă întâlneşti. Băiatul avea ceva aparte. Ceva deosebit în felul în care stătea, cu picioarele abia apăsând nisipul alb. Ceva neobişnuit în felul în care ţinea degetele îndoite, în felul în care respira egal şi cum îi străluceau ochii ca nişte smaralde. Băiatul a clipit. — Eşti ca un… Roush? — Dacă sunt ca un Roush? A, da, într-un fel. Dar nu chiar. Băiatul a ridicat un braţ către creaturile ce semănau cu libelulele, dar nu s-a uitat spre ele. Ele seamănă cu Roush-ii, dar mă poţi considera orice doreşti. A întors capul 228

spre şirul de creaturi asemănătoare leilor, întinse de-a lungul malului mării. Ele sunt cunoscute sub numele de Roshuim. Tom s-a uitat la băiat. — Tu… tu eşti mai mare, adevărat? Ai o cunoaştere vastă? — Ştiu tot ce-am văzut de când exist. Era evident că băiatul nu vorbea ca un copil. — Şi cât timp înseamnă asta? Copilul s-a uitat întrebător la Tom. — Care timp? — De când exişti. — De foarte mult timp. Dar mult prea puţin ca măcar să încep a trăi ceea ce voi trăi la vremea mea. Băiatul s-a scărpinat în creştet. Apoi, privind spre mare, a vorbit din nou: — Ce înseamnă să te întorci la Elyon după ce l-ai ignorat atât de multă vreme? — Ştii asta? Cum de ştii? În ochii copilului a apărut o sclipire. — Vrei să te plimbi? Băiatul s-a întors către ţărmul nisipos şi a păşit cu un aer degajat, fără să se uite în urmă. Tom a aruncat o privire în jur, apoi l-a urmat. Era lumină ca ziua, deşi Tom ştia că era de fapt noapte. — Te-am văzut uitându-te peste apă. Ştii cât de întinsă e marea asta? l-a întrebat băiatul. — Mi se pare foarte întinsă. — Se întinde pe vecie, i-a spus băiatul. Nu este extraordinar? — Pe vecie? — Foarte interesant, nu crezi? — Elyon poate face aşa ceva? — Da. — Păi, într-adevăr… e foarte interesant. Băiatul s-a apropiat de apă. Tom l-a urmat, parcă aşteptând ceva. — Ia un pumn de apă, i-a zis băiatul. Tom s-a aplecat, a vârât mâna în apa verde şi călduţă, simţindu-i puterea răspândindu-i-se prin braţ chiar din clipa în care degetele au atins suprafaţa – ca un şoc electric de joasă tensiune, care parcă i-a transmis un zumzet în oase. A luat un căuş de apă şi a urmărit cum aceasta i s-a scurs printre degete. 229

— Frumos, nu? Şi nu are capăt. Ai putea călători cu viteză de câteva ori mai mare decât aceea a luminii către centrul ei, şi tot n-ai ajunge niciodată acolo. I se părea de necrezut că exista ceva ce se putea întinde pe vecie. Spaţiul, poate. Dar o asemenea cantitate de apă? — Nu mi se pare posibil, a spus Tom. — Dar este, când înţelegi cine a creat-o. A provenit dintr-o singură lume. Elyon deschide gura, şi de pe limba lui s-ar putea rostogoli o sută de miliarde de lumi ca aceasta. Poate că-l subestimezi. Tom şi-a întors privirea, brusc jenat de propria lui neştiinţă. Îl subestima? Cum se putea să nu subestimezi pe cineva atât de măreţ? Copilul a întins mâna pirpirie, lăsând-o să se odihnească în palma lui Tom. — Să nu te simţi încurcat, i-a zis el încet. Tom şi-a petrecut degetele în jurul mâinii fragile. Băiatul a ridicat ochii verzi şi mari spre el, iar Tom a simţit o dorinţă disperată de a se apleca şi de a strânge în braţe acel copil. Şi-au reluat plimbarea, de astă dată mână în mână. — Spune-mi, a îndrăznit Tom. Aş vrea să ştiu ceva. — Ce anume? — Am avut nişte vise. M-am prăbuşit în pădurea neagră şi mi-am pierdut memoria, iar de atunci încoace visez despre trecut. — Ştiu. — Da? — S-a răspândit zvonul. — Dar îmi poţi spune de ce am aceste vise? Cinstit să fiu, îmi dau seama că totul sună ridicol, dar uneori îmi pun întrebarea dacă nu cumva visele mele sunt reale. Ori dacă nu cumva ceea ce trăiesc acum nu este un vis. Mi-ar fi de folos dacă aş şti sigur care realitate este reală. — Te-aş putea ajuta cu o întrebare. Creatorul este un miel sau un leu? — Nu înţeleg. — Unii sunt dispuşi să spună: Creatorul este un miel. Unii afirmă că el este un leu. Iar unii spun că e şi una, şi alta. În realitate, el nu e nici miel, nici leu. Toate astea ţin de imaginaţie. Metafore. Cu toate astea, Creatorul este şi miel, şi leu. Ambele păreri sunt corecte. — Da, îmi dau seama. Metafore. 230

— Nici una dintre ele nu-l schimbă pe Creator, a spus băiatul. Ci doar modul în care ne gândim la el. Ca în cazul meu. Sunt băiat? Tom i-a pipăit mâna delicată, şi a simţit că inima i se topeşte, pentru că şia dat seama la ce se referea copilul. A rămas mut. — Băiat, leu, miel. Ar trebui să mă vezi luptând. Nu ai vedea un băiat, un leu sau un miel. Timp de cinci minute, nici unul dintre ei nu a mai spus nimic. S-au mulţumit să păşească înainte, un bărbat şi un copil, mână în mână. Dar nu era doar atât. Nicidecum. Apoi, Tom şi-a adus aminte de întrebarea despre vise. — Ce-mi poţi spune despre visele mele? — Poate că la fel se întâmplă şi cu visele tale. — Adică ambele sunt reale? — Tu singur va trebui să stabileşti asta. Au continuat să meargă. Era posibil ca amândoi să calce pe un nor, nu pe nisip, fără ca Tom să perceapă diferenţa. Simţea că i se învârte mintea. Mâna lui se mişca în ritmul paşilor. Şi strângea mâna băiatului. Degetele au început să-i tremure, dar băiatul nu a părut să observe. Deşi era clar că o făcuse. — Ce se întâmplă în pădurea neagră? l-a întrebat Tom. Am fost acolo. Poate am luat vreo gură de apă. De aceea visez despre istorii? — Dacă ai fi ales apa lui Teeleh, oricine şi-ar da seama. Da, era logic. — Atunci, poate-mi spui altceva. Cum se face că Elyon permite existenţa răului în pădurea neagră? De ce nu-i distruge pe Shataiki? — Pentru că răul oferă creaţiei lui o posibilitate de alegere, a spus copilul, ca şi cum acest concept ar fi fost extrem de simplu de înţeles. Şi pentru că fără el nu ar exista iubire. — Iubire? s-a mirat Tom şi s-a oprit. Băiatul şi-a tras mâna dintr-a lui. Cu sprâncenele ridicate a mirare, s-a întors. — Iubirea este dependentă de rău? a întrebat Tom. — Am spus eu asta? a făcut băiatul, iar în ochi i-a apărut o sclipire ironică. Cum ar putea exista iubire în absenţa posibilităţii de a alege? Sugerezi cumva că omului ar trebui să i se ia capacitatea de a iubi? Aceasta era Marea Romanţă. Să iubeşti cu orice preţ. Copilul s-a întors din nou către mare şi a cuprins-o cu privirea. 231

— Ştii ce s-ar întâmpla dacă toţi ar alege apa lui Teeleh în locul celei a lui Elyon? a întrebat băiatul. — Michal a spus că Shataiki-i ar fi eliberaţi. Că ar aduce moartea. — Moartea. Mai mult decât moartea. O moarte în viaţă. Teeleh i-ar stăpâni pe toţi; aceasta este înţelegerea. Le-ar stăpâni minţile şi inimile. Mirosul morţii lor ar fi de nesuportat pentru Elyon. Iar gelozia lui ar impune un preţ îngrozitor. În ochii verzi ai băiatului a apărut o fulgerare, de parcă în spatele lor s-ar fi aprins nişte focuri. Nedreptatea s-ar îndrepta împotriva lui Elyon şi doar sângele l-ar mulţumi. Mai mult sânge decât ţi-ai putea închipui. A spus acest lucru cu atâta simplitate, încât Tom s-a întrebat dacă nu cumva se înşelase. Însă băiatul nu era capabil de aşa ceva. — Dacă ei ar intra în stăpânirea lui Teeleh, ar mai exista vreo cale de ai recâştiga? a întrebat el. Nu a primit răspuns. — Oricum, nu-mi închipui că s-ar găsi cineva dornic să schimbe acest loc ori să-l părăsească, a zis Tom. — Nu trebuie să pleci, ştii asta. — Decât atunci când visez. — Atunci, nu mai visa, i-a spus băiatul. Ideea i s-a părut dintr-odată extrem de simplă. Dacă înceta să viseze, Bangkokul nu ar mai exista! — Pot face asta? Băiatul a ezitat. — Ai putea. Există un fruct care, dacă îl mănânci, nu te va mai lăsa să visezi. — Chiar aşa, nu voi mai şti de istorii? — Da, dar problema este: chiar vrei asta? Va trebui să te hotărăşti. Alegerea îţi aparţine. Ai oricând posibilitatea de a alege. Te asigur. Era dimineaţă devreme când băiatul l-a condus în cele din urmă pe Tom spre faleză şi, după ce l-a îmbrăţişat, Tom a coborât pe copacul roşu, s-a îndreptat spre sat şi, discret, s-a strecurat în pat în casa lui Palus. Poate se înşela, dar era sigur că, în timp ce se lăsa cuprins de somn, a auzit glasul unui băiat cântând.

232

23 — Thomas. O voce plăcută. Chemându-l pe nume. Sunând ca mierea de dulce.

Thomas.

— Thomas, trezeşte-te. Glas de femeie. Iar mâna ei se afla pe obrazul lui. Se trezea, dar nu era sigur dacă se trezise de-a binelea. Mâna de pe obrazul lui putea foarte bine să facă parte dintr-un vis. Pe moment, lăsă ca totul să fie un vis. Îi plăcea acel vis. Rachelle îi ţinea mâna pe obraz. Femeia hotărâtă care îl învăţa mereu figuri de luptă. — Thomas? A deschis brusc ochii. Kara. A tresărit şi a sărit în sus. — Thomas, ce-i cu tine? Cu chipul livid, Kara s-a tras înapoi şi a privit patul. Ce este asta? Însă Tom rămăsese cu ochii la aparatul de aer condiţionat, unde cineva tăiase legăturile din cearşaf, eliberând-o pe Monique. Femeia dispăruse. — Thomas! Vorbeşte! — Ce? a făcut el şi a privit-o. Ce se…? Cearşafurile de pe pat erau umede. Îmbibate în ceva roşu. Sânge? A sărit din pat. Stătuse întins pe un aşternut plin de sânge. Şi-a pipăit pieptul şi abdomenul în vreme ce prin minte i-au apărut fulgerător imagini ale atacatorului. Două împuşcături de pistol cu amortizor. Da, asta se întâmplase, dar mai importante erau lacul şi băiatul. A ridicat privirea spre Kara. — Dumnezeu este real, a zis el. — Poftim? — Dumnezeu. El este… vai. Amintindu-şi lacul, a simţit că ameţeşte. A mai avut senzaţia că pe faţă încearcă să-i apară un zâmbet nefiresc, însă mintea lui nu era încă în acord perfect cu muşchii. — Ei bine, măcar am visat că este real, a spus el. Nu chiar real, ca şi cum ar exista, dar… real, ca o persoană cu care poţi sta de vorbă. Pe care o poţi chiar atinge. 233

— Foarte bine, a spus Kara. Intre timp, însă, aici, unde trăim, ne aflăm lângă un pat îmbibat cu sângele tău. — Am fost împuşcat, a spus el. Ea l-a privit lung, fără să-l creadă. — Eşti sigur? Unde? — Aici. Şi aici, a zis el, şi i-a arătat. În piept şi în abdomen. Jur că am fost împuşcat. A intrat cineva în cameră, ne-am luptat şi a tras în mine. Iar apoi a luat-o pe Monique. — Ţi-am telefonat. Înainte sau după ce am sunat eu? — Tu ai sunat înainte. Era aici când ai telefonat. Brusc, Bangkokul devenise mai real decât lacul. De fapt, cred că asta l-a făcut să-şi piardă cumpătul. Problema e… Chiar, care era problema? — Care? — Nu sunt mort. Kara s-a uitat la abdomenul lui. Apoi la ochi. — Nu înţeleg. Spui că te-ai vindecat în vis? — Nu e prima oară. — Dar ai fost împuşcat, nu? Împuşcat şi ucis. Cum e posibil? — Nu mi-am dat seama că am murit. Mi-am pierdut cunoştinţa. Însă acolo, în visul meu, stăteam întins pe malul unui lac. În aer pluteau vapori de apă stârniţi de o cascadă. Apă. Apa lecuieşte. Probabil că am fost vindecat înainte de a muri. A tras cearşafurile de pe pat, a apucat salteaua. A răsturnat-o. Kara nu-şi putea dezlipi ochii de la el. — Văd că vorbeşti serios. — Sigur. Ea şi-a mutat privirea în altă parte şi s-a dus spre capătul celălalt al patului. Apoi a revenit. — Îţi dai seama care sunt implicaţiile? — Nu, de ce? a întrebat el şi cu mişcări grăbite a dezlegat frânghiile improvizate de aparatul de aer condiţionat. Există multe lucruri care mi-au rămas neclare. Dar de un lucru sunt sigur: Monique a dispărut. Bărbatul care a luat-o nu era o brută oarecare. Pe Kara o preocupa în continuare însănătoşirea lui. Tom a rămas nemişcat. — Ascultă, nu sunt indestructibil, dacă la asta te gândeşti. Imposibil. 234

— De unde ştii? — Pentru că sunt de acord cu tine – ambele realităţi sunt reale, cel puţin într-un anume fel. Evident, dacă sunt împuşcat aici şi adorm, iar cineva toarnă apă pe mine înainte de a muri, mă vindec. Dar dacă sunt ucis aici şi nu e apă care să mă vindece, aş putea muri. — Eşti cumva vârcolac sau mai ştiu eu ce? Primeşti lovituri în cap şi gloanţe în piept şi nu se vede nici un semn! Incredibil! Într-adevăr, incredibil. Dar era vorba de ceva mai mult. O informaţie care nu-i dădea pace de când vorbise cu Teeleh, liliacul din celălalt loc. Amintirile au început să-l sâcâie şi a simţit primul semn de panică. — Păi, asta nu e tot, a spus el. În primul rând, sunt ferm convins că tipul care a tras în mine şi a luat-o pe Monique este cel care va şantaja lumea cu germenul Raison. Tom a început să măsoare camera în lung şi-n lat. Făcuse ghem cearşafurile pline de sânge şi le ţinea în mâna dreaptă. — Sau că tipul lucrează pentru cel care pune totul la cale. Şi mai e ceva. Sunt sigur că ei au aflat că vaccinul poate să sufere mutaţii de la mine, pentru că eu am scăpat informaţia asta faţă de cineva care le-a spus lor. — Nu se poate. Asta ar însemna că, dacă nu erai tu, vaccinul nu ar fi suferit mutaţia? Cu alte cuvinte, tu eşti cauza tuturor acestor lucruri? — Exact asta spun şi eu. Am aflat de germenul Raison ca fiind o chestiune de istorie din visele mele, am spus cuiva ce s-ar putea întâmpla, iar ei au hotărât să acţioneze şi să pună în practică totul. Ca o profeţie ce se împlineşte singură. Dacă mi-aş fi ţinut gura şi nu aş fi spus Departamentului de Stat şi celor de la CDC, nimeni nu ar fi intuit posibilitatea existenţei germenului Raison. Kara a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi a spus: — Aşadar, tu eşti cauza virusului a cărui răspândire încerci acum să o împiedici? Frumoasă treabă. — Unde să pun cearşafurile astea? — Sub pat. Le-au îndesat sub rama patului. — Dar dacă e adevărat, a spus Kara, nu poţi schimba ceva care să anuleze restul întâmplărilor? Te întorci în istorii, descoperi că s-au petrecut evenimentele x, y şi z, după care te întorci şi te asiguri că nu se vor întâmpla. — Poate da. Poate nu. Nu mai reuşesc să obţin cu uşurinţă informaţii despre istorii. 235

— Nici în pădurea neagră? — Dar am fost acolo. Nu mă mai întorc, în nici un caz. — Dar dacă e un vis? Şi ne salvează pe noi, cei de aici? — E vorba de mai mult. Tom s-a întors încet, amintindu-şi discuţia cu Teeleh. Însă ceva lipsea din acea conversaţie, era convins. Se dusese acolo ca să afle ceva care să o convingă pe Monique, şi reuşise asta. Dar aflase şi despre antivirus. Repetase antivirusul. — Dar dacă…? a simţit un fior de gheaţă pe şira spinării. Uimit de acel gând, s-a întors spre Kara. Nu cumva le-am spus din greşeală cum să facă asta? — Să obţină virusul? — Ba nu, ei ştiu asta deja. Prin căldură intensă. Îşi vor da seama. Dar asta nu ajută la nimic. Dacă se eliberează virusul în aer, după trei săptămâni va muri toată lumea. Inclusiv persoana care îl răspândeşte. Dar dacă deţii antivirusul, un tratament sau un vaccin, se poate… — Ţine virusul sub control, a continuat Kara. Ameninţarea cu forţa. Ca şi cum ai avea singurul arsenal nuclear din lume. — Şi cred că le-am dat şi asta. — Cum? — Teeleh. M-a păcălit. Înainte de a-mi da informaţia, m-a întrerupt. Tom vorbea neclar, ca şi cum nu s-ar fi adresat cuiva anume, ci lui însuşi. Pot jura că m-am auzit vorbind cu voce tare. — Deci aşa stau lucrurile. La ce bun să deţină virusul dacă tu ai antivirusul? — Îl am? s-a mirat el şi a înclinat capul într-o parte. Nu reuşea să-şi amintească. Nu… nu mă pot gândi acum la asta. — N-o să susţin că înţeleg totul, dar trebuie să o ştergem de aici. Poliţia mi-a înghiţit povestea, şi am discutat cu tatăl lui Monique. Am telefonat să te anunţ că a fost de acord să oprească livrările. Pentru că nu mi-ai răspuns la telefon, m-am străduit să ajung aici fără să fiu văzută. Cred că vom reuşi să ne întâlnim cu Raison, dar omul e foarte afectat. Când va afla că Monique a dispărut din nou… a spus ea şi a oftat. Au făcut astfel încât camera să arate ca fiind locuită, nu devastată. — Poftim? 236

Jacques de Raison se împurpurase la faţă, şi pe bună dreptate. În decurs de opt ore îşi pierduse fiica, o regăsise, iar acum o pierduse din nou. — N-am pierdut-o, l-a contrazis Tom. Mi-a fost luată. Credeţi că aş fi luato ca să o pierd? Şi-a mutat apoi privirea de la brunetul Raison spre Kara, apoi a revenit. Trebuia să recapete controlul asupra situaţiei. Ori măcar asupra propriei minţi. — Vă rog, dacă vă aşezaţi, vă voi explica. Înalt şi cu o înfăţişare autoritară, tipul de om care se obişnuise să obţină ce voia, Jacques l-a fulgerat cu privirea. S-a aşezat pe un scaun de la biroul lui, cu ochii aţintiţi asupra lui Tom. — Vă acord cinci minute. După aceea, chem autorităţile. Domnule Hunter, trei guverne au pornit în căutarea ta. Şi sunt convins că te vor găsi foarte curând. Tom mersese cu maşina de la hotel până la Raison Pharmaceutical. Kara voia să afle ce se petrecuse în pădurea colorată, aşa că, la insistenţele ei, el ia povestit. I-a spus de întâlnirea cu Teeleh la Traversare. Despre lac. Despre băiat. În cele din urmă, au convenit că Dumnezeu exista cu adevărat, dar lui Tom îi venea greu să împace raţionamentul cu experienţa. A schimbat subiectul şi i-a povestit despre Rachelle. Lumea se confrunta cu o criză declanşată din greşeală de Tom, iar el se ducea să deprindă lucrurile de fineţe ce ţineau de felul în care să flirteze cu Rachelle. Nu era normal, aşa socotea Kara. De data aceasta, Tom nu a mai fost nevoit să apeleze la trucuri pentru a trece de poartă şi a ajunge să stea de vorbă cu Jacques de Raison. Trei agenţi de pază, foarte ambiţioşi, s-au întrecut care să îl ameninţe cu puşca pe Tom în curtea companiei, până când fondatorul acesteia i-a liniştit. Agenţii au plecat capetele şi s-au retras. Jacques de Raison i-a condus în biblioteca în care se aflau rafturi până în tavan şi douăsprezece scaune cu spătar înalt tapiţate cu piele şi aşezate în jurul unei mese de mahon. Acum el şi Kara trebuiau să-l convingă pe acest bărbat că adevăratul lui duşman era germenul Raison, nu Thomas Hunter. Ochii lui Jacques au căzut pe pata mare de sânge de pe buzunarul blugilor lui Tom. Cămaşa, dezbrăcată în momentul în care fusese împuşcat, era curată. Tom a inspirat adânc. 237

— Realitatea este, domnule Raison, că eu şi fiica dumneavoastră am fost atacaţi. Eu am fost împuşcat şi considerat mort. Iar Monique a fost luată cu forţa de acolo. — Ai fost considerat mort, a repetat Jacques de Raison. Văd şi singur. Tom a făcut un gest prin care respingea acea remarcă plină de cinism. — M-am spălat. Cel care m-a împuşcat este aceeaşi persoană de care încercam să o protejez pe fiica dumneavoastră. Ştiam că exista o potenţială problemă. Am încercat să o conving, dar, pentru că m-a refuzat, i-am forţat mâna. — Astea sunt vorbe fără rost. — Nu s-au scurs cele cinci minute. Vă rog să mă ascultaţi. S-ar putea să nu vă placă, dar sunt singurul care o poate salva pe fiica dumneavoastră. Vă rog să mă ascultaţi. — Vă rog, domnule Raison, a spus Kara cu glas calm. V-am mai spus, lucrurile îi depăşesc pe Thomas şi pe Monique. — Desigur: vaccinul Raison va suferi o mutaţie şi va infecta milioane de oameni. — Nu, l-a corectat Tom. Miliarde. — Monique a supus vaccinul la cele mai severe serii de teste, te asigur. — Dar nu la temperaturi ridicate, a spus Tom. Chiar ea a recunoscut asta. — De fapt, nu poţi dovedi nimic din toate acestea, a spus Raison. Mi-ai răpit fiica sub ameninţarea armei, iar acum îţi închipui că voi crede că ai făcut-o pentru binele ei. Scuză-mi suspiciunile, dar cred că mai curând acum o ţii ascunsă undeva. S-ar putea ca dintr-un moment în altul să primesc telefon din partea vreunui complice care să-mi ceară bani pentru răscumpărare. — Vă înşelaţi. Veţi primi mai curând telefon prin care să vi se ceară informaţii ori mostre de vaccin. Faceţi chiar dumneavoastră testul. Virusul suferă mutaţii la temperaturi ridicate. Cât vă trebuie ca să vă convingeţi? Era primul lucru spus de Tom care părea să fi fost recepţionat de Raison. — E singura mea fiică, a spus el. Nu există vreo persoană la care să ţin mai mult. Înţelegeţi asta? Aş face orice, numai să o văd din nou acasă, în siguranţă. — Şi eu la fel, a spus Tom. Cât vă ia să testaţi vaccinul? — Chiar crezi asta? E absurd. — Atunci, testul va dovedi că mă înşel. Dacă am dreptate, atunci ne vom da seama că există o problemă gravă. Cât durează? 238

— În condiţii normale, două săptămâni, a spus Raison. — Condiţiile nu sunt normale. — O săptămână. Există o serie de variabile. Temperatura exactă, durata expunerii şi alte elemente. — O săptămână e prea mult, mult prea mult! Tom s-a dus la masa lungă de mahon şi s-a răsucit. Dacă am dreptate, doar de dragul discuţiei, şi ei ar şti exact cum să provoace mutaţia, cât timp le-ar trebui ca să obţină un virus utilizabil? — Nu pot răspunde la… — Încearcă, Jacques. În situaţia cea mai fericită, cât timp? — Poate două ore, a răspuns el. — Două ore. Îţi sugerez să mă iei în serios, ori să te apuci de teste, pentru că, dacă ai dreptate, doar Dumnezeu ne mai poate ajuta. — Ar putea dura şi luni de zile. Mi se pare imposibil de crezut. Telefonul de pe biroul lui Raison a sunat. — Atunci ai face bine să priveşti în adâncul sufletului, pentru că viaţa fiicei tale stă în capacitatea ta de a crede. Raison s-a ridicat şi a apucat receptorul cu un gest smucit. — Da. A rămas tăcut vreme de cinci secunde. Cine e la telefon? Cine? Tăcere. În ochi i-a apărut o expresie de spaimă. De unde să ştiu? Alo? A lăsat jos receptorul. — Mi-au acordat şaptezeci şi două de ore ca să le predau toate documentele şi toate mostrele existente de vaccin, altfel o omoară. Tom a dat din cap, simţind un nod în gât. — Va trebui să transformi fabrica într-un uriaş laborator de testare. Care să lucreze zi şi noapte. Nu e nevoie doar de virus. Trebuie creat un antivirus.

239

24 Ameninţarea iminentă la adresa vieţii fiicei lui a părut să-l doboare pe Jacques de Raison. La cererea lui, poliţia din Bangkok a fost de acord să amâne luarea în custodie a lui Thomas. Putea rămâne liber, au promis autorităţile. Francezii şi americanii stăteau cu ochii pe thailandezi. Însă, ţinând seama că altcineva o răpise pe Monique şi că Tom îşi oferise tot sprijinul, s-a stabilit ca el să fie condamnat la arest la domiciliu în casa aflată pe proprietatea Raison Pharmaceutical. Tom a discutat cu Kara vreme de o oră, analizând problema. Soluţia cea mai evidentă pentru o asemenea încurcătură cumplită era să-şi aducă aminte de formula antivirusului pe care Teeleh i-o spusese în vis. Însă după jumătate de oră de întrebări din partea Karei şi încă zece minute în care Tom s-a străduit să-şi amintească, nu au reuşit să înainteze deloc. Din mintea lui Tom se şterseseră absolut toate detaliile. În cele din urmă, au făcut un plan care li s-a părut logic amândurora. — Trebuie să stau de vorbă cu el, i-a anunţat Tom pe cei care se aflau în faţa biroului lui Raison. — E ocupat, i-a zis agentul de pază. — Ai văzut înregistrarea video cu cel care s-a luptat cu doi dintre voi? Agentul s-a uitat la el. — Mă ameninţi? — Nu. Mă întrebam dacă ai văzut-o. Şi, apropo, eu sunt cel de acolo. Te rog frumos, chiar trebuie să vorbesc cu el. Omul l-a măsurat pe Tom. — O clipă. A vârât capul pe uşă, a întrebat ceva, apoi a deschis-o larg. Thomas a intrat în birou. Jacques de Raison a ridicat privirea de pe hârtiile aflate pe masă, arătând epuizat şi cu mintea în altă parte. — Ai făcut vreun progres? l-a întrebat Tom. — Ţi-am spus că am nevoie de o săptămână! În şaptezeci şi două de ore? Există şi o soluţie mult mai simplă. Dacă le dăm ce vor, mi-o vor înapoia pe Monique. Ne vom ocupa de ei mai târziu, pe căile legale.

240

— Doar dacă nu am dreptate, a spus Tom. Doar dacă, dându-le tot ce ai, zădărniceşti orice încercare de obţinere a unui antidot pentru germenul Raison. Raison a lovit cu pumnul în tăblia biroului. — Dar nu există nici un virus Raison! — Când o vei revedea, Monique îţi va spune altceva. Numai că atunci va fi prea târziu. — Atunci le dau tot ce-mi cer şi păstrez ce-mi trebuie pentru a reproduce vaccinul. — Dacă le dai ce vor, vei acţiona mai lent. Virusul Raison îşi va face efectul peste trei săptămâni. S-au privit în ochi. Ciudat, dar Tom se simţea resemnat. Acum îi rămăseseră doar două lucruri de făcut: să o găsească pe Monique, care ar fi putut şi singură să descopere o cale de ieşire din situaţia generată de vaccinul ei, şi să pregătească lumea pentru confruntarea cu germenul Raison. Într-un fel sau altul, trebuia să facă şi una, şi alta. — Domnule Raison, te rog să analizezi ceva. Nu cred că răpitorii intenţionează să o elibereze prea curând pe Monique, chiar dacă le îndeplineşti cererile. Este prea valoroasă pentru ei. Cât este în viaţă. Dacă am dreptate… — Dacă am dreptate, dacă… de câte ori o să-mi ceri să presupun că ai dreptate? — De câte ori va fi nevoie. Dacă am dreptate, singura modalitate de a o salva pe Monique este să plec în căutarea ei, a spus Tom, privindu-l pe Raison. Pentru asta, am nevoie de sprijin. Şi există un singur mod de a obţine ajutor. — Am bani, domnule Hunter. Dacă ai nevoie de muşchi… — Nu, aici nu e vorba doar de muşchi. Ne trebuie ochi şi urechi pretutindeni. Şi să ne mişcăm repede. Iar pentru asta trebuie să convingem guvernele unor ţări mari. Dacă am dreptate – da, ştiu, mă repet – în următoarele zile, se va afla adevărul despre cele petrecute. Ar fi de preferat să nu se exercite presiuni şi să se apeleze la câţiva parteneri. A rostit toate acestea exact aşa cum stabilise împreună cu sora lui. De fapt, dacă i s-ar fi oferit ceva timp şi instruire, ar fi putut deveni un bun diplomat. Ceva ce trebuia să discute cu Tanis.

241

— Ce vrei să fac? Să informez lumea că vaccinul meu este de fapt un virus ucigător? Asta va duce la distrugerea companiei mele. Mai bine le satisfac cererile. — Nu-ţi sugerez să faci un asemenea anunţ. Deocamdată. Tom a luat decizia pe loc, doar privindu-l pe bărbatul epuizat din faţa lui. Eu propun să îmi permiţi să stau de vorbă în secret cu câţiva oameni importanţi. — Adică să pun viitorul companiei în mâinile tale? — El se află deja în mâinile mele. Dacă am dreptate, această companie nu va mai exista în viitor. Dacă mă înşel, pretenţiile mele vor fi considerate bălmăjelile unui dement, iar compania va continua să existe. Tocmai de aceea eu, şi nu tu, trebuie să iau legătura cu câţiva conducători. Un telefon din partea ta, prin care recunoşti că vaccinul ar putea deveni ucigător, le-ar impune acestora să ia unele măsuri. S-ar putea ca Raison Pharmaceutical să moară şi să fie îngropată până mâine dimineaţă. Pe de altă parte, eu am mai multă libertate de mişcare. Oficial, eu nu reprezint Raison Pharmaceutical. Raison a analizat în tăcere propunerea lui Tom. — Nu-mi dau seama ce vrei. — Îţi cer să-mi permiţi – să mă sprijini – să iau legătura cu lumea exterioară. Fără tine, sunt cu mâinile legate. Aici mă aflu în captivitate. Vreau să vorbesc despre pericolul pe care îl prezintă Raison Pharmaceutical pentru întreaga lume. Asta le va oferi un motiv de a aloca resurse pentru a o găsi pe Monique. Doar un virus îi poate motiva pe oamenii aflaţi la putere. Din expresia apărută în ochii lui Jacques de Raison, Tom şi-a dat seama că acesta fusese cucerit de propunerile lui. — Eu voi avea posibilitatea de a nega orice amestec, a spus Raison. — Sigur. Voi vorbi fără a avea acordul tău oficial. Asta te va pune la adăpost chiar atunci când vei solicita ajutor. Ideea era fără cusur. Tom ar fi trebuit să intre în politică. — Practic, îmi ceri doar să-ţi pun la dispoziţie un telefon! Doar nu te aştepţi să telefonezi unor persoane importante şi să ţi se şi răspundă. — Vreau să mă folosesc de legăturile tale personale. Doar de cele pe care doreşti să mi le pui la dispoziţie, desigur. De la Departamentul de Stat al Statelor Unite, din guvernul francez, din cel britanic… Poate şi din Indonezia – o ţară suprapopulată aflată în apropiere. Problema e că trebuie să convingem câteva persoane influente să vadă în răpirea fiicei tale mai mult decât un caz de spionaj industrial. Trebuie ca aceşti oameni să aibă în 242

vedere posibilitatea apariţiei unor ameninţări la adresa securităţii naţionale a propriilor ţări, şi astfel să ne sprijine pentru a o găsi pe Monique. — Şi chiar crezi că-ţi voi îngădui să faci asta? — Cred că nu ai de ales. Oricum ştirea va ajunge la urechile lumii. Asta ne oferă o şansă. Aceea de a-i preveni pe oamenii potriviţi. Şi s-o găsim pe Monique. Jacques de Raison a făcut mai mult decât să pună la dispoziţia lui Tom legăturile lui şi un telefon. I-a oferit-o şi pe secretara sa, Nancy. — Spune-i că dacă nu ne face legătura cu secretarul în decurs de o oră, o să… şi Tom a tăcut, rămânând pe gânduri. În fine. Spune-i că declanşez o bombă nucleară sau mai ştiu eu ce. Cum se face că nici unul dintre oamenii ăştia nu se gândeşte că s-ar putea să exis te un pericol real? Kara îl urmărea pe fratele ei agitându-se. Se străduiau de cinci ore să facă ceva, şi rezultatul nici nu putea fi mai nefericit. Francezii nu numai că nu manifestaseră interes, ci se dovediseră de-a dreptul nepoliticoşi. Se aşteptase la mai multă solicitudine din partea ţării de origine a lui Raison. Evident, guvernul francez nu era defel încântat că Raison Pharmaceutical îşi stabilise cartierul general în afara ţării. Păreau să manifeste interes cât să nu fie consideraţi nepăsători în problema răpirii, dar când se punea problema de a găsi un politician care să-şi întrerupă programul vreme de zece minute ca să stea de vorbă cu Tom, orice urmă de interes se evapora. Era vorba de o chestiune de legalitate, i-au spus ei. Britanicii se arătaseră ceva mai amabili. Însă rezultatul fusese cam acelaşi. Germanii, italienii, chiar şi oficialităţile indoneziene – nimeni nu avea chef să asculte vorbăria agitată a unui profet nebun care răpise o femeie la Bangkok. Kara s-a apropiat de fratele ei. Faptul că era trei dimineaţa nu schimba cu nimic lucrurile. Practic, Tom devenise somnambul. Pe de altă parte, dacă avea dreptate, şi nu visa din nou, chiar era somnambul. — Thomas, a zis ea în timp ce-l masa pe spate. Te simţi bine? El a încercat să zâmbească. — Nu prea. După ce am fost speriat de venirea cometei, am ajuns să fiu îngrozit că nimeni nu mai crede în coliziunea cu ea. — Păi, la ce te aşteptai? De două milenii, aproape în fiecare an se anunţă ciocnirea cu o cometă, care până la urmă nu mai apare. Şi acum vine un individ de douăzeci şi cinci de ani care poartă blugi, susţine că trăieşte în vis, 243

de unde află că lumea va dispărea. Ameninţă să arunce castelul în aer dacă regele nu-l crede. De ce şi-ar întrerupe un secretar de stat întâlnirea cu prinţul Persiei ca să stea de vorbă cu tine? — Îţi mulţumesc pentru încurajări, surioară. — Uite, ştiu că nimic din toate astea nu contează dacă nu vrea să te asculte nimeni, dar mai există o cale. Îţi dai seama? El a privit-o atent. S-au îndepărtat apoi de birou. — Vrei să spui că ar fi bine să mă întorc… — Păi, nu? a spus Kara. Ştiu că nu ar fi potrivit să dormi aici, dar de ce nu? În primul rând, din cauza extenuării, s-ar putea să intri curând în comă. Şi asta a dat rezultate şi în alte situaţii, corect? Poate vei reuşi să afli unde este Monique. El a clătinat din cap. — De data asta e vorba de altceva. Cealaltă treabă era legată de istorii. Acum e prea la obiect. Şi, aşa cum am mai spus, nu vreau să mă întorc în pădurea neagră, singurul loc, după părerea mea, unde aş putea obţine asemenea informaţii. A rostit totul cu multă convingere. Trăia perfect conştient de visele lui. Şi suferise o transformare. Acel Thomas pe care Kara îl ştia drept frate al ei fusese mereu serios, dar acum părea şi mai serios şi foarte hotărât. Vorbea cu mai multă autoritate. Nu suficient pentru a-i convinge pe francezi ori pe britanici, destul însă pentru a schimba câteva replici cu persoane în posturi importante, după care era trimis la plimbare din cauza modului direct de a aborda o problemă ce ţinea foarte mult de diplomaţie. Într-un anume fel, fratele ei fusese ales. Nu înţelegea cum sau de ce şi, la o adică, ea nu era încă dispusă să se gândească la asta. Însă nu reuşea să alunge gândul că acest om, care până nu de mult lucrase la o cafenea Java Hut din Denver, începea să devină o persoană foarte importantă. — Atunci nu te duce în pădurea neagră. Însă există o legătură între visele tale şi ceea ce se întâmplă aici. La urma urmelor, visele tale au declanşat totul. Trebuie să existe o modalitate prin care să obţii mai multe informaţii. Culcă-te, oricum aici nu se întâmplă nimic. — Ai dreptate, a spus el oftând. Trebuie să dorm. — Încă nu ţi-ai amintit formula antivirusului. El a clătinat din cap. — Nu. 244

— Mi-aş dori să existe o modalitate de a mă duce şi pe mine dincolo. — Să te duc acolo? Practic, nu plec nicăieri, corect? — Da. Dar mintea ta călătoreşte. Poate găsim o cale să iei şi mintea mea cu tine, a spus ea zâmbind. O nebunie, nu? — Da, sigur. Nu cred că e posibil aşa ceva. — La fel ca respiratul apei într-un lac. — Domnule! Tom s-a răsucit pe călcâie. Secretara lui Raison apăruse cu receptorul în mână. — Îl am la telefon pe adjunctul secretarului de stat al SUA. Merton Gains. A acceptat să discute cu dumneavoastră. Secretarul de stat adjunct Merton Gains stătea la capătul mesei de conferinţe şi îi asculta pe ceilalţi participanţi la discuţie exprimându-şi părerile privind modul în care se putea soluţiona iminenta criză bugetară. Paul Stanley încă nu se întorsese la Washington, dar secretarul de stat nu se sfiise niciodată să-l arunce pe Gains în gura lupului când el nu era disponibil. Era prezent jumătate din cabinet, majoritatea celor importanţi, mai puţin ministrul Apărării, Myers. Plus o duzină de consilieri. Preşedintele Robert Blair stătea vizavi de Gains, rezemat de spătarul scaunului, lăsându-i pe consilierii lui să se ciondănească. Subiectul era încă o reducere a impozitelor. Să se reducă, ori să nu se reducă. Să se exercite sau nu presiuni. Să aleagă între consecinţe economice negative ori pozitive, dezavantaje ori avantaje politice. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar disputa privind impozitele era unul dintre acestea. Ceea ce explica în parte de ce Gains s-a trezit că-şi lasă mintea să hoinărească. În rest, motivul îl reprezenta Thomas Hunter. Realitate: Dacă fiica lui nu ar fi murit din cauza unui vaccin în urmă cu doi ani, el nu ar fi promovat legislaţia menită să sporească vigilenţa în privinţa introducerii de noi vaccinuri. Realitate: Dacă nu ar fi elaborat legea, prietenului său Bob Macklroy nu iar fi trecut prin minte să-i telefoneze în legătură cu Thomas Hunter. Realitate: Dacă Hunter nu i-ar fi telefonat lui Bob, spunându-i, între altele, despre Joy Flyer, câştigătorul derbiului Kentucky, Gains nu ar fi acceptat să discute cu Hunter. Realitate: Predicţia lui Hunter se adeverise. 245

Realitate: Hunter se dusese la CDC şi informase despre existenţa unui potenţial pericol. Şi nu fusese luat în seamă. Realitate: Hunter o răpise pe Monique de Raison, singura persoană, susţinea el, capabilă să împiedice răspândirea virusului prin stoparea livrărilor. Realitate: Monique fusese răpită din nou, de data aceasta de către cineva care voia vaccinul Raison. Din acest moment, realitatea începea să corespundă cu afirmaţiile lui Hunter. Afirmaţie: Cel care a răpit-o pe Monique a făcut asta pentru că, la fel ca Thomas, ştia că vaccinul putea fi transformat într-o armă letală şi spera să obţină ceea ce dorea prin coerciţie. Afirmaţie: Această persoană ar putea avea acces la antidot. Afirmaţie: Dacă lumea nu renunţă la această atitudine arogantă, găsind-o pe Monique de Raison şi creând un antidot, în scurtă vreme criza bugetară actuală va părea doar un joc faţă de situaţia ce se va crea. Ascultându-l pe Thomas Hunter prezentându-şi întreaga poveste, Gains a simţit fiori de gheaţă pe şira spinării. Relatarea nu se deosebea prea mult de scenariile pe care el le prezentase Senatului de nenumărate ori. Şi, iată, acum se confrunta cu nişte afirmaţii făcute de un om care fie îşi pierduse minţile cu totul, fie ştia mai multe decât oricine altcineva. Sinceritatea lui Hunter l-a făcut pe Gains să simtă că merita să asculte ce avea de spus. Şi şi-a urmat instinctul. Ba chiar mai mult. Îi promisese tot sprijinul pentru a o găsi pe Monique de Raison. Dacă reuşea? Evident, bătrânul Raison nu-l dăduse pe Hunter afară pe uşă. — Merton? Gains şi-a dres glasul. — Nu, nu cred. A ridicat apoi ochii. Preşedintele se uita la el cu acea privire care spunea: „ştiu-ce-ţi-trece-prin-minte“. Nu avea nici o importanţă, dar asta îl făcuse să ajungă preşedinte. — Încă un lucru, a zis Gains. Presupun că aţi auzit cu toţii despre răpirea petrecută ieri la Bangkok. Monique de Raison, fiica lui Jacques de Raison, fondatorul companiei Raison Pharmaceutical. — Nu mai spune, a făcut preşedintele Blair. A fost unul din oamenii noştri din domeniul militar. — Nu. 246

— Am înţeles că omul care a fost implicat iniţial în răpire a fost atacat de cel care o are acum pe femeie, a spus directorul CIA, Phil Grant. Am alocat o serie de resurse pentru a ajuta la soluţionarea cazului. Nu am fost informat că ar fi apărut elemente noi. — Nu au apărut, adevărat. Însă am primit nişte informaţii pe care ţi le voi transmite la birou, Phil. S-ar părea că se pune problema stabilităţii vaccinului Raison, de fapt adevăratul motiv al răpirii. E un vaccin multiplu, ce se răspândeşte pe calea aerului şi urma să intre pe piaţă începând de azi. Să spunem că incidentul petrecut la Bangkok a dezvăluit posibilitatea, indiferent cât de redusă, ca vaccinul să nu fie tocmai stabil. — Nu am auzit nimic despre asta, a spus secretarul pentru Sănătate. Am înţeles că FDA va aproba săptămâna viitoare folosirea vaccinului. — Nu, e vorba de ceva de ultimă oră şi, aş adăuga, generat de un zvon. Prins din zbor. Cei de la masă au rămas tăcuţi. — Nu prea înţeleg, Merton, a spus preşedintele. Ştiu că ai un interes deosebit faţă de vaccinuri, dar cum ne poate afecta asta pe noi? — Asta nu are legătură cu Legea Gains. S-ar putea să nu ne afecteze. Dar dacă afirmaţiile lui Hunter conţin vreun sâmbure de adevăr şi acest vaccin răspândit pe calea aerului se transformă într-un virus mortal, atunci vom avea probleme mari în materie de sănătate publică. Voiam doar să aduc în discuţie problema asta. Nu găsise momentul şi locul potrivite. Doar nu te poţi aştepta ca în cadrul unei şedinţe de cabinet să-i informezi pe conducătorii ţării că s-ar putea ca în curând să cadă cerul pe tine şi ca vorbele să-ţi fie primite cu simpatie. Era timpul să se derobeze puţin. — În orice caz, vă voi trimite un raport fiecăruia. Problema ar putea aduce atingere sănătăţii şi finanţelor, asta în cel mai fericit caz. Probabil şi securităţii interne. Dacă ştirea s-ar face publică, populaţia ar putea reacţiona în mod neplăcut. Oamenii se tem destul de mult de viruşi. A urmat un moment de linişte. — Am înţeles, a spus preşedintele. Alte probleme?

247

25 Exclamaţiile de emoţie de afară l-au trezit pe Tom. Deruta provocată de trecerea dintr-o realitate în alta a ţinut doar o clipă. Se obişnuise cu asta. De fiecare dată când se trezea, trebuia să se decupleze de altă realitate, de această dată de la discuţia purtată cu adjunctul secretarului de stat, Merton Gains. Reuşise într-o oarecare măsură. Şi-a pus tunica şi s-a grăbit să iasă din căsuţă. Ceea ce a descoperit afară a făcut uitat orice gând despre Bangkok şi despre reuşita sa în discuţia cu Merton Gains. Pe cer era suspendată o lumină strălucitoare şi uriaşă, aflată deasupra pădurii colorate. Faptul că lumina aceea apărea pe cer nu era ceva surprinzător – acolo era de obicei locul soarelui. Faptul că şi pădurea era suspendată pe cer era o altă problemă. A ridicat capul şi a privit spre înalturi. Doar că deasupra nu se găsea cerul. Ci pădurea verde! Oamenii se îndreptau spre centrul satului, discutând animaţi, dansând de încântare, ca şi cum faptul că lumea lor se răsturnase cu susul în jos ar fi fost motiv de bucurie. Rămas cu gura căscată, Tom s-a întors şi a contemplat peisajul transformat. Pădurile se ridicau din locul unde ar fi trebuit să stea şi se curbau spre locul unde fusese până nu de mult cerul. Deasupra lui a văzut pajiştile. Şi acolo, spre dreapta lui, la o înălţime de peste trei mii de metri, a văzut câţiva cai galopând pe pajiştea ce stătea vertical. — E pe dos? — Da, aşa e. Tom s-a răsucit şi a dat cu ochii de Michal, care stătea lângă el şi zâmbea în faţa acelei lumi neobişnuite. — Ce se petrece? Ce înseamnă asta? — Îţi place? l-a întrebat Roush-ul cu un surâs copilăresc. — Eu… Nu ştiu ce înseamnă asta. — Elyon se joacă, i-a zis Michal. Face deseori asta. Apoi s-a întors şi s-a ridicat în aer, pornind în zbor după cei care alergau spre Templu. Vino. Vei înţelege. 248

Tom a fugit după Michal, cât pe ce să se împiedice de o sculptură lăsată de cineva în curte. — Vrei să spui că e bine ce se întâmplă? Suntem în siguranţă? — Sigur. Vino şi vei vedea. Era ca şi cum întregul peisaj ar fi fost pictat pe peretele interior al unei sfere gigantice. Efectele atracţiei gravitaţionale erau întru câtva inversate. Chiar în faţa lor, drumul ce ducea spre lac se unduia în sus ca să-l întâlnească, numai că acum lacul era înclinat în sus, iar cascada curgea în plan orizontal. Singurul lucru care lipsea era pădurea neagră. Şi proporţiile lucrurilor se modificaseră considerabil, astfel încât cerul, care ar fi trebuit să se întindă până la sute de kilometri deasupra lor, părea mult mai aproape. Pe de altă parte, celelalte sate, care ar fi trebuit să fie vizibile, nu se mai zăreau. Tom a văzut creaturi care alergau pe câmpii înclinate la unghiuri imposibile. Zeci de mii de păsări zburau parcă bete. Nenumăraţi Roush-i pluteau prin aer, răsucindu-se şi învârtindu-se, descriind lupinguri care i-au amintit lui Tom de giumbuşlucurile lui Gabil. Totul amintea de o reprezentaţie de circ. Au ajuns la Templu şi s-au alăturat celorlalţi care, ca şi Tom, priveau miraţi peisajul ce li se înfăţişa în faţa ochilor. Johan a fost primul care a descoperit că şi atmosfera se schimbase. Atât de mult, de fapt, încât, când sărea, putea sta în aer mai multă vreme decât de obicei. Tom l-a văzut pe copil sărind, o imagine parcă filmată cu încetinitorul. — Vezi, Thomas? Ai văzut? Şi Johan a sărit din nou, de această dată mai sus. S-a oprit la vreo trei metri înălţime şi a rămas suspendat. — Thomas! a exclamat el. Zbor! Şi, într-adevăr, Johan a plutit şi mai sus, ajungând la treizeci de metri deasupra solului, încă nesigur şi râzând nestăvilit. Alţi trei copii i s-au alăturat în înalturi. Apoi aerul a început să se umple de oameni, care săreau ca să plutească precum nişte copii în vis. — Tom, a spus Michal. Tom încremenise în faţa acelui spectacol. Tom, încearcă şi tu. S-a uitat temător către Roush. — Pot să zbor şi eu?

249

— Bineînţeles. Elyon a schimbat lumea pentru noi. Ar fi preferabil să o faci cât se poate, pentru că situaţia asta nu va dura o veşnicie, înţelegi? Acum se joacă. Încearcă. Tom a întins instinctiv mâinile, prinzându-se de blana de pe capul lui Michal ca să nu se dezechilibreze. A făcut o încercare de săritură şi a descoperit o uşurinţă care l-a surprins. A zâmbit şi a sărit din nou, cu mai multă forţă. De data aceasta a plutit la vreun metru de sol. A treia oară, a sărit folosindu-şi toată forţa picioarelor, şi a început să plutească, oarecum dezechilibrat. Johan a trecut în viteză pe lângă el, ţipând de încântare. Se vedea că învăţase cum să execute diverse manevre. Tom a descoperit că putea căpăta inerţie slujindu-se de greutatea corpului. Atracţia gravitaţională era suficientă ca să permită deplasarea înainte. După câteva minute, Tom a reuşit să zboare alături de ceilalţi. Nu a trecut mult şi Rachelle, Johan şi Michal au apărut lângă el, şi au pornit împreună să exploreze noua lor lume. Vorbind precipitaţi ca nişte copii şi râzând tot timpul, au zburat către creasta cea mai înaltă a globului răsturnat şi au privit spre satul rămas dedesubt. Au coborât pe o pajişte, ale cărei flori atârnau cu capetele în jos, parcă arătând spre satul care abia se mai vedea. Au mers cu capul în jos, cu inimile bătând accelerat, ca aripile unor fluturi, şi călcând cu fereală în acel unghi nefiresc. Apoi au sărit de pe iarbă, au atins coroanele copacilor în drumul lor către malul lacului şi, ajunşi acolo, s-au aruncat în apele de culoarea jadului. În apa verde şi călduţă, pătrunsă de lumină, au auzit hohote încântătoare de râs, începând de la unele profunde, bubuitoare, până la altele ascuţite, sfredelitoare. Şi, făcând ochii mari ca să vadă dacă şi ceilalţi auziseră acele râsete, şi-au dat seama imediat că era râsul lui Elyon. Dacă ei se simţeau copleşiţi de dimensiunile ameţitoare ale acelei aventuri, Elyon era în culmea fericirii pentru că le prilejuia aşa ceva. Şi de aceea, râdeau alături de el. Orele se scurgeau cu repeziciune. Se jucau ca nişte copii într-un parc de distracţii. Nu mai existau reguli, orice fiind permis. Zburau, explorau, se răsuceau şi descriau cercuri, şi abia spre miezul zilei lumea a început să revină la forma dinainte. În decurs de o oră totul a revenit la normal. Şi Thomas şi-a adus aminte de Bangkok. Râzând gutural, Rachelle s-a apropiat de el. 250

— Ei, dragul meu Thomas, asta zic şi eu distracţie pe cinste! Şi, cu un gest spontan, l-a strâns în braţe. Tom a fost atât de surprins, încât nu a răspuns la acea îmbrăţişare. Rachelle s-a retras, dar nu i-a dat drumul. Cu piciorul stâng în spate, l-a privit drept în ochi. — Vrei să mă săruţi? — Să te sărut? a întrebat el, simţind mirosul dulce al respiraţiei ei. — Te ajut să-ţi recapeţi memoria, ori ai uitat până şi asta? — Nu, a răspuns el, înghiţindu-şi nodul din gât. — Atunci, aş vrea să te ajut să-ţi aduci aminte ce este acela un sărut. Va trebui să-ţi arăt, bineînţeles. — Ai mai sărutat pe cineva până acum? La bărbaţi mă refer. — Nu. Dar am văzut cum se face. Mi-e foarte clar. Sunt convinsă că ţi-aş putea arăta exact cum se procedează. În ochi i-a apărut o sclipire. Şi-a trecut apoi limba peste buze. Poate c-ar trebui să-ţi umezeşti întâi buzele; par cam uscate. El i-a urmat sfatul. Ea s-a aplecat în faţă şi şi-a atins uşor buzele de ale lui. Tom a închis ochii. Vreme de o clipă, totul a părut că dispare. Dar în acelaşi timp, o nouă lume s-a materializat. Nu, nu era o lume nouă, ci una veche. Mai făcuse asta. Rachelle şi-a desprins buzele de ale lui. — Crede-mă, dragul meu, nu visezi. Vom vedea dacă asta te va face să-ţi recapeţi memoria. Tom a simţit cum gâtul îi ia foc. Mai făcuse asta. Mai sărutase o femeie. Ştia sigur. Probabil că părea uluit pentru că Rachelle a zâmbit satisfăcută. E adevărat că sărutul ei îi tăiase respiraţia, dar era clar că era vorba de mult mai mult. Îi dăduse ceva înapoi. — Tanis o să vină să stea de vorbă cu tine, a zis ea. Susţine că eşti ucenicul lui în artele luptei, dar eu cred că de fapt îl interesează istoriile. I-a pus un deget pe buze. Ţine minte, nu sunt altceva decât vise. Nu trebuie să mergi mai departe. Rachelle s-a întors şi a apucat-o pe cărare, părând încântată şi extrem de încrezătoare în sine în ciuda eforturilor ei de a mima nonşalanţa. 251

Avertismentul ei referitor la istorii l-a făcut pe Tom să cadă pe gânduri. Dacă cele două realităţi nu erau numai reale, ci şi întreţesute. Aşa cum îi spusese băiatul de la lacul de pe stâncă, leul şi mielul, ambele reale. Două imagini ale aceluiaşi adevăr. Aceeaşi realitate. Dar dacă… — Rachelle? Ea s-a întors. — Da? Dacă cele două jumătăţi erau întreţesute, poate că el fusese menit să fie un salvator în ambele. Să o salveze pe Rachelle aici, pe Monique dincolo. Oare Rachelle putea să-l ducă la Monique? — Te uiţi ciudat la mine, a zis Rachelle. E vreo problemă? — E de-a dreptul minunat! Minunat? Ea i-a făcut cu ochiul. — A fost menit să fie aşa. — Pot să-ţi pun o întrebare? — Desigur. — Dacă există aici un loc de unde ţi-ar plăcea să te salvez, unde se află acesta? — Asta e treaba ta. Să mă salvezi. El s-a apropiat repede de ea, frământat de ultimul lui gând. — Da, dar trebuie să existe un loc. Să presupunem că eşti prizonieră şi eu trebuie să te salvez. Unde ar fi acel loc? Te rog, trebuie să ştiu ca să pot să te salvez. — Ei, nu sunt un povestitor. Dar… S-a întors spre pădure, gândindu-se ce să-i răspundă. Aş putea fi ţinută într-o… S-a răsucit pe călcâie. Într-o peşteră plină de sticle. Unde se întâlnesc un râu şi o pădure. — Da? Ai văzut o asemenea pădure? — Nu. De ce s-o fi făcut? Am inventat asta pentru tine, aşa cum ar fi făcuto un povestitor. — Se află aici, în această pădure, sau în altă parte? — Foarte aproape, i-a zis ea după ce s-a gândit un moment. — Şi cum pot să găsesc peştera asta? — Urmând râul, desigur. Ea l-a privit stăruitor, surprinsă de cât de mult îl interesau detaliile. — Acolo, i-a zis, arătând spre dreapta ei. Spre est. 252

— Est. — Da, spre est. Sunt sigură de asta. Peştera se află la o zi de mers pe jos, spre est. Tom a încuviinţat din cap. — De acolo te voi salva. — Şi după ce mă salvezi, o să vreau să mă mai săruţi o dată, a spus ea cu o mină serioasă. — Un sărut. — Da. Un sărut real, nu unul din visele tale prosteşti. Un sărut real pentru o femeie reală care s-a îndrăgostit de tine, dragul meu prinţ. Rachelle s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o în jos pe cărare. Tom mergea repede, pentru că gândea repede. Sărutul lui Rachelle îi deschisese în faţă o mulţime de posibilităţi. Dacă cele două realităţi erau mai mult decât întreţesute? Dacă depindeau una de alta? Dacă ce se întâmpla în Bangkok depindea de ce făcea el aici? Şi dacă ce se întâmpla aici depindea de ce se întâmpla în Bangkok? Ştia deja că dacă era vindecat aici, era vindecat şi în Bangkok. Şi că ceea ce învăţa aici putea să folosească la Bangkok. Dar că cele două realităţi ar putea depinde una de alta… Gândul îl copleşea. Cu toate acestea, era logic din multe puncte de vedere. De fapt, era sigur că ajunsese la aceeaşi concluzie în Bangkok. Dacă ar fi existat şi altă cale, băiatul i-ar fi spus. Elyon i-ar fi descurajat visele. Dar n-o făcuse. Îi lăsase lui libertatea de a alege. Dumnezeu nu era miel, leu ori un băiat. Era toate acestea dacă aşa dorea. Ori nici una dintre ele. Toate erau metafore pentru a descrie adevărul. Adevărul. Un singur adevăr. Două aspecte ale aceluiaşi adevăr. Leu şi miel. Pădurea colorată şi Bangkokul. Era posibil? Încă nu ştia cu certitudine care realitate era reală, dar era aproape convins că adevărul din ambele realităţi era real. Şi trebuia să fie foarte atent să le trateze pe amândouă ca fiind reale. Aşa spusese Kara. Desigur, asta nu însemna că, iubind-o pe Rachelle, îi era destinat să o iubească pe Monique. Însă era posibil să-i fi fost hărăzit s-o salveze pe Monique. Tocmai de aceea învăţa cum să o salveze pe Rachelle în acea Mare Romanţă. 253

Aşa trebuia să fie. Şi dacă da, poate descoperise cum să o salveze. Ori măcar unde să o salveze. Trebuia să adoarmă imediat şi să viseze despre Bangkok, pentru a-şi testa teoria. S-a oprit pe potecă. Dacă îi era sortit s-o salveze pe Monique în istorii, atunci ce trebuia să facă aici, dacă şi această realitate depindea de visele lui? Rămas locului, şi-a continuat raţionamentul. Dacă Monique era reală, nu era posibil ca şi Bill să fie real? Că el şi Bill chiar se prăbuşiseră cu nava, aşa cum susţinuse Teeleh? Nu cumva aceea era singura realitate? Poate restul era doar un vis. Însemna că venea de pe Pământ, fiind cumplit de afectat de această planetă stranie. A simţit cum stomacul i se întoarce pe dos. Gândul i s-a părut brusc copleşitor. Asta ar explica totul. Trebuia măcar să elimine asta ca posibilitate. Şi nu o putea face decât întorcându-se în pădurea neagră. Trebuia să analizeze măcar… — Thomas! Thomas Hunter, aici erai? Tanis a ieşit în fugă din pădure, fluturând în mâna dreaptă un băţ roşu încovoiat. — Te-am căutat peste tot. Ţi-a plăcut transformarea de dimineaţă? — A fost incredibilă, a zis Tom. Spectaculoasă! — Data trecută a rupt planeta în două, a spus Tanis. Poate c-ai uitat, pentru că s-a întâmplat înainte să-ţi pierzi memoria, dar noi am văzut stele şi sus, şi jos. Apoi fisura s-a umplut pe jumătate cu apă, iar noi am plonjat în ea. Scufundarea a durat o oră. Tanis a chicotit şi a clătinat din cap. — Uimitor, a zis Thomas. — Asta? a întrebat Tanis şi a fluturat băţul. Îţi place? — Mă refeream la povestea ta uimitoare – să te scufunzi vreme de o oră. Ce este acela? — Ceva inventat de mine pe baza unor lucruri pe care mi le-am amintit din istorii. Poate ştii cum se numeşte, a zis el şi a ridicat cu mândrie băţul. Era un baston, modelat şi îndoit ca un val, cu un cârlig la un capăt. Tom a clătinat din cap. — N-aş putea spune că-l recunosc. La ce foloseşte? — E o armă! a exclamat Tanis. A împuns aerul cu băţul, ca un spadasin stângaci. O armă cu care să alung insectele dăunătoare! — Şi de ce crezi că ar sluji la ceva? 254

— Nu ştii? Pe Shataiki îi înspăimântă pădurea colorată. Iar asta este o armă adusă de acolo. Înseamnă că ea i-ar speria. Am putea folosi asemenea arme în expediţia noastră. Thomas a luat băţul în mână. Era un soi de sabie despre care vorbeau istoriile. Nu-şi putea pune mare nădejde în ea. Însă faptul că era confecţionată din lemn colorat o făcea utilă. Tom nu uitase reacţia lui Teeleh faţă de bucăţica de lemn colorat pe care o primise de la Johan. Thomas a învârtit sabia în aer. A avut un sentiment inconfortabil. S-a uitat la Tanis şi a observat că acesta îl urmărea cu interes. — Se numeşte spadă. Dar nu i-ai făcut ascuţit tăişul. Tanis s-a apropiat. — Arată-mi. — Păi, trebuie să fie plată aici şi ascuţită pe latura asta, astfel încât să poată tăia. Tanis a întins mâna după sabie. — Îmi dai voie? Tom i-a dat-o. Tanis s-a apucat să o prelucreze cu mâinile. Era povestitor, nu meşteşugar, dar avea totuşi suficiente abilităţi ca să remodeleze repede sabia, convingând lemnul să capete o formă mai apropiată de cea a unei arme. Uimit, Tom s-a uitat lung la mâinile lui Tanis. Rachelle îi explicase procedura, dar el dăduse greş în ciuda încercărilor repetate. Remodelarea moleculelor cu ajutorul degetelor era ceva ce trebuia să înveţe de la zero. — Uite! a spus Tanis şi i-a arătat sabia. Tom a luat arma în mână şi şi-a plimbat degetele de-a lungul lamei. Uimitor. Totul, în câteva clipe. Câte alte lucruri putea Tanis construi dacă beneficia de o îndrumare corespunzătoare? Tom a simţit un semnal de alarmă. — Nu va folosi la nimic, a zis el, şi i-a aruncat sabia înapoi. Nu uita că eu am fost în pădurea neagră. O sabie mică împotriva unui milion de Shataiki – nu ai avea nici o şansă. Chiar dacă se tem de lemn. — De acord! a spus Tanis. Nu foloseşte la nimic. Şi a azvârlit sabia în pădure. Aceasta s-a lovit cu zgomot de trunchiul unui copac, apoi a căzut la pământ. — Aşa, referitor la istorii… — Nu vreau să discutăm despre istorii chiar acum, a spus Tom. — Te obosesc visele? Te înţeleg. Înseamnă că ai nevoie de mai multă instruire. Ca ucenic al meu, trebuie să te dăruieşti mai mult, Thomas Hunter. 255

Înveţi repede, am văzut asta de prima oară, când ai încercat lovitura mea cu rotaţie dublă, dar dacă exersezi suficient, ai putea deveni maestru! Rachelle te-a învăţat câteva figuri noi. Arată-mi-le. Şi a bătut de două ori din palme. — Chiar aici? — Doar dacă nu vrei să faci asta în piaţa satului. Tom a aruncat o privire în jur. Se aflau într-o poieniţă. Păsările ciripeau. Un leu alb îi urmărea nepăsător dintr-un copac înalt de culoarea topazului. — Bine. Tom a făcut doi paşi mari, a făcut un salt în aer, s-a răsucit, a executat o rostogolire cu o lovitură în faţă. A aterizat pe picioare, în spatele adversarului imaginar. A fost uimit de cât de uşor i se păruse. — Bravo! Minunat. Eu numesc asta revers, pentru că adversarul nu te va vedea când ieşi din răsucire. În felul acesta ai putea doborî un liliac negru fără ca acesta să-şi dea seama ce i s-a întâmplat. Uite, rupe-ţi puţin tunica de-a lungul coapsei, ca să ai mai multă libertate de mişcare. Tom i-a ascultat sfatul. Pantalonii de piele pe care îi purtau deseori nu ridicau o asemenea problemă, dar tunicile puteau restricţiona mişcările atunci când încercau lovituri mai îndrăzneţe. — Bine. Mai arată-mi una. Tom a mai executat alte cinci mişcări. — Acum, a spus Tanis, făcând un pas în faţă, încearcă să mă loveşti. — Nu te pot lovi! De ce să fac asta? — Ca să te antrenezi, ucenicule. Ca să te aperi. Mă voi preface că eşti un liliac. Eşti mai mare decât un liliac, bineînţeles, aşa că o să mă prefac că sunt atacat de trei lilieci, care stau unul pe spinarea celuilalt. Gata, acum atacă-mă şi încearcă să mă loveşti, iar eu o să-ţi arăt cum să te aperi. — Partener de antrenament, a spus Tom. — Ce? — Aşa se spunea pe vremea istoriilor. — Îmi place cum sună! Hai să facem un antrenament. Au exersat îndelung, cel puţin două ore. Era prima oară când lui Thomas i se prezenta arsenalul complet al metodelor de luptă elaborate de Tanis, iar acest lucru făcea ca, prin comparaţie, artele marţiale din visele lui să pară simple. Adevărat, toate mişcările aeriene erau mai uşor de executat aici, în parte datorită atmosferei. Dar el bănuia că mişcările erau mai uşor de făcut 256

datorită metodei în sine. Lupta corp la corp însemna mai curând gândire decât muşchi, iar Tanis avea din belşug şi una, şi alta. Thomas nu a reuşit nici măcar o dată să-l atingă pe instructorul său, deşi, cu fiecare încercare, se apropia tot mai mult. Uimitor, rezistenţa la efort a lui Tom părea să fie aproape inepuizabilă. Devenea tot mai puternic, cu fiecare zi care trecea. Revenindu-şi după prăbuşirea în pădurea neagră. — Ajunge, a spus Thomas în cele din urmă. Tanis a ridicat un deget. — Ajunge pentru azi. Însă îţi îmbunătăţeşti stilul cu o iuţeală uimitoare. Sunt mândru să te numesc ucenic al meu. Acum, însă – şi şi-a pus mâna pe umărul lui Tom, întorcându-se spre pădure – trebuie să stăm de vorbă. Istoriile. Omul acela era incorigibil. — Spune-mi, ce fel de arme ar da cele mai bune rezultate împotriva Shataiki-lor? — Tanis, te-ai confruntat vreodată cu Shataiki-i? Ai stat vreodată pe malul fluviului ca să-i urmăreşti? — Da, i-am urmărit de la distanţă. Lilieci negri, cu gheare care ar putea să reteze capul cuiva fără nici un efort. — Dar de ce nu te-ai apropiat mai mult, dacă tot ştiai că ei nu pot traversa fluviul ca să-ţi facă vreun rău? — Ar fi fost înţelept să procedez aşa? Sunt nişte bestii şirete; ţi-ai dat şi singur seama de asta. Cred că până şi a sta de vorbă cu ele s-ar putea dovedi fatal. Ar folosi tot soiul de trucuri ca să te atragă în apa lor. Serios, sunt uimit că ai reuşit să supravieţuieşti după ce ai trecut pe acolo. — Dacă ştii toate astea, de ce insişti să întreprinzi o expediţie? Asta ar însemna curată sinucidere. — Ei bine, nu vreau să discut cu ei! Iar tu ai supravieţuit! Pe de altă parte, tu ştii multe lucruri care ar putea înclina balanţa puterii. Înainte de a veni la noi, nu m-am gândit niciodată în mod serios la un atac, deşi am scris multe poveşti despre asta. Folosindu-mă de cunoştinţele tale, am putea învinge bestiile acelea, Thomas! Sunt convins de asta! — Ba nu! Nu vom reuşi! Ei luptă împotriva inimii, nu a unor săbii boante! — Crezi că nu ştiu asta? Dar spune-mi, nu era adevărat că în istorii exista o metodă prin care puteai culca la pământ întreaga pădure neagră în mai puţin de o clipă? 257

Bomba atomică. Sigur, folosirea unei arme nucleare ar reprezenta un punct de cotitură, înregistrat de istorii. — Da. Se numea bombă atomică. Ştii când s-a folosit aşa ceva în istorii? — Nu foarte precis, a recunoscut Tanis. De câteva ori, dacă ţin eu bine minte. Dar cu precădere după Marea înşelătorie. Pe vremea tribulaţiilor. Vrei să spui că nici măcar cu un asemenea dispozitiv nu i-am putea distruge pe Shataiki? Tom a analizat ideea. S-a uitat spre est, unde pădurea neagră era cufundată în întuneric. Ce îi spusese Michal? Principala diferenţă dintre această realitate şi istorii era că aici totul îşi găsea o expresie imediată în realitatea fizică. Practic, îl puteai atinge pe Elyon intrând în apa lui. Puteai vedea răul în Shataiki. Aşadar, probabil că Tanis descoperise ceva. Poate că răul putea fi înlăturat definitiv dacă aveai armele potrivite. Tom a clătinat din cap. I se părea eronat. Cu totul eronat. — Eu nu sugerez folosirea bombei atomice, a spus Tanis. Propun însă altceva. Ce-ar fi să apelăm la pistol, parcă aşa îi spui, nu? Dacă am avea un număr suficient de pistoale, nu i-am putea opri dincolo de fluviu? Un pistol. Thomas a ridicat din umeri. — Pistolul este o armă prea mică. Există unele mult mai mari, dar… e ridicol. Chiar dacă aş şti cum să fac un pistol, tot nu aş face-o. — Dar ai putea, nu-i aşa? Probabil. Nu avea cum să aducă o armă de foc acolo, desigur. În vise, nu fusese urmat niciodată de vreun lucru fizic. Dar cunoaşterea… — Poate. — Atunci, mai gândeşte-te. De acord, s-ar putea ca ideea să fie inutilă. Dar gândul că aş putea pune pe goană o mulţime de bestii din acelea îmi dă o satisfacţie deosebită. Mai am ceva ce ar trebui să vezi, Thomas. Vino. L-a îndrumat pe Tom spre pădure, fără a se lăsa câtuşi de puţin descurajat de faptul că acesta îi respinsese ideile. — Acum? încotro? — Doar până la râul ce duce la lac. Am o invenţie, şi trebuie să ne ajuţi să o testăm. A pornit spre pădure, iar Tom a iuţit pasul ca să-l prindă din urmă. — Cine mai ştie de invenţia asta? l-a întrebat el. — Johan. El este primul meu recrut. Am reuşit ceva ce un suflet de aventurier ca al tău va aprecia cu siguranţă. Grăbeşte-te, Johan ne aşteaptă acolo, a zis Tanis, şi a început să alerge. 258

Au ajuns la malul unui râu ceva mai mic decât cel care reprezenta graniţa cu pădurea neagră. Johan stătea pe un buştean mare, de culoare galbenă, provenind dintr-un copac ce fusese doborât recent. A sărit în picioare şi a alergat spre Thomas. — Thomas! Întâi zburăm, iar apoi plutim. L-a îmbrăţişat pe Tom, deşi îi ajungea doar până la brâu. Ai văzut bastonul făcut de Tanis? Hei, dar unde e? — L-am aruncat în pădure, a spus Tanis. Thomas mi-a zis că nu foloseşte la nimic, iar eu i-am dat dreptate. Nu ar fi slujit la ceea ce ne-am propus. — Atunci, cum vom putea să… — Exact! a spus Tanis, cu glas bubuitor. A împuns cu degetul în aer. N-o vom face! — Nu vom pluti pe buşteanul nostru în josul fluviului ca să îi atacăm pe Shataiki? — Asta puneţi voi la cale? a întrebat Tom. S-a uitat la copac şi a observat că scobiseră jumătate din trunchiul acestuia. Visase aşa ceva. Era vorba de o canoe. — A fost o idee, a spus Tanis. Ne-am consultat ieri, şi am scobit buşteanul acesta ca să poată pluti, dar sabia a fost o idee nefericită, chiar tu ai spus-o. Să nu-mi spui că vrei să scobim altul, pentru că am început deja să am îndoieli. Poate doar dacă am reuşi să trimitem o bombă în aval, folosindu-ne de buşteanul ăsta. Amândoi au privit spre Tom cu ochii lor verzi şi rotunzi. Nevinovaţi. Dar plini de dorinţă. Aceea de a crea, de a întreţine romanţa, de a mânca, de a bea şi de a înota în lacul lui Elyon. Tensiunea dintre satisfacţie şi dorinţă era ciudată, desigur. Iar nemulţumirea conducea atât spre rău, cât şi spre bine. Tom s-a întors cu faţa spre Johan. — Vrei să lansezi la apă această canoe? — Da, a spus el, iar ochii i-au sclipit. — Şi ai fi nefericit dacă nu am mai încerca asta? Johan a aruncat o privire în care se citea clar nedumerirea. — Nefericit? — Despre ce discutăm aici, omule? a bubuit glasul lui Tanis. Ai început să vorbeşti în şarade. Participăm cumva la un joc al minţii? a întrebat el, părând destul de atras de o asemenea idee. 259

— Nu, nu e un joc. E vorba de memoria mea. O modalitate de a mă ajuta să-mi amintesc de felul în care funcţionează lucrurile. Există fericire, deci trebuie să existe şi nefericire. Există binele, deci trebuie să existe şi răul. Eu întrebam, pur şi simplu, dacă Johan ar fi nefericit dacă nu am reuşi să împingem barca asta în apă. — Da, există rău, şi îl alungăm mereu. Şi cum există fericire, trebuie să existe şi nefericire. Înţeleg ce spui. Simt furia împotriva liliecilor, dar nefericirea? M-ai încolţit, Thomas Hunter. Acum, ajută-mă să scap din această capcană. Trăiau dorinţa fără nemulţumire, a gândit Tom. Cea mai bună dintre lumi. Pe de altă parte, el simţea puternic nemulţumirea. Ori, cel puţin, lipsa mulţumirii. Poate pentru că ajunsese în pădurea neagră. Nu băuse apă de acolo, dar intrase în pădure, iar mintea îi fusese într-o oarecare măsură afectată. Sau era vorba despre aşa ceva, sau nu aparţinea acelui loc. Ajunsese acolo într-o navă spaţială. — E doar o poveste, Tanis, a spus Thomas. O idee. Tanis a schimbat o privire cu Johan, apoi a revenit. O idee. — Bine, să facem o încercare? Johan a început să ţopăie, plin de speranţă. Invenţia reprezenta ceva deosebit. Thomas şi-a plimbat palma peste corpul canoei. — Şi cum o vei cârmi? — Cu sabia, a spus Tanis. Dar cred că aş putea folosi orice băţ. — Dar cum ai reuşit să dobori copacul? — Aşa cum facem de obicei. Cu mâinile goale. — Bine, hai să facem o încercare. Au legat o viţă în jurul provei, iar apoi au prins-o de un copac de pe mal. Tom s-a sumeţit. — Sunteţi gata? — Gata! au strigat amândoi în cor. Împreună, s-au opintit şi au urmărit canoea sclipind în galben pătrunzând în apa ce aluneca la vale cu repeziciune. — Pluteşte! a exclamat Tanis, extrem de încântat. Însă imediat ce a rostit acest cuvânt, ambarcaţiunea a început să se scufunde. După câteva secunde a dispărut sub suprafaţa apei verzi, gâlgâitoare. — E prea grea, a spus Tom, încruntându-se. 260

Tanis şi Johan au privit lung bulele de aer ce încă se spărgeau imediat ce ajungeau la suprafaţă. — Aşa se termină încă o poveste, a spus Tanis. Lui Johan acest lucru i s-a părut atât de amuzant, încât s-a lăsat să cadă întâi în genunchi, iar apoi s-a prăvălit pe spate, hohotind incontrolabil. Curând, Tanis i s-a alăturat, astfel că amândoi au transformat accesele de râs într-un joc: cine putea râde mai mult fără să respire. Îndemnat de ei, Tom a încercat să li se alăture, dar a pierdut cu eleganţă. — Bine, a spus Tanis în cele din urmă, ce-ar fi să mai facem o altă încercare mâine? — Voi găsi altceva, a spus Tom. Nu cred că zborul pe deasupra pădurii negre este o idee prea grozavă. — Probabil că ai dreptate. — Tanis? — Da, ce s-a întâmplat? — Rachelle mi-a vorbit de un fruct care te face să dormi atât de profund, încât nu-ţi mai aminteşti visele. — Atât de profund încât nu-ţi mai aminteşti visele, a repetat el. Vrei să găsesc asemenea fructe? — Nu. Nu, trebuie să visez. Dar există fructe care să te facă să dormi? — Şi, în acelaşi timp, să visezi? — Da. — Bineînţeles! — Nanka! a exclamat Johan. Vrei aşa ceva? Un gând uimitor. Să reuşeşti să pătrunzi în vise atunci când doreşti. Ori să le alungi cu totul. — Da. Da, aş vrea asta. Probabil câte unul din fiecare.

261

26 — Cum? a exclamat Tom şi s-a ridicat în fund pe canapea. — Îmi pare rău, ai spus cinci ore, dar am adormit şi eu, a spus Kara. Asta s-a întâmplat la ora opt. — Şi cât e ceasul acum? — Aproape de amiază. Ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă ai fi văzut vreo stafie. Avea senzaţia că pluteşte. — Am ajuns stafie? Kara a ignorat întrebarea. — Ai descoperit ceva, adevărat? Ce anume? Tom s-a dat jos de pe pat rostogolindu-se şi apoi s-a ridicat în picioare. — Cred că voi pune capăt viselor, a spus el. — Cu totul? — Da, cu totul. Dar nu aici. Dincolo. Nu voi mai visa despre acest loc. — Şi la ce ar folosi asta? Locul acesta contează. — Dar, în acelaşi timp, reprezintă o piedică pentru mine. Eu încerc să-mi rememorez viaţa şi, în schimb, mă confrunt mereu cu această problemă. — Cu alte cuvinte, o să adormi şi când te vei trezi nu vei mai visa despre acest loc? Înseamnă că el va… va dispărea definitiv? — Da, cred că asta se va întâmpla. — Ei, atunci să nu îndrăzneşti să pui capăt viselor, Thomas. Nu se ştie ce se va întâmpla. Ce altceva ai mai aflat? El şi-a amintit restul visului printr-un baraj de imagini care se încheiau în momentul în care Rachelle i-a spus de unde ar prefera să fie salvată. Tom s-a întors spre ea, făcând ochii mari. — Asta el — Ce anume? — O hartă. Raison mai este treaz? A dat fuga spre uşă. O hartă, Kara! a spus el întorcându-se către ea. Trebuie să găsim o hartă. — Despre ce este vorba? a întrebat ea. — Cred că ea mi-a spus unde o pot găsi pe Monique. Jacques mai este treaz? 262

— Da. Kara a fugit după Tom, care a ieşit pe uşă în goană. L-a urmărit prin birou. Cine ţi-a spus? — Rachelle! — De unde putea şti ea? — Nu ştiu. A inventat totul. Sau poate nu are habar. Tom a trecut în fugă pe lângă un agent de pază împietrit şi a deschis brusc uşa. Bătrânul stătea la birou, având cearcăne mari sub ochi. Tocmai vorbea la telefon, cu glas precipitat. — Cred că am reuşit! a strigat Tom. Raison a lăsat receptorul să cadă în furcă. — Ştii unde este Monique? — Posibil. Da, cred că ştiu. Am nevoie de o hartă, dar şi de cineva care să cunoască zona. — Cum de ţi-ai dat seama de asta? — Mi-a spus Rachelle. În vis. Pe faţa lui Raison a apărut o expresie de dezamăgire. — Vestea asta nu-i deloc încurajatoare. Tom a simţit că-şi pierde răbdarea. — Păi, ar trebui să fie. Din câte ştiu, tu faci parte dintr-un vis! a zis el şi a împuns cu degetul spre Jacques. Te-ai gândit vreodată la asta? Nu mai fi atât de… de arogant. În seara precedentă, stătuse mai bine cu diplomaţia. — Acum am devenit un vis, a spus Raison. Foarte încurajator, domnule Hunter, dacă-ţi închipui că eu o să… — Nu-mi închipui că vei face ceva anume. Ajută-mă doar să-ţi găsesc fiica. Dacă am dreptate? — Iar apare acel dacă. — Ştiu unde se află Monique! a strigat Tom. Kara a făcut un pas în faţă. — Domnule Raison, eu i-aş da ascultare. Până acum nu s-a înşelat. — Spui asta pentru că eşti sora lui. Răpitorii fiicei mele, care s-au transformat peste noapte în salvatori ai ei, îndrăznesc să mai deschidă gura. Piticii din visele lor le-au spus unde se află fiica mea. Atunci, să încălzim motoarele elicopterului şi să o salvăm, nu? Rămas fără replică în faţa unei asemenea atitudini arogante, Tom l-a privit lung pe Raison. Omul era din cale afară de stresat. Avea nevoie de un şoc pentru a se trezi la realitate. 263

Tom s-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre uşă. — Bine. Atunci, o lăsăm să putrezească în celula în care se află. Kara a lansat o ultimă salvă. — Cum îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine, vită încălţată? Nici n-ai idee ce greşeală teribilă faci. Au ajuns la uşă înainte ca Raison să apuce să deschidă gura. — Îmi pare rău. Aşteptaţi. — Să aşteptăm? a făcut Tom, întorcându-se. Acum vrei să ne învârtim pe aici şi să aşteptăm? — V-aţi expus punctul de vedere. Spuneţi-mi unde credeţi că se află. Tom a şovăit. Avea un as în mânecă şi voia să-l păstreze. Dacă îi spunea lui Raison că Monique se afla într-o… da, într-o peşteră uriaşă, albă, plină de sticluţe, unde un fluviu pătrundea într-o pădure, la o zi de mers pe jos spre est? Nu mergea. — Fă-mi rost de o hartă şi de cineva care să cunoască partea de sud a Thailandei. Vreau să vorbesc la telefon cu Merton Gains. După aceea îţi voi spune unde se află Monique. — Iar emiţi pretenţii? Spune-mi doar… — Găseşte-mi harta, Jacques. Acum. Întinseseră pe masa de conferinţe o hartă mare a Thailandei şi a ţărilor din golf. Jacques insistase că ştia regiunea destul de bine, însă Tom voia un localnic. Masivul agent thailandez care a intrat şchiopătând în încăpere nu era decât unul dintre oamenii pe care Tom îi rănise când încercase să intre pe proprietatea companiei. Omul se numea Muta Wonashti. Tom i-a întins mâna. — Taga saan ka? („De unde eşti?“) Auzindu-l pe Tom folosindu-i limba maternă, omul a rămas un moment pe gânduri. — Penang. — Bun venit în echipă. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acum două zile. Bărbatul a părut să-şi recapete buna dispoziţie. S-a apropiat de hartă, fără să mai şchiopăteze. Jacques a adoptat o atitudine sfidătoare. — Mulţumiţi? — Îl avem pe Gains pe fir? 264

Nancy a apărut cu receptorul în mână. — Aşteaptă. — Nici nu-ţi închipui cât de stânjenitoare va fi situaţia dacă te înşeli, a spus Jacques. Am apelat la toate relaţiile mele pentru tine. — Nu pentru mine, Jacques. Pentru fiica ta, a zis Tom şi a apucat receptorul. — Domnule Gains? — La telefon. Am înţeles că ai nişte informaţii pentru noi. — Aşa este, a spus Tom. Îmi vine din ce în ce mai greu să aduc probe pentru fiecare afirmaţie pe care o fac, domnule Gains. Asta ne încetineşte foarte mult. A urmat o pauză. — Vezi? Nu ştii dacă este cazul să-mi dai crezare ori nu. Nu-mi pot permite să te învinuiesc de ceva, nu se întâmplă în fiecare zi ca un individ oarecare să afirme că un virus este pe cale de a ucide toată populaţia lumii, susţinând că a aflat despre asta într-un vis. — Ţin să-ţi reamintesc că te-am mai ascultat o dată, a spus Gains. Şi l-am informat pe preşedinte. În lumea aceasta, asta înseamnă că mi-am riscat poziţia pentru tine, fiule. Mi-am vârât gâtul în laţ pentru un răpitor care are vise nebuneşti. — Tocmai de aceea am telefonat. Ca să fiu mai precis: am visat, iar în acest vis, am aflat unde este deţinută Monique de Raison. Am o hartă în faţa mea. Te-aş ruga să-mi accepţi condiţiile dacă se dovedeşte că am dreptate în privinţa locului unde se află Monique. E bine aşa? Gains a rămas pe gânduri. — Domnule secretar, dacă am dreptate, şi există un virus, vom avea nevoie de câteva persoane care să aibă încredere în mine. Cineva din interiorul sistemului. — Înseamnă că te referi la mine. — Pe moment, nu ştiu pe altcineva care să se fi oferit voluntar. — Spui că în visele tale ai descoperit locul unde o ţin pe Monique. Alte informaţii n-ai obţinut? — Pe cuvânt, ştiu totul din visele mele. Dar nu am aflat şi altceva. — Aşadar, dacă o găseşti, crezi că asta va dovedi că visele tale sunt valide şi trebuie luate în serios, a spus Gains. — Nu ar fi prima oară când am dreptate. Am nevoie de un aliat. — Bine, fiule, m-ai convins. Dă-mi-l la telefon pe domnul Raison. 265

— Ai putea să-mi pui la dispoziţie o echipă de comando sau nişte puşcaşi marini? l-a întrebat Tom. — Imposibil. Dar thailandezii au oameni bine pregătiţi. Sunt convins că vor coopera. — Ei încă mă consideră un răpitor, a spus Tom. În condiţiile acestea, nu prea se poate vorbi despre cooperare. — Să văd ce pot face ca să ung lucrurile. — Mulţumesc, domnule, n-o să regretaţi. Tom i-a întins receptorul lui Raison, care, deşi devenise agitat, a încheiat discuţia cu un salut scurt şi politicos. — Te rog să-mi spui şi mie despre ce este vorba. Până acum am făcut tot ce mi-ai cerut. Tom s-a aplecat deasupra hărţii. — O peşteră uriaşă, albă, plină de sticluţe, unde un fluviu pătrunde într-o pădure, la o zi de mers pe jos spre est, a spus el. Unde este acest loc? — Despre ce vorbeşti? Tom a ridicat ochii de pe hartă. — Acolo este închisă. Trebuie doar să descoperim ce înseamnă asta. Faţa lui Raison s-a mai luminat. — Asta ţi-e… despre asta este vorba? O peşteră albă, plină de sticluţe? — Da, dar Rachelle nu are de unde să ştie cum arată un laborator. O peşteră albă, plină de sticluţe ar trebui să fie un laborator, nu-i aşa? Au dus-o într-un laborator subteran, la o zi de mers pe jos, spre est, unde un fluviu intră într-o pădure. Asta ar însemna cam treizeci şi cinci de kilometri. — Câţi kilometri? a întrebat agentul. — Vreo treizeci şi cinci. — Asta înseamnă câmpia fluviului Phan Tu. Şi luptătorul mic de statură şi-a plimbat degetul de-a lungul unei linii albastre de pe hartă. Se află aici, în junglă. Treizeci de kilometri spre est. Nu există laboratoare. Doar clădiri de beton. Care au fost scoase din uz. Tom s-a uitat lung la paznic. — O clădire din beton? Chiar aici? — Da. Jacques de Raison şi-a trecut mâinile prin păr. — De unde ştii că informaţiile acestea sunt exacte? Şi cum…? — Domnule Raison, ai un elicopter, a spus Tom. Pilotul se află aici? 266

— Da, dar asta este o problemă ce trebuie rezolvată de autorităţi. Ne putem aştepta… — Mă pot aştepta ca persoana care ne-a atacat în camera de hotel să fie mai inteligentă decât oricare dintre membrii echipei pe care autorităţile thailandeze ar putea să o alcătuiască în regim de urgenţă. Cred că ei anticipează o acţiune de salvare organizată de guvernul local şi sunt pregătiţi să riposteze. Şi mai cred că ai face orice, domnule Raison, ca să-ţi revezi fiica în viaţă. Mă înşel cumva? Raison a răspuns imediat. — Aşa este! — Trimite-mă cu un aparat de emisie-recepţie şi o călăuză, să spunem acest Muta. Să fim lansaţi la câţiva kilometri depărtare şi sper ca măcar să o localizăm, dacă nu mai mult. În acest moment, acţionăm în baza unuia dintre visele mele, lucru insuficient pentru a putea aduce puşcaşii marini. Dar dacă descoperim ceva, situaţia se va schimba. Raison a început să măsoare încăperea, uitându-se furios la Tom şi scărpinându-se în cap. — Şi crezi că vei reuşi să pătrunzi acolo? — Am deprins câteva trucuri noi. Mirată, Kara a ridicat din sprâncene. — Nu spune prostii. — Iar eu, practic, am crescut în junglă. — Bine, dar eşti în stare de arest la domiciliu. E imposibil să… Tom a lovit harta cu palma. — Nimic nu e imposibil, domnule Raison. Nimic! Nici visele mele, nici virusul, nici răpirea fiicei tale. Ne pierdem vremea cu vorbe. Doar eu îţi pot salva fiica. Ai încredere în mine. Pentru că eu sunt sortit să o salvez.

267

27 Carlos l-a condus cu răbdare pe Svensson în josul treptelor de beton. Piciorul beteag îl făcea pe acesta din urmă să urce ori să coboare foarte greu scările. Elveţianul sosise în cursul nopţii la Bangkok şi venise să vadă laboratorul cu o oră în urmă. Carlos nu văzuse niciodată o expresie de furie atât de încrâncenată pe faţa lui Svensson. — Deschide, a spus el când a ajuns la uşa de oţel. Carlos a tras zăvorul şi a împins uşa larg. Laboratorul cu pereţi albi strălucea în lumina revărsată de două şiruri de becuri fluorescente. Svensson construise ori transformase două duzini de laboratoare similare în întreaga lume tocmai pentru o asemenea eventualitate. Descoperirea unui posibil virus. Dacă ar fi apărut unul în Africa de Sud, atunci trebuia să existe şi acolo un laborator. În cele din urmă, s-ar fi impus folosirea laboratoarelor mult mai mari şi a facilităţilor de producţie din Alpi, desigur, dar doar după asigurarea securităţii şi studierea amănunţită a mediului de origine a virusului. Aici, în Asia de Sud-Est, aveau şase asemenea laboratoare. Mutarea sediului companiei Raison Pharmaceutical din Franţa în Thailanda accelerase construirea acestui laborator. Iar acum el îşi dovedea utilitatea. Era dotat cu toate echipamentele necesare unui laborator industrial de mărime medie, având inclusiv sisteme de refrigerare şi de încălzire. Legată de un scaun de culoare gri, Monique stătea într-un colţ, având un căluş la gură, prins cu bandă adezivă. Carlos încă nu-i făcuse nimic. Deocamdată. Însă îi explicase pe îndelete ce voia de la ea. Faptul că ea refuza să-i răspundă, mulţumindu-se doar să scoată câte un mormăit, îl convinsese că în curând se va vedea silit să apeleze la forţă. — Deci asta e femeia despre care urlă toată lumea, a spus Svensson, deplasându-se încet pe podeaua pardosită cu gresie albă. S-a oprit la un metru de ea. Cea care încă refuză să priceapă? Carlos a rămas cu braţele încrucişate. Nu i-a răspuns lui Svensson. Elveţianul nici nu aştepta aşa ceva. Şi oricum n-ar fi făcut-o. Îşi jucase rolul; acum era rândul lui Svensson să şi-l joace pe-al lui.

268

Elveţianul a făcut o mişcare fulgerătoare cu mâna osoasă şi grea şi a plesnit-o foarte puternic pe Monique peste obraz. Lovitura a făcut-o să-şi mişte brusc capul într-o parte, s-a înroşit, dar nu a scos nici un sunet. Svensson a zâmbit. — M-ai văzut. Şi, evident, m-ai recunoscut. Cred că ne-am întâlnit o dată, la un simpozion organizat la Hong Kong, acum doi ani. Eu şi tatăl tău suntem prieteni la cataramă, dacă forţăm puţin lucrurile. Vezi vreo problemă în asta? Ea nu i-a răspuns. Nici n-ar fi putut. — Scoate-i căluşul! Carlos s-a apropiat de ea şi a smuls banda adezivă care-i acoperea gura. — Problema este că sunt legat de tine, a spus Svensson. Acum m-ai putea da în vileag. Până în momentul în care nu îmi va mai păsa că m-ai putea identifica, va trebui să te ţin sub lacăt şi cheie. După aceea, în funcţie de modul în care mă tratezi acum, o să te las să trăieşti sau voi pune să fii ucisă. Ai înţeles? Monique l-a sfredelit cu privirea, dar nu a scos nici o vorbă. — O femeie puternică. S-ar putea să-mi fii de folos după ce terminăm. Curând, foarte curând. Svensson şi-a mângâiat mustaţa şi a făcut câţiva paşi spre ea. Ştii ce se întâmplă cu vaccinul Raison dacă este încălzit la 81,92 grade Celsius şi este menţinut la această temperatură timp de două ore? Ea l-a privit printre genele strânse. Carlos credea că ea nu ştie asta. De fapt, ei sigur nu ştiau. — Nu, sigur că nu, a spus Svensson. Nu ai testat vaccinul în asemenea condiţii adverse; nici nu ar fi fost nevoie. De aceea, permite-mi să-ţi dau un sfat: Când se aplică acea temperatură anume vaccinului tău miraculos, el suferă o mutaţie. Nu ştii că se poate întâmpla acest lucru, deoarece, potrivit surselor noastre, suferă mutaţii şi la temperaturi mai scăzute, dar acestea nu rezistă mai mult de o generaţie sau două. În ochii ei a apărut un licăr. Tocmai aflase că în laboratorul ei exista o cârtiţă. Poate că de acum înainte va trebui să-i ia în serios pe aceşti oameni. Carlos era surprins că Svensson îi spunea femeii atât de multe lucruri. Era evident că nu se aştepta ca ea să trăiască pentru a putea vorbi. — Da, exact, avem resurse nebănuite. Ştim despre mutaţii şi mai ştim că mutaţiile mai periculoase rezistă în cazul expunerii la temperaturi înalte. Vaccinul Raison produs de tine devine germenul Raison ce-mi va aparţine, un virus extrem de infecţios, răspândit pe calea aerului, având o perioadă de 269

incubaţie de trei săptămâni. A surâs. S-ar putea ca întreaga lume să fie infectată înainte ca o persoană să prezinte simptome de îmbolnăvire. Imaginează-ţi ce posibilităţi are la dispoziţie cel care posedă antivirusul. Faţa lui Monique a tremurat uşor. Neîndoielnic, era genul de reacţie care făcea ca inima lui Svensson să bată cu putere. El blufase în mai tot ce spusese, sugerând o eventualitate puţin probabilă pe care o încropiseră împreună. Iar ea reacţiona printr-o expresie înspăimântată. Răspunsul părea să fie scris pe faţa lui Monique de Raison. Şi nu putea exista altul mai mulţumitor. Şi ea ştia asta. Ori măcar bănuia şi era suficient de convinsă ca să se facă albă ca varul la faţă. Petrecuse câteva ceasuri cu Thomas Hunter, visătorul, şi se lăsase deja convinsă că vaccinul ei prezenta cu adevărat riscuri. — Da, vaccinul anti-SIDA are 375 200 de perechi de baze… nu aşa ţi-a spus Hunter? Şi nu s-a înşelat. Câte informaţii poate deţine un ţărănoi din America! Mare păcat că nu am pus mâna şi pe el. Din nefericire, e mort. Svensson s-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre uşă. — Sper că tatăl tău te iubeşte, Monique, sper sincer. Vom face nişte lucruri minunate în următoarele zile, şi vrem să ajuţi. A şchiopătat, târându-şi piciorul drept cu zgomot pe beton. Svensson se simţea în elementul lui. Carlos a scos transmiţătorul. — Nu uita de explozivul din burtă, a spus el. Îl pot detona printr-o simplă apăsare pe buton, aşa cum ţi-am spus. Dar se va detona şi singur dacă nu mai are semnal, adică o distanţă de cincizeci de metri. Să nu-ţi închipui că va veni cineva să te salveze. Cel care ar încerca nu va reuşi decât să te ucidă. Monique a închis ochii. Carlos s-a gândit că poate că nu va trebui să îi mai facă vreun rău. Era mai bine aşa. Folosit doar pentru cazuri de urgenţă, elicopterul era un aparat mic, având posibilitatea de a lua la bord doar patru persoane. Tom şi călăuza au fost lăsaţi într-o orezărie aflată la cinci kilometri de clădirea din beton după care au pătruns în jungla aflată în dreapta lor. Aparatul s-a ridicat şi s-a îndreptat spre casă. Acum depindeau doar de aparatele de radio, de nasul de copoi al lui Muta şi de priceperea lui Tom. Au mers prin apa mocirloasă până au ajuns pe teren uscat, apoi au urmat linia copacilor, deplasându-se într-o alergare uşoară. Amândoi aveau 270

macete, iar Muta avea un pistol de 9 mm prins la brâu. Vegetaţia îi încetinea, pentru că trebuiau să-şi croiască drum printre liane ţi tufişuri. Au avut nevoie de o oră ca să străbată cei cinci kilometri. — Acolo! Muta a indicat cu maceta spre luminişul din faţa lor. Cinci sau şase clădiri din beton, aflate în diverse stadii de degradare. O parcare năpădită de iarbă şi buruieni, care crescuseră printre dalele de beton. Un transportor cu bandă care stătea cu botul în vânt, inutil. Doar una dintre clădiri era suficient de mare pentru a putea ascunde o construcţie subterană. Dacă răpitorii o ţineau pe Monique acolo, în măruntaiele pământului, clădirea din stânga lor părea singura ce putea sluji unui asemenea scop. Cu toate că, pentru moment, şansele de a o găsi erau destul de reduse. Făcuse declaraţii foarte cutezătoare şi vorbise cu glas tunător, însă acum, stând la marginea junglei, înconjurat de cântecul greierilor şi bătut pe umeri de soarele arzător al după-amiezii, ideea că sursa atacului mondial cu un virus letal se găsea ascunsă în acea clădire abandonată i s-a părut ridicolă. Dacă se înşela? Întrebarea îl chinuia de vreo oră, încă de când elicopterul îi lăsase la sol. Acum însă, făcând un salt impresionant, întrebarea devenise o certitudine apăsătoare. Se înşelase. În acel loc se afla doar o fabrică abandonată. — E părăsită? a întrebat Muta.

Şi el şi-a dat seama.

— Tu du-te în spatele barăcii, i-a zis Tom, arătându-i către o structură mică, la aproape zece metri de intrarea în clădirea principală. Mă acoperi cu pistolul. Ştii să tragi, da? Muta a scos un sunet de protest. — Tu bun cu piciorul; eu trag şi mai bine. În armată, eu tras cu mult arme. Nimeni nu tras la fel de bine ca mine! — Ţine-l în jos! i-a şoptit Tom. Te cred. De la distanţa asta poţi lovi un om care stă în uşă? Omul s-a uitat spre uşa aflată la o sută de metri. — Prea departe. Bun. Însemna că era sincer. — Bine, să mă acoperi. Imediat ce trec de intrare, vii în fugă şi mă urmezi înăuntru. S-a uitat la maceta pe care o avea în mână. Aproape toată priceperea lui se limita la lovituri de picior şi pumn, dar la ce i-ar fi folosit 271

ştiinţa luptei corp la corp într-un loc precum acela? Adevărat, avea avantajul de a cunoaşte câteva trucuri, dar principalul era acela de a adormi şi de a se trezi întreg şi nevătămat. Un truc extrem de folositor, desigur, dar nu tocmai un decisiv copleşitor într-o confruntare. — Gata? Muta a scos încărcătorul, l-a verificat, apoi l-a împins la loc cu mişcări ce trădau îndemânare în folosirea armelor. — Tu intri, eu vin din urmă.

Nu seamănă cu un raid întreprins de o echipă de comando.

— Gata! A sărit peste taluz şi a alergat aplecat, ţinând maceta în faţă. Muta l-a urmat în fugă, făcând pământul să duduie. Tom a ajuns la jumătatea drumul până la uşă, moment în care îndoielile lau copleşit. Dacă omul cu care se luptase în hotel ar fi fost înăuntru, el ar fi început deja să tragă. Maceta aceea nu-i era de folos nici cât o nuia. Iar lupta corp la corp era exclusă; individul era mult prea priceput şi puternic. S-a oprit brusc, alunecând puţin, şi a rămas lipit de zid, cu uşa în stânga. Muta s-a oprit în spatele magaziei, ţinând pistolul aţintit în faţă. Tom a încercat clanţa. Uşa era descuiată. A deschis-o. A riscat aruncând o privire înăuntru, apoi s-a retras. Era întuneric. Pustiu. Cât se poate de pustiu. A înghiţit în sec şi i-a făcut un semn lui Muta să înainteze. Acesta a traversat în goană terenul deschis, fluturând pistolul în ritmul paşilor. Tom a pătruns în clădire. — Au intrat, a spus Carlos, cu ochii la monitor. — Lasă-i, a zis Svensson. Imediat ce pleci, transmite-i un mesaj tatălui ei. Având în vedere încălcarea condiţiilor, reducem timpul pentru satisfacerea cererilor noastre la o oră. Trimite-i şi instrucţiunile privind locul predării. Foloseşte aeroportul. Apoi s-a dus spre uşă. Pe fată să o aduci în Alpi, a spus el. Cred că asta va fi ultima complicaţie cu care ne vom confrunta. Îi văzuseră pe cei doi imediat ce fuseseră depistaţi de senzorii plasaţi pe perimetru. Descuiaseră chiar uşa ca să-i lase să intre. Acum erau ca nişte şoareci în cursă. Carlos nu-şi putea închipui cum de descoperise Raison acel loc. Şi mai ciudat i se părea faptul că fuseseră trimişi doar doi oameni. În orice caz, el era pregătit. Nu avea nici o importanţă ce li se întâmpla celor doi. Însă 272

secretul laboratorului era compromis. Folosindu-se de tunelurile construite acolo, Svensson va dispărea, chiar şi cu piciorul acela beteag. Iar Carlos avea să-l urmeze imediat ce va primi vaccinul. S-a ridicat. — O aduc în cel mult douăzeci şi patru de ore. Da, asta va fi ultima complicaţie. Svensson a ieşit. Carlos a respirat adânc şi a rămas cu ochii la monitor. Probabil că aşa era mai bine. Complexul din munţii elveţieni avea un laborator mult mai bine dotat. Operaţiunea va fi lansată şi din altă zonă sigură. Cei şase lideri care conveniseră deja să participe în cazul în care Svensson ar fi reuşit stabiliseră legături cu baza. Complicaţia va modifica… Carlos a dat din cap, crezând că nu vede bine. Abia acum zărea clar faţa bărbatului care conducea operaţiunea. Era Thomas Hunter ori fratele lui geamăn. Dar îl ucisese pe Hunter. Imposibil! Chiar dacă omul ar fi supravieţuit glonţului primit în piept, tot nu ar fi reuşit să-şi revină într-atât cât să fugă prin junglă. Şi totuşi el alerga. Carlos s-a uitat mai atent la imagine, analizând posibile opţiuni. Da, îl va lăsa pe Hunter să intre în cursă. Dar să-l omoare şi de data asta? Era o decizie ce trebuia bine analizată. Acum, timpul era de partea lui. Cel puţin deocamdată. Pustiu. Cât se poate de pustiu, şi foarte întuneric. Scara din dreapta lui cobora spre beznă. — Acolo, a zis el, şi a făcut semn cu maceta către palier. A ţâşnit în fugă spre scări şi a coborât treptele câte două, folosindu-se de lumina ce venea dinspre uşa de deasupra ca să se orienteze. Jos de tot, o uşă. A încercat clanţa. Deschisă. A împins uşa. Un hol întunecat. Uşi, de o parte şi de alta. La capătul lui, o alta. Pe sub uşa de la capătul coridorului se strecura o fâşie subţire de lumină. A simţit inima bătându-i puternic. A prins maceta mai bine în ambele mâini, îndreptând-o în faţă. Doi paşi înainte, după care şi-a amintit de asistentul lui. Muta. S-a retras puţin şi a aruncat o privire în susul scării. Nici urmă de thailandez. 273

— Muta? a rostit el în şoaptă. Nici un semn. Probabil că omul se întorsese ca să ţină sub control uşa de intrare în clădire. Ori poate fusese prins. Sau… A intrat în panică. Înconjurat de întuneric, a respirat zgomotos. Trăia un coşmar, iar el era fugarul solitar, care gonea gâfâind pe coridoare întunecate, urmărit îndeaproape de fantome. Doar că fantoma aceasta avea o armă, iar el simţise deja muşcătura gloanţelor. Acum nici nu se mai putea întoarce pe scări. La capătul lor îl aştepta probabil cineva înarmat. A alergat spre uşa de la capătul coridorului. Tălpile din cauciuc amortizau zgomotul. A trecut prin dreptul altor uşi aflate de o parte şi de alta a coridorului. Fâş, fâş, ca nişte ferestre ce dau spre uitarea cenuşie. Uşi spre teroare. A alergat mai iute. Brusc, totul a devenit o cursă pentru a trece de uşa pe sub care se strecura o rază de lumină. S-a repezit în ea, sperând deznădăjduit că va fi deschisă. A năvălit înăuntru şi a fost orbit de lumină. A închis uşa. A tras zăvorul şi abia după aceea şi sufletul. — Thomas? Tom s-a răsucit instantaneu. Monique era legată de un scaun aflat într-un colţ, dincolo de un şir de mese albe, pe care se aflau sticluţe. Din acea cameră voise Rachelle să fie salvată, aproape exact aşa cum şi-o imaginase el. Însă aici nu se găsea Rachelle, ci Monique. Aceasta avea ochii larg deschişi şi chipul livid. — Tu… parcă ai murit, a spus ea. L-am văzut cum a tras în tine. Simţind că totul se roteşte cu el, Tom s-a îndreptat spre centrul încăperii. Monique era cu adevărat acolo. Nu şi-a dat seama dacă ceea ce îl făcea să vrea să plângă era sentimentul intens de uşurare, ori nebunia acelei situaţii. Brusc, s-a trezit alergând spre ea. — Deci, eşti aici! S-a strecurat în spatele ei şi a smuls banda adezivă cu care îi fuseseră legate mâinile de picioarele scaunului. Rachelle mi-a spus că te voi găsi aici, în peştera albă plină de sticle, şi iată-te. În timp ce a rostit aceste cuvinte a scăpat şi un suspin, dar s-a controlat imediat. E incredibil, de-a dreptul incredibil. A tras-o pe Monique, care tremura, ridicând-o în picioare, a îmbrăţişat-o şi a strâns-o cu putere. — Slavă cerului că eşti teafără. 274

Ea a rămas ţeapănă, dar era de înţeles. Sărmana femeie fusese luată ostatică sub ameninţarea armei şi… — Thomas? a făcut ea şi l-a îndepărtat cu blândeţe. Apoi a aruncat o privire spre uşă. Tom s-a dat înapoi şi s-a uitat şi el într-acolo. Uşa era încuiată pe dinăuntru. Monique nu se retrăgea pentru că el venise să o salveze, şi el s-a întrebat de ce. — Am venit să te salvez, a zis el. Brusc, şi-a dat seama ce făcea de fapt şi de locul în care se afla. A clipit nedumerit. — Thomas, avem necazuri. — Trebuie să te scot de aici! A prins-o de mână şi a tras-o după el. Apoi sa întors şi a recuperat maceta pe care o lăsase pe podea. Hai! — Nu pot! a spus ea, smulgându-şi mâna dintr-a lui. — Ba poţi! E adevărat, Monique, totul e adevărat. Am ştiut despre perechile SIDA, despre germenul Raison şi am ştiut şi cum să te găsesc. Şi mai ştiu că dacă nu plecăm de aici, o să avem mai multe probleme decât îţi închipui. Ea i-a vorbit precipitat, aproape în şoaptă, ţinându-şi palmele peste abdomen. — M-a obligat să înghit un dispozitiv exploziv. Dacă mă îndepărtez la mai mult de cincizeci de metri de el, mor. Nu pot pleca de aici! Tom s-a uitat la chipul ei îndurerat, la mâinile tremurătoare ţinute peste stomac. Deconcertat, a rămas mut. — Thomas, trebuie să pleci de aici. Îmi pare rău, îmi pare rău că nu te-am ascultat. Ai avut dreptate. — Nu, nu e vina ta. Eu te-am răpit. A făcut un pas către ea şi, preţ de o clipă, ea a devenit Rachelle, dorind să fie salvată. Cât pe ce să întindă mâna ca să-i ridice părul căzut pe frunte. — Trebuie să pleci chiar acum, să le spui că totul e adevărat, a zis ea, aruncând o privire către un colţ al încăperii. Văzând camera de supraveghere, Tom a îngheţat. Bineînţeles, fuseseră urmăriţi, pas cu pas. Muta fusese lichidat pentru că răpitorul lui Monique îi văzuse chiar de când pătrunseseră pe teritoriul lui. Îl lăsase pe Tom să pice în acea capcană. Aşadar, nu exista cale de scăpare! Monique s-a apropiat de el şi l-a prins strâns în braţe. Şi-a apropiat gura de urechea lui. 275

— Oamenii aceştia ascultă tot ce vorbim. Sărută-mi faţa, urechile, părul, ca şi cum ne-am cunoaşte de foarte multă vreme. Nu a mai aşteptat reacţia lui, ci şi-a lipit imediat buzele de obrazul lui. Oricine ar fi privit acea scenă ar fi căzut pe gânduri. — Au cifrele greşite, a zis ea, ceva mai tare, dar nu prea apăsat. Doar tu. — Doar… — St, l-a liniştit ea. Apoi, foarte încet, a continuat: Îl cheamă Valborg Svensson. Să-i spui tatei. Vor să folosească vaccinul Raison. Spune-i că suferă mutaţii la 81,92 grade Celsius după două ore. Să nu uiţi. Ia-mi inelul de pe deget şi pleacă de aici cât mai poţi. Tom, care tocmai o săruta pe păr, s-a oprit. A pipăit inelul şi i l-a scos de pe deget. — Continuă să mă săruţi. El i-a ascultat sfatul. — Nu te pot lăsa aici, a zis Tom. — Au nevoie de mine vie. Iar dacă vor crede că ai mai multe informaţii decât au nevoie, nu te vor ucide. — Înseamnă că am avut dreptate în legătură cu virusul. — Da. Îmi pare rău că m-am îndoit. Tom a avut o senzaţie ciudată de panică. Nu o putea lăsa chiar aşa în acel loc! Avea menirea de a o salva. Într-un anume fel, care depăşea puterea lui de înţelegere, ea reprezenta cheia nebuniei lui. Ea se afla în centrul ideii de Mare Romanţă; era convins de asta. — Eu rămân. O să mă lupt cu acest individ. Am deprins nişte… — Ba nu, Thomas! Trebuie să pleci de aici. Să-i spui tatălui meu înainte de a fi prea târziu! Du-te. L-a sărutat pentru ultima oară, de această dată pe buze. — Lumea are nevoie de tine, Thomas! Fără tine, oamenii sunt neputincioşi. Fugi! Dându-şi seama că Monique avea dreptate, Tom s-a uitat fix la ea, însă nu o putea lăsa acolo. — Fugi! a ţipat ea. — Monique, nu pot pleca… — Fugi! Hai, fugi, fugi! Şi Tom i-a dat ascultare.

276

Totul s-a petrecut atât de repede, încât Carlos a fost luat prin surprindere. La un moment dat, îi avea pe amândoi în laboratorul de la capătul holului. O clipă mai târziu, Monique a sugerat că Hunter ştia ceva ce ei nu ştiau. Că, pesemne, ea şi Hunter puseseră totul la cale împreună, ceea ce era o idee interesantă. După care, Hunter a luat-o la fugă. Americanul a ajuns în hol înainte ca el să apuce să reacţioneze. A sărit peste cadavrul thailandezului care îl însoţise pe Hunter, a deschis precipitat uşa şi a năvălit în hol. Hunter l-a lovit din răsucire înainte ca el săşi folosească arma. După aceea, Tom a trecut de el şi a ţâşnit spre scară. Carlos s-a folosit de forţa impactului ca să-şi rotească trupul spre silueta care fugea. A îndreptat arma spre spatele lui Thomas. Avea două opţiuni. Să-l ucidă pe loc, împuşcându-l în şira spinării. Să-l rănească şi să-l ia prizonier. A optat pentru a doua soluţie. A apăsat pe trăgaci. Anticipându-i intenţia, Hunter a făcut o eschivă spre stânga. Rapidă, extrem de rapidă. Carlos a fandat spre stânga şi a tras din nou. Însă glonţul a lovit uşa de fier, scoţând scântei. Thomas a trecut de uşă, ajungând la scară. Carlos a încremenit o secundă. Apoi şi-a revenit. A pornit cu toată viteza după Thomas. — Fugi! a strigat Monique din spatele lor. Stătea în cadrul uşii celulei. Carlos a ignorat-o şi a urcat treptele, câte trei o dată. Hunter dispăruse deja? Carlos a ajuns la uşă şi a trecut rapid de ea. Americanul ajunsese deja la magazie. Trecea prin spatele ei. Carlos a tras un glonţ care a smuls o bucăţică de beton din colţul acesteia, chiar deasupra capului celui urmărit. Hunter a cotit brusc, ajungând într-un spaţiu deschis, şi a sprintat spre marginea junglei. Carlos s-a luat după el, ştiind că magazia l-ar fi ajutat să tragă nestingherit în Tom. A făcut doar un pas înspre ea, după care s-a oprit. Dacă distanţa dintre el şi Monique depăşea cincizeci de metri, explozivul din stomac putea curma viaţa fetei. Şi aveau nevoie de ea vie. Iar ea ştia acest lucru, şi nu se mişcase din loc. Şi Tom se îndepărta tot mai mult.

277

Carlos ar fi putut lăsa transmiţătorul acolo, dar era posibil ca Monique să vină după el, să-l descopere şi să evadeze. Pentru el, fata era un fel de ghiulea legată de picioare. Carlos a scăpat o înjurătură printre dinţi, s-a rezemat de cadrul uşii şi a lăsat în jos pistolul. Tom era la mai puţin de zece metri de junglă, un punct în cătarea armei. A apăsat pe trăgaci. Apoi, încă o dată. După care, a tras două focuri succesive. Ultimul glonţ l-a lovit pe Thomas drept în ceafă. Carlos l-a văzut pe tânăr aruncat în faţă, semn sigur că fusese lovit de glonţ, apoi sângele. Hunter a dispărut în iarba înaltă. Carlos a coborât braţul în care ţinea arma. Îl omorâse pe tânăr? Nimeni nu ar fi supravieţuit unei asemenea lovituri. Nu se putea apropia pentru a verifica atâta vreme cât femeia era liberă, iar transmiţătorul se găsea în buzunarul lui. Însă Hunter nu avea cum să ajungă prea departe. O mişcare. Iarba se clătina. Oare Hunter se târa? Ba nu, era în picioare, acolo, în apropierea copacilor. Alerga! Carlos a scos din nou arma şi a golit ultimul încărcător din trei apăsări pe trăgaci. Hunter a dispărut printre copaci. Carlos a închis ochii, turbat de furie. Imposibil! Era convins că îl nimerise pe Thomas în ceafă. După două lovituri directe, tânărul îi scăpase. Nu era posibil. Nu trebuia să se mai întâmple aşa ceva! Iar ingeniozitatea femeii era de-a dreptul incredibilă. De fapt, admirabilă. A coborât scara şi s-a uitat fix la Monique, care rămăsese în prag, cu braţele încrucişate la piept. Carlos a fost cât pe ce să-i tragă un glonţ în picior. S-a abţinut, şi, mergând de-a lungul holului, a lovit-o în stomac. Probabil că până la urmă trebuia să recurgă la forţă pentru a o convinge.

278

28 Totul s-a petrecut în trei secvenţe, care s-au imprimat în mintea lui Tom de parcă ar fi fost marcate cu un fier înroşit. Evitase câteva gloanţe fugind spre pădure, şi ajunsese la doar câţiva paşi de primul copac, socotindu-se scăpat. Secvenţa numărul unu. Apoi un glonţ l-a lovit în cap. A avut senzaţia că a fost izbit cu un baros. Zbura în faţă, cu capul înainte, paralel cu solul. A perceput o durere chinuitoare, după care totul s-a întunecat. Secvenţa doi. Nu şi-a amintit de cădere. Era fie mort, fie îşi pierduse cunoştinţa. Şi-a adus aminte, însă, că s-a rostogolit după ce a atins pământul. Gâfâia şi zăcea întins, privind lung spre cerul albastru. Nu murise. Nu era inconştient. Şi, pipăindu-se la cap, a constatat că nici nu era rănit. Îşi pierduse doar suflul. Secvenţa trei. Pornise spre junglă, îndreptându-se către copaci, urmărit mai mult de ideea celor întâmplate decât de ultimele câteva gloanţe. Fusese împuşcat în cap. Înainte de a muri îşi pierduse cunoştinţa. Însă în momentul dinaintea morţii se trezise în pădurea colorată şi, cu toate că nuşi aducea aminte, şi-a dat seama că un fruct sau apa îl lecuise. Din câte ştia, toată acea călătorie ţinuse doar o secundă. Când a revenit în junglă, i-au trebuit două ore ca să restabilească legătura cu baza, să ajungă la locul de întâlnire şi să efectueze călătoria de întoarcere cu elicopterul. A avut timp să se gândească. Timp să ia în calcul o expediţie rapidă ca să o salveze pe Monique. Ori să-l recupereze pe Muta. Dar ştia că nu va mai găsi pe nimeni acolo. Un elicopter al poliţiei a verificat locul acela înainte ca el să fie recuperat, confirmându-i bănuielile. Nici urmă de vreunul dintre ei. Chiar dacă Monique s-ar fi aflat acolo, tot nu ar fi putut să o ia. El ar fi rezistat unei lovituri mortale, dar ea, nu. Asta l-a făcut să se simtă indestructibil şi totodată neajutorat, o situaţie bizară. Poate că nu fusese lovit. Era sânge pe iarbă în zona aceea? Se grăbise prea mult ca să mai arunce vreo privire în jur. Totul se petrecuse într-o atmosferă de confuzie. Reţinuse doar cele trei secvenţe. Viu, mort, viu. 279

— Ce-ai făcut? — Am plătit, i-a răspuns Jacques de Raison. Năucit de cele auzite, Tom a intrat în birou. Blugii îi erau murdari de pământ, iar cămaşa, sfâşiată, după ce gonise cinci kilometri prin junglă ca să ajungă la locul de întâlnire, iar ghetele, pline de noroit, au lăsat urme pe pardoseală. — Chiar i-ai dat vaccinul? — Mi-au dat un ultimatum de o oră, domnule Hunter. Era în joc viaţa fiicei mele… — E în joc viaţa întregii lumi! — Pentru mine, ea este unică. — Bineînţeles, dar ce-ai făcut cu informaţiile pe care ţi le-am transmis prin radio? — Se scursese ora acordată. Trebuia să aleg. Mi-au cerut să las într-o maşină, la trei kilometri depărtare de aeroport, doar o mostră de vaccin şi dosarul cu datele rezultate din cercetarea noastră. Monique va ajunge la noi peste două zile. Trebuia să procedez aşa. Tom a vârât mâna în buzunar şi a scos inelul. Din aur, cu un rubin într-o montură cu patru gheare. I l-a aruncat lui Raison. — Ce este ăsta? — Inelul pe care mi l-a dat fiica ta ca să te conving că spun adevărul. Dacă încălzeşti vaccinul la 81,92 grade Celsius timp de două ore, el va suferi mutaţia. Cel care deţine informaţia aceasta se numeşte Valborg Svensson. Sar putea ca tot el să deţină şi antivirusul. Faţa lui Jacques de Raison s-a mai luminat. Cu un aer absent, s-a jucat cu inelul. — De ce n-ai adus-o şi pe ea? — Am impresia că nu vrei să auzi ce spun. Înţeleg că eşti foarte tulburat, dar trebuie să-ţi aduni minţile. Am găsit-o, aşa cum am zis. Dacă nu crezi chestia cu inelul, atunci este suficient faptul că Svensson a schimbat condiţiile înţelegerii după ce i-am descoperit acolo. Raison s-a lăsat să cadă pe un scaun. — Aşadar, acum au vaccinul? Tom şi-a trecut o mână prin păr. Se afla în cea mai rea lume posibilă. Nimic din ce făcea nu avea vreun efect asupra dramei aflate în desfăşurare. Pesemne că nu exista nici o modalitate de a împiedica derularea istoriilor. Precipitată, Kara a pătruns în birou. 280

— Thomas! Eşti bine? — Da. Au intrat în posesia vaccinului. O au pe Monique, au şi vaccinul, ştiu cum să provoace mutaţia şi s-ar putea să deţină şi antivirusul. — Dar visul? A fost real? — Da. — Da, Peter, vreau să modifici parametrii de testare. Încearcă încălzirea la 81,92 grade Celsius şi menţine temperatura timp de două ore. Jacques de Raison părea să fi ieşit din starea de prostaţie de mai devreme. Vorbea la telefon cu laboratorul. Vezi dacă se produc mutaţii şi te rog să-mi comunici imediat. Apoi a lăsat receptorul să cadă în furcă. — Iartă-mă, domnule Hunter. Am avut două zile cumplite. Acum, devenise foarte atent. Te cred. În orice caz, testele ne vor spune totul peste două ore. Intre timp, propun să luăm legătura cu autorităţile. Îl cunosc pe Valborg Svensson. — Şi? — Dacă e adevărat, dacă despre el este vorba… Restul a rămas nerostit, doar în mintea lui Raison, în spatele ochilor lui albaştri. Dumnezeu să ne ajute, a adăugat el. — Despre el este vorba, a zis Tom. Monique a insistat… trebuie să-l suni pe Gains. Imediat. Jacques de Raison a încuviinţat. — Nancy, telefonează-i secretarului de stat. Merton Gains stătea la birou şi, şocat, l-a ascultat pe Jacques de Raison vorbind vreme de câteva minute. În urmă cu şase ore, când Thomas Hunter îi spusese ce va face ca să-i dovedească fără putinţă de tăgadă că spunea adevărul, ideea i se păruse trasă de păr. Acum, după ce Tom făcuse demonstraţia, Gains se simţea demoralizat. Şi Bob Macklroy îi zisese că Hunter anticipase câştigătorul derbiului Kentucky. Discutase cu Hunter şi, în cadrul şedinţei cabinetului, prezentase posibilele probleme legate de vaccinul Raison. Acceptase chiar să testeze visele lui Hunter. Toate aserţiunile acestuia păruseră destul de nevinovate până în acel moment. Thomas Hunter adormise, aflase locul unde era ţinută Monique de Raison, se dusese până acolo şi adusese dovada virtuală că virusul devenea cu adevărat o problemă. 281

— Vrea să vă vorbească, l-a anunţat secretara. — Fă-mi legătura, a zis Gains. Thomas? Cum îţi merge? — Nu din cale afară de bine, domnule. Sper că veţi fi mai înţelegător acum, aşa cum am convenit. — Stai puţin, fiule. Trebuie să mă iei mai încet. — De ce? Este evident că Svensson în nici un caz nu o lasă mai moale. Avea dreptate. — Pentru că, în primul rând, nu ştim cu siguranţă că există cu adevărat un virus. Corect? Vom afla asta doar după ce se efectuează testele. — Atunci germenul Raison se va naşte peste exact două ore. În felul acesta vă ofer un avantaj. Trebuie să-l opriţi pe Svensson! — Nu ştim unde se află acest Valborg Svensson. — Să nu-mi spuneţi că nimeni nu-l poate găsi pe acest individ. Am înţeles că nu este chiar un oarecare. — Îl vom găsi. Dar nu avem nici un motiv plauzibil să… — V-am pus eu la dispoziţie motivul plauzibil. Monique mi-a spus că omul intenţionează să se folosească de virus; ce altceva vă mai trebuie? În mintea lui Merton Gains au explodat două cuvinte. Dar dacă? Dar dacă, dar dacă? Dar dacă Hunter avea de fapt dreptate şi nu mai erau decât câteva zile până la marea pandemie de neoprit? Oricine ştia că tehnologia putea să fie folosită şi în alte scopuri decât acelea de a îmbunătăţi condiţia umană. Aerul răcoros care venea prin sistemul de ventilaţie aflat deasupra biroului i s-a părut brusc îngheţat. Avea uşa închisă, însă a auzit paşii uşori ai cuiva trecând prin dreptul biroului său. America luneca de-a lungul autostrăzii bunăstării la fel de lin ca un camion bine întreţinut. Băncile făceau transferuri de miliarde de dolari, pe Wall Street se tranzacţionau pachete de acţiuni de aceeaşi valoare. Peste două ore, preşedintele urma să ţină un discurs privind noul lui proiect de impozitare. Iar Merton Gains, secretar de stat adjunct, ţinea receptorul lipit de ureche şi îl asculta pe un bărbat aflat la opt mii de kilometri spunându-i că peste trei săptămâni aveau să moară patru miliarde de oameni. Ireal. Imposibil. Dar dacă? — În primul rând, te rog să te linişteşti. Te-am înţeles, bine? Am spus că sunt de partea ta, şi sunt. Dar trebuie să pricepi şi cum se conduce lumea. Am nevoie de o dovadă de netăgăduit ca să ne asculte cineva. Avem de a face cu nişte aserţiuni aparent de necrezut. Îmi poţi oferi aşa ceva? 282

— Atunci când voi obţine dovezi clare, va fi prea târziu. — Te-aş ruga să lucrezi cu mine, în condiţiile mele. În primul rând, avem nevoie de rezultatele acelor teste. — Dar poţi măcar să-l găseşti pe Svensson, a spus Thomas. Te rog să-mi spui că-l poţi găsi. Cu ajutorul CIA sau FBI. — Nu vom reuşi doar în două ore. Vom începe căutarea, dar nu ne putem aştepta la rezultate imediate. Dacă am avea un bombardier B2 în zbor deasupra Bagdadului, am putea lansa o bombă peste o oră, dar la ora asta nici un asemenea aparat nu este în aer şi nici măcar n-a ieşit vreunul din hangar. Şi nici nu avem habar unde se află Bagdadul în acest caz. Ai înţeles cum stau lucrurile? Hunter a oftat. — Atunci, vă spun ceva, domnule Gains. Suntem terminaţi. Mă auzi? Iar Monique… Vocea i s-a stins. Dar dacă? Dar dacă? Gains s-a ridicat şi a început să măsoare biroul în lung şi-n lat, cu receptorul lipit de ureche. — Nu spun că nu putem face nimic… — Atunci faceţi ceva! — Imediat ce încheiem discuţia asta, îi voi telefona directorului CIA, Phil Grant. Sunt convins că se lucrează deja la cazul acesta. Din câte ştim, poliţia thailandeză a reţinut deja persoana care a ridicat pachetul. Şi maşina. În prezent e în plină desfăşurare ancheta privind răpirea, dar virusul este o cu totul altă problemă. Deocamdată, cazul aduce mai curând a spionaj industrial, mai puţin pentru tine şi probabil pentru Raison. — Nici nu ştii ce încet se învârt rotiţele justiţiei în Asia de Sud-est. Şi virusul ne va lovi, nu spionajul corporatist. — Voi da câteva telefoane. Dar am nevoie de dovezi! — Şi până atunci eu trebuie să stau cu mâinile încrucişate? Gains a rămas pe gânduri. — Fă ce crezi că este necesar. În ultimele zile ai realizat câteva lucruri uimitoare. De ce te-ai opri tocmai acum? — Să mă duc după Monique? Mă întreb dacă asta nu mă depăşeşte. — Cred că ne depăşeşte pe toţi. Tu eşti omul cu visele. Visează. — Să visez? Aşa, pur şi simplu? — Da, visează. 283

Cele trei secvenţe – viu, mort, viu – încă îl frământau pe Tom. Nu reuşea să vorbească despre ele. Îl îngrozeau. — Ce ţi-a spus? l-a întrebat Kara. — Să aştept. — Atât? Nu-şi dă seama că nu avem timp de aşteptat? — Şi să visez. Kara a ocolit marginea canapelei. — Deci te crede. — Nu ştiu. — Măcar a început să creadă că visele tale au o anumită semnificaţie. Şi are dreptate – trebuie să visezi. Acum. — Chiar aşa – şi Tom a pocnit din degete – pur şi simplu? — Vrei să te trimit eu în lumea viselor cu vreo lovitură? Secretarul de stat are parţial dreptate. Nu trebuie doar să visezi, ci să faci ceea ce trebuie cât visezi. Iar asta înseamnă să faci tot ce este nevoie pentru a obţine mai multe informaţii despre germenul Raison. — În pădurea neagră, a spus Tom. — Dacă trebuie, trebuie. Thomas avea acum două motive întemeiate să se întoarcă în pădurea neagră, câte unul pentru fiecare realitate. Situaţia de aici devenise periculoasă – trebuia să-şi asume riscuri mai mari pentru a descoperi adevărul despre istorii. Iar în pădurea colorată, dacă-şi amintea bine, începea să se întrebe dacă se prăbuşise cu o navă spaţială. — Poate reuşesc să stau din nou de vorbă cu Rachelle. Să aflu de unde vrea să fie salvată încă o dată. Prima dată a mers, nu? — Da. Dar, mai precis, ce înseamnă asta? E, într-un fel, Monique? Cu Monique vorbeşti în visele tale? Tom a oftat. — Nu ştiu. În fine. Trimite-mă în lumea viselor. Kara a băgat mâna în buzunar şi i-a întins trei tablete.

284

29 Tom s-a ridicat în capul oaselor. Era dimineaţă. Şi se afla în casa Rachellei. A rămas în acea poziţie preţ de câteva secunde, împietrit de canonada de gânduri din visele lui despre Bangkok. Situaţia devenise primejdioasă – trebuia să dezvăluie adevărul despre germenul Raison. Cât se poate de adevărat, dacă nu cumva totul era un vis. Dar mai exista un motiv, nu? Trebuia să afle şi adevărul în legătură cu afirmaţia potrivit căreia Bill şi nava spaţială reprezentau o realitate. Trebuia să elimine posibilităţile derutante pentru a ajunge la adevăr. Cu o zi în urmă, Tanis îi arătase cum ar putea porni o expediţie împotriva pădurii negre. Sabia din lemn colorat. Ea însemna otravă pentru Teeleh. A sărit din pat, s-a spălat pe faţă şi s-a îmbrăcat. În ziua precedentă, după ce se despărţise de Tanis şi Johan, Tom intenţionase să mănânce nanka, acel fruct pe care i-l adusese Johan şi să adoarmă. Dar, după cum se vedea, deocamdată nu avea nevoie de nici un ajutor ca să adoarmă. Până să ajungă în sat, se făcuse aproape vremea Adunării. Nu trebuia să rateze acea Adunare. În seara când se aflase în apele lacului se petrecuse ceva ciudat cu el. O modificare de moment a perspectivei. Îşi închipuise că fusese împuşcat în cap, dar acea viziune dispăruse. După ce se întorsese de la Adunare, mâncaseră mai multe fructe, aşa cum făcuseră şi în prima noapte. Johan cântase, Rachelle dansase cu Karyl, iar Palus le spusese o poveste fantastică. Dar care era darul cel mare al lui Tom? Să viseze poveşti, le spusese el. Nu dansa ca Rachelle, nu cânta ca tânărul Johan şi nici nu spunea poveşti ca Palus ori Tanis, dar putea visa poveşti. Şi asta şi făcuse. Visase despre Bangkok. — Bună dimineaţa, visător somnoros, i-a zis Rachelle, sprijinindu-se de uşorul uşii, luminată din spate de razele soarelui. Ce-ai mai făcut în visele tale? Ia zi? Ne-am sărutat? Captivat de frumuseţea ei, Tom a contemplat-o. De afară s-au auzit chicote de femei. — Da, laleaua mea, cred că te-am visat. Înclinându-şi capul într-o parte, ea şi-a încrucişat braţele la piept. 285

— Poate că visele acestea ale tale oferă posibilităţi mai mari decât mi-am închipuit. În realitate, el o visase pe Rachelle. Ori măcar visase că vorbise despre acel vis despre Rachelle. Se putea să vorbească despre ea ca şi cum ar fi fost Monique? A traversat încăperea şi, ajuns lângă ea, s-a rezemat de perete. — Dacă ai fi ţinută prizonieră şi ai vrea să te salvez, unde te-ai… — Păi, am făcut asta chiar ieri, a spus ea. Începi iar să uiţi? Încă nu m-ai salvat din peştera plină de sticluţe. — Mda, adevărat… nu puteai fi salvată de acolo. — Nici n-ai încercat, a spus ea. El a rămas cu privirea aţintită asupra ei. Evident, situaţia nu era chiar atât de simplă. — Cred că o să mă duc în pădure ca să mă gândesc cum s-o fac, a spus el. Ea s-a îndepărtat de uşă. — Eşti invitatul meu. Femeile pe care le auzise chicotind erau pe potecă în momentul când el a trecut de Rachelle şi a ieşit în lumina soarelui. Femeile s-au uitat după el, şoptindu-şi cine ştie ce secrete. — Bine, o să mă întorc. — Să nu stai mult, i-a zis Rachelle. Vreau să aud ce ai mai inventat. Şi toate amănuntele încântătoare. — Bine. — Bine. El a reuşit să iasă din sat după ce a fost oprit doar de două ori. Din fericire, nu de către Johan ori Tanis. Şi mai ales de către Michal sau Gabil. Nici nu avea nevoie de asemenea întâlniri care să-l distragă de la ceea ce-şi propusese. Şi nici de avertismente. Trebuia să se concentreze asupra misiunii pe care şi-o asumase, iar dacă Rachelle nu avea să-i explice semnificaţia viselor lui despre Monique, avea să încerce în pădurea neagră, asta înainte de a-şi pierde curajul. A avut nevoie de o oră ca să găsească luminişul unde-l întâlnise pe Tanis cu o zi în urmă. Acolo, la vreo cinci metri spre stânga, se afla sabia. Nu ar fi fost surprins dacă Tanis s-ar fi întors să o recupereze. Numai că el nu o făcuse. A ridicat sabia şi a fluturat-o prin aer de parcă ar fi fost un spadasin, împungând şi parând lovituri într-o luptă imaginară purtată cu Shataiki. Nu 286

se putea vorbi despre un mâner acceptabil, dar băţul putea fi ţinut foarte bine între degete. Iar lama era suficient de subţire ca să se vadă prin ea şi ascuţită cât să taie. Putea cel puţin să testeze reacţia Shataiki-lor la acea nouă armă a lui. Ce avea de pierdut? Era convins că bestiile postaseră santinele. După ce avea să ajungă la Traversare, locul va viermui de lilieci, iar el va scoate sabia şi le va observa reacţia lor. Dacă testul va fi satisfăcător, va hotărî ce ar putea întreprinde în continuare. A aruncat o privire spre soare. Era jumătatea dimineţii. Avea timp din belşug. Alergând în ritm constant, a ajuns la podul alb în mai puţin de o oră. În urmă cu câteva zile, drumul acela i-ar fi luat mai mult timp. Acum avea o condiţie fizică foarte bună. S-a oprit la ultimul şir de copaci şi a cercetat zona Traversării. Podul arcuit părea neschimbat. Apele verzi ale fluviului bolboroseau scurgându-se pe sub lemnul alb, negeluit. Copacii negri de pe malul celălalt arătau la fel de dezgoliţi precum şi-i aducea aminte – ca o pădure din mucava modelată de un copil, cu crengi ţâşnind în unghiuri nefireşti. De dincolo de fluviu a răzbătut zgomotul inconfundabil al bătăilor de aripi. Santinelele. Tom a făcut un pas în spate şi s-a lăsat pe un genunchi. Vreme de o clipă, tot ce plănuise i s-a părut ridicol şi absurd de periculos. Cine era el să-şi închipuie că poate alunga o mie de Shataiki cu o biată sabie? A ridicat arma şi şi-a trecut degetul de-a lungul tăişului. Nu era o sabie obişnuită. Dacă nu se înşela, doar lemnul în sine putea alunga duşmanii. S-a simţit mai încrezător. Lângă genunchiul lui se afla un băţ mai scurt, roşu ca şi sabia pe care o ţine în mână. Semăna cu un pumnal mic. L-a luat şi l-a strecurat pe sub tunică, la spate. Prinzând sabia cu ambele mâini, s-a ridicat şi a ieşit în câmp deschis. A păşit încet, ţinând sabia în faţă. După douăzeci de paşi, a ajuns la pod. Nici urmă de lilieci. S-a oprit o clipă la capătul podului, apoi a păşit pe platformă. Nici urmă de lilieci. A ajuns la mijlocul podului, şi abia atunci i-a văzut. Nu-şi dădea seama dacă erau zeci, sute sau mii, pentru că stăteau ascunşi dincolo de linia 287

copacilor, doar ochii roşii, ca nişte mărgele, indicându-le prezenţa. Însă fiarele sigur se aflau acolo. A fluturat uşor sabia în aer. Liliecii nu s-au clintit. Nu se mai temeau? Ori îşi aşteptau căpetenia? A simţit mirosul de acid sulfuric. Evident, liliecii erau acolo. — Ieşiţi la lumină, fiare nenorocite, a mormăit el, încercând să-şi focalizeze privirea ca să le vadă. Apoi, mai tare: Ieşiţi, fiare! Ochii nu s-au mişcat. Uşorul lor tremur arăta că erau vii. A făcut câţiva paşi înainte şi a strigat: — Chemaţi-vă căpetenia. Timp de un minut, nu s-a întâmplat nimic. Apoi, o mişcare. În stânga lui. Cu minunatele lui aripi albastre înfăşurate în jurul trupului auriu şi târâte pe pământ în timp ce înainta, Teeleh şi-a făcut apariţia. Tom uitase cât de frumos era acel liliac uriaş. Acum, când pielea lui reflecta razele soarelui, creatura arăta de parcă abia ar fi ieşit din apele lacului de la înălţime. De la o depărtare de treizeci de paşi, doar ochii lui verzi, neclintiţi, îl deconcertau pe Tom. Nu se putea obişnui cu ochii aceia lipsiţi de pupile. Teeleh nu s-a uitat la Tom, însă a aruncat o privire dominatoare peste fluviu. Nici un alt liliac nu l-a urmat. Tom şi-a înghiţit nodul din gât, a strâns mânerul sabiei şi a îndreptat arma spre stânga, în semn de ameninţare la adresa căpeteniei Shataiki-lor. Creatura i-a aruncat lui Tom o privire fugară, apoi s-a uitat din nou spre celălalt mal. Cu un pocnet puternic, şi-a desfăcut aripile până la anvergura maximă, a înălţat din umeri, după care şi le-a strâns din nou în jurul corpului. — Aşa, deci. Îţi închipui că vânturând acea sabie vei avea putere asupra mea. Aşa este, omule? Nici acum fiara nu l-a privit. Tom nu a reuşit să găsească un răspuns potrivit la acea provocare. Shataiki-ul şi-a întors în cele din urmă privirea spre Tom. — Ei bine? Ai de gând să stai acolo toată ziua? Ce vrei? Tom şi-a dres glasul. — Trebuie să aflu mai multe despre istorii. Despre germenul Raison. I ar apoi aş vrea să-mi arăţi nava, a spus el încet. — Parcă încheiasem un târg, a spus Teeleh. Să mi-l aduci pe Tanis, iar eu îţi voi arăta nava. Nu te mai poţi bizui pe memorie? Dacă nu-ţi respecţi promisiunea, poţi face uitată problema istoriilor. În orice caz, ce importanţă 288

are? Oricum sunt vise. Realitatea ta se află în spatele meu, în pădurea neagră, unde noi am reparat deja nava. — Nu am încălcat nici o înţelegere. Ai spus că-mi dai nava reparată dacă-l aduc aici pe Tanis. Vreau întâi s-o văd. El este pregătit să vină, dar după ce-l anunţ eu. Liliacul a făcut ochii mari. Tom ştia că acesta nu avea cunoştinţă de ceea ce se petrecea în afara pădurii negre. Lui Teeleh i-a venit greu să-i dea un răspuns. Atunci Tom a realizat că putea învinge bestia aceea. — Minţi, a zis Teeleh. Eşti la fel de înşelător ca şi cei care te-au îndopat cu minciuni. Tom a păşit încet pe pod, îndreptându-se către Shataiki. — Mint, aşa susţii tu. Şi ce profit mi-ar aduce o asemenea minciună? Sunt convins că tu, părintele minciunilor, ştii că ele sunt ţesute pentru a obţine avantaje. Nu asta ţi-e principala armă? Ce câştig eu dacă mint? Liliacul a rămas tăcut, cu faţa impenetrabilă, privind înainte fără să clipească. Tom a coborât de pe pod, iar liliacul a făcut un pas înapoi. Duhoarea de sulf ce venea dinspre pădure devenise insuportabilă. — Acum cred că o să-mi arăţi nava. Ce rău vezi în asta? Doar nu m-ai minţit, nu-i aşa? Căpetenia Shataiki-lor a stat puţin pe gânduri. Pe neaşteptate, s-a liniştit şi a surâs. — Prea bine. Ţi-o voi arăta. Dar fără înşelătorii. Fără minciuni între noi, prietene. Doar conlucrare. Eu te ajut, dar şi tu trebuie să-mi oferi sprijin. Lui Tom nici prin gând nu-i trecea să ajute creatura aceea, iar faptul că Teeleh nu părea să înţeleagă asta îi dădea şi mai mult curaj. La o adică, era doar un liliac mare, cu blană frumoasă şi cu ochi mari şi verzi. Tom a înaintat cu sabia întinsă în faţă. Pe de altă parte, Tom traversase podul, iar acum se afla în pădurea neagră. Îşi ieşise din minţi? Nu, trebuia să continue. Să afle mai multe. Dacă nava despre care vorbea atât de insistent Teeleh exista, istoriile nu însemnau nimic. Dacă nava nu exista, va obţine informaţii despre istorii în schimbul unei noi promisiuni de a-l aduce la întâlnire pe Tanis. Bineînţeles, nu avea de gând să-şi respecte cuvântul. Aici era vorba despre o bătălie a minţilor, iar Tom îl putea învinge oricând pe acest liliac. Teeleh a făcut un pas în lateral, rămânând la o distanţă respectabilă de sabie. Bătând din aripi, un grup masiv de lilieci şi-au luat zborul în clipa când 289

Tom a ajuns la liziera pădurii negre. A aruncat o ultimă privire spre copacii coloraţi, după care a pătruns în pădurea întunecată.

290

30 În momentul în care Tom a păşit în pădurea neagră, cu un fâlfâit puternic, Teeleh a ţâşnit spre copaci. Tom a strâns mânerul sabiei roşii. Nu fructe, nu verde, nimic altceva decât negru. De parcă ar fi mers noaptea printr-o pădure făcută scrum. S-a oprit. — Încotro? Teeleh s-a uitat la el dintr-un copac aflat în faţă. Liliacul părea prea mare pentru creanga subţire de care se agăţase. Ochii lui ca nişte mărgele erau aţintiţi asupra lui Tom, exprimând ceva între mirare şi neîncredere. Ori asta era o proiecţie a propriei neîncrederi crescânde? Teeleh a bătut din aripi şi a pornit în zbor fără să-i răspundă. Voia ca Tom să-l urmeze. Tom s-a conformat. Inima îi bătea cu putere. Ştia că nu avea ce căuta acolo, dar a continuat să înainteze. În jur a auzit clănţăneli şi bătăi de aripă. Nici un glas. Doar sunetul constant de aripi bătând şi de gheare ce se agăţau de crengi pe măsură ce liliecii se deplasau de la un copac la altul. Era frig. În pădure era întuneric. În absenţa frunzelor care să reţină razele soarelui, se gândea că… A ridicat ochii. Copacii aveau totuşi coroane, alcătuite din sute şi mii de lilieci negri aflaţi chiar deasupra, uitându-se la el cu ochii lor roşii. Tăcuţi. Bătând din aripi şi scoţând uşoare zgomote. Formau o umbrelă neagră de dimensiuni uriaşe care îl urma tot mai adânc în pădure. A zărit o lumină venind din luminişul din faţa lui, astfel că a iuţit pasul, atras de perspectiva de a ieşi de sub coroanele vii ale copacilor. Făcuse o greşeală venind în pădure. Acum ştia sigur acest lucru. Nu-i mai păsa dacă exista vreo navă; linţoliul negru de deasupra capului nu-i va îngădui să mai scape cu viaţă. Ajuns în luminişul acela, îşi va trage sufletul, după care se va întoarce la Traversare. Poate va negocia cu… S-a oprit. Razele soarelui erau reflectate de o suprafaţă metalică aflată în poiana altfel pustie. O navă? Bătăile inimii i s-au accelerat. O navă spaţială. 291

A mai făcut trei paşi înainte. Şi-a dat seama! Era un pilot de pe Pământ. Trecuse printr-o gaură de vierme sau prin cine ştie ce şi se prăbuşise pe această planetă îndepărtată, prizonieră a timpului. Aici existau binele şi răul, dar ele nu se întrepătrundeau niciodată. Dar el era deosebit, pentru că venea de pe Pământ. A ţâşnit spre navă. Un stol întunecat de Shataiki zbura în cercuri pe deasupra poienii, hohotind şi scoţând ţipete ascuţite şi stridente. Nava stătea pe burtă, având un aer maiestuos. Şi-a adus aminte de asta. Era o navetă spaţială cu aripi largi. Corpul vopsit în alb arăta lucios şi nou. La coadă se vedea un steag cu dungi şi stele. Statele Unite. Apoi, cu litere mari, de culoare albastră, în partea din spate stătea scris Discovery III. A ajuns la navetă exact în momentul în care şi cârdul de Shataiki s-a aşezat pe copacii de deasupra ei. A aruncat o privire în direcţia fiarelor şi, cum nu a constatat nici o schimbare în comportamentul lor, şi-a plimbat palma pe metalul neted al fuzelajului. Fără rupturi, fără petice. Refăcut. A dat roată navetei şi a tras de pârghia de deschidere a uşii. Cu un fâsâit care l-a făcut să tresară, aceasta s-a ridicat încet. Sistemele hidraulice funcţionau. A împins sabia prin deschizătură şi a urcat la bord. Sabia lucea în întuneric, oferindu-i suficientă lumină ca să vadă cockpitul. Nu-şi amintea nimic, dar se părea că şi acesta suferise reparaţii capitale. S-a apropiat de pupitrul principal de comandă, slujindu-se de sabie ca să-şi lumineze drumul. Comutatorul de acţionare rămăsese pe poziţia oprit. Cu siguranţă că după atâta vreme nava nici nu mai avea combustibil. Cu toate acestea, cel care reparase naveta se pricepea şi la mecanică, nu doar la tapiţerie. Şi-a ţinut răsuflarea, s-a aplecat şi a acţionat butonul roşu. Imediat după aceea, a auzit un zumzet. În jurul lui s-au aprins multe lumini, unele clipind intermitent. Şi-a şters sudoarea de pe frunte şi s-a uitat la instrumentele ale căror cadrane erau iluminate. A mângâiat fotoliul din piele al căpitanului şi a zâmbit. Dar zâmbetul i s-a stins imediat de pe faţă. Nu ştia ce să facă cu acea navă magnifică. Bill. Avea nevoie de Bill. Ce bine dacă Bill ar fi în viaţă. A repus comutatorul pe poziţia oprit, a revenit la uşă, coborând. Dacă Shataiki-i îl uciseseră pe Bill… A înfipt sabia în pământ şi s-a întors pentru a închide bocaportul. A prins uşa cu ambele mâini şi a tras-o în jos, ca să învingă forţa hidraulică. 292

A auzit zgomot de aripi în spatele lui. A dat drumul uşii şi s-a răsucit cu iuţeală, exact la vreme ca să-l vadă pe Teeleh coborând asupra sabiei încă înfiptă în pământ. A simţit că inima îi sare din piept. Cum de putea liliacul să atingă sabia? Era ca o otravă pentru el, aşa spusese Tanis. Dar chiar când se gândea la asta, a observat că sabia se schimbase. Nu mai emitea lumina aceea roşiatică. Cu un rânjet pe faţă, Shataiki-ul a smuls din pământ băţul devenit inutil. — Acum eşti al meu, nerodule! Luaţi-l. Auzind aceste cuvinte, Tom a îngheţat. O duzină de Shataiki, ţipând, s-au desprins de copaci, aruncându-se asupra lui înainte de a mai apuca să facă vreo mişcare. Nava! Putea să urce în ea! S-a răsucit. Nava dispăruse. NU EXISTA NICI O NAVĂ. Şi-a adus aminte cuvintele rostite de Michal. El este înşelătorul. Din piept i-a ieşit un urlet, un urlet din adâncul gâtlejului, gata să-i sfâşie coardele vocale. A simţit ghearele fiarelor înfigându-i-se în carne. A icnit, înghiţindu-şi ţipătul. Îi rămăsese acel mic băţ pe care şi-l pusese la spate. Trebuia să ajungă la el. A dus mâna spre spate, însă lumea a părut că se răstoarnă şi apoi a căzut la pământ cu un bufnet surd. A încercat să lovească în stânga şi în dreapta. Greutatea liliecilor îl sufoca. Trebuia să scoată lemnul colorat de sub centură, dar liliecii i se prinseseră de faţă, sfâşiindu-i carnea. În mod instinctiv, şi-a ridicat genunchii, adoptând poziţia fetală, acoperindu-şi faţa cu mâinile. — Aduceţi-l în pădure! O singură gheară i-a trecut peste spate, zgâriindu-l până la os. Tom s-a arcuit şi a scos un geamăt. Liliecii l-au legat de gât şi picioare cu liane, Tom nemaiputând să se lupte cu ei. Icnind şi şuierând din cauza greutăţii lui, liliecii au început să-l târască centimetru cu centimetru. — Folosiţi asta, imbecililor, l-a auzit Tom strigând pe un Shataiki. Au urmat certuri pe ton arţăgos şi strident. Pe aici… — Ba nu, nătărăule… — Grăbiţi-vă… — Dă drumul, altfel îţi tai mâna! — La o parte… 293

Era târât cu greu pe solul pădurii. Liliecii confecţionaseră o frânghie de tractare pe care o prinseseră de legături, iar acum vreo sută dintre ei reuşeau să-l tragă. A simţit obiecte ascuţite pătrunzându-i în spate. A scos un geamăt şi a avut senzaţia că lumea se învârte ameţitor. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost luminişul. Acela în care nu mai exista naveta spaţială. Tom s-a trezit simţind zgârietura violentă a unor gheare pe faţă. — Trezeşte-te! a răcnit cineva la el, de la distanţă. Trezeşte-te! Îţi închipui că o să dormi! Sus! A deschis cu greu ochii şi a văzut un foc dansând la picioarele lui. Unde se afla? S-a chinuit să ridice capul. O labă strânsă îl bătea peste obraji, făcându-i capul să se bălăbănească într-o parte şi în alta. A simţit că leşină. O plesnitură puternică pe obrazul drept l-a făcut să-şi revină. — Trezeşte-te, ghem de carne netrebnică! Era glasul lui Teeleh. Tom a deschis ochii şi a văzut că fusese legat de ceva vertical, prins de încheieturile mâinilor şi picioarelor. Zeci de creaturi păroase dansau în jurul unui rug uriaş, aprins la mai puţin de zece metri depărtare. Mii de ochi roşii punctau întunericul pădurii. A înălţat ochii încet. Poate erau sute de mii. Teeleh stătea pe o platformă aflată în dreapta lui Tom. Un Shataiki a coborât de pe creanga lui şi a strigat ascuţit, plin de încântare. — S-a trezit! E treaz! Pot să…? Cu un urlet gutural, un liliac negru şi uriaş s-a rotit şi l-a izbit pe Shataikiul mic ce se găsea încă în aer. Acesta s-a prăbuşit pe sol cu un bufnet puternic. Alţii s-au aruncat imediat asupra lui, lovindu-l şi târându-l spre interiorul pădurii, în ciuda zbaterilor lui. Întreaga adunare a amuţit. Se auzea doar pocnetul lemnelor ce ardeau. Liliecii au hârâit. Deasupra lui părea să plutească o mare de ochi roşii. Dar ceea ce îl înspăimânta pe Tom era liliacul mare, care îl privea sfredelitor cu ochii lui roşii. Teeleh. Se transformase. Pielea îi era neagră-tăciune, cu crăpături din care ieşea un lichid limpede. De pe aripi îi căzuseră porţiuni lungi de blană. Buzele 294

rânjite scoteau la iveală colţi gălbui, acoperiţi de o crustă. Peste un ochi, acum roşu, i se târa încet o muscă, însă fiara părea să nu simtă asta. Tom şi-a mişcat capul de la stânga la dreapta. Stâlpul de care era legat a scârţâit. Era legat de un pilon de lemn, înfipt în pământ, de care era prins un braţ perpendicular. O cruce. Îl legaseră de cruce cu liane. Rănile de pe piept sângerau. A întors capul mai mult spre dreapta. Ochii roşii ai fiarei erau mai bulbucaţi decât şi-i amintea Tom. Dacă ar fi avut mâinile libere, s-ar fi repezit la Teeleh să-i smulgă din orbite ochii aceia bolnavi. Dar, legat fiind, nu putea decât să privească în acei ochi cumpliţi şi să lupte cu teroarea ce-l copleşea. — Bun venit în ţara celor vii, i-a spus Teeleh. Glasul cândva muzical devenise acum gros şi gutural, de parcă ar fi rostit cuvintele cu gâtlejul plin de flegmă. Sau poate ar trebui să spun tărâmul morţilor. Să ştii că noi, cei de aici, nu facem nici o deosebire între ele. Shataiki-i adunaţi acolo au râs şuierat, făcându-l pe Tom să simtă fiori reci. — Tăcere! a bubuit glasul căpeteniei. Râsetele au încetat. Amplitudinea glasului bestiei era incredibilă. Putea trece fără nici un efort de la un ţipăt sfredelitor de ascuţit la un răget din adâncul gâtlejului. Uriaşul Shataiki s-a întors către Tom, s-a aplecat în faţă şi a deschis gura. Respiraţia lui umedă mirosea a hazna. Tom a încercat să se retragă. Nu a reuşit decât să tresară. Teeleh a întins o gheară spre faţa lui. — Nici nu-ţi închipui cât de încântat sunt că ai revenit printre noi, Thomas. Apoi a început să-i mângâie obrazul cu vârful ghearei. Aş fi fost extrem de dezamăgit dacă ai fi stat departe. A rostit toate acestea cu un glas moale, de parcă ar fi tors. Pe buze i-a apărut un zâmbet bolnav, scoţându-şi la iveală colţii îngălbeniţi. Între ei se vedeau resturi de fructe. Întotdeauna mi-aţi plăcut, animale lipsite de blană, înţelegi? Ce creaturi minunate sunteţi… Şi-a plimbat dosul labei peste obrazul lui Tom. Ce piele moale, ce buze fragede… Ce… — Stăpâne, l-am adus, a strigat un alt Shataiki pe neaşteptate, apărând dintre copaci.

295

Nemulţumit că fusese întrerupt, ochii căpeteniei au scânteiat. Apoi expresia de pe faţa lui s-a schimbat, devenind veselă, şi i s-a adresat liliacului fără să-şi întoarcă faţa spre el. — Adu-l aici, a poruncit el. Iar apoi spre Tom: Ţi-am pregătit un tratament special, Thomas. Sper să-ţi placă. Liliecii s-au uitat cum vreo doisprezece dintre ai lor au adus târâş încă o cruce în luminiş. De pari fusese ţintuită o altă creatură. Au reuşit să ridice crucea şi să o vâre într-o altă groapă proaspăt săpată, aflată la mai puţin de trei metri de Tom. Un bărbat. Trupul lui dezgolit era inert după ce fusese zdrobit în bătaie. De pe torsul lui fuseseră smulse fâşii late de carne. Văzându-l, Tom a scos un geamăt. — Frumos, nu-i aşa? a spus fiara, rânjind. Apoi, de încântare, a început să chicotească. Pe el ţi-l aduci aminte, nu-i aşa? Bill. Dar nu cumva Bill era un rod al imaginaţiei lui? Acum se afla în faţa lui, sângerând. Real. — Ştiu ce gândeşti, a spus Teeleh. Crezi că nava spaţială nu este reală, şi nici Bill. Numai că te înşeli în ambele privinţe. Însângerat, Bill s-a mişcat aproape imperceptibil pe cruce. Palmele amărâtului fuseseră bătute în cuie pe braţul orizontal al crucii de lemn, nu legate ca ale lui Thomas. Ţepuşe mari răsăreau din rănile adânci de pe labele picioarelor. Ochii închişi, umflaţi, erau ca două linii subţiri. Buza de sus îi fusese sfâşiată. Părul roşcat, plin de sânge şi încâlcit, îi ajungea până pe umeri. Tom a închis ochii şi a început să tremure de groază. Teeleh a scos un hohot de râs. — Îţi place. E viu şi aşteaptă să-l salvezi. Auzind acestea, liliecii au izbucnit în râs. Tom nu a deschis ochii. A simţit cum un nou val de greaţă îi porneşte din stomac. Teeleh a continuat să râdă preţ de câteva clipe. — De ajuns! Apoi, încă o dată, i s-a adresat lui Tom pe un ton batjocoritor: Ei, iată mijlocul prin care ai putea scăpa, Thomas. Chiar trebuie să evadezi, pentru că, în caz contrar, nu vei putea să mi-l aduci pe Tanis. Tanis? Fără să-şi dezlipească ochii de la Tom, Teeleh a făcut un semn către bezna pădurii. Un Shataiki a apărut ţopăind, aducând sabia lui Tom. A ridicat-o 296

către căpetenie şi apoi, imediat, a dispărut printre copaci. Teeleh a luat sabia înnegrită şi a răsucit-o în aer. — Când mă gândesc că ţi-ai închipuit că mă poţi învinge cu o amărâtă de sabie… După cum vezi, e inutilă. Nimic nu rezistă puterii mele. Liliecii care-i înconjurau au început să chicotească. Teeleh a făcut un pas către Tom şi l-a fulgerat cu privirea. — Ţi-am spus doar, acesta e regatul meu, nu al lui. Aici, dacă nu ridici sabia, ea îşi pierde puterea. Eşti un neghiob dacă socoteşti că mă poţi învinge pe terenul meu. Brusc, Teeleh a învârtit sabia, ţintind mijlocul lui Tom. Cu un bufnet surd, lemnul tare a lovit în carnea dezgolită. Tom a icnit de durere. Pentru o clipă, noaptea a devenit ameţitoare, şi s-a gândit că îşi va pierde cunoştinţa. — Acum vom vedea cât de inteligent eşti, prostănacule. Teeleh a împuns cu sabia către Bill. Ia sabia din mâna mea şi ucide ghemul ăsta de carne. Dacă-l ucizi, te eliberez. Dacă nu, vă las pe amândoi să atârnaţi aşa pentru cine ştie câtă vreme. Noaptea a devenit ucigător de tăcută. Să-l ucidă pe Bill? Bill nu era real, aşa îi spusese Michal. Dar era. Ori devenise doar rodul imaginaţiei lui? Ori era o încercare? Dacă îl ucidea pe Bill, însemna că îi va da ascultare lui Teeleh, ucigând un alt om, care putea fi de fapt real. Ar urma voinţa lui Teeleh, indiferent dacă Bill era sau nu real. Pe de altă parte, dacă refuza să-l ucidă pe Bill, deoarece credea că Bill era viu, atunci i-ar fi dat ascultare lui Teeleh care, contrazicându-l pe Michal, susţinea că Bill era real. Indiferent cum ar fi procedat, Teeleh ar fi susţinut că ieşise victorios. Pe de altă parte, ce importanţă avea ce pretindea Teeleh? Tom trebuia să supravieţuiască. Şi-a lăsat capul în jos, străduindu-se să-şi recapete suflul. Se părea că reuşea să aspire suficient aer în plămâni doar când se împingea în sus şi le permitea muşchilor pieptului să acţioneze. — Ce mai aştepţi, neghiobule? Crezi că sufletul ăsta mizerabil merită să trăiască? Uită-te la el! Tom nu era convins că va avea puterea să mai ridice din nou capul. Apoi a primit încă o lovitură peste mijloc, iar asta l-a făcut să se răzgândească. 297

— Uită-te la el! s-a răstit Teeleh. Tom a înălţat capul. Chiar dacă Bill ar fi fost real, în starea în care se afla, nu ar fi simţit lovitura de sabie. Moartea l-ar fi scutit de suferinţă. Cum de reuşiseră să-l ţină pe bietul om în viaţă atât de multă vreme? S-a cutremurat gândindu-se la asta. — Acest om a respins ceea ce tu ai acceptat, a spus Teeleh cu glas autoritar. A cedat cu lăcomie plăcerii cărnii, bând din apa noastră. I-ai face un serviciu dacă ai pune capăt vieţii lui. Nu exista nici o cale de ieşire. Dacă Tom nu-l ucidea pe bietul Bill, vor muri amândoi. A închis ochii, a mai reuşit să tragă o gură de aer, şi a gemut. — Cum să interpretez asta? Accepţi? — Da. Până atunci tăcuţi, numeroşii lilieci au erupt într-o frenezie de şoapte şi şuierături ce le trădau agitaţia. — Înţeleaptă alegere, a spus încet Teeleh. Coborâţi-l de acolo! Să ne arate omul din ce este făcut. Vreo zece lilieci au zburat imediat către cruce şi au început să ciugulească lianele care îl ţintuiau acolo pe Tom. I-au eliberat întâi mâna dreaptă, astfel că s-a prăbuşit în faţă într-un unghi bizar, care aproape i-a dislocat umărul. Au urmat picioarele şi, vreme de câteva momente insuportabile, a atârnat de cruce doar de braţul stâng. Într-un târziu, frânghia s-a rupt, iar el s-a prăvălit pe pământ. Shataiki-i au început să cânte cu glasuri ciudate, distorsionate, care străpungeau întunericul nopţii – lipsite de orice simţ al melodiei, dar pline de înţelesuri. — Ucide… ucide… ucide… Căpetenia a sărit de pe platformă şi a rămas în picioare în lateral. Focul a părut că se înteţeşte, devenind mai sclipitor, pe măsură ce liliecii se apropiau. Tom s-a ridicat cu greu în genunchi, privind crucea de care atârna Bill. Teeleh şi-a întins aripile. Cântecul liliecilor a căpătat şi mai multă forţă, bubuind în mintea obosită a lui Tom. — Acum, fiule. Demonstrează-ţi supunerea luând sabia cu care ai venit să mă ucizi şi omoară-l, în schimb, pe acest om. Spunând acestea, Shataiki-ul a înfipt adânc sabia în pământ, chiar în faţa genunchilor lui Tom. 298

Vociferarea agitată a liliecilor aflaţi în spatele căpeteniei a continuat, iar în acel moment Tom şi-a dat seama că aceştia nu îl vor elibera fără să-i provoace suferinţe cumplite. Venirea în pădurea neagră fusese o decizie îngrozitor de… Brusc, Tom s-a crispat. — Ce e? a întrebat Teeleh pe un ton poruncitor. Băţul pe care şi-l pusese la spate. Pumnalul! I-l luaseră? Nu, nici măcar nu-l văzuseră. Se afla sub tunică. Rămăsese tot timpul în contact cu pielea lui. — Ia sabia! s-a auzit glasul bubuitor al lui Teeleh. Tom a simţit un val de energie străbătându-i trupul. A prins între mâini sabia înnegrită şi s-a slujit de ea ca de o cârjă pentru a se ridica cu greu în picioare. Incantaţia a crescut în intensitate. În acelaşi timp tonalităţile acute au sporit. Tom a simţit că i se învârte mintea şi că, în lipsa sabiei, s-ar prăbuşi la pământ. S-a sprijinit în băţul negru, aşteptând ca picioarele să capete mai multă putere. Teeleh a rămas neclintit, la mai puţin de trei paşi în dreapta lui, ţinându-şi acum aripile strânse lângă umeri, într-o postură impunătoare. Tom a apucat sabia cu ambele mâini şi a smuls-o din pământ. S-a uitat în sus, spre trupul care atârna pe cruce, îndeajuns de aproape pentru a-l atinge. Apoi, încet, ţinând-o în mâna dreaptă, a înălţat sabia. Incantaţia liliecilor a crescut în intensitate, transformându-se într-un tumult, iar căpetenia a început să rânjească, cu un aer răutăcios pe faţă. Clătinându-se pe picioare, Tom şi-a strecurat mâna stângă pe sub tunică, până a ajuns la spate. Iată. Pumnalul se afla la locul lui. L-a apucat şi l-a scos la lumină. Efectul a fost imediat. O sută de mii de Shataiki au amuţit, ca şi cu m undeva în spatele lor, vreun liliac mărunt s-ar fi împiedicat şi ar fi scos din priză cordonul de alimentare care îi făcea să acţioneze la unison. Tom s-a uitat lung la pumnalul ce sclipea în nuanţe de roşu şi nu i-a venit să creadă. S-a întors către Teeleh, ţinând arma în faţa lui. În lumina focului, Tom a văzut expresia îngheţată de pe faţa fiarei. A fluturat pumnalul şi, plin de uimire, a văzut cum bestia sare înapoi îngrozită. A simţit cum colţurile gurii i se ridică într-un surâs. A simţit adrenalina parcă turnându-i energie în braţe şi picioare. 299

A înaintat chinuit până la marginea luminişului. Scoţând ţipete ascuţite, liliecii s-a risipit care încotro. Bill. Nu-l putea lăsa acolo. S-a răsucit pe călcâie. Dar nu a văzut nici urmă de Bill. Bineînţeles că nu avea cum să fie. La fel cum nu exista nici nava spaţială. Tom s-a uitat la Teeleh. — Vezi ce este în stare Elyon să realizeze cu un singur om? l-a întrebat el cu glas stăpânit. Un om şi o simplă lamă de lemn, iar tu nu mai eşti decât un înveliş din piele. Faţa căpeteniei s-a schimonosit de furie. A împuns cu o aripă spre Tom. — Atacaţi-l! a răcnit el. Un singur liliac, dovedind un curaj nebun, a coborât de pe o creangă pentru a se îndrepta spre Tom. L-au urmat câţiva alţii, cel mult doisprezece. Tom a simţit că îngheaţă de spaimă. Probabil că se grăbise când se socotise învingător. A îndreptat pumnalul către primul atacator şi a rămas înţepenit, aşteptând impactul. Însă liliacul, rămas cu ghearele desfăcute şi trupul întins, s-a năruit la pământ în chiar clipa în care strălucirea pumnalului întins în faţă i-a atins pielea. Inerţia l-a făcut să se înfigă în sol, unde s-a chircit, transformându-se într-o grămăjoară de blană. Alţi doi lilieci au împărtăşit aceeaşi soartă, după care restul au renunţat la orice încercare de atac, ţipând ascuţit, în semn de înfrângere. Simţind că îl lasă picioarele, Tom s-a mutat de pe unul pe celălalt. A privit înapoi, spre Teeleh, care rămăsese în picioare, tremurând. — Nu, niciodată! a răcnit el. Nici acum, nici în veci. Niciodată nu vei câştiga. După aceea, Tom a întors spatele mulţimii de lilieci şi a ieşit cu paşi şovăielnici din pădurea neagră, ţinând pumnalul ridicat deasupra capului. Liliecii au rămas la o distanţă apreciabilă, dar din sunetele pe care le scoteau se părea că toţi, până la ultimul, porniseră în urmărirea lui Tom. Fâlfâind din aripi, clănţănind din dinţi, iar acum, ţipând strident. Acum, Tom trebuia să găsească Traversarea. Cât de departe îl târâseră liliecii după ce-l atacaseră în luminiş? Atunci era miezul zilei, după care se lăsase noaptea când el fusese ţintuit pe cruce. Acum, se crăpa de ziuă. Nu visase cât timp fusese inconştient. Ori, dacă visase, nu-şi putea aminti ce visase. Ciudat. Ce se petrecea la Bangkok? Poate nimic. Ori poate nu exista 300

nici un Bangkok, tot astfel cum nu exista nici Bill şi nici naveta spaţială. Poate că tocmai de aceea nu mai reuşea să viseze. Soarele ce răsărea l-a salvat. O licărire slabă dinspre est. Tom a ajuns în luminiş. Dacă acesta se afla spre est, atunci fluviul era drept înainte, spre nord. Pe cerul cenuşiu a apărut o pătură întunecată. — Plecaţi! a strigat Tom, fluturând pumnalul. Au răsunat nenumărate ţipete, iar cerul s-a luminat după ce liliecii s-au împrăştiat din copaci. Apoi aceştia s-au aşezat la loc. De undeva, Teeleh stătea la pândă. Pândea şi aştepta. După o oră, a ajuns la fluviu. Nu găsise Traversarea. Întrebarea care se punea era dacă trebuia s-o ia spre stânga sau spre dreapta. Simţea arsuri pe spate şi pe piept, acolo unde fusese crestat adânc. Dacă nu reuşea să descopere Traversarea cât mai curând, trebuia să sară în apele fluviului şi să-l traverseze înot. Putea face aşa ceva? Tom s-a întors către est şi a alergat de-a lungul fluviului. Liliecii l-au urmărit, rămânând însă în copaci. De cealaltă parte a apei, pădurea colorată strălucea ca un curcubeu. În momentul în care lua în consideraţie posibilitatea unui plonjon în apele fluviului, Tom a întrezărit o strălucire chiar în faţă. Gâfâind, s-a oprit. La o oarecare distanţă, arcuindu-se lenevos peste apele verzi şi învolburate, puntea albă pornea dinspre pământul pârjolit, întunecat, pe care se afla el, către un peisaj luxuriant, explodând de culoare şi viaţă. Traversarea. Văzând calea de salvare, a înghiţit în sec şi a ţâşnit înainte pe picioarele încă nesigure. Reuşise. Chiar reuşise să găsească drumul de întoarcere! Până în acel moment se aflase de două ori faţă în faţă cu Teeleh şi supravieţuise. La urma urmelor, liliacul cel mare şi respingător nu era chiar atât de puternic. Totul ţinea de ştiinţa de a-l înfrânge. Cunoaşterea era cheia. Dacă ştiai ce ai de făcut, atunci… În plin avânt, Tom s-a oprit. Acolo, în apropierea podului, pe malul celălalt, se zărea o siluetă umană, profilată pe fundalul pădurii ce răspândea lumină. Tanis! 301

Bărbatul s-a uitat fix la Tom, care rămăsese împietrit ca o statuie. Ţinea în mâini o sabie ca a lui Tom. O sabie? Aerul s-a învolburat. Teeleh a aterizat pe pământ, exact în faţa lui Tanis. Nu mai era creatura neagră şi respingătoare, ci un liliac frumos, care licărea în albastru şi auriu. Tom a simţit un fior de-a lungul şirei spinării. Shataiki-ul şi-a strâns aripile şi a deschis gura larg. La început, nu s-a întâmplat nimic. După aceea a început să intoneze ceva. Sunetele scoase de Teeleh, cu limba atârnându-i din gură, nu se comparau cu nimic din ceea ce auzise până atunci Tom. Nu ţineau de vorbirea articulată. Făceau parte dintr-un cântec. Unul alcătuit din note lungi, joase, înfiorătoare, care păreau să dea naştere unor vibraţii dense, care îl izbeau pe Tom drept în piept. Era ca şi cum fiara ar fi păstrat pentru sine acel cântec vreme de o mie de ani, aducând la perfecţiune fiecare ton, fiecare cuvânt. Păstrându-l pentru acea zi. Apoi cuvintele au însoţit cântecul. — Primule născut, a intonat căpetenia, desfăşurându-şi aripile. În aripa dreaptă ţinea un fruct. Prietene, vino fără nici o teamă. Cântecul a reverberat prin aer. O melodie frumoasă. Un cântec de pace, iubire, bucurie şi despre fructe atât de delicioase, încât nimeni nu ar fi putut rezista ispitei. Iar Tom ştia că trebuia să reziste, cu orice preţ. Tanis l-a urmărit uimit pe Teeleh. Într-un târziu, Tom şi-a regăsit glasul. A început să urle, să răcnească la Tanis. Dar Teeleh a continuat să cânte tot mai tare, acoperindu-i strigătul. Erau două melodii, împletite într-una singură, răsucite şi îmbinate într-un singur cânt. Pe de o parte, o frumuseţe stranie, nefirească. O viaţă care-ţi tăia respiraţia. Pe de alta, teroarea. Moartea nesfârşită. S-a uitat la Tanis. Expresia de încântare, parcă lipită de faţa lui, i-a sugerat lui Tom că omul nu putea să audă celelalte note. Cele anapoda. El auzea doar cântecul melodic. Tonurile pure ale cântecului, care rivaliza cu sunetele scoase de Johan, ori cu acelea cântate de… Apoi, Tom a recunoscut una dintre melodii. O mai auzise în lac! Un cântec al lui Elyon! Pe măsură ce semnificaţia cântecului îi era tot mai limpede, Tom s-a străduit să se ridice în picioare. A făcut un efort să ţipe, scoţând tot aerul din plămâni: 302

— Tanis, fugi! Apoi Tom a mai strigat o dată, dorind ca glasul lui să fie auzit peste fluviu: Fugi! Tanis era fascinat de liliacul uriaş. — Fugi, Tanis! a răcnit Tom. A ajuns la Traversare şi a simţit că i se împleticesc picioarele pe arcada de urcare. Nu reuşea să vadă limpede din cauza durerii şi epuizării, dar le-a impus picioarelor să se mişte în continuare. În spatele lui, cântecul lui Teeleh continua să umple aerul. — Pleacă de aici! a strigat Tom. Apoi s-a ciocnit de Tanis. L-a doborât la pământ. Sabia s-a răsucit în aer, apoi a căzut în fluviu. — Ţi-ai pierdut minţile? Omul a bombănit ceva, apoi a sărit în picioare. — Fugi! Atât îţi spun: Fugi! Şi Tom l-a împins pe Tanis spre pădurea colorată. Rămas în urma lor, Teeleh a ridicat vocea, care a amintit de un adevărat cor: — Am puteri pe care nici nu ţi le poţi imagina, Tanisss! După aceea, sunetele Traversării s-au stins. Au ajuns în poiana în care Tom fusese vindecat prima oară, la cincizeci de metri de fluviu, iar Tom şi-a dat seama că nu era în stare să mai facă nici un pas în plus. Lumea din mintea lui s-a răsucit nebuneşte, după care s-a prăbuşit în iarbă. Pentru o clipă, şi-a dat seama că Tanis îngenunchease lângă el, ţinând un fruct în mană. Apoi nu a mai perceput nimic, cu excepţia bătăilor îndepărtate ale propriei inimi.

303

31 Tom stătea moale pe canapea, părând liniştit, dar şi trist, şi-a spus Kara. Însă dincolo de acea expresie doar Dumnezeu ştia ce se petrecea cu adevărat. Dormise două ore, dar, dacă ea nu se înşela, acest răstimp putea însemna două zile în pădurea colorată, presupunând că acolo nu dormea. Uimitor. Păcat că nu o putea aduce pe Rachelle. Ori să-l poată însoţi şi ea acolo. Agitaţia personalului de securitate, a secretarelor şi a tehnicienilor de laborator îmbrăcaţi în halate albe se mai potolise în acele momente, astfel că rămăseseră singuri în încăperea spaţioasă pe care ajunseseră să o considere drept camera de criză. Trecuseră şase ore de când Raison ceruse efectuarea testelor. Şi încă nu primise rezultatul. Mai precis, răspunsul definitiv. Imediat după ce Tom adormise, Kara constatase o oarecare animaţie, când Peter dăduse buzna în cameră, mormăind ceva neinteligibil. Apoi, Peter se răsucise pe călcâie şi intrase în fugă în biroul lui Raison. Când însă Kara l-a urmat, Raison a susţinut că rezultatele nu erau concludente. Trebuiau să fie siguri. Să nu existe nici un dubiu. Încă un test. Kara şi-a privit ceasul. Dacă nu-l trezea acum pe Tom, era posibil să nu mai doarmă bine la noapte, şi avea o nevoie disperată de somn. L-a scuturat uşor. — Thomas? El a sărit în sus. — Tanis! Apoi a privit speriat în jur. A răcnit numele primului născut din pădurea colorată. Tanis! — Thomas, eşti la Bangkok. El s-a uitat la ea, a închis ochii şi a lăsat capul să-i cadă. — Doamne. Vai, Doamne, ce rău a fost. — Ce s-a întâmplat? El a scuturat din cap să se dezmeticească. — Nu sunt sigur. Am intrat în pădurea neagră. — Şi? Ai aflat ceva? — Nu există nici o navă. Şi e negru! Teeleh e… şi s-a oprit, simţind un nod în gât. 304

Kara l-a frecat pe spate. — Uşurel. Nu-i nimic. Acum te afli aici. Tom s-a reorientat cu repeziciune. — Ai descoperit ceva despre germenul Raison? — Nu… n-a vrut să-mi spună. Şi Tom s-a prins de cap, şi atunci Kara a văzut că îi tremurau mâinile. O nebunie. A fost o demenţă, Kara. Ea şi-a petrecut o mână pe după umărul lui, trăgându-l mai aproape. — N-ai păţit nimic, Tom. Uşor. El a ridicat privirea. — Aici s-a întâmplat ceva? — Nimic pozitiv. Încă se fac teste. Tom a oftat şi s-a aşezat din nou pe canapea. Kara s-a ridicat şi a început să măsoare încăperea, încercând să analizeze situaţia. — Sigur n-ai păţit nimic? Niciodată nu te-am văzut trezindu-te atât de tulburat. — N-am nimic, a spus el, dar nu era adevărat. — Poate că ar fi bine să apelăm la un psiholog, a propus Kara. Poate că între visele tale există legături pe care nu le pricepem. Ori poate găsim o cale să le controlezi într-o mai mare măsură, să-ţi sugereze mai multe cât dormi sau… — Nu. Nici nu mă gândesc să las un psiholog să-mi scotocească mintea. Realitatea este că Svensson are deja germenul, iar eu ştiu că Teeleh nu-mi va spune ce vrem noi. Nu avem nici o şansă. — Şi acolo e la fel? — Unde? — În pădurea colorată. Tom s-a ridicat brusc, rămânând cu privirea pierdută în gol. S-a apropiat de fereastră şi a privit afară.

E terminat.

— Nu ştiu, a spus el. S-a întors apoi spre ea. Dacă nu mă întorc acolo, situaţia ar putea deveni disperată. Se întâmplă ceva cu Tanis. Dacă traversează podul… Tom s-a apropiat de sora lui. Trebuie să mă întorc acolo, Kara. Ajută-mă! — Abia te-ai trezit! Avem nevoie de tine aici. Iar acolo dormi, nu? — Acolo mi-am pierdut cunoştinţa. — O să te trezeşti la vremea potrivită. Nu are importanţă cât timp stai treaz aici. Duratele nu sunt corelate, sau ai uitat? S-ar putea să îngenuncheze 305

cineva chiar acum, trezindu-te. Nu poţi să controlezi asta. Dar poţi controla perioada pe care o petreci treaz aici. Acum te vrem treaz. Avem nevoie de mintea ta. Rezultatele testelor vor fi anunţate dintr-o clipă în alta. Tom s-a gândit o clipă şi a dat din cap. S-au aşezat apoi pe canapea, unul lângă celălalt. — Eşti sigur că nu poţi obţine şi alte informaţii din pădurea neagră? — Da. — Iar Rachelle nu te-a ajutat? — Nu. — Atunci, ce soluţie ne-a rămas? El s-a încruntat, căzând pe gânduri. — Monique. Cred că ea prezintă o importanţă deosebită. Trebuie s-o găsim. Poate pot să fac ceva în pădurea colorată care să mă ajute s-o găsesc. — Cred că ai dreptate: ea este cheia. — Am avut-o, Kara. În braţe. Aş fi putut să o pun pe umăr şi să plec de acolo. Sau poate că trebuia să rămân. — Ai ţinut-o în braţe pe Monique? — M-a şi sărutat ca să distragă atenţia celor care ne supravegheau şi sămi poată spune despre Svensson şi despre virus. Dar nu asta e important. — Ba dimpotrivă, a insistat Kara. Aproape sigur ţii la ea, deşi abia ai cunoscut-o. — E ridicol. — Poate că nu. În alte împrejurări. Acum însă lucrurile se leagă, a zis Kara şi s-a ridicat de pe canapea. Vorbeşti mereu despre salvarea lui Rachelle, în vreme ce Monique are nevoie exact de asta. Şi poate că legătura e şi mai strânsă. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să o salvezi pe Monique. Nu cred că se pune problema de a-l împiedica pe Svensson, ci de a o salva pe Monique. S-ar putea ca visele să-ţi comunice tocmai asta. Din ce alt motiv teai îndrăgosti de ea? Tom a dat să protesteze, dar s-a răzgândit. — Din câte-am auzit, oricum este imposibil să împiedici pe cineva să răspândească virusul. Să lăsăm autorităţile să rezolve treaba asta. — Grozav, iar Tom se duce după Monique. Nu avem nevoie de profesionişti, de CIA, de armată ori de echipe SWAT. Nu vă temeţi, îl avem pe Tom. — Azi-dimineaţă te-ai descurcat foarte bine, a spus Kara. El s-a întors către fereastră şi a rămas cu mâinile în şolduri. 306

— Nu mai pot face aşa ceva. — Ba poţi. Şi s-ar putea ca acesta să fie doar începutul. Probabil că va trebui să mai deprinzi lucruri noi. El nu i-a răspuns. — Vorbesc serios, Tom. Uită-te la tine. Tu nu mori, şi lupţi ca nimeni altul. Tu… — Crede-mă, tipul acela îmi poate rupe gâtul cu o singură lovitură. De fapt, m-a şi ucis. De două ori. — Mie nu-mi pari mort. Când te-am auzit la telefon, glasul tău nu părea să aparţină unui mort. Ba chiar ai devenit oarecum romantic. Nu mai fi atât de încăpăţânat. Vreau doar să te ajut. Tom a inspirat adânc. — Eu tot Tom am rămas. N-am vrut eu aşa ceva. Şi nici nu vreau să fac asta. Sunt obosit, mă simt moale ca o cârpă. Părea gata să izbucnească în lacrimi. Kara s-a apropiat de el şi l-a cuprins de talie cu braţul. El şi-a lăsat capul pe umărul ei. — Îmi pare rău, Tom. Nu ştiu ce să mai spun. Doar că te iubesc. Ai dreptate, ai rămas acelaşi Tom. Dar am senzaţia că Tom e mai mare decât ar putea crede cineva, inclusiv eu. Cred că nu am văzut decât începutul. Uşa din dreapta lor s-a deschis brusc. Alb la faţă, Jacques de Raison a intrat în cameră. — Ei, bine? a făcut Tom. Ai rezultatul? — Monique are dreptate. Şi tu, la fel. Vaccinul suferă mutaţii la 81,92 grade Celsius. Din câte se pare, virusul rezultat este extrem de contagios, şi probabil mortal. — Asta nu mă surprinde defel, a spus Tom. Pe faţa lui Valborg Svensson apăruse un zâmbet care refuza să dispară. În mâna dreaptă ţinea o eprubetă sigilată conţinând un lichid galben care radia lumina ce provenea de la becul puternic aflat deasupra capului. Rămăsese cu mâna stângă în poală, tremurându-i uşor. A strâns degetele. — Cine ar fi crezut? a spus el. Istoria s-a schimbat din cauza câtorva picături din acest lichid cu aspect nevinovat şi a unui om care a avut curajul să-l folosească. În laboratorul aflat la etajul de dedesubt se găseau opt specialişti care discutau şi priveau pe furiş fereastra în spatele căreia stătea Svensson. Se 307

numeau Mathews, Sestanovici, Burton, Myles… şi lista continua. Câţiva dintre cei mai buni şi, în ultima vreme, cel mai bine plătiţi virusologi. Îşi vânduseră sufletele cauzei lui Svensson. Şi totul în numele ştiinţei. Elaborau viruşi de dragul de a crea antiviruşi. Lui Svensson nu-i păsa câţi dintre ei credeau cu adevărat că făceau ceva nevinovat. Realitatea era că se bucurau de banii lui. Şi, lucrul cel mai important, cu toţii înţelegeau care era preţul pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate. — Ad-o sus, a spus el. Carlos a plecat fără să comenteze. Câte miliarde investise în această aventură? Prea multe pentru a mai ţine socoteala. Exploraseră cu meticulozitate, folosind ultimele cuceriri ştiinţifice şi, cu toate astea, până la urmă, totul se redusese la un vaccin şi puţin noroc. Svensson cunoştea istoria războaielor bacteriologice atât de bine, încât putea cita şi în somn atacurile similare. 1346: Tătarii aruncă soldaţi bolnavi de ciumă peste zidurile cetăţii Caffa, de la Marea Neagră, pe care o asediau. 1422: Atacatorii aruncă stârvuri în descompunere peste zidurile unui castel din Boemia. Revoluţia Americană: Forţele britanice expun civili la vărsat de vânt, la Quebec şi Boston. Încercarea de la Boston eşuează; cea de la Quebec face prăpăd în rândurile armatei continentale. Primul Război Mondial: Germanii încearcă să infecteze vitele care se transportau spre ţările forţelor Aliaţilor. Impactul final asupra războiului: neglijabil. Al Doilea Război Mondial: Unitatea 731 a Armatei Imperiale Japoneze lansează un atac biologic pe scară extinsă în China. Zece mii de persoane mor în Manciuria în anul 1936. În 1940, asupra oraşelor Ningbo şi Quzhou sunt aruncaţi saci plini cu purici infectaţi. Spre sfârşitul războiului, americanii şi sovieticii elaborează programe importante de producere a armelor biologice. Războiul Rece: Programele de obţinere a armelor biologice capătă amploare atât în Statele Unite, cât şi în Uniunea Sovietică, cercetându-se folosirea a sute de bacterii, viruşi şi toxine biologice. În 1972, peste o sută de naţiuni semnează Convenţia privind Armele Biologice şi Toxinele, interzicând producerea de arme biologice. Nu există metode de impunere a legii. În 1989, Vladimir Pasecinik se refugiază în Marea Britanie şi afirmă că sovieticii au obţinut, prin inginerie genetică, o super-ciumă, un antrax care 308

poate fi inhalat şi este rezistent la orice antibiotic. Programul sovietic foloseşte sute de specialişti, dintre care mulţi se împrăştie în toată lumea după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Unii dintre aceştia se stabilesc în Irak. Alţii îşi găsesc adăpost în Alpii elveţieni, sub comanda lui Valborg Svensson. Începutul secolului XXI: Prima utilizare reuşită a unei arme biologice. Germenul Raison redefineşte structurile de putere ale lumii moderne. Acest ultim lucru încă nu a devenit istorie, desigur. Însă eprubeta din mâna lui Svensson spunea că asta se va întâmpla curând. În realitate, spre deosebire de armele nucleare, armele biologice erau doar în faza de embrion. Cine înţelegea acest lucru înţelegea şi că omul care va câştiga cursa neoficială de a obţine arma biologică perfectă va deţine mai multă putere decât orice alt om din istorie. Punct. Uşa s-a deschis, iar Carlos a împins-o în cameră pe Monique de Raison. — Ia loc, a invitat-o Svensson. Cu puţină încurajare din partea lui Carlos, ea s-a aşezat. — Ştii ce s-ar întâmpla dacă aş scăpa eprubeta asta pe podea? a întrebato Svensson. Nu aştepta nici un răspuns din partea ei. Vreme de trei săptămâni, nimic, dacă prietenul tău are dreptate. Şi eu îţi spun că specialiştii consideră că nu se înşală. A avut dreptate în privinţa virusului, aşa că de ce n-ar avea în legătură cu perioada de incubaţie? Nici o reacţie. Monique era convinsă de asta. — Dacă ai şti cu câte probleme ne-am confruntat de-a lungul anilor ca să ajungem în situaţia de azi. Cercetarea anticorpilor monoclonali, a genelor, chimie combinatorie, inginerie genetică – am scotocit întregul Pământ în căutarea portiţei potrivite. Ea a rămas cu ochii la eprubetă. — Iar astăzi am găsit soluţia. Germenul Raison – sună frumos, nu crezi? Acum am nevoie de antivirus sau de antidot. Pentru asta există două opţiuni. Unu: Îi pot pune pe oamenii mei la treabă în baza cifrelor pe care le avem deja. În cele din urmă vor obţine ceea ce-mi trebuie. Ori, doi: te conving pe tine să realizezi antivirusul. Ştii mai multe decât oricine despre aceste gene. În orice caz, tot voi avea antivirusul. Dar prefer o soluţie rapidă celei care ar putea trena vreme de zile, săptămâni sau chiar luni. — Chiar îţi închipui că o să mişc vreun deget ca să te ajut să duci la bun sfârşit această… nebunie? 309

Monique avea înfăţişarea cuiva care se gândea serios să atace. Dacă n-ar fi avut mâinile legate, probabil că ar fi încercat. Avea un spirit nobil. — Dar ai făcut-o deja, a spus el. Ai creat vaccinul şi ai făcut cercetări cu rezultate pe care nici nu le-am visat. Acum e momentul să ne ajuţi la găsirea antidotului. Monique, nu te interesează şi leacul? — Fără antivirus nu ai nimic. — Inexact, a spus Svensson. Am virusul. Şi-l voi folosi. În orice caz. — Atunci aruncă eprubeta pe podea, a spus ea, nepăsătoare. Să murim împreună. El a zâmbit. — Nu mă ispiti. N-o să fac asta, pentru că am convingerea că ne vei ajuta. Dacă nu de alta, faptul că acum virusul există îţi va forţa mâna. Fiecare zi care va trece fără să existe o modalitate de protecţie a populaţiei lumii împotriva acestei boli va reprezenta un chin pentru tine. — Nu crezi că tatăl meu a început cercetarea pentru crearea unui antivirus? — Dar cât timp îi va trebui? Luni, în cel mai bun caz. Eu, pe de altă parte, ştiu de unde să încep. Sunt încredinţat că îl putem realiza într-o săptămână. Cu ajutorul tău, bineînţeles. — Nu. — Nu? — Nu. Monique avea să se răzgândească în răstimp de douăzeci şi patru de ore. — Ai douăsprezece ore la dispoziţie ca să-ţi schimbi părerea. După aceea te voi sili. Monique nu a reacţionat. — Nimic altceva, Carlos? — Nimic. Primul apel din partea autorităţilor fusese primit în urmă cu două ore. Un telefon politicos din partea guvernului ţării lui, solicitându-i un interviu întro problemă de cea mai arzătoare prioritate. Asta însemna că deja îl suspectau. Fascinant. Thomas Hunter era la originea acestei intervenţii. Visătorul. Carlos spusese că îl ucisese pe acel om în camera de hotel, însă presa scrisă şi vorbită susţinea altceva. Ori îl minţise Carlos cu bună ştiinţă, ori, mai plauzibil, fusese păcălit de acel om. Ceva ce trebuia ţinut minte.

310

Autorităţile nu aveau suficiente motive pentru a emite un mandat de percheziţie. Acceptase să dea o declaraţie, dar abia peste două zile. Atunci nu va mai avea nici o importanţă. — E totul gata? — Da. — Atunci trecem la mişcarea următoare. Vreau să-l elimini pe american. L-a urmărit atent pe Carlos. Nici nu a tresărit, rămânând cu privirea netulburată. — L-am împuşcat de două ori. Spui că nu e mort? Monique a aruncat o privire spre Carlos. Şi ea ştia ceva. — E suficient de viu ca să apară la ştiri. Tot el este şi sursa antivirusului. Îl vreau mort cu orice preţ. Monique s-a întors către el. — Eşti conştient că mâna ta dreaptă minte? Unul dintre cei care a venit după mine la laboratorul din afara Bangkokului era Thomas Hunter. Carlos ştie prea bine asta. De ce nu ţi-a spus? — Thomas Hunter? a făcut Carlos şi s-a uitat surprins la Monique. Nu cred că e posibil. S-ar putea să nu fi murit, dar a încasat două gloanţe în piept. Şi e civil, nu militar. Acuzaţia ei avea menirea de a genera neîncredere. Isteaţă fată. Însă el avea mai multe motive de neîncredere în ce o privea pe ea decât pe Carlos. Bărbatul născut în Cipru s-a întors spre Svensson. — Eu plec imediat. Thomas Hunter va muri în următoarele patruzeci şi opt de ore. Ai cuvântul meu. Svensson s-a uitat spre laborator. Tehnicienii se strânseseră în jurul a trei staţii de lucru, evaluând informaţiile referitoare la şirul de numere pe care Carlos le obţinuse de la Thomas Hunter. Svensson se confrunta acum cu două riscuri majore. Unu, ca operaţiunea să fie descoperită. Improbabil, având în vedere planificarea meticuloasă, însă tot existau anumite riscuri. Iar sincronizarea era acum esenţială. Cel de-al doilea risc era ca nici oamenii lui, nici Monique să nu poată crea antivirusul la vreme. Era dispus să-l accepte. Acum i se cunoştea numele; mai devreme sau mai târziu se va afla adevărul. Dacă nu reuşea, avea să-şi petreacă restul vieţii în închisoare sau să moară. Cea de-a doua variantă i se părea mai atrăgătoare. — Îi voi contacta pe ceilalţi peste câteva ore. Ne vedem la facilitatea de control imediat ce îl elimini pe Hunter. Acum ia-o şi pe ea. 311

Tom a privit atent la ecranul monitorului, pe care apăruse ceea ce se vedea la microscopul electronic. Germenul Raison. A încercat să-şi imagineze felul în care o mare de asemenea viruşi minusculi puteau face rău chiar şi unui purice, darămite să ucidă câteva miliarde de oameni. Arătau ca un vehicul selenar al misiunii Apollo, un bob pe picioare care îşi părăsise celula-gazdă. — Ăsta e germenul Raison? — Întocmai, i-a răspuns Peter. Pare inofensiv, nu? — Seamănă cu o maşinuţă. Prin urmare, mutaţia se păstrează chiar dacă temperatura scade? — Da, din nefericire. Este extrem de ciudat, să ştii. Nici o reglementare sau protocol nu sugerează ca vaccinurile să fie testate la o temperatură atât de ridicată. Nimeni nu ar fi bănuit că o mutaţie ar fi posibilă în asemenea condiţii. Tom s-a îndreptat de spate. Jacques de Raison stătea alături de Kara şi de alţi şase specialişti în halate albe. — Şi cum putem şti de ce este în stare virusul? Peter s-a uitat la Raison, care a încuviinţat cu un gest din cap. — Arată-i. Peter i-a condus la un alt monitor. — Ne fundamentăm concluziile pe o simulare. Acum doi ani, asta ne-ar fi luat o lună, dar graţie noilor modele pe care le-am elaborat în colaborare cu DARPA5, timpul s-a redus la câteva ore. A tastat ceva şi ecranul s-a luminat. Introducem semnătura genetică a virusului în model – în cazul de faţă, uman –, iar apoi lăsăm computerul să simuleze efectul infecţiei. Putem astfel concentra două luni în doar două ore. — Afişează pe ecran, Peter, l-a îndemnat Raison. Imaginea a umplut ecranul aflat deasupra capetelor lor. — Stai puţin… aşa. A apărut o singură celulă. — Aceasta este o celulă normală prelevată de la un ficat uman. Pe membrana exterioară se vede fixat germenul Raison, introdus prin sânge… — Nu-l văd. 5

Defence Advanced Research Projects Agency – Agenţia pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării (n. tr.).

312

— Este foarte mic, iar ăsta este unul dintre motivele pentru care se comportă atât de bine ca agent răspândit pe calea aerului. Peter s-a apropiat şi a indicat cu o baghetă către partea stângă a celulei. Excrescenţa aceasta mică de aici este germenul Raison. — Fiara ucigaşă? a întrebat Tom. Greu de crezut. — Aici e în prima zi, înainte ca lisogenia să… — N-ai putea să-mi explici în cuvinte mai simple? Să spunem că sunt un puşti dintr-a cincea. Peter a zâmbit jenat. — Am înţeles. Viruşii nu sunt celule. Nu cresc şi nici nu se multiplică asemenea celulelor. Constau în esenţă dintr-un înveliş care adăposteşte o părticică de ADN. Ştii ce e ADN-ul, da? — Matricea vieţii şi aşa mai departe. — Destul de bine. Ei bine, acest înveliş pe care îl numim virus se poate fixa pe peretele celulei şi îşi injectează ADN-ul viral în interiorul ei. Socoteşte-l o insectă perfidă. ADN-ul introdus se strecoară în ADN-ul celuleigazdă, în acest caz o celulă hepatică, astfel încât această celulă va fi silită să producă alte învelişuri virale, dar şi secvenţe de ADN viral identice. Mă urmăreşti? — Şi gândacul acela mic e în stare de toate astea? Ai fi înclinat să crezi că are minte. — Şi asta, dar nu numai atât. Viruşii sunt asamblaţi; ei nu cresc. Ei ocupă gazda şi o transformă într-o uzină de produs învelişuri virale, care repetă procesul. — Precum Borgii colectivi din Star Trek? a întrebat Thomas. — În multe privinţe, da, ca Borgii. Ei ucid celulele prin producerea unui număr atât de mare de învelişuri, încât gazda practic explodează. Procesul se numeşte lisogenie. — Nu am auzit de aşa ceva la orele de biologie. — Unii viruşi stau în amorţire şi aşteaptă până când gazda este supusă unui stres, iar atunci încep să se construiască, a continuat Peter. Asta se numeşte latenţă. În cazul de faţă, virusul nostru porneşte foarte încet, dar după două săptămâni devine agresiv, iar dezvoltarea lui exponenţială copleşeşte organismul în câteva zile. Uită-te. Peter a revenit la tastatură şi a dat o comandă. Încet, imaginea de pe ecran a început să se modifice. Virusul a injectat celula-gazdă ca un scorpion. Celula hepatică a început să se modifice, apoi a suferit o hemoragie. 313

— Lisogenia, a spus Thomas. — Întocmai. Imaginea s-a extins, şi mii de celule similare au suferit acelaşi proces. — Un organism uman infectat de acest virus se va consuma singur dinspre interior. A mai tastat ceva. Au urmărit în tăcere pe măsură ce simularea se desfăşura în cazul inimii umane. Organul a început să se destrame când nenumăratele sale celule au început să sângereze. — Mortal, a spus Peter. — Şi cât durează? a întrebat Tom. — În baza acestei simulări, virusului îi trebuie mai puţin de trei săptămâni ca să capete forţă pentru a afecta funcţionalitatea organelor. A ridicat din umeri. Apoi, e o chestiune de zile, în funcţie de rezistenţa subiectului. Tom s-a întors către Raison. — Înţeleg că acum vorbim aceeaşi limbă, da? — Da. Evident. — Şi i-ai informat pe cei de la CDC? — Tocmai ne pregătim s-o facem. Dar trebuie să înţelegi, domnule Hunter. Acesta este doar un scenariu, nu o criză. În afara laboratorului, germenul Raison nici măcar nu există. Aşa ceva nu s-ar putea produce în natură. — Îmi dau seama de asta. Dar ştiu dintr-o sursă sigură că o anumită persoană intenţionează să ocolească natura. S-ar putea să fie deja prea târziu, dar în cazul, foarte improbabil, că nu este, trebuie să ne mobilizăm ca şi cum ne-am confrunta cu o criză. Ca să-l blocăm pe Svensson, trebuie să obţinem antivirusul în cel mult două săptămâni. — Imposibil, a spus Raison. — Aud mereu asta, a mormăit Tom. S-a întors către Peter. Având la dispoziţie atâtea computere şi programe, nu poţi crea un antivirus? — Îmi pare rău, dar asta e cu totul altă poveste. În cel mai bun caz, am reuşi în două luni, dar în nici un caz în trei săptămâni. Tom a surprins privirea Karei. Avea o anumită expresie în ochi. Chestiunea rămânea pe umerii lui. Dar el nu voia să se ocupe singur de tot. — Dacă am avea-o aici pe Monique, a spus Peter, poate că am reuşi. Ea a introdus prin inginerie genetică anumite particularităţi în toate vaccinurile ei pentru a le proteja împotriva furtului sau imixtiunilor. E în esenţă un 314

comutator secret care este declanşat de introducerea unui alt virus obţinut prin inginerie genetică, iar acesta face ca vaccinul să devină inofensiv. Dacă ceea ce a reuşit ea prin inginerie genetică a supravieţuit mutaţiei, virusul ei unic ar putea ucide şi germenul ucigător creat de Svensson. — Deci, ea ar putea deţine cheia problemei? — Probabil. Presupunând că mutaţia nu a distrus accesul la comutatorul secret. Cei din încăpere au rămas tăcuţi. — Şi nu deţineţi acest comutator creat de ea? Unde îl păstrează, în minte? Mi se pare stupid. — Până la data la care orice vaccin este aprobat de comunitatea internaţională, ea păstrează cheia secretă. În acest fel, Monique se asigură că nimeni, nici măcar angajaţii companiei, nu fură sau nu intervine în ceea ce priveşte tehnologia. — Prin urmare, ea nu ţine evidenţe. — Nu este o chestiune complicată dacă ştii ce gene trebuie manipulate, a spus Peter. Dacă nu există evidenţe, nimeni nu are cum să ştie care sunt acestea. În orice caz, e problematic. S-ar putea ca şi acel comutator să fi suferit mutaţii, la fel ca vaccinul. — Fireşte, vom face cercetări, a zis Jacques de Raison. Dar, după cum vezi, trebuie să o găsim pe fiica mea. — De acord, a spus Tom. Pe de altă parte, trebuie să trezim lumea la această realitate. Tom a ieşit din încăperea aceea epuizat şi, mult mai grav, simţindu-se neputincios. Se afla încă în stare de arest la domiciliu pentru răpire. A dat vreo zece telefoane, dar i s-a amintit imediat de motivul sosirii lui la Bangkok. Ştirile de acest fel nu erau bine primite dacă proveneau de la o sursă atât de neserioasă ca el. Mai ales că acum se bucura de faima de a o fi răpit pe Monique. Din fericire, Raison Pharmaceutical impunea un respect deosebit. Prin fax sau alte mijloace, informaţiile referitoare la posibila mutaţie pe care ar putea să o sufere vaccinul Raison au ajuns la cunoştinţa masivei birocraţii a serviciilor de sănătate. Asta nu a făcut pe nimeni să se grăbească pentru a găsi răspunsuri. Nu era vorba de o criză. Nici măcar nu constituia o problemă. 315

Reprezenta doar un scenariu posibil în cadrul unuia dintre modelele deţinute de Raison Pharmaceutical. Tom s-a prăbuşit pe pat la ora nouă în acea seară, mort de oboseală, dar chinuit de ideea că probabilitatea ca acel scenariu să devină realitate era de sută la sută. I-a trebuit o oră pentru a adormi.

316

32 Tanis stătea singur pe dealul care domina satul. Amintirea evenimentelor din cursul dimineţii continua să nu-i dea pace. Pentru prima oară în viaţă, văzuse creatura din pădurea neagră, iar experienţa se dovedise copleşitoare. Emoţionantă. Cel mai mult îl surprinsese cântecul. Acea creatură uimitoare nu era fiara neagră şi îngrozitoare din poveşti şi din imaginaţia lui vie. Îl salvase pe Thomas. Acest lucru justifica vizita făcută în pădurea neagră. Aşadar, făcuse o faptă bună. Înainte de a pleca, Tanis rămăsese câtva timp alături de Thomas. Lucru ciudat, nu dorise deloc să stea împreună cu el după ce se trezise. Revenise şi-şi petrecuse ceva timp în sat. Rachelle îl întrebase dacă nu-l văzuse pe Thomas, iar el îi spusese că-l lăsase dormind. Se plimbase prin sat simţindu-se firesc şi liniştit. Pe la amiază, totuşi, a simţit că trebuia să se ducă undeva singur pentru a analiza evenimentele ce continuau să i se deruleze prin minte. Aşa ajunsese aici, pe culmea dealului, de unde se putea vedea întreaga vale. Tanis se dusese să ia sabia pe care el o aruncase în pădure cu o zi în urmă, şi nu o găsise. Şi nu numai atât, dar şi Thomas lipsea. Nu era sigur de ce trăsese concluzia că Thomas dusese sabia dincolo de Traversare – poate pentru că aceeaşi idee îl frământa şi pe el –, dar după ce căutase peste tot, decisese să facă o altă sabie şi să plece spre Traversare, în căutarea lui Tom. Cel mai mult îl interesa faptul că Thomas reuşise să se întoarcă viu din pădurea neagră. Şi asta nu doar o dată, ci de două ori. Creatura… aceasta se dovedise ceva ieşit din comun. Nu şi-l închipuise pe Teeleh aşa cum îi apăruse. Adevărat, nici nu-şi imaginase că în pădurea neagră putea exista o asemenea fiinţă. Trebuia să recunoască: era unic datorită ochilor verzi şi blănii aurii. Însă cântecul… Vai, ce cântec! Adevărul era că Tanis ţinea foarte mult să revadă acea creatură. Nu dorea să ajungă în pădure şi să bea din apă, desigur. Asta ar fi însemnat moartea lui. Mai mult, îi era interzis. Însă nimeni nu îl oprea să întâlnească acea creatură neagră la fluviu. Iar Thomas o făcuse deja. 317

Tanis a aruncat o privire spre soare. Tot analizând evenimentele în gând, stătuse acolo mai bine de o oră. Dacă pleca imediat, putea ajunge la pădurea neagră şi reveni de acolo fără ca nimeni să-i simtă lipsa. S-a ridicat, destul de nesigur, în picioare. Dorinţa pe care o simţea era suficient de ciudată pentru a-i provoca o uşoară stare de derută. Nu-şi amintea să mai fi simţit vreodată o asemenea tulburare stranie. Vreme de o clipă, a crezut că ar trebui să revină în sat şi să uite cu totul de creatură şi de pădurea neagră. Însă a decis imediat să ignore acel gând. La urma urmelor, voia să-l înţeleagă pe acel duşman al său. Fără a mai vorbi de cântec. Dacă îţi înţelegi duşmanul, vei avea mai multă putere asupra lui. Da, Tanis voia asta, şi nu exista nici un motiv care să-l împiedice să obţină ceea ce-şi dorea atât de mult. Decât dacă, desigur, asta nu era împotriva voinţei lui Elyon. Dar Elyon nu interzicea cunoaşterea altor creaturi, indiferent de locul unde trăiau acestea. Chiar dacă vieţuiau peste fluviu. Aruncând o ultimă privire spre vale, Tanis s-a răsucit şi a pornit hotărât spre pădurea neagră. Tresărind, Tom s-a trezit. Mirosul dulceag al ierbii i-a invadat nările. Visase iarăşi. Bangkok. Alergau prin oraş pentru că, în cele din urmă, acceptaseră că existenţa virusului era reală. Acum se născuse germenul Raison, chiar dacă numai în laborator. Trebuia să o găsească pe Monique, dar nu avea habar cum. Iar aici… A simţit o arsură. Tanis? A sărit în picioare şi s-a uitat în jur. — Tanis! Dinspre răsărit, a auzit susurul fluviului. Era pe la mijlocul după-amiezii. Pesemne că Tanis îl lăsase lângă Traversare şi se întorsese în sat. I-a trebuit o oră ca să ajungă în vale, pentru că pierduse un sfert de ceas ca să meargă din nou spre nord după ce se îndepărtase de cărarea ce ducea spre sat. Trebuia să îl găsească pe Tanis ca să îi dea explicaţii. Dacă omul acela putea fi derutat, acum era momentul. Iar faptul că Tanis, după discuţia din ziua precedentă, îşi confecţionase o altă sabie nu i se părea de bun augur. Simţise împunsătura curiozităţii. Iar acum, aceasta îl îmboldea înainte. Dorinţa se dovedea mai puternică decât mulţumirea de sine. Se dusese spre Traversare pentru că se săturase să rămână neştiutor. 318

Ei bine, acum ştia, şi cât se putea de bine. Dar câtă cunoaştere ar fi suficientă? Şi câtă vreme ar ţine asta? Bineînţeles, şi Tom trecuse dincolo. Însă el era altfel: acest lucru nu putea fi în nici un caz pus la îndoială. Nu băuse apă, dar, potrivit lui Teeleh, mâncase dintr-un fruct înainte de a-şi pierde memoria. Şi reuşise să supravieţuiască. Probabil era ca un vaccin. Nu, imposibil să fie adevărat. Cu toate acestea, Tom era convins că se deosebea de Tanis. Poate că oamenii din satul lui îndepărtat aveau mai multe libertăţi. Dar asta părea mai puţin logic. Poate că era din Bangkok. Probabil era de acolo când visa, însă, în realitate, aparţinea acestui loc. Aici se afla căminul lui, iar visele lui despre Bangkok produceau dezastre aici. Trebuia să mănânce din fructul numit nanka şi să scape de toate visele acelea nebuneşti. Acestea îi afectau echilibrul. Dacă nu ar fi fost el, Tanis nu ar fi intrat astăzi în pădurea neagră. — Thomas! Un Roush a apărut în dreapta lui. — Michal! Liliacul a atins solul cu un dupăit puternic, a făcut un salt şi a fâlfâit precipitat din aripi ca să nu se prăbuşească. — Michal. — Vai, vai de mine. Of, ce nenorocire! — Ce s-a întâmplat? — Tanis. Cred că a plecat spre pădurea neagră. — Tanis? Acolo? Imposibil. Doar fusese în pădurea neagră în urmă cu câteva ore. — După ce eu am plecat să te caut, el s-a îndreptat spre pădure. Şi alerga. Acum înţelegi? Michal a ţopăit agitat de colo, colo, ca şi cum ar fi călcat pe cărbuni încinşi. — Pentru numele lui Elyon, de ce nu l-ai oprit? — Pe tine de ce nu te-am oprit? Nu e treaba mea, de aceea. E smintit! Amândoi sunteţi smintiţi, vă asigur. De-a dreptul nebuni. Uneori, mă întreb ce rost a avut. Voi, oamenii, sunteţi prea imprevizibili. Tom a încercat să-şi limpezească gândurile. — Doar faptul că aleargă într-acolo nu înseamnă că va pătrunde în pădurea neagră. Michal l-a fulgerat cu privirea. 319

— Nu avem vreme de discuţii. Chiar dacă am merge acolo, s-ar putea să fie prea târziu. Te rog. Ştii ce-ar însemna asta? — Nu poate fi atât de prost, a zis Tom. Încerca să-l liniştească pe Michal, dar nici el nu credea ce spunea. Nici Michal. — Te rog, trebuie să mergem acolo. Roush-ul a început să alerge prin iarbă, dând haotic din aripi. Apoi a început să zboare. Tom a luat-o la fugă pentru a-l prinde din urmă. Imaginea băiatului întâlnit lângă lacul de la înălţime i-a revenit în minte. Asta se întâmplase în urmă cu două zile. Ce îi apucase? Brusc, s-a simţit sufocat de panică. — Elyon! a spus el pe nerăsuflate. Dar Elyon amuţise. — Michal! a răcnit el. Roush-ul era preocupat de propriile gânduri. Tom a iuţit pasul. Nu avea de gând să-l lase pe Tanis să facă un lucru atât de absurd, adică să stea de vorbă cu Teeleh. Cât trăia, nu trebuia să permită aşa ceva. Scena care i-a apărut în faţă când a ajuns pe malul fluviului l-a făcut pe Tanis să încremenească. Cât putea cuprinde cu privirea într-o parte şi alta, creaturile negre cu ochi roşii se îngrămădiseră în copacii ce se înşiruiau de-a lungul lizierei pădurii negre, alcătuind un nor dens şi mişcător de culoare neagră. Sigur erau peste un milion de fiare. Poate chiar mai multe. Întâi şi-a spus că Thomas avusese dreptate – fiarele erau prea numeroase ca să ucidă măcar câteva cu lovituri bine plasate. Apoi s-a gândit să fugă de acolo. A făcut un salt înapoi, ajungând la adăpostul copacilor. Nu ştiuse că în lumea de dincolo de fluviu vieţuiau atâtea creaturi. Şi-a ţinut răsuflarea şi sa uitat pe după trunchiul unui copac la imaginea aceea uimitoare. Apoi a văzut frumoasa creatură stând pe podul alb. Cea pe care o întâlnise la răsăritul soarelui. Fiara purta o mantie de un galben strălucitor, şi pe cap, o cunună din flori albe. Muşca dintr-un fruct mare, un fruct pe care Tanis nul mai văzuse până atunci, şi se uita la el cu ochii lui verzi, luminoşi.

320

Tăcere. Cu excepţia fluviului ale cărui ape susurau, era o tăcere de moarte. Era ca şi cum ar fi fost aşteptat. Iar Teeleh era o creatură încântătoare. S-a oprit brusc. Aceştia erau Shataiki. Fiare. Trebuiau învinse, nu admirate. Însă, aşa cum consemnaseră istoriile cu atâta elocvenţă, pentru aţi învinge duşmanul, trebuia să-l cunoşti. Va sta de vorbă doar cu liliacul cel mare şi frumos. Şi se va arăta prietenos. În acest fel, o va păcăli pe creatura aceea şi-i va depista slăbiciunile, după care, într-o bună zi, se va întoarce şi va scăpa lumea de ea. Va face toate acestea ţinând în mână o bucată de lemn colorat. A luat un lemn de culoare verde, lung cât braţul, şi a păşit pe mal. — Salutări, a strigat el. Eu sunt Tanis. Sub ce nume eşti cunoscut? Ştia, desigur, dar nu voia să lase să se vadă asta. Fiara a azvârlit în spatele lui fructul pe jumătate mâncat, apoi şi-a şters zeama de la gură cu o aripă albastră şi păroasă. A zâmbit, arătându-şi dinţii strâmbi şi îngălbeniţi. — Sunt Teeleh, a zis el. Te-am aşteptat, prietene. Tanis a aruncat o privire înapoi, spre pădurea colorată. În fine. Avea în faţă creatura pentru care venise până acolo. A simţit cum îi zvâcneşte inima şi a făcut un pas în faţă ca să-l întâlnească pe Teeleh, căpetenia Shataiki-lor. S-a oprit la capătul podului şi a studiat creatura. Bineînţeles! Aceea era înşelătoria! Cum se putea deosebi căpetenia de ceilalţi Shataiki? — Nu eşti aşa cum mă aşteptam, a spus el. — Nu? Dar la ce te aşteptai? — Auzisem că eşti foarte inteligent. Dar e oare inteligenţă să arăţi altfel decât eşti în realitate, mai ales când ştii că asta se poate descoperi? Teeleh a chicotit. — Dar îţi place, nu-i aşa? — Ce să-mi placă? Să te descriu aşa cum eşti de fapt? Ţi-e teamă să te înfăţişezi aşa cum eşti în realitate? — Îţi place să te dai inteligent, a zis Teeleh. De aceea ai venit aici. Ca să fii inteligent. Ca să înveţi lucruri noi. Pentru mai multă cunoaştere. Să afli adevărul. — Atunci arată-mi adevărul. — Chiar asta vreau. Teeleh şi-a transformat mai întâi ochii, din verzi în roşii. Au urmat aripile şi corpul, întâi în cenuşiu, apoi în negru. În tot acest timp a rămas cu zâmbetul pe faţă. Din picioare i-au apărut gheare lungi, care s-au înfipt în 321

lemnul podului. O transformare tulburătoare, care l-a făcut pe Tanis să strângă mai tare băţul colorat între degete. — Aşa e mai bine? a întrebat liliacul, a cărui voce devenise un mârâit gros, gutural. — Nu. E mult mai rău. Eşti cea mai hidoasă creatură pe care mi-am imaginat-o vreodată. — Da, dar cunosc mai multe lucruri şi adevăruri decât ţi-ai putea închipui. Vrei să le auzi? Invitaţia părea suspectă, dar Tanis nu a găsit nici un motiv să refuze. Cum să respingă adevărul? Pe neaşteptate, Teeleh a căscat botul larg, astfel că Tanis i-a văzut fundul gurii şi limba roz care dispărea în adâncul gâtlejului întunecat. Din gât a răsunat o notă joasă, tremurătoare, urmată de o alta, înaltă şi sfredelitoare, care a părut că îl străpunge, atingându-i chiar şi şira spinării. Cântecul lui Teeleh îl răvăşea printr-un straniu cor de o frumuseţe îngrozitoare. Puternică şi, în acelaşi timp, cuceritoare şi îmbătătoare. Tanis a simţit o dorinţă copleşitoare de a se repezi spre pod, dar a rămas ferm pe loc. Teeleh a închis gura. Notele au mai răsunat câteva clipe, apoi s-au stins. Liliecii din pădure se uitau la el fără să se clintească. Tanis s-a simţit ameţit de toate aceste noi senzaţii. — E ceva nou pentru tine? l-a întrebat Teeleh. Tanis a trecut sabia pe care o meşterise în mâna stângă. — Da. — Şi ştii de ce este ceva nou? Interesantă întrebare. Un truc? Nu, doar o întrebare. — Te temi de mine? şi-a continuat Teeleh interogatoriul. Ştii bine că nu pot trece podul, şi totuşi stai la capătul lui înspăimântat. — De ce m-aş teme de ceva care nu-mi poate face nici un rău?

Nu, nu e adevărat. Mă poate răni. Trebuie să fiu foarte prudent.

— Atunci, apropie-te. Vrei să afli mai multe despre mine, ca să mă poţi distruge. În cazul acesta, vino mai aproape ca să mă vezi mai bine. De unde ştia fiara toate acestea? — Pentru că ştiu mai multe decât tine, prietene. Şi o să-ţi spun cum poţi să afli ce ştiu. Vino mai aproape. Eşti în siguranţă. Doar ai lemnul acela în mână. Poate că Teeleh îi ghicea gândurile; dar nu erau chiar neobişnuite. În orice caz, trebuia să-i arate fiarei că nu se temea. Ce războinic ar fi şovăit la 322

capătul podului? A urcat pe platforma albă şi a înaintat, oprindu-se la trei metri de Teeleh. — Eşti mai curajos decât mulţi semeni de-ai tăi, a spus liliacul, uitându-se la sabia colorată. — Şi nu sunt chiar atât de prost cum mă crezi, a spus Tanis. Ştiu că până şi în clipa asta încerci să mă păcăleşti. — Dacă apelez la o înşelătorie şi reuşesc să te conving, asta nu înseamnă că sunt mai inteligent decât tine? Tanis a analizat câteva clipe logica acelei idei. — Probabil. — Atunci înseamnă că înşelătoria e o formă de cunoaştere. Iar cunoaşterea e o formă a adevărului. Şi tu vrei mai multă cunoaştere; altfel, aşa cum am spus, nu te-ai afla aici. De aceea, dacă prin folosirea înşelătoriei te conving să-mi accepţi cunoaşterea, asta e doar pentru că sunt mai inteligent decât tine. Deţin mai mult adevăr. Logica lui Teeleh era încâlcită. — Iar cântecul meu este nou pentru tine, Tanis, pentru că Elyon nu vrea să-l asculţi. De ce asta? Pentru că îţi va da aceeaşi cunoaştere pe care o am eu. Şi asta ţi-ar conferi prea multă putere. Puterea derivă din adevăr; dar ştii deja asta. — Da, dar nu-ţi îngădui să vorbeşti astfel despre Elyon. Şi Tanis a împuns cu băţul în faţă. Ar trebui să te străpung cu băţul, ca să termin odată cu asta. — Te rog. Încearcă. — Aş putea s-o fac, dar nu am venit aici ca să mă bat cu tine. Am venit să aflu adevărul. — Bine. Atunci, o să-ţi arăt. Şi Teeleh a scos fructul gălbui pe care îl ţinuse până atunci la spate. În acest fruct există cunoaştere. Putere. Suficientă putere ca să le facă pe toate creaturile din spatele meu să se facă mici. Nu ţiar plăcea aşa ceva? Un cuvânt de-al tău, iar ele ar urla de durere. Pentru că ele vor şti că deţii adevărul, iar în adevăr se află marea putere. Poftim, încearcă. — Nu, nu pot să mănânc un fruct de-al vostru. — Înseamnă că nu vrei adevărul? — Ba da, dar… — Îţi este interzis să mănânci acest fruct? — Nu. 323

— Sigur că nu. Dacă fructul ar fi făcut rău cuiva, Elyon nu ar fi îngăduit să fie mâncat! Dar cum nu face rău, nu este interzis. În el se află doar cunoaştere şi putere. Ia-l. Tanis a aruncat o privire spre pădurea colorată. Era adevărat ce spunea liliacul. Nu era un păcat să mănânce din fruct. Nu era nici un rău în el. Nu era interzis. — Doar o muşcătură, a zis Teeleh. Dacă socoteşti că ceea ce am spus este neadevărat, atunci pleacă. Dar îţi eşti dator măcar cu o încercare. Ce zici? Nu crezi? Fiara nu a făcut nici un efort să-şi ascundă ghearele, cu care a bătut nerăbdătoare în platforma podului. Tanis a privit dincolo de liliacul cel mare şi a şovăit. — Păi, să ştii că nu voi bea din apa voastră. — Nu, nici vorbă! Doar de fruct este vorba. Un dar al adevărului din partea mea. Tanis a ţinut strâns în mână băţul din lemn colorat şi a făcut un pas înainte să ia fructul. — Nu te supăra, dar ţine băţul lângă tine, i-a zis Teeleh. Este culoarea înşelătoriei, şi nu se armonizează cu adevărul meu. Tanis s-a oprit. — Păi, vezi? Deja deţin puterea. De ce aş avea nevoie de a ta? — Chiar te rog, flutură băţul spre supuşii mei, şi vei vedea ce putere ai. Tanis a aruncat o privire către mulţimea de lilieci din spatele lui Teeleh. A făcut un semn cu băţul către ei, dar nici unul nu s-a clintit. — Ai văzut? Cum să-ţi compari puterea cu a mea, dacă nu ai în primul rând cunoaşterea? Cunoaşte-ţi duşmanul. Cunoaşte fructul. Gustă ceea ce chiar Elyon te-a poftit să guşti prin faptul că nu a interzis acest fruct. Te rog să ţii băţul pe lângă corp, ca să nu mă atingi cu el. Acum Tanis îşi dorea să guste cu orice preţ din misteriosul fruct galben pe care Teeleh îl ţinea între gheare. A lăsat în jos sabia, pregătit să o folosească dacă ar fi fost nevoie, a făcut un pas înainte şi a luat fructul. Gestul i s-a părut îndrăzneţ, dar el era un războinic, iar pentru a-l înfrânge pe acest duşman trebuia să se folosească de propriile lui înşelătorii. A făcut un pas înapoi, acolo unde Teeleh nu-l putea atinge, şi a muşcat din fruct. Imediat după aceea, lumea a început să freamăte în culori ameţitoare. Puterea îi pătrundea în sânge, iar mintea parcă îi amorţise. — Simţi puterea? 324

— E… e foarte puternică, a spus Tanis, apoi a mai luat o îmbucătură. — Acum, ridică mâna şi dă-le ordin legiunilor mele. Tanis s-a uitat la liliecii negri care împânzeau copacii. — Acum? — Da. Foloseşte-ţi noua putere. Tanis a ridicat mâna, care îi era cam nesigură. Fără să scoată un cuvânt, Shataiki-i au început să ţipe cu glasuri ascuţite şi să se întoarcă cu spatele. Sunetul l-a făcut să se crispeze. Printre lilieci s-a răspândit spaima. Iar asta doar după ce întinsese braţul. — Ai văzut? Lasă mâna jos, pentru că altfel o să-mi nimiceşti armata. Tanis s-a conformat. — Pot lua fructul cu mine? — Nu. Te rog să mi-l înapoiezi. Tanis s-a supus, cu părere de rău. Shataiki-i continuau să se agite zgomotos. — Nu te îngrijora, prietene. Mai am un fruct. Mai mult adevăr. Acesta îţi va deschide mintea la adevărul interzis. E adevărul pe care îl deţin doar cei înţelepţi. Nu poţi comanda armate doar cu puterea ta. Trebuie să o conduci şi cu mintea. Fructul îţi va arăta cum să faci. Tanis ştia că ar fi trebuit să plece, dar nu exista nici o lege care să interzică asta. — E acelaşi fruct din care a mâncat şi prietenul tău, Thomas, a spus Teeleh. Şocat, Tanis a ridicat privirea. — Thomas a mâncat din fructele tale? — Desigur. De aceea e atât de înţelept. Şi ştie istoriile pentru că a băut din apa mea. Thomas are cunoaşterea. Această revelaţie l-a făcut pe Tanis să ameţească. Aşadar, de aceea cunoştea Thomas istoriile. A întins mâna. — Nu, pentru fructul acesta trebuie să pui sabia pe balustradă, în partea mea de pod. Eu n-o pot atinge, bineînţeles. Dar tu trebuie să ţii fructul cu ambele mâini. Explicaţia liliacului părea foarte ciudată, însă în acele momente mintea lui Tanis nu era tocmai limpede. Atâta vreme cât sabia era într-un loc de unde o putea apuca în caz de nevoie, ce pericol ar putea să-l ameninţe dacă o lăsa jos? Pe de altă parte, ea era o barieră între el şi liliac. 325

A făcut câţiva păşi şi a pus băţul pe balustradă. Apoi a întins mâinile ca să ia fructul din ghearele lui Teeleh. Când au ieşit în goană din pădure, Tanis stătea deja în faţa cumplitei fiare, asemenea unui miel bleg ce behăie în faţa măcelarului. Tom s-a oprit cu greu din fugă. Michal s-a lăsat pe una dintre crengile copacului din dreapta lui. — Michal! a spus Tom cu glas răguşit. — Am ajuns prea târziu! a spus Roush-ul. Prea târziu! — Încă stă de vorbă! — Tanis va hotărî. — Ce? Tom s-a întors către scena ce se desfăşura pe pod. Preţ de o clipă, a rămas ca îngheţat. Din cauza ţipetelor scoase de lilieci, abia auzea vorbele prietenului său. — Acesta este fructul din care a mâncat Thomas? a întrebat Tanis şi a luat cu ambele mâini fructul întins de fiara neagră şi zâmbitoare. Tom a dat drumul copacului de al cărui trunchi se agăţase şi s-a repezit înainte. Nu, Tanis! Nu fi prost. Aruncă-i fructul înapoi! A vrut să urle toate astea, dar vorbele i-au îngheţat în gat. — Da, prietene, i-a răspuns Teeleh. Iar Thomas este un om înţelept. Jumătate dintre Shataiki-i din copaci îl observaseră deja. Şi-au luat zborul speriaţi, ţipând asurzitor. Tom a pornit în goană spre podul arcuit. — Tanis! Dar Tanis nu s-a întors. Muşcase deja din fruct? Tanis a făcut un pas înapoi, iar Tom a fost convins că se pregătea să-i arunce bestiei fructul înapoi, lăsând-o să stea la mijlocul podului. S-a oprit, însă, şi a rostit ceva prea încet, astfel că Tom nu a putut auzi. A privit apoi spre fructul ţinut în mâini. — Tanis! a răcnit Tom, repezindu-se pe pod. Cu calm, Tanis a dus fructul la gură şi a muşcat. Mulţimea de lilieci din spatele lui Teeleh a amuţit brusc. Vântul şuiera încet, iar apele fluviului de dedesubt murmurau, însă în rest tăcerea şi neclintirea s-au înstăpânit pe pod. — Tanis! Acesta s-a răsucit spre Tom. Pe bărbie avea o dâră de zeamă. Pulpa galbenă a fructului îi rămăsese între dinţi. 326

— Thomas. Ai venit, deci! A strâns buzele peste bucata dintre dinţi, apoi i-a întins fructul lui Tom. — E acelaşi fruct din care ai gustat şi tu? Trebuie să recunosc, e foarte bun. Tom s-a oprit la jumătatea distanţei care-l despărţea de Tanis. — Nu fi prost, Tanis. Încă nu e prea târziu. Aruncă-l şi întoarce-te, a spus el cutremurându-se. Acum! Aruncă-l imediat! — A, ai venit şi tu, a rânjit fiara din spatele lui Tanis. Credeam că imaginaţia îmi joacă feste. Prietene Tanis, nu te îngrijora. Vrea să fie singurul care a mâncat din fructele mele, dar acum ştii prea multe, nu-i aşa? Ţi-a povestit despre nava spaţială? Tanis a întors capul de la Tom la fiară şi înapoi, de parcă nu ştia ce trebuia să facă. — Tanis, nu-i da ascultare. Revino-ţi în fire. Ochii lui Tanis păreau să plutească în orbite. Fructul îl luase în stăpânire. — Thomas? Ce navă? a întrebat Tanis. — Se teme să-ţi spună adevărul, s-a răstit Teeleh. A băut din apa noastră. — Minte! a strigat Tom. Să nu treci podul. Şi aruncă fructul. Tanis nu-l asculta. Zeama galbenă se scurgea şerpuitor pe bărbie, ajungând pe tunică, pătându-i-o. S-a întors din nou către fiară şi a mai luat o muşcătură. — Foarte puternic, a spus el. Având o asemenea putere, te voi învinge până şi pe tine. — Da, a confirmat hidosul liliac, rânjind. Şi noi avem ceva dincolo de orice imaginaţie. A scos o ploscă din piele. — Uite, bea din asta. Asta îţi va deschide ochii spre lumi noi. Tanis s-a uitat la liliac, apoi la ploscă. Apoi a întins mâna după ea. Teeleh s-a întors şi atunci s-a lovit de ceva ce Tom nu văzuse până atunci. Un băţ care se aflase pe balustrada podului. Negru, pentru că-şi pierduse culoarea. Lemnul a căzut în fluviu. Tom s-a răsucit pe călcâie. Michal urmărea totul în tăcere. — Elyon! a urlat Tom. El sigur putea face ceva. Îl iubea cu disperare pe Tanis. Elyon! Nimic. S-a întors din nou cu faţa la pod. Totul se petrecea din cauza lui. Şi în ciuda lui. Se simţea mai neputincios şi îngrozit ca niciodată. 327

Teeleh a pornit încet, foarte încet, cu dreptul înainte. Pe pod, către malul celălalt. — Mai multă cunoaştere decât poţi cuprinde, a spus el. Nu e aşa, prieteni? a urlat el către mulţimea de lilieci din copaci. — Daaa, a răsunat o mare de voci. — Atunci, invitaţi-l pe prietenul nostru să bea, a strigat el, păşind pe mal. Îndemnaţi-l să bea! — Bea, bea, bea, bea, au rostit Shataiki-i rar, pe un ton seducător, vibrant. O incantaţie. Tom a fost străbătut de un fior de gheaţă. Cu ochi sticloşi, Tanis s-a uitat la el, şi pe faţă i-a apărut un zâmbet strâmb. Panicat, Tom a început să gândească febril. Tanis se lăsase ademenit! Disperat, a urcat pe pod ca o săgeată, repezindu-se la omul ameţit. — Tanis, nu! Opreşte-te! a strigat el, acoperind incantaţia vrăjitorească. Nici nu ştii ce greşeală faci! Tanis s-a întors spre mulţimea de lilieci care cântau, şi a făcut încă un pas spre malul opus. Imaginile lui Rachelle şi ale micuţului Johan au defilat cu repeziciune prin mintea lui Tom. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva, mai ales dacă îi stătea în putere să-l împiedice. A făcut un salt înainte, s-a prins de balustradă cu mâna stângă, apucândul cu braţul celălalt de talie pe Tanis. Înfigându-şi picioarele în scândurile punţii, l-a tras înapoi pe Tanis, cât pe ce să-l doboare. Cu un rânjet pe faţă, Tanis s-a întors fulgerător şi i-a tras o lovitură de picior în piept. Tom a zburat înapoi şi a căzut cu un bufnet pe pod. — Nu, Thomas! Nu eşti singurul care poate deţine această cunoaştere. Cine eşti tu să-mi spui ce trebuie să fac? — E o minciună, Tanis! Eu nu am băut. — Ba minţi! Visezi istorii. Nimeni nu a mai visat până acum despre istorii. — Pentru că am căzut. Pe faţa primului născut a trecut scurt o expresie de derută. S-a întors cu lacrimi în ochi, a dus plosca la gură şi a băut. Apoi a continuat să înainteze pe pod, ajungând pe pământul uscat de pe partea cealaltă. Ce s-a întâmplat după aceea Tom nu avea să uite tot restul vieţii. În momentul în care Tanis a pus piciorul pe pământ, lângă liliacul cel mare, o duzină de bestii mai mici i-au ieşit în întâmpinare. Tom s-a ridicat în 328

picioare exact când Tanis a întins mâna să-l salute pe cel mai apropiat Shataiki. Dar, în loc să-i strângă mâna, Shataiki-ul a sărit brusc pe sol şi, furios, i-a zgâriat-o adânc cu ghearele. Vreme de o clipă, timpul a părut că se oprise în loc. Tanis a scăpat plosca din mână. Jumătatea de fruct rămasă s-a rostogolit alene la pământ. Tanis şi-a plecat ochii spre mână exact în momentul în care din zgârieturi a început să ţâşnească sânge. Apoi, primele efecte ale noii lumi în care pătrunsese l-au potopit pe Tanis asemenea unor fiare necruţătoare, însetate de sânge. Tanis a ţipat de durere. Teeleh s-a întors cu faţa spre pădurea neagră, adoptând o atitudine semeaţă şi imperială. — Luaţi-l! a spus el. Liliecii veniţi să-l întâmpine s-au repezit la el. Tanis a ridicat braţele ca să se apere, dar în starea de şoc în care se afla, nu avea nici o şansă. Colţii fiarelor i-au străpuns gâtul şi spatele; o gheară i-a despicat faţa dintr-o singură lovitură fulgerătoare şi cumplită. Apoi Tanis a dispărut, acoperit de fiarele îmblănite care se luptau să-l muşte şi să-l lovească. Teeleh a ridicat aripile în semn de victorie şi le-a chemat pe fiarele ce aşteptau, atârnate de crengile copacilor. — Acum! a bubuit glasul lui, acoperind ţipetele ascuţite ale celor care îl atacaseră pe Tanis. Acum! Nu v-am spus? Şi-a înălţat bărbia şi a urlat cu un glas atât de puternic şi înfiorător, încât a părut că despică însuşi cerul. A sosit vremea noastră! Din rândurile hoardei de fiare a izbucnit un răget care a zguduit pământul. Acoperind uralele acelea, Tom a auzit răcnetul gutural, din fundul gâtului, scos de căpetenie. — Distrugeţi ţara. Să luăm ceea ce ne aparţine! Teeleh a făcut semn cu aripile către pădurea colorată. Împietrit de groază, Tom a privit cum zidul negru şi masiv de lilieci se înălţă în zbor, umplând tot ce putea cuprinde cu ochii, în toate direcţiile, deplasându-se extrem de încet, din cauza dimensiunilor lui. O umbră întunecată a acoperit pământul. S-a rostogolit peste pădurea neagră, apoi a urcat podul către Thomas. Lemnul alb a trosnit şi a devenit cenuşiu de-a lungul porţiunii aflate înaintea umbrei. Duhoarea înţepătoare de sulf l-a copleşit. 329

S-a răsucit şi a pornit în fugă înapoi, rămânând în faţa umbrei. Cu repeziciune, a sărit de pe pod şi a aterizat pe iarbă. Roush-ul dispăruse. — Michal! a strigat el. A îndrăznit să arunce o privire înapoi, spre copacii care marcau liziera pădurii colorate. Iarba din spatele lui se transforma în cenuşă neagră de-a lungul marginii umbrei ce înainta, ca şi cum sub pământ se întindea o linie de foc care ardea viaţa verde de deasupra. Ştia însă că moartea nu venea de dedesubt, ci de la liliecii negri aflaţi în aer. Ce avea să se întâmple cu carnea lui când umbra îl va ajunge din urmă, acoperindu-l? Parcă orbit de spaimă, a răcnit şi a mărit viteza, conştient că, dacă intra în panică, îl vor lăsa puterile. — Elyon! Dar Elyon nu i-a răspuns. Umbra lăsată de norul masiv de lilieci l-a ajuns din urmă când a pătruns în luminişul de dincolo de malul fluviului. Anticipând arsura şi durerea provocate de acel foc, s-a chircit. Iarba arzând de sub tălpi sfârâia. Lumina colorată a copacilor aflaţi de o parte şi de alta s-a stins, iar coroanele verzi au început să se scorojească şi să cadă, transformate în grămezi de cenuşă întunecată. Aerul a devenit apăsător şi greu de respirat. Însă carnea nu i-a luat foc. Umbra şi-a continuat înaintarea, depăşindu-l. A simţit că nu mai are forţă să alerge. Zidul de lilieci se îndrepta spre sat. Nu! Avea să ajungă acolo cu mult înainte ca Tom să poată da alarma. Animalele şi păsările urlau şi scoteau ţipete ascuţite, învârtindu-se în loc, derutate. Aici, în umbră, era moartea. În faţă, dinaintea ei, viaţa încă exista. Viaţa pădurii colorate. Viaţa care îi îngăduia lui Tanis să execute manevre incredibile în aer, dându-i o tărie supraumană. Viaţa care îi dăduse putere şi lui Tom în zilele precedente. În mintea lui Tom a continuat să persiste, încăpăţânată, o ultimă rază de speranţă. Trebuia să prindă umbra din urmă. Să treacă din nou înaintea ei, în zona de viaţă. Dacă ar fi reuşit să-şi activeze ultimele rezerve de putere cu ajutorul vreunui fruct aflat într-un copac, din orice sursă de viaţă rămasă în ţară. 330

Ce bine ar fi fost dacă ar fi rămas în faţa liliecilor. Fructele cădeau din copacii pârjoliţi şi se zdrobeau când loveau pământul, în cadenţa unei ploi torenţiale. Tom a luat-o spre stânga, a prins o bucată dintr-un fruct şi a muşcat din pulpa lui moale. A înghiţit-o pe nemestecate. Imediat, puterea i-a revenit. Strângând fructul în mână, a continuat să alerge nebuneşte. Printre degete i se prelingea zeama. A vârât încă o bucată de pulpă în gură, a înghiţit-o şi a alergat mai departe. Încet, foarte încet, a început să câştige teren faţă de umbră. Se întreba de ce nu se repezeau liliecii asupra lui ca să-l facă bucăţi. Poate că în dorinţa lor de a ajunge cât mai repede în sat ignorau acea fiinţă umană solitară de pe pământ. A mai muşcat de două ori din fruct şi, gonind cu viteză maximă, a urmărit umbra timp de zece minute, după care a prins-o din urmă. Însă acum starea de panică dispăruse. În momentul în care a trecut de norul de lilieci, puterea i-a crescut brusc. A înşfăcat un fruct neatins şi a luat o muşcătură sănătoasă. Dulce, dulce uşurare. Tom a tremurat şi a suspinat. Continuând să alerge. Dovedind o putere de care nu se ştia capabil, şi-a continuat goana, câştigând teren faţă de umbră, faţă de mulţimea liliecilor ce ţipau strident deasupra lui. Întâi cincizeci de paşi, apoi o sută, după care două sute de paşi. Curând, norul negru şi dens a rămas mult în urma lui. Ajuns pe un deal, a văzut cu o claritate stupefiantă apropierea liliecilor. Din acel punct înalt de observaţie a privit într-o nouă lumină ce se petrecea. Pădurea neagră o înconjura pe cea verde printr-o linie lungă, nesfârşită, care bloca soarele şi pârjolea terenul, înnegrindu-l. Cu privirea împăienjenită de lacrimi, a continuat să fugă şi să urle de furie. Cerul de deasupra văii se golise când Tom a ieşit din pădure. Era, de fapt, singurul semn că se întâmplase ceva rău. În orice altă ocazie, cel puţin o duzină de Roush-i ar fi plutit lenevoşi, descriind cercuri pe deasupra satului, ori s-ar fi dat de-a rostogolul pe iarbă, împreună cu copiii. Acum nu se mai zărea nici unul. Nici Michal, nici Gabil. Dedesubt, sătenii îşi vedeau de treburi liniştiţi, fără să ştie nimic. Copiii se fugăreau printre case, râzând plini de încântare; mamele îi legănau pe cei mici în braţe şi le cântau încet, păşind cu delicateţe, ca într-un dans; taţii îşi 331

povesteau pentru a nu ştiu câta oară măreţele fapte de vitejie – neştiind că urmau să fie atacaţi de norul cumplit care se apropia. Tom a gonit în josul dealului. — Vai, Elyon, a strigat el cu glas rugător. Te rog, te implor, arată-mi calea. A pătruns în sat ţipând din toţi rărunchii: — Shataiki-i! Vin peste noi! Luaţi fiecare câte ceva ca să vă apăraţi! Johan şi Rachelle s-au apropiat zâmbind şi gesticulând larg. — Thomas, a exclamat Rachelle. Nu ştiam unde-ai dispărut. — Rachelle! a strigat Tom, repezindu-se spre ea. Grăbiţi-vă, trebuie să vă adăpostiţi. Apoi a aruncat o privire spre deal şi a văzut zidul de lilieci deasupra crestei lui. Mii de creaturi negre au rupt brusc rândurile şi s-au năpustit spre vale. Era prea târziu. Nu exista nici o modalitate de a se apăra. Nu aveau de a face cu nişte fantome, cu gheare inexistente, pe care le puteau înfrânge cu lovituri frumoase din aer, aşa cum învăţaseră. La fel ca Tanis, oamenii aveau să fie striviţi de numărul mare de fiare însetate de sânge. Tom s-a răsucit şi i-a prins pe amândoi de mâini. — Veniţi cu mine! le-a spus el cu glas poruncitor, pornind pe potecă. Grăbiţi-vă! — Priviţi! a ţipat Johan, care văzuse Shataiki-i care soseau. Tom a urmărit privirea băiatului şi i-a văzut ochii dilataţi cu care se uita în urmă, la fiarele ce se repezeau asupra satului. — Templul! a strigat el. La Templu, să fugim! Cu chipul livid, Rachelle alerga alături de Tom. — Elyon! a exclamat ea. Elyon, salvează-ne! — Fugiţi! a strigat Tom. Johan voia mereu să se întoarcă, pentru a privi în urmă, silindu-l pe Tom să-l tragă de fiecare dată înapoi pe potecă. — Mai repede! Trebuie să ajungem la Templu! Tom i-a îndemnat să urce scările, sărind el însuşi câte două o dată. În urma lor, din sat se auzeau ţipete. — Nu priviţi înapoi! Haideţi, fugiţi! I-a împins fără menajamente pe uşă şi s-a răsucit. Cel puţin zece mii de fiare s-au năpustit asupra satului cu ghearele desfăcute. Urletele sătenilor erau acoperite de ţipetele ascuţite ale miilor de 332

Shataiki. Ghearele secerau într-o parte şi alta ca nişte coase; colţii fiarelor clănţăneau înfometate în anticiparea ospăţului. Spre dreapta lui Tom, un Shataiki s-a aruncat asupra unui copil care fugea pe stradă. Acesta a căzut la pământ, sufocat de vreo zece lilieci, care şi-au vârât ghearele în carnea lui fragedă. Ţipetele băiatului s-au amestecat cu acelea ale Shataiki-lor. La nici zece paşi de băiat, o femeie îşi rotea braţele înnebunită, încercând să-i alunge pe cei doi lilieci care se prinseseră de ea şi o muşcau de c ap ca nişte turbaţi. Urlând din răsputeri, femeia s-a răsucit şi, cu tot sângele care îi şiroia pe faţă, Tom a recunoscut-o. Era Karyl. Şocat, Tom a scos un geamăt. De jur împrejurul satului, cei neajutoraţi au căzut uşor pradă Shataiki-lor însetaţi de sânge. Şi continuau să vină. Cerul se înnegrise de zecile de mii de creaturi, care treceau dealul şi se aruncau spre vale. Ştia că acelaşi lucru se întâmpla în fiecare sat. Gâfâind, Tom a închis cu zgomot uşile mari. A tras apoi zăvorul şi s-a întors către Rachelle şi Johan, care se aşezaseră pe podeaua verde, ţinânduse de mână, inocenţi. — Ce se întâmplă? a întrebat Rachelle, cu glas tremurător, cu ochii ei verzi aţintiţi asupra lui Tom. Trebuie să luptăm cu ei! Tom a traversat încăperea şi a blocat uşile din spate ale celeilalte intrări. — Acestea sunt singurele căi de acces? a întrebat el. — Ce se…? — Răspunde-mi! — Da. Nici un Shataiki nu putea pătrunde în Templu fără să doboare uşile. S-a întors. — Ascultaţi-mă. A făcut o pauză, ca să-şi recapete suflul. Ştiu că vi se va părea straniu, şi poate nu ştiţi la ce mă refer, dar am fost atacaţi. — Atacaţi? s-a mirat Johan. Chiar atacaţi? — Da, atacaţi cu adevărat, a răspuns el. Shataiki-i au părăsit pădurea neagră. — Dar aşa ceva… nu e posibil! a spus Rachelle. — Ba da. E posibil şi real. S-a apropiat apoi de uşile principale şi le-a încercat. Abia auzea vuietul atacului ce se desfăşura dincolo de zidurile Templului. Rachelle şi Johan au rămas neclintiţi, mână în mână, în mijlocul podelei din jad, unde cei doi se 333

rotiseră într-o mie de dansuri. Nu puteau înţelege ce se petrecea cu adevărat afară. Nici nu bănuiau cât de radical se transformase lumea colorată pe care o cunoscuseră până în urmă cu câteva momente. Tom s-a apropiat de ei şi i-a cuprins pe după umeri. Apoi fluxul de adrenalină care îl făcuse să gonească prin pădure şi să ajungă în acel templu s-a stins. Înţelegând pe deplin distrugerea pe care o suferea pământul aflat dincolo de uşile masive din lemn, s-a simţit strivit, de parcă s-ar fi prăvălit un munte peste el. A pus capul în piept şi a căutat resurse ca să rămână tare. Rachelle l-a mângâiat uşor pe păr. — Gata, Thomas, i-a zis ea. Nu mai plânge. Totul se va îndrepta. Adunarea urmează să aibă loc peste scurt timp. Ca o viitură, disperarea s-a năpustit asupra lui Tom. Erau sortiţi pieirii. Sa străduit să-şi păstreze cât de cât cumpătul. Cum de s-a putut lăsa Tanis înşelat cu atâta uşurinţă? Ce neghiob fusese să îşi aplece măcar urechea la vorbele fiarei negre! Şi să se apropie de pădurea neagră. — Te rog, nu plânge, a spus Johan. Te rog, Thomas, nu mai plânge. Rachelle are dreptate. Totul va fi bine. S-a scurs o jumătate de oră chinuitoare. Rachelle şi Johan i-au pus tot felul de întrebări referitoare la ceea ce îi aştepta. — Unde sunt ceilalţi? Ce vom face? Cât vom rămâne aici? Unde trăiesc creaturile astea negre? De fiecare dată, Tom s-a fofilat măsurând încăperea în lung şi în lat. Sala de jad avea să le devină mormânt. Chiar când a răspuns întrebărilor adresate de Rachelle sau Johan, a făcut-o cu fereală. Cum să le explice actul acela de trădare? Nu ar fi fost în stare. Trebuiau să descopere singuri asta. Deocamdată, prima lor grijă era să rămână în viaţă. La început, atacurile Shataiki-lor asupra Templului s-au succedat în valuri, iar la un moment dat, a avut impresia, după vuiet şi ţipete, că asupra domului se aruncaseră toate fiarele, până la ultima, lovind şi zgâriind cu furie pentru a pătrunde înăuntru. Însă nu au reuşit. Trebuie să fi trecut o oră, când Tom a remarcat că se schimbase ceva. Trecuseră cel puţin zece minute de când încetaseră atacurile. S-a ridicat nesigur pe picioare şi a traversat sala, apropiindu-se de uşile principale. Tăcere. Liliecii fie plecaseră, fie aşteptau în tăcere pe acoperişuri, pregătiţi să atace în clipa când uşile s-ar fi deschis. 334

Tom s-a întors către Rachelle şi Johan care, după atâta vreme, rămăseseră tot în mijlocul podelei verzi. Sosise vremea să le spună. — Tanis a băut din apa lor, a rostit el, simplu. Cei doi au încremenit cu gurile căscate. Şi-au plecat capul în pământ, trăind sentimentul nefamiliar de tristeţe care îi cuprindea. Ştiau ce însemna asta, desigur. Nu foarte bine, dar erau conştienţi că se petrecuse ceva foarte grav. Era prima oară că vreunuia dintre ei i se întâmpla ceva atât de rău. În tăcere, umerii au început să li se scuture, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, până când nu au mai putut îndura şi s-au îmbrăţişat, plângând în hohote. Tom a simţit din nou arsura lacrimilor. Cum de se putuse petrece o asemenea tragedie? Au rămas cu toţii îmbrăţişaţi mult timp, încercând să se sprijine reciproc. — Ce vom face? Ce vom face de acum înainte? a întrebat Rachelle de câteva ori. Nu putem ajunge la lac? — Nu ştiu, i-a răspuns Tom încet. Cred că totul s-a schimbat, Rachelle. Cu faţa brăzdată de lacrimi, Johan s-a întors către Tom. — Dar de ce a făcut Tanis asta, dacă Elyon ne-a interzis-o? — Nu ştiu, Johan, a zis Tom, luându-l de mână. Nu-ţi face griji. Chiar dacă Pământul s-a transformat, Elyon nu se va schimba niciodată. Trebuie doar să-l găsim. Rachelle şi-a dat capul pe spate şi a ridicat mâinile cu palmele întoarse în sus. — Elyon! a strigat ea. Elyon, ne auzi? Tom a urmărit-o cu un aer abătut. Elyon, unde eşti? a strigat Rachelle din nou. Şi-a lăsat mâinile să cadă şi s-a uitat deznădăjduită la Tom şi Johan. — S-a schimbat, a zis ea. Tom a încuviinţat cu un gest din cap. — Acum, totul e altfel, a zis, şi s-a uitat spre domul verde. Cu excepţia Templului. Vom aştepta până mâine, iar după aceea, dacă nu ne va ameninţa nimic, vom pleca în căutarea lui Elyon.

335

33 Noaptea a însemnat o adevărată agonie pentru Tom. Se trezise urlând, scăldat în sudori reci, la ora două dimineaţa. Nu reuşise să adoarmă din nou, dar nu-şi făcuse curaj să-i povestească Karei coşmarul pe care îl avusese. Nu reuşea să înţeleagă ce semnificaţie aveau acele întâmplări. Imaginea zidului negru de lilieci, care se întinsese deasupra întregii ţări, iar apoi atacul fiarelor asupra satului îl apăsau ca o mantie udă şi grea. Primele ore ale dimineţii fuseseră o tortură pentru el, senzaţia fiind totuşi parţial atenuată de apariţia unui alt element care i-a distras atenţia. — Avem acces la Internet? a întrebat-o el pe Kara, când s-a făcut ora şase. — Da. De ce? — Trebuie să fac ceva. Cine ştie, poate un curs rapid de supravieţuire mar putea ajuta în ţara liliecilor. Luată prin surprindere, Kara s-a uitat la el. — Ce e? a întrebat el. — Credeam că ne interesează mai mult modul în care realitatea aceea poate salva lumea de aici decât felul în care se pot construi arme care să ucidă câţiva lilieci negri în numele lui Tanis. Dacă ar fi ştiut… Deocamdată, Tom nu reuşea să-şi facă suficient curaj ca să îi explice. Kara nu ar fi înţeles cât de real percepea el totul. — Am nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia. — Şi eu, a spus ea. Au petrecut următoarele trei ore căutând pe Yahoo articole pe care Tom le socotea folositoare. Poate că Tanis avusese ceva în gând atunci când voise să construiască arme. Dacă nu se înşela, singurele lucruri ce se puteau transfera dintr-o realitate în alta erau aptitudinile şi cunoaşterea. Nu putea lua un pistol cu sine, dar putea duce acolo cunoştinţele necesare pentru construirea unuia, nu? — La ce bun planul de a confecţiona un pistol dacă nu ai şi metalul necesar? l-a întrebat Kara. Lemnul de acolo ar rezista la detonaţie? — Nu ştiu. Se îndoia că mai exista lemn care să poată fi modelat. Ori cineva care să se priceapă la asta. A închis pagina cu arme şi a căutat elemente de bază. Cum 336

să descopere minereu şi să realizeze o forjă. Săbii. Otrăvuri. Cunoştinţe de supravieţuire. Strategii de luptă. Tactică aplicabilă în bătălii. În cele din urmă, însă, a ajuns la cumplita concluzie că, indiferent ce ar fi făcut, situaţia pădurii colorate – ori acum era în întregime neagră? – era pecetluită. Nici aici lucrurile nu stăteau mai bine. Aveau acum dovada că vaccinul Raison putea suferi o mutaţie, devenind un virus foarte puternic, şi nimeni nu părea dornic să verifice asta. Adevărat, în mai puţin de o zi coborâse din elicopter împreună cu Muta, o găsise pe Monique, abia scăpase cu capul întreg şi, în cele din urmă, avusese confirmarea că germenul Raison exista, dar el simţea totuşi că nu se întâmplase nimic. Chiar dacă Merton Gains se străduia să realizeze miracolul promis, rezultatele întârziau să apară. Jacques de Raison a intrat în cameră pe la jumătatea dimineţii, iar Tom i s-a adresat înainte ca acesta să-şi explice prezenţa acolo. — Mă simt ca un animal închis într-o cuşcă, a spus Tom. Umblu de colo, colo ca un idiot ţinut în arest la domiciliu, în vreme ce alţii stau de vorbă, sfătuindu-se ce să facă. — Ţi s-a ridicat arestul, a spus Raison. La cererea mea. Tom s-a întors cu faţa spre francez, care părea foarte obosit. — Serios? Când? — Acum o oră. — Şi abia acum ai venit să mă anunţi? Raison nu a scos nici o vorbă. — Am nevoie de un telefon mobil, a zis Tom. Şi de câteva numere. Se poate? — Cred că se aranjează. — Maşina noastră mai este aici? — Da. În parcare. — O puteţi aduce? Kara, eşti pregătită de plecare? — Nu am ce pregăti. Încotro? — Oriunde, numai aici nu. Nu te supăra, Jacques, dar nu pot sta cu mâinile în sân aici. Sunt liber să plec, da? — Da, dar încă o căutăm pe fiica mea. Ce facem dacă avem nevoie de tine? Secretarul Gains ar putea telefona dintr-o clipă în alta. — Tocmai de aceea am cerut un celular. Traversau holul hotelului Sheraton. Cu un aer calm, Tom ţinea telefonul lipit de ureche, cercetând în acelaşi timp încăperea. În atriumul spaţios se 337

plimbau sute de oameni care habar nu aveau că tânărul american pe nume Thomas Hunter şi atrăgătoarea blondă de lângă el încercau să salveze omenirea. Tom vorbea cu Patricia Smiley pentru a patra oară în ultima jumătate de oră. O sâcâise, dar lui nu-i păsa. — Sunt Tom Hunter, a repetat el. Te rog, spune-mi că de data asta nu e într-o şedinţă ori la telefon. — Îmi pare rău, domnule Hunter, v-am mai spus că vorbeşte la telefon. — Îmi dai voie să fiu direct? După voce, nu-ţi pare deloc rău, Patricia. I-ai spus că am telefonat? Aşteaptă apelul meu. Ţi-am spus cumva că mă aflu la Bangkok? Fă-mi legătura, că mor aici! — Dacă ridicaţi glasul nu câş… Apoi, a amuţit. Vorbea cu cineva apărut în biroul ei. Vă fac legătura, domnule Hunter. Un declic. — Alo? Oare îi închisese? Să nu îndrăzneşti să-mi trânteşti telefonul în nas, că… — Thomas? Era Merton Gains. — A, scuze, domnule. Eram la telefon cu… Apoi a tăcut. — Lasă asta. Îmi pare rău că nu am putut prelua apelul mai devreme, dar am avut de rezolvat unele probleme. Ce părere ai, ne putem vedea la zece în seara asta? Tom a rămas mut. — Cum adică? a întrebat Kara, care stătea alături de Tom. — Ora zece, pentru ce? — Pentru mine. Avionul meu decolează peste o oră. Voi veni însoţit de directorul CIA. Mai avem câteva telefoane de dat, dar cred că putem mobiliza serviciile de informaţii australiene, Scotland Yard-ul, dar şi serviciile spaniole. Zece, cincisprezece oameni. Nu e chiar o şedinţă la vârf, dar e un început. — Pentru ce? De ce? Pe linie s-a auzit un fâşâit. — Pentru tine, băiete. Vreau să ai totul pregătit, ai înţeles? Totul. Le povesteşti de la un capăt la celălalt. O să-l convoc şi pe Jacques de Raison ca să prezinte constatările lui în privinţa virusului. O să-l am cu mine şi pe reprezentantul CDC, ca să audă totul. Preşedintele mi-a conferit puteri discreţionare şi vreau să mă folosesc de ele. Din acest moment, tratăm 338

virusul ca pe o adevărată ameninţare. Cu puţin noroc, până la sfârşitul zilei vom fi ascultaţi şi de alte ţări. Crede-mă, vom avea nevoie de ele. Acasă nu prea mă bucur de credibilitate. — Vrei să spun asta la întrunire? — Să le spui ceea ce mi-ai spus şi mie. Nu mi-e uşor să povestesc visele altora. — Mă ocup eu de asta. Tom nu era sigur că va reuşi să convingă, dar trecuseră deja de asemenea consideraţii insignifiante. Se ocupă cineva de localizarea lui Svensson? Trebuie să-i împiedicăm orice acţiune. — Ne ocupăm şi de asta. Dar aici ne confruntăm cu legislaţia internaţională. Iar Svensson este un om foarte influent. Nu poţi să-l acuzi fără dovezi indubitabile. — Dar am dovezi! — După părerea juriştilor, nu ai. A fost de acord să răspundă la unele întrebări mâine. Nu-ţi face griji; avem o echipă la sol care îi va face o vizită peste câteva ore. Vom începe şi să-l supraveghem. Nu va pleca nicăieri. — Ar putea fi prea târziu. — Pentru numele Domnului, Thomas! Vrei totul prea repede; mai repede de atât nu se poate! Hai, că trebuie să plec la aeroport. Voi lăsa instrucţiuni secretarei mele să-ţi facă legătura unde trebuie. Te afli la Sheraton, nu-i aşa? — Da. — La ora zece, Sheraton. Voi cere să fie rezervată o sală de conferinţe. Apoi Merton Gains a făcut o pauză. Ai… ai mai aflat ceva? Prin mintea lui Tom s-au derulat scenele de coşmar. Căderea. Sentimentul de spaimă viscerală s-a instalat în fiinţa lui cu o forţă nebănuită. — Nu. — Bine. — În regulă. Apoi a închis. — Ce înseamnă asta? l-a întrebat Kara. Vine aici? — Da. Dar nu singur. La ora zece va avea loc o şedinţă. — Asta va fi peste douăsprezece ore. Ce se va întâmpla până atunci? Trebuie să-i informezi, nu-i aşa? Înseamnă că trebuie să aflăm mai multe. Brusc, Tom a simţit un gol în stomac. I se făcuse chiar greaţă. S-a aşezat pe un scaun din încăperea spaţioasă şi a privit lung spre holul hotelului. — Thomas? Ce-ai păţit? l-a întrebat Kara, aşezându-se pe scaunul din faţa lui. 339

El şi-a masat tâmplele. — Kara, avem necazuri. — De ce spui asta? Au început, în cele din urmă, să te creadă. — Nu, nu de ei e vorba. De mine. Se întâmplă ceva cu mine. — Cu visele tale? — Pădurea colorată a fost distrusă, a zis el. — Cum… ce vrei să spui? — Pădurea colorată. Nu mai e colorată. Liliecii au traversat fluviul şi au atacat… Tom nu a mai putut continua. Ea s-a uitat la el ca la un nebun. — Asta… e posibil aşa ceva? — Uite că s-a întâmplat. — Ce înseamnă asta? — Nu ştiu, a spus el, şi a lovit cu palma în masă. Farfuriile au zăngănit. O pereche aşezată la două mese mai departe s-a uitat spre ei. Apoi, nu la fel de tare, a spus: — Nu ştiu, tocmai asta e problema. Din câte-mi dau seama, s-ar putea să nici nu mă mai întorc acolo. Iar dacă o voi face, nu am habar cum va arăta tărâmul acela. — Aşa de gravă e situaţia? — Nici nu-ţi imaginezi. — Aşa se explică interesul tău subit pentru arme? — Cred că da. — Atunci, trebuie să dormi. Nu te poţi întâlni cu toţi oamenii aceia fără să ştii ce se petrece dincolo. Toată situaţia de aici atârnă de… de aceste vise ale tale. Spui că s-a terminat? Înseamnă că trebuie să dormi. — N-am de gând să le spun ce se petrece acolo! a zis el. Asta va rămâne între noi, Kara. Şi-aşa e rău că vorbesc despre ceea ce aflu în vise, dar nu are rost să le dăm amănunte. Mă vor închide la balamuc! — Dar tot trebuie să afli. Pentru binele tău. Au rămas tăcuţi câteva clipe. Kara avea dreptate – trebuia să afle dacă se putea întoarce. Mai erau douăsprezece ore până la şedinţă. — Spune-mi ce s-a întâmplat, l-a rugat Kara, cu glas scăzut. Vreau să ştiu totul. Tom a dat aprobator din cap. Trecuse ceva timp de când nu-i mai povestise totul. 340

— Va dura ceva timp. — Avem destul. Cele douăsprezece ore se scurseseră, iar Svensson nu o silise pe Monique să se răzgândească, aşa cum îi promisese. Dar privindu-i faţa când a deschis uşa celulei ei cu ziduri albe, Monique şi-a dat seama că situaţia avea să se schimbe. În timpul nopţii o mutaseră în alt loc. Nu avea habar unde, şi nici de ce. Îşi dăduse totuşi seama că planul ce se desfăşura în jurul ei fusese gândit cu minuţie, anticipându-se orice situaţie. Surprinsese multe lucruri nerostite ca să înţeleagă măcar atâta lucru. Virusologii făcuseră speculaţii ani la rând că, într-o bună zi, o armă biologică ar putea schimba cursul istoriei. Aşteptând acea zi, Valborg Svensson concepuse planuri multiple şi complete. Faptul că dăduse peste virusul Raison putea fi o pură întâmplare fericită pentru el, dar acum totul depindea doar de ce avea să facă în continuare. De fapt, nu numai norocul îl ajutase să descopere virusul. Investise mult într-o uriaşă reţea de informaţii, astfel încât la primul semn că s-ar fi obţinut virusul potrivit, el să poată interveni pentru a intra în posesia lui. În realitate, pusese la treabă, în folosul său, mii de oameni de ştiinţă. Bărbatul impunător care stătea în cadrul uşii celulei ei cu pereţi albi era sclipitor, aşa îl vedea Monique. Şi, probabil, nebun de legat. — Bună ziua, Monique. Sper că ai fost tratată cum se cuvine. Scuze pentru disconfort, dar totul se va schimba curând. Ce-a fost rău a trecut, te asigur. Numai dacă refuzi cooperarea, bineînţeles, dar asta nu mai depinde de mine. — N-am nici o intenţie să cooperez, i-a răspuns ea. — Mda, bine, asta pentru că încă nu ştii ceva. Ea nu i-a dat satisfacţia de a-i adresa întrebarea care părea obligatorie. — Nu vrei să ştii? Ea nu s-a arătat deloc interesată. Svensson a chicotit. — Ai un caracter de invidiat; îmi place asta. Dar nu ştii că peste exact paisprezece ore, noi – da, noi; evident, nu acţionez singur în situaţia de faţă, nici pe departe, deşi îmi place să cred că joc un rol semnificativ – aşadar, noi vom elibera germenul Raison în douăsprezece ţări importante. Monique a simţit că i se abureşte privirea. Despre ce vorbea acest om? Doar nu intenţiona să… 341

— Da, exact. Cu, sau fără antivirus la dispoziţie, ceasul va începe să ticăie peste paisprezece ore. Apoi a rânjit. Uimitor, nu crezi? — Nu poţi să faci aşa ceva… — Aşa au susţinut mulţi oameni care-ţi seamănă. Însă noi am avut un cuvânt greu de spus. Este singura cale. Soarta lumii se află acum în mâinile mele, scumpa mea Monique. Dar şi a ta, să nu uităm asta. — Dar virusul ar putea ucide întreaga populaţie a Pământului! — Tocmai aici e esenţa. Ameninţarea trebuie să fie reală. Doar un antivirus ar putea salva umanitatea. Sunt încredinţat că ai să ne ajuţi la crearea acestui antivirus. Avem deja un avantaj considerabil, trebuie să spun. S-ar putea să nici nu avem nevoie de sprijinul tău. Dar virusul îţi poartă numele. Mi se pare firesc ca şi remediul să aibă acelaşi nume. Ce părere ai?

342

34 Primul lucru de care şi-a dat seama a fost că se întorsese. Se trezea în Templu, iar Rachelle şi Johan erau ghemuiţi la picioarele lui. Visase despre Bangkok şi tocmai se pregătea să participe la o şedinţă cu nişte oameni care, în cele din urmă, păreau dispuşi să dea crezare şi să analizeze problema creată de germenul Raison. Îşi petrecuseră seara ghemuiţi pe podeaua Templului. Noaptea li s-a părut mai rece decât de obicei. Deprimarea îi apăsa pe toţi ca o ceaţă groasă şi umedă. La un moment dat, Rachelle făcuse chiar o încercare de a dansa, însă nu reuşise să găsească ritmul corect. Renunţase şi se aşezase, ţinându-şi capul în mâini. Curând după aceea, nu mai găsiseră ce să-şi spună şi, într-un târziu, adormiseră. Pe la miezul nopţii fuseseră treziţi de zgomotul unor gheare ce zgrepţănau pe acoperiş, dar zgomotul încetase după câteva minute, astfel că reuşiseră să adoarmă din nou. Tom s-a trezit primul. Razele soarelui de dimineaţă luminau domul translucid. S-a ridicat fără să facă zgomot, s-a dus până la uşile mari şi şi-a lipit urechea de lemnul ce radia lumină. Chiar dacă dincolo de uşi s-ar fi aflat vreo vietate, aceasta nu scotea nici un sunet. Mulţumit de ceea ce constatase, a traversat grăbit încăperea, către o uşă laterală despre care Rachelle spusese că dădea spre o magazie. A deschis-o şi a coborât cele câteva trepte ce duceau către camera de depozitare de dimensiuni reduse. Lipit de perete, a văzut un vas translucid, cu fructe. Apoi a găsit pâine. Era bine. A închis uşa, revenind sus. Rachelle şi Johan continuau să doarmă, iar Tom a decis să-i lase atâta timp cât se putea. S-a apropiat de uşile masive, lipindu-şi din nou urechea de lemn. De astă dată, a ascultat timp de un minut. Nici un sunet. A tras zăvorul fără să facă zgomot, şi a crăpat uşa, aşteptându-se să audă un fâlfâit precipitat de aripi negre. Dar a avut parte doar de scârţâitul slab al balamalelor. Aerul dimineţii era neclintit. A deschis uşa mai larg şi, precaut, a aruncat o privire în jur. A trebuit să ţină ochii întredeschişi din cauza luminii puternice şi, cu rapiditate, şi-a plimbat privirea peste sat, în căutarea Shataiki-lor. 343

Nu a zărit nici unul. Ţinându-şi răsuflarea, a făcut un pas afară, ieşind în aerul urât mirositor. Satul era pustiu. Pe străzile cândva animate nu se vedea nimeni, nici mort, nici viu. Nu existau cadavre, aşa cum se aşteptase. Doar pete de sânge, îmbibând pământul. Iar pe acoperişuri nu stăteau cocoţaţi Shataiki, aşteptând ca el să iasă din adăpostul oferit de Templu. Aducându-şi aminte de scrâşnetele pe care le auzise în timpul nopţii, s-a răsucit ca să arunce o privire spre acoperişul Templului. Nu a văzut nici un liliac. Bine, dar unde dispăruseră oamenii? Din câte se părea, animalele fuseseră gonite din vale. Clădirile nu mai radiau lumini sau culori. Satul arăta ca şi cum ar fi fost acoperit de o pătură groasă de cenuşă. — Ce s-a întâmplat? Stupefiaţi, Rachelle şi Johan stăteau în pragul uşii. — S-a întunecat în Templu, a spus Johan, privind cu ochi uimiţi dincolo de Tom. Avea dreptate; şi lemnul dinăuntru îşi pierduse capacitatea de a emite lumină. Fusese probabil afectat de aerul care pătrunsese înăuntru când Tom deschisese uşa. S-a întors pentru a vedea ce se petrecuse. A simţit un gol în stomac. Apoi spaimă. Bătăile inimii i s-au accelerat. Îl pătrunsese şi pe el cumva răul, ori acesta căpătase formă fizică doar aici, în exterior? Dar ce se întâmplase cu ceilalţi? — Totul s-a schimbat! a exclamat Rachelle. L-a prins cu fermitate pe Tom de braţ. Era înspăimântată? Se arătase precaută şi în alte situaţii. Dar temătoare? Aşadar, şi ea simţea efectele transformării, fără să fi fost făcută bucăţi. — Ce s-a petrecut cu ţinutul nostru? a întrebat Johan. Pajiştile din jurul satului erau acum negre. Dar cel mai mult se schimbase pădurea. Copacii erau carbonizaţi, ca şi cum un incendiu uriaş se propagase în tot ţinutul. Negru. Au rămas mult timp nemişcaţi, îngheţaţi de ceea ce vedeau în faţa ochilor. Tom s-a uitat spre stânga, unde poteca şerpuia pe pământul pustiit, ducând către lac. Şi-a petrecut braţele pe după umerii lui Johan şi Rachelle. — Trebuie să mergem spre lac. Rachelle s-a uitat la el. — N-am putea mânca înainte de asta? Mor de foame. 344

Şi ochii ei. Nu mai erau verzi. Şi-a îndepărtat braţul. Ferestrele de smarald ale sufletului ei erau acum de un alb-cenuşiu. Ca şi cum ar fi suferit de cataractă. S-a străduit din toate puterile să nu tresară speriat. S-a dat înapoi discret. Faţa ei îşi pierduse strălucirea, iar pielea i se uscase. Pe braţe îi apăruseră o reţea de riduri fine. Şi Johan – acelaşi lucru se petrecuse şi cu el. S-a întors, ca să-şi examineze propriile braţe. Uscate. Nu avea dureri, dar erau uscate ca iasca. Senzaţia de greaţă s-a accentuat. — Să mâncăm? Nu vrei ca mai întâi să ajungem la lac? A aşteptat răspunsul lor, temându-se să îi privească în faţă. Îi era frică să se uite în ochii lor. Se temea să întrebe dacă şi ochii lui deveniseră ca nişte farfurioare cenuşii. Nu i-au răspuns. Şi-a dat seama că şi ei se temeau. Îi văzuseră ochii şi spaima îi amuţise. Au rămas pe treptele Templului, ruşinaţi şi tăcuţi. Cel puţin aşa se simţea Tom. A auzit un sunet ciudat şi s-a răsucit, temându-se că sosiseră liliecii. Dar nu. Erau Rachelle şi Johan. Coborâseră treptele şi acum mâncau nişte fructe pe care el nu le mai văzuse până atunci. De unde apăruseră? În jur totul părea să fie mort. Teeleh. — Staţi! A coborât treptele din câteva salturi lungi, s-a repezit la Rachelle şi i-a smuls fructul de la gură. Ea s-a rotit şi l-a plesnit peste faţă cu palma fermă şi degetele îndoite, ca şi cum ar fi fost gheare. — Lasă-mă! s-a răstit ea, scuipând zeamă din gură. Şocat, Tom s-a legănat nesigur pe picioare. Şi-a pipăit obrazul şi mâna i sa umplut de sânge. Rachelle a înşfăcat un alt fruct şi l-a îndesat în gură. Şi-a mutat privirea către Johan, dar acesta l-a ignorat. Ca un câine hămesit care a găsit ceva de mâncare, mesteca lacom pulpa fructului. Tom s-a întors pe trepte, urcând. Nu putea să se întâmple aşa ceva! În nici un caz lui Johan. Un copil inocent care nu mai departe de ieri se plimbase prin sat plin de uimire, gândindu-se doar cum să ajungă la sânul lui Elyon. Pentru ca acum să se poarte aşa? Şi Rachelle. Scumpa lui Rachelle. Frumoasa Rachelle, care putea să danseze ore la rând în braţele iubitului ei Creator. Cum de putuse să se 345

transforme cu atâta uşurinţă în acea fiinţă violentă, disperată, cu ochi morţi şi piele solzoasă, care se exfolia? O bătaie de aripi l-a făcut să tresară. A întors capul spre intrarea înnegrită a Templului. Michal se aşezase pe balustradă. — Michal! Tom a urcat treptele. — Slavă Cerului! Slavă Cerului, Michal! Ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. E groaznic. S-a răsucit spre Rachelle şi Johan, care mâncau grăbiţi fructele împrăştiate pe jos. — Uită-te la ei! a exclamat el, îndreptându-şi braţul în direcţia lor. Ce se întâmplă? Imediat ce a rostit acele cuvinte, a simţit brusc dorinţa de a-şi răcori şi el gâtlejul cu un fruct din acelea. Michal l-a privit lung. — Îmbrăţişează răul, a zis el încet. Tom a simţit că începe să se calmeze. Fructele arătau la fel ca oricare altele pe care le mâncaseră la masa lui Karyl. Dulci, ameţitoare. Disperarea ce creştea în el l-a făcut să tremure. — Au înnebunit, a zis el cu glas scăzut. — Sensibili. Sunt în stare de şoc. Nu va fi mereu la fel de rău. — Şoc? s-a auzit Tom spunând, privind ultima bucată de fruct către care se îndreptau şi Rachelle şi Johan. — Cel mai cumplit şoc, a zis Michal. Ai mai gustat din fructul acela. Efectul nu este chiar atât de puternic pentru tine, dar să nu-ţi închipui că te deosebeşti prea mult de ei. Johan a ajuns primul lângă fruct, însă sora lui, mai înaltă, a avut câştig de cauză. Şi-a pus o mână în şold şi l-a împins pe Johan. — E al meu! a urlat ea. Nu ai dreptul să iei ce-mi aparţine. Dă-mi-l! — Nu, a strigat Johan, având faţa împurpurată şi ochii bulbucaţi de furie. — Eu l-am găsit! Aşa că eu o să-l mănânc! Rachelle a sărit asupra fratelui ei cu unghiile. — Se vor ucide unul pe celălalt, a spus Tom. Şi-a dat brusc seama că, de fapt, nu era îngrozit, ci mai curând amuzat. Acel gând l-a înspăimântat.

346

— Cu mâinile goale? Mă îndoiesc. Să-i ţii însă departe de orice poate fi folosit ca armă. Roush-ul s-a uitat la ei cu ochi goi. Şi du-i cât mai curând la lac. Rachelle şi Johan s-au despărţit şi au început să-şi dea târcoale unul altuia cu precauţie. Cu colţul ochiului, Tom a zărit apropiindu-se un mic nor negru. A continuat însă să urmărească fructul din mâna lui Johan. Trebuia să sară între ei şi să-l ia. Cei doi mâncaseră mai mult decât suficient. Nu-i aşa? Tom a aruncat o privire spre Michal. Roush-ul stătea cu ochii îndreptaţi spre cer. — Nu uita, Thomas. Lacul. S-a ridicat în aer şi s-a îndepărtat în zbor. — Michal? Tom şi-a îndreptat ochii spre partea de cer care îi atrăsese atenţia lui Michal. — Rachelle! a răcnit el. Fiarele acelea negre îl îngrozeau mai mult decât atunci când le întâlnise în pădurea neagră. Rachelle! A coborât în goană treptele şi i-a prins de braţ, întâi pe Rachelle, apoi pe Johan, cât pe ce să-i dărâme. A privit cerul, surprins de rapiditatea cu care se apropiau Shataiki-i. Ţipetele lor de încântare stârneau ecouri în toată valea. După ce au văzut norul, Rachelle şi Johan au început să fugă. Dar îşi pierduseră energia, iar Tom a trebuit practic să îi târască în susul scărilor, ca să intre în Templu. Cu toate că Rachelle se eliberase în cele din urmă din strânsoarea mâinii lui şi urcase singură treptele, au reuşit să intre în Templul întunecat şi să închidă uşile cu câteva clipe înainte ca primii Shataiki să se năpustească asupra lor. Apoi au urmat alţi atacatori, val după val, care s-au izbit de uşile grele. Tom s-a tras înapoi, a văzut că uşa rezista, apoi, gâfâind, s-a lăsat să cadă pe o bancă. Rachelle şi Johan au rămas întinşi la podea în dreapta lui. Nu avea habar cum ar fi putut urma sfatul lui Michal. Îi va fi foarte greu să se strecoare nevăzut până la lac. Şi, având în vedere că Rachelle şi Johan erau catatonici, o asemenea încercare ar fi fost imposibilă. Ajunşi în Templul slab luminat, nici unul dintre cei doi nu s-a clintit. Podeaua, cândva de un verde sclipitor, devenise acum întunecată şi rece. Pilaştrii păreau acum nişte fantome ce pândeau din umbră. Doar lumina firavă ce se strecura prin domul încă transparent îi îngăduia lui Tom să vadă cât de cât. 347

S-a rostogolit, apoi s-a ridicat în picioare. Shataiki-i continuau să se izbească ameninţător în uşă, dar intervalele la care se succedau loviturile au început să se lungească. Se îndoia că fiarele puteau găsi o modalitate de a pătrunde în Templu. Dar nu de Shataiki se temea el acum cel mai mult. Nu, cele două fiinţe umane de la picioarele lui îl făceau să simtă fiori reci pe şira spinării. Şi propria persoană îl speria. Ce se întâmpla cu ei toţi? Fructele din magazie. A coborât treptele. Era posibil ca aerul să fi afectat şi fructele de acolo? De fapt, când s-a gândit mai bine, în timp ce alerga prin pădure, fructele care căzuseră pe jos nu se înnegriseră imediat. A ajuns la uşă şi s-a oprit brusc. Acea uşă fusese închisă înainte de a deschide uşile mari ale Templului. Dacă o deschidea acum, oare aerul din Templu avea să distrugă fructele? Trebuia să-şi asume acest risc. A deschis uşa brusc, a intrat repede şi a închis-o imediat. Borcanul se afla lângă perete. S-a grăbit spre el, a scos un fruct şi i-a astupat repede gura cu nişte cârpe. Nu avea cum să ştie dacă o asemenea măsură avea să dea roade, dar pe moment nu găsise altă soluţie. A ridicat fructul roşu şi a expirat tot aerul din plămâni. Aer dăunător, a gândit. Prea târziu. Fructul nu i s-a înmuiat în mână. Cât avea să ţină? A dus fructul la gură şi a luat o muşcătură mare. Zeama i s-a prelins pe limbă, pe bărbie. A alunecat pe gâtlej. Senzaţia de uşurare a fost instantanee. Prin stomac a simţit spasme delicate. S-a lăsat în genunchi şi a muşcat în continuare din carnea dulce a fructului. Mâncase deja jumătate din el când şi-a adus aminte de Rachelle şi de Johan. A înşfăcat un fruct portocaliu din vas, a îndesat cârpele la loc, apoi a rupt-o la fugă pe scară. Rachelle şi Johan zăceau moi ca nişte cârpe. S-a lăsat în genunchi şi a rostogolit-o pe Rachelle pe spate. I-a apropiat fructul de buze şi l-a strivit. Pieliţa acestuia s-a despicat. Un firicel de zeamă s-a scurs printre degetele lui şi s-a prelins pe buzele ei crăpate de arşiţă. După ce gura i s-a umplut de zeamă, Rachelle a scos un geamăt. Şi-a arcuit apoi gâtul, şi a înghiţit nectarul. Cu un oftat lung, ea a expirat şi a deschis ochii. Observând fructul din mâna lui Tom, în ochi i s-a citit disperarea, după care a întins mâna şi, înşfăcându-l, a început să-l devoreze. Tom a chicotit şi a apăsat fructul lui, pe jumătate mâncat, peste gura lui Johan. În clipa când a 348

deschis ochii, băiatul a luat fructul şi a muşcat cu poftă din el. Fără să scoată o vorbă, cei doi au mâncat fructul cu tot cu seminţe. Dacă nu se înşela, Tom a constatat că pielea lor a căpătat ceva culoare, iar rănile provocate de încăierare nu mai erau la fel de roşii. Fructul încă avea putere. — Cum vă simţiţi? i-a întrebat el, uitându-se când la unul, când la celălalt. Amândoi l-au măsurat cu ochi lipsiţi de orice expresie. Nici unul nu a spus nimic. — Vă rog, am nevoie de voi. Cum vă simţiţi? — Bine, i-a răspuns Johan. Rachelle a rămas mută. — Mai avem şi alte fructe, vreo zece, douăsprezece. Tot nu a primit răspuns. Trebuia să-i ducă la lac. Iar pentru a reuşi asta trebuia să rămână cu mintea întreagă. — Mă întorc, a spus el. I-a lăsat stând cu picioarele încrucişate pe podea şi s-a dus în subsol, unde a mai mâncat un fruct întreg, delicios, de culoare albă, despre care ştia că se numea sursak. Mai rămăseseră unsprezece fructe. Bine că nu se stricau atât de repede pe cât se temuse. Dacă Rachelle şi Johan vor prezenta şi alte semne de suferinţă, le va da mai multe fructe, deşi nu era sigur că va mai găsi. Nu-şi puteau permite să risipească nici unul. Următoarele câteva ore au trecut fără să-şi adreseze vreun cuvânt. Atacul asupra uşii încetase. Tom s-a străduit să-i facă să analizeze posibilele moduri de acţiune după ce reuşiseră să se pună la adăpost de Shataiki, cel puţin pentru o vreme. Dar numai Johan a acceptat să stea de vorbă cu el, dar într-un mod care l-a făcut pe Tom să-şi dorească să n-o fi făcut. — Tanis a avut dreptate, a explodat Johan. Trebuia să iniţiem o expediţie de pedepsire, ca să-i distrugem. — Nu-ţi dai seama că exact asta voia el să facă? Însă, din câte se vede, n-a reuşit să facă nimic. — Ce ştii tu? Dacă ar fi plecat la luptă, m-ar fi chemat pe mine. Mi-a promis că mă lasă să conduc un atac! Şi aş fi făcut-o! — Nu ştii ce vorbeşti, Johan. — Îmi pare rău că nu l-am urmat pe Tanis. Uite unde am ajuns din cauza ta. Tom nici nu voia să se gândească unde va ajunge băiatul dacă va continua să gândească aşa. S-a întors cu spatele şi a pus capăt discuţiei. 349

După două ore de tăcere aproape insuportabilă, Tom a remarcat schimbarea suferită de Rachelle şi Johan. Pielea lor îşi recăpăta tenta cenuşie. Cu fiecare oră ce se scurgea deveneau tot mai neliniştiţi, scărpinându-se până la sânge. După încă o oră, trupul lor era acoperit cu mici solzi care cădeau, iar braţul lui Johan era carne vie. Tom le-a mai dat fiecăruia câte un fruct. Şi a mâncat şi el unul. Mai aveau opt. În acel ritm, fructele nu aveau să le ajungă pentru întreaga zi. — Bine, vom încerca să ajungem la lac. I-a prins pe amândoi de tunici, ajutându-i să se ridice. Au lăsat capul în piept şi au mers târându-şi picioarele până la uşa din spate fără să protesteze, apatici. De ce erau atât de lipsiţi de dorinţa de a reveni la acel Elyon pe care îl iubiseră cu disperare până nu de mult? — Hei, când ajungem afară, nu vreau să vă văd încăierându-vă ori făcând cine ştie ce lucruri prosteşti. Aţi auzit? Se pare că nu mai sunt lilieci prin preajmă, aşa că trebuie să păstraţi tăcerea. — Nu e nevoie să fii atât de autoritar, i-a zis Rachelle. Doar n-o să murim. Erau primele cuvinte pe care ea le rostise după ore de tăcere, astfel că Tom a rămas surprins. — Aşa crezi? De fapt, voi doi sunteţi aproape morţi. Rachelle s-a încruntat, dar nu l-a contrazis. Tom şi-a lipit urechea de uşă. Nici un sunet. A deschis uşa cu precauţie, nu a auzit nimic şi a ieşit. Au rămas în prag şi au privit spre satul pustiu pentru a doua oară în acea zi. Liliecii plecaseră. — Gata, să mergem. Au trecut prin sat şi au urcat dealul în tăcere. Când au trecut printre copacii înalţi, care se ridicau negri şi dezgoliţi spre cer, au avut senzaţia bizară că moartea plutea în aer. Bolboroseala înfundată a apei ce gonea la vale dispăruse. Acum, lângă potecă se vedea doar un şanţ înnămolit acolo unde se aflase râul ce izvora din lac. Aşteptaseră prea mult? Trecuseră numai câteva ore de când Michal îl sfătuise să se ducă la lac. De o parte şi de alta a drumului, nu mai erau lei şi cai. Florile înnegrite erau aplecate spre pământ, dând impresia că până şi o adiere ar fi putut să le destrame tulpinile, făcându-le să se alăture ierbii arse. Nici un fruct. Oricât a căutat din ochi, Tom nu a văzut nici unul. Le luaseră Shataiki-i pe toate? A rămas în urma celor doi, ducând vasul cu fructe sub braţ şi un băţ negru în cealaltă mână. Sabia lui, şi-a spus el cu tristeţe. Se aştepta ca în orice 350

moment vreo patrulă de lilieci să se năpustească pe neaşteptate pentru a-i ataca, însă cerul a rămas în continuare gol şi tăcut, dominând coroanele carbonizate ale pădurii. Cu un ochi spre cer şi cu celălalt la incredibilele schimbări petrecute în jur, Tom i-a îndemnat pe Rachelle şi pe Johan în susul dealului. Johan a spart tăcerea abia când au ajuns la o cotitură din apropierea lacului. — Tom, eu nu vreau să merg acolo. Mi-e teamă de lac. Dacă ne înecăm? — Să ne înecăm? Când ţi s-a mai întâmplat asta? E cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată. Şi-au continuat drumul, şovăitori când a fost să treacă de următoarea cotitură. Peisajul care le-a apărut în faţă i-a făcut să se oprească împietriţi. Peste faleză doar un firicel de apă se scurgea în iazul mic şi cenuşiu aflat dedesubt. Lacul devenise cât un ochi de apă. Plajele mari, nisipoase, se întindeau cale de zeci de paşi până la marginea apei. Cât cuprindeau cu ochii, nici un animal. Nici o frunză nu rămăsese verde în copacii întunecaţi care mărgineau acum ochiul de apă ce se micşora. — Doamne, Dumnezeule. Vai, Doamne. Elyon. Tom a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit. — A dispărut şi el? a întrebat Rachelle, privind în jur. — Cine? a făcut Tom, cu un aer absent. Ea a făcut semn către lac. — Ia priviţi, a spus Johan, care rămăsese cu ochii aţintiţi asupra buzei falezei. Acolo, se afla un leu, care privea către tărâmul de dedesubt. Tom a simţit că inima i-o ia la trap. Un Roshuim? Una din creaturile ce semănau cu leii, care trăiau în zona lacului superior? Ce se întâmplase cu acel lac? Dar cu băiatul? Minunatului animal i s-a alăturat brusc un altul. Apoi un al treilea, după care au fost zece, apoi o sută de lei albi, alcătuind un şir lung şi alb de-a lungul crestei unde până nu de mult se găsea cascada, acum secată. Tom s-a întors către Rachelle şi Johan şi a văzut că ei se uitau cu ochi mari şi miraţi. Animalele din fruntea şirului se frământau, neliniştite. Coloana s-a despărţit în două. Băiatul s-a strecurat în spaţiul rămas liber, iar Tom a crezut că inima lui va înceta să bată în clipa când i-a văzut capul. Leii s-au lăsat pe genunchi, 351

apoi şi-au apăsat boturile pe suprafaţa de piatră. După aceea, trupul firav al băiatului a ocupat locul ce i se rezervase pe creasta falezei. Băiatul, desculţ şi purtând doar o legătură de pânză în jurul şoldurilor, s-a ridicat în picioare. Preţ de câteva momente, Tom a uitat să şi respire. Toate animalele şi-au plecat capetele în semn de respect faţă de băiat. Acesta s-a întors încet şi a contemplat ţinutul de dedesubt. Tom a simţit cum i se formează un nod în gât. Imediat după aceea, pe chipul copilului s-a citit o tristeţe nesfârşită. A înălţat capul şi, deschizând gura, a strigat către cer. Leii albi s-au lăsat să cadă pe burtă, amintind de un şir de piese de domino, transmiţând prin ecou bufniturile dincolo de marginea falezei. Din rândul lor a răsunat un cor de hămăituri. Curând nu s-a mai auzit decât vaietul băiatului. Cântecul lui. O notă lungă, neîntreruptă, din care durerea pornea spre canion, asemenea unui râu de plumb topit. Tom s-a lăsat să cadă în genunchi şi a început să gâfâie, pentru că nu mai avea aer. Mai auzise acel cântec, în adâncurile lacului, când inima lui Elyon se frânsese în apele roşietice. Băiatul a căzut în genunchi. Tom a început să plângă. Acum vedea leii albi ca prin ceaţă. A închis ochii, suspinând. Nu putea să suporte aşa ceva. Băiatul trebuia să pună capăt cântecului. Dar acesta nu s-a oprit. Ţipătul a continuat să răsune, transmiţând o tristeţe iremediabilă. Plânsetul s-a redus la un scâncet – un sunet pierit şi disperat, care pornea dintr-un gâtlej paralizat. Apoi s-a stins treptat. Tom a ridicat capul. Animalele de pe faleză au tăcut, dar au rămas în picioare. Pieptul băiatului se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei. Apoi, exact în momentul în care Tom începuse să se întrebe dacă demonstraţia de durere se încheiase, copilul a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi a făcut un pas înainte. Băiatul şi-a ridicat braţele cu pumnii strânşi şi a slobozit un ţipăt ascuţit care a spintecat aerul încă neclintit al dimineţii. Ca un om care este obligat să urmărească execuţia propriilor fii, roşu la faţă şi cu ochii bulbucaţi, urlând de furie. Însă toate aceste sentimente erau exprimate de cântecul unui băiat care stătea semeţ la marginea falezei. 352

Tremurând agonic, Tom s-a azvârlit în faţă, prăbuşindu-se pe nisip. Ţipătul strident a luat forma unui cântec şi a răsunat ca un urlet în vale în intonaţii lungi, înfiorătoare. Temându-se că i-ar putea exploda timpanele, Tom a încercat să-şi astupe urechile. Cu toate acestea, băiatul a continuat săşi picure cântecul în aer cu o voce despre care Tom şi-a spus că răsuna pe întreaga planetă. Iar apoi, brusc, băiatul a amuţit, îngăduind doar ecoului propriei voci să mai umple aerul. Vreme de o clipă, Tom nu a putut face nici o mişcare. Încet, s-a ridicat în coate şi a înălţat capul. S-a frecat la ochi ca să vadă mai bine. Copilul a rămas nemişcat preţ de câteva secunde şi a privit fix drept înainte, ca şi cum ar fi fost ameţit, după care s-a răsucit şi a dispărut. Animalele s-au ridicat în picioare, apoi s-au îndepărtat de marginea falezei, până când aceasta a rămas pustie, lăsând orizontul liber. Tăcerea s-a înstăpânit din nou asupra văii. Băiatul dispăruse. Cuprins de o spaimă incontrolabilă, Tom s-a ridicat în picioare. Nu. Imposibil! Fără să se uite la tovarăşii săi, a pornit în goană pe malul albicios, spre ochiul de apă ce se micşora continuu. Senzaţia de ameţeală l-a cuprins imediat. Şi-a vârât capul sub apă şi a înghiţit hulpav. Dându-şi capul pe spate, şi-a ridicat braţele cu pumnii strânşi. — Elyon! a strigat el către cerul acoperit de nori cenuşii. Aflat cu numai un pas înaintea Rachellei, Johan a luat-o în josul pantei şi s-a aruncat cu faţa înainte în apă. Amuţit de plăcere, Tom i-a urmărit pe cei doi băgându-şi capetele sub luciul apei ca nişte animale însetate. Contrastul dintre teroarea care pârjolise ţinutul şi rămăşiţele puterii lui Elyon, ce le fuseseră lăsate ca un dar pentru ei, era copleşitor. S-a azvârlit din nou cu faţa în jos în ceea ce mai rămăsese din lac. Însă exista o diferenţă, nu? Elyon? Tăcere. S-a ridicat. Apa i s-a părut a fi mai mică. Rachelle şi Johan s-au ridicat şi ei din apă. Pielea lor îşi recăpătase strălucirea sănătoasă avută înainte, dar ei, debusolaţi, rămăseseră cu capetele plecate. — Ce se petrece? a întrebat Rachelle. 353

Lacul era supt de nisip. Seca. Tom s-a stropit pe faţă cu apă. A băut din ea, fără să-i fie sete. — Beţi şi voi! Beţi! Rachelle şi Johan i-au dat ascultare, cufundându-şi capetele sub luciu şi bând. Însă nivelul apei scădea cu repeziciune. Curând, le-a ajuns la genunchi. Apoi, la glezne. — Aşadar, acum aţi aflat, a răsunat o voce în spatele lui Tom. Era glasul lui Michal, care stătea pe mal. — Îmi pare rău, prieteni, dar trebuie să plec. Probabil că nu ne vom mai vedea o vreme. Avea ochii injectaţi şi părea extrem de trist. Aruncând stropi în jur, Tom a ieşit din ochiul de apă. — Asta e tot? Tot ce a mai rămas din apă? Nu se poate să ne laşi aşa! Michal s-a tras într-o parte şi a privit lung spre faleză. — Nu ai nici un drept să ceri ceva. — O să murim aici! — Sunteţi deja morţi, a spus Michal. Nisipul a înghiţit şi ultimele picături de apă. Michal a respirat adânc. — Întoarceţi-vă la Traversare. Mergeţi prin pădurea neagră la est de pod. O să ajungeţi la un deşert. Intraţi în el şi continuaţi să mergeţi. Dacă veţi supravieţui acestei încercări, s-ar putea ca până la urmă să găsiţi un adăpost. — Să străbatem din nou pădurea neagră? Cum am putea găsi adăpost acolo? Locul acela geme de lilieci negri! — Gemea. Celelalte sate sunt mult mai întinse decât al vostru. Liliecii s-au îndreptat spre ele. Dar veţi avea multe de făcut. Mai aveţi însă fructe. Folosiţi-le. — Întreaga planetă arată aşa? a întrebat Rachelle. — Dar ce-ţi închipuiai? Michal a făcut două salturi, ca şi când ar fi vrut să se înalţe în aer, apoi a adăugat: Să nu beţi apă. Este otrăvită. — Să nu bem deloc? Dar va trebui să bem ceva. — Dacă nu are culoarea lui Elyon, să nu vă atingeţi de ea. A ţopăit din nou, pregătindu-se să se ridice în zbor. Numai că nu veţi găsi aşa ceva foarte curând. Apoi a plecat. 354

— Aşteaptă, a răcnit Tom. Ce se va întâmpla în continuare? Ce ne aşteaptă? Însă Roush-ul fie că nu a auzit, fie că nu a vrut să-i răspundă. Au părăsit valea pârjolită şi s-au grăbit să ajungă la Traversare. Tom i-a oprit după ce au străbătut primii doi kilometri şi le-a cerut să-şi presare cenuşă pe trup – în acest fel, spera ca liliecii să-i ia drept altceva decât fiinţe umane. Şi-au croit drum prin ţinut asemenea unor fantome cenuşii. Pe pământ zăceau trunchiurile copacilor prăbuşiţi, iar tălpile lor, neprotejate, au fost străpunse de aşchii ascuţite, ceea ce le-a îngreunat deplasarea. În ciuda tuturor acestora, au înaintat, cu ochii aţintiţi mereu spre cer. Ici şi colo mai rămăseseră câteva fructe care nu se uscaseră, sucul lor păstrându-şi puterile tămăduitoare. Au folosit zeama câtorva dintre ele pentru a-şi trata picioarele când durerile provocate de tăieturi au devenit insuportabile. Iar când fructele stafidite s-au rărit, au început să le folosească pe cele din vas. Curând au constatat că mai aveau şase. — Fiecare va primi câte două, a decis Tom. Dar să le folosim cu zgârcenie. Am senzaţia că sunt ultimele pe care le vom vedea. Încet şi în tăcere, s-au îndreptat spre Traversare. Se făcuse deja mijlocul dimineţii când au văzut primul grup de Shataiki, alcătuit din cel puţin o mie de fiare, zburând la înălţime. Se îndreptau spre pădurea neagră şi au continuat să zboare netulburate pe deasupra lor. Fie că nu-i văzuseră pe cei trei, fie fuseseră păcăliţi de cenuşa de pe ei. O oră mai târziu, au ajuns la Traversare. Vechiul pod, devenit cenuşiu, se arcuia peste un pârâu cu apă cafenie. Restul albiei era crăpată de uscăciune. Johan a alergat spre mal. — Mi se pare în regulă. — Nu cumva să bei din apă! — Dar o să murim de sete! a spus el. Cine spune că trebuie să-i dăm ascultare liliacului? Liliac? Era vorba de Michal. — Atunci mănâncă o bucată de fruct. Michal ne-a spus să nu ne atingem de apă, iar eu unul am de gând să-i urmez sfatul. Să mergem! Johan a privit încruntat apa, apoi li s-a alăturat fără chef pe pod.

355

Pe malul celălalt se vedea o pată întunecată în locul unde Shataiki-i îl făcuseră bucăţi pe Tanis, dar în rest pădurea neagră nu părea deloc schimbată. Semăna cu ţinutul pe care abia îl străbătuseră. — Haideţi, i-a îndemnat Tom după o vreme. Şi-a înghiţit nodul din gât şi i-a condus pe pod, pătrunzând în pădurea neagră. Au străbătut-o încet, oprindu-se la fiecare sută de paşi ca să-şi ungă tălpile cu sucul fructelor. — Folosiţi-l cu grijă, a insistat Tom. Trebuie să şi mâncaţi. Nici nu voia să-şi imagineze ce se va întâmpla după ce vor termina fructele. Shataiki-i stăteau pe crengile de deasupra lor, ţipând şi certându-se pentru lucruri mărunte. Doar cei mai curioşi s-au uitat la cei trei care mergeau pe sub copaci. Probabil că ne apără cenuşa, a gândit Tom. Avea o culoare suficient de înşelătoare ca să le deruteze pe creaturile acelea lipsite de minte. După ce au mers destul de mult timp prin pădure, au ajuns la un luminiş. — Deşertul! a exclamat Rachelle. Tom a aruncat o privire în jur. — Unde? — Acolo! a spus ea şi a arătat cu degetul drept în faţă. Copaci negri mărgineau latura îndepărtată a luminişului. Iar dincolo de fâşia de aproape cincisprezece metri de copaci se zărea o zonă cotropită de nisip alb. Perspectiva de a ieşi din pădure i-a accelerat pulsul lui Tom, făcându-l în acelaşi timp să spere. — Bravo, draga mea. Hai, vino, a zis el şi a înaintat hotărât. — Deci, am rămas draga ta? Tom s-a întors spre ea. Pe faţa ei apăruse un surâs vag. — Bineînţeles. Nu e adevărat? — Nu ştiu, Thomas. Aşa să fie? Rachelle şi-a ridicat bărbia şi a trecut pe lângă el. Era. Cel puţin aşa spera el. Deşi şi-a spus că, la fel ca orice altceva din acel ţinut blestemat, Marea Romanţă le fusese zădărnicită. A alungat asemenea gânduri din minte şi a continuat să meargă în ur ma ei. Dorinţa lor de a supravieţui era mai mare decât orice romanţă. A depăşito cu repeziciune, preluând conducerea. Poate că nu era bărbatul ideal în 356

astfel de situaţii, dar măcar ar fi reuşit să dea impresia că îi putea proteja pe cei doi. Faimosul războinic Tom Hunter. Dezgustat, şi-a dres glasul. Străbătuseră aproape jumătate din câmpie când primul Shataiki a coborât în picaj şi a aterizat în faţa lor. Tom s-a uitat la acel liliac. Continuă

să mergi. Nu te opri.

Şi-a măsurat paşii, dar liliacul a ţopăit ca să îi blocheze trecerea. — Crezi că o să treci atât de uşor de mine? a zis el rânjind. Nu-ţi va fi chiar atât de lesne! Johan a făcut un salt în faţă şi şi-a strâns pumnii, ca pentru a se lupta cu fiara. Tom a ridicat o mână către băiat, fără să-şi dezlipească ochii de la Shataiki. — Johan, dă-te înapoi. — Johan, dă-te înapoi, l-a maimuţărit liliacul, sfredelindu-i pe amândoi cu ochii roşii, lipsiţi de pupile. Eşti prea slab ca să dai piept cu mine, Johan? a întrebat creatura, ridicând o gheară. Te-aş putea despica pe dată! Cum te-ai simţi atunci? Bun venit în noua noastră lume. Apoi Shataiki-ul a chicotit plin de încântare şi a muşcat cu poftă din fructul pe care l-a scos de la spate. — Vrei şi tu? l-a ispitit el, după care a hohotit din nou, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva amuzant. Tom a făcut un pas în direcţia liliacului. Acesta şi-a desfăcut imediat aripile şi s-a răstit la el: — Stai! Un grup de Shataiki se adunaseră deja în aer, dându-le târcoale şi zeflemisindu-i. — Hai, spune-i, l-a luat unul în derâdere. — Ba spune-i tu, l-a imitat un altul. Iar primul Shataiki a făcu-o. — Stai locului! a răcnit el, cu toate că Tom nu se clintise. Tom a dus mâna la buzunar şi a strâns ultimul fruct pe care îl mai avea, sucul scurgându-i-se printre degete. S-a întors cu un aer calm, cu faţa la Rachelle şi Johan. — Folosiţi-vă fructele, le-a şoptit el. Când vă fac semn, luaţi-o la fugă. — Stai cu faţa spre mine când îţi vorbesc, tu, amă… Shataiki-ul nu a apucat să mai rostească vreo vorbă, pentru că Tom a aruncat fructul zdrobit spre el. — Fugiţi! a răcnit el. 357

Fructul l-a nimerit exact în faţă pe Shataiki. S-a auzit un sfârâit de carne care ardea. Fiara a scos un ţipăt, după care şi-a dus aripa spre faţă. În timp ce a rupt-o la fugă, urmat îndeaproape de Johan şi de Rachelle, Tom a simţit un miros puternic de pucioasă. — E un fruct verde! a strigat unul dintre lilieci. Au păstrat fructe verzi! Nu au murit. Ucideţi-i! Tom a pornit în goană pe câmp. Cel puţin douăzeci de Shataiki au plonjat spre ei. — Folosiţi-vă de fructe! Ai auzit, Rachelle? Ea s-a răsucit şi a aruncat fructul ei către stolul ce îi urmărea. Liliecii s-au împrăştiat ca muştele. Rachelle a accelerat, trecând pe lângă Tom. Apoi, Johan a făcut acelaşi lucru. Însă liliecii se regrupaseră şi se pregăteau să-i atace. Johan a luat ultimul fruct pe care îl mai aveau. Nu trebuiau să arunce fructele. — Mai aşteaptă, Johan. Nu-l arunca încă. Ajunseseră între copaci. Dă-mi fructul tău. Johan a continuat să alerge, dorind cu disperare să ajungă la nisipul alb. — Lasă-l! Fructul i-a căzut dintre degete. Tom l-a recuperat şi s-a răsucit. Parcă de niciunde, în urma lor apăruseră peste o sută de lilieci. Aceştia au văzut fructul din mâna lui şi l-au depăşit, îndreptându-se către Johan. — Înapoi! a strigat Tom, deznădăjduit. A gonit după băiat, l-a ajuns din urmă şi a împins fructul în faţa primului liliac ce îl putea ajunge. Creatura a ţipat şi s-a prăbuşit la pământ. Curând după aceea, au trecut de copaci şi au început să alerge pe nisipul alb. — Staţi aproape unul de celălalt! a strigat Tom printre gâfâieli. Staţi aproape. Au mai alergat vreo treizeci de metri, după care Tom s-a întors, încremenind locului. — Staţi. Rachelle şi Johan s-au oprit, încercând să-şi recapete suflul. Liliecii zburau în cerc pe deasupra pădurii negre, ţipând cu glasuri ascuţite în semn de nemulţumire. Dar nu i-au mai urmărit. Nu îndrăzneau să zboare deasupra deşertului. 358

Johan a ţopăit şi a slobozit un ţipăt ascuţit. Tom le-a arătat pumnul liliecilor care le dădeau roată. — Ştergeţi-o! — Ştergeţi-o! a strigat şi Rachelle, aruncând cu nisip către pădure. A hohotit de râs şi a pornit împleticindu-se către Tom. Ştiam eu! Râsul ei era gutural şi extrem de încrezător, iar Tom a imitat-o. Rachelle s-a îndreptat de spate şi a pornit spre el, având pe faţă un zâmbet ispititor. — Ai rămas luptătorul meu neînfricat. — Te-ai îndoit vreodată de asta? Ea a avut un moment de şovăială. Tom a observat că pielea ei începuse din nou să se usuce. — Vreme de o clipă, a spus ea. Apoi s-a aplecat spre el şi l-a sărutat pe frunte. Doar o clipă. Rachelle s-a răsucit şi l-a făcut să se gândească la două lucruri. Primul era că avea în faţă o femeie frumoasă, dar perfidă. Al doilea, că respiraţia ei mirosea vag a pucioasă. — Rachelle? — Da, dragul meu războinic. A luat o îmbucătură mare din ultimul lor fruct, şi apoi i-a aruncat lui Rachelle ce mai rămăsese. — Mănâncă din el. Şi dă-i restul lui Johan. Ea l-a prins cu o mână, a clipit repede, după care a muşcat. — Bine, şi acum încotro? El a făcut semn spre deşert. Exuberanţa i-a părăsit cu totul spre miezul zilei, când soarele le stătea drept deasupra capetelor. Au înaintat ghidându-se după mingea de foc din cer. Pătrunzând tot mai adânc în deşert. Spre est, cum spusese Michal. Însă după fiecare pas, nisipul părea să frigă tot mai mult, iar coborârea soarelui spre apus, tot mai lentă. Porţiunile plate au lăsat locul dunelor blânde, care ar fi putut fi traversate cu uşurinţă dacă cei trei ar fi fost încălţaţi cum se cuvine şi ar fi avut măcar puţină apă. Dar colinelor de nisip le-au urmat munţii, care se întindeau de la est la vest, astfel că s-au văzut siliţi să se târască pe un versant şi să se chinuiască să coboare următoarea pantă. Şi toate acestea fără nici o picătură de apă. Nici măcar apă otrăvită. 359

Pe la mijlocul după-amiezii, Tom a simţit că îl lasă de tot puterile. În precauţia lui, de când părăsise lacul, consumase mult mai puţin din fructe decât oricare dintre ei, şi bănuia că acest lucru începea să se simtă. — Ne învârtim în cerc! a spus Rachelle, oprindu-se pe creasta unei dune. Aşa nu vom ajunge nicăieri. Tom a continuat să meargă. — Nu te opri. — Ba mă voi opri! Asta este o nebunie! Nu vom reuşi niciodată! — Eu vreau să mă întorc, a spus Johan. — Unde? La lilieci? Mai bine mergi înainte. — Ne împinge spre moarte! a strigat Johan. — Mergi înainte! i-a strigat Tom, răsucindu-se spre el. Johan şi Rachelle s-au holbat la el, surprinşi de ieşirea lui. — Nu ne putem opri, a zis Tom. Michal a spus să mergem spre est. Şi a făcut un semn către soare. Nu spre nord, sud sau vest. Ci spre est! — Atunci, ar trebui să facem o pauză, a spus Rachelle. — Nu avem vreme de pauze! Tom a început să coboare dealul, ştiind că tovarăşii lui nu puteau face altceva decât să-l urmeze. Iar ei l-au urmat. Încet. Străduindu-se să nu lase impresia că o face în mod special, Tom a rărit pasul pentru a le permite să-l ajungă din urmă. Zece minute mai târziu a început să aibă primele halucinaţii. Vedea copaci despre care ştia că nu există. Vedea ochiuri de apă unde nu era pic de umezeală. Vedea pietre unde nu erau pietre. A văzut Bangkokul. Iar acolo, a văzut-o pe Monique, prizonieră într-o celulă întunecată. Cu toate acestea, a continuat să înainteze. Gâtlejurile le erau o rană din cauza uscăciunii, pielea li se scorojise, la picioare făcuseră băşici, dar nu aveau de ales. Michal le spusese să meargă spre est, astfel că se îndreptau într-acolo. După o jumătate de oră, Tom a început să bolborosească incoerent. Nu era sigur de ceea ce spunea şi s-a străduit să-şi ţină gura, dar, cu toate acestea, se auzea vorbind, în timp ce mergea bătut de un vânt fierbinte care îi ardea obrajii. În cele din urmă, când şi-a dat seama că se va prăbuşi dacă va încerca să mai facă un pas, s-a oprit. — Acum ne vom odihni, a spuse el şi s-a lăsat la pământ. 360

Johan s-a aşezat în dreapta lui, iar Rachelle, în stânga. — Da, bineînţeles că nu avem timp de odihnă, a spus ea. În urmă cu jumătate de oră ne-ai fi ucis doar pentru că Michal ţi-a spus să mergi spre est. Acum, când bolboroseşti ca un nebun, când marele nostru războinic socoteşte că e perfect logic, ne vom odihni. Tom nu s-a deranjat să-i răspundă. Era prea epuizat ca să discute în contradictoriu. Era de mirare că ea mai avea atâta energie cât să-şi exprime nemulţumirea. Aşezaţi pe o dună înaltă, au rămas tăcuţi câteva minute. În cele din urmă, Tom a îndrăznit să arunce o privire spre Rachelle. Stătea cu genunchii ridicaţi, strânşi între braţe, privind spre orizont cu maxilarele încleştate. Vântul îi răsfira părul lung. Ea nu l-a privit. Ar fi trebuit să aibă curajul de a-i spune să nu se mai poarte ca un copil bosumflat. În faţa lor, dunele se întindeau cât vedeai cu ochii. Michal le spusese să meargă în deşert deoarece ştia că Shataiki-i nu-şi vor părăsi copacii. Dar de ce insistase ca ei să-l străbată? Era posibil ca Roush-ul să-i trimită la moarte? „Sunteţi deja morţi,” spusese el. Probabil că nu în felul la care se gândise Tom. Poate că „mort“ era ca în Ştiu că-mi veţi urma sfatul pentru că nu aveţi

de ales. Veţi merge în deşert şi veţi muri, aşa cum meritaţi. Prin urmare, sunteţi ca şi morţi.

Un mort care continua să meargă. — Încă o visezi pe Monique. Halucinaţiile reveniseră. Monique îl striga. Iar Kara îi spunea… — Te-am auzit rostindu-i numele. Tot soarta ei te frământă în asemenea momente? Nu, nu era Monique. Rachelle. A întors capul spre ea. — Poftim? Ea l-a săgetat cu privirea. — Aş vrea să ştiu de ce îi pronunţi numele. Aşa, deci. Bolborosise despre femeia din visele lui – îi spusese numele, poate şi alte lucruri –, iar Rachelle îl auzise. Era geloasă. Asta era o nebunie! Se confruntau cu moartea, iar Rachelle găsea putere în gelozia stârnită de o femeie care nici măcar nu exista. Tom s-a întors cu spatele la ea. — Draga mea Rachelle, Monique de Raison nu există. E rodul imaginaţiei mele. A viselor mele. Nu era cea mai fericită formulare. A ţinut să accentueze 361

primul punct: Ea nu există, doar ştii asta. Iar cearta noastră în privinţa ei sigur nu ne va ajuta să supravieţuim în deşertul ăsta blestemat. S-a ridicat şi a început să coboare duna. — Haideţi! Le-a poruncit el, deşi se simţea îngreţoşat. Nu avea dreptul să-i respingă gelozia pe un ton atât de tăios. Nu mai departe de acea dimineaţă îi văzuse pe ea şi pe Johan încăierându-se pentru fructe, îngrozit de dispreţul pe care îl manifestaseră unul faţă de celălalt, dar nici el nu se deosebea prea mult de ei, aşa cum afirmase Michal. Johan s-a ridicat ultimul. Tom ajunsese deja pe coama următoarei dune când s-a întors. A văzut că băiatul stătea cu faţa spre direcţia din care veniseră. — Johan! Acesta s-a întors încet, a aruncat o ultimă privire peste umăr, după care a pornit după ei. — Vrea să se întoarcă, a spus Rachelle, când l-a depăşit pe Tom. Şi nu-l poţi învinovăţi. Au mers două ore într-o tăcere tristă, oprindu-se ca să se odihnească la fiecare zece sau cincisprezece minute, atât spre binele lui Rachelle şi al lui Johan, cât şi pentru al lui. Vântul încetase să mai bată, iar căldura devenise apăsătoare. Tom dădea semnalul de oprire imediat ce simţea că are halucinaţii. Pesemne că nu mai avea forţa unei căpetenii, însă rămăsese în fruntea lor din obişnuinţă. În ciuda circumstanţelor, trebuia să-şi păstreze mintea cât mai limpede cu putinţă. Au continuat marşul cu sentimentul îngrozitor că se îndreptau spre moarte. Încet, chinuitor de încet acum, au lăsat în urmă dunele ce păreau cât munţii. Singura schimbare în peisaj a fost apariţia treptată a unor bolovani mari. Nici unul dintre ei nu i-a luat în seamă. Cum nu conţineau apă, acele pietre nu prezentau nici un interes. Valea în care se aflau când soarele a coborât dincolo de orizont avea o lăţime de aproape treizeci de metri. Din albia ei se ridicau grupuri de bolovani mari. — O să ne oprim aici peste noapte, a spus Tom. A făcut un semn din cap către bolovani. Pietrele acelea ne vor apăra de vânt. Nimeni nu l-a contrazis. Tom s-a lăsat să cadă lângă pietre, lăsându-şi capul pe spate, în nisip. Soarele care apunea arunca o lumină roşiatică şi plăcută asupra deşertului. A închis ochii. 362

Când i-a deschis, cerul era negru. Nu ştia de ce se trezise; probabil că starea de epuizare ori tăcerea insuportabilă îl împiedica să doarmă. Johan se făcuse ghem şi dormea la baza stâncilor. Rachelle stătea lungită la câţiva metri depărtare şi contempla cerul. Tom a văzut reflectarea razelor de lună în ochii ei sticloşi. Trează. Era o situaţie absurdă. Acolo, în deşert, puteau la fel de bine să moară, ori să trăiască, iar singura femeie pe care o iubise vreodată se găsea la câţiva paşi de el, clocotind de supărare, ori muşcându-şi limba, ori urându-l. Nu avea cum să afle. Ştia însă că îi lipsea îngrozitor de mult. S-a ridicat în picioare, s-a apropiat şi s-a întins lângă ea. — Mai eşti trează? a întrebat el în şoaptă. — Da. Era prima vorbă rostită de ea de când îi spusese că Johan voia să se întoarcă, şi era uimitor cât de mult se bucura să o audă vorbind. — Eşti supărată pe mine? — Nu. — Îmi pare rău, a zis Tom. Nu trebuia să ţip la tine. — Cred că situaţia o cerea. — Cred. Au rămas tăcuţi. Tom a întins mâna şi i-a atins-o pe a ei. Rachelle l-a prins de degetul mare. — Vreau să-mi promiţi ceva, a spus ea. — Bine, orice doreşti. — Promite-mi că nu vei mai visa despre Monique. — Te rog… — Nu-mi pasă ce e sau nu e, a spus ea. Promite-mi. — Bine. — Promiţi? — Promit. — Uită istoriile, oricum ele nu mai înseamnă nimic. Totul s-a schimbat. — Ai dreptate. O să uit visele despre Bangkok. Acum mi se par ridicole. — Chiar sunt, a întărit ea apoi s-a rostogolit şi s-a ridicat pe coate. Razele de lună jucau în ochii ei, de un cenuşiu frumos. S-a aplecat uşor şi l-a sărutat pe buze. — Visează-mă pe mine, a zis ea. 363

Apoi s-a aşezat pe o parte, ghemuindu-se ca să doarmă. Aşa voi face, a gândit Tom. O s-o visez doar pe Rachelle. A închis ochii, simţindu-se pentru prima oară mulţumit de când începuse acel marş istovitor prin deşert. A adormit şi a visat. A visat despre Bangkok.

364

35 În sala de conferinţe se afla o masă din lemn de cireş frumos lucrată, suficient de mare pentru cei paisprezece participanţi, deoarece rămăsese destul spaţiu liber. În mijlocul ei se făcuse un aranjament elegant şi generos din fructe tropicale, brânzeturi europene, friptură rece de vită şi câteva sortimente de pâine. Cei paisprezece stăteau pe fotolii îmbrăcate în piele, degajând un aer de importanţă şi, fără îndoială, simţindu-se importanţi. Pe de altă parte, Thomas nici nu părea şi nici nu lăsa impresia că este altceva decât era: un tânăr de douăzeci şi cinci de ani care se voia romancier şi care se lăsase acaparat de visele lui. Cu toate acestea, se bucura de atenţia tuturor. Şi, în contrast cu ceea ce se întâmpla în vise, se simţea foarte bine. Aşezat în capul mesei, a văzut ochii tuturor celor paisprezece participanţi la şedinţă aţintiţi asupra lui. În următoarele câteva minute, pentru acei oameni avea să devină omniscient. Se putea ca ei să ia hotărârea de a-l întemniţa. Autorităţile thailandeze ţinuseră cu tot dinadinsul să declare că, indiferent de circumstanţe, el, Thomas Hunter, comisese o infracţiune federală răpind-o pe Monique de Raison. Nu precizaseră cum vor proceda, dar sugeraseră că nu pot trece cu vederea o asemenea faptă. S-a uitat spre Kara, care stătea în dreapta lui şi i-a răspuns la zâmbet. A clipit, dar nu se simţea chiar atât de sigur pe sine pe cât încerca să pară. Singurul lucru de care ar fi avut nevoie în situaţia de faţă ar fi fost abilitatea diplomatică. Kara îi sugerase să încerce a găsi o cale de a-i cultiva pe cei din pădurea colorată, aşa cum procedase când deprinsese noi tehnici de luptă. Evident, acum nu mai putea fi vorba de asta. Realitatea deşertului părea mai reală decât lumea de aici. Ce se va întâmpla dacă va muri de căldură şi epuizare în deşert? Va muri şi aici? Secretarul adjunct Merton Gains stătea în stânga lui Tom. Foarte puţină lume din Washington ştia că el plecase foarte devreme de acolo pentru a participa la această şedinţă cu totul ieşită din comun. De altfel, foarte puţini aveau cunoştinţă de faptul că ştirile care se vehiculaseră în ultimele patruzeci şi opt de ore aveau de a face cu un american dement care-l răpise pe virusologul-şef al companiei Raison Pharmaceutical chiar în ziua în care se anunţase lansarea mult aşteptatului vaccin Raison. Majoritatea credeau 365

că Thomas Hunter promova o anumită cauză, ori voia bani. Întrebarea ridicată de cele mai multe dintre canalele de ştiri suna: Cine îl îndemnase să facă asta? Judecând după barba crescută pe obraz, Gains ar fi trebuit să se radă. O faţă tânără trădată de păr cărunt. În faţa lui se afla Phil Grant, cel mai înalt dintre cei doi demnitari sosiţi din Statele Unite. Bărbie proeminentă, nas lung, pe capătul căruia stăteau cocoţaţi ochelarii. Tot din America venise şi Theresa Sumner de la CDC, o femeie dintr-o bucată, care deja îi ceruse scuze lui Tom pentru felul în care fusese tratat la Atlanta. Alături de ea, un britanic de la Interpol, Tony Gibbons. În dreapta, un delegat de la serviciul de informaţii australian, două înalte oficialităţi thailandeze şi asistenţii acestora. În stânga, Louis Dutetre, un bărbat cu trăsături tăioase, foarte arogant, cu pleoapele vineţii, căzute peste ochi, de la serviciul de informaţii francez, pe care Phil Grant părea să-l cunoască foarte bine. Alături de el, un delegat din Spania şi Jacques de Raison, însoţit de doi dintre cercetătorii lui. Toţi acolo, veniţi pentru a-l asculta. După ce fusese dat pe uşă afară de la CDC din Atlanta, în mai puţin de o săptămână, ajunsese să prezideze o şedinţă a liderilor lumii în Bangkok. Gains le-a explicat celor prezenţi motivul care îl îndemnase să convoace acea întrunire şi şi-a exprimat încrederea faţă de informaţiile puse la dispoziţie de Tom. Iar Tom şi-a prezentat cazul cât de succint şi clar a putut, fără să îi înspăimânte cu detalii din visele lui. Jacques de Raison le-a arătat simularea şi a expus probele pe care le avea în legătură cu germenul Raison. Şirul de întrebări şi comentarii ce au urmat a durat aproape o oră. — Spuneţi că Valborg Svensson, pe care unii dintre noi îl cunosc destul de bine, nu este un magnat foarte cunoscut din domeniul farmaceutic, ci un ticălos? a întrebat francezul. Adică acum stă ascuns în măruntaiele munţilor din Elveţia, frecându-şi mâinile de bucurie şi abia aşteptând să distrugă lumea cu ajutorul acelui virus infailibil? Un chicotit slab i-a încurajat pe cei aflaţi de o parte şi de alta a mesei să zâmbească. — Îţi mulţumesc pentru că ne-ai descreţit frunţile, Louis, a spus directorul CIA. Dar nu cred că secretarul adjunct şi cu mine am fi venit până aici dacă am fi simplificat lucrurile chiar într-o asemenea măsură. Adevărat, nu putem verifica nici una dintre acuzaţiile pe care domnul Hunter i le-a adus lui Svensson, dar trebuie să analizăm un şir de evenimente foarte 366

ciudate. Cel mai important dintre acestea este că germenul Raison pare real, aşa cum am văzut cu ochii noştri chiar în această seară. — Nu tocmai, a spus Theresa, reprezentanta CDC. De acord, avem o serie de teste care susţin că este posibilă apariţia unor mutaţii. Dar nu deţinem date comportamentale privind virusul. Doar simulări. Nu ştim precis cum îi afectează pe oameni în medii umane. S-ar putea ca el să nu supravieţuiască într-o gazdă umană complexă şi vie. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar simulările de acest gen sunt precise doar în proporţie de 70 la sută, dacă nu mă înşel, da? — În teorie, 75 la sută, a precizat Peter. Dar eu consider că cifra ar putea fi mai mare. — Sigur că da. Doar e simularea ta. De fapt, aţi injectat cobai cu virus? — Cobai şi cimpanzei. — Cobai şi cimpanzei. Virusul pare să se fi instalat comod în aceste gazde, dar încă nu au fost evidenţiate simptome. Mă înşel cumva? A trăit câteva zile şi a mai crescut, dar avem de lucrat multă vreme până vom cunoaşte adevăratul efect al virusului. — Adevărat, a spus angajatul companiei Raison. Numai că… — Scuză-mă, nu ţi-am reţinut numele. — Striet. Peter Striet. Tot ce vedem în legătură cu acest virus ne înfioară. Adevărat, testarea s-a făcut cu o zi în urmă, dar am văzut destul de mulţi viruşi ca să facem nişte prognoze pe baze ştiinţifice şi comparative, cu sau fără simulări. — Trebuie să ştim cât timp poate supravieţui într-o gazdă umană, a spus Theresa. — Te oferi cumva voluntară? Au urmat alte chicoteli. Situaţia nu i s-a părut deloc amuzantă Theresei. — Nu, dar aş recomanda precauţie. Iniţial, izbucnirea epidemiei de MILTS a infectat doar cinci mii de persoane şi a ucis în jur de o mie. Nu a fost chiar o epidemie de proporţii copleşitoare. Însă spaima pe care a provocat-o a dat o serioasă lovitură economiei asiatice. Doar în turism şi-au pierdut slujbele cinci milioane de oameni. Aveţi idee ce panică s-ar declanşa dacă în Raportul Drudge ar apărea ceva despre un virus capabil să ucidă toată populaţia planetei? Viaţa, aşa cum o ştim noi, ar înceta. Wall Street-ul ar dispărea. Nimeni nu ar mai risca să meargă la serviciu. Şi încă ceva: ai cumpărat deja o navă plină cu bandă adezivă? 367

— Poftim? — Şase miliarde de oameni se vor închide în case după ce vor taie orice legătură cu exteriorul folosind bandă adezivă. În acest timp, milioane de vârstnici şi persoane cu handicap vor muri acasă din cauza lipsei îngrijirii. — Exagerări, probabil, dar cred că doamna a atins un punct sensibil, a spus francezul. Alţi câţiva au dat din cap, în semn de aprobare. Am acceptat să vin aici tocmai pentru că am înţeles caracterul exploziv al lucrurilor ce se sugerează în mod generalizat. Francezul era cel mai priceput la sugestii la modul general, şi-a spus Tom. Judecând după trăsăturile feţei, Kara se stăpânea. Pe moment, Tom a crezut că ea avea de gând să-i spună câteva francezului. Dar se abţinuse. Acum situaţia se schimbase, nu? Tratau cu cine trebuia. Şi nu era o dezbatere ca la colegiu. Francezul a insistat asupra punctului său de vedere. — S-ar putea să nu avem de a face decât cu o alarmă falsă privind sfârşitul omenirii. Trebuie să ţinem seama de chestiunea lipsei de responsabilitate. — Nu apreciez această remarcă, a spus Gains. În numeroase ocazii, Tom mi-a dovedit că m-am înşelat. Predicţiile lui au fost de-a dreptul uimitoare. Am face o greşeală îngrozitoare dacă nu am lua în serios afirmaţiile lui. — Am putea greşi la fel de mult şi dacă îi luăm în serios afirmaţiile, a spus Theresa. Să presupunem că virusul există. Prea bine. Când va apărea, ne vom ocupa de el. Nu când va deveni o problemă larg răspândită, atenţie, ci atunci când îşi va face apariţia. Când vom avea fie şi un singur caz. Dar să nu sugerăm că există probleme decât după ce avem certitudini. Cum spuneam, spaima şi panica ar putea crea necazuri mai mari decât virusul în sine. — De acord, a spus spaniolul. Nu facem decât să dăm dovadă de prudenţă. Gulerul îl strângea, iar pielea gâtului i se revărsase peste cămaşă. Până nu găsim soluţia, nu este bine să îngrozim lumea. Mai ales dacă există până şi cea mai neînsemnată şansă de a nu ne confrunta cu o problemă reală. — Întocmai, a intervenit francezul. Avem un virus. Căutăm o soluţie pentru a-l anihila. Nu avem nici un indiciu că el va fi folosit în mod răuvoitor. Prin urmare, nu văd nici un motiv pentru care să declanşăm panica. — O are pe fiica mea, a spus Raison. Asta nu vă mai interesează?

368

— Te asigur că vom face tot ce ne stă în putinţă să-ţi găsim fiica, a spus Gains. Apoi s-a uitat cu severitate la Louis Dutetre. Am trimis acum câteva ore o echipă la laboratoarele Svensson. — Urmează să primim raportul dintr-un moment în altul, a spus Phil Grant. Ne pare foarte rău, domnule Raison. O vom găsi. — Da, desigur, a spus Dutetre. Dar deocamdată nu deţinem informaţii clare că Svensson are vreo legătură cu această răpire tragică. Avem doar cele spuse de domnul Hunter. Pe de altă parte, chiar dacă Svensson ar avea vreo legătură cu dispariţia ei, nu avem nici un motiv să credem că răpirea ei trădează intenţia de a folosi virusul în mod răuvoitor – un virus despre care încă nu avem dovada că ar fi ucigător, dacă-mi permiteţi să adaug. Domnilor, împingeţi cam departe lucrurile. Iar eu nu sunt pregătit să fac aşa ceva. — Esenţa chestiunii este că ne confruntăm cu un virus, ucigător sau nu, a spus Gains. Esenţialul este că Tom mi-a zis de existenţa acestui virus înainte să apară vreo dovadă palpabilă. Asta a fost de ajuns ca să mă determine să urc în avion pentru a veni aici. De acord, e vorba de ceva ce nu vrem să ajungă imediat la cunoştinţa opiniei publice, dar nici nu putem ignora problema. Nu sugerez să ne baricadăm în case, ci să analizăm opţiunile pe care le avem. — Desigur! a continuat Dutetre. Dar eu aş vrea să sugerez că băiatul vostru este adevărata problemă. Nu cine ştie ce virus. Eu am impresia că Raison Pharmaceutical a dat acum de belea, indiferent de modul în care vor evolua lucrurile. Mă întreb dacă nu cumva Thomas Hunter a fost plătit ca s-o răpească pe Monique şi să inventeze toate aceste poveşti. În încăpere s-a lăsat o tăcere apăsătoare, ca şi cum s-ar fi făcut un frig de moarte. Gains a părut stupefiat. Phil Grant s-a mulţumit să privească ţintă la francezul care rămăsese zâmbitor. — Thomas Hunter se află aici la cererea mea, a spus Gains. Nu l-am invitat doar ca să… — Nu, a intervenit Tom, şi a întins mâna spre Gains. E în regulă, domnule secretar. Permite-mi să îi explic problemele punct cu punct. Şi-a împins scaunul înapoi şi s-a ridicat. A dus un deget la bărbie şi, gânditor, a făcut câţiva paşi spre dreapta, apoi a revenit. Părea că încăperea rămăsese fără aer. Avea ceva de spus, desigur. Ceva la obiect şi inteligent. Brusc, şi-a dat seama că lucrurile pe care le socotea inteligente i s-ar fi părut absurde francezului. Dar, în tăcerea deplină, plimbându-se în acele 369

momente prin faţa lor, avea o putere uriaşă, dar trecătoare. Înţelegerea acestui lucru l-a făcut să rămână mut preţ de câteva secunde. Ar fi putut să negocieze. — De câtă vreme lucrezi în cadrul comunităţii informaţiilor, domnule Dutetre? l-a întrebat Tom. Apoi şi-a vârât mâna în buzunarul pantalonilor kaki, care contrastau cu ţinuta celor paisprezece, dar a încercat să facă abstracţie de asta. — De cincisprezece ani, a spus Dutetre. — Bun. Cincisprezece ani, şi eşti invitat la această şedinţă. Ştii de cât timp mă ocup eu de problema asta, domnule Dutetre? — De foarte puţină vreme, din câte înţeleg. — Eşti pe aproape. Nu deţii această informaţie. De mai bine de o săptămână. Şi totuşi am fost chemat aici. Ar trebui să te întrebi cum am reuşit să-i fac pe adjunctul secretarului de stat şi pe directorul CIA să traverseze oceanul ca să mă întâlnească. Ce am afirmat? Ce ştii cu adevărat? De ce s-au adunat aceşti oameni aici, la solicitarea mea? Încăperea părea mai mult decât mută. Lăsa impresia că e pustie. — Pe scurt, domnule Dutetre, este vorba de ceva extraordinar, a spus Tom. S-a sprijinit de tăblia mesei şi s-a aplecat în faţă. S-a petrecut ceva ieşit din comun, de aceea s-a organizat această întrunire. Iar acum, ceea ce ai afirmat mi se pare foarte simplist şi plictisitor. Aşa că am decis să fac ceva ce am mai făcut în câteva rânduri. Ceva extraordinar. Vrei asta, domnule Dutetre? Francezul a aruncat o privire spre Phil Grant. — Ce-nseamnă asta, asistăm la un număr de circ? — Vrei să mă vezi plutind prin aer? Poate că dacă aş face-o, te-aş convinge. Cineva a scos un sunet ce a sugerat un chicotit. — Bine, voi zbura. Nu aşa cum ar fi de aşteptat, plutind prin aer, dar ceea ce voi face va fi la fel de uimitor. Doar pentru că nu vrei să înţelegi că lucrurile nu se schimbă câtuşi de puţin. Eşti pregătit? Nu a primit răspuns. — Să lămurim lucrurile. Realitatea este că am ştiut cine va câştiga derbiul Kentucky, că vaccinul Raison poate suferi mutaţii, şi am spus şi condiţiile în care se va întâmpla asta. Domnule Raison, care e probabilitatea să faci asta? — E imposibil, a zis omul. 370

— Theresa, cu siguranţă că eşti mai în temă cu aceste chestiuni. Spunemi, după părerea ta, care ar fi probabilitatea? Aceasta a rămas cu privirea îndreptată spre el. — Întocmai. Nu există nici o probabilitate, pentru că este imposibil. Aşadar, în mod practic, eu am şi zburat. Acum afirm că voi zbura din nou, şi să vedem dacă mai ai îndrăzneala de a susţine că sunt un şarlatan. Francezul i-a zâmbit, dar nu era un zâmbet plăcut. — Deci, îţi aminteşti perfect cum apare mutaţia virusului, şi crezi că i-ai dat acestui individ, Carlos, informaţii privind modul în care s-ar putea realiza antivirusul, dar ai uitat formula. — Da. Din nefericire. — Cât de convenabil. — Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, a spus Tom. Iată şi trucul cu plutirea în aer. Germenul Raison este un virus răspândit pe calea aerului, deosebit de contagios şi ucigător, care va infecta întreaga populaţie a lumii în următoarele trei săptămâni dacă nu găsim o cale de a-l stopa. Orice întârziere, chiar şi de o zi, ar putea însemna viaţa sau moartea pentru milioane de oameni. Vom afla despre eliberarea lui în aer în termen de şapte zile, când comunitatea internaţională, probabil prin intermediul Naţiunilor Unite, va fi anunţată pentru a renunţa la suveranitate şi la toate armele nucleare în schimbul unui antivirus. Acesta este cursul pe care îl va căpăta istoria. Louis Dutetre s-a rezemat de speteaza fotoliului, lovindu-se cu creionul peste încheieturi. — Iar tu vrei să ne aduci cel de-al Treilea Război Mondial înainte de a se declanşa. Domnule Hunter, pe lumea asta, monştrii nu sunt învinşi de eroi pe cai albi. Virusul tău ne poate ucide pe toţi, dar dacă vom crede în virusul tău, chiar vom muri. — Înseamnă că, oricum am privi lucrurile, suntem morţi, a spus Tom. Poţi accepta asta? Gains a ridicat mâna, cerând astfel încetarea disputei. — Cred că ai înţeles punctul lui de vedere, Tom. Există complicaţii. S-ar putea ca lucrurile să nu se prezinte doar în alb şi negru. Nu putem ieşi în stradă să răcnim: Virusul! În realitate, el încă nu există deocamdată, adică nu există vreunul despre care să ştim că va fi folosit ori ar putea fi folosit. Ce propui? Tom şi-a tras scaunul şi s-a aşezat. 371

— Să punem mâna pe Svensson înainte de a elibera virusul. — Imposibil, a spus directorul CIA. Nu-i putem încălca drepturile. Acţionăm în ce-l priveşte, dar nu putem să facem aşa ceva. Nu se poate proceda astfel. — Presupunând că ai dreptate în privinţa lui Svensson, a spus Gains, ar avea nevoie şi de un vaccin sau antivirus pentru a negocia, nu-i aşa? Deci, asta ne oferă ceva timp. — Nimic nu sugerează că trebuie să aştepte până când obţine antivirusul pentru a răspândi virusul. Atâta vreme cât este convins că poate realiza antivirusul în termen de două săptămâni, ar putea răspândi virusul şi ne-ar lansa o provocare, susţinând că deţine antidotul. În acest moment, ideea este de a-l opri pe Svensson înainte de a reuşi să producă alte daune. Imediat ce va face răul, singura noastră speranţă este de a produce un antivirus şi un vaccin. — Şi cât timp ar dura asta? a întrebat Gains, întorcându-se către Raison. — Fără Monique? Luni întregi. Cu ea? A ridicat din umeri. Poate mai puţin. Săptămâni. Nu a spus nimic despre posibila mutaţie a semnăturii ei genetice, aşa cum îi explicase Peter lui Tom cu o zi în urmă. — Iar acesta este un alt motiv pentru care trebuie să-l prindem pe Svensson şi să vedem dacă o are pe Monique prizonieră, a spus Tom. În săptămânile următoare, s-ar putea ca soarta lumii să depindă de ea. — Şi ce altceva sugerezi, în afară de a-l ridica pe Svensson? l-a întrebat Gains pe Tom. — În acest moment? Nici una. Ar fi trebuit să-l înşfăcăm pe Svensson în urmă cu douăzeci şi patru de ore. Dacă am fi procedat astfel, problema ar fi fost ca şi rezolvată. Dar ce ştiu eu? Eu sunt doar un om care se vrea romancier, îmbrăcat cu pantaloni kaki, cu buzunare la genunchi. — Exact, domnule Hunter, asta eşti, a spus francezul. Să nu uiţi asta. Şi mai tragi şi cu gloanţe de război. Eu n-aş vrea să te las să galopezi prin lume trăgând cu asemenea muniţie. Eu, unul, aş vrea să-ţi administrez un duş rece, pentru că ţi s-a înfierbântat mintea. Telefonul lui Grant a scos un ciripit, iar el s-a întors într-o parte şi a răspuns discret. — Aş dori să analizăm câteva planuri de acţiune în eventualitatea că ne vom confrunta cu o ameninţare reală, a spus Gains. Ce propui ca măsuri de limitare a pericolului, domnule Raison? 372

— Depinde de modul în care va fi răspândit virusul. Dar dacă este la originea acestei primejdii, Svensson va şti să contracareze orice măsuri luate de noi. Asta este principala diferenţă dintre apariţia naturală a unui virus şi folosirea lui deliberată, ca în cazul armelor biologice. Ar putea răspândi virusul într-o sută de mari oraşe în mai puţin de o săptămână. — Da, dar dacă… — Scuză-mă, Merton, a zis Grant, şi a închis telefonul. S-ar putea să fie o alarmă falsă. Oamenii noştri tocmai au terminat verificarea laboratoarelor lui Svensson din Alpii elveţieni. Nu au descoperit nimic. Tom s-a ridicat. — Cum adică, nimic? Doar nu… — Adică nici un semn că s-ar desfăşura ceva neobişnuit. — Dar Svensson era acolo? — Nu. Însă am vorbit pe îndelete cu angajaţii lui. Urmează să revină peste două zile pentru o discuţie cu cei de la serviciul elveţian de Informaţii, la care vom participa şi noi. El se află la o întâlnire cu furnizorii din Africa de Sud. Noi am confirmat participarea la discuţii. Nu există nici o dovadă că ar avea vreo legătură cu răpirea sau cu vreun plan de răspândire a virusului. În sală s-a făcut linişte. — Ei, asta-i o veste bună, după părerea mea, a spus Gains. — Asta nu e nici o veste, a zis Tom. Înseamnă că nu este la laboratorul central. Ar putea fi oriunde. Indiferent unde s-ar afla, o are pe Monique. Şi virusul. Vă spun fără înconjur, trebuie găsit cât mai repede! Gains a ridicat o mână. — Aşa vom face, Tom. Toate la vremea lor. Lucrurile arată încurajator, să nu ne pierdem optimismul. Auzind aceste cuvinte, Tom şi-a dat seama că pierduse lupta cu ei. O câştigase doar pe Kara de partea lui. Merton Gains era ca un avocat care vrea să câştige timp, lucru perfect normal. Dacă el recomanda prevederea, jocul era ca şi pierdut. S-a ridicat. — Nu cred că aveţi nevoie de mine la discuţia despre planul de acţiune. Eu v-am spus ceea ce ştiu. Voi repeta încă o dată pentru cei care deocamdată nu au înţeles cum stau lucrurile. Istoria este pe punctul de a căpăta un curs extrem de primejdios. Veţi afla cu toţii foarte curând, când veţi primi cereri de neconceput din partea unui om pe nume Valborg Svensson, deşi eu nu 373

cred că acţionează singur. Din câte îmi dau seama, unul dintre cei prezenţi lucrează pentru el. Asta a dat naştere unei stări de şoc în rândul participanţilor la discuţii. — Noapte bună. Dacă, din vreun motiv inexplicabil, veţi avea nevoie de mine, mă găsiţi în camera mea 913, dormind, sau cel puţin aşa sper. Cerul mi-e martor că cineva trebuie să facă ceva. Kara s-a ridicat şi şi-a înălţat uşor bărbia. Au pornit împreună spre uşă. Tom s-a simţit cuprins de o stare de epuizare în chiar clipa în care uşa sălii de conferinţe s-a închis fără zgomot în urma lui. S-a oprit şi a privit de-a lungul holului, parcă ameţit. Trăise acea nebunie vreme de mai bine de o săptămână, iar organismul lui începea să resimtă oboseala, dându-i senzaţia că ar fi purtat haine de plumb. — Ei, cred că le-ai spus-o, a zis Kara încet. — Trebuie să mă odihnesc puţin. Simt că mă prăbuşesc. Ea şi-a petrecut braţul pe sub al lui şi l-a îndrumat pe hol. — Te duc la pat, şi n-o să las pe nimeni să te trezească decât după ce dormi cum se cuvine. Să fie clar. El nu a protestat. Pe moment, oricum nu putea face nimic. Era posibil să nu mai poată interveni în nici un fel. Niciodată. — Nu-ţi face griji, Thomas. Cred că ai spus ce trebuia să spui. Foarte curând îşi vor schimba atitudinea. Nu-i aşa? — Poate. Sper că nu. Kara a înţeles. Singurul lucru care i-ar fi făcut să-şi schimbe atitudinea ar fi fost răspândirea germenului Raison, şi nimeni nu ar fi vrut să se întâmpla aşa ceva. — Sunt mândră de tine, a zis ea. — Şi eu de tine. — Pentru ce? Doar n-am făcut nimic să merit laude. Tu eşti eroul. — Erou? a făcut el şi s-a strâmbat. Fără tine, probabil aş fi pe vreun ring de lupte, încercând să-mi arăt priceperea. — Aici ai dreptate, a zis ea. Au luat liftul şi au urcat singuri. — Întrucât se pare că mi-ai acceptat sugestiile până acum, te deranjează dacă-ţi mai fac una? a întrebat Kara. — Nicidecum. Deşi nu sunt convins că mintea mea e pregătită să mai înţeleagă ceva la ora asta. 374

— M-am gândit la ceva, a zis ea, apoi a făcut o pauză. Dacă virusul este eliberat în aer, nu văd cum ar putea fi oprit în mod fizic. Cel puţin în acel interval de douăzeci şi una de zile. El a dat aprobator din cap. — Şi? — Mai ales dacă e o chestiune ce ţine de istorie, aşa cum ai aflat în pădurea verde, de unde provine totul, corect? — Corect. — Dar de ce tocmai tu? De ce ţi s-a transmis această informaţie ţie? De ce pendulezi între aceste realităţi? — Pentru că, într-un fel sau altul, sunt legat de ele. — Pentru că tu eşti singurul care poţi rezolva problema în cele din urmă. Tu ai declanşat totul. Virusul există din cauza ta. Poate că tot tu îl vei împiedica să facă victime. Liftul s-a oprit la etajul al nouălea şi s-au îndreptat spre apartamentul lor. — Dacă e adevărat, a spus el, atunci să ne ajute Dumnezeu, crede-mă, pentru că eu nu ştiu ce să fac. Decât să dorm. Chiar şi aşa, am fost abandonaţi. Acum trei zile, întreaga mea credinţă în Dumnezeu s-a stins, cel puţin în vise. Acum, se pare că s-a întâmplat acelaşi lucru. — Atunci, dormi. — Să dorm. Să visez. — Visează, a spus ea. Dar nu numai atât. Vreau să visezi cu adevărat. El a condus-o în cameră. — Pierzi ceva din vedere. — Ce anume? — Pădurea verde a dispărut. Lumea de acolo s-a schimbat. A oftat şi s-a lăsat să cadă pe scaunul de lângă masă. Mă aflu într-un deşert, aproape mort. Nu am apă, nici fructe, nici Roush-i. Dacă aş fi împuşcat acum, aş rămâne mort. În orice caz, informaţiile ar trebui să circule în sens contrar ca să rămân în viaţă acolo. A clătinat din cap. Asta ar fi o idee. — Nu ai cum să ştii. Nu spun că ar trebui să te laşi împuşcat ca să vezi ce se întâmplă, crede-mă. Însă te afli în lumea aceea cu un anumit scop. Şi există un motiv pentru care te afli aici. — Şi atunci, ce anume îmi sugerezi? Ea şi-a lăsat poşeta să cadă pe pat şi s-a întors spre el. — Să cauţi insistent în realitatea aceea ceva care să ne ajute aici. Nu te grăbi. Nu există nici o corelare între timpul de acolo şi cel de aici, adevărat? 375

— Imediat ce adorm acolo, sunt aici. — Atunci, găseşte o cale să nu te afli aici de fiecare dată când dormi. Petrece-ţi câteva zile, o săptămână, o lună, indiferent cât de mult în realitatea aceea. Găseşte ceva. Deprinde lucruri noi. Ceea ce devii acolo vei fi şi aici, nu? Atunci, străduieşte-te să devii cineva acolo. — Sunt cineva. — Eşti, iar eu te iubesc şi aşa. Dar de dragul acestei lumi, trebuie să mai creşti. Să devii o persoană care să salveze lumea asta. Dormi, visează şi întoarce-te un om nou. Tom s-a uitat la sora lui. Era foarte optimistă. Dar nu înţelegea proporţiile distrugerilor din cealaltă realitate. — Trebuie să dorm, a spus el, îndreptându-se spre camera lui. — Visează, Thomas. Îndelung. Visează lucruri măreţe. — Aşa voi face.

376

36 Mintea i-a fost invadată de imaginile unui băiat inocent care stătea în mijlocul camerei colorate sclipitor, cu bărbia înălţată spre tavan, cu ochii mari şi gura căscată. Johan. Iar pielea lui era netedă ca suprafaţa unui lac din lapte cu ciocolată. Cântecul lui pornit din adâncul gâtlejului a bubuit brusc în încăpere, făcându-l pe Tom să tresară. S-a rostogolit în somn. Vreme de o clipă noaptea a redevenit tăcută. Apoi băiatul a început din nou să cânte. De data aceasta încet, cu ochii închişi şi mâinile ridicate. Refrenele plăcute se înălţau spre cer ca un cânt de păsărele. Au crescut ca tonalitate şi au început să fie distorsionate. Distorsiuni? Nu. Johan reuşise să cânte fără cusur de la prima până la ultima notă. Dar sunetul urca şi devenea tot mai mult un vaier, în loc să fie cântec. Johan plângea. Tom a deschis brusc ochii. Lumina slabă a zilei i-a inundat viziunea. Urechile îi răsunau de sunetul cântecului însăilat din note întrerupte. S-a ridicat într-un cot, a aruncat o privire în jur şi ochii i s-au oprit asupra unui bolovan mare, aflat la douăzeci de paşi de locul în care dormea Rachelle. Acolo, îndreptat cu faţa spre pădurea rămasă în urmă, stând cu picioarele încrucişate şi cu spatele spre ei, Johan a înălţat capul într-un cântec. Desigur, unul firav, şovăitor. Încordat şi fals. Dar un cântec. Rachelle s-a ridicat în capul oaselor alături de el şi s-a uitat la fratele ei. Avea pielea uscată şi cojită. La fel era şi a lui. Tom şi-a înghiţit nodul din gât şi s-a întors spre Johan, care se jelea cu braţele desfăcute larg. — Elyon, ajută-ne, cânta el. Elyon, ajută-ne. Tom s-a ridicat în picioare. În timp ce se străduia să ia acutele, trupul lui Johan se zguduia. Părea gata să izbucnească în plâns. Un plâns sub puterea tot mai stinsă a propriilor note, ori poate pentru că nu mai putea să cânte ca înainte. Alături de Tom, Rachelle s-a ridicat încet în picioare, fără să-şi dezlipească ochii de la acea scenă. Obrajii uscaţi de arşiţă erau uzi de lacrimi. Tom a simţit o strângere de inimă. Johan şi-a ridicat pumnii mici, 377

plângând în hohote – o expresie sfâşietoare a tristeţii şi dorului şi furiei şi chemării la iubire. Minute la rând au rămas uitându-se la Johan, care plângea ca să fie auzit de toţi şi de toate. Jelindu-se către oricine şi-ar fi făcut timp să asculte ţipetele unui copil abandonat, torturat, care murea încet, departe de casă. Dar cine ar fi putut auzi acel cântec în mijlocul deşertului? Ce bine ar fi fost dacă Michal sau Gabil ar fi venit să le spună ce trebuiau să facă. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi putut vorbi încă o dată, măcar o dată, cu băiatul de la lacul de pe stâncă. Ce bine ar fi fost dacă ar fi reuşit să închidă ochii şi să-i redeschidă pentru a-l vedea pe băiat stând pe ridicătura de nisip din dreapta lor. Precum băiatul care se afla acum acolo. Ca şi… Tom a înlemnit. Băiatul era acolo, pe ridicătura de lângă bolovan, şi-l privea ţintă pe Johan. Băiatul de la lac! Ca şi cum ar fi fost îndrumaţi de o mână nevăzută, Johan şi Rachelle au încetat să mai suspine. Băiatul a făcut trei paşi mărunţi către bolovan şi s-a oprit. Braţele îi atârnau moi pe lângă trup. Ochii verzi erau larg deschişi. Sclipitori, de un verde ce-ţi tăia respiraţia. Băiatul a întredeschis buzele delicate, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, însă a rămas mut, doar privind. O buclă rebelă îi atârna între ochi, legănându-se alene în adierea dimineţii. Cei doi băieţi s-au privit unul pe celălalt, de parcă ar fi fost legaţi printrun fir nevăzut. În dreapta lui Tom, Rachelle a făcut un singur pas spre Johan şi s-a oprit. Apoi băieţelul a deschis gura. Un sunet pur, cristalin, în aerul tăcut al dimineţii, a străpuns urechile lui Tom şi l-a împuns drept în inimă ca o săgeată ascuţită trasă cu precizie. A rămas fără suflare de la prima notă. Imaginile provenind dintr-o lume îndepărtată i-au năvălit în minte. Amintiri legate de o podea din răşină de culoarea smaraldului, de o cascadă tunătoare, de un lac… Notele s-au închegat într-o melodie cursivă. Tom a căzut în genunchi şi a reînceput să plângă. Copilul a făcut un pas către Johan, a închis ochii şi şi-a înălţat bărbia. Cântecul a călătorit prin aer, dansând pe deasupra capetelor lor ca un înger jucăuş. Rachelle s-a aşezat. 378

Băiatul şi-a desfăcut braţele, şi-a umflat pieptul şi a scos o notă profundă, baritonală, care a făcut pământul să se cutremure. Apoi copilul a articulat primele versuri, cuprinse în note ce se rostogoleau bubuitor peste dune.

Te iubesc, Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Tom a închis ochii şi a îngăduit trupului să se mişte sub forţa acelor cuvinte. Melodia s-a ridicat cu o octavă, sfredelind aerul neclintit cu acorduri complete.

Eu te-am făcut, Şi te iubesc aşa cum te-am făcut. Cântecul a pătruns în inima lui Tom şi a amplificat rezonanţa fiecărui acord de o mie de ori, făcându-l să creadă că inima i-ar putea plesni. Iar apoi, cu o notă asurzitoare, precum un concert pentru o sută de mii de orgi care scot acelaşi sunet, aerul s-a mai cutremurat o dată printr-o notă finală, după care s-a lăsat liniştea. Tom a înălţat capul încet. Băiatul îl privea în continuare pe Johan, care se lăsase să lunece de pe bolovan şi întinsese braţele către copil. Primii lor paşi au părut nehotărâţi, făcuţi simultan unul către celălalt. Brusc, cei doi băieţi s-au ridicat şi s-au apropiat în fugă cu braţele larg desfăcute. S-au întâlnit pe platoul deşertului, doi băieţi de aproape aceeaşi statură, ca doi fraţi gemeni care se regăsesc după ce s-au rătăcit. S-a auzit zgomotul piepturilor dezgolite lovindu-se, după care au urmat gemete când băieţii sau rostogolit pe nisip, chicotind isteric. Rachelle a început să râdă. Emoţionată, a pocnit din palme şi, deşi Tom a presupus că nu-l întâlnise niciodată pe băiat, ea îi ştia numele. — Elyon! a rostit ea numele ca un copil cuprins de extaz. Elyon! În timp ce bătea din palme, râdea şi plângea. Băieţii au sărit în picioare şi s-au fugărit în jurul bolovanului uriaş, împungându-se în glumă şi continuând să chicotească precum nişte şcolari care-şi împărtăşesc un secret. Apoi copilul s-a întors către Tom. 379

Încă îngenuncheat, Tom a văzut că băiatul porneşte în goană direct spre el. Ochii în sclipeau ca smaraldele, iar pe faţă îi apăruse un zâmbet care îi evidenţia pomeţii înalţi. Băiatul a sprintat spre Tom, s-a oprit derapând uşor, l-a cuprins de gât, apoi şi-a lipit obrazul moale şi cald de cel al lui Tom. Răsuflarea lui fierbinte l-a gâdilat la ureche. — Te iubesc, i-a şoptit băiatul. Prin mintea lui Tom a trecut o furtună cumplită. Rafale puternice de vânt l-au izbit în inimă cu iubire pură, nealterată de alte sentimente. A auzit cum de pe buze i-a scăpat un geamăt slab. Apoi băiatul a ajuns la Rachelle. A repetat îmbrăţişarea, iar ea s-a cutremurat de suspine. Băiatul s-a întors apoi şi a plecat în fugă din acel loc. S-a oprit după ce a făcut câţiva paşi spre est, s-a întors, iar ochii i-au sclipit jucăuşi. — Urmaţi-mă, a spus el, apoi s-a îndreptat către dună şi a urcat panta în goană. Johan a gonit pe lângă Tom şi Rachelle, gâfâind. Tom a sărit în picioare, cu ochii aţintiţi la băiatul ce ajunsese acum pe coama dunei. A tras-o pe Rachelle în picioare. L-au urmat pe băiat – Johan, el şi Rachelle. În timp ce au alergat prin deşertul pustiu, nimeni nu a scos vreo vorbă. Mintea lui Tom rămăsese ca paralizată după atingerea băiatului. Curând hainele lui Tom s-au îmbibat de sudoare. A început să gâfâie urcând şi coborând dunele, urmându-l pe băiatul care fugea de parcă el ar fi fost stăpânul acelei întinderi de nisip. L-aş urma oriunde. L-aş urma peste faleză,

crezând că după ce voi face saltul, voi putea zbura. L-aş urma în mare, ştiind că voi putea respira sub apă. Totul stătea în cântecul băiatului. Cântecul,

ochii, picioarele delicate, felul în care respira, toate îl impresionau pe Tom. Au continuat să alerge în tăcere, cu ochii aţintiţi la spinarea dezgolită a băiatului, care sclipea de broboane de sudoare. Sălta prin deşert – încetinind când trebuia să urce câte o dună şi apoi câştigând viteză şi sărind când cobora în partea cealaltă. Nu chiar atât de repede ca să se îndepărteze prea mult de ceilalţi, dar nici îndeajuns de încet cât să le îngăduie vreun moment de odihnă. Soarele era sus pe cer când Tom s-a împiedicat pe culmea unei dune, pe care se vedeau urmele tălpilor copilului. S-a ridicat la nici trei metri de locul 380

în care se oprise Johan. Băiatul stătea cu un pas înaintea lui Johan. Tom le-a urmărit privirile. Ceea ce a văzut l-a lăsat fără suflare. Dedesubtul lor, în mijlocul deşertului pârjolit şi albicios, se afla o vale uriaşă. Iar în acea vale creştea o pădure verde. Tom s-a uitat cu gura căscată, incapabil să articuleze vreun cuvânt. Avea probabil câţiva kilometri lăţime, poate mai mult. Poate douăzeci. Însă dincolo de locul unde se terminau copacii, solul văii se ridica, formând un munte de nisip. Deşertul continua. Pădurea de dincolo nu era colorată. Doar verde. Ca pădurile din visele lui despre Bangkok. — Ia priveşte! a exclamat Rachelle şi a arătat cu mâna. Degetul ei arătător tremura. Apoi a înţeles şi Tom de ce. Un lac. Spre răsărit, la câţiva kilometri în interiorul pădurii, razele soarelui erau reflectate de undele unui lac. Băiatul a chiuit, şi-a ridicat mâinile cu pumnii strânşi şi a rupt-o la fugă în josul pantei de nisip. S-a rostogolit o dată, după care a sărit din nou în picioare, continuând să alerge. Johan a fugit după el, chiuind. Apoi, Tom şi Rachelle. Chiuind. Le-au trebuit douăzeci de minute să ajungă la marginea pădurii, unde sau oprit. Copacii se înălţau semeţi, ca nişte santinele care încercau să împiedice înaintarea nisipului. Scoarţa copacilor, cafeniu-închis. Ramurile mari, pline de frunze. De deasupra capului şi-a luat zborul un stol de papagali albaştri. — Păsări! a exclamat Johan. Ajuns la liziera pădurii, băiatul s-a uitat înapoi spre ei. Apoi, fără nici un cuvânt, a pătruns printre doi copaci şi a început să alerge. Tom l-a urmat. — Haideţi! Au venit şi ceilalţi din spate. Coroanele copacilor ascundeau soarele. Au trecut printre aceiaşi doi copaci printre care se strecurase şi băiatul. — Haideţi, să ne grăbim! Duduitul picioarelor ce răscoleau nisipul s-a transformat în foşnete şi pocnituri când au ajuns să calce pe vegetaţia pitică şi desişuri. Tom şi-a încordat privirea pentru a zări când şi când spinarea băiatului apărând printre copaci. Acolo, dincolo. A gonit mai departe, fără să mai 381

observe pădurea. În urma lui, Rachelle şi Johan nu trebuiau decât să se ţină după el. A aruncat o privire spre coroanele copacilor. I se păreau familiare. Preţ de o clipă, i s-a părut că aleargă prin jungla thailandeză. Pentru a o salva pe Monique. Băiatul nu ieşea din câmpul vizual al lui Tom mai mult de câteva secunde. Au pătruns tot mai adânc în junglă. Îndreptându-se către lac. Se părea că în fiecare copac se adăposteau păsări. Maimuţe şi oposumi. Au trecut printr-un luminiş cu un pâlc de copaci mărunţi, plini de fructe roşii. Nu erau la fel ca acelea pe care le mâncaseră în pădurea colorată, dar semănau. Tom a înşfăcat un măr căzut pe jos şi a luat o gură din fugă. Dulce. Delicios. Dar nu dătător de putere. A mai luat unul şi i l-a întins lui Rachelle. — E bun! Din cealaltă parte a pajiştii s-au auzit lătrături. O haită de lupi? Tom a iuţit pasul. — Grăbiţi-vă! I-au dat ascultare. Printre copaci înalţi, plini de păsări cântătoare, pe lângă tufişuri încărcate de fructe, peste un pârâiaş cu ape sclipitoare, prin altă pajişte cu flori în culori luminoase şi pe lângă un grup de cai în galop. Asemenea cailor, Rachelle şi Johan s-au speriat. Tom şi-a păstrat cumpătul. Apoi, la fel de brusc precum pătrunseseră în pădure, au ieşit din ea. Se aflau pe marginea unei mici văi. O pantă domoală ducea către malul unui lac ce sclipea în nuanţe de verde. Pe deasupra unor porţiuni ale luciului ca de sticlă plutea alene o pătură subţire de ceaţă uşoară. Copacii, plini de fructe, erau aliniaţi de-a lungul malului. Păreau zugrăviţi în toate culorile imaginabile. Caii sălbatici păşteau iarba înaltă crescută în albia văii. Un pârâu cu ape ce susurau şerpuia către lac, venind dinspre nişte stânci aflate în dreapta lor. Zâmbitor, băiatul s-a întors şi s-a îndreptat spre ei. Nu gâfâia ca ei. Pe frunte îi apăruseră doar câteva broboane de sudoare. — Vă place? a întrebat el. Ei erau prea năuciţi ca să-i răspundă. — M-am gândit că vă va plăcea, a zis el. V-aş ruga să îngrijiţi această pădure în numele meu. — Cum adică? a întrebat Tom. Pleci? Băiatul a înclinat capul uşor. 382

— Nu te îngrijora, Thomas. Mă voi întoarce. Doar să nu mă uiţi. — Cum aş putea să te uit? — Majoritatea au şi făcut-o. S-ar putea ca lumea să devină foarte rea în curând. Va fi mai lesne să verşi sânge decât apă. Însă – şi a făcut un semn către lac – dacă vă scăldaţi în apa aceea zilnic, veţi ţine boala la distanţă. Să nu îngăduiţi ca sângele să pângărească apa. Apoi băiatul le-a dat un set de reguli simple pe care trebuiau să le urmeze. — Ceilalţi au supravieţuit? a întrebat Rachelle. Unde… unde sunt ei acum? Băiatul a privit-o cu ochii lui blânzi. — Majoritatea sunt pierduţi, dar mai sunt şi alţii ca voi, care vor descoperi una dintre cele şapte păduri asemănătoare acesteia. A surâs jucăuş. Nu vă temeţi, am o idee. Ideile mele sunt de obicei foarte bune, nu credeţi? — Da. Extrem de bune. — Când vi se pare că mai rău nu se poate, veţi găsi o cale. Printr-o lovitură de necrezut, vom distruge inima răului. A păşit spre Rachelle, i-a luat mâna şi a sărutat-o. — Să nu mă uiţi. S-a apropiat de Johan şi l-a privit în ochi. O clipă, Tom a avut impresia că a văzut o umbră întunecată trecând prin ochii lui Elyon. S-a aplecat în faţă şi la sărutat pe Johan pe frunte. Apoi s-a apropiat de Tom şi i-a sărutat mâna. — Mi-ai putea spune ceva? l-a întrebat Tom cu glas scăzut. Noaptea trecută, iar am visat despre Bangkok. Este real? Trebuie să o salvez pe Monique? — Sunt leu ori miel? Ori băiat? Tu hotărăşti, Tom. Eşti deosebit pentru mine. Te rog… te rog să nu mă uiţi. Să nu mă uiţi niciodată. Am multe de împărţit cu tine, a zis el, făcându-i cu ochiul. După aceea, s-a răsucit pe călcâie, a coborât panta în fugă, a pus piciorul pe o piatră şi a plonjat ca o lebădă. Corpul lui a plutit în aer deasupra lacului vreme de o clipă, apoi a spintecat suprafaţa apei, făcând doar o undă, şi a dispărut în adâncuri. Are multe de împărţit cu mine. Ideea l-a îngrozit pe Tom. Johan a fost primul care s-a mişcat. Parcă a plutit în josul pantei, ajungând în apele lacului, urmat îndeaproape de Tom şi de Rachelle. S-au scufundat împreună; una, două, trei plescăituri şi împroşcări cu apă, care au răsunat aproape ca una singură. 383

Apa nu era rece. Dar nici caldă. Era curată şi pură, limpede precum cristalul, astfel că Tom a văzut imediat stâncile de pe fundul lui. Acest lac avea fund. Şi, în afara senzaţiei minunate de curăţenie pe care i-o dădea, apa nu i-a cutremurat trupul şi nici nu i-a provocat mâncărimi ale pielii, la fel ca celălalt lac. Şi-a dat seama însă imediat că nu putea respira în apa acestuia. Însă a băut apă. Şi a râs, a plâns, a bătut apa, ca un copil care se zbenguie în piscina din spatele casei. Iar apa i-a ajutat să se transforme. Aproape imediat, pielea lor şi-a recăpătat aspectul normal, iar ochii… Un verde delicat a înlocuit cenuşiul din ochii lor. Pentru o vreme. — Ne vom construi casa aici, a spus Tom, privind roată luminişul. E doar la o azvârlitură de băţ de lac, şi avem mult soare. Prima noastră grijă va fi să ridicăm un adăpost. — Ba nu, nu cred, a spus Rachelle. Surprins de tonul ei, Tom a privit-o. — Prima noastră grijă va fi să rezolvăm problema lui Monique, a spus ea. — Fii serioasă, Rachelle. — Vreau să-mi spui totul despre visele tale. El şi-a desfăcut braţele. — Dar ele nu înseamnă nimic. Doar nişte vise! — De aceea l-ai întrebat pe băiat despre ele acum nici jumătate de oră? De aceea îi rosteşti numele în somn? Şi seara trecută, după ce mi-ai promis că nu vei mai face asta, i-ai şoptit numele ca şi cum ar fi fost fructul cel mai dulce de pe acest tărâm. Vreau să aflu totul. — Poate că mai întâi ar trebui să mai facem o baie. — După ce-mi povesteşti. Dacă n-ai observat încă, pe tărâmul acesta nu suntem decât noi doi. Un bărbat şi o femeie. Ori e vorba de un bărbat şi două femei? M-ai ales pe mine sau nu? — Te-am ales. De aceea te afli aici. Am adus altă femeie în Templu ca să o protejez? Nu, te-am dus doar pe tine, pentru că te-am ales, şi ne vom căsători chiar acum. Dar oricum îţi voi povesti despre Monique. S-a dus către unul dintre bolovanii mari şi s-a aşezat. Visele acelea aveau să-l distrugă până la urmă. Unde e Johan? a întrebat el. — S-a dus să cerceteze împrejurimile. Povesteşte-mi despre visele tale. Tom a întors capul şi a privit spre pădure. 384

— Tu i-ai dat voie să se îndepărteze? Dacă se rătăceşte? Mă îngrijorează soarta lui. Trebuie să stăm cu ochii pe el. — Nu schimba subiectul. Vreau să aflu totul. Şi astfel Tom i-a povestit. Rachelle a stat alături de el pe bolovanul din mijlocul luminişului, iar el i-a spus aproape tot ce şi-a amintit că visase, sărind doar peste câteva episoade neînsemnate. I-a povestit cum fusese împuşcat în Denver şi cum zburase până la Bangkok. Cum o răpise pe Monique. Dar şi despre germenul Raison. După aceea, i-a spus despre întreaga lume ce se alcătuise în visele lui, ori, mai curând, ceea ce îşi amintea despre ea, pentru că, atunci când nu visa, totul i se părea îndepărtat şi nesigur. — Ştii cum îmi par toate acestea? a spus Rachelle după ce el a terminat de povestit. — Nu, cum par? — Îmi face impresia că îţi imaginezi ceva similar cu ceea ce ni s-a întâmplat nouă, aici. Ţi-am spus despre locul de unde aş vrea să fiu salvată, şi de aceea tu ai visat un loc asemănător pentru a o salva pe cealaltă femeie. Iar aici pădurea neagră a ameninţat să ne distrugă, şi acum exact asta se întâmplă, astfel că visul tău despre întuneric va distruge încă o lume. O molimă. Acel Bangkok este rodul imaginaţiei tale, care reflectă ceea ce se petrece în viaţa ta reală. — Poate reuşesc să opresc răspândirea virusului, dacă am dat greş în privinţa lui Tanis. — Ba nu, nu vei reuşi. — De ce? — În primul rând, pentru că e un vis! Ai rămâne uimit dacă te-ai auzi vorbind. Până şi acum faci referire la influenţarea unei lumi care nici măcar nu există! Nici nu mă miră că Michal a refuzat să-ţi alimenteze visele cu informaţii suplimentare despre istorii. Apoi Rachelle s-a ridicat, încrucişându-şi braţele la piept. — În al doilea rând, singura modalitate de a opri totul este să o găseşti pe această Monique de care pari destul de apropiat. Mie nu-mi place treaba asta. — Te rog să înţelegi, abia dacă o cunosc. Nu e vorba de vreo relaţie romantică. Doar e o creaţie a imaginaţiei mele; chiar tu ai spus asta. — Nu-mi place ca tu să visezi o femeie frumoasă pe nume Monique, în timp ce eu îl alăptez pe copilul tău, a spus Rachelle. 385

Aceste vorbe l-au făcut să înlemnească. — Aşadar, vrei să ai copii? — Ai vreo idee mai bună? a spus ea, după care a tăcut o clipă. Nu mai văd vreun alt bărbat prin apropiere. Şi te iubesc, Thomas, chiar dacă tu visezi o altă femeie. — Şi eu te iubesc, Rachelle. I-a prins mâna şi a sărutat-o. Nici nu aş visa altă femeie. Niciodată. — Din nefericire, s-ar părea că situaţia ţi-a scăpat de sub control. Păcat că nu avem la noi un rambutan, pentru că ţi-aş da să mănânci din el în fiecare noapte, ca să nu mai visezi deloc. Tom s-a ridicat în picioare. — Ce e? — Băiatul… — Da. Ce e cu el? — Când eram la lacul de pe stâncă, mi-a spus că voi putea alege oricând să nu visez. Ea l-a privit cu ochi cercetători. — Şi totuşi seara trecută ai visat. Asta ţi-a fost alegerea? — Nu, dar dacă e vorba de efectul rambutanului? — Fructele nu mai sunt la fel. — Dar poate că el a lăsat unul. Cum să nu visez? Mi-a promis ceva. Ochii lui Rachelle s-au luminat, îndreptându-se spre liziera pădurii. — Bine, atunci hai să facem o baie. Vreme de câteva ore au căutat rambutan, dar şi materiale pe care le-ar fi putut folosi pentru construcţia unui adăpost în luminiş. Pe la amiază, speranţele lor de a găsi fructe în pădure se spulberaseră, dar şi dorinţa aprinsă a lui Tom se stinsese, deşi nu a recunoscut asta faţă de Rachelle. Visele păreau îndepărtate şi abstracte comparativ cu acele peisaje noi. Ideea că visa o altă femeie, pe care Rachelle era geloasă, părea absurdă. A urmărit-o mergând în faţa lui prin pădure şi a înţeles, dincolo de orice urmă de îndoială, că niciodată nu va putea iubi altă femeie aşa cum o iubea pe ea. Avea spiritul unui vultur şi inima unei mame. Îi plăcea până şi felul cum se certa cu el, aprig. Îi plăcea şi mersul ei. Felul în care părul îi cădea pe umeri. Felul în care i se mişcau buzele când vorbea. Era frumoasă, chiar cu pielea uscată şi ochii 386

cenuşii, dar când a ieşit prima oară din apa lacului, cu pielea netedă şi ochii verzi, parcă râzând în soare, i s-a părut răpitoare. I se părea absurdă ideea că ea se putea teme în vreun fel de un vis. I-a sugerat să-şi continue căutarea, timp în care el şi-a îndreptat atenţia asupra adăpostului ce trebuia ridicat. Avea unele cunoştinţe în domeniul construcţiilor. Poate reuşea să producă şi metal. Dar de unde veneau acele idei? a vrut Rachelle să ştie. Din visele mele, făcuse el greşeala de a spune. Poate că rambutanul era o idee bună până la urmă. Johan revenise într-un târziu din plimbarea de explorare şi l-a ajutat pe Tom să facă primul adăpost, înjghebat din trunchiuri subţiri şi frunze. Tom ştia cum trebuia să arate, dar şi cum să-l ridice. — De unde ştii să legi viţele acelea? l-a întrebat Johan, după ce au terminat de aşezat acoperişul. Nu am văzut niciodată aşa ceva. — Aşa se procedează în jungla din Filipine, a spus Tom, mângâind nodurile realizate. O să fixăm frunze de palmier pe aceste… — Unde este Filipine? l-a întrebat Johan. — Filipine? Nicăieri, de fapt. E ceva inventat de mine. Şi era adevărat, a gândit el. Fără să fie convins însă. Rachelle a apărut în tabără chiar atunci când Tom se gândea să plece în căutarea ei. — Ce fac bărbaţii mei? Vai, ce lucrătură aţi reuşit să faceţi aici, a zis ea, şi a examinat adăpostul. Dar ce reprezintă? — Asta e prima noastră casă, a zis Tom plin de încântare. — Serios? Arată mai curând ca un singur perete. I-a dat apoi roată. Ori un acoperiş ce stă să cadă. — Ba nu, e mai mult decât un perete, a spus Tom. E o structură întreagă. Perfectă! Nu-ţi place? — Destul de funcţională, aşa mi se pare. Pentru o noapte, două, până reuşeşti să faci dormitoare şi o bucătărie cu apă curentă. Tom nu şi-a dat seama ce ar fi trebuit să răspundă. Lui îi plăcea foarte mult senzaţia de libertate pe care o dădea acea construcţie. Însă Rachelle avea dreptate. În cele din urmă, trebuiau să construiască o casă, iar Tom avea idee de felul în care va arăta aceasta. Dar considera că şi acel adăpost era foarte atrăgător. Rachelle s-a uitat la el şi i-a făcut cu ochiul. 387

— Mi se pare foarte şic, a spus ea. Ceva ce doar un mare războinic ar construi. Apoi a scos mâna pe care şi-o ţinuse la spate până atunci şi a aruncat ceva spre el. Prinde! El a prins fructul cu o singură mână. Era un rambutan. — Ai găsit, deci? Ea i-a zâmbit. — Mănâncă-l. — Acum? — Da, sigur că acum. A muşcat din pulpa fructului. Nectarul avea un gust ce amintea de banană şi portocală, dar ceva mai astringent. Ca o banano-portocalo-lămâie. — Tot, a spus ea. — Trebuie să-l mănânc pe tot ca să aibă efect? a întrebat el, fără să fi înghiţit prima îmbucătură. — Nu. Dar vreau să-l mănânci pe tot. S-a conformat. Rachelle l-a vegheat pe Tom cât a dormit. Pieptul i se ridica şi cobora constant în ritmul respiraţiei adânci. Pielea lui avea o paloare cenuşie, iar Rachelle şi-a dat seama că dacă i-ar fi văzut ochii, aceştia ar fi fost lipsiţi de strălucire, ca şi ai ei, de altfel. Însă nimic din toate acestea nu o îngrijora. Apa lacului avea să-i purifice imediat ce se vor îmbăia. Pe ea o preocupau acele vise ale lui Tom. Vise despre istorii şi despre femeia ce se numea Monique. Şi-a spus că era vorba mai mult de istorii. La urma urmelor, se putea afirma că preocuparea faţă de istorii îl făcuse pe Tanis să dea de bucluc. Pe ea o îngrijora în egală măsură şi acea femeie. Gelozia fusese un element al Marii Romanţe, şi acum nu încerca nicidecum să şi-o tempereze. Thomas era bărbatul ei, şi nu voia să-l împartă cu alta, fie ea şi o femeie din vis. Dacă Thomas avea dreptate, fructul mâncat în pădurea lui Teeleh, cel care îl făcuse să-şi piardă memoria, declanşase visele. Acum, Rachelle se ruga cu ardoare disperată ca fructul lui Elyon să şteargă din mintea lui Tom toate visele acelea. — Thomas. S-a aplecat spre el şi l-a sărutat pe buze. Trezeşte-te, dragul meu. 388

El a gemut şi s-a rostogolit. Pe faţă i-a apărut un zâmbet. Dormise adânc? Ori o visase pe Monique? Dormise ca un copil şi nu-i murmurase numele. Rachelle nu mai avea răbdare. Era trează de o oră şi aşteptase ca el să se trezească. Ea l-a lovit cu palma peste coapsă şi s-a ridicat. — Trezeşte-te! E timpul să te îmbăiezi. Tresărind, Tom s-a ridicat. — Poftim? — E vremea băii. — E târziu. Am dormit atât de mult? — Neîntors, a zis ea. Ridicându-se, Tom s-a frecat la ochi şi s-a apropiat de focul de afară. — Azi voi începe să-ţi construiesc o casă, a anunţat el. — Minunat, a zis Rachelle şi s-a uitat atentă la faţa lui. Ai visat? — Să visez? a făcut el, părând să se gândească bine. — Da, ai visat? — Nu ştiu. Oare? — Doar tu poţi şti. — Nu. Fructul a avut efect. De aceea am dormit atât de bine. — Nu-ţi aminteşti nimic? Călătorii fantomatice la Bangkok? N-ai mai salvat-o pe frumoasa Monique? — În ultimul vis pe care l-am avut, adormeam la Bangkok după o şedinţă. Asta s-a întâmplat acum două nopţi. Şi-a desfăcut braţele şi a zâmbit larg. Gata cu visele. Rachelle şi-a dat seama că el spunea adevărul. Fructul avea efectul promis de băiat. — Bine, a zis ea. Înseamnă că dă rezultate. Vei mânca un fruct din acesta în fiecare zi. — Pe veci? — E şi foarte sănătos şi face bărbaţii fertili, a zis ea. Da, pe vecie. Şi astfel, Thomas a mâncat rambutan în fiecare zi şi nu a mai visat despre Bangkok. Şi nici altceva. Au trecut săptămâni, luni, apoi ani, care s-au făcut curând cincisprezece la număr, şi n-a mai visat despre Bangkok. Dar nici despre altceva. A devenit un războinic de temut, care apăra cele şapte păduri împotriva hoardelor care îi atacau dinspre deşert. Însă n-a mai visat niciodată. Nici despre Bangkok, nici despre alte lucruri. 389

Poate că Rachelle avea dreptate. Poate nici nu va mai visa vreodată. Poate va mânca rambutan în fiecare zi până la sfârşitul vieţii şi nu va mai visa Bangkokul. Şi nici altceva.

390

37 Valborg Svensson stătea în capul mesei privindu-i pe demnitarii adunaţi acolo. Veniţi cu toţii din partea guvernelor care fuseseră atrase vreme de trei ani cu promisiuni de putere. Până acum, nimeni nu ştia suficiente lucruri ca să îi provoace vreun rău. Iar dacă ar fi ştiut cineva mai mult decât se cuvenea, tot nu-i putea face nici un rău, astfel că problema nu prezenta importanţă. Erau şapte, dar le trebuia doar o ţară unde să-şi stabilească baza. Toate şapte vor fi utile, dar aveau nevoie şi de cheile unuia dintre regatele lor ca rezervă. Numai că ei nu ştiau asta. Acum, Carlos se afla în Bangkok, iar peste câteva ore avea să-l elimine definitiv pe Hunter. Armand Fortier făcea toate aranjamentele necesare cu ruşii şi chinezii. Iar el, Valborg Svensson, urma să arunce bomba care va face totul posibil. Într-un fel. A luat băţul indicator şi a arătat spre o serie de oraşe aflate pe harta din stânga lui. — Germenul Raison a pătruns deja în spaţiul aerian din Londra, Paris, Moscova, Beijing, New Delhi, Cape Town, Bangkok, Sydney, New York, Washington, D.C., Atlanta şi Los Angeles. Acestea sunt primele douăsprezece. Peste opt ore, vom avea douăzeci şi patru de puncte de intrare. — De intrare în spaţiul aerian – ca în… — Ca în virusul transmisibil pe calea aerului. Introdus de curieri aflaţi pe douăzeci şi patru de avioane comerciale, răspândind virusul chiar în timp ce noi stăm de vorbă. Este extrem de contagios, mai activ decât oricare altul existent. O fiară minusculă, dar fascinantă. Mai toţi viruşii au nevoie de ajutor ca să se răspândească. Tuse, fluide, atingere, măcar umiditate crescută. Însă acest patogen pare să se descurce foarte bine în condiţii adverse de mediu. Un singur înveliş de virus este suficient pentru a infecta orice adult. — Ai şi făcut-o? — Fireşte. Potrivit estimărilor noastre cele mai pesimiste, până la sfârşitul zilei, trei milioane de oameni vor fi purtători ai virusului. Peste două zile, nouăzeci de milioane. Patru miliarde într-o săptămână. 391

Toţi au rămas muţi de uimire. Nici unul dintre cei prezenţi nu putea înţelege pe deplin ceea ce auzea. Iar Svensson nu-i putea învinui pentru asta. Realitatea era copleşitoare. Prea importantă pentru a fi digerată dintr-odată. — Deci, virusul se răspândeşte? Şi nu există nici o posibilitate de a-l opri? — Dacă se răspândeşte? Da, presupun că da, a spus Svensson. Şi nu există nici o modalitate de a-l opri. Apoi au început cu toţii să se agite şi să pună întrebări. — Şi cine va fi infectat? — Toată lumea. Eu, de pildă. Şi voi. Suntem infectaţi cu toţii. A făcut un semn către o eprubetă mică de pe masă. Am contractat virusul de cum am păşit în această încăpere. S-a lăsat tăcere. Lichidul gălbui stătea netulburat. Obiecţiile celor aflaţi acolo au venit însoţite de proteste furioase. — Deţii vaccinul; trebuie să ni-l inoculăm imediat! Ce glumă sinistră mai este şi asta? — O glumă mai mult decât sinistră, a spus Svensson. Deocamdată nu există vaccin. — Ce există, atunci? Un antivirus? a întrebat unul dintre cei prezenţi. Spune-mi imediat ce ai de gând! — Ştii prea bine ce facem. Din păcate, încă nu avem un antivirus. Dar nu trebuie să vă faceţi griji, curând vom realiza unul. Mai avem aproape douăzeci de zile ca să-l punem la punct, dar eu sunt încredinţat că vom reuşi să-l obţinem până la sfârşitul acestei săptămâni. Poate chiar mai repede. Demnitarii s-au uitat la el ca nişte şobolani strânşi în jurul unei bucăţi de caşcaval. — Şi dacă nu? — Dacă nu, vom împărtăşi aceeaşi soartă cu restul omenirii. — Adică? — Nu ştim precis. O moarte urâtă, asta e clar. Dar deocamdată nimeni n-a murit din cauza germenului Raison, astfel că nu cunoaştem exact natura morţii. — De ce? Nu le venea să creadă. Nu asta era înţelegerea. — Ba da. Doar că nu aţi ascultat cu atenţie. Avem o listă cu instrucţiuni pentru fiecare dintre ţările voastre. Suntem încredinţaţi că veţi respecta condiţiile în cele mai mici amănunte. Asta, din motive evidente. Eu, unul, nici nu m-aş gândi să subminez în vreun fel planurile noastre. Singura speranţă 392

de a obţine antivirusul sunt eu. Dacă mă împiedică cineva, lumea va muri, pur şi simplu. Bruce Swanson, un elveţian, şi-a împins scaunul în spate şi, roşu la faţă, sa ridicat în picioare. — Nu asta ne-a fost înţelegerea. Cum de îndrăzneşti să acţionezi fără să te consulţi cu… Svensson a scos un pistol din buzunarul interior al hainei şi l-a împuşcat drept în frunte, deşi se afla la zece paşi de el. Bărbatul a rămas cu ochii deschişi, privind la Svensson, iar gaura, ce semăna cu un al treilea ochi, a sângerat puţin, după care el s-a prăbuşit pe spate, lovindu-se cu capul de perete, şi s-a năruit la podea. Svensson a lăsat pistolul jos. — Nu există nici o cale de a opri virusul, a zis el. Acum îl putem doar controla. Aşa s-a pus problema de la început. Disensiunile nu ne fac decât să pierdem din vedere obiectivul final. Aveţi vreo obiecţie? Nimeni nu a spus nimic. — Prea bine. A pus arma pe masă. În timp ce noi stăm de vorbă, guvernelor ţărilor afectate le sunt transmise cererile noastre. Ele nu vor reacţiona imediat, desigur. Este preferabil aşa. Panica nu ne este benefică. Deocamdată. Nu vrem ca oamenii să stea acasă de teamă să nu contracteze virusul. Până când vor realiza amploarea ameninţării, le va fi imposibil să se mai ia măsuri de protecţie. Virusul se va fi răspândit în masă. A respirat adânc. Puterea pe care i-o dădea acel moment, dominând şapte oameni – dintre care şase vii –, justifica ea însăşi preţul pe care îl plătise. Iar acesta era doar începutul. Până atunci se abţinuse să zâmbească, dar acum o făcea în locul tuturor. — Prieteni, este o zi minunată. Vă aflaţi de partea făuritorului istoriei. Veţi vedea. Zarurile au fost aruncate. Lui Markous i se garantaseră două lucruri pentru îndeplinirea acelei misiuni: viaţa şi un milion de dolari în numerar. Le preţuia pe amândouă suficient de mult ca să fie în stare să-şi taie şi un picior pentru ele, dacă aşa trebuia. Primise deja banii. Dar viaţa îi era în mâinile lor. Şi nu punea deloc la îndoială nici voinţa, nici capacitatea lor de a i-o lua sau a i-o cruţa. A rămas în separeul din baie şi a lovit uşor eprubeta cu unghia. Era greu de crezut că acea soluţie gălbuie putea să facă tot ceea ce se susţinea despre ea. Să se teamă de câteva picături de lichid de culoarea ambrei? 393

Şi-a ţinut răsuflarea şi a extras dopul din gâtul eprubetei. Acum, doar aerul îl separa – prin nas, ochi şi piele – de virus. Fusese deja infectat? Nu, cum se putea asta? A expirat, şi-a ţinut răsuflarea, apoi a inhalat încet, imaginându-şi spori invizibili care îi pătrund în nări. Dacă ar fi avut miros, ca parfumul, ar fi remarcat. Însă scopul era să nu observe nimic. Aşadar, acum se infectase. Cu gesturi impulsive, şi-a stropit haina cu lichid, apoi şi-a udat mâinile şi s-a frecat pe faţă. Parcă s-ar fi dat cu colonie. A testat cu limba. Nu avea nici un gust. A băut puţin şi a plimbat lichidul prin gură. L-a înghiţit. A ieşit din toaleta pentru bărbaţi. În ciuda orei matinale, aeroportul internaţional Bangkok era ticsit de călători. S-a uitat într-o parte şi-n alta, apoi şi-a aranjat cravata. În ciuda trăsăturilor mediteraneene care îl făceau atrăgător, rareori se amesteca printre femei la cluburi ori alte instituţii sociale. Pentru moment însă, i se părea potrivit să se arate sociabil. A văzut ceea ce căuta şi s-a îndreptat spre un grup de patru însoţitoare de zbor care stăteau de vorbă în apropierea unui şir de telefoane publice. — Scuzaţi-mă, a zis el, şi cele patru femei s-au uitat la el. De bagajele lor erau prinse etichete cu inscripţia „Air France”. A zâmbit cuceritor şi s-a îndreptat ţintă spre o brunetă înaltă. Eram în trecere, dar n-am putut să nu vă observ. Vă supăraţi? Au schimbat priviri. Bruneta a ridicat din sprâncene, semn că nu era chiar indiferentă. — Vrei să-mi spui cum te cheamă? a întrebat-o Markous, remarcând că ea nu avea ecuson. — Linda. El s-a apropiat şi mai mult de ea. Palmele îi erau încă umede de lichidul din eprubetă. Şi-a imaginat milioanele de celule ce-i înotau în gură. — Apropie-te, Linda. Aş vrea să-ţi spun un secret. S-a aplecat spre ea. La început, ea a ezitat, dar când celelalte au început să chicotească, şi-a desfăcut braţele. — Mai aproape, a zis el. N-o să te muşc, îţi promit. Ea roşise, dar s-a supus, aplecându-se câţiva centimetri în faţă. Markous a păşit spre ea şi a sărutat-o pe gură. Apoi s-a retras imediat şi a ridicat mâinile. — Iartă-mă. Eşti atât de frumoasă, că pur şi simplu nu m-am putut abţine. Pe faţa ei a apărut o expresie de uimire. 394

— Ce… ce vrei de la mine? Markous a apucat-o de mână pe femeia care stătea lângă brunetă. A tuşit, apoi a spus: — Vă rog să mă iertaţi. Îmi pare cumplit de rău. S-a retras, continuând să-şi ceară scuze. Apoi a dispărut, lăsându-le în urmă pe cele patru femei stupefiate. A trecut pe lângă postul de prim ajutor al aeroportului, unde o mamă îi cerea ceva unei asistente, pe când ceilalţi doi copii ai ei jucau leapşa în jurul băncii din sala de aşteptare. Un bărbat în vârstă, cu sprâncene mari şi cărunte, l-a urmărit cum şi-a scos jacheta încă umedă şi a atârnat-o pe cuier. Cu puţin noroc, bărbatul va anunţa abandonarea hainei şi cei de la serviciile de securitate o vor ridica de acolo. Înainte de a face cinci paşi, mama, cei doi copii şi bătrânul erau infectaţi. Nu avea să ştie niciodată câţi alţi oameni a infectat până să părăsească aeroportul. Poate o sută, deşi nu toţi beneficiaseră de gesturile lui de tandreţe. În drumul făcut prin oraş, s-a oprit într-o piaţă, croindu-şi drum pe aleile aglomerate. Nici nu putea bănui pe câţi îi contaminase. Cel puţin câteva sute. Ca să fie mai sigur, şi-a aruncat cămaşa în fluviul Mae Nam Chao Phraya, care şerpuia lenevos prin centrul oraşului. De ajuns. Spre sfârşitul zilei, tot Bangkokul va fi infectat. Misiune îndeplinită. La ora opt, Carlos şi-a lăsat maşina în parcarea subterană a hotelului Sheraton şi a urcat cu liftul până în hol, unde, cu toată ora matinală, era destulă agitaţie. S-a îndreptat spre lifturile principale, a aşteptat unul gol şi a urcat. A mers până la etajul nouă. Şedinţa la care participaseră secretarul de stat adjunct Gains şi specialişti în contrainformaţii se desfăşurase până târziu în noaptea precedentă, iar el ştia cu certitudine că Hunter se afla încă în camera lui. Dormea. Iar sursa care îi furnizase informaţia era mai presus de orice bănuială. În realitate, sursa participase la şedinţă. Nimeni n-ar fi putut bănui cât de departe mersese Svensson pentru a-şi pune planul în aplicare. Singurul impediment era Hunter. Omul care afla totul din vise. Pe care nu-l putea controla nimeni. Pe care Carlos îl ucisese deja de două ori. De data aceasta nu va mai învia. 395

Soneria liftului a sunat, iar Carlos s-a strecurat pe hol, a încercat şi a descoperit camera alăturată celei în care dormea Hunter, a cărei uşă rămăsese deschisă, aşa cum fusese stabilit. În orice operaţiune existau două elemente critice. Unul, puterea; doi, lipsa de eleganţă. Se confruntase cu Hunter o dată şi, în ciuda abilităţilor lui de luptător, îl învinsese destul de uşor. Subestimase însă rezistenţa acestui om. Hunter reuşise cumva să supravieţuiască. De data aceasta nu-i va mai oferi prilejul de a lupta. Exactitatea informaţiilor avea să decidă câştigătorul. S-a apropiat de uşa alăturată apartamentului în care stătea Hunter. A scos pistolul marca Luger şi a înşurubat amortizorul. Informaţii de calitate. De exemplu, în acel moment ştia că respectiva uşă era descuiată. Omul care îi era fidel se îngrijise de acest lucru. Dincolo de ea, la câţiva paşi depărtare, se afla uşa camerei lui Thomas Hunter. Omul dormea acolo de mai bine de şapte ore. Nici nu-şi va da seama că a fost împuşcat. Carlos ştia toate acestea şi nu avea nici cea mai mică îndoială. Dacă intervenea vreo schimbare – dacă sora lui, care dormea în celălalt dormitor al apartamentului, s-ar trezi, ori dacă Hunter însuşi s-ar scula –, operatorul video i-ar transmite un semnal, iar pagerul fixat la centură ar vibra. Asta însemna să stăpâneşti informaţiile. A deschis cele două uşi care despărţeau apartamentele şi s-a îndreptat spre camera din stânga. A băgat un cartuş pe ţeavă. Totul, în tăcere. A pus mâna pe clanţă. A auzit un telefon sunând. Nu cel principal – ci acela din dormitorul din dreapta, unde se afla sora lui Hunter. Imediat după aceea, a fost sunat pe pager. A ignorat vibraţia şi a rămas nemişcat, trăgând cu urechea. Telefonul de pe noptieră a sunat. Kara a deschis ochii şi s-a uitat la tavan. Unde se afla? La Bangkok. Ea şi Thomas participaseră noaptea trecută la o discuţie cu secretarul de stat adjunct Merton Gains, deoarece acel elveţian, Valborg Svensson, o răpise pe Monique de Raison dintr-un singur motiv: să obţină antidotul virusului pe care îl va răspândi în întreaga lume. Cel puţin aşa susţinuse Thomas şi încercase să-i convingă şi pe ceilalţi. Aceştia nu se grăbiseră să-i mulţumească pentru că-i avertizase. Telefonul a sunat din nou. 396

S-a ridicat în capul oaselor. Din fericire, Thomas dormea în cealaltă cameră. Oare visase ceva? Ori tocmai visa? Ea îi sugerase să viseze îndelung şi să devină cineva nou, o idee absurdă la prima vedere, însă tot astfel era şi lumea alternativă prin care trecea mereu. Răspândirea răului într-o lume, ameninţarea pe care o prezenta virusul ucigaş, în cealaltă. Telefonul a continuat să sune. Seara trecută, ea ridicase receptorul din furcă în camera lui Thomas. Aşadar, el nu auzea acel ţârâit. A ridicat receptorul. — Da. — Sunt Merton Gains. Kara? Ea a mutat receptorul la urechea dreaptă. — Da. Bună dimineaţa, domnule secretar. — Îmi pare rău că te trezesc din somn, dar se pare că situaţia s-a agravat. — Nu-i nimic. Cât e ceasul? Cât e ceasul? Vorbea cu adjunctul secretarului de stat şi-l întreba cât e ceasul? — Abia a trecut de ora opt la voi, a spus Gains, plin de încordare. La Departamentul de Stat s-a primit un fax din partea cuiva care susţine că este Valborg Svensson. Kara a simţit un fior de gheaţă de-a lungul şirei spinării. Exact asta prezisese Thomas! Nu chiar atât de curând, dar… — Susţine că germenul Raison a fost răspândit în douăsprezece metropole, inclusiv Washington, D.C., New York, Los Angeles şi Atlanta, a spus Gains, cu un glas aproape pierit. — Poftim? a exclamat Kara, lăsându-şi picioarele jos de pe pat. Când? — Acum şase ore. Pretinde că numărul oraşelor va ajunge la douăzeci şi patru până la sfârşitul zilei. — Douăzeci şi patru! Imposibil! Şi a făcut-o fără a avea antivirusul! Thomas a avut dreptate. S-a verificat vreuna dintre aceste informaţii? — Nu. Dar ne ocupăm de această problemă, crede-mă. Unde e Thomas? Ea a aruncat o privire spre uşă. — Din câte ştiu, doarme în camera alăturată. — De când doarme? — De vreo opt ore, cred. — Ei, bine, nu e nevoie s-o spun, dar se pare că nu s-a înşelat deloc. Ea s-a ridicat. — Îmi dau seama. Iar acum înţelegi că situaţia aceasta putea fi evitată… 397

— S-ar putea să ai dreptate. El nu pusese la îndoială vorbele lui Thomas. Kara nu avea nici un motiv să îl acuze de ceva. Unde-i era mintea? El era adjunctul secretarului de stat al Statelor Unite, ce Dumnezeu! — Dacă aceste ultime informaţii se dovedesc exacte, fratele tău va deveni o persoană foarte importantă pentru noi. — Poate da, poate nu. Acum cred că este prea târziu. — Pot vorbi cu el? Ea a şovăit. Sigur că putea. Oamenii puternici puteau sta de vorbă cu cine doreau. Însă deja le trebuise prea mult timp ca să decidă asta. — O să-l trezesc, a spus ea. — Mulţumesc. Acum trebuie să dau nişte telefoane. Adu-l la parter peste jumătate de oră. E bine aşa? — Da. Legătura s-a întrerupt. Kara a făcut câţiva paşi spre dormitorul lui Thomas şi s-a oprit. Jumătate de oră, aşa spusese Gains. Adu-l la parter peste jumătate de oră. Dacă îl trezea acum, Thomas ar fi coborât imediat. Pe de altă parte, abia dacă închisese ochii toată săptămâna. Iar dacă visa, şi ea nu se îndoia de asta, atunci fiecare minut de somn – ba chiar fiecare secundă – putea fi echivalentul în ore, zile sau săptămâni pentru lumea viselor lui. În acest răstimp se puteau întâmpla o sumedenie de lucruri. Exista posibilitatea găsirii unor răspunsuri. În urmă cu şase ore, Svensson începuse să răspândească virusul. O idee care părea de necrezut. Trebuia să-l trezească pe fratele ei acum, nici o clipă mai târziu. Însă după ce va merge la toaletă. Carlos auzise destul de mult din convorbire. Nu crezuse că va afla în acest fel reacţia adversarilor, dar era satisfăcut. A apăsat pe clanţă. A crăpat uşa. Sunetul respiraţiei cuiva i-a ajuns la urechi. A pregătit arma şi s-a strecurat înăuntru. Thomas stătea întins pe spate, dormind între cearşafurile încâlcite, gol cu excepţia unui şort. Transpiraţia lui udase aşternutul. Sudoare şi sânge. Sânge? Atât de mult sânge, mânjind albiturile, o parte din el uscat, o parte încă umed. 398

Omul avusese o hemoragie în somn? Sângera în somn? Ori era mort? Carlos s-a apropiat mai mult. Ba nu. Pieptul lui Hunter se ridica şi cobora în ritm constant. Pe piept şi abdomen avea cicatrice de care Carlos nu-şi amintea, dar nimic să sugereze rănile produse de gloanţele lui cu o săptămână în urmă. A dus pistolul la tâmpla lui Hunter şi a încordat degetul pe trăgaci. Nu s-a putut abţine să nu şoptească: — Adio, domnule Hunter.

399

38 Rachelle se înşelase. Thomas nu a mâncat în veci fructul acela. Doar cincisprezece ani. Iar în toţi acei cincisprezece ani nu a visat nimic, iar apoi, în momentul cel mai nepotrivit, când socoteau că nu putea exista o situaţie mai disperată, aşa cum prezisese băiatul, Thomas a visat din nou. Iar când a făcut-o, a visat că ţeava unei arme se afla aproape de tâmpla lui. Şi, în urechi îi picuraseră trei cuvinte ameninţătoare: — Adio, domnule Hunter.

400

401

TED DEKKER ROȘU IMPOSIBILA SALVARE Traducere din limba engleză GABRIEL STOIAN

402

www.virtual-project.eu

403

BANGKOK La jumătatea drumului spre uşă, Kara s-a oprit. Ea şi Thomas se aflau în apartamentul cu două dormitoare al unui mare hotel. Dincolo de uşa dormitorului se afla un hol scurt, care ducea spre camera de zi şi, în partea opusă, spre apartamentul alăturat. Peste drum – camera fratelui ei, unde zăcea rupt de lume, visând, ignorând vestea pe care ea tocmai o auzise de la adjunctul secretarului de Stat Merton Gains. Virusul fusese eliberat exact aşa cum Thomas anticipase nu mai departe de seara precedentă. Jumătate de oră, aşa spusese Gains. Adu-l la parter peste jumătate de oră. Dacă l-ar trezi chiar acum, ar dori să coboare imediat. Însă fiecare minut de somn – până şi fiecare secundă – putea echivala cu ore sau zile, chiar săptămâni în lumea viselor lui. Se puteau întâmpla multe. Exista şansă să apară răspunsuri. Era nevoie să-l lase să doarmă. Pe de altă parte, Svensson răspândise virusul. Trebuia să-l trezească pe dată. Însă după ce se ducea la toaletă. Kara s-a grăbit spre baie, a aprins lumina şi a dat drumul la apă. A închis apoi uşa. ― Am sărit în gol de pe vârful muntelui şi ne prăbuşim într-o demenţă generală, a rostit ea. Dar pesemne că acea cădere în nebunie începuse când Thomas încercase să sară de la balcon în Denver. O târâse pe ea la Bangkok, o răpise pe Monique de Raison şi supravieţuise după două confruntări cu un ucigaş pe nume Carlos, care cu siguranţă că îi căuta în continuare. Şi toate acestea din cauză că visa altă realitate. Când se va trezi, va deţine noi informaţii? Puterea a dispărut din pădurea colorată, spusese el. Aşadar, acea pădure dispăruse, ceea ce însemna că era posibil să-şi fi pierdut şi el puterea. Dacă aşa se prezenta situaţia, se putea ca visele lui să nu mai slujească decât ca fantezii în care se îndrăgostea şi învăţa să facă sărituri pe spate şi să lovească adversari închipuiţi. S-a simţit împrospătată de apa rece cu care s-a stropit pe faţă. Şi-a scuturat palmele şi s-a apropiat de toaletă.

404

1 Thomas a îndemnat armăsarul negru şi înspumat să gonească la galop prin valea nisipoasă, apoi în susul pantei line. Şi-a vârât sabia însângerată în teacă, a prins frâul cu ambele mâini şi s-a aplecat peste gâtul calului. Uşor în spatele lui, în stânga şi în dreapta, călăreau douăzeci de luptători. Socotiţi drept cei mai mari războinici de pe pământ, ei se îndreptau spre creasta aflată direct în faţă şi în mintea fiecăruia se născuse aceeaşi întrebare care nu le dădea pace.

Câţi alţii?

Atacul Hoardei pornise dinspre tărâmurile canionului, prin Trecătoarea Natalga. Acest lucru nu era neobişnuit. Armatele locuitorilor deşertului atacaseră dinspre răsărit de vreo douăsprezece ori în ultimii cincisprezece ani. Neobişnuită era, totuşi, mărimea trupei pe care o măcelăriseră la ceva mai mult de un kilometru în sud. Cel mult o sută de indivizi. Prea puţini. Mult prea puţini. Hoarda nu ataca niciodată în grupuri aşa de mici. Dacă Thomas şi armata lui avuseseră mereu de partea lor iuţeala şi priceperea, duşmanul se bizuise întotdeauna pe numărul mare de luptători. Se crease astfel un fel de echilibru natural. Unul dintre oamenii lui putea ucide cinci războinici de-ai Hoardei chiar şi într-o zi nefericită, avantaj egalat doar de faptul că armata cealaltă se ridica la cel puţin cinci sute de mii. A lui număra mai puţin de treizeci de mii, socotindu-i şi pe ucenici. Inamicul ştia prea bine acest lucru. Şi totuşi trimisese la moarte acea grupare de războinici înveşmântaţi în mantii cu glugă. De ce? Au continuat să înainteze călare fără să scoată nicio vorbă. Copitele care izbeau cu putere pământul răsunau ca tobele chemând la război, un sunet ciudat de liniştitor. Caii lor erau până la ultimul armăsari. Fiecare luptător purta o platoşă de piele întărită, cu apărătoare pentru antebraţ şi coapse. Acestea permiteau mişcarea nestânjenită a încheieturilor, lucru foarte necesar în lupta corp la corp. Îşi prindeau cuţitele lungi de gambe şi bicele de şolduri, iar săbiile le purtau pe cai. Aceste trei arme, un cal de nădejde şi plosca de piele plină cu apă erau tot ce le trebuia oamenilor din Garda Pădurii ca să supravieţuiască o săptămână şi să ucidă o sută de duşmani. Iar forţa regulată de luptă nu era departe în urmă. 405

Thomas a zburat peste creasta dealului, s-a lăsat puţin pe spate şi a tras de hăţuri, făcând armăsarul să se oprească, uşor cabrat. Ceilalţi s-au aliniat de-a lungul coamei. Nimeni nu a rostit vreo vorbă. Ceea ce aveau în faţa ochilor nu putea fi exprimat în cuvinte. Cerul căpăta o culoare roşiatică, un roşu sângeriu, aşa cum se întâmpla mereu deasupra deşertului la ceasurile după-amiezii. Spre dreapta lor se întindeau tărâmurile canionului, douăzeci şi cinci de kilometri pătraţi de faleze abrupte şi stânci care slujeau drept barieră naturală între deşerturile roşii şi prima dintre cele şapte păduri. Pădurea lui Thomas. Dincolo de stâncile canionului, nisipul cu nuanţe roşcate se scurgea spre marea nesfârşită a deşertului. Lui, peisajul îi era la fel de familiar ca propria pădure. Însă ceea ce vedea acum nu îi era cunoscut. La prima vedere, chiar şi pentru un ochi priceput, mişcarea aproape imperceptibilă din deşert putea fi luată drept o iluzie creată de valul tremurător de căldură care se ridica spre cer. Era doar o decolorare cafenie vălurindu-se peste porţiunea de nisip plat care pătrundea în canion. Însă aceasta nu era deloc la fel de inofensivă ca arşiţa deşertului. Aceasta era armata Hoardei. Oştenii ei purtau tunici de un cafeniu deschis, care le acopereau pielea cenuşie solzoasă, şi călăreau cai de culoare nisipie, învăţaţi să se facă una cu dunele. Lui Thomas i se întâmplase odată să treacă pe lângă cincizeci de astfel de cai fără a reuşi să-i deosebească de nisip. ― Câţi sunt, Mikil? Adjuncta lui la comandă a scrutat orizontul spre miazăzi. I-a urmărit privirea. Vreo zece contingente mai puţin numeroase se îndreptau spre Trecătoare, formaţiuni de câte o sută, nu cu mult mai mari decât aceea pe care o sfârtecaseră cu jumătate de ceas mai devreme. ― O sută de mii, a spus ea. O fâşie de piele îi ţinea strâns părul negru, scoţându-i în evidenţă fruntea bronzată. O cicatrice mică, albicioasă, de pe obrazul drept, îi marca tenul altfel curat, de culoarea laptelui proaspăt. Tăietura îi fusese provocată în urmă cu un an, dar nu de vreun soldat al Hoardei, ci de fratele ei, care ţinuse să-şi dovedească bărbăţia. Ea îl învinsese clar, lăsându-l la pământ, dar fără a-i pricinui vreo rană. Însă el murise şase luni mai târziu într-o încăierare. Mikil şi-a rotit ochii verzi, măsurând toată întinderea deşertului. 406

― Va fi o confruntare grea. Thomas şi-a dres glasul, semn că afirmaţia ei nu descria nici pe departe situaţia. Zecile de bătălii purtate îi întăriseră, dar niciodată nu dăduseră piept cu o armată atât de mare. ― Grosul duşmanilor se îndreaptă spre miazăzi, de-a lungul falezelor de acolo. Avea dreptate. Iar asta era o tactică nouă adoptată de Hoardă. ― Încearcă să ne atragă în luptă la Trecătoarea Natalga, când forţa principală ne va flanca, a zis el. ― Şi speră să le reuşească stratagema, a intervenit William, locotenentul lui. Nimeni nu l-a contrazis. Nimeni nu a scos o vorbă. Nimeni nu s-a clintit. Thomas a scrutat din nou orizontul şi a verificat poziţia în care se găseau. Spre apus, deşertul făcea loc văii împădurite pe care o apărase de ameninţarea Hoardei vreme de cincisprezece ani, încă de când băiatul îi condusese în micuţul paradis din mijlocul pustiului de nisip. Spre miazănoapte şi miazăzi se aflau alte şase păduri asemănătoare, locuite de aproximativ o sută de mii de pădureni. Thomas şi Rachelle nu-l întâlniseră pe primul locuitor de acolo decât la vreun an după ce descoperiseră lacul. Îl chema Ciphus din Sud, pentru că provenea din marea Pădure de Sud. Atunci avuseseră şi întâiul copil, o fiică pe care o numiseră Marie. Marie de Thomas. Cei care veniseră din pădurea colorată îşi luaseră nume după locul în care trăiau, cum făcuse şi Ciphus. Copiii născuţi după Marea înşelătorie primeau numele după tată. De aici Marie de Thomas. Trei ani mai târziu au avut un fiu, Samuel, un băiat voinic, care acum avea doisprezece ani. Deja mânuia sabia, iar Thomas trebuia să se folosească de toată autoritatea să-l ţină departe de bătălii. Fiecare pădure avea propriul lac, iar îmbăierea zilnică în el îi ferea pe credincioşii lui Elyon de dureroasa boală de piele care altfel le-ar fi măcinat trupurile. Curăţirea rituală era ceea ce îi deosebea de scabioşi. În fiecare seară, după îmbăiere, dansau şi cântau pentru a sărbători Marea Romanţă, după cum o numeau ei. Şi în fiecare an oamenii din cele şapte păduri, ajunşi la aproape o sută de mii de suflete, făceau un pelerinaj până la pădurea cea mai întinsă, numită Pădurea Mijlocie – cea a lui Thomas. Adunarea avea să se ţină peste şapte zile. Thomas nici nu voia să se 407

gândească la numărul mare de pădureni care, lipsiţi de apărare, traversau deşertul în acele momente. Scabioşii puteau deveni asemenea lor, desigur – o simplă baie în lac le-ar fi curăţat pielea, îndepărtând şi duhoarea dezgustătoare pe care o răspândeau. De-a lungul anilor, un număr mic de scabioşi deveniseră pădureni, dar practica nerostită a Gărzii Pădurii era de a descuraja dezertările din rândul Hoardei. Practic, nu existau suficiente lacuri să susţină atâtea suflete. De fapt, Ciphus din Sud, căpetenia Consiliului, calculase că puteau asigura curăţenia a trei sute de mii de persoane. Pur şi simplu, nu exista suficientă apă şi pentru Hoardă, care număra deja un milion de inşi. Lacurile erau un dar făcut de Elyon doar pădurenilor. Nu era greu să îi descurajeze pe cei din Hoardă să se îmbăieze. Durerea cruntă provocată la contactul apei cu pielea lor bolnavă era de ajuns ca să-i facă să simtă repulsie faţă de lacuri, iar Qurong, căpetenia lor, jurase să le prăpădească după ce va cuceri resursele mult râvnite ale pământurilor împădurite. Locuitorii deşertului atacaseră prima oară în urmă cu treisprezece ani, năvălind asupra unei mici păduri situate la peste trei sute de kilometri spre sud-vest. Deşi nepricepuţii năvălitori fuseseră alungaţi cu pietre şi ciomege, peste o sută de credincioşi ai lui Elyon, majoritatea femei şi copii, plătiseră cu viaţa. În ciuda dorinţei lui de a avea pace, Thomas hotărâse atunci că singura modalitate de a asigura liniştea era de a întemeia o armată. Cu ajutorul lui Johan, fratele Rachellei, a plecat în căutare de metale, folosindu-se de amintirile pe care le avea despre istorii. Avea nevoie de aramă şi cositor, prin amestecul cărora să obţină bronz, material suficient de rezistent pentru a confecţiona săbii. Construiseră un cuptor, iar apoi încălziseră roci de diferite feluri până le descoperiseră pe acelea care conţineau minereul dorit. Se constatase că în canion existau nenumărate minereuri. Încă nu ştia sigur dacă materialul din care făcuse întâia sabie era cu adevărat bronz, dar se dovedise destul de moale să fie ascuţit şi îndeajuns de dur să taie capul unui om dintr-o singură lovitură. Hoarda a venit din nou, de această dată cu forţe mai numeroase. Înarmaţi cu săbii şi cuţite, Thomas şi o sută de luptători, prima lui Gardă a Pădurii, îi făcuseră bucăţi pe năvălitori. 408

Vestea despre marele războinic Thomas de Hunter s-a răspândit deopotrivă în rândul locuitorilor deşertului şi al pădurenilor. În cei trei ani care au urmat, Hoarda a îndrăznit să întreprindă doar hărţuieli, dar întotdeauna cu pierderi îngrozitoare. Însă nevoia de a cuceri pământurile fertile ale pădurilor se dovedea prea arzătoare pentru Hoarda care creştea numeric. Porniseră în prima lor campanie mare prin Trecătoarea Natalga înzestraţi cu arme noi, de bronz: săbii lungi şi seceri ascuţite, dar şi bile mari, legate cu lanţuri. Deşi înfrânţi, puterea lor creştea mereu. În cursul Campaniei de Iarnă din urmă cu trei ani, Johan dispăruse. Pădurenii au deplâns pierderea lui la Adunarea din acel an. Unii îl imploraseră pe Elyon să nu-şi uite promisiunea de a-i mântui de esenţa răului, de blestemul Hoardei, dintr-o singură lovitură năucitoare. Acea zi urma să sosească, credea Thomas, deoarece băiatul grăise asta înainte de a dispărea în lac. Thomas şi Garda lui ar fi preferat ca ziua aceea să răsară chiar în momentele respective. ― Vor ajunge la catapultele noastre aşezate de-a lungul falezelor sudice în trei semne de cadran, a spus Mikil, referindu-se la cadranele solare pe care Thomas le reinventase pentru măsurarea timpului. Adică trei ore, a adăugat apoi. Bărbatul s-a întors cu faţa spre deşert. Armata Hoardei bolnave se scurgea în canioane ca mierea topită. Spre căderea nopţii, nisipurile aveau să se înnegrească de sânge. Iar de data acesta va fi vorba şi de sângele lor, nu doar al năvălitorilor. În minte i-a apărut imaginea Rachellei, a micuţei Marie şi a lui Samuel, fiul său. A simţit un nod în gât. Şi ceilalţi aveau copii, mulţi, aproape în aceeaşi măsură ca oamenii Hoardei. Câţi copii erau în acele momente în pădure? Aproape jumătate din populaţie. Cincizeci de mii. Trebuiau să găsească o modalitate de a învinge acea armată, fie şi numai de dragul lor. Thomas s-a uitat la şirul de locotenenţi ai săi, fiecare dintre ei stăpânind arta de a purta lupte. În secret, credea că oricare dintre ei ar fi fost capabil să conducă acel război, dar niciodată nu le punea la îndoială credinţa faţă de el, Gardă şi păduri. Până şi William, care ţinea mereu să evidenţieze greşelile lui şi să îi conteste unele judecăţi, ar fi fost în stare să-şi dea viaţa pentru el. 409

În chestiuni de loialitate supremă, Thomas dăduse exemplul. Ar fi preferat să-şi piardă un picior decât pe vreunul dintre ei, şi toţi ştiau asta. Tot astfel ştiau până la ultimul că era puţin probabil ca el să-şi piardă un picior sau vreo altă parte a trupului în luptă. Deşi avea patruzeci de ani, iar mulţi dintre ei abia trecuseră de douăzeci. Tot ce cunoşteau învăţaseră de la el. Cu toate că el nu visase nici măcar o dată despre istorii în ultimii cincisprezece ani, îşi mai aducea aminte câte ceva – ultimul lucru era despre Bangkok, de exemplu. Ţinea minte că adormise într-o cameră de hotel după ce nu reuşise să convingă o serie de oficialităţi guvernamentale că Germenul Raison le ameninţa ţările. Mai putea rememora fragmente mărunte din istorii, şi zăbovea asupra cunoştinţelor pe cale de dispariţie privind războaiele şi tehnologiile, o capacitate care îi oferea un avantaj considerabil faţă de ceilalţi. Pentru că, în mare parte, amintirile care ţineau de istorii se şterseseră aproape cu totul când acei Shataikii cu aripi negre cuceriseră pădurea colorată. Thomas bănuia că acum doar Roushii, care dispăruseră după Marea Înşelătorie, mai aveau ţinere de minte despre istorii. Şi-a trecut frâul în mâna stângă şi a întins degetele. ― William, tu ai calul cel mai iute. Ia-o prin canion până la pădure şi adu întăriri la perimetrul înaintat. Acest lucru va lăsa pădurea fără apărare, dar nu prea aveau de ales. ― Iartă-mă că-ţi spun ceva clar ca lumina zilei, a obiectat William, dar această acţiune ar putea sfârşi prost. ― Terenul înalt de la Trecătoare ne favorizează, a zis Thomas. Acolo îi vom lovi. ― Atunci trebuie să începi lupta cu ei înainte de sosirea întăririlor. ― Îi putem reţine. Nu avem altă soluţie. ― Întotdeauna există una, replică William. Aşa se purta mereu, provocator. Thomas anticipase acea discuţie în contradictoriu şi, în cazul de faţă, se declară de acord. ― Transmite-i lui Ciphus să pregătească tribul pentru refugiere într-unul dintre satele din nord. Va protesta, nu s-a obişnuit cu perspectiva de a pierde vreo luptă. Iar cum Adunarea va fi doar peste o săptămână, va socoti că se comite astfel un sacrilegiu, de aceea te rog să-i spui asta având-o de faţă şi pe Rachelle. Ea va avea grijă ca el să asculte ordinul. William s-a întors cu faţa la el. 410

― Eu, să plec în sat? Trimite alt curier. Nu vreau să scap lupta! ― Te vei întoarce la vreme ca să participi la bătălie. Am nevoie de tine, William. Ambele misiuni sunt extrem de importante. Tu ai cel mai iute armăsar şi eşti cel mai potrivit să călătoreşti singur. Deşi William nu avea nevoie de laude, asta l-a făcut să tacă în faţa celorlalţi. Thomas s-a răsucit către Suzan, cea mai de încredere femeie cercetaş, o tânără de douăzeci de ani, care putea face faţă în luptă cu zece inşi neinstruiţi. Era brunetă, ca aproape jumătate dintre pădureni. Nuanţele uşor diferite ale pielii lor îi distingeau de oamenii Hoardei, care aveau pielea albă din cauza bolii. ― Să iei doi dintre cei mai buni cercetaşi şi să fugi până la falezele din sud. Ne vom alătura vouă cu forţele principale peste două ceasuri. Vreau să ştiu poziţiile şi ritmul de desfăşurare al forţelor duşmanului. Mai vreau să ştiu cine conduce acea armată, chiar dacă va trebui să cobori la el şi să-i smulgi gluga de pe cap. Însă ţin să aflu cu precădere dacă e vorba de druidul Martyn. Să mai afli când s-au hrănit ultima oară şi când se aşteaptă să mănânce din nou. Totul, Suzan. Mă bizui pe tine. ― Am înţeles, domnule, a zis ea şi a lovit cu cravaşa calul ca să se întoarcă. Dii! Armăsarul a pornit în josul dealului, urmat îndeaproape de William, călare pe calul lui. Thomas a privit îndelung la Hoardă. ― Ei, bine, prieteni, ştiam de mult că vom ajunge şi la această zi. Aţi hotărât să luptaţi. Se pare că Elyon ne pune în faţa bătăliei noastre supreme. Cineva şi-a dres glasul. Toţi cei prezenţi erau gata să moară salvând pădurea. Nu toţi vor pieri pentru Elyon. ― Câţi oameni pot participa la lupta de acum? i se adresă lui Mikil. ― Cu escortele plecate să aducă celelalte triburi la Adunare, doar zece mii, dar cinci mii dintre ei sunt în perimetrul pădurii. Avem mai puţin de cinci mii capabili să între în luptă la falezele din sud. ― Şi câţi avem pregătiţi să intercepteze bandele de scabioşi care ţin să ne distragă atenţia? Mikil a ridicat din umeri. ― Trei mii. O mie la fiecare trecătoare. ― Vom trimite o mie – câte trei sute la fiecare loc. Ceilalţi ne vor însoţi la faleze. 411

Timp de un moment, toţi au rămas tăcuţi. Prin ce strategie s-ar fi putut răsturna sorţii potrivnici? Ce cuvinte înţelepte le-ar fi putut oferi Elyon întro situaţie atât de gravă? ― Mai avem şase ore până la apusul soarelui, a spus Thomas, făcându-şi calul să se întoarcă. Să pornim. ― Nu sunt sigur că vom apuca să-l vedem apunând, a rostit unul dintre ei. Nimeni nu l-a contrazis.

412

2 Carlos Missirian s-a uitat la Thomas Hunter. Acesta stătea întins pe spate, dormind între cearşafurile încâlcite, gol, cu excepţia unui şort. Transpiraţia lui se îmbibase în cearşafuri. Sudoare şi sânge. Sânge? Atât de mult sânge, mânjind albiturile, o parte din el uscat, o parte încă umed. Avusese o hemoragie în somn? Sângera în somn? Ori era mort? Carlos s-a apropiat mai mult. Ba nu. Pieptul lui Hunter se ridica şi cobora în ritm constant. Pe piept şi abdomen avea cicatrice de care Carlos nu-şi amintea, dar nimic să sugereze rănile produse de gloanţele lui săptămâna trecută. A dus pistolul la tâmpla lui Hunter şi a încordat degetul pe trăgaci.

413

3 O străfulgerare dinspre faleză. Două. Ghemuit îndărătul unei stânci mari, Thomas a ridicat binoclul primitiv la ochi şi a trecut în revistă scabioşii cu glugi peste cap care umpleau fundul canionului. Confecţionase binoclul acela din amintiri provenite din istorii, folosind chihlimbar de pin ca să facă lentilele, şi, cu toate că nu funcţiona cum ar fi trebuit, îi oferea un avantaj faţă de ochiul liber. Mikil a îngenuncheat alături de el. Semnalul venise din vârful stâncilor de pe faleză, unde instalaseră două sute de arcaşi, fiecare dintre ei cu cinci sute de săgeţi. Înţeleseseră de multă vreme că şansele lor depindeau de cantitatea de muniţie la fel de mult ca de numărul de luptători. Strategia lor era simplă, validată de experienţă. Thomas conducea o mie de războinici într-un asalt frontal care bloca inamicul de-a lungul liniei de înaintare. După ce câmpul de bătălie era deja înţesat de cadavre ale scabioşilor, el şi oştenii lui se retrăgeau în mare grabă, în vreme ce arcaşii slobozeau mii de săgeţi asupra câmpului aglomerat. Dacă lucrurile mergeau conform planului, puteau măcar face duşmanul să-şi încetinească marşul, deoarece canionul rămânea blocat cu cadavre. Două sute de cavalerişti îl aşteptau pe Thomas la adăpostul oferit de un şir lung de bolovani mari. Apelând la blândeţe, reuşiseră să-şi ţină caii la pământ. Mai procedaseră astfel şi în alte situaţii. Era o minune că Hoarda se lăsa păcălită… ― Domnule! gâfâi în spatele lui un curier. Avem ştiri din Pădurea de Sud. Mikil s-a tras alături de el. ― Continuă. Dar calm, te rog. ― Hoarda atacă. Thomas şi-a luat binoclul de la ochi, apoi s-a uitat încă o dată prin el. A ridicat mâna stângă, pregătit să le dea oamenilor lui semnalul de atac. Ce însemna mesajul adus de curier? Că Hoarda adoptase o nouă strategie. Că din groaznică, situaţia ajunsese imposibilă. Că sfârşitul le era aproape. ― Spune-mi şi restul. Dar repede. 414

― Se zvoneşte că e mâna lui Martyn. A coborât din nou binoclul de la ochi. L-a ridicat. Însemna că acea armată nu era condusă de noul lor general, aşa cum bănuise. ÎI urmăreau de aproape un an pe cel care se numea Martyn. Era un tânăr; atât reuşiseră să smulgă de la un prizonier. Se dovedea un tactician bun; îşi dăduseră seama de acest lucru din luptele mai mărunte. Şi bănuiau că era şi druid, nu doar general. Locuitorii deşertului nu aveau o religie declarată, dar îi adorau pe Shataikii în modalităţi care, încet, dar sigur, instituiau credinţa în liliacul cu cap de şarpe ce apărea pe blazoanele lor. Teeleh. Unii susţineau că Martyn practica magia neagră; alţii, că era îndrumat chiar de Teeleh. Oricum ar fi stat lucrurile, armata lui părea să deprindă cu repeziciune calităţi noi. Dacă scabiosul pe nume Martyn îşi conducea armata spre Pădurea de Sud, însemna că prezenţa acestei armate era o diversiune? Ori celălalt atac era o diversiune? ― Mikil, la semnalul meu. ― Sunt gata, a spus ea, şi a urcat în şaua calului întins la pământ. ― Câţi? L-a întrebat Thomas pe curier. ― Nu ştiu. Avem mai puţin de o mie, dar se retrag. ― Cine îi conduce? ― Jamous. Şi-a dezlipit brusc binoclul de la ochi şi s-a uitat la om. ― Jamous? Jamous bate în retragere? ― Aşa sună raportul, domnule. Dacă un luptător încăpăţânat ca Jamous se retrăsese, însemna că lupta era mai încrâncenată decât oricare purtată până atunci. ― Acolo mai e şi un luptător pe nume Justin. ― Domnule, a zis Mikil. S-a întors, a văzut mişcarea tumultului de oameni la o depărtare de o sută de metri în faţă, şi a respirat adânc. A ridicat mâna şi a ţinut-o neclintită, aşteptând. Se apropiau şi mai mult. Duhoarea emanată de pielea care se descuama i-a ajuns la nări. Apoi a văzut clar însemnele, liliacul cu cap de şarpe suflat cu bronz. Armata Hoardei a apărut masivă în calea lor, având cel puţin cinci sute de indivizi pe rând, pe cai de culoare la fel de deschisă ca nisipurile deşertului. Războinicii aveau mantii cu glugă, fiind înarmaţi cu seceri mari, înalte cât stindardul lor cu şarpe. 415

Thomas şi-a încetinit respiraţia. Singura lui misiune era să împingă îndărăt acea armată. Diversiune sau nu, dacă el dădea greş aici, nu avea nicio importanţă ce se întâmpla la Pădurea de Sud. A auzit-o pe Mikil respirând apăsat. Mă voi ruga lui Elyon pentru viaţa ta.

Mă voi ruga lui pentru vieţile noastre ale tuturor. Dacă e să moară cineva, acela să fie trădătorul Justin.

― Acum! Şi a lăsat braţul să cadă. Războinicii lui se mişcau deja. Din stânga, un şir lung de pedestraşi, tăcuţi şi înaintând ghemuiţi, s-au furişat ca păianjenii pe nisip. Două sute de bidivii cu călăreţi în şei s-au înălţat în picioare. ― Vorbă către William şi Ciphus! i se adresă curierului. Să trimită o mie de războinici spre Pădurea de Sud. Dacă vom fi copleşiţi aici, ne întâlnim la a treia pădure din nord. Te du! Forţa principală era înaintea lui cu zece metri, zburând spre Hoardă, şi nu voia să-i lase să între în bătălie înaintea lui. Nici gând. A sărit în şa şi a dat pinteni armăsarului să pornească la galop. Calul negru a sărit peste bolovani, gonind spre şirul lung de locuitori ai deşertului, care s-au oprit ca împietriţi. Momente bune, duduitul copitelor a rămas singurul sunet care străbătea aerul. Marea de scabioşi s-a scurs înspre canion şi a dispărut după stânci. O sută de mii de ochi priveau spre ei din umbra glugilor trase peste frunte. Aceştia erau chiar cei care îl sfidau pe Elyon şi urau apa. Lumea lor de nomazi era alcătuită din puţuri puţin adânci, înnoroite, şi carne murdară şi urât mirositoare. Nu se adaptaseră bine nici la viaţa aceea, astfel că nu aveau ce căuta în păduri. Totuşi, ar fi vrut să pângărească lacurile, să distrugă pădurile şi să-şi planteze grâul de secetă deşertică. Aceştia erau locuitorii pădurii colorate care o luaseră razna. Morţii vii. Lear fi stat mai bine îngropaţi la poalele unei faleze, decât să li se îngăduie a rătăci de colo, colo, ca un val de ciumă imposibil de ţinut în frâu. Aceştia erau însă şi războinici. Doar bărbaţi, puternici, care nu rămăseseră la fel de neştiutori ca în trecut. Erau însă mai lenţi decât Garda Pădurii. Boala de piele pătrundea până în încheieturi, astfel că îndemânarea era o năzuinţă greu de atins. Thomas a trecut în goană pe lângă oamenii lui. Acum se afla în frunte, unde-i era locul. Stătea cu mâna pe mânerul sabiei. Patruzeci de metri. 416

A tras uşor lama din teacă, făcând ca metalul să se frece cu zgomot de metal. Imediat, din rândurile Hoardei s-a înălţat un urlet, ca şi cum sabia scoasă le-ar fi confirmat intenţiile altfel neclare ale lui. O mie de cai se cabrară în semn de protest faţă de cei care, temători, trăseseră brusc şi cu putere de hăţuri. Cei din rândul din faţă vor afla cu siguranţă că, deşi victoria avea să fie de partea lor astăzi, ei vor fi printre primii care o să moară. Luptătorii din Garda Pădurii galopau apăsat, cu dinţii încleştaţi, ţinând săbiile deocamdată coborâte aproape de picioare, dar gata să le ridice în orice clipă. Thomas a cotit spre dreapta, a trecut sabia din dreapta în stânga şi a şters cu vârful ei piepturile a trei scabioşi, după care a blocat secera întâiului luptător care a reacţionat după brusca schimbare de direcţie. Şirurile de cai s-au frânt. Pădurenii au scos răcnete şi s-au repezit să împungă, să pareze şi să decapiteze duşmani într-o frenezie care trăda experienţa lor în luptă. Un cal palid a căzut exact în faţa lui Thomas, care a ridicat privirea şi a observat că Mikil îşi pierduse sabia, rămas înfiptă între coastele călăreţului. ― Mikil! Cu antebraţul, ea a blocat o lovitură ucigătoare dată de sabia monstruoasă a unui scabios şi apoi s-a răsucit în şa. Thomas a desfăcut nodurile frânghiei cu care îşi legase cea de-a doua teacă şi a azvârlit-o spre ea, cu tot cu sabie. Ea a prins-o, a scos lama, după care, răsucind-o în jos, s-a năpustit la un pedestraş care se repezise către ea. Thomas a respins o lovitură de seceră care îi ţintise capul, a făcut armăsarul să sară peste calul muribund şi s-a răsucit să-şi întâmpine duşmanul. Bătălia îşi găsise deja ritmul. De fiecare parte, săbiile late şi înguste, scurte sau lungi, se roteau, parau, blocau, şuierau şi făceau prăpăd. Sângele şi sudoarea scăldau atât oamenii, cât şi animalele. Vuietul îngrozitor al luptei umpluse întregul canion. Văicărelile şi ţipetele, icnetele şi gemetele de moarte se ridicau până la cer. Tot astfel se înălţau spre cer şi strigătele de luptă ale celor o mie de luptători destoinici care se confruntau cu năvala inepuizabilă de scabioşi bine instruiţi. Cu nici trei ani înainte, sub conducerea lui Qurong, cavaleria Hoardei suferea permanent pierderi uriaşe. Acum, sub ordinele directe ale tânărului 417

lor general, Martyn, călăreţii duşmani nu mai piereau fără să opună rezistenţă. Un scabios înalt, a cărui glugă alunecase pe spate, a rânjit spre Thomas, repezindu-şi apoi calul direct în calea lui. Ciocnindu-se, caii s-au cabrat, lovind cu copitele în aer. Cu o răsucire a încheieturii mâinii, Thomas a învârtit biciul şi l-a izbit pe duşman drept în cap. Omul a scos un răcnet şi şia ridicat braţul. Thomas a înfipt sabia în coastele expuse ale omului, a simţit cum pătrunde adânc, apoi a smuls-o exact în clipa când un pedestraş dindărăt se pregătea să-l izbească în cap cu o ghioagă. S-a lăsat brusc spre dreapta şi a lovit cu sabia în spate. Descăpăţânat, războinicul s-a prăbuşit moale la pământ. Bătălia a continuat cu aceeaşi furie vreme de zece minute, înclinând neîndoielnic în favoarea Gărzii Pădurii. Dar cum prin aer se vânturau atât de multe săbii şi alte arme tăioase, unii dintre oştenii lui se trezeau expuşi, lucru care se întâmpla şi cu caii. Luptătorii din Garda Pădurii au început să cadă. Thomas mai mult a simţit asta, pentru că în iureşul bătăliei nu avea vreme să se uite în jur. Doi. Patru. Apoi zece, douăzeci, patruzeci. Şi alţii. A spart formaţia şi a mânat calul în galop de-a lungul şirului. Obstacolul creat de caii şi oamenii morţi şi rămaşi la pământ era suficient. Spre alarmarea lui, a văzut că pierduse mai mulţi războinici decât îşi închipuise. Trebuia să se retragă! A smuls cornul de la centură şi a suflat în el, dând semnalul. Imediat, ai lui au fugit din toiul bătăliei, pe cai, pe jos, gonind pe lângă el ca şi cum s-ar fi recunoscut învinşi neîndoios. Thomas şi-a ţinut calul nemişcat vreme de câteva clipe. Scabioşii, nu tocmai obişnuiţi cu o asemenea retragere totală, au stat locului, evident derutaţi de brusca răsturnare de situaţie. Conform planului. Numărul celor care zăceau printre morţi nu fusese planificat. Pierduse probabil două sute de oşteni. Întâia oară în acea zi, a simţit în piept arsura cumplită a panicii. Şi-a răsucit calul şi a pornit în goană după luptătorii lui. A trecut de şirul de bolovani dintr-un salt lung, a coborât de pe cal şi s-a lăsat într-un genunchi exact la vreme ca să vadă primul baraj de săgeţi slobozite de pe buza falezei drept în oamenii Hoardei. 418

Acum s-a născut un alt fel de haos. Caii s-au ridicat speriaţi pe picioarele din spate, scabioşii au scos urlete, iar mormanele de trupuri au crescut în locurile în care aceştia s-au prăbuşit. Armata Hoardei era deocamdată blocată locului de zidul alcătuit din morţii săi. ― Avem pierderi mari, a rostit Mikil de lângă el, respirând precipitat. Trei sute. ― Trei sute! A exclamat şi s-a uitat la adjuncta lui. Avea faţa roşie de sânge, iar în ochii ei strălucitori se strecurase o expresie neobişnuită de sfidare. Chiar de fatalism. ― Vom avea nevoie şi de altceva decât de cadavre şi bolovani ca să îi ţinem în loc, a continuat, apoi a scuipat într-o parte. Thomas a măsurat din ochi stâncile falezei. Arcaşii continuau să verse săgeţi asupra armatei prinse în capcană. Imediat ce inamicii vor fi îndepărtat cadavrele şi vor mărşălui de acolo pe cai odihniţi, douăzeci de catapulte aflate pe buza fiecărei faleze vor începe să arunce o ploaie de bolovani asupra Hoardei. După aceea, vor reîncepe. Un alt atac frontal condus de el, urmat de alte valuri de săgeţi, apoi o ploaie de bolovani. A făcut un calcul rapid. În acel ritm, ar putea să reţină în loc armata duşmană vreme de cinci astfel de runde. Parcă ghicindu-i gândurile, Mikil a spus: ― Chiar dacă i-am ţine pe loc până la căderea nopţii, mâine ne vor zdrobi. Cerul s-a luminat, semn că ploaia de săgeţi încetase. Au început să curgă bolovanii. Thomas lucrase la catapulte cu contragreutate vreme de ani şi ani, dar nu reuşise să le perfecţioneze. Rămâneau inutile pe teren plat, dar puteau arunca bolovani mari suficient de departe peste faleză, folosind bine atracţia gravitaţională. Iar bolovanii care treceau de jumătate de metru în diametru deveneau proiectile îngrozitoare. Un bubuit înfundat a precedat cu puţin tresăltarea pământului. ― Nu va fi de ajuns, a zis Mikil. Ar trebui să prăvălim întreaga faleză asupra lor. ― Neapărat să încetinim ritmul! A răspuns el. Data viitoare, doar pe jos, şi atragem bătălia încoace retrăgându-ne cu repeziciune. Transmite ordinul şi către ceilalţi. Să lupte în mod defensiv! Bolovanii au încetat să mai cadă, iar Hoarda a adunat alte şi alte cadavre. Douăzeci de minute mai târziu, şi-a condus luptătorii în cadrul unui alt atac frontal. 419

De această dată, s-au jucat cu duşmanii apelând la tactici de gherilă pe care el şi Rachelle le concepuseră şi le perfecţionaseră de-a lungul anilor. Era o îmbunătăţire a luptei aeriene pe care Tanis o aplica în pădurea colorată. Luptătorii din Garda Pădurii o cunoşteau bine şi puteau să reziste şi în faţa a zece invadatori dacă beneficiau de circumstanţe potrivite. Aici însă, într-un loc strâmt, unde viermuiau atâtea trupuri şi se roteau atâtea săbii, mobilitatea lor era limitată. Au luptat astfel din greu vreme de jumătate de oră şi au ucis aproape o mie de duşmani. De astă dată, au pierit jumătate dintre ei. În ritmul acesta, nu vor face faţă mai mult de o oră. Locuitorii deşertului aveau să se oprească din luptă pe durata nopţii, dar Mikil avea dreptate. Chiar dacă Garda îi ţinea atât la distanţă, războinicii lui Thomas vor fi înfrânţi în acea dimineaţă. Iar în mai puţin de o zi, Hoarda va ajunge la Pădurea Mijlocie. Rachelle. Copiii. Treizeci de mii de civili neajutoraţi aveau să fie căsăpiţi. Thomas a privit cercetător spre faleze şi stânci. Elyon, dă-mi tărie. Fiorul rece simţit ceva mai devreme se întindea spre umeri. ― Aduceţi întăririle! A strigat. Gerard, preiei comanda. Să-i menţii pe linia aceea, cu orice preţ. Să fii atent spre stânci, ca să vezi semnalul. Coordonează atacurile. A azvârlit apoi cornul de berbec spre locotenent. ― Puterea lui Elyon, a spus el, ridicând pumnul spre cer. ― Puterea lui Elyon, a răspuns Gerard, prinzând cornul. Poţi să te bizui pe mine, domnule. ― Aşa voi face. Nici nu-ţi închipui cât de mult, a zis, şi s-a întors spre Mikil. Vino cu mine. Au încălecat şi au pornit în lungul canionului. Adjuncta lui l-a urmat fără să crâcnească. A condus-o în susul unui deluşor, apoi se întoarseră pe o potecă spre un loc neted din apropierea coamei. Câmpul de luptă se întindea în dreapta lor. Arcaşii slobozeau sute de săgeţi asupra scabioşilor. Morţii se înălţau mormane. Văzând şirurile din faţă ale Hoardei, un observator ar fi crezut că duşmanul era atacat de oamenii Gărzii Pădurii. O privire însă în josul canionului arăta o altă realitate. Mii şi mii de războinici purtând mantii cu glugă aşteptau într-o tăcere stranie. Duceau un război de rezistenţă. 420

Era o luptă care nu se putea câştiga. ― Aţi primit veşti de la cele trei grupuri din nord? A întrebat el. ― Nu, să ne rugăm ca duşmanii să nu fi străpuns. ― Nu vor reuşi. Thomas a descălecat şi a examinat faleza stâncoasă. Mikil şi-a îndemnat calul înainte, apoi l-a făcut să se răsucească pufnind. ― Da, ştiu că eşti nerăbdătoare. Ceva din aspectul stâncilor îl neliniştea pe Thomas. ― Te întrebi dacă nu cumva am înnebunit, adevărat? Oamenii mei mor într-o bătălie decisivă, iar eu cobor de pe cal şi urmăresc totul de la distanţă. ― Mă nelinişteşte Jamous. Ce plan ai? ― Îşi poate purta singur de grijă. ― Jamous se retrage! Nu-i stă în fire. Ce plan ai? ― Niciunul. ― Dacă nu vii curând cu unul, s-ar putea să nici nu mai ai prilejul. ― Ştiu, a zis el, păşind agitat. ― Doar nu putem rămâne aici să… insistă Mikil. ― Nu stau aici! Thomas s-a întors brusc spre ea, simţindu-se furios şi recunoscând în sinea lui că nu avea niciun motiv. Mai ales faţă de ea. ― Gândesc! Ar trebui să faci la fel! Şi-a îndreptat braţul spre Hoardă, care era bombardată din nou cu bolovani. ― Priveşte într-acolo şi spune-mi ce ar putea opri armata aceea monstruoasă! Cine crezi că sunt? Elyon? Pot bate din palme ca să fac stâncile astea să se sfărâme…? S-a oprit brusc. ― Ce e? A întrebat Mikil. Cu sabia pregătită de luptă, s-a uitat în jur, căutând un duşman din ochi. Thomas s-a răsucit spre vale. ― Ce ai spus mai devreme? ― Poftim? Că ar trebui să fii cu oamenii tăi. ― Ba nu. De stânci. Ai spus că ar trebui să prăbuşeşti toată faleza peste ei. ― Da, dar am putea la fel de bine să azvârlim soarele asupra lor. Un gând nebunesc. ― Ce s-a întâmplat? L-a întrebat ea din nou. ― Dacă ar exista un mijloc de a face stâncile să… 421

― Nu există. El a dat fuga spre buza falezei. ― Dar dacă! Dacă am reuşi să doborâm pereţii canionului aproape de ultimele rânduri ale armatei lor, i-am putea bloca acolo, şi, prinşi astfel în capcană, i-am măcelări de sus. ― Ce vrei să faci? Să încingi întreaga faleză cu un foc uriaş şi să goleşti conţinutul lacului peste ea, făcând-o să crape? A ignorat sugestia. Era o nebunie, dar şi lipsa oricărei iniţiative era tot o nebunie. ― Acolo, de-a lungul falezei se vede o falie. O vezi? A zis el, şi a arătat cu degetul, iar ea a privit într-acolo. ― Da, o crăpătură. Dar tot nu pricep cum… ― Bineînţeles că nu! Dar dacă s-ar putea, nu ar fi bine? ― Dacă ai reuşi ca bătând din palme să prăbuşeşti stâncile peste ei, atunci aş spune că avem şansa de a-i alunga până la ultimul pe oamenii Hoardei în pădurea neagră, unde le este locul cuvenit. Un răcnet de luptă a răsunat în canion. Gerard îşi conducea în luptă rândurile de oşteni care primiseră întăriri. ― Cât timp crezi că îi mai putem ţine în loc? A întrebat Thomas. ― Vreo oră. Poate două. Bărbatul a păşit nervos încoace şi încolo, mormăind ceva în barbă. ― S-ar putea să nu fie de ajuns! ― Te rog, trebuie să-mi spui ce se petrece. Nu degeaba îţi urmez la comandă. Dacă nu mai poţi lupta, eu simt că e nevoie de mine acolo. ― Cândva, exista o modalitate de a doborî o faleză la pământ. Se întâmpla cu mult timp în urmă, stă scris în Cărţile de Istorii. Foarte puţini îşi mai aduc aminte, dar eu ştiu sigur. ― Şi?

Exact. Şi ce dacă?

― Cred că metoda se numea explozie. O minge uriaşă de foc având o forţă înspăimântătoare. Dacă am găsi o cale de a produce aşa ceva? Ea s-a uitat la el neîncrezătoare. ― A existat o vreme când puteam afla informaţii precise despre istorii. Dacă aş recupera nişte informaţii despre cum se provoacă o explozie?

422

― E ideea cea mai ridicolă pe care am auzit-o vreodată! Ne aflăm în toiul bătăliei. Te gândeşti să pleci în vreo expediţie ca să descoperi informaţii despre istorii? Cred că te-a sleit lupta. ― Nu, nu e nevoie de o expediţie. Nici nu-s convins că va da roade. Am mâncat atâta vreme din fructul acela… Ideea a crescut în mintea lui şi asta l-a făcut să devină agitat. ― Ar fi pentru prima oară în cincisprezece ani când nu am mâncat din fruct. Ce-ar fi să mai reuşesc o cădere în vis? Tânăra s-a uitat la el ca la un dement. Jos, bătălia se purta cu tot mai multă furie. ― E nevoie să dorm; dar există o problemă, se agită pe loc, animat de acea idee. Dar dacă nu pot dormi? ― Să dormi? Asta vrei? În asemenea momente? ― Să visez! A răspuns el şi a strâns pumnii. Trebuie. Aş putea visa ca înainte, descoperind cum să distrug stâncile falezei. Mikil a rămas mută de uimire. ― Ai vreo idee mai bună? A întrebat-o el cu glas apăsat. ― Deocamdată, nu, a reuşit ea să îngaime. Dar dacă nu reuşea să viseze? Dacă ar fi avut nevoie de câteva zile pentru ca efectele rambutanului să dispară? S-a întors cu faţa la canion. A privit spre faleza din depărtare, observând linia de falie clar conturată în locul unde roca de un alb lăptos devenea roşiatică. Peste două ore, toţi oamenii lui vor fi morţi. Dar dacă ar fi avut la dispoziţie un exploziv. S-a repezit spre cal şi a sărit în şa. ― Thomas! ― După mine! L-a urmat în galop sus pe potecă, spre buza falezei. El a trecut pe lângă primul post şi a strigat din goana calului. ― Întârziaţi-i! Faceţi tot ce puteţi, dar ţineţi-i în loc până la căderea întunericului. Am o soluţie. ― Thomas! Ce soluţie? A venit întrebarea. ― Reţine-i! A zis, şi dus a fost.

Thomas, chiar ai găsit calea?

A gonit de-a lungul întregului şir de arcaşi şi de mânuitori ai catapultelor, încurajându-i pe toţi. 423

― Opriţi-i! Reţineţi-i până la căderea întunericului. Încetiniţi-le ritmul de înaintare. Avem o soluţie. Dacă îi înfrânaţi până atunci, vom găsi o cale! Mikil nu a scos nicio vorbă. După ce au depăşit şi ultima catapultă, Thomas a oprit calul. ― Am rămas alături de tine pentru că m-ai salvat de zeci de ori, şi ţi-am jurat credinţă, a spus Mikil. Sper că ştii. ― Urmează-mă. A condus-o până în spatele unui grup de stânci mari şi s-a uitat în jur. Era destul de bine. A descălecat. ― Ce facem aici? A întrebat ea. ― Descălecăm. A găsit apoi o piatră de mărimea unui pumn şi a cântărit-o în palmă. Deşi îi displăcea să fie lovit cu ea în cap, nu vedea altă soluţie. Nu putea adormi doar dorind. Mai ales că era atât de agitat din cauza luptei. ― Aşa, gata. Vreau să mă loveşti în cap. Trebuie să adorm, dar nu se poate întâmpla de la sine, de aceea e nevoie să mă faci să-mi pierd cunoştinţa. Ea s-a uitat în jur cu un sentiment de stânjeneală. ― Domnule… ― Dă-mi în cap! E un ordin. Şi să mă loveşti suficient de tare ca să reuşeşti din prima. După ce-mi pierd cunoştinţa, mă readuci în simţiri peste zece minute. Ai înţeles? ― Zece minute îţi sunt de ajuns ca să afli tot ce ţi-ai propus? A privit-o lung, şocat de o asemenea întrebare. ― Ascultă, a zis ea. M-ai transformat într-o lunatică. S-ar putea ca druizii Hoardei să facă vrăji, dar când am făcut noi aşa ceva? Niciodată. Asta sună a magie. Destul de adevărat. Se zvonea că druizii Hoardei practicau magia care însănătoşea şi înşela în acelaşi timp. Thomas nu văzuse nicicând aşa ceva. Unii spuneau că Justin urma calea druizilor. ― Zece minute. Repetă. ― Da, sigur. Zece minute. ― Atunci, loveşte-mă. Ea a făcut un pas înainte. ― Chiar vrei… ― Loveşte-mă! Mikil a ridicat piatra. Thomas a blocat lovitura. 424

― Ce înseamnă asta? A întrebat ea. ― Iartă-mă. Am reacţionat din reflex. O să închid ochii. Zis şi făcut. În cap i-a explodat o lumină. Treptat, lumea lui s-a întunecat.

425

4 Thomas Hunter s-a trezit într-o stare de nemişcare, apoi şi-a dat seama de trei lucruri înainte ca inima lui să mai bată o dată. În primul rând, a înţeles că nu mai era acelaşi om care adormise cu nouă ore în urmă. Trăise cincisprezece ani în altă realitate şi noile cunoştinţe şi priceperi îl făcuseră să fie altul. În al doilea rând, din păcate, niciuna dintre acele priceperi nu avea vreo legătură cu supravieţuirea după primirea unui glonţ în cap, aşa cum fusese cândva cazul. În al treilea rând, chiar în acel moment, în ţeava pistolului care-i stătea lipită uşor de tâmplă era un glonţ. A rămas cu ochii închişi, lăsându-şi trupul moale. Capul îl durea tare din cauza loviturii lui Mikil. Gândurile au început să gonească în mintea lui. Panică. Ba nu, nu era panică. De câte ori văzuse moartea cu ochii în ultimii cincisprezece ani? Până şi aici, în această lume a viselor, fusese împuşcat de două ori doar în ultima săptămână, şi de fiecare dată apa lui Elyon îl vindecase. De data asta, nu mai exista apa lecuitoare. Dispăruse odată cu pădurea colorată, acum cincisprezece ani. O şoaptă rostită cu glas gros i-a umplut urechea: ― Adio, domnule Hunter. Carlos Missirian a lăsat momentul de satisfacţie să se prelungească. Prin minte îi răsuna o replică auzită cândva într-un film:

Evită asta. Da, domnule Hunter, încearcă să te fereşti. A încordat degetul pe trăgaci.

Trupul lui Hunter a tresărit. Pentru o fracţiune de secundă, Carlos a crezut că apăsase pe trăgaci şi trimisese glonţul prin creierul omului, ceea ce ar fi explicat tresărirea. Însă nu se auzise detunătura pistolului. Iar arma tocmai zbura către capătul celălalt al camerei. Şi încheietura mâini îi ardea. În clipa de groază când a priceput ce se petrecuse, a descoperit că Thomas Hunter îi azvârlise pistolul din mână, iar acum se rostogolea, 426

îndepărtându-se de el, mult prea repede ca să fie o mişcare realizată de un om obişnuit. Aşa ceva nu mai păţise până atunci. Asta l-a derutat. Acest om, care, atunci când dorea, părea să obţină informaţii şi aptitudini din vise, îl nedumerea cumplit. Dacă ar fi fost mistic, la fel ca mama lui, ar fi fost ispitit să-l socotească demon pe acest bărbat. Thomas s-a ridicat în picioare şi a rămas cu faţa la Carlos, în partea cealaltă a patului. Nu avea nicio armă în mână şi era îmbrăcat doar cu un şort. Sângera dintr-o tăietură proaspătă la antebraţ, dar nu el i-o provocase. Curios lucru. Pesemne că aşa se explicau şi petele de sânge de pe cearşaf. Carlos şi-a scos şişul. În mod obişnuit, următoarea mişcare ar fi fost cât se poate de evidentă. Trebuia să-l atace pe omul neînarmat şi să-i despice abdomenul sau gâtul, în funcţie de ocaziile oferite, ori să azvârle şişul din locul unde se afla. În ciuda uşurinţei cu care actorii din filme îndepărtau cuţite azvârlite spre ei, respingerea unui stilet bine aruncat în cursul unei lupte reale nu era o treabă tocmai uşoară. Însă Hunter nu era un om de rând. S-au înfruntat, ambii extrem de precauţi. Carlos a avut senzaţia că Thomas se schimbase. În privinţa înfăţişării fizice, era acelaşi bărbat cu păr castaniu, nepieptănat, şi ochi verzi, cu maxilar proeminent, mâinile sigure, muşchi bine conturaţi la piept şi abdomen. Avea însă o altă ţinută acum, dovedind o siguranţă de sine greu de zdruncinat. Stătea drept, cu mâinile lăsate pe lângă corp. Se uita la Carlos cu ochi neclintiţi, aşa cum s-ar uita cineva mai curând la o ecuaţie matematică de dificultate mare decât la un duşman ameninţător. Ştia că ar fi trebuit să plonjeze după pistol, spre stânga, ori să arunce stiletul. Însă fascinaţia pe care i-o stârnise acest om a făcut ca reacţiile lui să întârzie. Dacă Svensson ar fi ştiut pe deplin ce capacităţi avea, ar fi insistat să fie capturat viu. Probabil că ar merita să discute chestiunea cu Armand Fortier. ― Cum te numeşti? L-a întrebat Thomas, plimbându-şi ochii în lateral, spre pistol, şi înapoi. ― Carlos, i-a răspuns, şi s-a lăsat puţin spre stânga. ― Ei, bine, Carlos, văd că ne-am întâlnit din nou. Amândoi s-au aruncat spre pistol în acelaşi timp. Hunter a ajuns primul la el. L-a lovit cu piciorul, împingându-l sub pat. Apoi a sărit în picioare. 427

― Niciodată nu mi-am plăcut pistoalele, a spus Thomas. Nu te-ar interesa o luptă cinstită? Cu săbii? ― Ar fi frumos, a zis Carlos, cum tot nu mai avea şanse să ajungă la armă. Din nefericire, nu avem timp de joacă azi. Femeia aceea avea să apară în cameră. Urma să bată la uşă dintr-un moment în altul, ca să-şi trezească fratele, aşa cum promisese. Dacă vreunul dintre ei dădea alarma… S-a repezit într-un atac. Thomas s-a ferit de lama stiletului făcând un pas în lateral, dar nu îndeajuns de repede pentru a o evita cu totul. L-a atins la umăr. Celălalt a ignorat rana şi a făcut un salt spre uşă. Eşti iute, dar nu îndeajuns. Din doi paşi lungi, i-a tăiat retragerea. ― Mi-ai scăpat de două ori printre degete. Astăzi nu te mai las. L-a silit să se tragă în colţ. Din braţ îi curgea sânge. Nu pricepea cum de reuşise să supravieţuiască unui glonţ în cap, însă rana de la braţ nu se vindeca. O lovitură bine ţintită de cuţit, iar sângele lui va colora în roşu carpeta bej de pe podea. Hunter a deschis gura şi a răcnit din rărunchi. ― Karaaa! Kara tocmai trăsese apa la toaletă când a auzit glasul fratelui ei trecând prin perete. ― Karaa! Avea necazuri? ― Karaa! A ieşit zburând pe uşa băii. Cea de la dormitor. A traversat holul. A împins cu putere în uşa dormitorului lui Tom şi a răsucit de clanţă. A deschis brusc. Thomas stătea în colţ, doar în şort şi plin de sânge. Un bărbat de origine mediteraneană, după toate aparenţele, îl silise să se retragă acolo sub ameninţarea unui stilet. Carlos? Amândoi s-au întors spre ea în acelaşi timp. Kara a văzut o cicatrice lungă pe obrazul omului. Da, era Carlos. Cel care se pregătea să-l străpungă pe fratele ei era acelaşi care îl împuşcase cu câteva zile înainte. Kara s-a uitat din nou la Thomas. Nu semăna cu cel pe care îl sărutase pe frunte cu o seară în urmă, înainte de culcare. Îi spusese să viseze mult şi să devină omul capabil să salveze lumea. Nu ştia cum se transformase în vis, însă avea alţi ochi. Iar cearşafurile de pe pat 428

aveau pete de sânge, o parte dintre ele proaspete, altele uscate. Iar acum sângera la umăr şi antebraţ. ― Ţi-l prezint pe Carlos, a rostit el. Nu a auzit de antivirusul pe care îl avem, de aceea crede că face bine ucigându-mă. M-am gândit că ar suna mai convingător dacă îi spui tu. Să fi aflat ceva despre antivirus în visele lui? Carlos şi-a mutat rapid privirea de la unul la celălalt. ― Niciunul dintre voi nu ştie că e nevoie să mă întorc acolo cu explozivi de un fel sau altul, a continuat Thomas. În vreme ce noi vorbim aici, Hoarda îmi măcelăreşte armata. Am mai puţin de cinci mii de oameni, care luptă cu o sută de mii de scabioşi. Şi e necesar să câştig lupta cu orice preţ. Înţelegeţi? Trebuie să deţin informaţia asta şi să mă întorc! Părea că aiurează. ― Kara, apa nu mai are acelaşi efect ca înainte. Iar sub pat e un pistol. Nu ai prea mult timp. Carlos s-a repezit spre fratele ei, care a respins prima lovitură cu mâna dreaptă. A urmat o lovitură de pumn, pe care de asemenea a deviat-o. Însă blocând două lovituri succesive rămăsese expus, iar ea văzuse destule bătăi de stradă la Manila ca să-şi dea seama că atacatorul tocmai pe asta conta. Carlos a înaintat drept spre Thomas, folosindu-şi capul ca pe un berbec. A reuşit astfel să-l izbească în bărbie, făcându-l să cadă la podea ca un bolovan. Kara s-a azvârlit spre pat şi, cu un icnet, a aterizat pe covor. S-a rostogolit sub pat, a văzut pistolul şi a întins degetele după el.

429

5 Un zgomot infernal acoperea orice alt sunet. Vuietul bătăliei. Şi al morţii. Thomas a deschis ochii brusc. S-a ridicat în coate şi s-a crispat din cauza durerii cumplite de cap. ― Ai reuşit? L-a întrebat Mikil, lăsându-se într-un genunchi alături de el. ― Să reuşesc ce? ― Ştiam eu! A zis ea şi, ridicându-se, s-a îndepărtat. A, sigur, trebuia să aducă explozivi. Apoi şi-a dat seama de altceva. ― Cât timp am rămas fără cunoştinţă? ― Vreo cinci minute, a rostit ea ridicând din umeri. ― Doar cinci! Ţi-am spus zece! ― Nu eu te-am trezit. Ai făcut-o singur. Pesemne că Elyon te-a adus în simţiri ca să îţi reiei locul în fruntea oamenilor tăi. ― Ba nu, e nevoie să mă întorc! ― Unde să te întorci? A făcut ea, şi s-a uitat lung la el. ― N-am avut timp suficient. Trebuie să mă înapoiez să învăţ cum se fac explozivii. ― E absurd. Şi eu ce să fac? Să te mai lovesc o dată cu piatra în cap? ― Da, a zis el şi s-a ridicat în picioare. Exact. Iar visez, Mikil. Şi am ajuns acolo. ― Şi ce-ai făcut? ― M-am luptat cu un om care a încercat să mă omoare cu pistolul. Acela e un alt fel de dispozitiv exploziv. Omul acela luptă… e foarte bun. Cred că m-a lăsat fără cunoştinţă. Thomas şi-a întors faţa de la ea, amintindu-şi. ― Şi Kara… O înţepătură în umăr l-a făcut să se oprească. Deasupra bicepsului de la braţul drept avea o rană lungă de vreo palmă. Şi-a trecut un deget de-a lungul ei şi a încercat să-şi aducă aminte dacă o căpătase în lupta de acolo sau din vis. ― Am avut mai devreme tăietura asta? A întrebat. ― Probabil. Nu-mi amintesc dacă… ― Ba nu! Nu o aveam când am urcat aici. Nu m-a tăiat nimeni cât am dormit? ― Sigur că nu. 430

― Înseamnă că-i din vis! A zis şi a prins-o pe Mikil de braţ. Loveşte-mă! Hai! Grăbeşte-te! Trebuie să mă întorc să-mi salvez sora. ― Nu ai nicio soră! ― Loveşte-mă, a strigat. Loveşte-mă odată! ― Nu mă lasă inima să-mi lovesc comandantul de două ori în decurs de zece minute, chiar dacă… ― Îţi ordon, a spus el şi a simţit un tremur prin mâini. Spune-ţi că nu sunt comandantul tău. Sunt un scabios care pute a putreziciune şi o să-ţi zbor capul dacă nu aperi… Mikil era deja într-o săritură, iar el nu a făcut nicio încercare de a evita lovitura. Talpa de piele a bocancului ei l-a izbit puţin deasupra urechii drepte şi l-a culcat la pământ.

431

6 Degetele Karei au dat de oţelul rece. Niciodată până atunci nu trăise un sentiment atât de intens de uşurare. Şi-a petrecut degetele în jurul armei. Însă bucuria ei era prematură. Stătea pe burtă, cu faţa lipită de covor, neajutorată. S-a răsucit, ajungând pe spate. Lovindu-se de cadrul metalic al patului, pistolul a scos un zăngănit. În spaţiul mic al încăperii, s-a auzit o bubuitură asurzitoare. Descărcase arma! Nimerise pe cineva? Făcuse o gaură în zid sau în fereastră? Poate îl lovise pe Carlos. Sau pe Thomas. S-a răsucit şi l-a văzut pe fratele ei zăcând tot pe spate în apropierea peretelui. Nu avea nicio gaură de glonţ. Ceva a făcut patul să salte. Carlos. A tras în saltea, chircindu-se când a răsunat detunătura. Apoi, din nou.

Bum! Bum!

A văzut picioarele lui Carlos care aterizase pe podea. Din doi paşi mari, ajunsese în hol. Kara a apăsat din nou pe trăgaci şi a tras un foc înspre el. Carlos a dispărut în apartamentul alăturat, cel de la capătul coridorului. Uşa s-a închis cu o bufnitură. Dar dacă nu plecase cu adevărat? Nu cumva se ascundea după colţ, aşteptând ca ea să se ridice şi să lase arma jos, după care să se repeadă la ea ca să-i taie beregata? A ajuns la lumina zilei, ţinând pistolul aţintit asupra uşii, străduindu-se să nu-i tremure mâna. S-a ridicat cu atenţie, s-a apropiat încet de uşă şi a cotit stânga, descriind un arc larg de cerc, până când a putut vedea prin cadru, spre hol. Nici urmă de Carlos. Uşa de la capătul coridorului era deschisă. Omul acela nu acţionase singur. Cineva din hotel îl ajutase să pătrundă în apartamentul lor pe uşa celui alăturat. ― Thomas? Kara a dat roată patului şi a îngenuncheat alături de el. ― Thomas! A zis ea şi l-a bătut uşor cu palma pe obraz.

432

Cineva bătea la uşa apartamentului. Detunăturile fuseseră auzite. Tocmai de aceea fugise Carlos. Descărcarea accidentală a armei probabil le salvase viaţa amândurora. ― Thomas, trezeşte-te, dragule. El a gemut şi a deschis încet ochii. Thomas şi Kara stăteau pe o canapea din apartamentul lui Merton Gains, aşteptând ca el să termine convorbirile telefonice care se ţineau lanţ. Îi salutase în fugă, ascultase câteva detalii legate de atacul asupra lui, solicitase măsuri sporite de securitate pentru apartament, apoi le ceruse să fie scuzat câteva minute. Lumea se dezvăluia înapoia uşilor închise, a spus el. Au auzit apoi vocea reţinută a secretarului vorbind la telefon. Aproape în şoaptă, Kara a întrebat: ― Cincisprezece ani? Chiar aşa? Eşti sigur? ― Da, foarte sigur. ― Cum e posibil? Doar nu arăţi cu cincisprezece ani mai în vârstă. ― La corp, defel. ― Defel? ― Scuze. ― Defel, a zis ea. Pare… diferit. ― Cum îţi spuneam, acolo am aproape patruzeci de ani. Şi aici mă simt de aceeaşi vârstă. Uimitor. ― Deci, rănile astea ale tale reprezintă o schimbare a regulilor între aceste două realităţi, a spus ea, făcând semn către braţul lui Thomas. Cunoaşterea şi priceperile au fost mereu transferabile dintr-una în alta, dar înainte ca pădurea colorată să se facă scrum, rănile de acolo nu ajungeau şi aici; doar cele de aici treceau dincolo. Acum e valabil în ambele sensuri? ― Evident. Însă se transferă şi sângele, nu doar rănile. Sângele are legătură cu viaţa. În fapt, sângele pângăreşte lacul, aşa a grăit băiatul. E una dintre regulile noastre fundamentale. În orice caz, acum e în ambele sensuri. ― Dar când te-ai lovit prima oară la cap – când a început totul – ai sângerat în ambele lumi. ― Poate m-am rănit la cap în ambele lumi în acelaşi timp. Poate asta a deschis poarta, a zis el oftând. Nu-mi dau seama, dar sună absurd. Vom presupune că priceperile, cunoştinţele şi sângele sunt transferabile. Dar nimic altceva. 433

― Iar tu eşti singura poartă de trecere. Vorbim de sângele, cunoştinţele şi priceperile tale. ― Corect. ― Asta ar explica de ce nu ai îmbătrânit aici. Te alegi cu tăieturi acolo, te tai şi aici, dar nu înaintezi în vârstă la fel, nici nu te îngraşi sau transpiri în acelaşi fel. Doar anumite întâmplări, legate de vărsarea de sânge, apar în ambele realităţi, a spus Kara, apoi a tăcut câteva clipe. Iar acolo eşti general? ― Comandant al Gărzii Pădurii, General Thomas de Hunter, a răspuns el fără să clipească. ― Şi cum s-a întâmplat? Să nu-ţi închipui că nu te văd şi în locul lui Alexandru cel Mare, înţelegi? Doar că e greu de acceptat ideea. M-ar ajuta câteva amănunte. ― Cred că pare o nebunie, nu, a zis el cu un surâs jucăuş pe buze. Acesta era acel Thomas pe care îl ştia Kara. Bărbatul a strâns între degete perna de piele de pe partea lui. ― Totul e atât de… ciudat. Şi de real. ― Tocmai pentru că este real. Te rog să-mi spui că nu mai ai de gând să sari de la balcon. ― Nu, a rostit el şi a dat drumul pernei. Evident, ambele locuri sunt reale. Cel puţin aşa presupunem, corect? Dar înţelege că, după cincisprezece ani petrecuţi în altă lume, pe asta de aici o simt ca fiind de vis. Scuză-mă dacă o să mă port destul de ciudat din când în când. Ea a zâmbit şi a clătinat din cap. Era pe jumătate „destul de ciudat” şi pe jumătate acelaşi Thomas pe care îl ştia. ― E caraghios? A întrebat el. ― Nu, dar ar trebui să te auzi. „Scuză-mă dacă o să mă port destul de ciudat din când în când.” Nu te supăra, frate, dar vorbele tale se bat puţin cap în cap. Mai povesteşte-mi. ― După ce Shataikii au răspândit otrava prin pădurea colorată, populaţia a fost lovită de o boală îngrozitoare. Face pielea să se descuameze la suprafaţă şi să crape dedesubt. Dă dureri cumplite. Ochii devin cenuşii, iar corpul duhneşte ca pucioasa sau ca ouăle stricate. Însă Elyon a creat o cale prin care noi putem trăi fără să resimţim efectele bolii. Şapte păduri – păduri obişnuite, nu colorate – au rămas în picioare, şi în fiecare se găseşte un lac. Dacă ne îmbăiem zilnic în el, boala stă în remisiune. Singura condiţie care ni se cere pentru a trăi în pădure este să ne îmbăiem cu regularitate şi să păzim apa să nu fie pângărită de sânge. 434

Ea a rămas cu privirea aţintită asupra lui. ― Din nefericire, duc o bătălie contra Hoardei chiar în aceste momente, şi totul s-ar putea sfârşi. ― Dar profeţia? ― Aceea că Elyon va doborî Hoarda cu o singură lovitură? Poate că dinamita este răspunsul, a spus şi s-a ridicat, dornic să înainteze cu planul lui. Înainte de a pleca înapoi, trebuie să găsesc o modalitate de a produce dinamită. ― Înţeleg că încă visezi, a intervenit Gains, care apăruse în spatele lor. Kara s-a ridicat împreună cu Thomas. Ascultând tonul convins al fratelui ei şi văzând lumina din ochii lui când vorbea, s-a simţit ispitită să creadă că adevărata dramă se desfăşura în altă realitate, că Germenul Raison era doar o poveste şi că războiul purtat în deşert era adevărata realitate. Gains a readus-o cu picioarele pe pământ. ― Bine, a continuat el, ocolind canapeaua. Am senzaţia că vom avea nevoie de visele acestea ale tale. Nu mi-am închipuit vreodată că voi spune aşa ceva, dar asta e, nici nu mi-am imaginat că ne vom confrunta cu un asemenea monstru. Vreţi ceva de băut? Niciunul dintre ei nu i-a răspuns. ― Lipsa măsurilor de securitate pentru apartamentul vostru a fost o scăpare din partea mea. Nu-mi place să recunosc, dar la început te-am subestimat. Îţi garantez că situaţia s-a schimbat. Thomas nu a zis nimic. ― Sigur n-ai nimic? S-a interesat Gains, măsurându-l cu privirea. ― Mă simt bine. ― În regulă, a consimţit el şi a aruncat o privire spre Kara, apoi din nou spre Thomas. Avem nevoie de tine să rezolvăm situaţia, fiule. ― Nu sunt convins că mai pot interveni cu ceva. Lucrurile s-au schimbat. Gains s-a apropiat de el, l-a luat de braţ şi l-a îndrumat spre fereastră. ― Nu sunt convins că înţelegi dimensiunea exactă a lucrurilor care se petrec în prezent, dar situaţia nu ne surâde deloc. Cei de la Raison Pharmaceutical tocmai au încheiat examinarea unui sacou abandonat pe un cuier în Aeroportul Internaţional Bangkok. Din cercetări rezultă că un bărbat a hărţuit câteva însoţitoare de zbor, după care s-a dus la un post de prim ajutor, unde şi-a atârnat haina în cuier şi a plecat. Ai idee ce se afla pe sacoul acela? ― Virusul, a spus Kara. 435

― Întocmai. Germenul Raison. Aşa cum a promis Valborg Svensson. Aşa cum a anticipat nimeni altul decât Thomas Hunter, ceea ce te face să fii o persoană foarte, foarte importantă. Bineînţeles, virusul se transmite pe calea aerului. Iar asta înseamnă că dacă noi trei nu suntem deja infectaţi, vom fi până să plecăm spre Washington. La sfârşitul săptămânii, jumătate din Thailanda va fi purtătoarea virusului. ― Să plecăm la Washington? A întrebat Thomas. De ce? ― Preşedintele a sugerat să comunici tot ce cunoşti unei comisii pe care o alcătuieşte. ― Nu cred că mai am ceva de adăugat faţă de ceea ce ştiţi deja. Pe chipul lui Gains a apărut un surâs agitat. ― Ştiu că nu ai avut parte de o săptămână tocmai uşoară, dar nu sunt convins că înţelegi prea bine imaginea de ansamblu. Ne confruntăm cu o situaţie foarte gravă, şi nu avem idee cum să o tratăm în mod eficient. Însă tu ai anticipat totul, şi s-ar părea că ştii mai multe despre ea decât oricine altul. Asta te face să devii invitatul preşedintelui SUA. Cu forţa, dacă va fi nevoie. Thomas a clipit nedumerit. A aruncat apoi o privire spre Kara. ― Mi se pare logic, a spus ea. ― Aveţi vreo ştire despre Monique? A întrebat el. ― Nu. ― Dar acum înţelegeţi ce se petrece, a zis Thomas. S-ar putea ca Svensson să nu aibă încă antivirusul, dar cu ajutorul ei îl va realiza. Dacă se întâmplă asta, suntem terminaţi. Îi amintea Karei de adevărata purtare a fratelui ei. ― Nu-mi dau seama dacă aşa stau lucrurile. În acest moment, nu mai controlez… ― Vezi? Îţi spui ceva, după care vii cu îndoielile tale. De ce aş crede că oamenii de la Washington vor acţiona altfel? ― Dar nu pun la îndoială ce spui! Spun doar că preşedintele a preluat situaţia. Nu pe mine e nevoie să mă convingi, ci pe el. ― Bine. O să merg acolo. Dar am nevoie şi de ajutorul tău. Până adorm din nou, trebuie să descopăr cum pot dezlănţui o explozie suficient de mare ca să dobor o faleză. Gains a oftat. Thomas s-a apropiat de el, l-a luat de braţ aproape la fel cum procedase şi Gains mai devreme, şi l-a dus spre aceeaşi fereastră. 436

― Nu sunt convins că înţelegi dimensiunea exactă a lucrurilor care se petrec în prezent, dar situaţia nu ne surâde deloc, Merton, l-a maimuţărit el. Dă-mi voie să te ajut. În timp ce noi stăm de vorbă, eu conduc rămăşiţele unei armate, Garda Pădurii, într-o bătălie cumplită împotriva Hoardei. Ne-au rămas mai puţin de cinci mii de luptători. Iar duşmanii sunt o sută de mii. Dacă nu găsesc o cale de a prăbuşi o faleză peste ei, vor învinge şi ne vor măcelări femeile şi copiii. Înţeleg să nu-ţi pese nici cât negru sub unghie. Dar mai e o problemă. Dacă mor acolo, mor şi aici. Iar dacă mor aici, nu vă voi fi de niciun ajutor. ― Nu cumva întinzi coarda prea tare? Thomas a întins braţul în faţă şi a tras mâneca în sus. ― Bandajul ăsta de pe antebraţ acoperă o rană din bătălia de azi. Cearşafurile din patul meu sunt scăldate în sânge. Carlos nu m-a rănit în somn. Cine altcineva a făcut-o? Mă dor tâmplele de la o lovitură de piatră primită în cap. Crede-mă, cealaltă lume este la fel de reală ca şi asta. Dacă mor acolo, îţi garantez că mor şi aici. Şi reversul era la fel de adevărat, a gândit Kara. Dacă ar muri aici, ar pieri

şi din pădure.

Şi-a tras mâneca la loc. ― Voi face tot ce-mi stă în puteri să vă sprijin, dar ajutaţi-mă să rămân în viaţă. Aş putea spune că e un schimb echitabil. Nu crezi? Pe faţa secretarului a apărut un surâs nu tocmai sigur. ― De acord. Voi vedea ce pot face, cu condiţia să nu dezvălui presei sau mediului politic din Washington niciun amănunt de acest gen. Nu cred că oamenii aceia vor înţelege. Thomas a încuviinţat din cap. ― Am înţeles ideea. Kara, poate faci nişte cercetări cât domnul secretar îmi prezintă restul situaţiei. ― Vrei să descopăr cum se pot produce explozivii? A întrebat ea cu mirare. ― Sunt sigur că Gains are posibilitatea de a apela persoanele potrivite. Ne aflăm într-un canion. Sunt multe roci, bogate în aramă şi cositor. Facem arme de bronz. Chiar dacă ne retragem, avem la dispoziţie doar câteva ore să găsim componentele potrivite pe care ni le sugeraţi pentru realizarea explozivilor. Trebuie să fie suficient de puternici să doboare pereţii unui canion de-a lungul unei falii naturale. ― Praf de puşcă, a spus Gains. 437

Thomas s-a întors cu faţa spre el. ― Nu dinamită? ― Mă îndoiesc. Praful de puşcă a fost obţinut prima oară prin combinarea câtorva elemente obişnuite. Asta e cea mai simplă soluţie, a zis el şi a clătinat din cap. Dumnezeu să ne aibă în pază. Discutăm nepăsători ce exploziv ar putea distruge „Hoarda“ asta, în timp ce respirăm cel mai ucigător virus din lume. ― Cine mă poate ajuta? L-a întrebat Kara pe Gains. Bărbatul a scos telefonul mobil, s-a dus în bucătărie, a format un număr şi a vorbit încet cu cineva, după care a revenit. ― L-aţi cunoscut pe Phil Grant aseară. Directorul CIA. E alături şi-i va mobiliza pe toţi cei care v-ar putea ajuta. ― Acum? ― Da, sigur. Dacă se poate obţine praf de puşcă în câteva ore, cei de la CIA vor găsi specialiştii care să vă spună cum. ― Perfect, a spus Thomas. Karei îi plăcea de fratele ei cel nou. A clipit încurajator spre el şi a ieşit. Thomas s-a întors spre Gains. ― Bun, unde rămăsesem? Lucrurile începeau să recapete contur. Nu era vorba să fi uitat vreun amănunt, dar până atunci se simţise destul de dezorientat. Nu se putea implica în toate. Cu fiecare minut pe care îl petrecea în acea lume, sentimentul crizei iminente se adâncea, egalând gravitatea crizei a cărei rezolvare depindea de el în cealaltă lume. ― Washington. Thomas şi-a trecut degetele prin păr. ― Nu-mi imaginez politicieni dispuşi să asculte pe cineva care să le vorbească fără înconjur. Vor socoti că am înnebunit. ― Lumea va înnebuni curând. Francezii, britanicii, chinezii, ruşii… toate ţările în care Svensson a eliberat acest virus monstruos se agită deja. Vor răspunsuri şi, în afara celor care au pus la cale acest complot, tu eşti probabil singura persoană capabilă să le ofere o soluţie. Nu avem vreme să analizăm dacă eşti zdravăn la cap. ― Bine exprimat. ― Pe mine m-ai convins. Sunt gata să-ţi ofer tot sprijinul. Nu mă dezamăgi, mai ales acum. ― Unde a eliberat virusul? 438

― Vino cu mine. Acea şedinţă îi crea un sentiment de deja-vu. Aceeaşi sală de şedinţe, aceleaşi feţe. Apăruseră însă şi unele diferenţe mari. Prin intermediul legăturilor video, la discuţii participau alte trei persoane. Secretara pentru sănătate Barbara Kingsley, cineva sus-pus de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi secretarul pentru apărare, deşi acesta s-a scuzat după zece minute şi a întrerupt legătura. Foarte ciudată retragerea lui de la discuţii, s-a gândit Thomas. Într-o atmosferă agitată, cei prezenţi îşi mutau privirile de colo, colo. Siguranţa existentă la discuţia din seara precedentă dispăruse. Majoritatea celor din sală nu îndrăzneau să se uite direct la el. Au petrecut următoarele treizeci de minute trecând în revistă rapoartele primite până atunci. Gains avusese dreptate. Rusia, Anglia, China, India, Africa de Sud, Australia, Franţa – toate acele ţări care fuseseră ameninţate în mod direct cereau răspunsuri din partea Departamentului de Stat. Însă nu exista răspuns, mai precis, niciunul care să ofere măcar o rază de speranţă. Iar spre sfârşitul zilei exista ameninţarea ca numărul oraşelor infectate să se dubleze. Raportul prezentat de specialiştii de la Raison Pharmaceutical a prilejuit un sfert de ceas de speculaţii şi bănuieli, mai toate exprimate de Theresa Sumner de la CPE. Iar dacă, şi aici apărea o mare îndoială, a insistat ea, fiecare oraş despre care Svensson susţinea că ar fi fost infectat şi dacă – şi apărea din nou un mare dacă – virusul acţiona într-adevăr aşa cum indicau modelele pe computer, atunci virusul se răspândise prea mult să fie oprit. Nimeni nu era capabil să înţeleagă pe deplin un asemenea scenariu cutremurător. ― Pentru numele cerului, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? A intervenit Kingsley, o femeie cu o statură impozantă şi păr negru. Vorbele ei au fost primite în tăcere. Aceeaşi întrebare simplă va fi pusă de o sută de mii de ori, în la fel de multe modalităţi, iar asta doar în săptămâna care va urma, s-a gândit Thomas. ― Domnule Raison, poate îmi daţi o explicaţie pe care să o transmit preşedintelui. ― Doamnă, e vorba de un virus. Ce explicaţie aţi dori? 439

― Ştiu că e virus. Întreb cum de a fost posibil. După milioane de ani de evoluţie care ne-au permis să ajungem aici, tocmai acum, ca din senin, apare un virus care să ne ucidă pe toţi? Doar nu ne aflăm în Evul Mediu, ce Dumnezeu? ― Nu, în Evul Mediu rasa umană nu deţinea tehnologie necesară pentru a crea ceva atât de perfid. ― Nu-mi vine să cred că nu v-aţi dat seama că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Asta era aproape o acuzaţie, ceea ce i-a determinat pe ceilalţi din încăpere să amuţească. ― Cine înţelege adevăratul potenţial al super-virusurilor şi-ar fi imaginat posibilitatea de a apărea o asemenea situaţie, a zis Jacques de Raison. Echilibrul existent în natură este foarte delicat. Nu avem capacitatea de a anticipa mutaţii de acest gen. Vă rog să-i explicaţi asta preşedintelui. S-au uitat unul la altul, ca şi cum, în orice moment, vreunul dintre ei va spune ceva care să îndrepte acea greşeală cumplită.

Păcăleală!

Numai că nu era 1 aprilie, şi nimeni nu avea chef de glume. Apoi şi-au pus speranţele în anunţul făcut în mod repetat de Sumner, cum că virusul fusese verificat doar pentru Bangkok. Nimeni altcineva nu ştia ce anume să caute, deşi cei de la CPE lucrau cu febrilitate să transmită informaţiile corecte către cei care puteau lua vreo decizie. ― Nu avem de prins vreun avion? A întrebat Thomas într-un târziu. S-au uitat la el ca şi cum acea afirmaţie ar fi trebuit analizată. Acum, tot ce spunea Thomas Hunter merita să fie examinat. ― Maşina ne va lua peste treizeci de minute, a vorbit asistenta lui Gains. ― Bine. Nu cred că slujeşte la ceva ce facem noi aici. Tăcere. ― Cum asta? A întrebat cineva. ― În primul rând, eu v-am avertizat deja asupra acestui lucru. Şi niciun miliard de vorbe nu va schimba faptul că ne confruntăm cu un virus transmis pe calea aerului, care, în decurs de două săptămâni, va infecta întreaga populaţie a pământului. Nu există decât o cale de a contracara virusul, iar asta se realizează prin obţinerea unui antivirus. De aceea, cred că avem nevoie de Monique de Raison. Soarta lumii depinde de găsirea ei. Şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat. 440

― Dar nu putem discuta despre recuperarea ei acum, pentru că, procedând astfel, probabil că ne dăm de gol faţă de Svensson. Consider că are pe cineva printre noi. Gains şi-a dres glasul şi a întrebat: ― Sugerezi că există un spion? Aici? ― Cum altfel putea Carlos să ştie exact unde să mă găsească? Cum altfel ar fi avut acces în apartamentul meu prin camera alăturată? De unde ştia că dorm când a intrat? ― Trebuie să recunosc că are dreptate, a spus Phil Grant. Thomas s-a întrebat dacă încrederea pe care acest om o avea faţă de colegi îl făcuse să-şi ţină bănuielile în frâu până în acel moment. ― Există şi alte modalităţi prin care să pătrundă în apartament, dar Thomas a ridicat o problemă de analizat. ― Atunci, sunt obligat să afirm că guvernul francez ar dori să-l preia în custodie pe Thomas Hunter, a intervenit Louis Dutetre. Toţi şi-au întors privirile asupra şefului serviciilor secrete franceze. ― Parisul a fost afectat de virus. Domnul Hunter ştia de atac înainte ca el să se producă. Iar acest lucru îl face să devină suspect. ― Nu fi ridicol, i-a spus Gains. Cineva a încercat să-l ucidă azi-dimineaţă. ― Cine? Cine l-a văzut pe acel intrus misterios? Din câte ştim, el ar putea fi spionul. La posibilitatea asta v-aţi gândit? Ţara mea insistă să i se ofere şansa de a-l interoga… ― De ajuns! L-a întrerupt Gains, ridicându-se. Încheiem aici discuţia. Domnule Dutetre, te rog să informezi autorităţile franceze că Thomas Hunter este sub protecţia Statelor Unite ale Americii. Dacă preşedintele Franţei are ceva împotrivă, recomandă-i să ia legătura cu Casa Albă. Să mergem. ― Mă opun! A izbucnit Dutetre, sărind în picioare. Suferim cu toţii şi trebuie să participăm toţi la acest efort. ― Atunci găseşte-l pe Svensson, i-a zis Gains. ― S-ar putea ca acest om să fie Svensson! Asta era într-adevăr o idee interesantă. Gains a ieşit din cameră fără să mai privească în urmă. Thomas l-a urmat îndeaproape. Micul avion cu reacţie a virat spre vest pe deasupra Thailandei, îndreptându-se către Washington, D.C., la şase ore după ce primul fax 441

transmis Casei Albe informa lumea că totul se schimbase pentru homo sapiens. Cei de la CPE verificaseră deja virusul în alte două oraşe: New York şi Atlanta. Începuseră cu aeroporturile, urmând indicaţiile primite de la Bangkok şi nu trebuiseră să meargă mai departe. Svensson se slujea de aeroporturi. Le folosise deja. Întâia decizie crucială cădea acum în sarcina conducătorilor lumii. Să închidă aeroporturile şi astfel să încetinească răspândirea virusului? Ori să evite declanşarea panicii tăinuind informaţiile până în momentul când vor avea informaţii concrete? Potrivit celor de la Raison Pharmaceutical, închiderea aeroporturilor nu ar fi încetinit virusul în asemenea măsură încât să se perceapă vreo diferenţă – el era deja suficient de răspândit. Şi niciun guvern din ţările afectate nu ar fi dorit să declanşeze panica în rândul populaţiei. Deocamdată, aeroporturile aveau să rămână deschise. Thomas era treaz doar de patru ore, dar abia aştepta să adoarmă din nou. Ţinea în mâini dosarul subţire, de culoare cafenie, şi citea conţinutul lui a cincea oară. încruntată, Kara i-a zis: ― S-ar putea să nu fie tipul de exploziv de care ai tu nevoie – are o viteză cam mică de ardere –, dar Gains are dreptate. Praful de puşcă e singurul exploziv pe care-l poţi obţine acolo. ― Şi cum o să găsesc substanţele necesare? ― Mi-au spus că nu e imposibil să obţii forţa de care ai nevoie. Acum vreo două mii de ani, chinezii au descoperit praful de puşcă din întâmplare. Poţi nimeri combinaţia doar pe jumătate şi poţi avea o explozie mulţumitoare. Iar cele trei componente necesare sunt foarte comune. E nevoie doar să ştii ce să cauţi, iar acum eşti informat. Ai zahăr acolo? ― Oarecum, da. Din trestie de zahăr, ca şi aici. ― Dacă nu poţi obţine mangalul suficient de repede, şi zahărul e bun pentru combustie. Uite o listă a altor substanţe înlocuitoare. Proporţiile sunt aici. Reţine-i pe oamenii Hoardei, şi fă-o temeinic. Trimite o mie de soldaţi ca să găsească ce-ţi trebuie. ― Doar o mică cercetare, şi te simţi pregătită să comanzi o armată? A zis el şi a zâmbit. Te-ai descurca de minune acolo, Kara. Serios. ― Îţi place mai mult acolo decât aici? Thomas nu se gândise să facă o asemenea comparaţie. 442

― Nu sunt convins că există un „acolo“ care să nu fie în acelaşi timp şi „aici”. Greu de explicat, şi e doar o bănuială, dar ambele realităţi sunt foarte asemănătoare. ― Hm. Ei, dacă afli vreodată cum să duci pe cineva acolo cu tine, promitemi că te vei gândi întâi la mine. ― Sigur. Ea a oftat. ― Ştiu că nu e momentul cel mai potrivit să aduc în discuţie acest subiect, dar mai ţii minte ultimul lucru pe care ţi l-am spus înainte ca tu să dispari vreme de cincisprezece ani? ― Aminteşte-mi. ― Asta a fost acum douăsprezece ore. Ţi-am sugerat să devii cineva capabil să rezolve situaţia de aici. Acum te-ai întors în calitate de general. Asta mă miră. ― Interesant. ― Chiar că te-ai schimbat, Thomas. Şi-mi pare rău să-ţi spun, dar cred că te-ai schimbat de dragul acestei lumi, nu al celeilalte. ― Se poate. ― Nu mai avem multă vreme. Trebuie să înţelegi lucrurile. Fă uitate afirmaţiile de genul „se poate” sau „interesant”. Dacă nu, s-ar putea să o încurcăm. ― Se poate, a zis el zâmbind şi a închis dosarul. Dar dacă nu reuşesc să descopăr cum să supravieţuiesc acolo ca Generalul Hunter, n-o să mai apar nici aici ca să dau o mână de ajutor. Aşa cum spuneam, dacă mor acolo, cred că voi muri şi aici. ― Dar dacă mori aici? L-a întrebat ea. Ce se întâmplă dacă virusul ne ucide pe toţi? Nu se gândise la asta, iar sugestia ei l-a înspăimântat, însemna că pierind aici, alături de ceilalţi, va pieri şi în pădure. ― Să sperăm că praful ăsta de puşcă pe care mi-l propui va da roade, surioară. ― Surioară? ― Păi mereu ţi-am spus aşa. ― Doar că-mi sună ciudat acum, a rostit ea, ridicând din umeri. ― Şi eu sunt ciudat, surioară. Foarte ciudat, a declarat cu un oftat, apoi şia lăsat capul pe spate şi a închis ochii. A sosit momentul să urc înapoi în ring. 443

Aproape că mă simt tentat să te rog să-mi masezi umerii. Mă simt ca în runda a paisprezecea şi sunt ca un mort care umblă. ― Nu-i deloc amuzant. Ai tot ce-ţi trebuie? Bărbatul s-a lovit uşor cu palma peste frunte. ― Am citit materialele de aici de zece ori. Să sperăm că nu voi uita niciun cuvânt. Şi să sperăm că voi găsi ce am nevoie. ― Tăria lui Elyon, a glăsuit Kara. El a deschis un ochi şi a privit-o. ― Tăria lui Elyon.

444

7 ― Trezeşte-te. A simţit o arsură. Palma l-a plesnit pe obraz de câteva ori. S-a ridicat pe un cot. ― M-am trezit! Lasă-mă o clipă! Mikil s-a retras. Thomas a simţit că i se învârte mintea. După atâta vreme, revenirile din vis deveniseră ireale. S-a uitat la adjuncta lui la comandă. Probabil că ar fi putut face ordine în orice bar din New York. Purta mocasini de luptă, un fel de gheată cu tălpi de piele întărită, dar din piele de veveriţă de la glezne şi până la pulpă. Un cuţit cu mâner de os stătea prins de piciorul ei subţire, cu muşchi bine conturaţi. Purta apărătoare de coapsă pentru luptă şi o fustă scurtă de piele rezistentă, care putea atenua multe lovituri. Torsul îi era prins în tradiţionala armură de piele, dar braţele îi erau dezgolite, libere pentru a se roti şi bloca orice lovitură. De obicei, părul îi atârna până pe umeri, însă în acea zi şi-l legase la spate să nu o încurce în luptă. Îşi pusese o pană roşie la cotul stâng, un dar primit de la Jamous, care o curta. O cicatrice lungă mergea de la acea pană şi până la umăr, urmarea unei răni provocate de un scabios în cursul Campaniei de Iarnă, după care ea îl trimisese în iad. Ochii lui Mikil începuseră să capete o culoare cenuşie. Vestea privind ciocnirile de la Trecătoarea Natalga sosiseră în cursul nopţii, iar ea plecase din sat fără să facă obişnuita baie în lac. Jurământul celor din Garda Pădurii le cerea tuturor să se scalde cel puţin o dată la trei zile. Dacă nu respectau cerinţa, riscau să devină şi ei locuitori ai deşertului. Boala nu afecta doar ochii şi pielea, ci şi creierul. Cei din Gardă erau obligaţi să aibă la ei cantităţi mari de apă în campanii sau să stabilească liniile de luptă aproape de casă. Acesta reprezenta singurul element restrictiv cu care se putea confrunta orice tactician. Cândva, după ce-şi pierduse calul, Thomas rămăsese singur vreme de patru zile în deşert. Avusese două ploşti cu apă şi folosise una dintre ele ca să se îmbăieze în fugă în cea de-a doua zi. Însă spre sfârşitul celei de-a treia zile, începutul bolii se dovedise atât de dureros, încât abia dacă putea merge. Pielea îi devenise cenuşie şi se cojea, iar din pori îi ieşea un miros greu de suportat. Mai avea de mers o zi întreagă până la cea mai apropiată pădure. 445

Într-o criză de panică, se dezbrăcase complet, se azvârlise pe nisip şi implorase soarele pârjolitor să îi ardă carnea de pe oase. Era prima oară când afla ce însemna să fii un locuitor al deşertului. I se păruse iadul pe pământ. În dimineaţa celei de-a patra zile, a început să vadă lumea cu alţi ochi. Dorinţa lui după apă proaspătă s-a diminuat. Nisipul i se părea mai plăcut sub tălpi, începuse a crede că viaţa trăită cu pielea aceea nouă şi cenuşie nu era chiar cu totul imposibilă. A pus toate acele gânduri pe seama halucinaţiilor, aşteptându-se în acelaşi timp să piară de sete până la asfinţit. Îl găsise un grup rătăcit din Hoardă, dar îl luaseră drept unul dintre ai lor. Băuse apa lor coclită şi căpătase o mantie cu glugă, după care ceruse un cal. Ca şi cum totul se petrecuse doar cu o zi în urmă, încă o ţinea minte pe femeia care îi cedase calul. „Eşti căsătorit?” îl întrebase ea. Stând acolo, cu creştetul înfierbântat sub glugă şi luat prin surprindere de o asemenea întrebare, Thomas rămăsese locului şi se uitase la acea fiinţă a deşertului. Dacă ar fi spus că da, se putea să-l întrebe cine îi era soţie, ceea ce ar fi dat naştere unor probleme. „Nu“, răspunsese el. Ea se apropiase de el şi îi privise cercetător faţa. Avea ochii de un cenuşiu şters, bătând spre alb. Iar obrajii îi erau de culoarea cenuşii. Îşi dăduse gluga pe spate, lăsându-şi la vedere părul albit. În acel moment, şi-a dat seama că femeia i se oferea. Ba, mai mult, observase că era frumoasă. Nu era sigur dacă asta se datora insolaţiei sau dacă nu cumva boala îi pătrunsese în creier, dar femeia i se păruse atrăgătoare. În orice caz, fascinantă. Ba nu, chiar mai mult de atât. Atrăgătoare. Şi nu duhnea. De fapt, era sigur că dacă, printr-un miracol, s-ar fi transformat brusc în Thomas, cel cu pielea netedă şi curată şi ochi verzi, ea ar fi socotit că pielea lui puţea. Atracţia pe care o simţise pe neaşteptate faţă de acea femeie îl prinsese complet nepregătit. Pădurenii urmau calea Marii Romanţe, jurând să nu uite iubirea pe care Elyon le-o dăruise în pădurea colorată. Scabioşii nu procedau la fel. Până în acel moment, nu se gândise ce simţea un bărbat faţă de o femeie scabioasă. Femeia întinsese mâna şi îl mângâiase pe obraz. „Mă cheamă Chelise.” El rămăsese împietrit de nehotărâre. „Ai vrea să mergi cu mine, Roland?” 446

Îi dăduse acel nume fals, ştiind că adevăratul lui nume era bine-cunoscut. „Da, sigur că da. Dar întâi trebuie să-mi duc misiunea la capăt, iar pentru asta am nevoie de un cal.” „Adevărat? Şi ce misiune ai? L-a întrebat ea, zâmbindu-i seducător. Eşti cumva un războinic temut, pornit să-l asasinezi pe ucigaşul de oameni?” „De fapt, sunt un asasin.” Îşi închipuise că asta îi putea stârni respectul, însă ea a reacţionat ca şi cum ar fi întâlnit asasini în fiecare zi în acel deşert. „Cine este acest ucigaş de oameni?” Ochii ei se înneguraseră, iar asta l-a făcut să-şi dea seama că pusese o întrebare neroadă. „Dacă eşti asasin, trebuie să ştii, nu? Ei toţi au jurat să ucidă un singur om.” „Da, bineînţeles, dar chiar ştii ce treabă are un asasin? A zis el, căutând o soluţie de salvare din acea situaţie. Dacă eşti atât de dornică să-mi oferi copii, poate că s-ar cuveni să ştii cu cine vrei să-ţi întemeiezi căminul. Aşadar, spune-mi, pe cine am jurat noi, asasinii, să ucidem?” Şi-a dat imediat seama că ei îi plăcuse răspunsul dat. „Thomas de Hunter, a spus ea. El e ucigaşul de bărbaţi, femei şi copii, şi tot el este acela pe care tatăl meu, marele Qurong, îl vrea mort, poruncind tuturor asasinilor să pornească în căutarea lui.” Aşadar, o cunoscuse pe fiica lui Qurong! Vorbea cu o persoană de spiţă regală. Şi-a plecat capul, în semn de supunere. Ea pufnise în râs. „Nu fi ridicol. După cum vezi, nu mi-e scris numele în frunte.” Modul în care privirea ei se înnegurase când îi rostise numele l-a făcut să se alarmeze. Ştia că în ochii locuitorilor deşertului era la fel de respingător ca şi ei pentru el. Dar a discuta aşa ceva cu cineva în preajma unui foc de tabără, după ce ai izgonit duşmanul, este una, iar a auzi totul de pe buzele unui duşman atât de atrăgător, era cu totul altceva. „Roland, vino cu mine, îi spusese Chelise. O să-ţi ofer mai multe lucruri de făcut decât să organizezi încercări nereuşite de asasinat. Toată lumea ştie că acest Hunter e mult prea iute cu sabia ca să fie doborât de strategii atât de absurde ca acelea concepute de tatăl meu. Martyn, sclipitorul nostru general, îţi va găsi locul pe care îl meriţi.” Era prima oară când auzea acel nume. 447

„Aş vrea să fiu altfel, dar mă consider unul dintre asasinii care îl pot descoperi pe ucigaşul de oameni, ca să îl ucidă după dorinţă.” „Adevărat? Chiar aşa de inteligent eşti? Şi te socoteşti îndeajuns de deştept ca să citeşti ceea ce nimeni altcineva nu este în stare?” ÎI lua peste picior, sugerând că el nu era capabil să citească. „Sigur că ştiu să citesc.” Ea ridicase neîncrezătoare din sprâncene. „Cărţile Istoriilor?” Thomas clipise nedumerit când auzise aluzia. Vorbea, cumva, de cărţile acelea antice? Cum se putea aşa ceva? „Le ai?” întrebase el. Chelise îi întorsese deja spatele. „Nu, dar am văzut câteva. E nevoie de multă înţelepciune ca să citeşti asemenea absurdităţi.” „Dă-mi calul promis. Vreau ca mai întâi să-mi îndeplinesc misiunea, iar după aceea voi reveni.” „O să-ţi dau un cal, îi spusese ea, trăgându-şi gluga peste cap. Dar nu te osteni să mi-l înapoiezi. Dacă pentru tine e mai important să ucizi un om decât să slujeşti o prinţesă, înseamnă că te-am judecat greşit.” Poruncind unui om să îi dea lui Thomas un cal, ea se îndepărtase. Apoi, când ajunsese la marginea pădurii, fusese cât pe ce ca ai lui să îl ucidă. Se îmbăiase în lac în ajunul celei de-a patra zile. În mod firesc, primenirea şi îndepărtarea bolii ar fi trebuit să fie o uşurare, dar în acea stare avansată a bolii durerea devenise aproape insuportabilă. Ca senzaţie, intrarea în apă îi sugerase smulgerea pielii de pe trup. Nici nu era de mirare că scabioşii se temeau de lacuri. Însă durerea ţinuse doar un moment, iar când ieşise din apă, pielea îşi recăpătase moliciunea şi netezimea. După ce scăpase de mirosul îngrozitor, Rachelle îl sărutase cu patimă pe gură. Sătenii sărbătoriseră întoarcerea eroului lor cu un entuziasm ce nu era deloc obişnuit. Dar nu reuşise să scape de amintirea suferinţei pe care oamenii Hoardei trebuiau să o îndure în fiecare zi. Şi, tot astfel, nu a putut să alunge din minte imaginea femeii din deşert. Singurul lucru care o deosebea de Mikil era o găleată cu apă oferită de Elyon. Indiferent ce părere ar fi avut despre locuitorii deşertului, un lucru era de netăgăduit: ei respingeau calea lui Elyon. Erau duşmanii, iar Thomas nu îi ura pentru carnea putregăioasă, ci pentru inimile lor înşelătoare şi 448

trădătoare. De dragul lui Elyon, el şi Garda Pădurii făcuseră jurământ să şteargă Hoarda de pe faţa pământului, ori să moară încercând. ― Ţi-a mers? L-a întrebat Mikil. ― Ce să-mi meargă? A repetat el, măcinat de durerea cumplită de cap. Visul? Da, mi-a mers. ― Dar nu ai găsit modul de a doborî faleza, din câte înţeleg. Zgomot de copite tot mai puternic. William şi Suzan sosiseră pe cai înspumaţi. Faleza? Da, faleza. Praful de puşcă. William a oprit calul şi a coborât. ― Thomas, rândurile noastre au început să se destrame. Am adus două mii de oameni din ariergardă şi alţi două mii vor sosi peste noapte, dar duşmanii sunt prea numeroşi! Pe câmpul de bătălie e un adevărat măcel. ― Am adus! A exclamat Thomas. ― Ai adus, ce? ― Praful de puşcă. Ştiu cum să îl fac. Mai bine zis, ştiu vreo zece moduri de a-l obţine. Suzan a descălecat şi ea. Cu ochi pierduţi, toţi trei s-au uitat la el. ― Mi-a ordonat să-l lovesc în cap cu o piatră, ca să poată visa, a vorbit Mikil. Se vede treaba că are capacitatea să înveţe lucruri din vise. William a clipit de nedumerire. ― Chiar aşa? Ce ai putea afla să…? ― Să fac praf de puşcă, i-a răspuns Thomas, trecând pe lângă ei, după care s-a răsucit. Dacă reuşim să producem praf de puşcă, avem şanse de a câştiga bătălia, dar trebuie să ne grăbim. ― Plănuieşti să înfrângi târfele presărând praf din acela peste ele? A întrebat William. Ai înnebunit? Toţi cei care făceau parte din Garda Pădurii ştiau că el îi numea târfe pe cei din Hoardă. ― Vrea să folosească praful ca să desprindă o parte din faleză, a intervenit Mikil. Am dreptate, Thomas? ― În principiu, da. Praful de puşcă e un exploziv, un foc ce arde foarte repede şi se extinde, a explicat el şi a încercat să le arate prin gesturi. Dacă reuşim să îndesăm praf din acesta în crăpătura de la partea superioară a falezei şi îi dăm foc, s-ar putea ca toată stânca să se prăbuşească. William a rămas stupefiat. ― Chiar ştii cum să faci praf de puşcă? L-a întrebat Mikil. 449

― Da. ― Cum? ― Praful de puşcă, a început el să recite din memorie, se compune din trei elemente de bază, cam în următoarele proporţii: cincisprezece la sută mangal, zece la sută sulf şi şaptezeci şi cinci la sută salpetru. Asta-i tot. Nu trebuie decât să găsim componentele astea, să le punem în saci pe care să-i coborâm… ― Ce e sulful? A întrebat Suzan. ― Dar salpetrul? A vrut să ştie Mikil. ― E cel mai absurd lucru pe care l-am auzit rostit de cineva care nu are solzi în loc de piele, a zis William. Thomas începuse să-şi piardă răbdarea. ― Am spus cumva că va fi uşor? Doar ştiţi ce măcel e jos. Nu se poate realiza ceva atât de distructiv fără puţin efort. Avem mangal, nu? Doar îl ardem. Câţiva curieri iuţi ni-l pot aduce în cantităţi îndestulătoare peste noapte. Sulful ocupă locul şaisprezece în ce priveşte prezenţa în scoarţa pământului. Şi cred că avem de a face cu acelaşi Pământ. Dar să lăsăm asta; ştiu sigur că sulful se găseşte în peşterile cu pirită. Să uităm şi treaba asta. Peşterile sunt la capătul de nord al Trecătorii. Trebuie doar să desprindem conurile, să le încălzim la foc puternic şi să sperăm că sulful va începe să curgă prin pori. La fel ca minereul de metal. Emoţia se citea în ochii lui Mikil, dar William a rămas încruntat. ― În ciuda întăririlor aduse, tot mai suntem copleşiţi numeric. ― Dar ce-i cu sarea? A întrebat Mikil. Thomas l-a ignorat pe William. Şi-a trecut degetele prin păr. ― Salpetrul e o substanţă minerală de culoare albă, alcătuită din azotat de potasiu. Ceilalţi s-au privit între ei. ― Vezi? A făcut William. Vrea să-i pună pe luptătorii noştri să caute nu ştiu ce potasă… nici nu pot pronunţa numele ăsta, şi să o facă pe întuneric? Doar pentru că aşa a visat el…? ― Linişte! A răsunat glasul lui Thomas, acoperind o clipă zgomotul bătăliei. William, dacă de data asta dau greş, îţi predau comanda Gărzii Pădurii. ― Unde găsim salpetru? A insistat Mikil. ― Nu ştiu. ― Cum adică, nu ştii? 450

― Căutăm o rocă transparentă, cu aspect alb lăptos, care e sărată. Cu un aer dezaprobator, William şi-a încrucişat braţele la piept. ― Şi dacă găsim substanţele astea, ce facem? A întrebat Mikil. ― După ce le măcinăm, se amestecă, apoi se comprimă praful şi sperăm că arde cu o viteză suficient de mare ca să producă daune. Cei trei l-au măsurat din priviri. În cele din urmă, trebuiau să fie de acord, niciunul nu avea vreo variantă viabilă. Însă miza nu fusese niciodată atât de mare. ― Îţi dai seama că, dacă e nevoie să îi blocăm aici cât încercăm acest truc al tău, vom pierde şansa de a evacua pădurea, a spus William. Dacă plecăm acum, am avea un avans de jumătate de zi faţă de Hoardă, pentru că ei nu mărşăluiesc noaptea. Am putea strânge sătenii, pornind cu ei spre nord, aşa cum plănuisem iniţial. ― Îmi dau seama. Dar la ce bun? În aceste momente, Hoarda copleşeşte Pădurea de Sud. Jamous se retrage. Iar Hoarda… ― Pădurea de Sud? S-a mirat William, care nu auzise vestea. ― Da. Hoarda va lua pădurea asta şi apoi va trece mai departe. Mikil s-a uitat spre vest, de unde continua să răzbată vuietul bătăliei. ― Poate ar fi înţelept să ne retragem acum, să facem praful acela al tău şi apoi, după ce aflăm dacă e bun de ceva, aruncăm Hoarda în aer. ― Dacă vor ocupa Pădurea Mijlocie… a zis Thomas şi s-a oprit brusc, înţelegând cu toţii că nu puteau accepta pierderea acelei păduri. Când o să-i mai avem împreună într-un asemenea loc? Dacă reuşim, le distrugem o treime din armată dintr-o singură lovitură. Mai avem vreme să dăm ordinul de evacuare, chiar dacă nu vom fi acolo să dăm o mână de ajutor, a continuat, urmând privirea lui Mikil, care se uita spre apus, unde oamenii lor cădeau în vreme ce ei se jucau cu vise nebuneşti. Ce-aţi spune dacă asta ar fi profeţia despre care se vorbea? ― „Cu o lovitură de necrezut vei distruge însăşi inima răului,” a glăsuit Suzan, citând promisiunea făcută de băiat. Qurong îşi conduce armata, iar Martyn îl atacă pe Jamous. Crezi că va merge? A întrebat, cu un licăr de curiozitate ivit în ochi. ― Vom afla destul de curând. Luna aflată în înaltul cerului lumina deşertul, înconjurată fiind de un milion de stele. Thomas stătea călare pe armăsarul lui şi examina albia canionului. Hoarda se instalase acolo peste noapte, mii şi mii de războinici 451

scabioşi, jumătate dintre ei dormind înveliţi în mantii, jumătate strânşi în grupuri mărunte. Fără focuri aprinse. Câştigaseră bătălia şi-şi sărbătoriseră victoria printr-un urlet care răsunase prin canion cu forţa unui torent de neoprit. Thomas ordonase armatei lui să se retragă în modul cel mai ostentativ posibil. Retrăseseră catapultele de pe marginea falezei şi dăduseră de înţeles că vor fugi spre pădure. La bătălia care se purtase în canion participaseră şapte mii dintre oamenii lui. Trei mii dintre ei îşi dăduseră viaţa acolo. Era cea mai cumplită înfrângere suferită până atunci. Acum, speranţele lor se legau de praful de puşcă, pe care încă nu-l aveau. Oştenii Gărzii aşteptau la doi kilometri spre apus, pregătiţi să se îndrepte spre pădure la primul semnal. Dacă nu reuşeau să descopere salpetru în decurs de o oră, Thomas urma să le transmită acel ordin. Deja aveau suficient mangal. William pornise în fruntea unui contingent către peşteri, în căutare de sulf. Aduseseră aproape o tonă de pirită până la un cuptor aflat la două canioane depărtare, unde se făcuse un foc straşnic şi se scosese sulf lichid din acel minereu. Duhoarea se înălţase până la cer, iar Thomas nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de minunat mirosind o duhoare aşa de oribilă. Era putoarea răspândită de carnea scabioşilor. Însă nu reuşeau să găsească salpetru. În lumina lunii, o mie de războinici căutau roca, lingând pietrele ca să descopere gustul sărat. ― Am putea aduce arcaşii înapoi, să-i oferim Hoardei o surpriză de despărţire, a rostit Mikil, care stătea alături de Thomas. ― Dacă ar mai exista săgeţi, le-aş trage chiar eu, a zis el, apoi s-a uitat spre lună. Dacă într-o oră nu descoperim salpetru, va trebui să plecăm. ― Asta ar însemna să scăpăm ca prin urechile acului. Chiar dacă am găsi substanţa, va fi necesar să deschidem o adevărată mină. Apoi, măcinarea până o facem pudră, amestecarea şi testarea. Apoi… ― Mikil, ştiu ce am de făcut. Nu uita că e vorba de lucruri cunoscute doar de mine. ― Da. Din visul tău. A lăsat de la el. Mikil se arătase mereu tare, tipul de persoană în care avea încredere că ar putea să-i ia locul în fruntea armatei, în caz că el ar fi fost ucis. ― Dacă vom fi siliţi să fugim, ce se va întâmpla cu Adunarea? L-a întrebat ea. 452

― Ciphus va insista ca Adunarea să se ţină. O va organiza la unul dintre lacuri, dacă trebuie, dar nu va uita de ea. ― Având în vedere absurditatea asta care a atins culmea, în legătură cu Justin, sunt convinsă că va fi o Adunare memorabilă. S-a vorbit chiar şi de o provocare, a oftat ea. Thomas auzise zvonuri că se putea întâmpla ca Ciphus să îl provoace pe Justin la o dispută verbală şi, la nevoie, la o confruntare fizică, pentru sfidarea doctrinei predominante a Consiliului. De când le iniţiase Ciphus, Thomas asistase la trei asemenea provocări; îi aminteau de luptele dintre gladiatori purtate în antichitate, despre care ştia din istorii. Toţi cei trei uzurpatori pierduseră şi fuseseră exilaţi în deşert. ― Dacă nu se va întâmpla, o să-i arunc provocarea chiar eu, a continuat Mikil. ― Trădarea lui Justin este ultima dintre grijile noastre. Va cădea în bătălie, ca orice alt duşman al lui Elyon. Mikil a abandonat subiectul şi s-a uitat spre apus, unde se afla Pădurea Mijlocie. ― Ce se va întâmpla dacă Hoarda va cuceri zonele unde se află lacurile noastre? ― S-ar putea să ne pierdem armata, copacii, dar lacurile, niciodată. În niciun caz înainte ca profeţia să ne elibereze de această obligaţie. Dacă pierdem lacurile, vom deveni şi noi, fără să vrem, locuitori ai deşertului. Elyon nu va îngădui. ― Atunci, ar fi bine să ne apară cât mai curând, a spus ea. ― Poate nu mai ţii minte, dar eu n-am uitat. Elyon era în stare să bată din palme şi să pună capăt tuturor acestor întâmplări chiar acum. ― Atunci, de ce n-o face? ― S-ar putea. ― Domnule! A răsunat glasul unui curier. Te cheamă William. Spune că pare să fi găsit ce căuta. ― Aici! O spargem pe loc. Thomas a luat barosul în ambele mâini şi l-a repezit spre bucata de rocă luminoasă. După ce a lovit, o bucată din ea s-a desprins. Roca era translucidă, sărată şi, dintre toţi cei care o căutaseră, William fusese acela care o descoperise. Aveau să afle cât de curând dacă nu era vorba de salpetru. 453

Thomas a luat o mână de fragmente. ― Aduceţi totul aici. Dar totul, a spus el, întorcându-se către William. Să avem aici mangalul şi sulful. O să organizăm chiar aici un sistem pentru transformarea rocii în praf şi vom realiza amestecul chiar sub pragul acela. Dacă va fi nevoie, să aduceţi chiar şi o mie de oameni ca să reuşim. Vreau să producem praful de puşcă în mai puţin de o oră! Apoi a fugit spre armăsarul lui şi a urcat în şa. ― Încotro, domnule? ― Vreau să pun la încercare amestecul pe care l-am realizat. Aduceţi-l aici! Tăbărâră asupra rocii cu toată tăria, lovind cu ghioage de bronz, săbii şi bolovani de granit. Alţii s-au apucat să zdrobească roca pe care o socoteau a fi salpetru, ca să obţină o pudră fină. Au adus mangalul şi l-au măcinat. Sulful se lipise de vasele de bronz în care îl turnaseră, devenind o crustă. Au măcinat-o cu uşurinţă. Foarte puţini dintre cei care participau la acea activitate ştiau ce fac. Cine mai auzise vreodată de o asemenea modalitate de a purta o bătălie? Dar acum nu mai avea nicio importanţă – comandantul le poruncise să facă roca praf, iar pudra obţinută avea să zdrobească duşmanul. Doar era acelaşi bărbat care le arătase cum să scoată metal din piatră, doar încălzind-o. Supravieţuise după ce trăise câteva zile aproape ca un scabios şi revenise ca să se scalde în lac. Tot el era acela care îi condusese în luptă de o sută de ori şi terminase învingător. Dacă Thomas de Hunter le spunea să zdrobească pietre, atunci ei exact asta vor face. Faptul că în acea zi trei mii dintre camarazii lor pieriseră ucişi de Hoardă făcea ca misiunea să fie mai urgentă. Thomas a îngenuncheat pe o lespede mare de piatră şi s-a uitat la o grămăjoară de măcinătură pe care o adunase. ― Cum facem măsurătoarea? L-a întrebat Mikil. În ciuda faptului că participa, William rămăsese tot încruntat. ― Uite aşa, a spus Thomas, împrăştiind pudra albă într-o linie de lungimea braţului său şi aranjând-o astfel încât să aibă cam aceeaşi lăţime pe tot traseul. Şaptezeci şi cinci la sută. Iar mangalul… a continuat el, şi a trasat o linie din praf de mangal alături de cea albă. Cincisprezece la sută. Cât o cincime din linia de salpetru, a adăugat şi a împărţit-o în cinci segmente egale, măturând deoparte patru dintre ele. Apoi zece la sută sulf, a 454

mai zis şi a turnat praful gălbui într-o linie care avea două treimi din lungimea pudrei de culoare neagră. ― Ţi se pare corect? ― În mare, da. Cât de exactă trebuie să fie proporţia? ― O să aflăm. A amestecat cele trei grămăjoare până a obţinut un amestec de culoare cenuşie. ― Praful ăsta nu este chiar negru. În fine, hai să-l aprindem acum. Mikil s-a ridicat, trăgându-se deoparte. ― Ai de gând să-i dai foc? Nu e primejdios? ― Priveşte, a rostit şi a întins pulberea, făcând o dâră, apoi s-a ridicat. S-ar putea să fie prea mult. A subţiat linia, astfel încât ea s-a dublat ca lungime, ajungând de un stat de om. William s-a tras înapoi câţiva paşi, dar era mai puţin preocupat decât Mikil de ceea ce se petrecea. ― Gata? Thomas a scos rotiţa cu cremene, un dispozitiv care dădea naştere unor scântei prin lovirea unei bucăţi de piatră dură de o rotiţă de bronz. S-a apucat să mişte roata frecând-o de palmă, dar apoi a preferat să o treacă dea lungul apărătoarei de coapsă, deoarece palma îi era umedă de sudoare. A reuşit să aprindă un mic rulou din coajă de copac. Foc. Mikil făcuse deja câţiva paşi înapoi. Thomas a îngenuncheat la un capăt al dârei şerpuitoare de pudră de culoare cenuşie şi, coborând flacăra, a atins-o de ea. Nu s-a întâmplat nimic. ― Ei, na, a bombănit William. Imediat după aceea, praful s-a aprins, a scos scântei şi un fâsâit. Un fum negru s-a ridicat spre cerul întunecat, în vreme ce dâra subţire de pudră era consumată cu repeziciune de foc. ― Bravo! ― Merge? S-a interesat Mikil, apropiindu-se. William îşi lăsase braţele. S-a uitat atent la semnul negru de pe pietre, după care a îngenuncheat şi l-a atins. ― Frige, a zis el şi s-a ridicat. Dar nu înţeleg cum va reuşi să doboare faleza. 455

― Va face asta când o să fie împachetată în saci de piele. Arde prea repede pentru ca pungile să poată stăvili focul, apoi, bum! ― Bum, a repetat Mikil. ― William, ai stat încruntat îndeajuns. Am reuşit ceva ieşit din comun, aşa că te invit să mai şi zâmbeşti. ― Vorbim de foc obţinut din ţărână. Recunosc, e ceva foarte impresionant. Şi ai aflat asta din visele tale? ― Da, din visele mele. Trei ore mai târziu, reuşiseră să umple patruzeci de săculeţi de piele, fiecare de mărimea unui cap de om, cu praf de puşcă, după care au legat sacii în pânză. Rulourile rezultate erau tari ca piatra şi fiecare avea o mică deschizătură la gură, din care ieşea o fâşie de ţesătură care stătea înfăşurată în pudră. Thomas le numise bombe. ― Câte douăzeci pe fiecare latură a falezei, a dat ordin Thomas. Câte cinci la fiecare capăt şi zece de-a lungul porţiunii, exact prin mijloc. Măcar să îi blocăm. Grăbiţi-vă! Peste două ore va răsări soarele. Au îngrămădit bombele în crăpăturile adânci de pe faţa falezei, la doi kilometri într-o parte şi alta faţă de locul unde oamenii Hoardei dormeau. Fâşii de pânză îmbibate de pudră mergeau de la bombe până la buza falezei, cale de trei metri. Cel care avea să le aprindă trebuia să fugă imediat de acolo. Restul stătea în mâinile lui Elyon. Plasarea bombelor le-a luat o oră întreagă. Spre răsărit, lumina colora deja cerul în gri. Hoarda începuse să se foiască. O sută de oşteni din Garda Pădurii fuseseră trimişi după săgeţi. În eventualitatea că rocile dislocate aveau să strivească doar jumătate din armata de jos, Thomas dorea ca arcaşii să desăvârşească măcelul. Ar fi fost cea mai uşoară treabă din lume ca să distrugă duşmanul. El a rămas de veghe, ţinând ultima bombă în mâna dreaptă. ― Suntem gata? ― Pe aceea o păstrezi? L-a întrebat William. ― Prietene, ea este planul nostru de rezervă, a răspuns, examinând mingea compactă din praf de puşcă. Canionul era scăldat într-o lumină cenuşie. Hoarda viermuia în propria mizerie. Patruzeci de oşteni au îngenuncheat lângă fitilurile improvizate, gata să le aprindă. 456

Thomas a inspirat adânc. Apoi a închis ochii. Când i-a deschis, a dat ordinul: ― Daţi foc pentru faleza de la nord. În spatele lui s-a auzit un şuierat slab. Arcaşul trăsese săgeata care dădea semnalul. Spre cer a ţâşnit o dâră de foc şi fum. Pe buza falezei, douăzeci de oameni stăteau alături de el. Au privit spre faleză, aşteptând. Şi au continuat să aştepte. Thomas a simţit un gol în stomac. ― Cât mai e până explodează? A întrebat cineva. Drept răspuns, din josul falezei s-a dezlănţuit un spectaculos joc de artificii. Dar aceea nu era o explozie. Bomba vârâtă în crăpătura stâncii nu fusese îndeajuns de puternică să sfărâme pânza care o învelea şi nici să spargă stânca. Un alt joc de artificii s-a pornit undeva mai aproape de ei. Apoi altul, şi altul. Una după alta, bombele se aprinseseră şi scuipau foc spre cer. Însă nu reuşiseră să disloce stânca. Scabioşii din canion au început să urle. Nimeni nu mai văzuse o asemenea forţă. Însă nu era cea de care avea nevoie Thomas. A lăsat bomba să cadă în desaga legată de şaua calului şi a încălecat. ― Mikil, să nu daţi foc la stânca dinspre sud. Aşteaptă semnalul meu. Un sunet de corn. ― Dar unde pleci? ― Jos. ― În mijlocul Hoardei? Singur? ― Exact. A făcut armăsarul să se răsucească şi a pornit la galop. Jos, oamenii Hoardei ţipau tot mai tare. Însă până când Thomas a ajuns la poalele canionului, teama lor se mai domolise. Focurile care izbucniseră din stânci nu reuşiseră să le facă niciun rău. Thomas a pătruns în canion şi s-a îndreptat în goana calului către primele rânduri ale armatei. Cerul căpătase o culoare cenuşiu deschisă. În faţa lui se aflau o sută de mii de scabioşi. Ba optzeci de mii, pentru că în ziua precedentă ai lui uciseseră douăzeci de mii. Dar nimic din toate astea nu mai avea importanţă. Acum nu contau decât cei zece mii de oşteni aflaţi pe buza falezei, care îl urmăreau în acea acţiune. 457

Calul a sărit peste bolovanii pe care Garda Pădurii îi folosise ca punct de sprijin în luptele purtate cu o zi în urmă. Dacă ar fi avut copaci şi ar fi confecţionat arcuri şi săgeţi, locuitorii deşertului l-ar fi putut doborî cât era la depărtare de cincizeci de metri de ei. A oprit calul la o distanţă la care să nu poată fi atins de vreo suliţă aruncată spre el. Elyon, dă-mi tărie. ― Locuitori ai deşertului! Mă numesc Thomas de Hunter. Dacă vreţi să mai trăiţi, aduceţi-l aici pe comandantul vostru. Vreau să-i vorbesc şi nu-i voi face niciun rău. Dacă e laş, atunci veţi pieri cu toţii când vom slobozi asupra voastră o ploaie de foc şi vă vom pârjoli cu totul. Şi-a calmat armăsarul şi a băgat mâna după bomba din desagă. Cânta după ureche, cum s-ar spune, şi nu trebuia să dea falsuri, pentru că asta însemna primejdie. Un uruit puternic a spintecat liniştea care se lăsase şi s-a rostogolit cu ecou peste canion. O mică porţiune din faleză se prăbuşise undeva, spre partea din spate a armatei, astfel că Thomas nu a reuşit să vadă bine pietrele căzând. Spre cer s-a ridicat un nor de praf. Aşadar, o bombă explodase! Una din douăzeci. Pesemne că focul arsese mocnit şi fumegase, după care găsise un punct slab şi reuşise să detoneze bomba. Câţi din Hoardă fuseseră striviţi? Oricum, prea puţini. Cu toate acestea, ca un val uman, duşmanii s-au retras înspăimântaţi de sub buza falezei. Servindu-se de întâmplarea norocoasă, răcni imediat o altă provocare: ― Chemaţi-l aici pe comandantul vostru, altfel vă strivim ca pe muşte! În primul şir s-a creat o spărtură, iar prin ea a apărut un luptător purtând eşarfa neagră de general care a înaintat zece paşi, apoi s-a oprit. Nu era Qurong. ― Nu ne lăsăm prostiţi de şiretlicurile voastre! A răcnit acesta. Înfierbântaţi stâncile şi apoi le stropiţi, făcându-le să crape. Şi noi putem face asta. Crezi că ne temem de foc? ― Atunci nu cunoşti felul de foc pe care ni l-a dat Elyon. Dacă depuneţi armele şi vă retrageţi, vă vom cruţa. Dacă rămâneţi, veţi afla ce înseamnă flăcările iadului. ― Minţi! ― Atunci trimite o sută dintre ai tăi ca să le arăt puterea lui Elyon. Generalul a rămas puţin pe gânduri. Apoi a pocnit din degete. Nimeni nu s-a clintit. 458

S-a întors şi a răcnit un ordin. Un grup mare a făcut zece paşi în faţă şi s-a oprit. Acum improvizaţia se putea dovedi extrem de primejdioasă. Dacă bomba pe care o avea cu sine nu exploda, avea puţine şanse de a scăpa cu viaţă. ― Te sfătuiesc să te tragi deoparte, i-a zis apoi generalului. Acesta a şovăit, apoi a dat pinteni calului, îndepărtându-se la pas de oameni. Thomas a scos aprinzătorul cu cremene, a aprins un fitil lung de jumătate de metru şi l-a lăsat să ardă pe jumătate, după care şi-a îndemnat calul înainte. L-a făcut să se îndrepte direct spre războinici, a aruncat bomba fumegândă între ei şi apoi a cotit brusc spre dreapta. Sacul arzând mocnit a căzut în mijlocul scabioşilor, care, instinctiv, au dat să-şi caute scăparea prin fugă. Dar nu aveau cum să scape. Cu un bum asurzitor, bomba a explodat, azvârlind trupurile în aer. Unda de şoc l-a izbit drept în obraz şi pe Thomas; valul încins de aer i-a luat răsuflarea vreme de câteva clipe. Generalul fusese doborât de pe cal. S-a ridicat calm de la pământ şi a contemplat măcelul. Cel puţin cincizeci dintre oamenii lui zăceau morţi. Mulţi alţii erau răniţi. Doar câţiva scăpaseră neatinşi. ― Acum sper că-mi vei da ascultare, i-a strigat Thomas. Te mai îndoieşti că putem doborî falezele peste voi cu o asemenea armă? Generalul şi-a păstrat sângele rece. Teama nu era o trăsătură obişnuită în Hoardă, dar stăpânirea de sine a acestuia era impresionantă. A refuzat să răspundă. Thomas a scos cornul de berbec de la brâu şi a suflat o dată. ― Atunci vei vedea încă o demonstraţie. Dar asta va fi şi ultima pentru tine. Dacă nu vă retrageţi, veţi muri până la ultimul. Jocul de artificii a început la capătul celălalt, de această dată la partea sudică a falezei. Era de ajuns un punct mai slab de-a lungul stâncii, şi una dintre pungile cu praf de puşcă putea azvârli în aer tone de rocă.

Bum!

O secţiune a falezei a început să se desprindă.

Bum! Bum!

Apoi alte două explozii. Brusc, aproape o treime din lungimea falezei a alunecat şi a căzut cu vuiet peste oamenii Hoardei, care urlau de spaimă. O lespede uriaşă de piatră, suficient de mare ca să acopere o mie de inşi, s-a 459

prăbuşit la pământ, după care s-a rostogolit încet, lovind în rândurile armatei. Solul s-a cutremurat, şi de pe pereţii canionului au căzut alte pietre. Praful s-a ridicat, învârtejindu-se până la cer. Caii au fost cuprinşi de panică, ridicându-se pe picioarele dinapoi şi nechezând. Luptătorii Hoardei nu prea ştiau ce este spaima, însă nici nu erau dornici să se sinucidă. Generalul a dat ordinul de retragere la câteva momente după ce se declanşase goana din calea stâncilor. Într-o tăcere amestecată cu uimirea, Thomas a urmărit cum armata se retrăgea, amintind de apa mării la reflux. Stâncile căzute uciseseră mii. Poate chiar zece mii. Însă victoria cea mare era spaima pe care o sădise în inimile duşmanilor. Ostaşii lui s-au apropiat cu fereală de buza falezei de nord. Mai precis, de ceea ce mai rămăsese din ea. Ca şi el, oştenii se uitau în jos cu stupefacţie. Ar fi putut omorî şi alţi duşmani cu săgeţile care sosiseră, dar Garda Pădurii părea să fi uitat de acele arme. În doar câteva minute, din canion au dispărut până şi ultimele şiruri ale Hoardei. Pe pământ rămăseseră cadavre care să hrănească şacalii şi vulturii vreme de un an. Rămas călare, Thomas a privit în lungul canionului pustiu, încă tulburat de dezastrul pe care bombele îl provocaseră armatei duşmane. Acel inamic al lui Elyon. Întreaga lui armată se adunase deasupra, şapte mii de oameni, între care se numărau şi cei care sosiseră peste noapte. Toţi au început să intoneze un cânt de victorie în urma armatei în retragere. ― Elyon! Elyon! Elyon! După câteva minute, scandările s-au schimbat. Dinspre apus spre răsărit, un singur nume era rostit de şirul lung de războinici. Incantaţia a sporit în intensitate, până când a răsunat cu ecou asurzitor de-a lungul falezei: ― Hunter! Hunter! Hunter! Thomas şi-a întors calul şi a urcat spre faleză. Venise vremea să meargă acasă.

460

8 Criza e o fiară stranie. Câteodată, uneşte. Câteodată, dezbină. Pentru moment, acea criză îi silise măcar pe unii oameni ai elitei din Washington să lase deoparte disputele politice şi să răspundă invitaţiei preşedintelui de a participa imediat la o şedinţă. Evident, virusul nu putea să aibă preferinţe democrate sau republicane. Chiar şi aşa, Thomas s-a aşezat în fundul sălii de conferinţe, simţindu-se nelalocul său în compania unor lideri – nu pentru că nu ar fi fost obişnuit cu poziţia de lider, ci deoarece experienţa lui în acest domeniu se deosebea esenţial de a lor. Calitatea lui de conducător avea mai mult de a face cu tăria şi forţa fizică decât cu politica şi manipularea despre care ştia că se vor manifesta din plin în minutele următoare. I-a trecut în revistă pe cei douăzeci şi trei de bărbaţi şi femei pe care preşedintele îi convocase în sala de conferinţe din Aripa de Vest. Zburase peste Atlantic şi sosise la Washington la amiază. Merton Gains plecase, dându-i asigurări că va fi solicitat curând să răspundă la o serie de întrebări. Între timp, Bob Stanton, unul dintre asistenţii lui, avea să îi ţină locul. Aşa se făcea că Thomas stătea încadrat de Bob şi Kara. Ciudat lucru în ce o privea pe Kara. Acum era mai în vârstă decât ea ori rămăsese mai tânăr? Corpul lui avea tot douăzeci şi cinci de ani, asta nu se putea pune la îndoială. Dar mintea? Ea părea să-l socotească acum drept fratele mai mare. Îi povestise în amănunt cum obţinuse victoria folosind praful de puşcă, iar ea îl ascultase privindu-l cu mult respect. ― Au întârziat, a spus Bob. Trebuia să începem deja. Gândurile lui Thomas s-au întors la victoria obţinută în Trecătoarea Natalga. Acolo era un lider al lumii, un general cu experienţa războiului, temut de Hoardă, iubit de ai lui. Era soţ şi tatăl a doi copii. Cei cincisprezece ani în calitate de comandant fuseseră buni pentru el, în ciuda erorilor de judecată pe care William i le reamintea mereu. Scandările încă îi răsunau în minte: Hunter, Hunter, Hunter. Aici, însă, ce era? Tânărul de douăzeci şi cinci de ani din spate, care avea să le vorbească celor prezenţi despre nişte vise ciudate pe care le avea.

Crescut în Filipine. Părinţi divorţaţi. Mama suferind de o depresie maniacală. Nu a terminat colegiul. Încurcat cu mafia. Nici nu e de mirare că are visele 461

acelea nebuneşti. Dar dacă preşedintele Robert Blair spune că e bun, atunci e bun. Avantajele funcţiei. Un bărbat înalt şi cu părul cărunt, având trăsături ascuţite ca de pasăre, a apărut pe podium şi s-a aşezat la masa prevăzută cu microfoane. A fost urmat de alţi trei bărbaţi, care au luat loc. În cele din urmă, preşedintele Robert Blair a intrat în sală şi a ocupat scaunul din mijloc. Şedinţa semăna cu o conferinţă de presă. ― Cel din stânga e Ron Kreet, şeful de personal, l-a informat Bob. Apoi, Graham Meyers, secretarul apărării. Pe Phil Grant, directorul CIA, cred că-l cunoaşteţi. Iar doamna este Barbara Kingsley, secretarul pentru sănătate. Thomas a dat din cap. Şefii cei mari. În primul rând stăteau persoane ale căror feţe îi erau oarecum cunoscute. Alţi membri ai cabinetului. Senatori. Congresmeni. Directorul FBI. ― Nu se întâmplă des să-i vezi pe toţi puternicii zilei în aceeaşi încăpere, i-a zis Bob. Ron Kreet şi-a dres glasul. ― Vă mulţumesc pentru că aţi răspuns invitaţiei. După cum ştiţi cu toţii, în urmă cu aproximativ paisprezece ore, Departamentul de Stat a primit prin fax o scrisoare care ameninţă naţiunea cu un virus cunoscut sub numele de Germenul Raison. Veţi găsi o copie a acestui fax şi toate documentele relevante în dosarul care vi s-a înmânat. Era limpede că nu toţi citiseră faxul. Câţiva au deschis dosarul şi au răsfoit documentele din el. ― Preşedintele doreşte să vă vorbească personal în legătură cu această chestiune. Kreet s-a întors spre Robert Blair: ― Domnule… Robert Blair îi amintea lui Thomas de Robert Redford. Nu era la fel de pistruiat, însă în rest semăna leit cu actorul. Preşedintele s-a aplecat uşor în faţă, şi-a aranjat microfonul, având chipul relaxat şi părând hotărât, dar deloc încordat. ― Vă mulţumesc tuturor că aţi răspuns invitaţiei venite pe neaşteptate. Vocea lui Blair suna puţin plat. A întors capul într-o parte, dregându-şi glasul. ― Am analizat o serie de modalităţi de a aborda problema şi am decis să fiu cât se poate de sincer. Am invitat câteva persoane care să vă răspundă la întrebări, însă permiteţi-mi să rezum situaţia. 462

A respirat adânc. ― Un grup de terorişti neobişnuiţi, care, din câte bănuim, au legături strânse cu elveţianul Valborg Svensson, a eliberat un virus în multe oraşe din întreaga lume. Printre acestea se află şi şase ale noastre, şi avem motive să credem că numărul lor va creşte de la o oră la alta. Ni s-a confirmat prezenţa acestui Germen Raison în Chicago, New York, Atlanta, Los Angeles, Miami şi Washington. În sală s-a lăsat o tăcere în care se putea auzi respiraţia fiecărei persoane prezente. ― Germenul Raison este un virus care se răspândeşte pe calea aerului, cu o viteză fără precedent. Este mortal şi nu există niciun tratament. Potrivit estimărilor noastre cele mai optimiste, în decurs de două săptămâni vor fi infectaţi trei sute de milioane de americani. Reacţia de uimire a fost atât de generală încât părea că însăşi sala a icnit. ― Poftim? Am auzit bine? ― Peggy, spuneam că dacă până acum zece minute nimeni din sală nu a fost infectat, acum probabil suntem cu toţii purtători ai virusului. Vreau să mai adaug că dacă nu descoperim o modalitate de a contracara virusul, de la New York şi până la Los Angeles vor muri toţi oamenii într-o lună. Tăcere. ― Ne-aţi expus cu bună ştiinţă la acest virus? A întrebat cineva. ― Nu, Bob, probabil că aţi fost expuşi la el înainte de a călca în clădire. Au urmat vociferări. Zgomotoase. O cacofonie de glasuri uimite şi revoltate. Un domn în vârstă din stânga lui Thomas s-a ridicat. ― Nu cred că sunteţi sigur. O asemenea declaraţie ar declanşa panică generală. Alţi zece bărbaţi au susţinut că sunt de acord cu această afirmaţie. Preşedintele a ridicat mâna. ― Vă rog! Charles, taci şi stai jos! La fel şi restul! Bărbatul a avut un moment de ezitare, apoi a luat loc. În sală s-a făcut linişte. ― Putem traversa această criză doar dacă ne concentrăm asupra ei. Astăzi mi-am făcut o analiză a sângelui. A ieşit pozitivă la Germenul Raison. Mai am de trăit trei săptămâni. Inteligent a procedat, a gândit Thomas. Prin acea afirmaţie reuşise să-i reducă la tăcere pe cei prezenţi, fie şi numai temporar. 463

Preşedintele a întins mâna şi a ridicat un teanc de hârtii, pe care l-a ţinut în picioare cu ambele mâini. ― Veştile nu sunt deloc bune. În urmă cu nici două ore, la Departamentul de Stat a ajuns un al doilea fax. În el ni se prezintă în detaliu nişte cereri. Noua Credinţă, cum se autointitulează această organizaţie, va pune la dispoziţie un antivirus care va neutraliza ameninţarea din partea Germenului Raison. În schimb, ni se cere, între altele, să predăm sistemele noastre cheie de apărare. Lista prezentată este foarte exactă, atât de exactă, încât am rămas surprins. Se solicită ca elementele respective să fie livrate în termen de paisprezece zile la o destinaţie aleasă de ei. A lăsat teancul de file să cadă cu zgomot. ― Tuturor puterilor nucleare li s-a trimis acelaşi ultimatum. Doamnelor şi domnilor, nu ne confruntăm cu un grup de şcolari puşi pe şotii ori cu nişte terorişti cu minţile rătăcite. Avem de a face cu un grup deosebit de bine organizat, care, în următoarele douăzeci şi una de zile, are intenţia de a schimba în mod radical echilibrul de putere din lume. S-a oprit şi i-a privit pe cei din sală. Aceştia părea să fi îngheţat pe locurile lor. Cineva din primul rând a exprimat gândul care urla în mintea fiecăruia dintre ei. ― Da, dar e imposibil. Preşedintele nu i-a răspuns. ― E posibil? Bob s-a aplecat spre Thomas. ― Acela este Jack Spake, democrat de frunte, a şoptit el. ― E posibil? ― Să trimitem armele în decurs de două săptămâni. ― Acum analizăm această problemă. Dar indivizii au fost… selectivi. Se pare că s-au gândit la toate. ― Şi vrei să ne spui că având cei mai buni oameni de ştiinţă şi cei mai buni medici din lume nu găsim o soluţie să anihilăm acest virus? Preşedintele s-a uitat la secretarul pentru sănătate. ― Barbara, te rog. ― Fireşte, ne ocupăm de problemă. Efectul de reacţie a făcut ca microfonul ei să scoată un ţiuit, astfel că ea sa retras brusc, după care a continuat: 464

― În ţara noastră există în jur de trei mii de virusologi care au calificarea necesară să abordeze o provocare de o asemenea anvergură, şi chiar în aceste momente apelăm la sprijinul lor. Dar trebuie să înţelegeţi că avem de a face cu o mutaţie a unui vaccin realizat prin inginerie genetică – practic, miliarde de perechi ADN şi ARN. Descifrarea unui virus ar putea să dureze mai mult timp decât avem noi la dispoziţie. Cei de la Raison Pharmaceutical, care au creat vaccinul din care a rezultat virusul, ne vor pune la dispoziţie tot ce deţin în materie de documentaţie. Doar pentru a citi informaţiile în sine ar fi nevoie de o săptămână, chiar şi cu ajutorul geneticienilor de acolo. Din păcate, cea mai bună specialistă care s-a ocupat de acest proiect a dispărut. Credem că a fost răpită chiar de aceşti terorişti. Anvergura problemei începea să fie înţeleasă de participanţii la şedinţă. Imediat s-au formulat cel puţin zece întrebări, iar preşedintele a insistat să se păstreze ordinea. Întrebările referitoare la virus erau lansate în salve şi răspunsurile veneau la fel. Există alte forme de tratament? Cum acţionează virusul? Cât de rapid se răspândeşte? Cât va dura până când vor începe să moară oamenii? Barbara a tratat răspunsurile cu un profesionalism pe care Thomas l-a considerat admirabil. Le-a prezentat aceeaşi simulare pe computer pe care el o văzuse la Bangkok, iar la sfârşit, după ce ecranul a rămas albăstrui, ploaia de întrebări a încetat. ― Aşadar, în esenţă, acest… acest lucru nu dispare, şi nu există vreo modalitate de a ne feri de el. Peste trei săptămâni, vom fi cu toţii morţi. Nu se poate face nimic. Am înţeles bine? ― Nu, Pete, nu am făcut o asemenea afirmaţie, a spus preşedintele. Am zis că nu cunoaştem vreo modalitate de a rezolva problema. Deocamdată. În dreapta lor, un bărbat cu părul negru şi cu faţa perfect rotundă s-a ridicat. ― Şi ce se întâmplă dacă le îndeplinim cererile? Bob s-a aplecat spre Thomas. ― Dwight Olsen. Liderul majorităţii din Senat. ÎI urăşte pe preşedinte. Preşedintele i-a făcut un semn secretarului apărării, Graham Myers. ― După cum vedem noi problema, este exclus să le îndeplinim cererile, a răspuns Meyers. Nu tratăm cu teroriştii. Dacă le predăm sistemele de apărare solicitate, Statele Unite ar rămâne lipsite de orice apărare. Presupunem că aceştia cooperează cu cel puţin o naţiune suverană. În decurs de trei săptămâni, acea ţară va deţine o putere suficientă să 465

manipuleze pe oricine doreşte, doar prin ameninţarea cu forţa. În acest fel, va ţine întreaga lume în sclavie. ― Dar deţinerea supremaţiei militare nu ajută o ţară să stăpânească întreaga lume, a replicat Olsen. URSS a avut o putere militară de temut şi nu s-a slujit de ea. ― URSS a avut un adversar care deţinea la fel de multe arme nucleare. Aceşti oameni vor să dezarmeze pe toată lumea care are posibilitatea să li se opună. Trebuie să înţelegeţi, ei cer sistemele de lansare, focoasele nucleare, până şi portavioanele, ce Dumnezeu! S-ar putea să nu deţină personalul necesar pentru a asigura funcţionarea unui grup de luptă, dar dacă au sistemele noastre de lansare, nici nu vor avea nevoie. Mai pretind să li se dea dovezi, şi încă foarte amănunţite, ţin să adaug, că ne-am dezactivat toate sistemele de avertizare şi radarele cu rază mare de acţiune. Aşa cum a spus şi preşedintele, nu ne confruntăm cu nişte băieţei de la Cercetaşi. Se pare că ştiu bine ce vor. ― Dar dacă vreuna dintre ţările ameninţate îşi predă armele? A întrebat cineva. ― Depunem toate eforturile ca lucrul acesta să nu se întâmple. ― Dar alternativa este moartea, adevărat? A intervenit din nou Dwight Olsen. ― Ambele soluţii înseamnă moartea, a intervenit preşedintele. După părerea mea, singura soluţie care merită să fie avută în vedere este să îi învingem înainte ca virusul să-şi facă efectul. ― Virusul acţionează deja. ― Nu şi dacă îi descoperim pe ei şi antivirusul în următoarele trei săptămâni. Este singura cale de acţiune care are logică. ― Şi vă asigur că deja se acţionează în acest sens, a spus directorul CIA, Phil Grant. Am suspendat deja orice alte cazuri, care se ridică la numărul de nouă mii, şi am direcţionat toate forţele pentru a-i descoperi pe aceşti indivizi. ― Şi ce şanse de reuşită aveţi? A întrebat Olsen. ― Vom da de ei. Problema este dacă vom găsi la ei şi antivirusul. Preşedintele s-a aplecat spre microfon. ― Între timp, cred că este important să ne ocupăm de această problemă în cel mai deplin secret. Avem nevoie de idei. Orice vă poate trece prin minte – sunt numai urechi. Nu are importanţă cât de nebuneşte ar suna o anumită sugestie. 466

În următoarea oră, un soi de haos dement a dominat în sala de şedinţe.

Toţi par să se simtă în largul lor aici, dar ar fi greşit să se spună că ei controlează situaţia, a gândit Thomas. Haosul i-a luat pe ei în stăpânire.

A urmărit duelurile verbale, lăsându-se captivat de ele. Situaţia nu se deosebea prea mult de certurile din Consiliul lui. Aici exista o civilizaţie avansată care făcea acelaşi lucru ca şi oamenii lui, explorând şi apărând cu vigoare ideile, nu cu sabia, ci cu limba, la fel de ascuţită ca o armă. A încetat să mai ţină seama de persoana care punea întrebarea şi cine dădea răspunsul, însă le-a analizat atent pe fiecare. În condiţii de încordare, americanii dovedeau o inventivitate neobişnuită. ― S-ar părea că încetinirea ritmului de răspândire a virusului ne-ar putea oferi timp de graţie, a remarcat o femeie atrăgătoare, îmbrăcată într-un taior bleumarin. Timpul e cel mai mare duşman, dar şi cel mai bun aliat al nostru. Ar trebui să stopăm deplasările cu avionul. ― Provocând astfel o panică de nedescris? O ameninţare de asemenea proporţii ar scoate la iveală tot ce e mai rău în oameni. ― Atunci să le dăm alte explicaţii, a răspuns femeia. Transmiteţi o alertă la atacuri teroriste în baza unor informaţii pe care nu le putem face publice. Vor presupune că e vorba de atacuri cu bombă sau cine ştie ce. Toate aparatele de zbor să rămână la sol, iar aeroporturile să fie închise. Opriţi zborurile între state. Orice, numai să încetinim răspândirea virusului. Până şi o zi sau două ar atârna destul de greu. Barbara, secretara pentru sănătate, i-a răspuns: ― Tehnic vorbind, aşa este. Nimeni nu a ridicat obiecţii. ― Cinstit vorbind, ar fi preferabil să ne concentrăm asupra antivirusului şi a mijloacelor de a-l distribui în cel mai scurt timp. Distribuirea unui vaccin către şase miliarde de persoane nu e o sarcină tocmai uşoară. ― Dar susţineţi că toată lumea prezentă aici ar fi infectată? A întrebat cineva. Nu ar fi bine să-i izolăm pe cei din poziţii de comandă şi control să nu se infecteze? Să-i păstrăm la adăpost atât timp cât este necesar. ― Dar pot fi feriţi oamenii de acest virus? A întrebat altcineva. ― Trebuie să existe o cale. Încăperi curate. Îmbarcați-i pe navete spaţiale şi trimiteţi-i pe o staţie spaţială, nu contează. ― La ce bun? La ce ar sluji câteva sute de generali într-o staţie spaţială dacă restul lumii va muri? 467

― Atunci izolaţi-i pe oamenii de ştiinţă care lucrează la realizarea antivirusului. Ori transmiteţi către staţia spaţială coduri pentru a lansa câteva focoase nucleare asupra celor care au provocat această situaţie, dacă se ajunge la asta. La ce bun? S-a întrebat Thomas. În faţa morţii iminente, răzbunarea i se părea meschină. Dezbaterea trena. ― Noi conducem ţara, şi vom muri odată cu ea dacă va fi cazul, a spus în cele din urmă preşedintele. Dar nu văd niciun rău în ideea de a izola un grup de comandă şi control, dar şi cât mai mulţi oameni de ştiinţă. Haosul a făcut treptat loc unei încordări caracterizate prin sobrietate. Crizele dezbină câteodată, după cum pot să şi unească. Acum ea unea. Cel puţin pe moment. Şedinţa se desfăşura de două ore, când, într-un târziu, s-a pus şi întrebarea care l-a adus pe Thomas în prim-plan. Femeia cu taior bleumarin. O fiinţă inteligentă. ― De unde ştim că ei deţin antivirusul? Nu i-a răspuns nimeni. ― Nu este posibil să fi jucat la cacealma? Dacă ne trebuie luni de zile să creăm un vaccin sau un antivirus, cum se face că ei îl au? Aţi spus că Germenul Raison este un virus absolut nou, obţinut cu mai puţin de o săptămână în urmă, fiind o mutaţie a Vaccinului Raison. Cum de s-a realizat antivirusul într-un răstimp atât de scurt? Preşedintele s-a uitat spre Thomas, care stătea în fundul sălii, apoi a făcut semn către adjunctul secretarului de Stat Gains, care s-a ridicat şi s-a apropiat de un microfon. Scosese doar câteva cuvinte în timpul discuţiei, lăsându-i din politeţe întâietatea superiorului său, secretarul de Stat Paul Stanley, a presupus Thomas. ― Situaţia e mai complicată. Nimic nu va schimba ceea ce aţi auzit deja, dar există ceva care ne-ar putea ajuta într-un mod mai… mai puţin convenţional. Ezitarea mea are un motiv, pentru că sunt pe cale de a deschide o cutie a Pandorei, dar având în vedere acest caz, cred că este recomandabil să vă dezvălui ceva. Thomas a simţit subit că îi pierise cu totul orice dorinţă de a se adresa acestui grup de oameni. Nu se pricepea să le vorbească la fel ca un politician. ― În urmă cu două săptămâni, un bărbat ne-a telefonat şi a susţinut că avea nişte vise ciudate. 468

Thomas a strâns din pleoape. Despre el era vorba. ― Acest om a ajuns la concluzia că visele lui sunt reale, deoarece în ele existau cărţi de istorie care consemnau istoria Pământului. A putut apela la aceste cărţi, aflând astfel, de exemplu, cine a câştigat Derbiul Kentucky de anul acesta. Lucru pe care l-a făcut, înainte ca derbiul să se dispute, vă rog să reţineţi. Şi a avut dreptate. În realitate, a câştigat peste trei sute de mii de dolari la casa de pariuri. Informaţiile din cărţile de istorii din lumea lui de vis s-au dovedit reale. Şi exacte. Thomas a rămas puţin surprins că nu au apărut măcar câteva chicoteli. ― Ne-a telefonat deoarece a aflat ceva foarte tulburător, mai precis, că un virus periculos, pe nume Germenul Raison, va fi lăsat liber în lume în această săptămână. Repet, asta s-a întâmplat acum două săptămâni, când Germenul Raison nici măcar nu exista. Uimitor că oamenii aceia erau atenţi. ― Nimeni nu l-a ascultat, desigur. Cine ar fi fost dispus? S-a dus la Bangkok şi a acţionat de unul singur. În ultima săptămână ne-a oferit o serie de informaţii despre anumite evenimente, înainte ca ele să se producă. A făcut o pauză. Nimeni nu a făcut nicio mişcare. ― La solicitarea preşedintelui, ieri m-am deplasat la Bangkok. Ceea ce am văzut cu ochii mei v-ar crea un şoc. La fel ca mine, probabil aţi ajuns la concluzia că naţiunea noastră este într-o situaţie extrem de proastă. Pare disperată. Doamnelor şi domnilor, dacă există cineva care să poată salva această ţară, acesta ar putea fi Thomas Hunter. Thomas? S-a ridicat în picioare şi a ieşit pe interval. A păşit spre podium, simţinduse cam nefiresc în pantalonii negri şi cămaşa albă pe care le cumpărase de la un magazin, venind dinspre aeroport. Pesemne că arăta foarte, foarte ciudat. Uite-l şi pe cel care a văzut sfârşitul lumii. Era la fel de rupt de realitatea acelor oameni ca Hulk sau Omul Păianjen. A acoperit microfonul cu palma. ― Nu cred că va sluji la ceva, a vorbit el încet. Preşedintele l-a urmărit fără să clipească. ― Fă-i să creadă, i-a zis Gains. Lasă-i să pună întrebări. I-a adresat un zâmbet pierit şi s-a tras deoparte. Thomas a rămas cu faţa la public. Era urmărit de douăzeci şi trei de perechi de ochi, care trădau nesiguranţa şi stânjeneala, stări pe care le trăia şi el. A simţit broboane de sudoare pe frunte. Dacă ei ar şti cât de nesigur se simţea, informaţiile pe care le va împărtăşi s-ar adresa unor urechi surde. 469

Trebuia să-şi joace rolul cât mai convingător posibil. Nu avea importanţă dacă ei îl acceptau sau îl plăceau ori nu. Conta să fie ascultat. ― Ştiu că unii dintre voi, sau chiar toţi, veţi socoti ceea ce vă spun drept o nebunie. Oricum ar fi, nu mă supăr, începu el, iar glasul îi suna cam puternic pentru acea sală. Mă numesc Thomas Hunter şi adevărul este că, oricum aş fi aflat ceea ce ştiu, indiferent cât de incredibil vi se va părea, dar ştiu anumite lucruri. Dacă veţi urmări cu atenţie ce am a vă zice s-ar putea să mai aveţi vreo şansă. Dacă nu, peste mai puţin de douăzeci şi una de zile veţi muri. Lăsa impresia că era prea sigur de sine. Chiar impertinent. Dar era singura cale de a se impune în această realitate. ― Să continuu? ― Chiar te rog, Thomas, i s-a adresat preşedintele, care stătea în spatele lui. Rezervele i s-au risipit imediat. Adevărul era că probabil avea mai multe de oferit ţării decât oricare altă persoană din acea încăpere. Şi asta nu deoarece dorea să-şi asume o asemenea răspundere. Nu avea nimic de pierdut. Pe când ceilalţi nu erau în situaţia lui. ― Mulţumesc. S-a dus spre dreapta, dar şi-a amintit de microfon, astfel că a revenit, privind la cei din sală. Se putea să nu mai aibă prilejul de a li se adresa şi altă dată, de aceea a decis să le vorbească într-un limbaj care măcar să îi zdruncine puţin. ― În ultimele două săptămâni am trăit cât pentru o viaţă întreagă. În această viaţă am învăţat şi câteva lucruri. În particular, că majoritatea oamenilor sunt gata să cedeze tendinţelor puternice care îi trag cu ele către distrugere. Doar cei mai puternici în gând şi spirit vor reuşi să înoate împotriva acestui curent. S-ar putea să sune cam filosofic, dar aşa vorbesc unii în locul de unde vin, şi sunt de acord cu ei. A făcut o pauză şi a privit-o drept în ochi pe femeia în taior bleumarin, a cărei întrebare îl făcuse pe Gains să îl prezinte pe Thomas. ― Dacă nu sunteţi foarte atenţi, veţi fi cu toţii târâţi până în largul mării. Sunt conştient că vorbele mele sună ca ale unui consilier spiritual. Nu e adevărat. Spun doar ce ştiu, şi iată ce ştiu. Femeia aceea zâmbea delicat. În sprijinul lui sau de neîncredere, greu săşi dea seama. Dar nu se sinchisea.

470

― Ştiu că elveţianul va avea antivirusul, dacă nu cumva îl are deja. Ştiu asta pentru că aşa afirmă cărţile de istorie. Unii oameni vor supravieţui. Însă fără antivirus va fi imposibil. Şi-a tras sufletul şi a încercat să descifreze expresiile de pe feţele ascultătorilor, dar îi venea greu să deosebească starea de şoc provocată de cunoştinţele unui vorbitor de aceea cauzată de îndrăzneala lui. ― Pe de altă parte, mai ştiu că Statele Unite vor ceda în cele din urmă acestor pretenţii şi vor preda armele. Mai ştiu că întreaga lume se va supune acestui om şi, chiar aşa, jumătate din populaţie va dispărea, deşi nu am idee care va fi aceea. Acest lucru va da naştere unei perioade de cumplite rătăciri. Vorbea ca un profet sau ca un profesor care îşi dăscăleşte şcolarii. Era ultimul lucru pe care şi-l dorea, deşi a presupus că, într-un mod neconvenţional, chiar era profet. Era posibil să se afle acolo în acele clipe? ― Dacă îi cedaţi elveţianului, veţi urma cursul istoriei, aşa cum este ea scrisă. Veţi fi duşi de curent până în mare. Singura voastră speranţă este să vă opuneţi celor care vă cer să cedaţi. Fie veţi găsi modul de a schimba istoria, fie veţi urma cursul ei şi veţi muri, aşa cum stă scris. ― Doar o clipă. Era Olsen, bărbatul cu păr negru despre care Bob îl informase că îl duşmănea pe preşedinte. Zâmbea cu un aer răutăcios. ― Da, domnule Olsen. Bărbatul a clipit nedumerit. Nu se aşteptase să i se spună pe nume. ― Susţii că eşti psihic? Preşedintele are acum asemenea persoane drept consilieri? ― Nu cred în aşa ceva, i-a răspuns Thomas. Sunt cineva care ştie mai multe decât voi ceilalţi despre anumite lucruri. Adevărul este, de exemplu, că vei muri peste mai puţin de douăzeci şi una de zile din cauza unei hemoragii masive a inimii, plămânilor şi ficatului. De la apariţia simptomelor şi până la moarte vei avea cel mult douăzeci şi patru de ore de trăit. Ştiu că sună cam neplăcut, dar presupun că niciunul dintre cei de faţă nu are chef de glume. Zâmbetul de satisfacţie a dispărut imediat de pe faţa lui Olsen. ― Cred că în decurs de o săptămână vei prezenta o moţiune pentru a ceda cererilor lui Svensson. Asta nu se regăseşte în Cărţile de Istorii, înţelegi? Aşa judec eu în baza observaţiilor pe care le-am făcut astăzi în ceea ce te priveşte. Dacă nu mă înşel, eşti tipul de om căruia cei din această încăpere ar trebui să i se opună. 471

Oarecum încordat, Gains a chicotit. ― Sunt convins că Thomas nu este pe deplin sincer. Are un spirit… unic, după cum sigur aţi remarcat. Mai aveţi întrebări? ― Vorbeşti serios? A întrebat Olsen, uitându-se la Gains. Chiar ai îndrăzneala de a ţine un număr de circ în faţa noastră în asemenea momente? ― Cât se poate de serios! A replicat Gains. Ne aflăm aici din pricină că nu i-am dat ascultare acestui om în urmă cu două săptămâni. El ne-a dezvăluit ce anume, unde, chiar şi când, şi de ce, iar noi l-am ignorat. Vă sugerez să luaţi fiecare cuvânt rostit de el ca şi cum ar veni de la Dumnezeu însuşi. Thomas s-a crispat. Nu ţinea să le reproşeze ceva acelor oameni pentru faptul că-i puneau vorbele la îndoială. Ei nu aveau niciun punct de referinţă faţă de care să îl judece. ― Aşadar, ai aflat totul deoarece ar fi consemnat în nu ştiu ce cărţi de istorie din altă realitate? L-a întrebat femeia cu taior bleumarin. ― Numele dumneavoastră? ― Clarice Morton, a spus ea, aruncând o privire spre preşedinte. Membră a congresului. ― Răspunsul este da, doamnă Morton. Fapt confirmat de o serie de evenimente. Am aflat de Germenul Raison acum mai bine de o săptămână. Am anunţat Departamentul de Stat şi apoi Centrul de Prevenire a Epidemiilor. Cum niciuna dintre instituţii nu s-a arătat interesată, m-am dus personal la Bangkok. A fost un act disperat, recunosc, să o răpesc pe Monique de Raison – poate aţi auzit despre asta. Am încercat să o fac să priceapă cât de periculos era de fapt vaccinul creat de ea. Inutil să mai adaug că acum înţelege. ― Deci ai convins-o înainte să se petreacă toate acestea? ― Ea mi-a cerut anumite informaţii specifice. M-am dus la Istorii şi am obţinut acele informaţii. Atunci şi-a dat seama. Asta s-a întâmplat înainte să fiu împuşcat de Carlos, care a răpit-o. Acum, fără îndoială, ei se slujesc de ea să creeze antivirusul. ― Ai fost împuşcat? ― E o poveste lungă, doamnă Morton. Inutil să o depănăm acum. Lui Gains i-a venit greu să-şi reţină un zâmbet. ― Prin urmare, dacă toate acestea sunt adevărate, dacă poţi obţine informaţii despre viitor ca fiind o chestiune de istorie – şi pe moment sunt 472

dispusă să cred că poţi face acest lucru –, atunci poţi afla ce se va petrece în continuare? ― Da, tehnic vorbind, dacă aş găsi Cărţile de Istorii. Ea s-a uitat spre preşedinte. ― Iar dacă poţi afla ce se va întâmpla, vom fi capabili să descoperim şi cum să împiedicăm derularea evenimentelor? ― Da, probabil, presupunând că istoria se poate modifica într-adevăr. ― Dar trebuie să presupunem că se poate, altfel totul ar fi inutil, cum singur spui. ― De acord. ― În acest caz, poţi afla ce se va petrece în continuare? Thomas înţelesese unde voia femeia să ajungă, dar sugestia ei foarte simplă abia acum făcuse să vibreze o anumită coardă în mintea lui. Din păcate, desigur, Cărţile de Istorii nu mai existau. Trăise cu această idee vreme de cincisprezece ani. Însă se zvonea că ele încă se găseau undeva. Nu avusese niciodată motiv să le caute. Principalele lui griji fuseseră să apere pădurea de Hoardă şi să sărbătorească Marea Romanţă. Acum avea un motiv întemeiat să le caute. Ele îi vor oferi o modalitate de ieşire din această situaţie, aşa cum sugera Clarice. ― De fapt, Cărţile de Istorii nu… nu mai sunt de găsit în prezent. Cei din sală au scos murmure de nemulţumire. Se părea că informaţiile acelea ar fi prezentat interes pentru ascultători. Erau chiar stârniţi de idee.

Ce convenabil… Cărţile de Istorii dispăruseră! Da, bineînţeles, dar la ce vă aşteptaţi? Întotdeauna se întâmplă aşa. Ori poate murmuraseră dezamăgiţi. Unii dintre ei erau chiar dispuşi să creadă ceea ce le spunea. Aşa se şi cuvenea. Oamenii decenţi îşi dădeau seama de sinceritatea lui doar privindu-l în faţă. ― E absurd! a exclamat Olsen. ― Atunci îmi pare rău că înclin spre absurd, Dwight, a spus preşedintele. Thomas are dreptul să vorbească astfel. Iar Clarice cred că are dreptate. Thomas, poţi să mai afli câte ceva care să ne fie de folos? Oare putea? Răspunsul lui avea o doză de calcul, dar şi de adevăr: ― Poate. Olsen a bolborosit ceva, dar Thomas nu şi-a dat seama ce anume. Preşedintele a închis dosarul. 473

― Bine. Doamnelor şi domnilor, vă rog să transmiteţi orice alte idei şi comentarii prin personalul meu. O seară bună. Şi Domnul să ne cruţe naţiunea. S-a ridicat şi a părăsit sala. Din acel moment, criza avea să dezbine. ― Încă şase oraşe, a zis Phil Grant, plesnind cu dosarul în tăblia măsuţei de cafea. Cravata maro de mătase îi atârna în dezordine la gât. Şi-a trecut un deget pe sub guler şi a slăbit-o şi mai mult. ― Inclusiv Sankt Petersburg. Au început să se suie pe pereţi. Va fi un miracol dacă ruşii vor reuşi să păstreze secretul. ― E… e un coşmar, a spus asistentul lui. Thomas s-a uitat la Dempsey, care s-a apropiat de fereastră şi a privit lung în gol. ― Ruşii au o experienţă de decenii în privinţa asta, aşa că vor ţine totul secret. Eu mi-aş face mai multe griji pentru Statele Unite. Dacă aş fi un parior înrăit, aş spune că Olsen a început deja să divulge secretul. Câte oraşe spuneai că sunt afectate? ― Douăzeci. Toate aeroporturile. Treaba merge ceas. ― Doar nu vom închide aeroporturile? ― CPE a desfăşurat o nouă simulare, folosind ultimele date. Spun că, în situaţia actuală, închiderea aeroporturilor nu va sluji la nimic. De când virusul a fost eliberat la New York, în SUA s-au înregistrat peste zece mii de zboruri. Estimările cele mai conservatoare precizează că deja a fost expusă un sfert din populaţie. Grant şi-a lăsat coatele pe genunchi, apoi şi-a împreunat degetele ambelor mâini, închipuind o piramidă. Mâinile îi tremurau uşor. Încruntat, Dempsey s-a întors de la fereastră. Cămaşa bleu era pătată de sudoare la subsuori. În cele din urmă, trista realitate privind ce se întâmpla în Statele Unite ale Americii era acceptată şi la CIA. Cu trei sferturi de oră mai devreme, Grant îl invitase pe Thomas la sediul CIA din Langley. ― Eşti convins că merită să ne pierdem vremea cu psihologul ăsta? A întrebat Thomas. Mie mi se pare că am putea face altceva, mai util. 474

― Dimpotrivă, încercarea de a-ţi debloca mintea este singurul lucru care ar merita făcut în ce te priveşte, a spus Grant. ― Amintirile, poate. Oricum, n-aş presupune că ceea ce se petrece ţine doar de mintea mea, i-a răspuns Thomas. ― M-aş mulţumi cu amintirile. Dacă i-ai transmis lui Carlos caracteristicile antivirusului, aşa cum crezi, înseamnă că acea informaţie este încă în creierul tău. Cu puţin noroc, doctorul Myles Bancroft îţi poate stimula acea amintire. Nu ai idee unde s-ar putea ascunde Svensson? ― Niciuna. ― Ori unde ar putea să o ţină pe Monique? ― Presupun că ea se află cu el. Singurele comunicări s-au făcut prin fax, dintr-un apartament aflat la Bangkok. Am ajuns acolo acum şase ore. Apartamentul era pustiu şi n-am găsit decât un laptop. Foloseşte interpuşi. E deştept că stă departe de Internet şi foloseşte faxul. Ultimul a venit de la Istanbul. Din câte ne dăm seama, ar putea să aibă şi o sută de asemenea interpuşi. Cât ne-a luat să-l depistăm pe Bin Laden? În cazul acestui individ s-ar putea să fie şi mai greu. Dar mă îndoiesc că va mai avea importanţă peste câteva zile. Aşa cum ai spus şi tu mai devreme, fără îndoială că lucrează mână în mână cu alţii. Cel mai probabil o ţară. Dacă am şti care, am putea începe căutarea. ― Dar numai dacă vrea el să ne dea vreo sugestie. Doar n-o să bombardăm o ţară ca Argentina, de pildă, dacă ar fi stabilit acolo. Mai ales dacă ar deţine antivirusul, i-a răspuns Grant, după care s-a ridicat şi şi-a dres glasul. Lumea se destramă, iar noi stăm aici, orbi ca nişte lilieci. ― Indiferent ce s-ar întâmpla, nimeni nu trebuie să-l convingă pe preşedinte să admită un compromis, a subliniat Thomas. ― Cred că vei avea prilejul să faci chiar tu asta, i-a replicat directorul. Vrea să te întâlnească mâine. A sunat telefonul. Grant a ridicat receptorul şi a ascultat câteva momente. ― Plecăm chiar acum, a zis el şi a închis. Ne aşteaptă. Să mergem. Doctorul Myles Bancroft era un bărbat scund, îmbrăcat fără gust, cu pantaloni boţiţi şi fire de păr care îi apăreau din toate orificiile feţei; una peste alta, nicidecum omul pe care majoritatea l-ar asocia cu lauretul Premiului Pulitzer. Avea pe faţă un zâmbet atotcunoscător, foarte dezarmant – lucru bun, dacă se ţinea seama cu ce se juca el de obicei. Cu mintea oamenilor. 475

Laboratorul lui ocupa un subsol dintr-o clădire de pe latura sudică a campusului Johns Hopkins. Thomas a ajuns acolo cu elicopterul şi s-a trezit condus cu rapiditate pe trepte, de parcă ar fi fost o persoană inclusă în programul de protecţie a martorilor şi s-ar fi primit informaţii că nişte lunetişti, aflaţi pe vreun acoperiş, vor încerca să-l lichideze. În camera cu pereţi albi de beton, Thomas a rămas faţă în faţă cu psihologul specialist în domeniul cogniţiei. Doi dintre oamenii lui Grant s-au aşezat picior peste picior, aşteptând în hol. Directorul rămăsese la Langley, având nenumărate probleme care îi chinuiau mintea. ― Aşadar, în esenţă, o să mă hipnotizezi ca apoi să mă conectezi la vreunul dintre aparatele voastre ca să mă adormi cât te joci cu mintea mea folosind impulsuri electrice. ― În esenţă, da, i-a răspuns Bancroft cu un zâmbet. Eu descriu procedeul folosind cuvinte mai elegante, glumeţe, dar în principiu ai prins despre ce este vorba, flăcăule. Hipnoza nu este întotdeauna sigură. Nu te iau în balon. Este nevoie de un pacient care să coopereze şi aş vrea să fii un asemenea subiect. Dar chiar de nu eşti, probabil că voi reuşi să obţin nişte rezultate interesante transformându-te într-un Frankenstein, a încheiat cu un alt surâs. Omul i-a plăcut enorm lui Thomas. ― Şi cum explici această transformare în Frankenstein? În nişte cuvinte pe care să le pricep şi eu. ― Să-ţi dau o idee. Creierul înregistrează totul; sunt convins că deja ştii asta. Nu ştim precis cum să ajungem la informaţii sau cum să înregistrăm amintirile şi aşa mai departe. Dar facem progrese. Te leg la firele astea de aici şi vom putea înregistra semnăturile undelor emise de creier. Din păcate, nu prea reuşim să descâlcim limbajul creierului, aşa că, în momentul când vedem câte-un semn mai altfel, ştim că înseamnă ceva, chiar dacă nu avem habar de semnificaţia acelui semn deosebit. Mă urmăreşti? ― Deci, în concluzie, nu se ştie mai nimic. ― Cam asta e concluzia. Începem? ― Acum, la modul serios. ― Păi, e o metodă mai curând speculativă, recunosc, dar uite ce se întâmplă: am elaborat o metodă de a stimula şi activa amintirile. Activitatea cerebrală de diferite tipuri prezintă şi semnături specifice ale undelor. De exemplu, în exprimarea cea mai simplă, activitatea conceptuală, sau gândirea în stare de veghe, arată altfel decât gândirea perceptivă, sau din 476

vis. De câtva timp, cartografiez şi identific aceste semnături. Printre nenumărate alte lucruri, am descoperit că există o legătură între vise şi amintiri – au semnături similare, înţelegi? Un limbaj cerebral asemănător, ca să spun aşa. În esenţă, intenţionez să înregistrez semnăturile din vise şi apoi să le transmit forţat în secţiunea de creier care conţine de obicei amintirile. Acest lucru pare să le stimuleze. Efectul nu este permanent, dar aşa se reuşeşte stimularea amintirilor la majoritatea subiecţilor. ― Hm. Dar nu se pot izola anumite amintiri. Doar speri că mă voi trezi amintindu-mi ceva mai multe lucruri decât înainte de a mă fi culcat. ― În unele cazuri, da. În altele, subiecţii au vise care se dovedesc a fi de fapt amintiri. E ca şi cum ai turna lichid într-o ceaşcă deja plină ochi cu apă sau, în situaţia noastră, amintiri. Când torni lichidul, apa se revarsă peste buza cănii. E chiar amuzant, dacă te gândeşti mai bine. Stimularea amintirilor pare să-i ajute pe unii subiecţi să-şi aducă aminte visele. După cum ştii, o persoană obişnuită are în medie cinci vise pe noapte şi-şi aduce aminte cel mult unul. Când te conectez la aparat, nu se mai întâmplă aşa. Începem? ― De ce nu? ― În primul rând, câteva chestiuni de bază. Lucruri vitale, înţelegi? Trebuie să-ţi extrag o probă de sânge şi să o analizez în laborator pentru a depista prezenţa unor boli obişnuite care afectează mintea. Doar ca să fim mai siguri. Jumătate de oră mai târziu, după o serie de teste simple, urmate de cinci încercări eşuate de a-l aduce pe Thomas în stare hipnotică, Bancroft a schimbat metoda şi l-a conectat la encefalograf. I-a plasat doisprezece electrozi în diferite zone ale capului, după care i-a dat o tabletă care să-l liniştească, fără însă a afecta în vreun fel activitatea cerebrală. După aceea a închis lumina şi a părăsit încăperea. Câteva momente mai apoi, din difuzoarele aflate în tavan a început să se reverse o muzică plăcută. Scaunul pe care stătea întins Thomas era asemănător cu unul de stomatolog. S-a întrebat dacă exista o tabletă care să-i blocheze visele. A fost ultimul lui gând înainte de a se scufunda într-un somn profund. La ora şase, Mike Orear a plecat de la biroul său de la CNN şi s-a luptat cu traficul vreme de o oră, ca de obicei, cât îi lua ca să ajungă la casa cea nouă a Theresei Sumner din zona de sud. Nu-şi planificase întâlnirea din acea seară, dar asta nu îl deranja câtuşi de puţin. 477

Ea plecase într-o problemă de serviciu a CPE tocmai la Bangkok şi revenise în acea zi pentru a participa la o altă şedinţă la Washington. Ceva mai puţin obişnuit, dar nu din cale-afară. Amândoi duceau o viaţă plină de neprevăzut şi de schimbări neaşteptate de program. Theresa îl sunase de cum ajunsese la aeroportul Reagan International, spunându-i să vină la ea în jurul orei opt. Era într-o dispoziţie irezistibilă de şef şi, după ce el îi spusese câteva lucruri, mai toate nimicuri care ajutau la descreţirea frunţii, a fost de acord, aşa cum ştiau de fapt amândoi că se va întâmpla. Fusese la casa cea nouă doar de trei sau patru ori în cele zece luni de când se întâlneau, şi niciodată nu plecase de acolo dezamăgit. Un automobil alb, cu aspect de cutie – un Volvo –, se deplasa în dreapta lui, iar în stânga avea un Lincoln negru. Niciunul dintre şoferi nu s-a uitat la el când i-a sfredelit cu privirea. La Atlanta era ora de vârf în trafic şi fiecare era pierdut în propria lui lume, ignorându-i pe toţi cei din jur. Aceşti zombii pluteau prin viaţă ca şi cum, până la urmă, nimic nu ar fi contat. În urmă cu trei ani, mutarea lui din North Dakota la biroul din Atlanta ca să aibă o emisiune la sfârşitul după-amiezii fusese un lucru fericit. Acum nu mai era chiar atât de sigur. Oraşul avea destule locuri unde să-şi petreacă timpul în mod plăcut, dar se săturase de ele. În curând ar fi trebuit să abandoneze jocul de-a bărbatul intangibil şi să aleagă drept soţie pe cineva care să semene mai curând cu o Betty cea simpluţă decât cu Theresa. Pe de altă parte, îi plăcea jocul pe care îl făcea în prezent. Era în stare să adopte sau să lepede rolul de bărbat independent într-o fracţiune de secundă, ca şi cum ar fi apăsat pe un comutator, ceea ce reprezenta un avantaj şi în meseria lui. Pentru public şi pentru unii dintre colegi era bărbatul sincer din North Dakota, cu păr negru şi ondulat, în care puteau avea încredere oricând. Pentru alţii, ca Theresa, era jucătorul de fotbal din liceu, care ar fi putut ajunge profesionist dacă nu s-ar fi apucat de consumat droguri. Acum arunca vorbe în loc de cuvinte şi se pricepea să le lanseze în orice ritm impus de regulile jocului. În cele din urmă, a oprit BMW-ul în faţa casei albe de la colţul străzilor Langshershim şi Bentley. A oftat, a deschis portiera şi s-a destins după ce stătuse atât timp ghemuit la volan. Maşina ei era în garaj. Prin fereastra de sus văzuse portbagajul de pe acoperişul maşinii de teren. A mers plutind până la uşă şi a sunat. 478

Theresa i-a deschis şi s-a întors în bucătărie, fără niciun cuvânt. Da, acea Betty, fata pe care o curtase vreme de doi ani în timpul colegiului nu i-ar fi făcut niciodată aşa ceva – mai ales dacă ar fi ştiut că venea după o oră de condus ca să o vadă. Ei, poate că i-ar face asta din când în când, dar în niciun caz nu ar adopta aerul acela distant, aproape furios. Părul blond, tuns scurt, îi era răvăşit, iar faţa, suptă – departe de înfăţişarea ispititoare, sexy, pe care o anticipase. Ea a scos un pahar de vin din raft, turnându-şi apoi nişte Sauvignon Blanc. ― Mă înşel eu sau chiar m-ai invitat să vin la tine? A întrebat-o. ― Da. Şi-ţi mulţumesc. Iartă-mă, doar că… am avut o zi grea, a zis ea, zâmbind forţat. Nu era vorba de o joacă. Sigur o tulburase ceva petrecut în cursul călătoriei. Theresa şi-a lăsat mâinile pe blat şi a închis ochii. El a perceput abia acum starea ei de alarmă. ― Hei, ce s-a întâmplat? ― Nimic. Şi nu este ceva ce-ţi pot spune. A luat o înghiţitură lungă de vin şi a aşezat paharul jos. ― Am avut o zi foarte proastă. ― Cum adică nu-mi poţi spune? Ţi s-a întâmplat ceva la slujbă? ― Deocamdată, nu. A mai luat o gură. A observat că mâna îi tremura. S-a apropiat de ea şi i-a luat paharul din mână. ― Povesteşte-mi. ― Nu pot… ― Ce Dumnezeu, Theresa, spune-mi! Ea s-a îndepărtat de blat, trecându-şi mâinile prin păr, şi a scos un oftat lung. Nu ţinea minte să o mai fi văzut într-o asemenea stare. Parcă i-ar fi murit cineva, ori era pe patul de moarte, ori se întâmplase ceva îngrozitor cu mama sau fratele ei din San Diego. ― Dacă ţi-ai pus în gând să mă sperii, să ştii că ai reuşit. Aşa că, dacă nu te superi, să terminăm cu jocul ăsta. Hai, spune-mi despre ce e vorba. ― M-ar ucide dacă ţi-aş spune. Mai ales ţie. ― Te referi la meseria mea? Theresa deja dezvăluise prea multe, iar ochii întorşi într-o parte confirmau. Se întâmplase ceva dacă ajunsese să transpire şi să-l facă pe un om de televiziune ca el să se teamă. Şi se părea că jurase să păstreze secretul. 479

― Lasă prostiile, a rostit el, luându-şi un pahar de pe raft. M-ai chemat până aici să-mi spui ceva şi-ţi garantez că nu plec până nu aflu despre ce-i vorba. Hai să ne aşezăm şi să bem ceva, după care îmi povesteşti totul cât mai suntem limpezi la minte. Tu alegi. ― Ce asigurare am că nu o să faci public ceea ce-ţi spun? ― Depinde. ― Atunci las-o baltă, a zis ea, fulgerându-l cu privirea. Nu e genul de lucru care „depinde” de ceva ce crezi sau nu. Se vedea că nu se mai putea controla. Indiferent ce se întâmplase, era vorba de ceva mai grav decât un deces ori un accident. ― E ceva în legătură cu CPE, am dreptate? Ia zi, virusul West Nile a ajuns şi la Casa Albă? ― Îţi jur, dacă sufli o vorbă… ― Am înţeles, a acceptat el, ridicând braţele în aer şi ţinând paharul în echilibru în mâna dreaptă. Nicio vorbă. ― Nu este… ― Theresa, îţi jur! Îţi garantez că nu voi scoate un cuvânt faţă de nimeni din afara acestei case. Dar spune-mi odată! Ea a respirat adânc. ― E un virus. ― Aşa deci. Am avut dreptate, nu? ― În comparaţie cu acesta de acum, West Nile este floare la ureche. ― Atunci ce e? Ebola? Glumise pe jumătate, dar ea l-a privit cu severitate şi, vreme de o clipă, îngrozit, el şi-a dat seama că ghicise. ― Sper că glumeşti, da? Dar nu glumea. Dacă ar fi fost aşa, buza de sus nu i s-ar fi îmbrobonat de sudoare. ― Ebola? ― Mai grav. El a simţit că păleşte. ― Unde? ― Pretutindeni. I se spune Germenul Raison. Tremurul îi trecuse de la mâini la voce. ― A fost eliberat astăzi de nişte terorişti în douăzeci şi patru de oraşe. Spre sfârşitul săptămânii, toţi locuitorii Statelor Unite vor fi infectaţi şi nu 480

există tratament. Dacă nu descoperim un vaccin sau alt remediu, suntem pierduţi. Atlanta a fost unul dintre oraşele infectate. El nu reuşea să plaseze acest lucru în şabloanele potrivit cărora înţelegea lumea. Ce virus putea fi mai cumplit decât Ebola? ― Terorişti? A confirmat cu un gest. ― Cer armele noastre nucleare. Ale întregii lumi, de fapt. Mike a rămas cu privirea aţintită asupra ei. ― Cine e infectat? Când spui Atlanta, doar nu te referi în mod obligatoriu la… ― Mike, nu m-ai ascultat cu atenţie. Nu există posibilitatea de a împiedica răspândirea acestui virus. Probabil că toţi cei de la CNN l-au luat deja. El, infectat? A clipit neîncrezător. ― Asta e… nu se poate. Nu simt că aş avea ceva. ― Asta pentru că are o perioadă de latenţă de trei săptămâni. Crede-mă, dacă nu se rezolvă problema, peste două săptămâni o să începi să simţi ceva. ― Şi nu crezi că lumea ar trebui să ştie? ― De ce? Ca să între în panică şi să fugă pe dealuri? Îţi jur, Mike, dacă te văd privind mai ciudat la cineva în emisiuni, cu mâna mea te ucid! Mă auzi? A izbucnit ea roşie la faţă. El a lăsat paharul pe blat şi s-a sprijinit de dulap ca să rămână în picioare. ― Bine, bine, linişteşte-te. Însă ceea ce îi spusese ea părea absurd. Nu reuşea să-şi dea seama de ce, dar ceva nu se potrivea. ― Cred că e vorba de o greşeală. Imposibil să se întâmple aşa ceva. Nu ştie nimeni de asta? ― Ba ştiu preşedintele, membrii cabinetului, câţiva membri ai congresului. Jumătate dintre guvernele lumii. Şi nu e nicio greşeală. Am efectuat chiar eu unele teste. În ultimele douăsprezece ore, am examinat modelul computerizat. Asta este, Mike. Am ajuns în situaţia pe care speram să nu o întâlnim. S-a lăsat să cadă într-un fotoliu, şi-a rezemat capul de spătar, închizând ochii şi înghiţindu-şi nodul din gât. Mike s-a aşezat invers pe un scaun de la masă şi multă vreme niciunul dintre ei nu a vorbit. Aerul condiţionat a pornit automat şi, printr-un gură din tavan, i-a suflat aer rece prin păr. Theresa deschisese ochii şi privea în gol spre tavan, pierdută. 481

― Ia-o cu începutul, a îndemnat-o el. Povesteşte-mi tot. Electroencefalograma prezenta o problemă. Nu era adevărat ce vedea. Şi-a dat seama că în mintea celui care dormea pe scaun se întâmpla ceva ciudat, dar omul de ştiinţă numit Bancroft dorea să elimine orice alternativă posibilă. A oprit aparatul, a reconectat cei doisprezece electrozi şi l-a pornit din nou. Pe ecran se derulau unde tipice pentru activitate cerebrală conceptuală. Acelaşi lucru. Era convins. Acelaşi lucru ca mai devreme. Nu apăreau unde perceptive. A verificat celelalte monitoare. Culoarea feţei, mişcarea ochilor, temperatura la nivelul pielii. Nimic. Absolut nimic de care să se agaţe. Thomas dormea de două ore. Respira profund, iar trupul i se înmuiase pe scaun. Nu încăpea niciun dram de îndoială, omul nu mai era pe lumea asta. Dormea. Dar indicaţiile tipice se opreau aici. Temperatura pielii nu se modificase. Ochii nu intraseră în faza de mişcare rapidă. Semnăturile de pe electroencefalogramă nu indicau nici urmă de semnătură perceptivă. I-a dat ocol pacientului, derulând în minte o listă de elemente care trebuiau verificate pentru a găsi o explicaţie. Nici una. S-a dus în birou şi, folosind numărul direct pe care îl primise, l-a sunat pe directorul CIA. ― Grant. ― Bună ziua, domnule Grant. Bancroft, cu băiatul tău, te deranjează. ― Şi? ― Cred că avem probleme. ― Cum adică? ― Adică, băiatul ăsta nu visează. ― Cum se poate asta? Există asemenea cazuri? ― Nu prea des. Şi nu pe perioade atât de lungi. E clar, doarme. Şi prezintă o activitate cerebrală intensă. Dar ceea ce se petrece în mintea lui nu seamănă cu nimic din ceea ce am mai văzut. Judecând după monitoare, aş spune că e treaz. ― Parcă spuneai că doarme. ― Da, doarme. De aici şi problema. ― Vin acolo. Ţine-l aşa, să viseze în continuare. 482

Grant a închis înainte ca Bancroft să-l poată corecta. Thomas Hunter nu visa.

483

9 Ca prin vis, undeva la marginea conştiinţei, Rachelle a auzit strigătele intonate, acoperind cântecul lui Samuel şi încercările lipsite de speranţă făcute de Marie de a-l face să nu mai falseze. Însă subconştientul ei fusese pregătit zi şi noapte să deosebească acel strigăt îndepărtat de orice alt sunet. A tresărit şi a sărit în picioare, încordându-şi auzul. ― Samuel, linişte! ― Ce s-a întâmplat? A întrebat-o Marie, apoi a auzit şi ea strigătele tremurătoare. A, tata! ― Tata, tata! A exclamat Samuel. Locuiau într-o casă de lemn, mare şi de formă circulară, care avea etaj. Fiecare avea uşi care dădeau în afară şi constituiau mândria şi bucuria lui Thomas. Acum lacul era înconjurat de aproape zece mii de case, majoritatea aşezate printre copacii retraşi faţă de porţiunea lată ce fusese defrişată în jurul apei, dar niciuna nu avea uşi care să semene cu cele ale casei lui. Se lăuda cu cea mai bună uşă dublă cu balamale din ţinut şi era unică, pentru că se putea mişca în ambele sensuri, permiţând rapid atât intrarea, cât şi ieşirea. Etajul, unde dormeau, avea o uşă care se închidea normal. Dădea spre o alee care făcea parte dintr-un labirint de pasarele suspendate care legau multe case. Parterul, unde acum Rachelle punea ghiveci fierbinte în castroane de cositor, se mândrea cu acea uşă cu articulaţie dublă. Balamalele, confecţionate din piele, acţionau şi ca un fel de arc, acesta ajutând la închidere. Marie, fiind la paisprezece ani cea mai mare şi iute, a ajuns prima la uşă şi a ieşit pe ea. Samuel a pornit imediat după ea. Prea departe în spate. Sau prea aproape. În orice caz, când uşile au fost eliberate de Marie, s-a trezit cu ele în nas. A fost lovit în frunte şi a căzut ca un sac de cartofi. ― Samuel! A exclamat Rachelle şi s-a lăsat în genunchi. Ce uşi blestemate! Ai păţit ceva, copile? Samuel s-a ridicat destul de greu în fund, apoi a clătinat din cap să se dezmeticească. ― Hai! A strigat Marie. Repede! 484

― Întoarce-te şi ajută-ţi fratele, s-a răstit Rachelle la ea. L-ai trântit la pământ cu uşile acelea! Până să se întoarcă ea, Samuel s-a ridicat şi a ieşit în fugă pe uşă. De data aceasta, ele au lovit-o pe Rachelle peste braţul drept, cât pe ce să o dărâme. A scos un geamăt şi a alergat pe poteca pietruită, în urma copiilor. Lovitura îi provocase o rană, a observat. O tăietură mică, dar nu asta o preocupa acum. A ignorat dâra subţire de sânge şi a continuat să alerge. Şiruri de femei şi copii goneau pe aleile care duceau spre poarta dinspre care strigătele pe ton ascuţit deveneau tot mai puternice. Luptătorii ajunseseră acasă. Singura întrebare era câţi dintre ei se întorseseră. De o parte şi de alta a aleii creşteau viţe încolăcite de puroon, cu flori de culoarea levănţicii, asemănătoare cu unele pe care Thomas le numea bougainvilea, şi tufişuri mari de tawii, având flori cu petale albe şi catifelate, fiecare dintre ele răspândindu-şi parfumul dulce în aer. Seamănă cu gardenia, spunea el. Fiecare casă era înveşmântată în viţe înflorite, respectând un plan general care dorea să transforme întregul sat într-o grădină minunată. În acel fel, pădurenii se străduiau să imite cât de cât pădurea colorată. Simţind un nod în gât, Rachelle a continuat să fugă. Chiar dacă era poate cel mai bun luptător dintre toţi, Thomas era şi comandantul oamenilor şi primul care se repezea în bătălie, acolo unde era mai greu. Se întâmplase de prea multe ori ca el să revină cărând cadavrul vreunui soldat căzut alături de el. Norocul lui nu putea ţine la nesfârşit. Iar ordinul dat de William privind pregătirile de evacuare îi făcuse pe săteni să se frământe nespus de mult. S-au strâns pe un drum lat de aproape douăzeci de metri, care mergea în linie dreaptă de la poartă până la lac. Se înnopta, dar sătenii se pregătiseră să sărbătorească întoarcerea Gărzii Pădurii. S-au îngrămădit la poartă, sărind de fericire şi dansând. Lumea flutura torţe aprinse şi crengi împodobite. Ostaşii erau călare, dar cum mamele îşi ţineau copiii pe umeri, Rachelle nu prea reuşea să vadă. Vacarmul a fost brusc dominat de glasul cuiva care a strigat. Era ajutorul lui Ciphus – Rachelle ar fi recunoscut acea voce şi de la o sută de metri. Omul încerca să îi dea pe oameni de o parte şi de alta a drumului, cum era obiceiul. Mulţimea s-a potolit brusc şi s-a despărţit ca apele mării. Rachelle s-a oprit, ţinându-i de mână pe Marie şi Samuel. Apoi l-a văzut pe Thomas în locul lui obişnuit, călare pe armăsarul negru, conducându-şi oştenii, ale 485

căror rânduri se întindeau în spatele lui, până în pădure. S-a simţit cât se poate de uşurată. ― Tată! ― Aşteaptă, Samuel. Întâi trebuie să-i cinstim pe cei căzuţi. Sătenii s-au tras şi mai mult înapoi, lăsând un drum larg războinicilor. Tropotul făcut de copitele cailor se auzea acum limpede. Ciphus s-a apropiat de rândul din faţă al armatei şi Thomas a oprit armăsarul. Preţ de câteva clipe, au schimbat câteva cuvinte. Spre dreapta lui Rachelle, mii de oameni continuau să se alinieze de-a lungul drumului care ducea spre lac, acum sclipind în razele lunii care se ridica pe cer. Acolo trăiau aproape treizeci de mii de suflete, iar în zilele următoare, numărul lor avea să ajungă la o sută de mii, deoarece aveau să sosească mulţi pentru a participa la Adunarea anuală. Ciphus părea să vorbească mai mult decât de obicei. Se întâmplase ceva neplăcut. William insistase asupra gravităţii situaţiei când venise în sat cu o zi în urmă şi le ceruse locuitorilor să se pregătească de evacuare, însă până la urmă câştigaseră bătălia, nu? Doar nu se întorseseră să anunţe că Hoarda era la doar o zi de marş în urmă. Ciphus s-a întors încet spre mulţime. A rămas în aşteptare mult timp şi, cu fiecare secundă care trecea, tăcerea s-a accentuat, până când Rachelle a avut impresia că-i aude respiraţia. A ridicat ambele braţe în aer şi-a întors faţa spre cer şi a început să geamă. Acela era jelitul tradiţional.

Da, Ciphus, dar câţi? Spune-ne câţi au pierit!

I s-au alăturat alte glasuri în acel plâns. Apoi, cu glas puternic, a strigat: ― Au luat trei mii dintre fiii şi fiicele noastre! Trei mii! Atât de mulţi?! Niciodată nu se pierduseră mai mult de o mie de vieţi. Bocetele au devenit ţipete de suferinţă care s-au rostogolit spre deşertul înconjurător. După Thomas, ceilalţi războinici au descălecat, lăsându-se în genunchi, au coborât capetele în pământ şi au plâns. Rachelle a căzut în genunchi alături de ceilalţi, până când întreaga populaţie a satului a rămas aşa pe marginea drumului, vărsând lacrimi pentru soţiile, mamele, taţii, fiicele şi fiii care suferiseră pierderi atât de mari din cauza Hoardei. Doar Ciphus a rămas în picioare, cu braţele ridicate într-un strigăt către Elyon.

486

― Alină-ţi copiii, Făcătorule de oameni! Ia-ţi fiicele la sân şi şterge-le lacrimile. Fereşte-i pe fiii tăi de răul care pângăreşte ceea ce este sacru. Vino şi ne mântuieşte, Elyon. Vino şi ne salvează, tu, care ne iubeşti sufletele. Obiceiul de a mărita imediat văduvele cu bărbaţii liberi avea să fie aproape ignorat. Nu erau suficienţi atâtor văduve. Muriseră prea mulţi. Rachelle a simţit o strângere de inimă pentru cele care aveau să afle curând că soţii lor se numărau printre cei trei mii. Jelitul a continuat vreme de aproape un sfert de ceas, până când Ciphus şi-a încheiat rugăciunea. Apoi şi-a coborât braţele şi peste mulţimea care acum stătea în picioare s-a lăsat liniştea. ― Pierderile noastre au fost mari. Dar ale lor au fost şi mai mari. Cincizeci de mii dintre oamenii Hoardei şi-au găsit soarta meritată în această zi! Din rândurile mulţimii s-a auzit un tumult. Pământul s-a cutremurat de urletele lor guturale, pornite atât din groaza stârnită de pierderile înregistrate, cât şi din ura faţă de Hoardă, dar şi din setea lor de victorie. Thomas a urcat din nou în şa şi a îndemnat calul să înainteze pe drum. Uneori, în asemenea momente, saluta mulţimea din cap sau ridicând mâna, însă în acea seară a simţit nevoia de a păşi cu sobrietate. A găsit-o din ochi pe Rachelle, care a fugit spre el împreună cu Samuel, şi Marie. S-a aplecat din şa şi a sărutat-o pe buze. ― Raza mea de soare, a rostit el. ― Curcubeul meu, i-a răspuns ea, simţindu-se ispitită să îl tragă jos de pe cal chiar atunci. El a simţit gestul ei incitant şi a zâmbit. Schimbul lor de gesturi era înviorător tocmai datorită sincerităţii lui. Iar ea aprecia enorm sinceritatea. ― Mergi alături de mine. Thomas a sărutat-o pe Marie şi a surâs. ― Eşti la fel de frumoasă ca mama ta. Apoi l-a ciufulit pe Samuel. Au păşit de-a lungul şirurilor de oameni care îi ovaţionau, el în şa, iar Rachelle, Samuel şi Marie păşind mândri de-a dreapta lui. Însă pe faţa lui persista o expresie încordată. Gândurile nu-i erau chinuite doar de preţul plătit în bătălie. În momentul când a ajuns la malul lat şi nisipos al lacului, Thomas a descălecat, a lăsat calul în seama grăjdarului său şi s-a întors către locotenenţi. 487

― Mikil şi William, ne întâlnim imediat ce ne îmbăiem. Suzan, să îi aduci pe Ciphus şi pe toţi membrii Consiliului pe care îi poţi găsi. Dar imediat. A sărutat-o apoi pe frunte pe Rachelle. ― Avem nevoie de înţelepciunea ta, iubito. Să ni te alături. I-a strâns în braţe pe Samuel şi pe Marie şi le-a şoptit ceva la ureche. Ei sau îndepărtat în fugă, sigur pregătiţi să facă vreo năzbâtie. Thomas a luat-o pe Rachelle de mână şi a condus-o spre unul dintre cele douăzeci de chioşcuri deschise din care se vedea un amfiteatru mare, tăiat din grosul pădurii. Lacul se găsea la două sute de metri depărtare, dincolo de o fâşie de nisip alb şi curat. De-a lungul anilor curăţaseră pădurea şi, pe măsură ce satul se extinsese, lărgiseră şi plaja prin reamplasarea caselor care stătuseră aşezate cândva lângă lac, aşa cum fusese şi a lor. În locul lor plantaseră iarbă bogată şi deasă şi peste două mii de copaci care înfloreau, dispuşi cu grijă în arce concentrice coborând spre nisip. Sute de tufe de trandafiri şi trifoi alb erau presărate prin iarbă în grupuri îngrijite, cu bănci pentru cei care doreau să se aşeze. Acel capăt al lacului fusese aranjat ca un parc-grădină demn de un rege. Apele lacului nu erau folosite la băut sau spălat – acea apă provenea din izvoare –, ci doar la îmbăiere, şi doar fără săpun. Malul lacului era păstrat pentru sărbători organizate noaptea, şi care se desfăşurau în jurul unui foc de tabără uriaş, făcut într-un loc special. Thomas şi Rachelle trebuiau să fie în mod firesc printre primii la sărbătorire, dans, cântat şi istorisit poveşti despre iubirea lui Elyon, eveniment care se prelungea până noaptea târziu. Însă în acele momente mintea lui era tare departe de asemenea lucruri. ― Thomas, ce s-a întâmplat? ― E vorba de Pădurea de Sud. S-ar putea să o pierdem. Cufundat în gânduri, a păşit agitat de-a lungul balustradei chioşcului. De fiecare stâlp al acestuia era prinsă o torţă care ardea. Pe mal, cei care sărbătoreau râdeau plini de voioşie. Un şir lung de dansatori, îmbrăcaţi în straie din ţesături confecţionate din frunze de culoare verde închis şi flori albe, îşi împreunaseră mâinile şi se mişcau în cercuri graţioase în jurul focului de tabără. Erau cu siguranţă binedispuşi de vin şi delectaţi de mâncăruri. Pe apa lacului, lumina lunii strălucea într-un fuior lung. Poporul lui aştepta de foarte multă vreme mântuire din partea lui Elyon. Născociseră o mie de poveşti despre modul în care îi va scăpa în cele din 488

urmă de Hoardă. Avea să se ridice din lac, inundând deşertul ca să îi înece pe oamenii aceia? Ori va apărea călare pe un cal impunător, alb, ca să-i conducă într-o bătălie supremă prin care să cureţe o dată pentru totdeauna pământul de acele lepădături? Thomas s-a întors către bătrânii înţelepţi şi către locotenenţii lui. ― Dacă există două armate, ar putea exista şi trei. Altfel, Ciphus, nu aş şovăi să pornesc în astă-noapte împreună cu cinci mii de oşteni în ajutorul lui Jamous. Dar e un drum de cel puţin o zi – aşadar, trei zile dus şi întors. Până acum, Hoarda nu ne-a atacat pe două fronturi. În cazul în care Garda noastră părăseşte pădurea cât vin atât de mulţi să participe la Adunarea anuală… ― A, nu vom schimba data Adunării, te asigur. ― Jumătate dintre forţele noastre escortează triburile. Ne-am dispersat prea mult forţele. Dacă mai trimitem întăriri la Pădurea de Sud, riscăm să rămânem fără apărare. Mikil s-a ridicat în picioare. ― Permite-mi să plec împreună cu câţiva din Garda Pădurii. Jamous încă luptă. Doar ai auzit vorbele curierului. Curierul îi aşteptase la poartă cu ştiri proaspete din sud. Jamous rezista cu vitejie atacurilor Hoardei. Prima acţiune de retragere fusese doar un truc pentru a o atrage mai aproape de pădure, unde arcaşii lui aveau avantajul de a se putea ascunde mai uşor. Luptau deja de trei zile. ― Câţi oameni vrei? ― Dă-mi cinci sute. ― Asta ne va slăbi forţele, s-a opus William. Peste mai puţin de o săptămână, aici se va strânge întreaga lume. Ce facem dacă Hoarda ne slăbeşte ca să organizeze un asalt asupra pădurii noastre săptămâna viitoare, când ne poate izbi pe toţi dintr-o lovitură? ― Are dreptate. Nu-ţi pot da cinci sute. ― Ai uitat de bombe, a spus Mikil. Vestea privind uimitoarea lor victorie se răspândea cu repeziciunea unui foc de câmpie. S-a uitat la Rachelle. Încă nu rămăseseră singuri, când avea să afle adevărata ei reacţie faţă de faptul că începuse din nou să viseze. Cu toate acestea, ce ar fi putut spune în urma unei asemenea victorii? Ceea ce nu ştia nimeni era că el visase nu doar o dată, ci de două ori, a doua oară când se opriseră să doarmă la revenirea din bătălie. Visase că participa la o şedinţă specială convocată de preşedintele Statelor Unite şi 489

apoi un psiholog îl făcuse să adoarmă, în lumea lui de vis, în acele momente stătea întins pe scaunul din laboratorul doctorului Bancroft. Şi voia să viseze din nou, în acea noapte. Trebuia. Numai să o poată convinge pe Rachelle să înţeleagă necesitatea acelui vis. ― Folosind praful cel negru, aş putea distruge Hoarda! A adăugat Mikil. ― Nu, în câmp deschis nu avem cum, a precizat William. Ucizi câţiva la fiecare explozie, doar atât. Şi uiţi că nu avem nicio bombă gata. ― Atunci, trei sute de războinici. ― Bine, trei sute, a încuviinţat. Dar tu nu pleci. Trimite alt grup şi le spui oamenilor să urmeze traseul pe care a mers curierul. Se trimiteau tot timpul mesageri pe cai iuţi între păduri, într-un soi de sistem de poştă, pe care îl iniţiase Thomas. ― Dacă aud că Jamous a câştigat bătălia înainte de a ajunge acolo, să se înapoieze. Ea l-a privit fix câteva momente, după care s-a întors să plece. ― Îmi pare rău, Mikil, ştiu ce înseamnă Jamous pentru tine, dar am nevoie să fii aici. S-a oprit, apoi a pornit fără să scoată vreun cuvânt. Thomas a făcut semn cu capul spre ea. ― William, însoţeşte-o. Suzan, organizează o verificare a perimetrului pădurii. Să ne asigurăm că Hoarda nu pândeşte pe acolo. Au dispărut amândoi. ― Chiar crezi că ar încerca aşa ceva? L-a întrebat Rachelle. ― Acum o lună, nu, dar au început să fie mai iscusiţi în modul cum atacă. Martyn i-a făcut să se schimbe. ― Aşadar, ne-am înţeles, a conchis Ciphus. Înţeleptul şi-a netezit barba albă şi lungă. Era unul dintre cei mai vârstnici membri ai consiliului, având şaptezeci de ani. Îmbăierea în apele lui Elyon nu oprea procesul de îmbătrânire. ― Adunarea se va desfăşura aşa cum am plănuit, peste cinci zile. ― Da. ― Indiferent de soarta Pădurii de Sud. ― Crezi că oamenii de acolo vor ceda? ― Nu. A căzut vreuna dintre pădurile noastre? Dar, dacă una va fi cucerită, atunci avem motive şi mai întemeiate să ţinem Adunarea. ― Aşa spun şi eu. 490

Thomas s-a uitat la soţia lui. Era doar cu câţiva ani mai tânără decât el, dar arăta pe jumătate cât vârsta dobândită de el în urma atâtor bătălii. Nu avea niciun motiv de îndoială că ea ar fi putut deveni un comandant incredibil. Dar era şi mamă. Şi soţia lui. Gândul de a o expune primejdiei de moarte pe câmpul de luptă îl îngrozea. S-a apropiat de ea şi şi-a lipit palma de obrazul ei. ― Ţi-am spus în ultima vreme cât de frumoasă eşti? S-a aplecat şi a sărutat-o pe buze, în vreme ce restul îi urmăreau în tăcere. Romanţa devenise religia lor şi o practicau în fiecare zi. Când cineva rătăcea prin deşert şi nu se scălda în apa lui Elyon, amintirile lui despre pădurea colorată şi despre iubirea pe care Elyon le-o arătase în vechiul lac se ştergea parţial. Însă aici, în pădure, amintirile persistente îi îndemnaseră pe Ciphus şi pe membrii Consiliului să organizeze ritualuri menite să preamărească acele amintiri. Marea Romanţă consta din reguli şi sărbătoriri, dar şi din tradiţii cu rolul de a-i împiedica pe oameni să rătăcească drumul cel drept. Modul în care soţul ori soţia îşi exprimau iubirea faţă de perechea sa făcea parte din acea romanţă. ― Iubirea ta face faţa să-mi strălucească, a glăsuit Rachelle, clipind. Thomas a sărutat-o din nou. ― Ciphus, ce-mi poţi spune despre Cărţile de Istorii? A întrebat el, întorcându-se de la soţia lui. Se spune că există încă. Ai auzit de ele? ― Nu avem deloc nevoie de Cărţile de Istorii. Noi avem lacurile. ― Sigur. Dar crezi că ele mai există? Ciphus l-a privit pe sub sprâncenele stufoase. ― Nu sunt cărţi pe care să şi le dorească cineva. Au fost ascunse de noi cu multă vreme în urmă, şi pe bună dreptate. ― N-am ştiut că le urăşti atât de mult. Întrebam, pur şi simplu, dorind să ştiu dacă ai idee despre ele. ― Iar interesul subit faţă de istorii… Te-a mai preocupat acest lucru şi înainte, a intervenit Rachelle. E vorba de visele tale, da? ― Nu e ceea ce-ţi închipui, dar ai dreptate. Acolo nimic nu s-a schimbat. Când m-am trezit la Bangkok, nu trecuse decât o noapte! S-a apropiat de balustrada chioşcului şi a privit oamenii sărbătorind, acum încinşi în dans şi cânt. ― Ştiu că sună ciudat, dar s-ar putea să întâmpinăm necazuri mari. Au nevoie de mine acolo, a adăugat, întorcându-se spre ea. ― Ce este acest Bangkok? A întrebat Ciphus. 491

― Lumea din visele lui, i-a explicat Rachelle. Crede că pleacă în alt loc şi că trăieşte în istoriile antice, înainte de Marea Înşelătorie. Îşi închipuie că poate stopa virusul care a dat naştere unor vremuri de năpastă. Înţelegi acum de ce este atât de important rambutanul, Thomas? O dată – doar o dată – ai dormit fără să fi mâncat fructul şi mintea ta a luat-o razna. Scandalos! ― De aceea te interesează Cărţile de Istorii? S-a interesat Ciphus. Ca să salvezi o lume din vis? Thomas a strâns între degete rana de la umăr. Suzan o bandajase cu ierburi şi cu o frunză mare de leac. Înotul în lac avea să-i facă bine, dar rana adâncă avea să se vindece după ceva vreme. ― Vezi rana asta? Nu am căpătat-o în lupta cu Hoarda. E din lumea visului meu. ― Dar lumea aceea sigur nu este reală, a zis înţeleptul. Ori este? ― Nu ai ascultat mai devreme, când am vorbit despre pulberea neagră? Nu ştiu cât de reală este, dar tăietura de la umăr este cât se poate de adevărată. ― Atunci, Elyon se foloseşte de mintea ta ca să ne ajuţi, a continuat Ciphus. Dar dacă sugerezi că visele pe care le foloseşte sunt reale, asta este cu totul altceva. ― Numeşte asta cum doreşti. Umărul mă doare la fel de mult. ― Thomas, te rog, a vorbit Rachelle, plimbându-şi degetele prin părul lui. Se poate să fi căpătat rana aceea în lupta cu Hoarda, şi nici nu ţi-ai dat seama. Da? Fascinaţia faţă de istorii l-a împins pe Tanis să ajungă în pădurea neagră. ― Ba nu. Nu vreau să am asta pe cap. Obsesia lui exista înainte ca eu să încep a visa. Tanis a ales din proprie iniţiativă. ― Iar acum alegi şi tu, a spus ea, şi şi-a retras mâna. Nu vreau să mai visezi. ― Dar dacă renunţând la vise îmi voi pune viaţa în pericol? Acolo se moare! Virusul mă va ucide. Oamenii de acolo se bizuie pe mine, dar la fel de mult însăşi existenţa mea poate depinde de priceperea mea de a împiedica propagarea virusului! ― Nu. Nici nu vreau să aud aşa ceva. Sigur că depind de tine. Fără tine, nici nu ar exista! ― Vrei să-mi primejduieşti viaţa? ― Ultima oară când ai visat, noi am murit cu toţii. 492

Au rămas faţă în faţă, uitând cu totul de romanţă. El i-a înţeles aversiunea. Dar ce spusese? Nu vreau să te mai ştiu iubind altă femeie în visele tale câtă vreme eu alăptez copilul tău. Ceva de felul acesta. Încă era geloasă pe Monique. ― Visele astea mi se par nişte absurdităţi, a spus Ciphus. Simt de acord cu Rachelle. Nu ai niciun folos visând, dacă-ţi pierzi minţile în ele. Dar dacă vrei cu orice preţ să afli despre Cărţile de Istorii, atunci ar trebui să stai de vorbă cu un bătrân, Jeremiah, de la Pădurea din Sud. Cred că a sosit. Jeremiah din Sud? Bătrânul care a fost cândva un scabios? Era unul dintre foarte puţinii care veniseră şi se scăldaseră în lac de bunăvoie. Multe dintre lucrurile despre locuitorii deşertului le aflase de la el. Însă nu adusese niciodată vorba despre Cărţile de Istorii. ― Şi acum se află aici? ― Pentru Adunare, a încuviinţat înţeleptul, înclinând din cap. ― Thomas. A rămas faţă în faţă cu Rachelle. Îi arunca una dintre acele priviri pentru care o adora, o căutătură aprigă, care ameninţa fără să arunce nicio bănuială asupra iubirii ei. ― Te rog să-mi spui că, drept dovadă de iubire, vei mânca zece fructe de rambutan imediat şi vei uita pe vecie prostia asta. ― Zece? A făcut el, zâmbind. Vrei să mi se aplece? O să gem toată noaptea. Aşa este întâmpinat un războinic demn de laudă? Treptat, pe buzele ei a înflorit un zâmbet discret. ― Atunci, un fruct. Şi promit să te fac să-l înghiţi cu un sărut care-ţi va învârti mintea. ― Da, foarte ispititor, a recunoscut el şi a întins mâna să-i prindă degetele. Nu vrei să dansezi? Ea l-a prins de mână şi s-a rotit spre el. ― Nu ţin defel să mă amestec în treburile îndrăgostiţilor, dar e vorba de ceva mai serios, a intervenit Ciphus. ― Întotdeauna apare câte ceva serios, a zis Thomas. Despre ce este vorba? ― Provocarea. Ştia deja încotro bătea bătrânul. ― Justin? ― Da. Nu mai putem îngădui ca erezia lui să se răspândească. După cuviinţă, trei înţelepţi au cerut o anchetă în faţa oamenilor, aşa cum îngăduie legea. Eşti de acord? 493

― Mi-a nesocotit autoritatea cu un prilej. Mi s-ar părea firesc să fiu de acord. ― Şi eşti? Thomas a surprins privirea Rachellei. Ea îi spusese cândva că Justin nu prezenta pericol şi că, dacă i se dădea importanţă, asta nu făcea decât să-i sporească popularitatea. Pe vremea aceea, se declarase de acord. Deşi nu ar fi recunoscut în faţa lui Mikil şi a celorlalţi ca ea, Thomas încă îl respecta pe acel bărbat. Era cu siguranţă cel mai bun soldat pe care îl avusese vreodată sub comandă, motiv pentru care Mikil probabil îl detesta atât de mult. Pe de altă parte, nu se putea nega purtarea lui de-a dreptul eretică. Pace cu Hoarda. O absurditate fără seamăn. ― Chiar este atât de primejdios? A întrebat, mai mult de dragul lui Rachelle decât din dorinţa de a afla adevărul. Se bucură de o popularitate deosebită. O provocare presupune consecinţe grave. ― Dar jignirea proferată de el e tot mai gravă. Socotim că modalitatea cea mai potrivită de a rezolva problema este să o nimicim acum, să dăm un exemplu de ceea ce înseamnă să îndemni la trădare. ― Dar dacă va câştiga? ― I se va îngădui să rămână, desigur. Dacă refuză să-şi schimbe părerea şi pierde, va fi exilat, aşa cum cere legea. ― Bine, a zis Thomas şi s-a întors, cu gând să plece. Aceea nu era grija lui cea mai mare. ― Ştii că dacă poporul nu poate hotărî, atunci se ajunge la o luptă în arenă, a amintit Ciphus. ― Şi? A replicat, răsucit spre înţelept. ― Am dori ca tu să aperi Consiliul dacă Justin trebuie înfrânt prin luptă. ― De ce eu? ― Mi se pare firesc, după cum singur ai spus. Justin a întors spatele Marii Romanţe şi ţi-a întors spatele şi ţie, comandantul lui. Dacă am numi pe altcineva în afară de tine, oamenii ar putea crede că nu ai curajul necesar. Provocarea noastră nu va avea nicio valoare dacă nu este susţinută de tine. Am dori să fii de acord cu lupta în cazul în care nu se ajunge la o hotărâre. ― Lupta asta nu are niciun rost, a afirmat Rachelle. Cum să lupţi cu Justin? Doar a stat alături de tine vreme de cinci ani. Ţi-a salvat viaţa de mai multe ori. Prezintă o primejdie pentru tine? ― În lupta corp la corp? Iubita mea, tot ce ştie a învăţat de la mine. 494

― Şi a învăţat perfect, din câte am auzit. ― Nu a purtat nicio luptă de mulţi ani. Şi poate mi-a salvat viaţa, dar mi-a întors şi spatele, fără a mai vorbi de Marea Romanţă, aşa cum pe drept cuvânt a sugerat Ciphus. De însuşi Elyon. Ce vor crede oamenii dacă aş abandona până şi unul dintre reazemele credinţei? Pe de altă parte, sunt convins că nu va avea loc nicio luptă, a rostit el, apoi s-a uitat drept în ochii lui Ciphus şi a adăugat: Accept.

495

10 Hoarda a incendiat Pădurea de Sud la vreme de noapte, după trei zile de luptă în care sorţii au înclinat de o parte şi de alta. Aşa ceva nu se mai întâmplase până atunci, în parte deoarece Garda Pădurii rareori îi lăsa pe duşmani să ajungă suficient de aproape pentru a avea un asemenea prilej. Însă asta fusese înainte de apariţia lui Martyn. Soldaţii lui dăduseră foc copacilor cu săgeţi aprinse trase de la două sute de metri din deşert. Nu numai că foloseau focul, dar reuşiseră să-şi confecţioneze şi arcuri. Lui Jamous şi celor care-i mai rămăseseră le-a luat patru ore să domolească flăcările. Cu ajutorul lui Elyon, Hoarda nu mai declanşase şi alt incendiu, astfel încât cei din Garda Pădurii reuşiseră să prindă o oră de somn. Jamous stătea acum pe un deal ce domina pădurea pârjolită. Dincolo de ea se afla deşertul plat, albicios, iar acum, în lumina ce creştea, vedea strânsă armata Hoardei. Zece mii de oameni, mult mai puţini decât la începutul bătăliei. Însă şi el pierduse şase sute, patru sute într-o ofensivă importantă declanşată înainte de crepuscul, seara trecută. Alţi două sute fuseseră răniţi. În acest fel, acum mai avea două sute de războinici întregi la trup. Nu-i văzuse pe locuitorii deşertului luptând atât de eficient. Lăsau impresia că-şi rotesc săbiile cu mai multă pricepere, până şi paşii lor păreau mai hotărâţi. Apelau la manevre de învăluire prin flancuri şi se retrăgeau când se simţeau copleşiţi numeric. Practic, nu-l văzuse pe generalul care purta numele de Martyn, dar presupunea că el era cel aflat la conducerea acelei armate. Se zvonise despre marea victorie de la Trecătoarea Natalga, astfel că oamenii lui ovaţionaseră. Însă realitatea de aici acţiona asupra minţii lui Jamous ca un vierme. Încă o uşoară presiune din partea Hoardei, iar ei ar fi fost copleşiţi. În spatele lor, la nici cinci kilometri depărtare, se găsea un sat. Era al doilea ca mărime dintre cele şapte sate, adăpostind douăzeci de mii de suflete cu totul. Jamous fusese trimis pentru a-i escorta pe aceşti fideli credincioşi ai lui Elyon la Adunarea anuală, când o patrulă se ciocnise cu armata Hoardei.

496

Sătenii aleseseră ca, în loc să traverseze deşertul fără nicio protecţie, să aştepte înfrângerea severă a locuitorilor deşertului, siguri fiind că aceasta era iminentă. Până în urmă cu o zi, planul acesta păruse înţelept. Acum se treziseră într-o situaţie cumplită. Dacă fugeau, Hoarda va arde întreaga pădure sau, mai rău, îi va ajunge din urmă şi-i va ucide. Dacă rămâneau pe loc şi luptau, exista posibilitatea să reziste până la sosirea celor trei sute de războinici trimişi de Thomas, însă oamenii lui erau aproape epuizaţi. S-a ghemuit pe o buturugă şi a analizat posibilele soluţii. Printre copaci se vălătucea o ceaţă slabă. În spatele lui, şapte oşteni din garda lui personală discutau molcom în jurul unui foc mocnit, încălzind apă pentru a-şi pregăti un ceai de plante. Doi dintre ei erau răniţi, unul având arsuri la o pulpă, iar celălalt, o mână strivită după ce primise o lovitură cu capătul bont al unei seceri. Cei doi îşi ignorau suferinţa, deoarece ştiau că şi Thomas de Hunter ar fi făcut la fel. S-a uitat la pana roşie legată de cot şi gândul i-a fugit la Mikil. Smulsese două pene de la un papagal şi îi dăduse şi ei una să o poarte. Când se va întoarce acasă, o va cere în căsătorie. Nu exista nicio femeie pe care să o iubească şi s-o respecte mai mult. Dar ea ce va face? Jamous s-a încruntat. A hotărât să lupte. Vor purta lupta deoarece făceau parte din Garda Pădurii. Cei din spatele lui amuţiseră. Fără să se întoarcă, le-a vorbit făcând semn către deşert. ― Markus, îi vom lovi în flancul de nord folosind douăzeci de arcaşi. Restul mă veţi urma într-un atac dinspre pajiştea de la sud, la care nu se aşteaptă nicidecum. Niciun răspuns. ― Markus, a zis el, şi s-a întors. Oamenii lui priveau cu ochii mari la trei bărbaţi care intraseră călare în tabără. Cel care îi conducea era pe un cal alb, care a pufnit şi a început să scurme pământul moale cu copita. Purta o tunică bej cu o curea bătută cu ţinte şi o glugă care semăna cu acelea de la mantiile scabioşilor. Nu era o îmbrăcăminte de luptă. De şa atârna o sabie în teacă. Jamous s-a ridicat şi a rămas cu faţa la tabără. Oştenii lui păreau neobişnuit de fascinaţi de ceea ce vedeau. De ce? Cei trei arătau ca nişte pădureni rătăciţi, puternici, sănătoşi, genul de indivizi capabili să devină războinici buni dacă ar fi puţin instruiţi, dar nimic nu-i făcea deosebiţi. 497

Apoi căpetenia lor a ridicat ochii ca de smarald către Jamous. Justin din Sud. Temutul luptător, care îl sfidase pe Thomas refuzând cea mai mare onoare pe care i-o făcuse generalul, îşi petrecea acum zilele cutreierând prin păduri cu ucenicii lui, dorindu-se un profet răspândind idei absurde care dispreţuiau Marea Romanţă. Se bucurase cândva de mare popularitate, dar preceptele sale foarte severe se dovediseră prea apăsătoare pentru mulţi, chiar şi pentru unii neghiobi influenţabili care îl urmau cu supuşenie. Cu toate acestea, bărbatul pe care îl avea în faţă ameninţa însăşi ţesătura Marii Romanţe cu erezia lui, iar ideile lui căpătau tot mai multă tărie. Aşa se vorbea. Mikil îi spusese cândva lui Jamous că, dacă îl va întâlni din nou pe Justin, nu ar ezita să scoată sabia şi să-l ucidă pe loc. Ea bănuia că era manipulat de druizii din deşert. Dacă Hoarda era duşmanul din exterior, cei ca Justin, care defăimai Marea Romanţă şi vorbeau despre cedarea pădurii în favoarea locuitorilor deşertului, erau inamicul dinăuntru. Nu slujea la nimic faptul că Justin respinsese să fie înălţat la rangul de general şi demisionase din Garda Pădurii în urmă cu doi ani, când Thomas avusese cel mai mult nevoie de el. Jamous a scuipat într-o parte, un obicei pe care îl deprinsese de la Mikil. ― Markus, spune-i acelui om să plece din tabăra noastră dacă vrea să rămână în viaţă, a zis el, şi s-a dus către aşternutul făcut sul. Avem de purtat un război. ― Tu eşti cel căruia i se spune Jamous. Glasul bărbatului era calm şi scăzut. Trăda siguranţa de sine. Nici nu era de mirare că îi vrăjise pe atât de mulţi. Se ştia că druizii Hoardei îi vrăjeau pe ai lor cu vorbe mieroase şi magie neagră. ― Iar tu eşti cel numit Justin, a venit răspunsul. Şi ce dacă? Ne stai în cale. ― Cum să stau în calea voastră dacă mă aflu în pădurea mea? Jamous a refuzat să se uite spre el. ― Sunt aici ca să-ţi salvez pădurea. Markus, încalecă şi adună oamenii. Verifică dacă s-au îmbăiat cu toţii. Ne aşteaptă o zi lungă. Stephen, alege douăzeci de arcaşi şi vino în partea de jos a taberei. Oştenii lui au ezitat. S-a răsucit. ― Markus! Justin descălecase. Avea îndrăzneala de a-l sfida pe Jamous, şi s-a apropiat de foc, rămânând acolo, cu gluga trasă de pe cap, lăsându-şi la 498

vedere părul castaniu, lung până pe umeri. Avea faţa unui războinic lăsat la vatră. Toţi ştiau de priceperea lui ca soldat până la dezertarea din Gardă. Însă ridurile experienţei lui erau înmuiate de ochii verzi şi sclipitori. ― Locuitorii deşertului vă vor distruge azi, a rostit Justin, întinzând mâna spre foc, după care s-a uitat la ei. Dacă îi ataci, vor copleşi ce ţi-a mai rămas din armată, vor pârjoli pădurea şi-i vor măcelări pe toţi oamenii mei. ― Oamenii tăi? Cei care trăiesc în pădurea asta sunt în viaţă datorită armatei mele, a replicat Jamous. ― Da. V-am fost îndatoraţi mulţi ani pentru asta. Dar acum Hoarda e prea puternică şi va zdrobi rămăşiţa ta de armată, la fel cum a zdrobit şi mâna acestui om ieri, a spus şi a făcut semn către Stephen, cel lovit cu secera. ― Ai abandonat armata. Ce ştii tu despre războaie? ― Eu port un alt fel de război. ― În numele cui? Al scabioşilor? ― Cât sânge vei vărsa? A întrebat Justin, întors cu faţa spre deşert. ― Atât cât hotărăşte Elyon. ― Elyon? A zis el, părând surprins. Şi pe scabioşi cine i-a făcut? Eu cred că tot el. ― Vrei să spui că nu Elyon ne-a condus în lupta împotriva Hoardei? ― Nu. El v-a condus. Dar fără lac nu aţi fi şi voi la fel ca oamenii Hoardei? De aceea, dacă ar fi să vă iau apa şi să vă împing în deşert, v-am sfârteca pe voi în bucăţi, nu pe ei. Am dreptate? ― Spui cumva că eu aş fi unul dintre ei? Ori sugerezi că tu eşti de-al lor? Justin a zâmbit. ― Spun de fapt că Hoarda pândeşte în fiecare dintre noi. Boala care schilodeşte. Putreziciunea, dacă vrei. De ce nu porniţi război împotriva bolii? ― Ei nu vor leacul, a zis Jamous şi s-a prins de cornul şeii şi a urcat fără să se folosească de scări. Hoarda poate fi lecuită doar cu ceea ce ne-a dat Elyon. Săbiile. ― Dacă insişti să ataci, poate ar fi mai bine să mă laşi pe mine să-ţi conduc oamenii. Aşa am avea mai multe şanse de reuşită. Nu pentru că tu nu te-ai pricepe, nicidecum, a adăugat, făcând semn cu ochiul. Te urmăresc de când ai veni, şi eşti foarte bun. Unul dintre cei mai buni. Ar mai fi şi Thomas, desigur, dar eu cred că eşti cel mai bun pe care l-am văzut în ultima vreme. ― Şi totuşi mă insulţi? ― Departe de mine. Doar că şi eu sunt foarte bun. Cred că aş câştiga acest război şi socotesc că aş putea să o fac fără să pierd niciun om. 499

Justin avea o calitate ciudată. Spunea lucruri care, în mod obişnuit, l-ar fi făcut pe Jamous să sară la luptă, dar le rostea cu o sinceritate atât de dezarmantă şi cu o atitudine atât de puţin bătăioasă, încât celălalt s-a simţit tentat în acele momente să îl bată amical pe spate, aşa cum ar fi procedat cu un prieten, şi să-i spună: „Bravo, de acord, meştere.” ― Asta e propunerea cea mai arogantă de care am avut parte vreodată. ― Înţeleg, aşadar, că vrei să porţi bătălia fără mine. ― Markus, acum! A ordonat scurt Jamous, întorcându-şi calul. ― Atunci, cel puţin fii de acord cu următoarele. Dacă te scap eu singur de această armată a Hoardei, mergi cu mine într-un marş al victoriei prin Valea Elyon, către partea de răsărit a satului. Oştenii începuseră să încalece, dar s-au oprit, însoţitorii lui Justin nu se clintiseră de pe cai. Acea propunere nebunească nu-i surprinsese câtuşi de puţin. Din ochii lui Justin a dispărut orice undă de glumă. S-a uitat din nou direct în ochii celuilalt, cu un aer poruncitor. Aşteptând răspuns. ― De acord, a rostit Jamous, mai curând dorind să scape de acel om decât să ia în serios propunerea lui. Justin l-a privit fix în ochi vreme îndelungată. Apoi, parcă dându-şi seama că timpul gonea din urmă, s-a aruncat în şa, a rotit calul şi a dispărut fără să mai arunce vreo privire în urmă. Jamous s-a întors, gata de plecare. ― Stephen, arcaşii. Grăbeşte-te cât mai suntem pe lumină. Îndemnându-şi calul la galop, Justin i-a condus pe Ronin şi Arvyl printre copaci. Cei doi abia de puteau ţine pasul, cu toate că el nu-şi forţa armăsarul, aşa cum făcea atunci când era singur. În afară de Ronin şi Arvyl mai erau şi alţii – mii care îi strigaseră numele în momente importante. Însă popularitatea lui se ştersese în ultimul timp. Oamenii aceia erau schimbători, lăsându-se influenţaţi de sentimentele momentului. Spera că se mai bucura de suficientă recunoaştere. Înţelegerea lui cu Martyn depindea cel puţin în parte de abilitatea lui de a-i oferi un grup, aşa cum era planul. Viaţa de paria îşi avea preţul ei. Câteodată, abia reuşea să reziste durerii. Una era să pătrunzi în societate ca orfan, aşa cum fusese cazul lui, şi alta să fii respins pe faţă, aşa cum i se întâmpla acum mereu. 500

Uneori, nu înţelegea de ce Elyon nu-i pedepsea pe toţi cu sabia lui. Marea Romanţă pe care o practicau ei nu semăna nicidecum cu romanţa lui Elyon. Acum, soarta lor se găsea în mâinile lui. Dacă ar fi ştiut adevărul, l-ar fi ucis pe dată, înainte de a avea prilejul de a face ceea ce trebuia. ― Justin, aşteaptă! A strigat Ronin din urma lui. Ajunseseră la un pâlc de pomi fructiferi. Şi-a oprit calul. ― Ce e prieteni, vreţi un mic dejun? ― Domnule, ce ai de gând? Doar nu poţi înfrânge întreaga Hoardă singur! Menţinând calul la trap, Justin şi-a scos din teacă sabia cu mânerul de culoarea perlei, s-a întins în faţă, a fluturat lama armei pe deasupra capului cu o mişcare care a imitat oarecum numărul opt, apoi, trăgând de hăţuri, şi-a înfrânat calul. Unu, două, trei fructe mari şi roşii au picat din pom. Le-a prins pe rând şi a aruncat câte unul spre Ronin şi Arvyl. ― Poftim! A muşcat cu poftă din nectarul dulce. Zeama i s-a scurs pe bărbie. Şi-a vârât sabia înapoi în teacă. Fructul căruia îi va duce lipsa. Ronin a surâs şi a luat o muşcătură din fruct. ― Serios. Calul lui Justin a bătut cu copita în pământ. Treptat, zâmbetul i-a dispărut de pe faţă. S-a uitat în depărtare, spre pădure. ― Vorbesc serios, Ronin. Nu ai auzit când am spus că nivelarea deşertului cu un singur cuvânt este ceva ce se poate face cu inima, nu cu sabia? ― Ba ascultam. Dar acum nu suntem la o şezătoare în jurul focului de tabără, la care participă câteva suflete pierdute care vor să descopere un erou. Acum e vorba de armata Hoardei. ― Te îndoieşti de mine? ― Te rog, Justin. După cele ce-am văzut? ― Dar ce aţi văzut? ― Te-am văzut în fruntea a o mie de războinici prin deşertul Samyrian, având în faţă douăzeci de mii de oameni ai Hoardei şi tot pe atât în urmă. Team văzut doborând o sută de duşmani de unul singur, şi plecând mai departe fără nicio zgârietură. Te-am auzit vorbind deşertului şi copacilor şi am văzut cum te ascultau. Îmi pui la îndoială încrederea pe care o am în tine? Justin l-a privit în ochi. 501

― Eşti cel mai mare războinic de pe acest tărâm, a continuat Ronin. Mai măreţ decât Thomas de Hunter. Dar nimeni nu poate lupta singur cu zece mii. Nu mă îndoiesc, dar întreb ce ai vrut să spui. Justin nu l-a slăbit din ochi un timp, apoi a început să zâmbească. ― Ronin, dacă aş fi avut un frate, m-aş fi rugat să fie exact ca tine. Era cea mai mare onoare pe care un om o putea acorda altuia. De fapt, Ronin se îndoia de Justin, chiar întrebând, dar acum a rămas fără grai. Ronin şi-a plecat capul. ― Sunt servitorul tău. ― Nu, Ronin. Eşti ucenicul meu. Billy şi Lucy i-au urmărit pe cei trei războinici dinapoia tufişului, abia îndrăznind să respire. Aveau în mâini săbii de lemn pe care le ciopliseră doar cu o zi în urmă. Sabia lui Lucy nu era la fel de ascuţită şi nici arătoasă ca a lui Billy pentru că ea se chinuise să o modeleze cu mâna bolnavă. Era suficient de bună ca să ţină lemnul proptit de picior, însă în rest, bucata stafidită de carne era bună doar ca să arate cu ea sau să îl lovească pe Billy în cap când devenea prea supărător. Lui Billy îi venise ideea să se strecoare împreună afară din sat cât încă era întuneric ca să participe la bătălie – sau măcar să tragă cu ochiul la ea. Încercase să îl convingă pe Billy că era prea primejdios, că un copil de nouă ani nu trebuia să privească Hoarda cea rea, iar gândul de a lupta împotriva ei era de neconceput. Lucy nici nu crezuse că vor ajunge acolo, dar el o trezise şi-l urmase, iar pe drum îi spusese în şoaptă toate obiecţiile pe care le avea. Acum se uita uimită la cei trei războinici călare, iar inima îi bătea suficient de tare ca să sperie păsările din jur. ― Dar e… e el! A şoptit Billy. Lucy s-a retras în tufiş. Puteau fi auziţi. Cu ochii dilataţi de mirare, Billy s-a uitat la ea. ― Acela e Justin din Sud! Lucy era prea îngrozită ca să îi ceară tăcere. Acela nu era Justin din Sud. Nu purta straie de războinic. Nici nu era sigură dacă el exista. Auziseră toate poveştile, dar asta nu însemna că putea cineva să facă tot ce se spunea despre el. ― Jur că-i el! A susurat Billy. A ucis o sută de mii de scabioşi cu o singură mână. 502

Lucy s-a întins puţin în faţă ca să mai tragă o dată cu ochiul. Cei trei semănau cu Roshuimii fermecaţi ai lui Elyon, despre care tatăl ei spunea că vor nimici Hoarda într-o bună zi. ― Dar tu ce zici, Arvyl? A întrebat Justin. Ce părere ai de…? S-a oprit la mijlocul propoziţiei. Ronin i-a urmărit privirea şi a văzut doi copii, un băiat şi o fată, ghemuiţi la marginea luminişului, uitându-se de după un tufiş spre ei. Copiii îl priveau pe Justin, bineînţeles. Întotdeauna pe el. Copiii se lăsau fascinaţi de el. Aceştia doi păreau gemeni, cu părul blond şi ochii mari şi având zece ani, mult prea mici ca să se îndepărteze atât de mult de casă la o asemenea oră. Cu toate acestea, le înţelegea curiozitatea. Când se mai purtase vreo bătălie atât de aproape de ei? Justin ajunsese deja în altă lume, a gândit Ronin după ce i-a aruncat o privire. Aşa i se întâmpla când vedea copii. Uita să mai fie războinic. Era tatăl lor, indiferent ai cui ar fi fost. Ochii îi sclipeau, iar faţa i se lumina. Câteodată, se întreba dacă Justin nu ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru a redeveni copil, să se dea huţa de crengile copacilor şi să facă tumbe pe o pajişte. Acea iubire faţă de copii îl deruta mai mult decât oricare altă trăsătură a lui Justin. Unii susţineau că ar fi druid. Şi se ştia destul de bine că ei îi puteau înşela pe nevinovaţi cu câteva cuvinte plăcute. Lui îi era greu să deosebească efectul pe care îl avea Justin asupra copiilor de speculaţiile că nu ar fi fost ce părea. ― Bună ziua, a spus Justin. Ambii copii s-au ascuns în tufiş. Bărbatul a coborât de pe cal şi s-a grăbit într-acolo. ― Ieşiţi, vă rog. Veniţi, am nevoie de sfatul vostru, a zis, apoi s-a oprit şi sa lăsat pe un genunchi. ― Sfatul meu? A întrebat băiatul, scoţând capul. Fata l-a prins de cămaşă şi l-a tras înapoi. Se vedea că nu era la fel de curajoasă. ― Da, sfatul tău. În privinţa bătăliei de azi. Cei doi copii s-au sfătuit în şoaptă, apoi au ieşit, băiatul, îndrăzneţ, fata, cu fereală. Ronin a văzut că fiecare dintre ei avea o sabie de lemn. Fata era mai scundă, iar mâna ei stângă era îndoită înspre spate la un unghi ciudat. Diformitate. 503

Justin a coborât ochii spre mâna fetei, apoi i-a urcat spre faţa ei. Un moment, a lăsat impresia că e captivat de vederea copiilor. Aflată pe o ramură deasupra lor, o pasăre a prins să cânte. ― Numele meu e Justin, iar… a început el, şi dintr-o singură mişcare, s-a aşezat cu picioarele încrucişate. Pe voi cum vă cheamă? ― Billy şi Lucy, a răspuns băiatul. ― Ei, Billy şi Lucy, sunteţi cei mai curajoşi copii pe care i-am cunoscut până acum. Ochii băiatului au sclipit. ― Şi cei mai frumoşi, a adăugat. Fata s-a foit de pe un picior pe celălalt. ― Prietenii mei, Ronin şi Arvyl, nu sunt convinşi că pot să nimicesc singur Hoarda. Trebuie să mă hotărăsc, şi cred că aţi putea să-mi daţi nişte îndrumări. Uitaţi-vă în ochii mei şi spuneţi-mi. Ce părere aveţi? Să atac Hoarda? Neştiind ce să răspundă, Billy s-a uitat la Ronin. Fata a răspuns prima. ― Da, a zis ea. ― Da, a spus şi băiatul. Sigur. ― Da! Ai auzit, Ronin? Arată-mi zece războinici încrezători ca ei doi şi-ţi pun în genunchi întreaga Hoardă. Vino încoace, Billy. Vreau să strâng mâna celui care a rostit ceea ce oamenii mari nu sunt în stare. Justin a întins mâna, iar Billy i-a strâns-o cu o expresie de fericire pe faţă. Justin i-a ciufulit părul, şoptindu-i apoi ceva ce a rămas neauzit de Ronin. Însă amândoi copiii au râs. ― Lucy, vino, pentru că vreau să sărut mâna celei mai frumoase fecioare din lume. Ea a făcut un pas în faţă şi i-a întins mâna teafără. ― Nu aceea. Cealaltă. Zâmbetul ei s-a micşorat. Încet, a coborât sabia. Acum ambele mâini îi atârnau moale pe lângă trup. Justin a rămas cu privirea în ochii ei. ― Nu te teme, i-a spus el foarte încet. Ea a ridicat mâna diformă, iar el i-a cuprins-o cu ambele palme. S-a aplecat şi i-a sărutat-o cu delicateţe. Apoi i-a şoptit ceva la ureche. În realitate, Lucy era îngrozită de Justin. Dar nu te teamă, ci de uimire. Nu era sigură dacă se putea încrede în el. Ochii şi zâmbetul lui spuneau da, dar ceva din înfăţişarea lui o făcea să-i tremure genunchii. 504

Când i-a luat mâna şi i-a sărutat-o, şi-a dat seama că îi va observa tremurul. În acea clipă, el s-a aplecat în faţă şi i-a şoptit ceva la ureche. ― Eşti foarte curajoasă, Lucy, a vorbit, iar glasul lui era moale şi a părut să-i treacă prin trup. Dacă aş fi rege, aş vrea să am o fată ca tine. Să fii prinţesă. Apoi a sărutat-o pe frunte. Fetiţa nu a înţeles de ce, dar a simţit lacrimi în ochi. Nu datorită celor rostite sau pentru că o sărutase pe obraz. Era vorba de forţa vocii lui. Magică. S-a simţit ca o prinţesă răpită de cel mai măreţ prinţ din regat, ca în poveşti. Doar că prinţul nu o alesese pe frumoasa prinţesă, ci pe ea, cea care avea o mână diformă. S-a străduit din răsputeri să nu plângă, dar îi venea greu şi, brusc, s-a simţit stânjenită stând astfel în faţa lui Billy. Justin i-a făcut cu ochiul şi s-a ridicat în picioare, încă ţinând-o de mână. A pus celălalt braţ pe umărul lui Billy. ― Mergeţi acasă cât de repede puteţi. Spuneţi-le oamenilor că Hoarda va fi nimicită astăzi. La amiază, vom mărşălui victorioşi prin Valea Elyon. Mă pot bizui pe voi? Copiii au dat afirmativ din cap. I-a lăsat acolo şi s-a întors spre locul unde îl aştepta calul. ― Ce bine dacă am putea redeveni cu toţii copii, a grăit. Apoi a sărit în şa şi a pornit la galop, traversând micuţul luminiş. A oprit în apropierea copacilor şi a răsucit calul. Dacă Lucy nu se înşela, vedea lacrimi pe faţa lui. ― Dacă aţi putea redeveni copii. Apoi a dispărut printre copaci. ― Atenţie la flanc! A bubuit glasul lui Jamous. Ţineţi-i în faţă! Markus şi-a îndemnat calul spre un grup de luptători din Hoardă şi deabia ajunse când un războinic duşman a descris o mişcare largă cu secera. Sa lăsat rapid pe spate, făcându-se una cu spinarea calului. Secera a şuierat pe deasupra lui. Ridicându-se, a retezat braţul duşmanului de la umăr. Jamous s-a folosit de arc pentru a slobozi o săgeată în spinarea războinicului care tocmai îl ataca pe Markus din spate. Duşmanul a scos un urlet şi a scăpat sabia din mână. ― Înapoi! Înapoi! A strigat Jamous. 505

Era cel de-al patrulea atac din acea dimineaţă, iar strategia folosită dădea roade exact cum gândise. Dacă măcinau în continuare flancurile, viteza lor superioară va împiedica armata mai lentă să execute vreo manevră prin care să-i surprindă din urmă. Erau ca nişte lupi care sfârtecau picioarele unui urs, mereu departe de ghearele lui puternice, dar suficient de aproape ca să ia îmbucături mici. Pădurea se afla la o sută de metri în spate. Jamous a aruncat o privire în urmă. Nu, se afla la două sute. Să fie atât de departe? Ba mult mai departe. S-a răsucit şi s-a ridicat în scări, privind câmpul de luptă. Fiorul rece de pe şira spinării a sfidat razele fierbinţi ale soarelui. Se îndepărtaseră nepermis de mult! ― Înapoi spre pădure! A răcnit. Chiar în timp ce striga ordinul, a văzut o coloană largă de scabioşi pătrunzând dinspre răsărit şi tăindu-le retragerea spre pădure. A aruncat o căutătură spre apus. Goneau prea departe ca să treacă printre liniilor lor. S-a răsucit spre apus. Avea în faţă o mare nesfârşită de vrăjmaşi. Panica a izbucnit în el, apoi s-a potolit. Exista o cale de scăpare. Întotdeauna apărea una. ― Pe centru! A strigat el. Gruparea pe centru! Oamenii lui s-au aliniat în spatele lui, gata să se retragă prin fugă. Când Hoarda avea să execute mişcarea de interceptare, ei vor ţâşni în mai multe părţi, s-o împrăştie. Dar vor căuta să ajungă în locul indicat la început. În momentul când calul lui s-a cabrat, Jamous a privit disperat în direcţia spre care dorea să pornească. ― Ne-au tăiat retragerea! A răcnit Markus. Jamous… Şi-a dat seama imediat ce făcuse duşmanul. Ursul suportase atacurile lupilor cu multă răbdare, mormăind şi lovind cu labele, aşa cum îi era obiceiul. Însă în acea zi, încet, metodic, îi atrăsese cât mai departe, spre adâncul deşertului, astfel ca ei să nu observe manevra de atac prin flanc. Prea târziu pentru a se retrage în siguranţă. Armata Hoardei închidea calea de retragere la o sută de metri în urma lor. În centru, un războinic ţinea sus stindardul lor, un liliac Shataiki, având gâtul ca un şarpe. Căzuseră în capcană. Scabioşii din preajma lui s-au retras pe neaşteptate o sută de metri şi s-au alăturat corpului principal. Oamenii lui Jamous s-au îngrămădit spre 506

dreapta. Obosiţi de atâta luptă, caii lor au pufnit şi au lovit cu copitele în nisip. Nimeni nu-i cerea să facă ceva. Nici nu puteau încerca mare lucru. Doar să atace. Şirul de duşmani situaţi între ei şi pădure reprezenta singura şansă de salvare. Însă acest şir se îngroşase deja, ajungând la aproape cincizeci de metri, prea mulţi ca să-şi croiască drum prin ei cu mai puţin de două sute de oameni. Cu toate acestea, era singura lor alegere. Prin minte i-a trecut imaginea lui Mikil. Se va spune că a luptat ca nimeni altul, iar ea îi va duce trupul spre rugul funerar. Scabioşii se opriseră. Liniştea se lăsase asupra deşertului. Duşmanii păreau mulţumiţi să îi îngăduie lui Jamous să facă prima mişcare. Pur şi simplu, urmau să strângă laţul în direcţia în care pornea. Armata Hoardei învăţa mereu. Martyn. Jamous s-a întors către oamenii lui, care alcătuiseră un şir cu faţa spre pădure. ― Există o singură cale, a spus. ― Direct spre ei, a adăugat Markus. ― Tăria lui Elyon. ― Tăria lui Elyon. Poate câţiva dintre ei reuşeau să străpungă zidul, să-i avertizeze pe săteni. ― Daţi-le tuturor de veste. La ordinul meu, porniţi drept înainte. Dacă reuşiţi să străpungeţi încercuirea, evacuaţi satul. Altfel, ei îl vor pârjoli. Chiar se ajunsese la aşa ceva? La un ultim atac sinucigaş? ― Eşti un bărbat măreţ, i-a zis Markus. ― Şi tu, Markus. Şi tu. S-au privit în ochi. Jamous a ridicat sabia. ― Un călăreţ! În spate! Strigătul venise de la capătul şirului. Jamous s-a răsucit în şa. Aflat cam la un kilometru depărtare, un călăreţ solitar gonea prin deşert, venind dinspre răsărit. În urma lui se ridica o dâră de praf. Jamous a întors calul. ― Fiţi pregătiţi! 507

Călăreţul nu se îndrepta nici spre ei, nici spre locuitorii deşertului. Se găsea cam la jumătatea distanţei dintre poziţia lor şi cea a Hoardei. Un cal alb. Duduitul copitelor a ajuns la urechile lui Jamous. Şi-a aţintit ochii spre calul care venea tunând dinspre deşert, călărit parcă de vreun curier orb, care, după ce se rătăcise, era hotărât să transmită cu orice preţ mesajul către comandantul suprem. Era Justin din Sud. Nu purta îmbrăcămintea obişnuită pentru luptă. Gluga, desprinsă de pe cap, îi flutura pe spate. Călărea stând în scări pe vârful degetelor, ca şi cum sar fi născut în şa. Iar în mâna dreaptă avea o sabie, ţinută jos şi uşor, astfel că vârful ei părea să atingă nisipul dintr-o clipă în alta. Jamous şi-a înghiţit nodul din gât. Acest războinic dusese şi câştigase mai multe bătălii decât oricare altul, cu excepţia lui Thomas. Cu toate că nu luptase niciodată alături de el, cu toţii auziseră de faptele lui de vitejie înainte de a fi părăsit Garda. Justin a cotit brusc spre armata Hoardei, s-a aplecat cât a putut de mult într-o parte, şi a atins nisipul cu sabia. Încă alergând cu toată viteza, a trasat cale de o sută de metri o linie în deşert, după care s-a îndreptat în şa şi a oprit calul. Armăsarul alb s-a cabrat şi a coborât picioarele din faţă abia după ce s-a răsucit pe cele din spate. Justin a galopat înapoi, fără să arunce priviri spre niciuna dintre părţi. Şirurile din frunte ale scabioşilor au şovăit, dar nu s-au tras îndărăt. Trăgând de hăţuri, s-a oprit la mijlocul liniei pe care o trasase şi s-a întors cu faţa spre Hoardă. Armatele au rămas perfect nemişcate. Vreme de mai multe secunde lungi, Justin a privit fix înainte, stând cu spatele la Jamous. ― Ce fa… Jamous a ridicat mâna să-l amuţească pe Markus. Justin şi-a aruncat piciorul peste şa şi a coborât dintr-un salt. A păşit până la linie şi s-a oprit. Apoi, în mod deliberat, a trecut de ea şi a pornit înainte, târând pe nisip sabia cu mâna întinsă în lateral. S-a auzit scârţâitul nisipului sub tălpile lui. Un cal dintre cei aflaţi în şir a fornăit. Se găsea la treizeci de metri de grosul armatei, când s-a oprit din nou. De astă dată, şi-a înfipt sabia în nisip şi s-a retras trei paşi. 508

Glasul lui a răsunat pe deasupra deşertului. ― Vreau să vorbesc cu generalul numit Martyn! ― Ce are de gând? Se predă? ― Nu ştiu, Markus. Însă suntem în viaţă. ― Dar nu ne putem preda! Hoarda nu ia prizonieri. ― Cred că vrea să încheie pace. ― Asta înseamnă trădare faţă de Elyon, a izbucnit Markus. Jamous a aruncat o privire către armata din spatele lor. ― Trimite un curier prin învăluire, spre flancul lor dinspre răsărit. ― Acum? ― Da. Să vedem dacă îl lasă să treacă. Markus a transmis ordinul. Justin a rămas cu faţa spre armată, aşteptând. Din şirul soldaţilor lui Jamous s-a desprins un curier, care a ţâşnit spre răsărit în acelaşi mod în care procedase şi Justin. Scabioşii nu au făcut nicio încercare să-l împiedice. ― ÎI lasă să treacă. ― Bine. Să vedem dacă… ― Acum îl opresc. Duşmanii închideau flancul răsăritean. Călăreţul a oprit şi a pornit înapoi. Jamous a scăpat un blestem. ― Ei, să vedem acum cât de departe vom merge cu trădarea. Ca la un semn nevăzut, armata Hoardei s-a desfăcut drept în faţa lor. Un general călare, purtând eşarfa neagră care îi arăta gradul, s-a apropiat de Justin. Aşadar, acela era Martyn. Jamous a reuşit să-i vadă faţa anonimă de scabios pe sub glugă, dar nu a putut să-i distingă trăsăturile. S-a oprit la trei metri de sabia lui Justin. Murmurul slab al glasurilor a răzbătut peste deşert, dar Jamous nu a fost în stare să distingă vreun cuvânt. Cei doi au continuat să stea de vorbă. Au trecut cinci minute. Apoi, zece. Generalul Martyn a coborât brusc de pe cal, l-a întâmpinat pe Justin aproape de sabia înfiptă în nisip şi i-a strâns mâinile lui Justin în salutul tradiţional pentru pădureni. ― Ce-i asta? ― Ţine-ţi gura, Markus. Dacă vom mai apuca să purtăm vreo luptă, îi vom aminti de această trădare. Generalul a încălecat, s-a întors printre oamenii lui, şi a dispărut. Din prima linie a răsunat un corn. 509

― Acum ce se va întâmpla? Justin a sărit în şa, a răsucit calul şi a gonit spre ei. Ajunsese până la vreo şapte metri fără să încetinească, după care Jamous şi-a dat seama că nici nu avea de gând să oprească. A blestemat şi a tras calul spre stânga. A văzut sclipirea răutăcioasă din ochii verzi ca smaraldul ai lui Justin când a trecut ca vântul de linie şi a galopat spre Hoarda care aştepta. Cu mult înainte să ajungă acolo, armata s-a tras în lături şi s-a retras, întâi spre est şi vest, apoi spre sud, ca un reflux, de fiecare parte. Justin s-a oprit la liziera pădurii. Jamous s-a uitat doar o dată înapoi, apoi a dat pinteni calului. ― Goniţi! Jamous şi-a amintit înţelegerea abia când a ajuns la jumătatea distanţei care îl despărţea de Justin. Într-adevăr, omul îi scăpase de Hoardă, nu-i aşa? Da. Nu printr-un mijloc pe care să-l fi putut bănui sau înţelege, dar reuşise. Şi măcar din acest motiv, el era învingătorul. Astăzi oamenii îl vor onora.

510

11 ― Tot doarme? A întrebat Phil Grant. Doctorul îmbrăcat trăsnit a deschis uşa laboratorului. ― Ca un prunc. Insist să mă laşi să-l studiez în continuare. E un lucru cu totul ieşit din comun, înţelegi? N-am mai văzut aşa ceva. ― Dacă faci un efort, ai putea să descâlceşti visele lui? ― Nu ştiu ce aş putea descoperi, dar încerc bucuros. Indiferent ce se petrece în mintea lui, trebuie analizat. Neapărat. ― Nu ştiu cât timp avem ca să-ţi satisfaci curiozitatea. Vom vedea. Kara mergea înaintea celor doi. I s-a părut extrem de ciudat că până în urmă cu doar două săptămâni era o asistentă oarecare, trăind liniştită în Denver. Şi iat-o acum, însoţită de directorul CIA şi de un psiholog de renume mondial, care doreau să afle de la fratele ei răspunsuri pentru rezolvarea celei mai mari crize cu care se confruntaseră vreodată Statele Unite. Criză care privea întreaga lume. În camera iluminată discret, unde din difuzoarele montate în tavan se auzea o versiune orchestrală a cântecului „Killing Me Softly”, Thomas stătea întins pe un scaun lung de culoare castanie, asemănător celor de stomatologie. Îşi petrecuse după-amiaza străduindu-se să facă ordine în treburile lor: plata chiriei apartamentului din Denver, a poliţelor de asigurare, o discuţie lungă la telefon cu mama, care era gata să se urce pe pereţi de când aflase că Thomas o răpise pe Monique, în funcţie de ceea ce se întâmpla în următoarele două zile, se gândea să se ducă până la New York să o viziteze. Perspectiva de a nu o mai revedea vreodată nu o încânta defel. Oamenii de ştiinţă vorbeau ca şi cum virusul nu ar începe să facă ravagii în următoarele optsprezece zile, dar termenul acesta putea fi şi mai scurt. Şaptesprezece. Şaisprezece. Doar modelele computerizate erau precise. Se putea întâmpla să nu mai aibă de trăit nici trei săptămâni. ― Aşadar, doarme de trei ore fără să viseze? Doctorul Myles Bancroft s-a apropiat de monitor şi a bătut uşor cu degetul în ecran. ― Cum să explic? Dacă visează, nu seamănă nicidecum cu un asemenea proces. Nu există mişcare rapidă a ochilor. Nu se evidenţiază activitate 511

cerebrală perceptivă, nici vreo fluctuaţie a temperaturii faciale. Doarme profund, dar visele lui se petrec în secret. ― Prin urmare, ideea de a-i înregistra şablonul de vis şi retransmiterea lui… ― Nu se poate aplica, a încheiat profesorul. Grant a clătinat din cap. ― Şi pare un individ… obişnuit. ― E departe de a fi aşa, a intervenit Kara. ― Evident. Doar că e greu de închipuit că soarta lumii depinde de ceva din mintea lui. Ştim că a descoperit Germenul Raison – ideea că are antivirusul undeva în creier mă irită, ţinând seama că nu are niciun fel de pregătire medicală. ― Tocmai de aceea trebuie să mă laşi să petrec mai multă vreme cu el, a repetat Bancroft. L-au privit în tăcere. ― Treziţi-l, a spus Kara. Doctorul l-a scuturat delicat pe Thomas. ― Trezeşte-te, flăcău. A clipit şi a deschis ochii. Ciudat că nu se mai gândea la el ca Tom. Devenise Thomas. I se potrivea mai bine. ― Bun venit pe tărâmul viilor, l-a întâmpinat Bancroft. Cum te simţi? S-a ridicat în capul oaselor şi s-a frecat la ochi. ― Cât timp am dormit? ― Trei ore. Şi-a plimbat privirea prin laborator. Trei ore. I se păruse că trecuse mai mult. ― Ce s-a întâmplat? L-a întrebat Kara. Toţi îl priveau cu speranţă în ochi. ― Aţi reuşit ceva? A întrebat el. ― Tocmai asta ne întrebam şi noi, i-a zis Bancroft. ― Nu-mi dau seama. Mi-aţi înregistrat visele? ― Dar ai visat? ― De unde să ştiu? Ori visez acum? ― Te rog, Thomas, a suspinat Kara. ― Bine, atunci da, sigur că am visat. M-am întors în pădure cu armata mea după ce am distrus Hoarda. Praful de puşcă a dat rezultate grozave. Am 512

mers la discuţia consiliului şi am adormit după ce am participat la sărbătorirea victoriei alături de Rachelle. Şi-a lăsat picioarele pe podea şi a rămas în picioare. ― Iar acum visez, ceea ce înseamnă că nu am mâncat fructul. O să-mi pună pielea pe băţ. ― Cine o să-ţi facă asta? L-a întrebat Grant. ― Soţia lui, Rachelle, i-a explicat Kara. Directorul s-a uitat la ea cu mirare. ― Am întrebat de Cărţile de Istorii, a continuat Thomas. Ştiu pe cineva care s-ar putea să-mi spună unde să le găsesc. ― Dar nu-ţi mai aduci aminte despre antivirus? A insistat Grant. ― Nu. Micul vostru experiment a dat greş, clar? Nu-mi puteţi stimula amintirile stocate din cauză că nu aţi reuşit să înregistraţi semnăturile cerebrale care ţin de vise, deoarece eu nu visez. Cam asta este concluzia, adevărat, doctore? ― Probabil. Fascinant. S-ar putea să fim pe punctul de a descoperi o lume nouă a înţelegerii. ― E clar, Gains a avut dreptate, a zis Phil Grant clătinând din cap. Din acest moment, trebuie să reducem la minimum discuţia asta despre vise. Acceptăm totul, pur şi simplu. Ai un dar aparte. Vezi lucruri care încă nu s-au întâmplat. Greu de acceptat, dar măcar avem un precedent. Având în vedere situaţia în care ne aflăm, se vor găsi destui dispuşi să ofere o şansă unui profet. Însă toţi ceilalţi – soţia ta, Rochel sau cum o cheamă, consiliul de război, Hoarda, fructul pe care nu l-ai mâncat, toate astea nu se comunică nimănui în afară de mine şi Gains. ― Vreţi să mă transformaţi într-un soi de profet mistic? Nu sunt la fel de optimist ca voi. Asta nu mă va face mai ascultat de comunitatea internaţională. Când ies din camera asta, devin o persoană care ştie ceva mai multe despre situaţie decât oricine din guvern datorită legăturii cu Monique. Am fost ultimul care a vorbit cu ea înainte de a fi răpită. Sunt singurul care sa confruntat cu teroriştii şi singurul care le-a anticipat precis următoarea mişcare. Având în vedere toate acestea, e necesar să fiu luat în serios. Judecând după primirea destul de… lipsită de căldură pe care mi-au acordato ceilalţi la şedinţa de astăzi, cred că nu fac aprecieri nejustificate. ― Nu te contrazic. Anticipezi că vei avea nevoie de un sprijin mai mare în cadrul comunităţii internaţionale? Thomas a păşit prin faţa lui, simţindu-se tot mai încordat şi alert. 513

― Cine ştie? Într-un fel sau altul, vom întreprinde ceva să rezolvăm problema. Nu cred că mai există acele Cărţi de Istorii. Dacă aş da de ele… a rostit el şi s-a oprit. Vreau să aflu ceva, a continuat, şi s-a întors către ei cu ochii larg deschişi. Trebuie să ştiu dacă această rană mi-a fost provocată de Carlos sau de Hoardă. În visele mele, adică. Ceilalţi s-au uitat lung la el, ferindu-se să facă declaraţii hazardate de sprijin. ― De la Carlos, a vorbit Kara în cele din urmă. ― Dar nu l-ai văzut tăindu-mă, nu-i aşa? Când ai intrat în cameră, deja sângeram. Trebuie neapărat să ştiu. Ceilalţi susţin că am căpătat tăietura în lupta cu Hoarda. ― Cum… cum poţi afla, oricare ar fi răspunsul? ― Există o cale. Crestaţi-mă, a zis el, şi a întins braţul în faţă. Faceţi o mică incizie şi voi vedea dacă o mai am când mă trezesc. Cei trei au clipit nedumeriţi. ― Atunci, măcar daţi-mi un cuţit. Bancroft s-a apropiat de un sertar, l-a tras şi a scos un foarfece. ― Uite, am doar ăsta… ― Sper că nu vorbeşti serios, a spus Grant. Thomas a luat foarfecele şi s-a scrijelit pe braţ cu vârful lui ascuţit. Era nevoie să înţeleagă regulile acelui joc. ― E doar o zgârietură. Pentru mine. Trebuie să aflu. Crispându-se, a înapoiat foarfecele. ― Sugerezi că între realităţi se transferă ceva mai mult decât mintea? L-a întrebat doctorul. ― Sigur. Sunt şi aici, şi dincolo. Fizic. Asta înseamnă mai mult decât cunoaştere sau priceperi. Rănile mele apar în ambele realităţi. Sângele, la fel. Viaţa. Dar nimic altceva. Doar mintea şi viaţa mea. Pe de altă parte, înaintarea în vârstă nu apare aici. În lumea asta sunt mai tânăr. ― E… e absolut incredibil, a rostit doctorul. Thomas s-a întors spre Grant. ― Aşadar, care e situaţia noastră? Directorului i-a luat câtva timp până să răspundă.

514

― Păi… preşedintele a cerut FEMA 6 să direcţioneze toate resursele sale ca să lucreze cu Centrele pentru Prevenirea Epidemiilor şi tot el a solicitat participarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Acum s-a confirmat prezenţa virusului pe treizeci şi două de aeroporturi. ― Şi în ce fază este operaţiunea de căutare a lui Monique? S-ar putea ca restul să nu mai prezinte nicio importanţă dacă nu o găsim pe ea. ― Se acţionează. Guvernele Marii Britanii, Germaniei, Franţei, Thailandei, Indoneziei, Braziliei… şi ale altor zece ţări au declanşat operaţiuni de căutare. ― Şi Elveţia? ― Fireşte. Chiar dacă nu mă pricep să prezic apariţia unui virus, ori o bătălie contra Hoardei, ştiu cum să caut fugari în lumea reală. ― Svensson s-a ascuns într-un adăpost, construit undeva adânc, pe care şi l-a pregătit cu mult timp în urmă. Un loc unde nimeni nu s-ar gândi să caute. Ca acela din afara Bangkokului. ― Pe care l-ai găsit, dar cum? Thomas s-a uitat la Kara. ― Ai mai putea face asta o dată? L-a întrebat ea. Lumea s-a schimbat, însă nu înseamnă că Rachelle nu e legată într-un fel de Monique, am dreptate? Nu i-a răspuns. Dacă se înşela cumva? Rămăsese Thomas Hunter, scriitorul ratat din Denver. Ce drept avea el să dea sfaturi celor de la CIA? Miza era uriaşă. Pe de altă parte, avusese dreptate în repetate rânduri. Şi luptase cu succes împotriva Hoardei vreme de cincisprezece ani. Asta îi dădea dreptul, după cum spusese preşedintele. ― Vrea cineva să-mi explice despre ce este vorba? A intervenit Grant. Kara s-a întors spre el. ― Fără să vrea, Rachelle, soţia din vis, l-a îndrumat prima oară când a găsit-o pe Monique. Părea să ştie unde era sechestrată. Numai că a devenit geloasă pe Monique, deoarece şi-a dat seama că Thomas se îndrăgostise de ea aici. Aşa că a refuzat să-l mai ajute. De aceea, el a fost de acord să nu mai viseze cincisprezece ani.

6Federal Emergency Management Agency – Agenţia Federală de Gestionare a Situaţiilor de Criză.

515

― Am nevoie de mai mult timp, a murmurat Bancroft. Eşti îndrăgostit de două femei, fiecare trăind într-o realitate? ― Asta-i o exagerare, a răspuns Thomas. Era vorba de ceva ce încerca să-şi alunge din minte încă de când se trezise din visul de cincisprezece ani, însă gândul persista. I se părea absurd să simtă ceva faţă de Monique. Da, înfruntaseră moartea împreună, iar ea îl sărutase pentru a supravieţui. Era atras de spiritul ei înflăcărat, iar chipul ei refuza să-i dispară din ochiul minţii. Dar poate că gelozia Rachellei îi stârnise sentimentele romantice faţă de Monique. Poate că nu s-ar fi lăsat atras de ea dacă soţia lui nu i-ar fi sugerat că se îndrăgostise. Acum, după cincisprezece ani petrecuţi alături de Rachelle, sigur dispăruse orice idee de romanţiozitate pe care ar fi avut-o cândva faţă de Monique. ― Exagerare este şi toată treaba asta, începând cu predicţia ta privind apariţia Germenului Raison. Dar acum, acestea sunt realităţile, nu? Prin urmare, găseşte Cărţile de Istorii şi stai de vorbă cu Rachelle ca să o convingi să ne ajute. Adică s-o convingi de faptul că dormi şi visezi, a spus Grant, apoi, clătinând din cap, a pornit spre uşă. Cu puţin noroc, vei avea ceva mai util de comunicat mâine, când te vei întâlni cu preşedintele. O mutaseră din nou. Nu avea cum să-şi dea seama unde. Cu mintea concentrată, cu ochii arzători, Monique de Raison privea ecranul monitorului. Trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore de când îi trăseseră a doua oară, în tot atâtea zile, un sac peste cap, după care o îmbarcaseră întrun automobil, apoi într-un avion. Zborul durase câteva ore – aşa că se putea afla oriunde. Hawaii, China, Argentina, Germania… Şi-ar fi dat seama de zona geografică după vreo conversaţie întâmplătoare auzită, dar îi vârâseră dopuri de ceară în urechi, apoi le prinseseră cu bandă adezivă. Nu reuşise să perceapă nici temperatura ori nivelul de umiditate din cauză că aterizaseră pe o ploaie torenţială care îi udase gluga în timpul transferului în maşina care o adusese în locul unde se găsea acum. Un bărbat de origine elveţiană sau germană, pe care nu-l mai întâlnise până atunci, îi scosese sacul de pe cap şi îi desfundase urechile. O lăsase în acea încăpere fără să-i adreseze nicio vorbă. Un alt laborator. Orbitor de alb. De dimensiuni reduse, şase pe şase metri, dar utilat cu cele mai moderne echipamente. Un microscop electronic cu 516

emisie de câmp, marca Siemens, era plasat de-a lungul unui perete. La acel aparat se puteau examina eficient mostre umede, dar şi specimene tratate cu azot lichid. De ultimă generaţie. Alături de acesta, o masă lungă plină de eprubete şi un contor Beckman Coulter. Într-un colţ, o saltea, iar în camera alăturată, fără uşă, toaleta şi o chiuvetă. Camera era construită din bolţari, asemenea celorlalte în care fusese ţinută. Privind mai atent, s-a convins că acest laborator fusese conceput şi realizat de acelaşi om care le făcuse şi pe celelalte două. Câte mai existau? Fiecare dintre ele fusese înzestrat atent cu tot ce îi trebuia unui virusolog sau genetician. Îmbrăcată cu pantalonii albastru deschis şi bluza asortată care i se dăduseră înainte de călătorie, s-a aşezat pe saltea şi a plâns. Ştia că trebuia să fie tare. Acel Svensson sigur nu eliberase virusul, aşa cum ameninţase. Pentru că, dacă ar fi făcut-o, probabil ea ar fi fost singura care ar fi putut să-l împiedice să facă victime. Însă după ce suferise mutaţia, şansa de supravieţuire a soluţiei de rezervă pe care o introdusese în virus prin inginerie genetică era cumplit de mică. Probabil că blufaseră. Cu toate acestea, a plâns. Un bărbat îmbrăcat într-un halat alb, având părul roşcat şi ochelari cu lentile bifocale, a intrat în cameră după douăzeci de minute şi a adus o geantă diplomat din piele de şarpe. ― Te simţi bine? A întrebat el, surprins de cum arăta. Doamne, ce ţi-au făcut? Eşti Monique de Raison, adevărat? Cea pe care o ştiu? S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a dat părul din ochi. Un om de ştiinţă. A simţit speranţele renăscându-i. Un prieten, în cele din urmă? ― Da, i-a răspuns. Cu doar câteva zile mai devreme, l-ar fi plesnit pe acel bărbat că se holba la ea. Acum se simţea măruntă. Prea măruntă. În ochii omului a apărut o sclipire. ― Am făcut un rămăşag. Un pariu, a zis şi a făcut semn spre uşă. Cine îl va găsi primul, tu sau noi. S-a aplecat în faţă, ca şi cum s-ar fi pregătit să spună ceva secret. ― Eu sunt singurul care pariez pe tine. E puţin scrântit, a gândit ea. ― Niciunul dintre noi nu-l va descoperi. Îţi dai seama ce se va întâmpla? 517

― Sigur că da. Întâiul om capabil să izoleze antivirusul va primi cincizeci de milioane de dolari, iar membrii echipei câte zece milioane. Dar sunt unsprezece echipe, aşa că Petrov… În acea clipă, l-a plesnit peste faţă. Ochelarii i-au zburat de-a latul încăperii. ― Are să elibereze virusul, dobitocule! ― A făcut-o deja, i-a spus, privind-o fix. Apoi şi-a aşezat geanta pe podea, s-a dus să-şi recupereze ochelarii şi i-a aşezat pe nas. ― Tot ce ai nevoie e în geantă. Vei vedea toată activitatea noastră în calcule în timp real, iar noi vom vedea ce ai lucrat tu, a adăugat, şi s-a îndreptat spre uşă. ― Te rog, iartă-mă! A zis ea şi s-a repezit după el. Trebuie să mă ajuţi! Însă a închis uşa fără să-i răspundă. Asta se întâmplase în urmă cu o oră. Acum se uita la şirul ameţitor de cifre şi, disperată, încerca să se concentreze.

Monique, nu a eliberat virusul. Şansele de a descoperi un antivirus în timp util sunt reduse. Ar însemna sinucidere curată!

Însă el o răpise, nu? Ştia că până la urmă va fi prins şi-şi va petrece restul vieţii în închisoare. Ce avea de pierdut? Iar Thomas… A derulat în minte cele două întâlniri cu americanul. Modul descreierat în care o răpise. O legase de aparatul de aer condiţionat din Hotelul Paradise cât el dormise, cât făcea acea călătorie în vis să aducă informaţii pe care nu avea de unde să le ştie. Atacul lui Carlos. Îl văzuse împuşcat şi totuşi supravieţuise şi revenise după ea. Ea îl sărutase. O făcuse ca să distragă atenţia celor care îi urmăreau cu ajutorul camerelor video, dar şi deoarece îşi riscase viaţa pentru ea, şi dorise cu disperare să o salveze. Aşadar, devenise salvatorul ei. Nu ştia dacă sentimentele de necontrolat faţă de el erau motivate de caracterul lui sau de propria ei disperare. În astfel de momente, cu greu se putea încrede în emoţii. Oare mai era în viaţă?

Trebuie să te concentrezi, Monique. Te vor căuta din nou. Tata va pune întreaga lume să te caute. 518

A inspirat adânc şi s-a mobilizat din nou. Un model al vaccinului Raison umplea un colţ al ecranului. Dedesubt, un model al Germenului Raison, o mutaţie care supravieţuise după ce vaccinul fusese supus unei temperaturi intense vreme de două ore, exact aşa cum anticipase Thomas. Analizase simularea mutaţiei de o sută de ori în ultima oră şi văzuse cum funcţiona. Era o ciudăţenie a naturii, mult mai complexă decât orice ar fi reuşit să realizeze un genetician. Ca o ironie, ingineria genetică reuşită de ea, menită să păstreze vaccinul viabil perioade îndelungate fără gazdă sau umiditate, permisese vaccinului inert să sufere mutaţii în condiţii atât de vitrege. Din câte îşi dădea seama, existau doar două modalităţi în care se putea obţine un antivirus în acea grabă – ceea ce însemna săptămâni, nu luni sau ani. Prima era să identifice semnătura pe care o introdusese în vaccin pentru a-l stopa. Elaborase o cale simplă de a introduce un agent purtat pe calea aerului în vecinătatea vaccinului – un virus care, în esenţă, îl neutraliza prin introducerea propriului său ADN în amestec şi-l făcea să-şi piardă orice putere. Era atât semnătura ei personală, cât şi un element de descurajare a furtului sau a falsificării. Dacă descoperea gena specifică pe care o crease şi dacă supravieţuise mutaţiei, atunci introducerea virusului pe care deja îl crease pentru a neutraliza vaccinul ar putea face ca Germenul Raison să ajungă neputincios. Dacă, dacă şi ar putea erau cuvintele-cheie. Cunoştea semnătura la fel de bine ca pe un prieten bun. Acum însă, problema era să pătrundă în acel ceva schilodit care se chema Germenul Raison. Singura altă cale de a realiza un antivirus în termen atât de scurt era de a nimeri din întâmplare manipulările potrivite de gene. Însă se putea întâmpla ca, într-un efort coordonat, zece mii de tehnicieni de laborator să lucreze vreme de două luni fără să dea peste combinaţia potrivită. Svensson ştia ceva, altfel nu ar fi riscat atât de mult, sperând într-o rezolvare miraculoasă. Sigur avea idee că se putea întâmpla ca semnătura ei să nu fi supravieţuit ori că ea nu ar acţiona asupra vaccinului după ce a suferit mutaţii. Monique a deplasat cursorul asupra cheii de sub diagrama Germenului şi a deschis o fereastră a ADN-ului său. Trebuia ca mai întâi să-şi caute cheia. 519

A lovit cu pumnul în tăblia de melamină. Eprubetele dintr-o tavă au scos clinchete. A blestemat printre dinţi. ― Aşa ceva nu se poate! ― Mă tem că da. Svensson! S-a răsucit pe scaun. Rezemat într-un baston alb, ţapul cel bătrân stătea în cadrul uşii, zâmbindu-i răbdător. A pătruns în cameră, târându-şi piciorul şi privind-o cu ochi sclipind de mulţumire de sine. ― Îmi cer iertare că te-am lăsat singură atâta vreme, dar am fost ocupat. Ultimele zile au fost pline de evenimente. Monique s-a ridicat şi s-a prins de tăblie ca să ascundă faptul că-i tremurau mâinile. Svensson purta un sacou negru şi o cămaşă albă, fără cravată. Părul negru îi era pieptănat cu cărare pe mijloc şi tras pe spate, strălucind datorită cremei folosite. Pe degete i se vedeau venele proeminente, albăstrui. ― Ce se petrece? A întrebat ea, cât de nepăsătoare a putut. ― Dar ce nu se petrece? I-a răspuns el şi a închis uşa. Dar e necinstit. Nici nu ai idee cât de incitantă a devenit lumea în ultimele patruzeci şi opt de ore, pentru că te-ai pus pe treabă, încercând să o salvezi. ― Cum pot să lucrez dacă mă muţi de colo, colo, la fiecare douăsprezece ore? ― Ne aflăm pe o insulă indoneziană, în interiorul unui munte care se numeşte Cyclops. Aici suntem în siguranţă. Nu-ţi face griji, va fi casa ta vreme de cel puţin trei zile. Ai progresat? ― Cu ce? Ne-ai dat o sarcină imposibil de realizat. Zâmbetul bătrânului nu s-a înmuiat, însă ochii i s-au aburit. A examinat-o îndelung. ― Nu eşti chiar atât de motivată pe cât speram, a zis şi s-a apropiat de ea. Te rog să introduci discul în unitate, a continuat, şi a scos un CD-ROM din buzunarul de la piept. Şi te rog să nu te gândeşti cumva să mă ataci. Te înşeli amarnic dacă-ţi închipui că nu-s în stare să-ţi spintec burta dintr-o singură lovitură. Monique a luat discul şi l-a plasat pe platanul sertarului DVD. Acesta s-a retras în unitate. ― Şi restul lumii a avut prilejul să profite de ceea ce vei vedea în următoarele trei zile. Vreau să fiu sigur că înţelegi totul. 520

Pe ecran a apărut brusc un singur înveliş de virus, iar ea l-a recunoscut imediat. Germenul Raison. Un ceas arăta timpul real în partea de jos a imaginii. ― Da, un mercenar extrem de eficient. Dar nu ai văzut de ce este în stare. ― Asta e o simulare. Oricine poate crea o animaţie. ― Te asigur că pentru acest „desen animat”, cum îi spui tu, nu s-au folosit deloc date ipotetice. Te las să-l analizezi mai târziu. Monique a văzut virusul pătrunzând în plămânul unui om şi începând să acţioneze imediat asupra celulelor alveolelor. Ştia cum va acţiona, le va transmite propriul ADN şi, în cele din urmă, le va sfârteca. Curând după aceea, mii de celule infectate circulau prin reţeaua de vene şi artere, ajungând în toate părţile organismului, căutând alte organe. Chiar şi aşa, în urma unor daune microscopice, în respectiva etapă nu vor fi simptome evidente. Ceasul din partea de jos a imaginii a început să numere mai repede, derulând ore, apoi zile. Ajuns la şaisprezece zile, ritmul a încetinit. Celulele infectate au atins masa critică, dând naştere simptomelor. Peste alte două zile, asaltul lor asupra organelor a produs o masivă hemoragie internă plus insuficienţe funcţionale. Ca un acid, virusul consumase gazda din interior spre exterior. ― Perfidă bestie, a spus Svensson. Dar asta nu este tot. Monique văzuse sute de simulări ale acţiunii unor supervirusuri. Participase la autopsii efectuate pe victime ale Ebolei. Observase şi studiase mai mulţi decât îşi putea imagina cineva. Dar niciodată nu avusese sub ochi un animal atât de distructiv, niciunul care să fie atât de contagios, atât de sistemic şi atât de nevinovat înainte de a ajunge la maturitate, când îşi înfuleca victima ca un banc de piranha. Monique şi-a dres glasul. Următorul cadru i-a prezentat o hartă a lumii. Pe ea s-au aprins douăsprezece luminiţe roşii. New York, Washington, Bangkok şi aşa mai departe, nişte focuri mici care prindeau viaţă. ― Scuze pentru melodramă, dar chiar nu exista altă modalitate de a-ţi arăta ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber. Spre sfârşitul primei zile, numărul de oraşe ajunsese la douăzeci şi patru. ― Acelea sunt locurile unde s-a făcut iniţial răspândirea virusului. Restul depinde de activitatea lui. 521

Pe hartă se întindeau linii, indicând rutele traficului aerian. Luminiţele se înmulţeau. Spre sfârşitul celei de-a treia zile, jumătate din hartă se înroşise. Acum, simularea s-a modificat, arătând răspândirea virusului de la o gazdă la alta. Monique cunoştea realitatea suficient de bine. Un strănut conţinea în jur de zece milioane de germeni, călătorind cu până la o sută şaizeci de kilometri pe oră. În cazul acestui virus, perioada dintre momentul infectării şi cel în care persoana devenea contagioasă era de câteva ore. Chiar presupunând că fiecare agent contagios ar fi transmis germenul doar la o sută de alţi indivizi zilnic, numărul celor contaminaţi creştea în mod exponenţial. În ziua a noua s-ar fi ajuns la şase miliarde. Svensson a întins mâna şi a apăsat tasta de spaţiu. Simularea a îngheţat. ― Acum eşti informată. La început, Monique nu a înţeles. Informată, ce însemna asta? ― Cu aproximaţie de câteva ore, a continuat el. ― Vrei să spui că ai lansat deja virusul? ― Aşa cum ţi-am promis. Şi recunosc: nici unul dintre oraşele infectate nu a ajuns la saturaţie. Luminile roşii spun că virusul este în prezent răspândit pe calea aerului, bântuind pe acolo. Socotim că saturarea pe plan global va fi atinsă în două săptămâni. A scos o mică eprubetă cu lichid de culoarea ambrei. I-a scos dopul. A mirosit conţinutul. ― Nu are miros. În acea clipă, Monique a înţeles pe deplin adevărul. În ciuda simulărilor, era greu de cuprins cu mintea. Modelele pe computer, teoriile şi imaginile erau un lucru, dar să-şi imagineze că lucrurile văzute se petrecuseră deja… Pe de altă parte, poate minţea ca să o oblige să lucreze ca o sclavă la un antivirus, astfel încât să poată şantaja întreaga lume. ― Văd că mai ai nevoie de dovezi ca să fii convinsă, a zis şi a apăsat un buton al telefonului pentru discuţii în sistem teleconferinţă. Adu-l aici, a ordonat, apoi a luat o lamelă curată. Pesemne că făcuse cu adevărat ce spunea. ― E o demenţă. Statele Unite vor intra într-o alertă maximă dacă… ― Statele Unite sunt deja în alertă! A exclamat el. Orice naţiune care are un sistem militar bine pus la punct se află deja în criză. Oamenii încă nu ştiu, dar de două zile încoace, guvernele lor fac eforturi să găsească o soluţie. CPE a verificat şi a confirmat prezenţa virusului în peste cincizeci de oraşe din SUA. 522

Uşa s-a deschis şi în cameră a fost împins un bărbat legat la mâini, purtând o cămaşă verde şi un sac negru peste cap. Carlos a păşit şi el înăuntru şi a închis uşa. Svensson a scos un bisturiu din buzunar şi s-a apropiat de om. ― L-am cules dintr-un club de noapte din Paris. Nu avem habar cine e, dar s-ar putea să fie un turist dintr-o ţară mediteraneană. Probabil că e grec. Are gura legată cu bandă adezivă, aşa că nu te mai deranja să-i pui întrebări. Ţinând seama unde şi-a petrecut timpul, există toate şansele să fie infectat, nu crezi? Fără să mai aştepte răspunsul ei, l-a tăiat cu bisturiul pe piept. Acesta s-a smucit şi a scos un geamăt înfundat. Svensson a trecut lamela pentru microscop peste dâra de sânge roşu închis care pătase cămaşa. S-a dus la microscopul electronic, l-a pornit şi a plasat lamela în locaşul potrivit. ― Uită-te ca să te convingi, a spus, retrăgându-se. Cu cămaşa scăldată de sânge, bărbatul se prăbuşise în genunchi. Pe Monique o cuprinsese ameţeala. Svensson s-a dus spre el, a scos pistolul şi l-a împuşcat în cap. Victima s-a prăbuşit pe podea. Elveţianul i-a făcut semn cu arma către microscop. ― Uită-te! Simţind că urechile îi ţiuie şi percepându-şi bătăile inimii în tâmple, s-a dus la monitor. A acţionat instrumentul cu gesturi familiare, fără a se gândi la ce făcea. Cum nu reuşea să-şi coordoneze mişcările mâinilor, i-a luat mai mult să regleze microscopul. Îi tremurau şi păreau că uitaseră cum să procedeze. Însă când, într-un târziu, a găsit o porţiune din lamelă care s-a arătat dispusă să coopereze cu mărirea puternică, i-a fost imposibil să nu vadă corpurile străine care înotau prin sângele omului. A clipit nedumerită şi a sporit gradul de mărire. În spatele ei, s-a lăsat liniştea. Rămăsese doar ea, respirând. Nimic mai mult. Acela era Germenul Raison. S-a îndreptat de spate. ― Gata cu joaca, Monique. Nu mai putem împiedica răspândirea virusului. Fără antivirus, vom muri cu toţii. Lucrurile sunt extrem de simple. Ştim că ai introdus o soluţie de rezervă în vaccinuri. O identifici, verifici dacă nu a suferit mutaţii odată cu vaccinul, iar apoi creezi virusul care va face 523

Germenul Raison să dispară. Nu te mint; nu-ţi spun chiar totul – însă eşti suficient de inteligentă ca să-ţi dai seama şi singură. Dar îţi comunic strict ce e necesar să ştii ca să-ţi joci rolul de a ajuta umanitatea să supravieţuiască. Dintr-odată calmă, s-a întors cu faţa spre el. ― Nu cred că-ţi dai seama cu adevărat ce ai făcut. ― Ba da. Ca şi tine, eu nu fac decât să-mi joc rolul. Toţi trebuie să-şi joace rolurile, altfel totul se va sfârşi foarte prost. Dar să nu-ţi închipui că am scăpat ceva din vedere. Am anticipat totul. A aruncat o privire spre Carlos. ― Mai rămâne de rezolvat problema americanului băgăcios. Dar ne ocupăm noi de el. S-ar putea să nu moară cu una, cu două, dar avem şi alte mijloace. Am îndoieli serioase că există cineva pe lume care să înţeleagă pe deplin puterea pe care o avem. Deci, Thomas era încă în viaţă. S-a uitat scurt la cadavrul de pe podea. Omul murise, dar Thomas încă trăia. Exista o rază de speranţă. ― Avem nevoie de cheie, a spus Svensson. ― O să fac tot ce pot. ― Cât va dura? ― Dacă a supravieţuit mutaţiei, trei zile. Poate chiar două. Svensson a surâs. ― Perfect. Acum trebuie să prind avionul. Se vor purta cât se poate de frumos cu tine. Monique, eşti foarte importantă pentru noi. Când totul se va sfârşi, vom avea nevoie de minţi sclipitoare. Te rog să gândeşti pozitiv. ― E scandalos! Trei dintre cei patru bărbaţi din încăpere s-au uitat la Armand Fortier cu uimire extremă în ochi. ― Chiar aşa, Jean? Fortier stătea în picioare, faţă în faţă cu oamenii din fruntea Franţei: premierul Boisverte, care tocmai îşi exprimase obiecţiunile; preşedintele Gaetan, un individ şiret, dar avea să capituleze până la urmă; Du Braeck, ministrul apărării, care îi era cel mai util; şi şeful poliţiei secrete, Sùreté, Chombarde, singurul care nu căsca ochii de stupefacţie. Fiecare dintre ei fusese ales dinadins; acum fiecare se confrunta cu decizia de a trăi mâine ori de a muri chiar din acea seară, deşi nu înţelegeau asta chiar în aceşti termeni. Deocamdată. 524

― Fii atent ce vorbeşti, a spus Fortier. ― Nu poţi face aşa ceva! ― Am şi făcut-o. Ca ministru de externe, Fortier îl convinsese pe Henri Gaetan să convoace acest consiliu de urgenţă ca să analizeze recentul ultimatum transmis de Valborg Svensson. Îi spusese preşedintelui că deţinea informaţii cruciale referitoare la virus şi sugerase ca liderii să se întâlnească la Château Triomphe, pe Malul Drept. Sala privată de conferinţe de la subsolul vechii case de vacanţă cu două etaje era locul perfect pentru noi începuturi. Lămpile montate pe pereţii de piatră aruncau o lumină aurie asupra mobilierului elegant. Era mai curând o cameră de zi intimă decât o sală de şedinţe: scaune cu speteze înalte, cu tapiserie de piele, prinsă în butoni de alamă, un cămin larg, unde limbile lacome ale flăcărilor mângâiau buştenii, un candelabru de cristal atârnat deasupra mesei de cafea şi un bar bine aprovizionat. Şi, mai presus de toate, ziduri groase. Foarte groase. Armând Fortier era un bărbat masiv. Cu sprâncene groase, încheieturi butucănoase ale mâinilor, buze pline. Mintea lui, susţinea el, era suficient de ascuţită ca să reducă la tăcere orice femeie în câteva secunde. Ele nu ştiau cum să reacţioneze în faţa unei afirmaţii atât de apăsat exprimate, dar în general le făcea să aibă o atitudine defensivă, astfel încât, atunci când le domina, ele să nu se arate chiar din cale-afară de supuse. Era singurul lui viciu. Pe lângă dorinţa de putere. Ştia că şi-ar fi putut croi drum până la preşedinţie cu multă vreme în urmă, dar nu-l interesa Franţa – ascensiunea până la o asemenea poziţie ar fi acţionat împotriva lui. Numirea lui ca ministru de externe îl plasase totuşi în poziţie perfectă ca să-şi atingă adevărate aspiraţii. Henri Gaetan era un bărbat înalt cu ochi adânciţi în orbite şi o linie a fălcii la fel de ascuţită ca mintea lui Fortier. ― Ce spuneai, Armând? Că lucrezi pentru Valborg Svensson? ― Nu. Fortier fusese cel care îl recrutase pe Svensson cu cincisprezece ani în urmă să desfăşoare operaţiuni mult mai simple: contracte de livrări de arme greu de depistat încheiate cu o serie de ţări, care presupuneau cercetări în domeniul armelor biologice, în schimbul unor contracte bănoase. Acestea îi 525

aduseseră miliarde. Banii finanţaseră imperiul farmaceutic al lui Svensson, din care rezultau, bineînţeles, tot felul de avantaje. Nu înţelesese adevăratul potenţial al armei biologice potrivite decât după ce văzuse una dintre aceste naţiuni folosind în mod discret un agent de-al lui acţionând împotriva americanilor. Incidentul îi schimbase definitiv cursul vieţii. ― Atunci, cum este posibil? A întrebat preşedintele cu glas apăsat. Sugerezi să cedăm acestor cereri? ― Nu. Sugerez să cedaţi cererilor mele. ― Aşadar, el lucrează pentru tine, a spus Chombarde. ― Domnilor, se pare că nu vreţi să pricepeţi ce s-a întâmplat. Daţi-mi voie să clarific lucrurile. În prezent, jumătate dintre cetăţenii noştri se duc la muncă şi-şi hrănesc copiii, frecventează diverse forme de învăţământ şi fac tot o mulţime de alte lucruri în această minunată republică a noastră fără să aibă nici cea mai vagă idee că au fost infectaţi cu un virus care va copleşi toată populaţia Pământului în mai puţin de două săptămâni. Se numeşte Germenul Raison, şi va sta liniştit în următoarele optsprezece zile, după care va declanşa măcelul. Apoi va ucide cu o repeziciune deosebită. Nu există leac. Nici nu există vreo modalitate de a descoperi un remediu. Iar răspândirea virusului nu poate fi împiedicată. Există doar un antivirus pe care îl am sub control. Aţi înţeles ce v-am explicat până acum sau v-a scăpat ceva? ― Dar ce ne sugerezi este condamnabil din punct de vedere moral, a zis premierul. Singurul care nu scosese niciun cuvânt era ministrul apărării, Georges Du Braeck. El părea să ia partea ambelor tabere. Asta era bine. Fortier avea nevoie de cooperarea lui Du Braeck mai mult decât de a celorlalţi. ― Nu, domnule. Actul de a îmbrăţişa ideea morţii este condamnabil din punct de vedere moral. Vă ofer unica şansă de a scăpa de la moarte sigură. Foarte puţini oameni din această lume vor beneficia de şansa pe care v-o ofer eu în această seară. Vreme de câteva momente, nimeni nu a scos o vorbă. Preşedintele s-a ridicat în picioare şi, aflat la trei metri depărtare, s-a întors cu faţa spre Fortier. ― Subestimezi puterile nucleare ale lumii. Te aştepţi ca ele să-şi încarce avioanele de mărfuri şi flotele comerciale şi să-şi trimită arsenalele nucleare în favoarea Franţei doar pentru că aşa le cerem? Mai întâi le-ar lansa ! 526

Era aceeaşi obiecţie exprimată de şefii altor state, mult mai mici, când le sugerase planul, în urmă cu un deceniu. Fortier a zâmbit către preşedintele înalt cât un stâlp de telegraf şi la fel de găunos. ― Henri, mă iei drept un prostănac? În ultimii zece ani am făcut mult mai multe calcule decât ai făcut tu în cele câteva minute de când discutăm. Te rog să iei loc. Mâinile lui Henri Gaetan tremurau. Le-a dus la spate să prindă speteaza scaunului şi s-a aşezat încet. ― Bun. Vor obiecta, în mod firesc, dar subestimezi dorinţa de conservare a oamenilor. În cele din urmă, când vor avea de ales între moartea sângeroasă a douăzeci de milioane de copii nevinovaţi şi forţa lor militară, vor decide să salveze copiii. Ne vom asigura că opţiunea este înţeleasă în aceşti termeni. Britanicii, ruşii, germanii… Toţi vor dori să trăiască, să nu lupte azi. Sper că vei proceda la fel. Natura acestei ameninţări personale împotriva fiecăruia dintre cei prezenţi începea să îşi facă efectul, a socotit el. ― Daţi-mi voie să prezint totul în alt mod: peste mai puţin de optsprezece zile, echilibrul de forţe pe această planetă se va modifica în mod spectaculos. Cursul este deja stabilit; rezultatul, inevitabil. Am ales Franţa pentru a găzdui noua supraputere mondială. Ca lideri al Franţei, aveţi de ales între două soluţii. Puteţi uşura această tranziţie a puterii globale şi trăi făcând parte din elita în care, în mod secret, aţi dorit mereu să fiţi, ori îmi respingeţi oferta şi muriţi laolaltă cu ceilalţi. Acum sigur înţeleseseră. Ministrul apărării stătea picior peste picior, semănând cu orice bun stalinist care se confruntă cu un asemenea ultimatum. În cele din urmă a spus: ― Pot pune câteva întrebări? ― Te rog. ― Realmente vorbind, este imposibil ca Statele Unite, fără a mai vorbi de restul lumii, să îşi expedieze spre noi toate armele nucleare în răstimp de paisprezece zile. E nevoie să fie evacuate din punctele de lansare şi din depozitele secrete, transportate până pe coasta de est, încărcate şi duse de nave peste Atlantic. ― Fireşte. Lista pe care le-am dat-o cuprinde toate rachetele balistice intercontinentale, toate rachetele cu rază lungă de acţiune, majoritatea marinei, inclusiv submarinele, şi mai toată aviaţia militară, care poate fi 527

adusă până aici în zbor. Statele Unite vor trebui să ia măsuri extraordinare, dar noi nu le cerem, nici lor, nici altor puteri, ceva irealizabil. În ce-i priveşte pe britanici, indieni, pakistanezi şi israelieni, le cerem arsenalele nucleare integral. ― Iar China şi Rusia? ― Aaa, China. Să spunem că această ţară nu va ridica probleme. Nu-i are pe americani la inimă. Ei au convenit deja şi vor începe livrările de mâine, în schimbul unor favoruri. Vor fi un exemplu pe care să-l urmeze şi ceilalţi. Cu Rusia e o poveste diferită, dar am pus la bătaie câteva elemente convingătoare. Deşi îşi vor face cunoscute obiecţiunile, se vor supune. ― Înseamnă că avem aliaţi. ― Într-un fel, da. Această revelaţie i-a făcut pe cei prezenţi să păstreze tăcere vreme de câteva secunde. ― Americanii constituie, totuşi, cea mai mare ameninţare, a vorbit Gaetan. Presupunând că se declară de acord, cum ar putea Franţa să găsească loc pentru toate aceste… ― şi preşedintele a făcut un semn vag cu mâna prin aer – această cantitate impresionantă de armament? Nu avem nici oamenii necesari, nici spaţiu. ― Le distrugem, a spus ministrul apărării. ― Foarte bine gândit, Du Braeck. Superioritatea se măsoară prin proporţii, nu sume, de acord? Zece la unu e mai avantajos decât o mie la cinci sute. Vom scufunda mai bine de jumătate dintre navele pe care le vom primi. Socotiţi acest gest drept o dezarmare forţată. S-ar putea ca istoria să ne fie recunoscătoare. ― Tocmai de aceea ai ales apele adânci din apropierea bazei navale Brest. ― Între alte motive. ― Şi cum ne vom proteja împotriva unui atac pe perioada cât preluăm puterea? S-a interesat ministrul apărării. Fortier anticipase astfel de întrebări şi avea la dispoziţie răspunsuri atât de amănunţite, încât în cursul acestei şedinţe nu ar fi reuşit decât să le facă o prezentare generală. Inventare de aparatură militară, poate chiar dislocări de trupe, lovituri de descurajare, voinţă politică – toate posibilităţile fuseseră analizate în detaliu. Însă în acea seară singura lui misiune era de a şi asigura încrederea celor patru bărbaţi. ― Paisprezece zile sunt suficiente pentru a livra armele, nu să se desfăşoare trupe. Orice atac imediat la mare distanţă ar fi declanşat pe calea 528

aerului. Datorită ruşilor, vom apela la ameninţarea cu represalii ca să prevenim orice asemenea agresiuni. Singura ameninţare imediată ar putea veni de la vecinii noştri, înainte de toate din partea Angliei. În primele trei zile vom fi foarte vulnerabili, până când ne repoziţionăm forţele să respingem orice atac la sol şi sosesc întăririle de la chinezi. Însă lumea va intra într-o adevărată vrie politică – confuzia declanşată ne va oferi timpul de respiro de care avem nevoie. ― Doar dacă nu descoperă cine este vinovatul. ― Vor trebui să presupună că guvernul francez este forţat să acţioneze astfel. Pe de altă parte, nu au nicio garanţie că un atac le-ar asigura antivirusul. Acesta nu va fi ţinut într-o eprubetă în faţa oamenilor din parlamentul nostru, ca să-l vadă întreaga lume. Doar eu voi şti unde se află. ― Şi de ce tocmai Franţa? ― Te rog, Georges. Nu a spus Hitler că omul care controlează Franţa stăpâneşte întreaga Europă, iar acela care controlează Europa are lumea sub călcâi? A avut dreptate. Dacă ar exista vreo ţară mai strategică, mi-aş lua concediu şi aş pleca acolo chiar acum. Franţa a fost mereu centrul lumii. Preşedintele se aşezase picior peste picior; şeful Siguranţei nu mai clipea agitat; ministrul apărării practic radia. Se înmuiaseră. Doar premierul se uita neclintit, nervos. ― Domnilor, să vă dau un exemplu privind modul în care se vor desfăşura lucrurile. Jean, vrei să te apropii? Sfidător, Boisverte l-a ţintuit cu privirea. Fortier i-a făcut semn. ― Te rog. Stai aici. Insist. Premierul a ezitat. Era deosebit de încordat. ― Atunci, e bine şi acolo. A băgat mâna în buzunarul hainei şi a scos un pistol de 9 mm cu amortizor. A îndreptat arma către prim-ministru şi a apăsat pe trăgaci. Glonţul a trecut prin spătarul scaunului, puţin pe deasupra umărului. Boisverte a bulbucat ochii. ― Aşa am procedat, aţi văzut? Le-am tras un foc de avertisment pe deasupra capetelor. Dar tot nu sunt convinşi că avem voinţa de a duce planul la bun sfârşit. Însă destul de curând – şi a aţintit din nou pistolul şi l-a împuşcat pe premier drept în frunte – vor fi. Prim-ministrul s-a prăbuşit moale pe scaun.

529

― Să nu socoteşti asta drept ameninţare, Henri. Jean ar fi murit oricum peste optsprezece zile. Cu toţii vom pieri dacă nu faceţi exact cum v-am spus. Se mai îndoieşte careva? Ceilalţi trei bărbaţi s-au uitat la el cu un aer calm care l-a surprins în mod plăcut. Şi-a vârât arma înapoi în buzunar, apoi şi-a netezit cutele hainei. ― Dacă eu mor, antivirusul se pierde. Lumea va dispărea. Însă n-am de gând să mor. Vă invit să vă alăturaţi mie, cu aceleaşi intenţii. ― Normal, a spus Georges. Fortier s-a uitat spre preşedinte. ― Şi tu, Henri? ― Da. ― Chombarde? ― Bineînţeles, a încuviinţat şeful Siguranţei, plecându-şi capul. ― Şi cum vom continua? A întrebat preşedintele. Fortier a dat ocol scaunului său şi s-a aşezat. ― În ce îi priveşte pe membrii forţelor armate, ai Adunării Naţionale şi ai Senatului care trebuie să ştie, explicaţia noastră este simplă: o nouă pretenţie exprimată de Svensson. A ales baza noastră navală de la Brest să-şi satisfacă cererile. Franţa va fi de acord, înţelegând că îl va atrage pe Svensson în propriul nostru năvod. Un truc. Glasurile opoziţiei vor începe să dispară în decurs de o săptămână. Anticipez că la sfârşitul săptămânii va fi nevoie să invocăm legea marţială pentru a ne proteja de orice insurgenţi sau de demonstraţii. Însă până la acea dată vom avea mai toată lumea într-o strânsoare cumplită, iar francezii îşi vor da seama că singura lor şansă de supravieţuire se află în mâinile noastre. ― Doamne, doamne, s-a văicărit preşedintele. Am ajuns să facem aşa ceva… ― Da. Întocmai. Fortier a întins mâna spre un teanc de dosare aflat pe masă, alături de cotul lui. ― Nu avem timp să rezolvăm toate problemele noastre personale, de aceea mi-am luat libertatea de a mă ocupa eu de ele. Va trebui să ne modificăm planurile pe măsura trecerii timpului, desigur, a rostit şi a întins fiecăruia un dosar. Gândiţi-vă la acesta ca la un joc de pocher cu mize uriaşe. Sper ca fiecare dintre voi să-şi ţină cât mai aproape de piept cărţile.

530

Cei prezenţi au luat dosarele şi le-au deschis. În încăpere se instaurase un sentiment de hotărâre. Henri Gaetan a aruncat o privire spre cadavrul primministrului. ― A întreprins o călătorie de urgenţă în sud, Henri. Preşedintele a confirmat cu o scurtă mişcare din cap. ― Thomas Hunter, a spus Chombarde, ridicând prima pagină din dosar. Omul care a răpit-o pe Monique de Raison. ― Da. E… e un individ extraordinar, care ne-a apărut în cale. S-ar părea că ştie mai multe decât s-ar cuveni. Vă recomand să folosiţi orice este nevoie ca să-l prindeţi, dacă este posibil, viu. Ne vom coordona eforturile cu Carlos Missirian. Consideraţi-l pe Hunter drept prioritatea voastră numărul unu. ― Prinderea unui om în Statele Unite ar constitui o problemă într-un asemenea moment. ― Nu va fi. Am convingerea că va veni la noi, dacă nu chiar în Franţa, atunci în locul unde o ţinem pe femeie. A urmat un moment de tăcere. ― Adunarea Naţională are 577 de membri, a vorbit preşedintele. Ai făcut o listă cu 97 dintre ei care ar putea constitui o problemă. Eu cred că sunt mai mulţi. Au revizuit planurile şi, la nevoie, le-au modificat, până târziu în noapte. Obiecţiile au fost respinse, noi argumente s-au adus şi s-au înlăturat, strategiile au căpătat contur. Treptat, cei prezenţi s-au lăsat cuprinşi cu toţii de sentimentul tot mai convingător că aveau un destin deosebit. La urma urmelor, nici nu prea aveau de ales. Zarurile fuseseră aruncate. Franţa fusese mereu destinată să salveze lumea, iar în cele din urmă exact asta socoteau cei de faţă că făceau. Salvau lumea de la pieire. Au părăsit încăperea şase ore mai târziu. Prim-ministrul Jean Boisverte a plecat de acolo într-un sac de plastic.

531

12 Tresărind, Thomas s-a trezit. A coborât din pat rostogolindu-se şi a cercetat încăperea. Afară era încă întuneric. Rachelle dormea. Prin minte iau trecut, bubuind, două gânduri, care au aruncat în plan secund realitatea cât se poate de simplă a dormitorului, patului, cearşafurilor, a podelei aspre de lemn aflate sub tălpi. În primul rând, realităţile pe care le trăia erau neîndoielnic legate între ele, probabil mai strâns decât ar fi bănuit vreodată, iar ambele erau primejduite. În al doilea rând, ştia ce trebuia să facă acum, imediat, şi cu orice preţ. Să o convingă pe soţia lui să îl ajute în găsirea lui Monique, iar apoi să descopere Cărţile de Istorii. Însă ea dormind i-a tăiat pe neaşteptate orice entuziasm în a-i cere sprijinul. Arăta atât de dulce şi pierdută în somn… Părul îi cădea peste faţă, şi se simţea ispitit să i-l îndepărteze. Rachele avea braţul mânjit de sânge. Cearşaful era roşu de sânge în locul în care îi stătuse braţul. A simţit că îi creşte pulsul. Sângera? Da, o mică tăietură pe partea superioară a braţului – în seara precedentă, datorită emoţiei provocate de întoarcere, nu băgase în seamă acest amănunt. Se pare că nici ea. Dar să fie tot sângele acela dintr-o zgârietură? S-a uitat la braţul lui, apoi şi-a amintit. Se crestase în laboratorul doctorului Myles Bancroft. Da, bineînţeles, dormise aici când se întâmplase, şi sângerase aici, aşa cum se temea că se va întâmpla. Braţul lui se frecase de al Rachellei. Pe jumătate, acel sânge îi aparţinea. Jumătate fiind al ei. Înţelegerea situaţiei i-a stârnit agitaţia. Dacă nu putea opri răspândirea virusului, avea să moară. Pesemne că vor muri cu toţii! Iar apoi? S-a repezit spre fereastră şi a aruncat o privire afară. Atmosfera era liniştită – mai aveau o oră până la răsăritul soarelui. Gândul de a-şi trezi soţia ca să o convingă să uite ce credea despre visele lui i se părea o misiune inutilă. Ar fi mânioasă pe el că visează din nou. Şi de ce ar gândi că rana lui reprezenta altceva decât un accident oarecare? Pe de altă parte, o persoană înţeleaptă ar putea înţelege. Jeremiah! 532

Şi-a tras tunica pe tăcute, şi-a legat ghetele şi s-a strecurat în aerul răcoros al dimineţii. Ciphus locuia într-o casă mare din apropierea lacului, un privilegiu pe care insistase să-l primească deoarece era păstrător al credinţei. Nu îi făcea plăcere să se trezească atât de devreme, dar imediat ce a văzut cine îi tulburase somnul, a devenit mai bine dispus. ― Pentru un om atât de religios, bei prea multă bere, i-a zis Thomas. Omul şi-a dres glasul. ― Iar tu, pentru un războinic, nu dormi îndeajuns. ― Acum greşeşti. Războinicii trebuie să rămână treji toată viaţa. Unde-l pot găsi pe Jeremiah din Sud? ― Pe bătrân? În casa de oaspeţi. Însă deocamdată e noapte. ― Care dintre casele de oaspeţi? ― Cea de care se ocupă Anastasia, aşa cred. A confirmat cu un gest din cap. ― Îţi mulţumesc. Acum poţi să te culci la loc. ― Thomas… Însă el s-a îndepărtat înainte ca înţeleptul să poată exprima şi alte obiecţii. A avut nevoie de zece minute până să descopere camera în care dormea Jeremiah. L-a trezit. Bătrânul şi-a trecut picioarele peste pat, punându-le pe podea şi, în lumina pe ducă a lunii, s-a ridicat. ― Ce s-a întâmplat? Cine eşti? ― Sst, eu sunt. Thomas. ― Thomas? Thomas de Hunter? ― Da. Şi vorbeşte mai încet; n-aş vrea să-i trezim pe ceilalţi. Casele astea au pereţi foarte subţiri. Însă bătrânul nu reuşea să-şi reţină entuziasmul. S-a ridicat şi l-a prins de braţe. ― Hai, şezi pe patul meu. O să caut ceva de băut pentru amândoi. ― Nu, nu. Aşază-te la loc, te rog. Am o întrebare la care vreau răspuns neîntârziat, a zis, şi l-a împins înapoi în aşternut, aşezându-se alături. ― Dar cum aş putea primi un oaspete atât de deosebit fără să-i ofer ceva de băut? ― Mi-ai oferit deja. Însă eu nu am venit în ospeţie. Şi, de fapt, eu sunt acela care trebuie să te onoreze. ― Prostii… 533

― Am venit în legătură cu Cărţile de Istorii. Jeremiah a rămas tăcut. ― Am auzit că ai şti multe lucruri despre ele. Unde s-ar afla şi dacă ar putea fi citite. E adevărat? Bătrânul. ― Cărţile de Istorii? A şovăit el, repetând cu glas subţirel, care trăda încordarea. ― Spune-mi tot. ― Dar de ce vrei să ştii despre Cărţi? ― De ce nu trebuie să vreau? ― N-am spus că n-ar trebui. Te-am întrebat doar de ce. ― Pentru că vreau să ştiu ce povestesc. ― De unde această dorinţă subită? De ce n-ai vrut să afli acum zece ani? ― Până acum nu m-am gândit că mi-ar putea fi de folos. ― Şi te-ai gândit că au dispărut din motive întemeiate? ― Te rog, Jeremiah. ― Da, a şovăit din nou bătrânul. În fine, eu nu le-am văzut niciodată. Şi mă tem că deţin o putere care nu trebuie să aparţină nici unui om. Thomas l-a lovit uşor pe braţ pe Jeremiah. ― Bine, dar unde sunt? ― Probabil că la Hoardă. Thomas s-a ridicat. Păi, bineînţeles! Jeremiah stătuse acolo înainte de a veni să se îmbăieze în lac. ― Ştii asta cu siguranţă? ― Nu. Aşa cum ţi-am spus, eu nu le-am văzut niciodată. Dar am auzit că aceste Cărţi de Istorii îl urmează pe Qurong în bătălie. ― El le are? Şi… ştie să le citească? ― Nu cred, nu. Şi cred că nici tu nu le poţi citi. ― Dar cu siguranţă că cineva poate. Tu, de pildă. ― Eu? A zis Jeremiah şi a chicotit. Nu ştiu. S-ar putea ca ele să nici nu existe, din câte se pare. Totul e din auzite, înţelegi? ― Dar crezi că ele există. În ochii lui Jeremiah au apărut acum primele raze ale zorilor. ― Da. Aşadar, bătrânul ştiuse de la bun început că ele se aflau în posesia Hoardei şi, totuşi, nu destăinuise nimănui. Thomas a înţeles: Cărţile de Istorii îi fuseseră luate poporului lui Elyon şi, din anumite motive, 534

deveniseră relatări orale. Dacă în urmă cu multă vreme acest lucru fusese justificat, acum era şi mai firesc. Aşa cum foarte bine spusese Rachelle, pe Tanis îl condusese pe un drum greşit fascinaţia pe care o reprezenta cunoaşterea lor. Pesemne că Jeremiah avea dreptate. Cărţile de Istorii nu trebuiau să ajungă pe mâna oamenilor. Cu toate acestea, avea nevoie de ele. ― Jeremiah, mă duc să le caut. Crede-mă, supravieţuirea noastră depinde de acele Cărţi. Bătrânul s-a ridicat nesigur pe picioare. ― Asta ar însemna să-l urmăreşti pe Qurong! ― Da, este cu armata pe care am înfrânt-o în Trecătoarea Natalga. Acum se află în deşert, la vest de aici, lingându-şi rănile. Precipitat, Thomas s-a apropiat de fereastră. Lumina zilei începuse să o copleşească pe aceea a lunii. ― Mi-ai spus unde se află cortul comandantului – întotdeauna în mijlocul taberei. Adevărat? A întrebat el, răsucindu-se. ― Da, înconjurat de armată. Ar trebui să fii unul dintre ai lui ca să ajungi atât de aproape… S-a oprit şi a făcut ochii mari. Cu o expresie de uimire pe faţă, a înaintat. ― Să nu faci asta! De ce? De ce să-şi rişte viaţa cel mai mare războinic al nostru doar pentru câteva cărţi care s-ar putea să nu mai existe? ― Pentru că dacă nu le găsesc s-ar putea să mor, a răspuns Thomas, şi a privit în depărtare. Noi toţi. Rachelle stătea la masă de parcă ar fi visat. Ştiind, de fapt, că totul era un vis. Ştiind la fel de bine că visul se confunda cu iubirea pe care o avea faţă de Thomas. Ori nu. Aceste gânduri o derutau. Visul era cât se poate de viu, ca oricare altul. La o masă, Rachelle se chinuia din răsputeri să găsească o soluţie la o problemă îngrozitoare, sperând că aceasta i se va înfăţişa dintr-un moment în altul, sigură că, de nu apărea, viaţa, aşa cum o ştia ea, va dispărea. Nu doar în acea încăpere, ci în întreaga lume. În acest punct, generalităţile încetau să mai fie valabile, făcând loc particularităţilor. Masa cea albă, de exemplu. Netedă. Albă. Cu faţa de melamină. 535

Cutia de pe masă. Un computer. Suficient de puternic să înghită un milion de informaţii în fiecare miime de secundă. Cu un mouse la îndemână, alunecând pe padul negru spongios. Ecuaţia de pe monitor, Germenul Raison. O mutaţie a propriei creaţii. Laboratorul, cu microscopul lui electronic şi celelalte instrumente aflate în dreapta ei. Totul, la fel de familiar ca numele ei. Monique de Raison. Ba nu. Adevăratul ei nume era Rachelle, şi nu avea nicio legătură cu ceva din această încăpere, cu atât mai puţin cu femeia care purta numele de Monique de Raison. Ori se înşela? Preţ de o clipă, ecranul s-a întunecat. Pe el a văzut reflexia celeilalte. Imaginea ei. Părul negru, ochii negri, pomeţii înalţi, buzele mici. Era ca şi cum era Monique. Monique de Raison, renumit genetician, în prezent ascunsă într-un munte numit Cyclops, de pe o insulă din arhipelagul indonezian, de către Valborg Svensson, omul care dezlănţuise Germenul Raison în douăzeci şi patru de oraşe din întreaga lume. Probabil că nimeni dintre cei care ar fi căutat-o nu ar fi găsit-o. Nici măcar Thomas Hunter, bărbatul care îşi riscase deja viaţa de două ori pentru ea. Monique avea anumite sentimente faţă de el, dar nu semănau cu acelea pe care le avea Rachelle. Se uita concentrată la monitor şi duse cursorul dincolo de colţul de jos al modelului. A ridicat încă o dată foaia de hârtie plină de nenumărate calcule scrise cu creionul. Da, asta era soluţia. Aşa se cuvenea. A lăsat pagina, după care şi-a retras mâna. Ceva a părut să o muşte de mână, de aceea şi-a retras-o. Tăietură de hârtie. Nu a luat-o în seamă şi a continuat să se uite fix la ecran. ― Te rog, te rog, a şoptit ea. Apari odată. A apăsat butonul mausului. Într-o casetă de mici dimensiuni a apărut o formulă. I-a scăpat un suspin, un oftat uriaş de uşurare, apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului. Codul ei rămăsese intact. Cheia se afla la locul ei şi, din câte se părea, nu fusese afectată de mutaţie. Prin urmare, probabil că virusul pe care îl crease să dezactiveze aceste gene va funcţiona şi acum! 536

Un alt gând i-a temperat entuziasmul. Când va avea ce doreşte, Svensson o va ucide. Preţ de o clipă doar, s-a gândit să nu-i spună cât de aproape era de găsirea soluţiei. Însă nu putea păstra numai pentru sine o asemenea informaţie, ea avea să salveze nenumărate vieţi, indiferent cine ar fi folosito. Pe de altă parte, se putea să nu fie deloc pe punctul de a reuşi. El nu-i spusese totul. Mai era ceva… ― Mamă. Mamă, trezeşte-te. Rachelle s-a ridicat brusc în pat. ― Thomas? Fiul ei apăruse în prag. ― Nu e aici. A plecat să vadă patrulele? Rachelle a aruncat velinţele şi s-a ridicat în picioare. ― Nu. Nu ar trebui să fie aici. ― Păi, armura lui nu mai e aici. Şi nici sabia. Ea s-a uitat spre cuierul unde atârnau de obicei apărătoarea de piele şi teaca. Se afla într-un colţ al camerei, ca un schelet descărnat. Poate că, având în vedere câţi oameni vor sosi la Adunare, se dusese să verifice patrulele. ― Am întrebat în sat, continuă Samuel, şi nimeni nu ştie unde este. A făcut un pas înapoi şi a tras perdeaua de pânză care slujea drept uşă. Şia lepădat în grabă hainele de dormit şi a îmbrăcat o bluză de piele moale, cu bretele încrucişate la spate. În dulap avea mai mult de zece rochii şi fuste viu colorate, păstrate mai ales pentru sărbătoriri. A luat de acolo o fustă de piele şi a prins-o în jurul taliei cu un cordon de sfoară. Şase perechi de mocasini, unii decorativi, alţii de muncă, stăteau înşiraţi unul lângă altul sub rochii. A luat prima pereche la îndemână. A făcut toate acestea fără să se gândească. Mintea îi rămăsese în vis. Cu fiecare moment dispărea, ca o amintire îndepărtată. Chiar şi aşa, crâmpeie îi ţipau în minte ca un stol de papagali speriaţi. Pătrunsese în lumea de vis a lui Thomas. Fusese acolo, într-un laborator ascuns într-un munte numit Cyclops, cu Monique, făcând ceva şi înţelegând lucruri despre care nu avea ştiinţă. Iar dacă descoperise acea cheie a ei, probabil că femeia cealaltă avea să fie ucisă înainte ca soţul ei să o găsească. Inima îi bătea puternic. Trebuia să-l anunţe! S-a dus la masă şi a înşfăcat brăţara împletită de bronz, pe care i-o făcuse el şi a tras-o pe braţ, deasupra cotului, unde… 537

A văzut sângele de pe braţ, o pată care devenise întunecată după ce se uscase. Tăietura aceea veche? Pesemne se deschisese din nou în cursul nopţii. Şi cearşafurile erau pătate. În graba ei de a-l găsi pe Thomas, s-a gândit ca pe moment să nu ia rana în seamă. Nu, nu putea să umble cu sânge pe braţ. A dat fuga la rezervorul de apă din bucătărie, l-a coborât şi a lăsat să curgă un fir ridicând un opritor. ― Marie? Samuel? Nu i-a răspuns nimeni. Erau amândoi plecaţi. La atingerea cu apa, o arsură la degetul arătător. S-a uitat cu atenţie. O tăietură mică. Tăietură de hârtie. Asta era din vis. Brusc, şi-a simţit gura uscată ca nisipul deşertului. Un gând i-a explodat în minte. Nu-şi dădea seama cum, dar era strâns legată de Monique, iar tăietura stătea ca dovadă. Thomas susţinuse sus şi tare: dacă murea în lumea aceea, avea să se întâmple la fel şi în acesta. Pesemne că ceea ce i se întâmpla celeilalte femei i se întâmpla şi ei! Dacă, de exemplu, acel Svensson o ucidea, probabil că vor pieri amândouă. Trebuia să-l găsească pe Thomas înainte ca el să viseze din nou, astfel încât să o salveze! A fugit afară din casă, s-a uitat într-o parte şi în cealaltă printre numeroşii oameni ieşiţi să se plimbe pe drumul lat, după care a pornit spre lac. Ciphus sigur ştia ceva. Dacă nu, atunci Mikil sau William. ― Bună dimineaţa, Rachelle. Era Cassandra, una dintre soţiile înţeleptului. Purta o cunună de flori albe în părul împletit şi se dăduse la ochi cu zeamă de dude roşii. Atmosfera sărbătorească pe care o crea Adunarea anuală era molipsitoare, în ciuda ameninţărilor neaşteptate venite din partea Hoardei. ― Cassandra, ai văzut-o pe Mikil? ― E în patrulare, probabil. Cum de nu ştii? Credeam că-l însoţeşte pe Thomas. Rachelle a pornit din nou în fugă, fără să mai salute. Era neobişnuit ca Thomas să plece fără să o anunţe. Să se fi întâmplat ceva rău? A luat-o după colţul casei lui Ciphus şi s-a oprit în faţă, gâfâind. Acesta era cufundat în discuţie cu Alexander, alţi doi înţelepţi şi un bătrân pe care l-a recunoscut imediat ca fiind cel venit din deşert. Jeremiah din Sud. Cel care ştia despre Cărţile de Istorii. 538

Nu s-a mai auzit o vorbă. ― A plecat? A întrebat ea. Nimeni nu i-a răspuns. Rachelle a sărit pe verandă. ― Unde? E în patrulare? ― Patrulare, a repetat Ciphus, foindu-se. Da, în patrulare. A plecat… ― Nu mai fiţi atât de secretoşi, s-a răstit la ei. Nu e în patrulare, altfel miar fi spus. E plecat după ele. Adevărat? A insistat ea, privindu-l pe Jeremiah. I-ai zis unde ar putea găsi Cărţile şi s-a dus după ele. Să nu-mi zici că nu-i aşa! ― Da. Iartă-mă, a recunoscut el, lăsând capul în piept. Am încercat să-l împiedic, dar a insistat. ― Bineînţeles. Aşa procedează întotdeauna. Nu înseamnă să-i şi faci pe plac! În acele momente îi venea să îi bată cap în cap pe bătrâni. ― Unde a plecat? Trebuie să-i spun ceva. Ciphus şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat. ― Te rog, Rachelle. Chiar dacă am şti unde e, nu-l poţi urma. Au plecat devreme, pe cai sprinteni. Au şi străbătut jumătate din deşert. ― Care deşert? ― Păi… cel din dreptul pădurii. Să nu te duci după el. Îţi interzic. ― Nu-mi poţi interzice să-mi caut soţul. ― Eşti mamă, ai doi copii… ― Ştiu să lupt mai bine decât jumătate dintre oamenii Gărzii, ştii bine. Pe jumătate i-am instruit chiar eu în tehnica Marduk! Spuneţi-mi unde a plecat, altfel îl găsesc şi singură. ― Ce-ai păţit, copilă? A întrebat-o Jeremiah cu blândeţe. Ce vrei cu el? Ea a ezitat, întrebându-se cât de mult îi destăinuise Thomas acestui om. ― Am informaţii care ne-ar putea salva viaţa, a rostit ea. Jeremiah a aruncat o privire spre Ciphus, care nu se arăta dornic să-i dea îndrumări. ― S-a dus la Trecătoarea Natalga, împreună cu cei doi locotenenţi ai lui şi şapte războinici. ― Ce caută acolo? ― Pe căpetenia Hoardei, în deşertul aflat dincolo de Trecătoare. Dar tu nu trebuie să pleci într-acolo. Hotărârea lui de a se duce după aceste Cărţi poate declanşa o tragedie. 539

― Pe de altă parte, a intervenit Alexander, nu ne permitem să mai trimitem alte forţe într-o nouă misiune nebunească. ― Are legătură cu visele acelea ale lui? A întrebat Ciphus. ― E posibil ca până la urmă să nu fie deloc vise, a răspuns Rachelle, şi a rămas surprinsă că rostise chiar ea acele vorbe. ― Şi tu? Nu a luat în seamă întrebarea. ― Am informaţii despre care cred că ar putea salva viaţa soţului meu. Dacă se gândeşte vreunul dintre voi să mă oprească, atunci moartea lui va apăsa asupra voastră. Acea afirmaţie exagerată i-a făcut să amuţească. ― Dacă ştiţi ceva ce m-ar ajuta, vă rog, nu e momentul să vă sfiiţi. ― Cum de îndrăzneşti să ne îmbrobodeşti! A exclamat Ciphus. Doar Thomas ar fi în stare să supravieţuiască acestei aventuri prosteşti. Dar nu vrem ca femeia lui să îl urmeze în deşert când mai sunt patru zile până la Adunare! A coborât de pe verandă şi le-a întors spatele. Acum, hotărârea ei de a-l urma era motivată de insultele acestor bărbaţi, dar şi de faptul că înţelesese că soţul ei avusese dreptate în privinţa viselor. ― Rachelle. S-a răsucit şi a dat cu privirea de Jeremiah, care venise până la marginea verandei. ― Vor merge la apus de Trecătoare. Te rog, copilă, nu pleca, i-a cerut, după care a tăcut o clipă, şi, pe un ton resemnat, a adăugat: Să iei apă multă cu tine. Cât rabdă calul. Ştiu că îţi va încetini călătoria, însă boala te-ar înfrâna şi mai mult. Vibraţia din glasul bătrânului i-a strecurat o undă de teamă. ― Vrea să devină unul dintre ei. Şi-a pus în cap să pătrundă în tabăra lor. Lui Rachelle nu i-a venit să-şi creadă urechilor. Apoi a înţeles că era adevărat. Aşa ar fi procedat dacă ar fi ştiut sigur că ambele realităţi erau reale. S-a repezit spre grajduri.

Iubite Elyon, dă-mi tărie.

Avea cu el nouă dintre cei mai buni oameni ai lui, printre care William şi Mikil. 540

Cele trei ploşti suplimentare cu apă pe care le avea fiecare îi împovărau mai mult decât i-ar fi plăcut. Făcea un joc primejdios şi nu putea risca să fie prins fără apa care le slujea la primenire. Călăriseră toată ziua fără odihnă, iar acum pătrundeau în canionul ai cărui pereţi îi făcuse să se prăbuşească în urmă cu o zi şi jumătate. Duhoarea se răspândea din miile de cadavre îngropate sub stânci şi împrăştiate în deşert. Aleseseră caii cei mai deschişi la culoare pe care îi avea Garda Pădurii. Armăsarul lui Thomas a fornăit şi a răscolit nisipul cu copita. L-a îndemnat să păşească mai departe, iar animalul a pornit destul de îndărătnic. ― Greu de crezut că noi am făcut toate astea, a vorbit William. ― Să nu-ţi închipui că ne vom opri la atât, a spus Mikil. Vom mai avea de luptat. Thomas şi-a tras o eşarfă peste nas şi a pornit înainte printre bolovanii prăvăliţi. Caii îi purtau prin canion, printre cadavrele înveşmântate în mantii. Mai văzuse mii de morţi, dar dimensiunea acelui măcel l-a îngreţoşat. Se spunea că oamenii Hoardei ţineau mai mult la viaţa cailor decât a semenilor. Scabiosul care şi-ar fi sfidat comandantul era osândit sumar, fără nicio judecată. Frângerea oaselor era preferată biciuirii sau altor forme de pedeapsă. Nu era neobişnuit să vezi soldaţi de-ai lor cu oasele frânte lăsaţi pradă arşiţei deşertului, fără să fi vărsat nicio picătură de sânge. Execuţiile publice presupuneau înecarea condamnatului în bălţi de apă cenuşie, o perspectivă care stârnea mai multă spaimă decât oricare altă ameninţare cu moartea.

Groaza pe care o trăiesc faţă de apă e motivată şi de altceva decât durerea care însoţeşte spălarea în lacuri, a gândit Thomas, neştiind însă despre ce era vorba. A aşteptat până ce au trecut de primele şiruri de morţi, după care a oprit calul în apropierea unui grup de cadavre. A descălecat şi a scos roba cu glugă de pe un scabios potopit de muşte şi a scuturat-o. A tuşit, după care a aruncat straiul peste greabănul calului. ― Hai, procedaţi la fel, le-a spus celorlalţi. Îmbrăcaţi-vă. ― Nu aş fi crezut că mă voi coborî atât de jos ca să îmbrac straie de târfă, a mormăit William descălecând. Ascultător însă, a început să despoaie un cadavru. Ceilalţi şi-au găsit mantii pe care le-au pus pe umeri, bolborosind blesteme, nu din 541

nesupunere, ci de suferinţa pe care trebuiau să o îndure. Duhoarea pătrunsese în ţesătură. Thomas şi-a găsit o sabie şi un cuţit de războinic. Cizme ghintuite. Apărătoare de pulpă. Acestea erau lucruri noi, a observat el. Pielea tăbăcită şi întărită era neobişnuită pentru locuitorii deşertului. Boala de piele de care sufereau descuraja purtarea armurilor, dar acele apărătoare fuseseră căptuşite cu o ţesătură moale, care să reducă la minimum frecarea. ― Învaţă mereu, a constatat el. Nu sunt cu mult în urma noastră în privinţa tehnicilor folosite. ― Dar praf de puşcă nu au, a zis Mikil. Dacă vreţi părerea mea, sunt terminaţi. Dacă voi avea trei luni la dispoziţie, fac lucrări de apărare în jurul fiecărei păduri. Şi atunci nu vor mai avea nicio şansă. Thomas şi-a tras peste cap gluga robei pe care o îmbrăcase şi apoi şi-a legat pumnalul la brâu. ― Fortificaţiile acelea ar rezista până ar începe să facă şi ei praf de puşcă, a spus Thomas, ascunzându-şi propriile haine sub un bolovan. V-aţi gândit ce pagube ar aduce pădurii dacă ar avea explozivi? Pe de altă parte, nu simt sigur că vom avea trei luni de pace. Au căpătat curaj şi luptă cu mai multă inteligenţă. Iar noi rămânem treptat fără războinici. ― Şi ce propui atunci? A întrebat Mikil. Să trădăm? Se referea la cele petrecute în Pădurea de Sud. Cu puţin înainte de plecarea lor sosise un curier care anunţase victoria asupra Hoardei. Numai că nu Jamous fusese acela care îi pusese pe scabioşi pe goană. El îşi pierduse mai mult de jumătate dintre oameni într-o bătălie fără speranţă, în care fusese prins din flancuri şi încercuit – o situaţie foarte primejdioasă şi mortală. Nu, Justin câştigase lupta, aşa vorbise curierul cu o sclipire ciudată în ochi. Băgase singur groaza în Hoardă, fără nicio lovitură de sabie. Negociase retragerea cu nimeni altul decât Martyn, marele lor general. Toţi locuitorii din Pădurea de Sud îi înălţaseră laude vreme de trei ceasuri în Valea Elyon. Justin le vorbise de o nouă cale, iar ei îl ascultaseră de parcă ar fi fost profet, aşa grăise curierul. Apoi învingătorul dispăruse în pădure cu micul lui grup de apropiaţi. ― Am sugerat măcar o dată să cedăm în vreun fel în faţa Hoardei? De va fi nevoie, voi muri aşteptând împlinirea profeţiei. Nu-mi puneţi la îndoială fidelitatea. În aceste momente, un războinic rătăcit reprezintă ultima noastră grijă. Vom avea suficient timp pentru asta la Adunare. 542

Îi spusese lui Mikil despre provocare şi despre cererea Consiliului ca el să fie apărător dacă se ajungea cumva la luptă. ― Ai dreptate. Nu am vrut să fiu lipsită de respect. Thomas a încălecat şi a întors armăsarul. ― Vom călări în tăcere. Trageţi-vă glugile pe cap. Au ieşit din canion îmbrăcaţi ca un grup de locuitori ai deşertului, mergând pe urmele adânci lăsate de Hoardă. Soarele a apus încet dincolo de creste, lăsând grupul în umbră grea. Curând au ieşit din zona stâncoasă şi s-au îndreptat spre vest, către orizontul care se cufunda în întuneric. Explicaţia lui Thomas privind misiunea fusese simplă. Descoperise că duşmanii sufereau de o slăbiciune de neînchipuit: porneau la luptă cu credinţa superstiţioasă că relicvele lor religioase le vor aduce victoria. Dacă un grup mic din Gardă ar pătrunde în tabăra şi ar fura acele relicve, lovitura ar fi groaznică. De asemenea, aflase că, în acele momente, Qurong, care sigur comandase armata pe care abia o învinseseră, ducea cu sine relicvele. Erau Cărţile de Istorii. Cine dorea să îl însoţească ca să dea Hoardei o lovitură ucigătoare? Cei nouă se declaraseră imediat de acord. În acele momente, el stătea întins într-o cameră de hotel, la nici zece străzi de clădirea Capitoliului din Washington, D.C., şi dormea. Nenumărate agenţii guvernamentale îşi ţineau angajaţii treji, încercând să înţeleagă ameninţarea care făcuse lumea să tremure. Fără îndoială că somnul era ultimul lucru la care se gândeau acei oameni. Analizau cu înfrigurare cine ar trebui să ştie despre ce era vorba, ce membri de familie puteau avertiza fără ca vestea să se răspândească pretutindeni, pentru că ar fi dat naştere unui val nemaiîntâlnit de panică. Analizau posibilitatea de a izola şi de a institui măsuri de carantină şi de supravieţuire. Însă Thomas Hunter se gândea la altceva. El înţelesese un lucru pe care prea puţini îl acceptau. Singura soluţie la ameninţarea lui Svensson se găsea în somn. În visele lui. Patru ore mai târziu, au văzut marea de focuri, punctele de lumină fumegândă ale torţelor cu ţiţei aflate la câţiva kilometri dincolo de duna peste a cărei creastă tocmai trecuseră. Lemnul era drămuit cu zgârcenie, dar lichidul negru care mustea în nisip în rezervele aflate la mare depărtare le satisfăcea nevoile la fel sau chiar mai bine. Thomas nu văzuse niciodată 543

izvoarele de ţiţei, dar Garda Pădurii confisca frecvent butoaie cu acea substanţă de la armatele căzute şi le lua ca pradă de război. Au înaintat stând alături, alcătuind un şir de zece oameni, şi au privit spre vest. Vreme de câteva secunde, au rămas pe coama dunei într-o tăcere deplină. Până şi ceea ce rămăsese din acea armată continua să îi impresioneze. ― Eşti sigur de ce vrei să faci, Thomas? A întrebat William. ― Nu. Dar sunt sigur că alte soluţii nu avem. Vorbea cu mai multă convingere decât o făcuse la plecare. ― Ar trebui să vin cu tine, a spus Mikil. ― Planul rămâne acelaşi. Merg doar cu William. Cunoşteau motivele. În primul rând, pielea. Cu excepţia lor, ceilalţi se îmbăiaseră înainte de plecare. Apoi, era vorba de Mikil. În mod obişnuit, femeile Hoardei nu călătoreau cu armatele. Chiar dacă nu ar fi fost problema pielii, ar fi fost primejdios pentru ea să între în tabără, în ciuda pretenţiilor ei că, îmbrăcată cu mantie şi glugă, arăta ca un bărbat. ― William, cum ţi-e pielea? ― Am mâncărimi, a răspuns locotenentul, ridicându-şi mâneca. Thomas a descălecat, a scos un săculeţ cu cenuşă şi i-a aruncat-o. ― Te dai pe faţă, braţe şi picioare. Să nu te zgârceşti. ― Eşti sigur că o să-i duceţi de nas? A întrebat Mikil. ― Am amestecat cenuşa cu sulf din acela folosit să obţinem praful de puşcă. Mirosul, la fel ca… ― Pfui! E groaznic! A exclamat William, întorcând capul din dreptul sacului, apoi a tuşit. O să ne simtă de la un kilometru depărtare! ― Nu, dacă mirosim ca ei. Mai mult mă tem de câinii lor. Şi de ochi. Mikil s-a uitat la ai lui. ― Au început deja să-şi piardă culoarea. În lumina asta, puteţi trece neobservaţi. Şi, cinstită să fiu, în lumina asta, dacă mă dau pe piele cu cenuşa aceea puturoasă, m-aş amesteca fără probleme printre ei. Thomas nu i-a luat în seamă insistenţa. Zece minute mai târziu, reuşiseră să-şi facă pielea să capete o culoare cenuşie, şi-au verificat lucrurile să se asigure că nimic din ce aveau asupra lor nu sugera apartenenţa la Garda Pădurii şi au încălecat. Ceilalţi au rămas jos. ― Bine, a zis Thomas, apoi a inspirat adânc şi a expirat încet. Gata, plecăm. Să fii atentă când apare incendiul, Mikil, aşa cum am plănuit. Dacă 544

vezi cuprins de flăcări vreun cort de-al lor, îi trimiţi pe ceilalţi călare, cât se poate de repede şi de discret. Să aduceţi şi caii noştri. Indiferent ce s-ar întâmpla, nu uitaţi să rămâneţi cu glugile pe cap. Şi s-ar cuveni să vă daţi cu cenuşă pe faţă ca să fiţi mai siguri. ― Să trimit şi restul oamenilor? Poate să vin în fruntea lor. ― Îi trimiţi. Trebuie să rămână cineva la comanda Gărzii dacă se întâmplă ceva rău. Ea s-a uitat fix la el şi a strâns din dinţi. ― Cred că ar fi cazul să renunţi la planul ăsta. ― Nu-mi schimb planul. N-am făcut-o niciodată. ― Şi, ca întotdeauna, refuzi să fii precaut. Mă uit la tabăra lor ca să-mi văd generalul pregătit să se arunce în mijlocul haitei de lupi, şi mă întreb de ce. ― Dintr-un motiv bine întemeiat. Jamous a fost cât pe ce să-şi piardă viaţa ieri, iar noi, acum două zile. Hoarda capătă tot mai multă forţă, iar dacă nu facem ceva să o schilodim, vom muri cu toţii, împreună cu copiii noştri, nu doar Jamous. Mikil şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a aşezat. ― Să mergem, a spus William. Vreau să ne întoarcem înainte de crăpatul zorilor. ― Oamenii au nevoie de tine, i-a şoptit Thomas lui Mikil. ― Ba nu, au nevoie de tine. Ea s-a încruntat. Nu avea nicio şansă. ― Tăria lui Elyon, a rostit Thomas. ― Tăria lui Elyon, au murmurat ceilalţi. Doar Mikil a rămas tăcută. Avea să iasă din acea stare de posomorală destul de curând, de aceea a lăsat-o în pace. A plescăit din limbă şi calul a pornit să coboare încet panta dunei. ― Poate c-ar trebui să înnoptăm aici, a zis Suzan, privind spre deşertul întunecat. ― Cum asta? Doar n-am bătut atâta drum ca să-l aştept aici. Puteam s-o fac şi în sat. Rachelle a dat pinteni bidiviului, care a pornit la trap. Călăriseră încrâncenat mai toată ziua şi intraseră în canionul presărat de cadavre de aproape o oră. Văzuse multe câmpuri de bătălie, dar acesta o îngrozise. Suzan a luat-o în faţă. 545

― Nici nu ştim sigur că a plecat – sunt prea multe urme să-mi pot da seama. ― Îmi cunosc soţul; sigur a plecat încoace. Dacă a părăsit satul fără să-mi spună nicio vorbă, crede-mă că s-a dus într-o misiune. Nu s-ar opri nici la căderea întunericului. Iar tu eşti cea mai bună iscoadă a Gărzii, nu? Atunci, caută urmele. ― Şi dacă îi prindem din urmă, ce avantaj ai avea că reuşeşti în seara asta, şi nu mâine? ― Ţi-am spus, am aflat lucruri care ar putea să-i salveze viaţa. Se duce după Cărţile de Istorii din cauza viselor lui. O fi susţinând că o face ca să aducă un avantaj Gărzii, şi nu susţin contrariul, dar povestea e mai complicată. Trebuie să-i vorbesc înainte de a visa, astfel ca să mă găsească. ― Să te găsească? Rachelle şi-a dat seama că vorbise prea mult. ― Înainte de a visa. ― Ne riscăm viaţa pentru un vis? ― Visul lui despre praful negru ne-a salvat pe toţi. Doar ai fost acolo. Oricare alte explicaţii ar fi fost inutile. Nici Thomas nu fusese în stare să o convingă, în urmă cu cincisprezece ani sau în seara trecută. Şi-a apăsat degetul mare de arătătorul care avea o tăietură făcută în propriul ei vis. Existau două lumi, şi fiecare o afecta pe cealaltă. Cu fiecare pas, această convingere crescuse. Amintindu-şi fiecare vis de-al lui din urmă cu cincisprezece ani, reuşise să înţeleagă mai bine, deşi nu avea idee cum se întâmplau lucrurile, cu atât mai puţin de ce. Însă durerea de deget era acolo. Iartă-mă, Thomas. Iartă-mă, iubitule. ― Tot mi se pare absurd, a vorbit Suzan, căutând urme. ― Şi s-ar putea să ţi se pară absurd în veci. Dar sunt dispusă să-mi pun toate speranţele în această absurditate. Nu vreau să-mi moară soţul, şi dacă nu ajungem la el mai curând, ar fi posibil. ― Thomas nu moare cu una, cu două. ― Virusul nu se sinchiseşte deloc de felul în care mor oamenii. S-au apropiat de tabăra Hoardei dinspre nord-est, peste o ridicătură care dădea într-o vale largă şi plată, având o uşoară briză care le bătea drept în faţă. Thomas s-a întins pe burtă alături de William şi a studiat tabăra. Zeci de mii de torţe aşezate în vârful unor beţe luminau deşertul cu o strălucire 546

ireală, de culoare oranj. Porţiunea circulară de lumină se întindea uriaşă pe nisip. Corturile erau de formă rectangulară, cu latura de aproape trei metri, dintr-o pânză ţesută grosolan din tulpini de grâuşor de deşert. Bătute până deveneau plate, tulpinile erau apoi rulate în fire lungi, pe care oamenii Hoardei le foloseau la orice, de la îmbrăcăminte la frânghii. ― Uite acolo! A spus William, arătând spre dreapta, unde un cort gigantic se ridica deasupra celorlalte, puţin la sud faţă de centrul taberei. Acela-i. ― E la aproape un kilometru dincolo de perimetru, a vorbit Thomas încet. Îşi lăsaseră caii legaţi undeva în urmă, ascunşi de dune. Până atunci, oamenii Gărzii nu mai făcuseră vreo încercare de infiltrare într-o tabără. De aceea, Thomas se bizuia pe o pază minimă a perimetrului. Voiau să pătrundă pe jos, şi sperau să treacă neobservaţi. ― Mare mai e Hoarda asta, a zis William. ― Mai mult decât mare. William a scos sabia câţiva centimetri din teacă. ― Ai mai mânuit o sabie de-a lor până acum? ― O dată sau de două ori. Lamele nu sunt la fel de ascuţite. ― Mă ispiteşte gândul de a ucide câţiva cu propriile lor arme. ― Alungă-l. În niciun caz nu vreau să stârnim o luptă. În noaptea asta suntem doar hoţi. Locotenentul a împins sabia la loc. ― Nu uita, vorbeşti doar dacă ţi se adresează cineva. Nu priveşti pe nimeni în ochi. Să-ţi laşi gluga cât mai jos peste faţă. Şi să calci ca şi cum ai avea dureri. ― Dar am dureri. Blestemata asta de boală mă ucide deja. Ai spus că deocamdată nu va afecta mintea. Cât pot rezista? ― Dacă plecăm mâine dimineaţă, nu vom păţi nimic. ― Trebuia să aducem apa cu noi. Câinii lor nu şi-ar fi dat seama de diferenţă. ― Nu avem de unde şti. Iar dacă ne prind, apa ne-ar da de gol. O pot mirosi, crede-mă. ― Ai idee cum arată Cărţile acelea? ― Ca nişte cărţi. Cum să arate altfel? Poate sunt rulouri asemănătoare cu cele folosite de noi, sau plate, aşa cum erau cândva. Dacă le găsim, vom afla. Gata? ― Oricând. S-au ridicat. 547

Au respirat adânc. ― Să pornim. Au mers cât de firesc au putut, atenţi să păşească ceva mai rar, la fel ca locuitorii deşertului, siliţi de suferinţă. Torţele, aşezate la fiecare cincisprezece metri, marcau circumferinţa taberei. Nu au văzut nicio santinelă. ― Să rămâi în întuneric până ajungem pe calea principală, cea care duce spre centrul taberei, i-a şoptit Thomas. ― Chiar pe mijloc. ― Doar suntem scabioşi. Avem tot dreptul să mergem aşa. Duhoarea era aproape insuportabilă, chiar mai puternică decât a pudrei pe care şi-o aplicaseră pe corp. Nu au auzit niciun câine lătrând. Deocamdată, totul mergea conform planului. Thomas şi-a şters sudoarea de pe palme, a atins o clipă mânerul sabiei care-i atârna de centură şi a trecut de prima torţă printr-un spaţiu liber dintre două corturi, ajungând astfel în tabără. Mersul încet era extrem de chinuitor. Se simţea îndemnat să o rupă la fugă. Se mişca de două ori mai repede decât acei ticăloşi bolnavi, şi probabil că ar fi putut goni până la cortul cel mare şi, înhăţând Cărţile, ar fi zburat până în deşert înainte ca oamenii din tabără să-şi dea seama ce se petrecuse. Şi-a reprimat impulsul de moment. Încet. Încet, Thomas. ― Torvil, matahală bădărană, au auzit ei un glas gros şi răguşit venind dinspre cortul aflat în dreapta. A aruncat o privire în acea direcţie. Dând faldul la o parte, un scabios ieşise, iar acum îl fulgera cu privirea. ― Fratele tău e pe moarte, iar tu ai plecat după femei, chiar dacă ştii că nu e niciuna pe aici? O clipă, Thomas a rămas ca îngheţat, neştiind cum să reacţioneze. Mai vorbise cu scabioşi; discutase chiar mult cu Chelise, fata comandantului lor suprem. ― Răspunde-mi! S-a răstit omul la el. S-a decis. S-a apropiat de el şi s-a întors puţin într-o parte, ca să nu-şi lase la vedere toată faţa. ― Eşti orb ca liliecii care te-au blestemat. Ce, eu sunt Trovil? Şi m-aş socoti norocos dacă aş găsi o femeie într-un loc atât de împuţit. S-a răsucit să plece. Bărbatul a blestemat şi a intrat în cort. ― Uşor, a şoptit William. Ai mers prea departe. 548

― Aşa vorbesc ei. Scabioşii se retrăseseră la culcare, dar mai erau sute dintre ei care se foiau de colo, colo. Cele mai multe corturi aveau faldurile de la uşă date deoparte, lăsând la vedere tot ce se petrecea înăuntru pentru cei cu ochi ageri. În tabăra unde stătuse de vorbă cu Chelise văzuse multe covoare ţesute, vopsite în violet şi nuanţe de roşu. Aici nu exista aşa ceva. Nici copii, nici femei. Au trecut prin dreptul unui grup de patru bărbaţi, aşezaţi cu picioarele încrucişate în jurul unui mic foc, arzând cu mult fum într-un lighean plin cu nisip îmbibat cu ţiţei. Flăcările încălzeau un vas plin cu un terci moale de culoare albă căruia i se spunea sago. Făcut din rădăcini de grâuşor de deşert. Thomas îl gustase o singură dată, şi le spusese oamenilor lui că era ca şi cum ar fi mâncat ţărână, dar fără aroma acesteia. Cei patru îşi dăduseră glugile jos de pe cap. În lumina focului şi a lunii, nu arătau defel ca nişte războinici sinucigaşi şi fără teamă care juraseră să ucidă femeile şi copiii pădurilor. În realitate, semănau foarte mult cu pădurenii. Unul dintre ei a ridicat ochii cenuşii spre Thomas, care i-a evitat privirea. Au avut nevoie de un sfert de ceas ca să ajungă în mijlocul taberei. De două ori fuseseră observaţi, de alte două ori trecuseră nebăgaţi în seamă. Dar ştia că nu le va fi prea greu să pătrundă în tabără în toiul nopţii. Problema cea mare era descoperirea Cărţilor şi scoaterea lor de acolo. Cortul central, de mari dimensiuni, era de fapt un ansamblu de cinci corturi, toate păzite. Din câte îşi dădea seama, se apropiaseră din spatele lor. Torţele aprinse înăuntru făceau ca ţesătura să strălucească uşor oranj. Mărimea corturilor, soldaţii care le păzeau şi faptul că pânza fusese vopsită vorbeau de la sine despre importanţa lui Qurong. Hoarda folosea roci viu colorate, măcinate într-o pudră fină. Modelul sugera o lamă zimţată. ― Pe aici. Thomas a cotit într-un loc liber din spatele corturilor. L-a tras pe William în întuneric şi i-a vorbit în şoaptă. ― Ce părere ai? ― Apelăm la săbii. ― Fără luptă! ― Atunci să devenim invizibili. Prea mulţi păzesc. Chiar dacă reuşim să intrăm, vom da acolo de alţii. 549

― Te cam grăbeşti să foloseşti sabia. O să intrăm ca santinele. Poartă o eşarfă de culoare mai deschisă în jurul pieptului, ai observat? ― Crezi că putem ucide doi fără să fim văzuţi? Este imposibil. ― Nu şi dacă le luăm din cort. William a aruncat o privire spre cusătura de la baza cortului. ― Nu ştim ce este înăuntru. Sau cine. ― Doar atunci vom folosi săbiile, a spus Thomas, apoi şi-a scos pumnalul. Vezi să nu vină cineva din faţă. William s-a dus până la marginea cortului şi s-a uitat în jur. A revenit fără să fi scos sabia din teacă. ― Nu e nimeni. ― Trebuie să acţionăm repede. Erau conştienţi că surpriza şi iuţeala le vor fi singurii aliaţi dacă în interior se afla cineva. S-au lăsat în genunchi, iar Thomas a trecut cu rapiditate lama de-a lungul bazei cortului, făcând pânza să scoată un zgomot specific, şi s-a rugat în gând ca el să treacă neobservat. A tras pânza în sus şi William s-a rostogolit înăuntru. L-a urmat imediat. S-au trezit într-o cameră luminată de o torţă care ardea cu flăcări nesigure. În stânga lor se găseau trei forme întinse, iar William s-a aruncat asupra aceleia care dădea să se ridice. Nimeriseră în camera servitorilor. Dar ţipătul unuia le-ar aduce moartea la fel de lesne ca o sabie. William a ajuns la servitor înainte ca acesta să se întoarcă să vadă ce se întâmplase. I-a pus palma peste gură, după care a dus sabia la gâtul lui. ― Nu! I-a şoptit Thomas. Să rămână în viaţă. Ţinând strâns servitorul speriat, William s-a apropiat de ceilalţi şi i-a lovit cu mânerul pumnalului în ceafă pe ceilalţi care dormeau. Scabiosul prins de William a început să se zbată. ― Femeia asta o să trezească pe toată lumea, a zis William. Trebuie să o ucid. O femeie? Thomas a prins-o de păr şi a lipit lama pumnalului de gâtul ei. ― Dacă scoţi vreun sunet, mori, i-a şoptit. N-am venit să ucidem, ai înţeles? Dar o vom face dacă suntem siliţi. Largi de groază şi cenuşii, ochii femeii erau mari cât luna. ― Ai înţeles? Ea a dat din cap cu tărie.

550

― Atunci să-mi spui câteva lucruri. Nimeni nu va şti că ne-ai văzut. După aceea, o să te trimit în somn cu o lovitură în cap, să nu te poată acuza nimeni de trădare. Pe faţa ei a apărut o expresie de spaimă. ― Preferi să te omor? Fii înţelegătoare şi rămâi în viaţă. O să te alegi doar cu un cucui. Nu părea convinsă, dar nu a scos niciun sunet. ― Cărţile de Istorii, a rostit Thomas. Ştii de ele? În acelaşi moment, i s-a făcut milă de femeie. Era prea îngrozită până şi să gândească, darămite să vorbească. I-a eliberat părul din strânsoare. ― Dă-i drumul. ― Domnule, nu te sfătuiesc. ― Ai văzut? Se opune, i-a spus Thomas femeii. Socoteşte că te vei pune pe ţipat. Dar eu am o părere mai bună despre tine. Cred doar că eşti o fată speriată, care vrea să trăiască. Dacă zbieri, va trebui să ucidem jumătate dintre oamenii din cort, inclusiv pe Qurong. Ajută-ne, şi poate nu vom omorî pe nimeni, a adăugat el, apăsând lama pumnalului pe gâtul ei. ― Cooperezi? Ea a dat din cap. ― Elibereaz-o. ― Domnule… ― Acum. William şi-a luat treptat palma de pe gura ei. Buzele femeii tremurau, dar nu a scos niciun sunet. ― Bine. Vei vedea că sunt un om de cuvânt. Poţi să o întrebi de mine şi pe Chelise, fiica lui Qurong. Ea mă ştie sub numele de Roland. Şi acum, spunemi. Ai auzit de Cărţi? A încuviinţat din cap. ― Se află în aceste corturi? Niciun sunet. ― Femeie, îţi jur, dacă continui să… ― Da, a răspuns ea în şoaptă. Da? Da, sigur că de asta veniseră, dar auzind-o spunând că acele scrieri antice, având o asemenea putere mitică, se aflau acolo în acele momente… Era mai mult decât îndrăznise să creadă. ― Unde? 551

― Sunt sacre! Nu pot… aş plăti cu moartea dacă v-aş spune. Cel Măreţ nu îngăduie nimănui să le vadă! Vă rog, vă implor… ― Vorbeşte încet! I-a şuierat Thomas. Pierdeau timpul. În orice moment se putea întâmpla să dea buzna cineva în acel cort. ― Bine, atunci, a roşit el şi a coborât lama pumnalului. Ucide-o, William. ― Nu, vă rog! A implorat femeia şi a căzut în genunchi, prinzându-se de roba lui. Vă spun. Sunt în al doilea cort, în camera din spatele iatacului Celui Măreţ. Thomas a ridicat mâna spre William. S-a lăsat apoi într-un genunchi şi a desenat cu degetul în nisip imaginea ansamblului. ― Arată-mi. Cu un deget tremurător, ea i-a arătat. ― Se poate pătrunde în camera asta altfel decât prin iatac? ― Nu. Pereţii sunt întăriţi cu… cu un metal. ― O plasă metalică? ― Da, o plasă. ― Şi în camera de aici sunt santinele? A întrebat arătând spre camerele alăturate. ― Nu ştiu. Vă jur, nu… ― Bine. Atunci întinde-te şi-ţi voi cruţa viaţa. Femeia nu s-a mişcat. ― O să primeşti o lovitură în cap şi o să fii iertată alături de ceilalţi. Înţelege! S-a întins în patul ei, iar William a lovit-o. ― Acum ce facem? A întrebat el, ridicându-se de lângă femeia inconştientă. ― Cărţile sunt aici. ― Am auzit. Dar practic sunt într-o casă de fier. ― Ştiu. Thomas s-a întors cu faţa la faldul care slujea drept uşă. Din câte se părea, nimeni nu se alertase. ― După cum spuneai, nu avem la dispoziţie toată noaptea, a zis William. ― Lasă-mă să gândesc. Avea nevoie de informaţii suplimentare. Ştia nu numai de existenţa Cărţilor, dar că ele se găseau la treizeci de metri de locul unde stătea. Constatarea l-a făcut să simtă o emoţie pe care nu o anticipase. Imposibil de 552

spus cât de preţioase puteau fi acele Cărţi. În cealaltă lume, desigur, dar chiar şi aici! Roushii făcuseră toate eforturile să le ascundă. Cum de reuşise Qurong să pună mâna pe ele. ― Domnule… Thomas s-a apropiat de perete, unde stăteau atârnate câteva robe. Şi-a dezbrăcat-o pe a lui. ― Ce faci? ― Mă transform în servitor. Hainele lor nu sunt la fel de uşoare ca ale războinicilor. William i-a urmat exemplul. Au îmbrăcat robele şi le-au îndesat pe cele vechi sub pătura servitoarei. Vor avea nevoie de ele mai târziu. ― Aşteaptă aici. Trebuie să mai aflu ceva. ― Poftim? Nu pot… ― Aşteaptă aici! Nu-i nevoie să faci nimic. Doar să rămâi în viaţa. Dacă nu mă întorc peste jumătate de oră, să mă cauţi. Dacă nu mă găseşti, te întorci la tabără. ― Domnule… ― Fără întrebări, William. Şi-a îndreptat roba, a tras gluga peste cap şi a ieşit din cameră. În realitate, corturile alcătuiau unul mai mare. Nici mai mult, nici mai puţin decât un castel mobil. Pe mai toţi pereţii atârnau draperii violete şi roşii, iar pe jos erau întinse covoare vopsite. Statui de bronz înfăţişând şerpi înaripaţi cu ochi de rubin păreau să stea la fiecare colţ. În rest, coridoarele erau pustii. Thomas a mers ca un scabios în direcţia pe care i-o indicase servitoarea. Singurul semn de viaţă a fost murmurul discuţiilor, care se auzea tot mai tare pe măsură ce se apropia de locul în care se găsea Qurong. A pătruns pe holul care ducea spre camera regală şi s-a oprit. Pe tot peretele se afla un singur covor înfăţişând imaginea unui liliac Shataiki semănând cu un şarpe. În stânga, o perdea grea, de culoare turcoaz, îl separa de voci. Spre dreapta, o altă perdea ascundea o cameră unde era linişte. Fără să-şi ia în seamă bătăile puternice ale inimii, a pornit spre dreapta. A dat uşor la o parte perdeaua de pânză, a văzut că nu era nimeni, şi s-a strecurat înăuntru. Un covoraş lung pe care erau aranjate cupe de bronz şi un potir înalt tronau în mijlocul încăperii, care nu putea fi decât sala de ospeţe a lui 553

Qurong. Locuitorii deşertului aveau puţine piese de mobilier – le lipsea lemnul –, dar inventivitatea lor era evidentă. În jurul covoraşului se aflau perne mari şi umflate, fiecare împodobită cu însemnele reprezentând liliacul având gâtul lung ca de şarpe. În fiecare colţ al încăperii ardeau torţe ale căror flăcări lingeau aerul neclintit şi aruncau lumină asupra celor peste douăzeci de săbii, seceri, bâte şi alte arme folosite de războinicii Hoardei, toate atârnând pe peretele de la capătul îndepărtat al camerei. Un butoi mare, de stuf, stătea în colţul din dreapta lui Thomas. S-a apropiat grăbit şi a aruncat o privire înăuntru. Apă stătută de deşert. Pânza freatică ajungea la suprafaţă în unele locuri, unde locuitorii deşertului creşteau grâu şi săpau puţuri puţin adânci. Nici nu era de mirare că preferau să o bea amestecată cu grâu şi fermentată ca vin sau bere. Însă nu venise acolo să bea din apa lor puturoasă. A verificat holul şi a descoperit că era pustiu. Era la jumătatea lui când perdeaua care slujea de uşă camerei dinainte s-a mişcat. S-a retras şi a lăsat draperia să cadă uşor. ― Ceva de băut, generale? ― De ce nu? Thomas s-a refugiat în singurul loc posibil. Butoiul. S-a strecurat înapoia lui şi s-a lăsat în genunchi, ţinându-şi răsuflarea. Perdeaua s-a dat la o parte. S-a închis. ― O zi bună, domnule. Am avut cu adevărat o zi bună. ― Şi e doar începutul. Berea a curs din potir într-o cupă. Apoi încă una. Thomas s-a retras spre umbre cât a putut, fără să atingă peretele cortului. ― Pentru cel mai de seamă dintre generalii mei, s-a auzit un glas calm. Doar Qurong se putea referi la cineva folosind acest termen. ― Martyn, generalul generalilor. Qurong şi Martyn! Cupele de bronz au fost ciocnite cu un clinchet. Cei doi au băut. ― Pentru domnitorul nostru suprem, care va domni curând peste toate pădurile, a venit răspunsul. Cupele au scos un nou clinchet. Thomas a expirat cu fereală şi a continuat să respire la fel. Şi-a strecurat mâna sub mantie şi a atins pumnalul. Acum! Ar trebui să-i ucidă pe amândoi, nu ar fi imposibil. Din trei paşi ar ajunge la ei, trimiţându-i în Hades. 554

― Bravo, planul e sclipitor prin îndrăzneala lui, a vorbit Qurong. Poate duşmanii bănuiesc, dar când vor vedea forţele noastre în pragul uşii lor, vor fi siliţi să creadă. Vom discuta despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor avea încotro. Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu. Ce însemna asta? Pe ceafa lui Thomas a alunecat un firicel de sudoare. Şia mişcat capul să-i vadă măcar o clipă pe cei doi. Qurong purta o robă albă, fără glugă. La gât îi atârna un pandantiv mare de bronz, înfăţişând un Shataiki. Însă ceea ce i-a reţinut atenţia lui Thomas era capul bărbatului. Spre deosebire de majoritatea oamenilor Hoardei, purta părul lung, împâslit şi prins în codiţe. Iar faţa lui i s-a părut ciudat de familiară. A alungat sentimentul. Generalul purta o robă cu glugă, având eşarfa de culoare neagră. Stătea cu spatele la el. ― Atunci, să bem pentru pace, a spus Martyn. Qurong a chicotit. ― Da, sigur. Pentru pace. Au băut din nou. Qurong a lăsat jos cupa şi a oftat în semn de mulţumire. ― E târziu, şi cred că mă simt ispitit de plăcerile pe care mi le va oferi soţia. În zori, să strângi consiliul de taină. Să nu sufli nicio vorbă către ceilalţi, prietene. Nicio vorbă. Generalul a înclinat capul drept confirmare. ― Bună seara. Qurong s-a întors să plece. Thomas a făcut un efort să nu-i tremure mâna. Trădare? I-ar fi putut ucide pe amândoi chiar acum, dar dacă ar fi procedat astfel, s-ar fi dat alarma. Şi nu ar mai ajunge niciodată la Cărţi. Şi s-ar presupune că planul lor fusese dezvăluit. El şi William îi puteau tăia gâtul căpeteniei ceva mai târziu, după ce adormea. Qurong a dat deoparte draperia şi a ieşit. Însă generalul a rămas. Extraordinar, acum i se oferea şansa de a-l elimina! Aproape că merita să rişte a fi descoperit. Martyn a tuşit, a aşezat cu grijă cupa şi s-a întors să plece. Când s-a răsucit, probabil că a zărit ceva, deoarece s-a oprit deodată şi a privit spre colţul unde se afla pădureanul.

555

În încăpere s-a lăsat o tăcere de moarte. Thomas a prins mai bine pumnalul. Dacă ucigându-l ar ruina planurile pe care şi le-au făcut cei doi, atunci acest lucru ar avea prioritate faţă de Cărţi. Puteau oricând să… ― E cineva? Thomas a rămas neclintit. Generalul a făcut doi paşi spre butoi şi s-a oprit.

Acum, Thomas! Acum!

Ba nu, încă nu. Exista totuşi posibilitatea ca celălalt să plece. Iar atacarea lui dintr-o parte sau din spate ar reduce pericolul ca el să strige. Vreme de un moment, niciunul nu s-a mişcat. Martyn a oftat şi s-a întors. Pădureanul s-a ridicat şi a aruncat pumnalul cu o mişcare iscusită. Chiar dacă ar fi auzit şuieratul slab al armei, nimic din purtarea generalului nu a arătat asta. Lama a sclipit, rotindu-se o dată, de două ori, apoi s-a înfipt adânc în ceafa lui, retezându-i măduva spinării înainte ca el să reacţioneze. S-a prăbuşit ca tăiat de la rădăcină. A ajuns la el din trei paşi mari şi i-a acoperit gura cu palma. Însă Martyn nu mai avea cum să dea alarma. A smuls pumnalul din rană şi l-a şters de roba lui. Pe gâtul omului se scurgea un fir subţire de sânge. Un punct, două de sânge pe podea. L-a târât până la butoi, l-a ridicat, introducându-l apoi în apă. Puternicul general avea să fie descoperit înecat într-un butoi cu apă ca un criminal oarecare. L-a găsit pe William în locul unde-l lăsase, într-un colţ, abia vizibil din cadrul uşii. ― Ei bine? ― Va trebui să mai aşteptăm. Neînfricata lor căpetenie este cu soţia lui, a zis Thomas. ― I-ai găsit iatacul? ― Cred că da. Dar cum ţi-am spus, e ocupat. Să-i lăsăm ceva timp. ― Nu mai avem! Curând va răsări soarele. ― Ba da. Pe de altă parte, marele lor general, Martyn, a terminat-o cu timpul. Dacă nu mă înşel, tocmai l-am ucis. Aşteptarea lor a ţinut mai puţin de jumătate de oră. Aluzia lui Qurong fusese făcută ca să-l crească în ochii generalului, ori făcuse uitată plăcerea de dragul somnului, astfel că în momentul când au tras cu urechea la uşa 556

camerei pe care o bănuiau a fi dormitorului lui nu au auzit decât un sforăit constant, nu prea tare. Thomas a tras deoparte draperia şi a aruncat o privire în încăperea care arăta ca o sală de primire, luminată de o singură torţă. Într-un colţ stătea o santinelă, ghemuită şi ţinându-şi capul între picioare. A dus un deget la buze şi a făcut semn către William, care a dat din cap că a înţeles. Stând cu ochii la scabios, s-a apropiat pe vârfurile picioarelor de o perdea aflată la capătul celălalt al încăperii. William s-a îndreptat grăbit spre străjer. S-a auzit o lovitură înfundată, iar omul s-a lăsat moale, pierzându-şi cunoştinţa. Dacă era norocos, nu va fi nevoit să recunoască niciodată că fusese copleşit de intruşi. La urma urmelor, era santinelă, nu servitor, iar santinelele care permit hoţilor să se strecoare la Marele Conducător sigur merită să fie înecate într-un butoi. Thomas a dat perdeaua deoparte. Iatacul. Unde neînfricatul conducător sforăia cu faţa în jos pe un morman gros de perne. Soţia lui stătea ghemuită alături de el. Au pătruns în încăpere, au lăsat perdeaua să cadă la loc şi au aşteptat săşi adapteze ochii la semiîntuneric. Prin pereţii subţiri pătrundea o strălucire slabă, atât din holul alăturat, cât şi din sala de primire aflată în spatele lor. Dacă servitoarea nu îi minţise, Qurong ţinea Cărţile de Istorii în camera din spatele patului. A văzut draperia. Chiar şi în lumina foarte slabă, a reuşit să observe corzile de metal ţesute în pereţi, de jur împrejurul dormitorului. Qurong făcuse toate eforturile ca să împiedice pe oricine să-şi croiască drum până la el doar tăind pânza cortului. Cu pumnalul pregătit, s-a strecurat până în cealaltă latură a dormitorului. A rezistat cu greu dorinţei de a tăia gâtul conducătorului care stătea întins alături de soţie. Întâi Cărţile. Dacă nu le găsea, ar fi avut nevoie de Qurong să îl ducă la ele. Dacă le găsea, atunci avea să-l ucidă la plecare. A întins mâna tremurătoare şi a tras perdeaua într-o parte. Era liber. Urmat de William, s-a furişat înăuntru. Încăperea era mică şi întunecată. Mucedă. În semicerc, pe podea stăteau neaprinse sfeşnice înalte de bronz. Deasupra lor, pe perete, un liliac mare, dintr-un metal forjat, cu gât lung de şarpe. Iar dedesubtul lui, înconjurate de sfeşnice, două lăzi. 557

Nu credea să-şi simtă inima bătând atât de tare. Lăzile erau de felul celor pe care Hoarda le folosea de obicei pentru transportul de lucruri preţioase – din bucăţi de stuf strâns legate laolaltă şi întărite cu un soi de mortar. Însă acestea erau închingate cu benzi de bronz. Iar pe capacul fiecăreia stătea imprimat semnul unui Shataiki. În cazul în care Cărţile se găseau în cele două lăzi, locuitorii deşertului le îmbrăţişaseră ca făcând parte din religia lor în plină făurire. Cărţile preveniseră de la Elyon, cu mult înainte ca Shataikii să fi fost eliberaţi ca să distrugă tărâmul. Şi totuşi Qurong amesteca aceste două credinţe, care contrastau fără niciun echivoc. Era ca şi cum cineva l-ar fi pus pe Teeleh alături de un dar al lui Elyon şi ar fi susţinut că erau unul şi acelaşi lucru. Era înşelătoria lui Teeleh însuşi, a gândit Thomas. Teeleh voise mereu să fie Elyon, iar acum se va îngriji ca în mintea acestor scabioşi exact asta să fie. Va avea pretenţii la trecut. Istoria îi aparţinea. El era Creatorul. Blasfemie. S-a lăsat într-un genunchi, a vârât degetele sub buza capacului şi a tras. Nicio mişcare. William îşi trecea deja degetul mare de-a lungul buzei. ― Aici, a şoptit el. Nişte fâşii de piele legau inelele aflate pe capac şi pe corpul lăzii. Le-a tăiat grăbit. Capacul s-a desprins cu un pocnet delicat. S-au privit ochi în ochi vreme de câteva momente. Niciun sunet, în afara sforăitului din camera alăturată. Au tras împreună capacul. S-a desprins de ladă cu un scârţâit slab. Pericolul cel mai mare era că nu exista decât o cale de ieşire din acea încăpere. Nu aveau cum să scape printr-o tăietură în perete. Într-un fel, se aflau în propria celulă. Împreună, au înclinat capacul spre spate şi imediat ce marginea din faţă s-a desprins, Thomas şi-a dat seama că aveau în faţă o comoară. Cărţi. S-a grăbit să înalţe capacul. Prea iute. I-a scăpat dintre degete şi a căzut pe podea cu un bufnet. A atins şi un sfeşnic, iar acesta s-a clătinat, începând să se prăbuşească. Thomas a plonjat spre obiectul destul de masiv de bonz. L-a prins. Au rămas împietriţi. Sforăiturile au continuat. Leoarcă de transpiraţie, au lăsat capacul la pământ. 558

Cărţile de Istorii erau legate în piele. Foarte, foarte vechi. Mai mici decât îşi închipuise, nici trei centimetri în grosime şi probabil douăzeci şi trei în lungime. A apreciat că doar în acea ladă se găseau cincizeci de bucăţi. A coborât mâna şi a şters stratul subţire de praf care o acoperea pe una. Se vedea că de multă vreme nimeni nu deschisese vreuna. Nici nu era de mirare: s-a întrebat dacă exista cineva din Hoardă care să ştie a citi. Chiar între pădureni erau puţini ştiutori de carte. Mai toţi se mulţumeau cu tradiţiile orale. Cartea atârna greu pentru dimensiunile pe care le avea. Titlul ei stătea adâncit, săpat prin corodare, probabil: Istoriile Istoriei. A deschis-o. Un scris cursiv mergea de-a latul paginii. La fel şi pe următoarea. Acelaşi scris pe care îl văzuse în vise. În engleză. Engleză simplă. Cu toate acestea, fiica lui Qurong spusese că nu era posibil să le descifreze. Aşadar, Hoarda nu era în stare să le citească. Doar dacă nu cumva aveau ceva unic. A lăsat cartea jos şi a ridicat alta. Acelaşi titlu. Celelalte pe care le vedea în ladă purtau aceeaşi inscripţie, dar unele aveau şi subtitluri. A lăsat-o pe cea din mână pe podea. ― Ele sunt, a spus William, parcă abia îndrăznind să respire. Thomas a dat din cap. Sigur, dar erau prea multe să le ia cu ei. A făcut un semn către cealaltă ladă. Au tăiat fâşia de piele şi au ridicat capacul. Şi aceasta era plină. Au dat capacul pe spate. ― Va trebui să ne întoarcem, a şoptit Thomas. ― Vor şti că am fost aici! Doar l-ai ucis pe Martyn. Nu neapărat. Se putea bănui că-l ucisese vreun soldat nemulţumit. Pe de altă parte, tăiaseră fâşiile de piele care fixau capacele. Trebuiau să le lege la loc. Era posibil să ia cu ei câteva cărţi, poate pe aceea care făcea referire la… Din camera alăturată, Qurong a tuşit. A încremenit. Practic, nu aveau timp să scotocească acum prin lăzi. Era mai bine să revină cu ajutoare mai multe şi să le care pe toate de acolo. Din dormitor au auzit foşnete care l-au determinat să acţioneze grăbit. A făcut semn cu mâinile către William, care a înţeles imediat. Lucrând în tăcere, le-a luat mai mult timp decât crezuse, dar în cele din urmă ambele capace erau legate aproape la fel ca înainte. A apucat singura carte pe care o reţinuse şi s-a ridicat, examinând înfăţişarea lăzilor. Mulţumitoare. 559

Au aşteptat ca orice mişcare şi foşnet din camera alăturată să se potolească apoi s-au strecurat pe lângă Qurong, neluând în seamă impulsul de a-l ucide. Abia după ce va avea toate Cărţile. Nu voia să rişte înteţirea pazei taberei, cauzată de moartea lui. Cu puţin noroc, nimeni nu avea să-şi dea seama că prin dormitor trecuse cineva până în camera cărţilor. S-au furişat spre încăperea servitorilor, s-au schimbat în mantiile cu care sosiseră acolo, şi au trecut prin tăietura din peretele de pânză. ― Nu uita să păşeşti rar, l-a prevenit Thomas. ― Nici nu ştiu dacă aş putea merge repede. Mă omoară mâncărimea de piele. Oamenii Hoardei dormeau. Nimeni nu a lăsat impresia că i-a văzut pe cei doi umblând prin mijlocul taberei. Douăzeci de minute mai târziu, Thomas şi William au lăsat corturile în urmă şi s-au grăbit să dispară în deşertul întunecat. ― Mai bine mergem chiar acum! A spus Mikil. Mai avem o oră până la răsăritul soarelui. Iar dacă ei dorm, ce importanţă are dacă pielea noastră sa schimbat sau nu? Eu zic să atacăm acum şi să-i ucidem pe toţi! ― Să mă spăl întâi, a spus William, ridicându-se. Prefer să primesc o sabie în burtă decât să mai îndur boala asta blestemată. Thomas s-a uitat la locotenentul lui. Niciunul dintre ei nu se spălase încă – posibilitatea de a reveni înainte de răsăritul soarelui îi făcea să întârzie luarea deciziei. ― Spală-te, i-a zis. ― Mulţumesc. William s-a dus la calul lui şi-a dat jos hainele şi, blestemând în barbă, s-a grăbit să se deplaseze într-o parte şi s-a apucat să se stropească cu apă pe piept. Imediat ce apa i-a atins pielea, a simţit doar o arsură – după două zile, boala nu era într-o stare suficient de avansată ca să-i provoace dureri deosebit de mari. ― Pierdem timpul, Thomas, a vorbit Mikil. Dacă vrem să intervenim, acum este momentul. Încă era furioasă că rămăsese pe dinafară în acea misiune. Citea acest lucru în ochii ei. Tânăra nu reuşea să înţeleagă de ce nu îi tăiaseră gâtul lui Qurong în somn. A ridicat cartea pe care o adusese şi a deschis din nou coperta. Prima pagină era goală. A doua, la fel. 560

Toate paginile cărţii erau goale. Nici măcar un semn pe vreuna dintre ele. Cum se putea? Prima pe care o deschisese era scrisă, dar aceasta, în interiorul căreia nu aruncase nicio privire, era albă. Era necesar să obţină celelalte cărţi. Mikil ţinea să-l ucidă pe Qurong, dar nu se putea decât după ce aflau mai multe. Şi doar după ce aveau ambele lăzi. A închis cartea cu zgomot. ― E prea riscant. Aşteptăm până mâine noapte. ― Nu vei rezista până atunci! A replicat Mikil. Încă o zi, şi o să-ţi pierzi minţile din cauza bolii. Nu-mi place ce se întâmplă, dar deloc. ― Atunci o să mă îmbăiez şi o să merg murdărit cu cenuşă. Să nu ne pripim. S-ar putea să nu mai întâlnim un asemenea prilej. Când îl vom mai prinde pe Qurong atât de aproape de pădurile noastre? Iar acel plan al lui mă tulbură. Trebuie să analizăm! Potrivit informaţiilor venite de la Pădurea de Sud, Martyn avea planuri de pace. S-ar putea să fie în interesul nostru să acceptăm acest plan al lor fără să dăm de înţeles că am şti ceva, a rostit, apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de cal. Există prea multe întrebări fără răspuns. Vom aştepta până mâine noapte. ― Dar dacă mâine noapte vor pleca? Adunarea va avea loc peste trei zile – nu-i posibil să rămânem aici o veşnicie. ― Atunci îi vom urmări. Adunarea va mai aştepta. Gata cu vorba! În noapte s-a auzit fornăitul unui cal. Nu era dintre ai lor. Instinctiv, Thomas s-a lăsat imediat la pământ, rostogolindu-se. ― Thomas? S-a ridicat într-un genunchi. Rachelle? ― Thomas! Ea s-a apropiat de ei şi, coborând de pe cal, a alergat spre el. ― Îţi mulţumesc, Elyon! Rachelle ştia că îl găsise pe Thomas, dar starea lui a făcut-o să se oprească la jumătatea drumului. Chiar şi pe întuneric vedea că părea acoperit cu cenuşă, având ochii decoloraţi, aproape albi. Mai văzuse instalarea bolii, desigur. Nu era lucru neobişnuit ca, dintr-un motiv sau altul, vreun membru al tribului să nu se îmbăieze o vreme. Chiar şi ei i se întâmplase în câteva rânduri. 561

Însă aici, în deşert, simţind mirosul înţepător de sulf şi văzându-i faţa aproape albă, prezenţa bolii a luat-o prin surprindere. ― Ai… ai păţit ceva? Nedumerit, el a privit-o lung, apoi a răspuns: ― A trebuit să ne îmbrăcăm la fel ca ei. Nu m-am îmbăiat. Ce cauţi aici? Aşezaţi pe pături, Mikil şi oamenii lui alcătuiau un cerc pe nisip. Fără foc – o tabără cât se putea de simplă. Caii stăteau strânşi alături de Thomas. William era pe jumătate îmbrăcat şi-şi freca trupul cu apă. Pielea lui era un amestec de roz curat şi alb murdar. ― Cum de-ai putut pleca fără să mă anunţi? Nu te-ai îmbăiat de la plecare? Ţi-ai pierdut minţile! N-a scos o vorbă. Nu conta, atâta vreme cât era teafăr; asta o preocupa cel mai mult. S-a grăbit spre calul ei, a luat o ploscă de piele plină cu apă din lac şi i-a aruncato. ― Spală-te. Repede, pentru că avem de vorbit. Singuri. ― Ce s-a întâmplat? ― O să-ţi spun, dar întâi spală-te. N-am de gând să sărut un bărbat care miroase a mort. S-a spălat de boală, iar Suzan le-a povestit membrilor Gărzii despre călătoria lor. Când Thomas a vrut să ştie de ce riscaseră atât de mult, ea s-a mulţumit să arunce o privire spre Rachelle. A smuls o tunică din desaga prinsă de şa, a scuturat-o să îndepărteze praful, apoi s-a întors spre ceilalţi. ― Iertaţi-ne o clipă. Şi-a luat soţia de cot şi s-au îndepărtat împreună. ― Îmi pare rău, iubito, a spus el pe un ton spăşit. Te rog să mă ierţi, dar trebuia să vin aici şi nu am vrut să te îngrijorezi. Încă mirosea urât. O îmbăiere fugară nu se compara cu una în lac. ― Dar plecarea ta neanunţată nu m-ar fi îngrijorat? ― Regret, dar… ― Să nu mai faci aşa ceva. Niciodată! A zis ea şi a respirat adânc. Ştiu de ce ai venit. Am vorbit cu bătrânul Jeremiah. Le-ai găsit? ― Ştiai că am venit după Cărţi? ― Şi cred că noaptea trecută nu ai mâncat fructul, aşa cum ne-am înţeles. ― Nu vrei să pricepi; trebuia să visez. 562

Rachelle s-a oprit şi a aruncat o privire în urmă spre mica tabără. Apoi s-a uitat în ochi lui şi i-a dat deoparte o şuviţă de păr căzută pe faţă. ― Şi eu am visat noaptea trecută, Thomas. ― Visezi mereu. ― Am visat despre istorii. ― Eşti sigură? A întrebat, iscodindu-i chipul. ― Îndeajuns de sigură ca să traversez jumătate din deşert după tine. ― Da… dar cum e posibil? Tu n-ai visat niciodată despre istorii. Eşti convinsă? S-ar putea să fi fost ceva asemănător cu istoriile, ori ai crezut că eşti ca mine, care visez despre ele. ― Nu. Ştiu că era vorba de istorii pentru că făceam lucruri despre care sar fi cuvenit să nu ştiu nimic. Mă aflam într-un loc numit laborator, lucrând la un virus care se numea Germenul Raison. În ultimele douăsprezece ore, repetase vorbele de o sută de ori în gând, însă când le-a rostit a simţit un nod în gât şi un tremurat în voce. ― Ai fost om de ştiinţă? Chiar ai fost acolo, lucrând la virus? ― Nu numai că am fost acolo, dar aveam şi un nume. Împărţeam aceleaşi gânduri cu o femeie pe nume Monique de Raison. Din câte am înţeles, eram ea. ― Tu… dar cum se poate? S-a crispat el. ― Nu mai pune atâtea întrebări. Nu ştiu cum de e posibil! Totul mi se pare absurd, aşa cum ţi se pare şi ţie, probabil. Ştiu însă fără niciun dubiu că am fost acolo. În istorii. Am împărtăşit aceeaşi minte cu Monique de Raison. Am şi o tăietură la deget, care dovedeşte. Ea… eu, adică, aveam în mână un soi de pergament… ba nu, se chema hârtie. În marginea ei m-am tăiat. A ridicat degetul să-i arate, dar lumina era prea slabă ca el să vadă ceva. ― Cred că te-ai tăiat aici, şi doar ţi-ai imaginat că ţi s-a întâmplat într-un loc numit laborator, lucrând la un virus despre care ţi-am vorbit de multe ori. ― Thomas, trebuie să mă crezi! Aşa cum şi tu voiai ca eu să te cred. Am fost acolo. Am văzut… computerul. Mi-ai vorbit vreodată de ceva cu numele ăsta, care face calcule cum noi, cei de aici, nici nu ne putem măcar imagina? Nu. Sau de un micro… nu reuşea să-şi aducă aminte toate numele sau amănuntele, ele se şterseseră cu trecerea fiecărui ceas. Un aparat care vede lucruri foarte mici. De unde aş putea să ştiu aşa ceva? 563

El a rămas cu ochii mari de uimire. Păşind agitat, şi-a trecut mâna prin păr. ― De necrezut! Chiar crezi că eşti ea? Arăţi altfel. ― Nu ştiu cum se întâmplă. Simţeam că aş fi ea, dar şi alta. Împărtăşeam trăirile ei, cunoştinţele… ― Eu sunt Thomas în ambele realităţi, şi arăt la fel. Tu nu semeni cu Monique. ― Eşti exact aceeaşi persoană? ― Da. Ba nu, acolo sunt mai tânăr. Am doar douăzeci şi cinci de ani, aşa cred. ― Cu cât stai mai mult aici, cu atât amănuntele devin mai confuze. Brusc, s-a oprit locului, a privit-o direct în ochi şi a sărutat-o pe gură. ― Mulţumesc! Îţi mulţumesc. Ea nu şi-a putut reţine un surâs slab. Se găseau acolo, în mijlocul deşertului, la câţiva kilometri depărtare de Hoardă, sărutându-se deoarece descoperiseră acea legătură cu visele lor. ― Ai mai visat de atunci? A întrebat-o el. Zâmbetul ei s-a stins. ― Am adormit călare pe cal, da. ― Şi? ― Şi am visat despre Adunare. ― Dar nu despre Monique. S-a întâmplat ceva cu tine dacă ai visat aşa o singură dată, a zis el, frecându-se la tâmple. Ceva… ea ştie? ― Cine, Monique? ― Când visez, sunt conştient de mine în cealaltă realitate. Ştiu că în acest moment, cât sunt treaz aici, dorm într-un hotel dintr-un loc aflat în apropiere de Washington, D.C. Ştii cumva dacă Monique doarme acum? Rachelle nu avea ştiinţă de aşa ceva, astfel că a ridicat din umeri. ― Nu cred că ştie de mine, ori cel puţin nu se gândeşte la mine. Ori s-ar cuveni să spun că nu se gândea la mine când… când priveam prin ochii ei. ― Poate fiindcă nu te-a visat. Ştii de existenţa ei, dar ea nu ştie de existenţa ta! Era mult mai agitat de concluzia trasă decât Rachelle. ― Nu mi se pare prea liniştitor, a spus ea. ― De ce nu? Problema e că tu ştii! Nu ai idee ce înseamnă asta pentru mine. Suntem cumva legaţi laolaltă în ambele realităţi. Nu mai sunt singurul. Ştii de câte ori am fost tentat să mă socotesc nebun? 564

― Aşadar, acum nebunia ta m-a cuprins şi pe mine. Ce perspectivă încântătoare. Şi nu cred că suntem legaţi în ambele realităţi, cum le numeşti tu. Nu în sensul în care concep eu legătura, a rostit, apoi l-a întrebat cu glas scăzut: O iubeşti pe Monique? ― Nu. De ce? A clipit el mirat. ― Ar trebui! S-a holbat la ea. ― Cu alte cuvinte, dacă eu sunt Monique, trebuie să mă iubeşti. ― Dar nu ştim dacă eşti. ― Nu. Dar măcar suntem amândouă legate. ― Da. Rachelle a ridicat degetul la care avea tăietura. ― Şi ce i se întâmplă ei, mi se întâmplă şi mie. ― Aşa s-ar părea. ― Un bărbat – Swenson? ― o va ucide pe Monique. Un moment, Thomas a rămas tăcut, de parcă înţelesul vorbelor ei abia acum începea să îi pătrundă în minte. Apoi i-a luat cu delicateţe mâna şi a ridicat degetul ei la buze. I-a sărutat tăietura. ― Visele nu te pot ucide, iubirea mea, a zis, iar mâna îi tremura. ― Nu-i nevoie să te prefaci. Ştii mai bine decât mine. Mi-ai spus acelaşi lucru în urmă cu cincisprezece ani. Ai repetat şi noaptea trecută. Dacă murim în istorii, e posibil să se întâmple acelaşi lucru şi aici. Nu pricep. Nu sunt sigur că vreau să înţeleg, dar e adevărat. ― N-o să te las să mori! S-a apropiat de el, astfel că trupurile li s-au atins. ― Atunci, e nevoie să visezi, bărbate. Opreşte virusul, pentru că ştim din istorii că îi ucide pe mai toţi oamenii, şi nu cred că acest Swenson are intenţia de a o lăsa pe Monique în viaţă. ― Şi crezi că pot schimba istoriile? L-a privit în ochi. ― Dacă nu poţi… dacă nu putem, înseamnă că vom muri amândoi. Şi acolo, şi aici. Iar dacă murim aici, ce se va alege de păduri? Ce vor face copiii noştri? Trebuie s-o salvezi pe Monique. Mă iubeşti, aşa că salveaz-o. Thomas a rămas descumpănit. ― Să pun mâna pe Cărţile de Istorii! Acum, înainte ca Hoarda să plece mai departe. ― Ba nu. Trebuie să visezi. Eu ştiu unde este închisă Monique. 565

13 Biroul Oval. Din acea încăpere emana mai multă putere decât din oricare alta din lume, dar în timp ce urmărea activitatea febrilă de acolo pe când aştepta să fie primit în audienţă la Preşedintele Blair, Thomas s-a întrebat dacă nu cumva acea energie suferise un scurtcircuit. Nu ştia precis care dintre cei pe care îi vedea avea cunoştinţă de Germenul Raison, însă depistase expresii de panică pe feţele celorlalţi şase vizitatori agitaţi care solicitaseră audienţă şi fuseseră programaţi pentru primirea în cel mai important birou al lumii. Unii erau neîndoielnic chiar secretari sau consilieri ai cabinetului; alţii probabil veneau cu situaţii de urgenţă pe care preşedintele trebuia să le soluţioneze – lideri ai opoziţiei care ameninţau să facă scandal public, legiuitori îngrijoraţi, animaţi de bune intenţii, care vor ruina însă ţara, şi alţii la fel. Dacă acestea reprezentau motive de panică, în stare să aducă tulburare în acele săli impunătoare, atunci cum arătau locurile în care îşi desfăşurau activitatea alte guverne? Din frânturile de discuţie pe care le auzea fără să vrea, aflase că guvernele naţiunilor occidentale începuseră deja să cedeze, şi nu trecuseră decât două zile de la declanşarea crizei. Şedea pe o canapea aurie, cu picioarele peste sigiliul prezidenţial, avându-l în faţă pe preşedinte, care se aşezase pe o canapea identică, plasată vizavi. Phil Grant luase loc alături de preşedinte. În dreapta lui, Ron Kreet, şeful de personal, iar Clarice Morton, care îi venise în ajutor în cursul şedinţei din ziua precedentă, se aşezase pe unul dintre fotoliile verde cu auriu din apropierea şemineului. Dintr-o pictură aflată între ei, George Washington părea să-i privească. Robert Blair, Phil Grant şi Ron Kreet purtau costume şi cravate. Clarice îmbrăcase un taior sobru de culoare violet. Thomas alesese pantalonii negri şi cămaşa pe care i-a avut cu o zi în urmă – deocamdată, erau singurele haine care arătau cât de cât decent pentru astfel de ocazii, deşi se îndoia că asta atârna foarte mult în ochii preşedintelui. ― Thomas, eşti sigur? ― Cât pot fi de sigur într-o asemenea chestiune, domnule preşedinte. Ştiu că sună forţat, dar aşa am aflat şi despre virus. 566

― Spui că ai găsit Cărţile de Istorii – care ne-ar putea spune ce se va petrece în continuare –, dar, mai important, ştii unde o ţin sechestrată pe Monique de Raison. ― Da. Preşedintele s-a uitat la Kreet, care a ridicat din sprânceană, de parcă ar fi vrut să spună: Tu hotărăşti mai departe, nu eu. Thomas se trezise devreme şi-şi petrecuse o oră încercând să dea de Gains ori Grant – de fapt, vrând să discute cu oricine în legătură cu noile informaţii obţinute în vis. Ambii lucraseră până târziu în noaptea dinainte, şi abia se culcaseră, i se spusese. Până să-l convingă pe secretarul lui Grant să îi facă legătura, se făcuse deja ora nouă. Trei minute mai târziu, a reuşit să poarte o discuţie gen conferinţă cu Grant şi Gains. Avea informaţii proaspete, iar când le-a destăinuit despre ce era vorba, cei doi au intervenit unde trebuia pentru a muta mai devreme întâlnirea cu preşedintele. O convinsese pe Kara să plece cu primul avion spre New York. În asemenea momente, mama lor avea nevoie de copiii ei, dar el nu putea părăsi Washingtonul. Mai ales acum. Se făcuse ora unsprezece, iar el tocmai îi explicase celui mai puternic om de pe planetă cum stăteau lucrurile. Monique era sechestrată într-un munte pe nume Cyclops. ― Deci, spui că soţia ta, această soţie din vis, are o oarecare legătură cu Monique de Raison. Corect? A întrebat Clarice. Thomas a avut senzaţia că ea dorea să-i dea crezare. Poate o parte din ea îl credea. Însă sclipirea din ochii ei trăda ceva mai mult decât o uşoară îndoială. S-a uitat spre preşedinte. ― Domnule, cer permisiunea de a fi direct. ― Te rog. O femeie purtând un taior negru s-a strecurat înăuntru şi i-a şoptit preşedintelui ceva la ureche. ― Când? ― În ultimele două minute. S-a întors către directorul CIA. ― Phil, vezi că e nevoie de tine. Tocmai am primit un mesaj de la francezi. Află ce se petrece acolo, dar să te întorci imediat ce ai o imagine de ansamblu. 567

― Ştiam eu, a murmurat Grant. Tică… a zis şi a părăsit biroul împreună cu femeia în negru. ― Francezii? A întrebat Kreet. Am avut dreptate? ― Nu ştiu, a spus preşedintele Blair şi s-a uitat la Thomas. Cinci dintre conducătorii Franţei, inclusiv preşedintele şi primul-ministru, au participat ieri la o şedinţă neanunţată. Doar patru au plecat. Unii susţin că preşedintele Henri Gaetan nu mai e cel de ieri. ― O lovitură de stat? ― E prematur să tragem concluzii, a rostit Kreet. Dar nu m-ar surprinde să descoperim că unii dintre membrii guvernului francez au legături de un fel sau altul cu Svensson. Preşedintele s-a ridicat şi s-a dus la biroul lui, cu mâna în buzunar. A bătut în tăblia biroului, s-a rezemat de ea şi a încrucişat braţele la piept. ― Hai, Thomas. Dă-i drumul. Şi să-mi spui de ce ar trebui să-ţi dau ascultare. ― Cinstit să fiu, nu spun că trebuie. Acum două săptămâni, încercam sămi plătesc chiria având o slujbă la o cafenea Java Hut din Denver. ― Nu de asta am nevoie. De ce ar trebui să te ascult? Thomas a ezitat. S-a ridicat şi a dat roată canapelei. ― Sunt singurul de aici care vede ambele laturi ale istoriei. Drept urmare, există posibilitatea să fiu singurul care o poate schimba. Nu sunt sigur, doar aproape convins. Dacă nu pot face asta, atunci miliarde de oameni, inclusiv cei de faţă, vor muri curând. Şeful de personal a ridicat din sprâncene. ― Acestea sunt realităţile. Şi cu cât pierd mai mult timp oferind justificări, cu atât mai puţin timp îmi rămâne pentru a schimba istoria. Tirada lui a părut că îl ia pe preşedinte nepregătit. Tăcut, s-a uitat îndelung la Thomas. Sună arogant de-a binelea, a gândit el. Oamenii lui ar fi aşteptat asemenea vorbe de la el, în calitate de comandant suprem al Gărzii Pădurii. Însă aici era totuşi un individ oarecare din Denver, puţin ţicnit. Cel puţin după părerea unora. Spera doar că preşedintele nu se număra printre aceştia. Pe faţa lui Robert Blair a apărut un zâmbet vag. ― Ăsta zic şi eu curaj. Mă rog Domnului să te înşeli în legătură cu toate astea, dar recunosc că, deşi într-un mod straniu, ce spui are logică. ― Atunci o să vă spun şi altele, dacă doriţi. ― Sunt numai urechi. 568

Thomas s-a apropiat de o pictură înfăţişându-l pe Abraham Lincoln, după care s-a întors din nou spre cei prezenţi. ― Sunt convins că oamenii voştri au analizat deja situaţia, dar eu am avut timp mai mult decât ei să iau în calcul toate aspectele. Evident, e doar o chestiune de timp până când restul lumii va descoperi ce se întâmplă. Nu puteţi ţine ascunsă faţă de presă dislocarea armamentului pe care o cere Svensson. Când jurnaliştii vor afla, lumea va începe să se destrame. Imposibil de anticipat haosul care se va naşte. Presiunile făcute pentru a îndeplini pretenţiile vor deveni insuportabile. La fel şi presiunile pentru a declanşa lovituri de descurajare. Ambele vor sfârşi lamentabil. ― Şi ce scenariu nu ar sfârşi la fel? L-a întrebat preşedintele. S-ar putea să te fi gândit la toate astea, fiule, dar nu cred că poţi aprecia pe deplin complexitatea situaţiei. ― Atunci, sunt dispus să ascult. Kreet şi-a dres glasul. ― Scuze, dar nu cred că în felul acesta folosim eficient… Preşedintele a ridicat mâna. ― E în regulă, Ron. Vreau să audă ce am de spus, a rostit el, şi s-a întors apoi spre Thomas. În primul rând, în condiţiile în care nu cer puteri extraordinare pentru cazuri de urgenţă, nu conduc singur ţara aceasta. E o republică, înţelegi? Nu fac doar ce vreau eu. ― Ba se poate, şi chiar e nevoie. Solicitaţi puteri extraordinare. ― Ar fi posibil. Între timp, virusul a apărut în peste sută dintre oraşele noastre mari. CPE şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii sunt copleşiţi de cifre şi date pe care nu au timp să le analizeze. În afară de premoniţia aceea a ta, numită Cyclops, nu avem idee unde se ascunde Svensson, presupunând că el este omul pe care trebuie să-l căutăm. Opoziţia condusă de Dwight Olsen a început deja să se organizeze. Dacă-l cunosc bine, va găsi o modalitate de a arunca pe mine toată vina pentru situaţia asta nenorocită şi va limita puterile mele extraordinare. Există deja zvonuri privind o lovitură nucleară de descurajare, şi cred că Dwight se va opune. Dacă e să ne prăbuşim, o vom face luptând. Cunoşti procedura, şi nu cred că o dezaprob. Chiar dacă vom ceda în faţa pretenţiilor absurde ale acestei Noi Credinţe a lor, nu avem nicio garanţie că ne vor da antivirusul. ― Nu ni-l vor da. Tocmai de aceea nu trebuie cedat. ― Ştii asta din acele cărţi? 569

― Dacă aş fi strategul lor, iar voi Hoarda – adică duşman – nu v-aş da antivirusul. Instrumentele de luptă s-au schimbat, dar nu şi minţile celor care le mânuiesc. Tot asta explică de ce, potrivit istoriilor, peste jumătate din populaţia lumii este distrusă. Au în plan să distribuie virusul în mod selectiv, indiferent de orice promisiune pe care ar face-o. Sunt convins că nu sunteţi chiar în capul listei lor de oameni preferaţi. Clarice s-a ridicat şi a traversat camera. Acum, pe covorul auriu stăteau trei persoane – doar Kreet a rămas pe scaun. ― Aşadar, insişti să nu cedăm cererilor şi să nu declanşăm războiul, presupunând că ne fixăm asupra unei anumite ţinte. Atunci, cum procedăm? Cu un semn din cap, preşedintele a confirmat întrebarea ei şi s-a uitat la Thomas, aşteptând un răspuns. ― Mă îndoiesc foarte mult că o soluţie convenţională ar schimba ceva. Cred că astfel de soluţii au fost încercate în istorii, şi au dat greş. Cea pe care o propun eu vă cere să credeţi în mine. Înţeleg prea bine dificultăţile, dar în cele din urmă veţi recunoaşte că e singura cale. ― Fii mai explicit, i-a zis preşedintele. Ce anume sugerezi? ― În primul rând, credeţi-mă când vă spun că ştiu unde se află Monique. Ea e cheia realizării antivirusului. În al doilea rând, faceţi tot ce este necesar să împiedicaţi declanşarea unui război nuclear şi capitularea comunităţii internaţionale în faţa pretenţiilor formulate de Svensson. Jucaţi la cacealma, dacă e nevoie, începeţi expedierea armelor nucleare. Reţineţi suficiente pentru a rămâne o ameninţare credibilă, şi dacă nu avem nicio soluţie, când armele ajung la destinaţie… ― Vorbeşti de parcă le cunoşti destinaţia. ― În locul lor, aş alege o ţară europeană, dintr-o serie de motive pe care vi le-aş putea enumera, dacă doriţi neapărat. Franţa ar fi ideală. Preşedintele s-a încruntat. ― Continuă. ― Dacă nu avem o soluţie până când armele ajung la destinaţie, atunci ne retragem. Va trebui să convingeţi alte puteri nucleare care sunt mai apropiate de Franţa, dacă nu mă înşel, precum Anglia şi Israelul, să îşi trimită arsenalele acolo. Dacă ele nici măcar nu lasă impresia că vor să coopereze, atunci vom avea parte de război, şi aşa, nu doar virusul va ucide milioane de oameni. Robert Blair a aruncat o privire spre Ron Kreet. Şeful de personal a întors capul cu un aer sceptic. 570

― Israelul nu va accepta. ― Tocmai de aceea e necesar să începeţi imediat alcătuirea coaliţiei, începând cu Israelul. Chiar de azi. Iniţiaţi de îndată această acţiune. ― Tot nu ne-ai prezentat un plan, a intervenit şi Clarice. Thomas s-a uitat la cei trei. Şi-a dat seama că erau dezorientaţi. Şi el era, dar avea un mic avantaj faţă de ei. ― Planul meu este să trageţi de timp cât mai mult posibil, apelând la toate trucurile şi mijloacele diplomatice, sperând că eu voi descoperi o modalitate prin care să-i înving. Vreme îndelungată, cei de faţă au fost prea jenaţi, ori prea impresionaţi ca să reacţioneze. Mai mult ca sigur prima variantă. ― Daţi-mi o echipă cu care să merg la Cyclops. Dacă am dreptate, o vom găsi pe Monique. Dacă mă înşel, voi căuta informaţii în Cărţile de Istorii, când pun mâna pe ele. E inutil să mai rămân aici. ― Chiar dacă am trimite o echipă, a vorbit Kreet, nu cred că eşti calificat să o conduci. Cât de departe crezi că vom accepta să mergem pe baza acestor… vise ale tale? ― Cred că are dreptate într-o anumită privinţă, a intervenit preşedintele. Termină ce ai de spus, Thomas. ― Aş vrea să vă arăt ceva, a spus el, deplasându-se apoi în centrul încăperii şi privind la tavan. Dacă îmi verificaţi biografia, veţi constata că nu am pregătire de acrobat. Am deprins artele marţiale în Filipine, dar, credeţimă, mişcările următoare nu le puteam învăţa decât din visele mele, de când conduc Garda Pădurii. Trageţi-vă puţin înapoi. S-au uitat unul la altul, apoi, precauţi, s-au retras. Thomas a făcut un singur pas, după care s-a azvârlit în aer, a făcut o rotaţie şi jumătate cu o răsucire completă în plan orizontal, a aterizat pe palme şi a rămas în acea poziţie vreme de trei secunde, după care a executat mişcarea în sens invers. S-au holbat la el ca nişte copii care au asistat la un număr de magie. ― Să vă mai arăt ceva, ca să vă convingeţi pe deplin. Cineva să ia cuţitaşul acela de deschis corespondenţa – şi a făcut un semn către unul cu lamă de alamă aflat pe birou – şi să-l arunce în mine. Cât de tare poate. ― Nu, cred că ajunge, a intervenit preşedintele, părând oarecum stânjenit. N-aş vrea să ratez şi să se înfigă în perete. ― N-o să-l las eu să ajungă până acolo. ― Gata, ne-ai convins. 571

― Hai, Bob, l-a îndemnat Clarice, care l-a măsurat pe Thomas cu un interes crescând. De ce nu? ― Să-l arunc pur şi simplu spre tine? ― Cât de tare se poate. Ai încredere în mine, nu ai cum să mă răneşti cu el. Doar nu e o seceră de trei metri lungime, şi nicio sabie de bronz. E mai curând o jucărie. Preşedintele a ridicat cuţitaşul, a aruncat o privire spre Clarice, care zâmbea, şi l-a aruncat. Blair făcuse sport, iar lama a pornit cu mare viteză. Thomas a prins cuţitul de mâner, la depărtare de doi centimetri de piept. L-a ţinut fără să-i tremure mâna. ― Vedeţi? Îndemânarea pe care am deprins-o în vise este reală, a zis şi a aruncat cuţitul înapoi. Informaţiile pe care le obţin acolo sunt reale. Vreau să conduc acea echipă deoarece s-ar putea să fiu singurul dintre membrii ei care va ajunge la Monique. Ar fi trebuit să fiu deja pe drum. Uşa s-a deschis. Cu faţa cenuşie, Phil Grant a intrat în birou. ― Mai avem douăzeci şi patru de ore ca să facem dovada că predăm armamentul. Destinaţia este baza navală Brest, din nordul Franţei. Guvernul susţine că nu are de ales, e nevoit să coopereze cu Svensson. Toate comunicaţiile referitoare la această chestiune vor rămâne strict secrete. Cu mass-media ţinută strict la distanţă. Se caută o soluţie, dar până se găseşte una, francezii insistă să cooperăm. În esenţă, aşa stau lucrurile. ― Mint, a spus Thomas, iar ceilalţi s-au uitat la el. Preşedintele s-a întors spre şeful de personal. ― Ron? ― Probabil că mint. Dar oricum nu are nicio importanţă. Chiar dacă Svensson e mână în mână cu Gaetan, nu putem lovi Franţa cu o încărcătură nucleară, adevărat? Preşedintele a ocolit biroul şi s-a aşezat pe fotoliu. ― Bine, Thomas. Autorizez transportul armelor care ni se cer. Peste o oră, voi avea o şedinţă cu şefii armatelor reunite. Până în momentul când cineva îmi va oferi un motiv raţional că nu trebuie să-ţi dăm ascultare, vom proceda cum spui. Şi-a lăsat apoi coatele pe tăblia biroului şi, agitat, şi-a lovit degetele mâinilor între ele. ― Să nu suflaţi faţă de nimeni vreo vorbă despre treaba asta cu visele. E limpede? Lucru valabil şi pentru tine, Thomas. Ajunge cu trucurile. Pleci în 572

misiunea stabilită în biroul acesta, cu aprobarea mea; lumea nu e nevoie să ştie nimic altceva. ― De acord, a răspuns el. ― Phil, să-i eliberezi un permis de liberă trecere. Să ajungă la Fort Bragg cu elicopterul, cât de curând posibil. O să mă asigur că ţi se pune la dispoziţie tot ce doreşti. Drumul e lung până în Indonezia – întocmeşte planurile necesare şi în zbor. Iar dacă ai dreptate în legătură cu prezenţa lui Svensson în Cyclops, probabil că-ţi voi preda ţie Casa Albă, a adăugat preşedintele, clipind cu şiretenie. Thomas a întins mâna dreaptă. ― Nu m-aş pricepe ce să fac la Casa Albă. Dar mulţumesc pentru încredere, domnule preşedinte. Robert Blair i-a strâns mâna. ― Nu sunt convins că-ţi acord încredere. După cum ai zis, nu prea avem de ales în aceste momente. Mai devreme am discutat cu prim-ministrul israelian. Cabinetul lor se confruntă deja cu o opoziţie îndârjită. Aripa inflexibilă insistă ca singura modalitate în care să trateze problema să fie lansarea unor lovituri cu armele care trebuie predate. Şi nu pare dornic să se opună acestei sugestii. ― Atunci convinge-i că orice duel nuclear ar însemna curată sinucidere. ― După părerea lor, dezarmarea ar însemna sinucidere. Au mai cedat şi înainte unor asemenea cereri şi au sfârşit prost – nu vor accepta cu uşurinţă ideea şi, sincer să fiu, le înţeleg poziţia. Nu cred că Svensson are de gând să le dea israelienilor acest antivirus, indiferent ce ar face ei. ― Dacă nu ne va ucide virusul, atunci armele sigur vor reuşi. Iar o informaţie care ajunge la presă în aceste momente ar avea un efect similar. Dar ştiţi deja acest lucru. ― Din păcate, da. Pregătim un anunţ referitor la răspândirea Germenului Raison pe o insulă din apropiere de Java. Asta va stârni destule comentarii, ca să nu se mai bage nimic altceva în seamă. Celelalte guverne implicate înţeleg pericolul de a ţine totul în secret. Însă nu putem ascunde adevărul multă vreme. Mai ales că deja ştiu prea mulţi. Numai domolirea lui Olsen ne va cere eforturi deosebite. Preşedintele a inspirat adânc, apoi, închizând ochii, a expirat. ― Ne rugăm să ai dreptate în ceea ce o priveşte pe Monique.

573

Thomas s-a schimbat în hainele care îl făceau să se simtă confortabil – pantaloni largi cu buzunare la genunchi, pantofi Vans şi o cămaşă neagră. Phil Grant şi-a trimis trei asistenţi, cu ordin să coordoneze informaţiile de care avea nevoie. A cerut şi curând a primit o mulţime de date privind zonaţintă, pe care o verificase deja cu specialiştii CIA. A analizat din nou documentele din dosarul gros. Ştia de insula indoneziană numită Papua de la un prieten de-al lui din Manila, David Lunlow, care urma Academia Faith. Fiu de misionari, David crescuse pe îndepărtata insulă. La acea dată se chema Irian Jaya, dar îşi schimbase recent numele în Papua, din cauza unei păreri politice greşite că procedând astfel va avea şanse mai mari de a obţine independenţa faţă de Indonezia. Era unică între sutele de insule indoneziene. De departe cea mai întinsă. Cea mai puţin populată, în principal de triburi răspândite pe versanţii munţilor şi în zonele mlăştinoase din regiunile de coastă, care de-a lungul secolelor înghiţiseră nenumăraţi exploratori. Pe insulă se vorbeau peste şapte sute de limbi. Cel mai mare oraş era Jayapura. La optzeci de kilometri de coastă, un mic aeroport servea o comunitate de rataţi şi aventurieri, întinsă pe o mare suprafaţă. Nu se deosebea mai deloc de aşezările din Vestul sălbatic de odinioară. Acolo trăia un număr însemnat de expatriaţi, al căror principal scop era să le ofere îndrumări şi alinare celor asupriţi şi căutătorilor rătăciţi. Misionarii. La un sfert de oră de mers cu un Jeep, pornind de la Sentani, se găsea Cyclops. Thomas a examinat hărţile şi imaginile din satelit ale muntelui acoperit de junglă. Nu-şi dădea seama cum de reuşise Svensson să construiască un laborator într-un loc atât de îndepărtat şi inaccesibil, dar strategia aleasă de el era perfect justificată. Pe o rază de o mie cinci sute de kilometri nu-l ameninţa nicio forţă militară sau de poliţie. Mai sus de poalele muntelui nu existau sate şi nici locuitori. Un elicopter care s-ar fi apropiat de munte nu ar fi fost băgat în seamă decât de vreun băştinaş ciudat, care nu avea niciun motiv să anunţe o asemenea prezenţă, şi nici nu ar fi avut pe cine să înştiinţeze. A pus jos harta şi s-a uitat printr-un hublou către un pâlc de nori aflaţi sub avion. Senini, nepăsători. De la zece mii de metri, ideea că un virus făcea ravagii pe pământ părea ridicolă. ― Domnule? Mai e nevoie de ceva? 574

Cea care îl întreba era o agentă CIA pe nume Becky Masters. ― Nu. Mulţumesc. Şi-a îndreptat din nou atenţia asupra datelor din dosar şi, fără grabă, s-a apucat să ticluiască planuri. Două ore mai târziu au aterizat şi a fost condus într-o sală de şedinţe. Echipa de rangeri pe care urma să o însoţească era comandată de căpitanul Keith Johnson, un bărbat brunet, îmbrăcat în blugi negri şi, după cum arăta, părea gata să ia capul oricui doar cu un cuvânt, două. L-a salutat scurt, adresându-i-se cu „Domnule”, însă ochii scăpărători l-au trădat. Thomas i-a întins mâna. ― Mă bucur să te cunosc, căpitane. Omul i-a strâns mâna cu oarecare reticenţă. În încăpere se găseau aproape douăzeci de alţi luptători, toţi bărbieriţi şi fercheşi, cu o înfăţişare care îi făcea de ruşine pe cei din Garda Pădurii. Însă văzuse destule documentare pe Discovery Channel ca să ştie că se pricepeau să producă daune serioase în multe situaţii. ― Domnilor, vă rog să faceţi cunoştinţă cu domnul Hunter. I s-au acordat drepturi discreţionare în această misiune. Vă rog să nu uitaţi cine vă semnează cecurile de plată. Asta însemna: Nu uitaţi că sunteţi angajaţii statului, prin urmare, chiar

dacă individul ăsta arată ca picat dintr-un scenariu de film, să-i executaţi ordinele, a interpretat Thomas vorbele lui.

― Mulţumesc, a răspuns el. Căpitanul s-a aşezat fără să-i răspundă. Aşa cum solicitase, pe ecranul proiectorului a apărut harta pentru Papua şi Cyclops. Şi-a plimbat privirea roată prin cameră. ― Ştiu că vi s-au comunicat datele generale privind misiunea, dar aş vrea să adaug o serie de amănunte. S-a apropiat de hartă şi a expus planul lui de a aborda şase puncte esenţiale de pe munte pe care el şi doi experţi cartografi de la CIA le socotiseră a fi folosite de Svensson. Misiunea lor era să o salveze pe Monique de Raison, nu ocuparea laboratorului ori uciderea lui Svensson ori a vreunui alt specialist aflat la faţa locului. Dimpotrivă, era crucial ca aceste ţinte să rămână în viaţă. Nu se permitea folosirea de explozivi. Nici altceva care ar fi periclitat integritatea datelor deţinute de laborator ori a celor care lucrau acolo. 575

― Trebuie să dorm în timpul zborului, dar vom avea suficient timp să repetăm restul planului când ne vom afla deasupra Pacificului. Căpitane, poate doreşti să sugerezi unele modificări. Îţi cunoşti echipa, astfel că tu vei comanda, nu eu. Niciunul dintre luptători, nici măcar comandantul, nu a arătat vreo emoţie. Nu ştiu cum să reacţioneze faţă de mine, a gândit el. Nu-i învinuia. Nu era genul de om pe care oamenii ştiau cum să-l ia. Acei luptători aveau să acţioneze aşa cum erau instruiţi, începând cu respectarea ordinelor, dar în situaţia de faţă avea nevoie de ceva mai mult. Nu ţinea să mai dea o reprezentaţie ridicolă ca să demonstreze ce ştia să facă. Uitaţi, băieţi, priviţi ce sunt eu în stare. Bineînţeles, vestea se va răspândi, iar reputaţia lui va vorbi de la sine, dar deocamdată, având în vedere situaţia cu care se confruntau, acestor luptători nu le folosea la nimic să ştie asemenea lucruri. Ei nu aveau cunoştinţă de faptul că de reuşita misiunii lor depindea soarta a miliarde de oameni. Nu aveau habar de existenţa virusului. Şi nici că individul care stătea în faţa lor aparţinea unei alte lumi. Într-un anumit fel. A traversat încăperea şi i-a examinat pe fiecare. Preşedintele îl avertizase să nu mai apeleze la trucuri. Ei, ceea ce avea să facă nu se putea numi truc. Sa oprit în apropierea lui Johnson. ― Căpitane, trăiesc cu impresia că ai unele rezerve. Cel interpelat nu a confirmat, dar nici nu l-a contrazis. ― Bine. Atunci să lămurim lucrurile, ca să putem duce la capăt ce ne-am propus. A pornit pe spaţiul dintre scaune şi a început să-şi descheie nasturii de la cămaşă. ― Sunt mai scund decât oricare dintre voi. Nu fac parte din Forţele Speciale. Nu am grad militar. Nu fac parte dintre cadrele armatei. Aşadar, cine sunt? A rostit şi a desfăcut şi ultimul nasture. Sunt cineva dispus să lupte cu căpitanul şi cu cinci dintre voi chiar aici, şi vă promit solemn că vă voi vătăma grav pe fiecare. A ajuns la capătul intervalului şi s-a întors, fără să-i scape din ochi. ― N-aş vrea să vă par arogant; numai că nu am timpul de care e nevoie de obicei ca să câştig respectul necesar într-o asemenea misiune. Se oferă cineva să lupte? Niciun răspuns. Doar câteva zâmbete stângace. 576

Şi-a lăsat cămaşa să cadă de pe umeri şi a rămas cu faţa la ei. Deşi îmbătrânirea normală şi alte amănunte fizice nu se transferau între cele două realităţi între care pendula, sângele rece da. La fel şi rănile. Dar şi efectele lor directe. Kara le examinase, impresionată profund de schimbarea de aspect, practic peste noapte, a corpului său. Avea douăzeci şi trei de cicatrice. I-a văzut pe luptători evaluând numeroasele răni provocate de oamenii Hoardei, care îi marcau pieptul. Câteva zâmbete exprimau admiraţia. Unii ar fi vrut să-l pună la încercare; citea asta în ochii lor, ceea ce constituia un semn încurajator. Dacă lucrurile se complicau, se va bizui pe aceştia mai mult decât pe ceilalţi, înainte ca vreunul să-i răspundă, a continuat: ― Bine. Oricum nu am dori să mânjim pereţii acestei camere cu sânge. Motivul pentru care am fost ales de preşedintele Statelor Unite să conduc această misiune este că nimeni altcineva nu are priceperea necesară, iar asta din motive pe care nu le veţi cunoaşte niciodată. Însă vă rog să credeţi următorul lucru: succesul sau eşecul acestei misiuni va trimite unde de şoc în toată lumea. Trebuie să reuşim, de aceea trebuie să aveţi încredere în mine. Înţelegeţi? Căpitane? Şapte ore mai târziu, Thomas era într-un zbor de noapte împreună cu căpitanul Johnson şi echipa lui şi având la bord suficiente materiale cât să scufunde un mic iaht. Avionul de transport era un Globemaster C-17, cu viteza de 1,7 mach, bine dotat cu echipamente de supraveghere electronică. Zborul lor avea să dureze zece ore, cu trei realimentări în aer. Cu toate acestea, oamenii nu ştiau cum să-l categorisească – vorbele umflate şi cele câteva cicatrice nu valorau nici cât o ceapă degerată când se punea problema de a trece la fapte. Şi, cinstit, el nu ştia de ce erau ei în stare. Ar fi dat orice să-i aibă pe Mikil ori William alături. Curând vor afla cine şi ce ştia să facă. Thomas s-a întins pe un fotoliu aflat în spatele avionului şi a îngăduit uruitului blând al motoarelor să-i îngâne un cântec de leagăn. Ca să viseze.

577

14 Qurong s-a năpustit în sufragerie, ignorând durerea care l-a săgetat. ― Arătaţi-mi cadavrul lui! ÎI scoseseră deja pe general din butoiul cu apă şi îl aşezaseră pe podea. Preţ de o clipă, s-a simţit cuprins de panică. Fusese cu generalul noaptea trecută, înainte să fie ucis. Singura consolare era că moartea îi fusese provocată de pumnal, nu de apă. ― Cine a făcut aşa ceva? A răcnit el. Cine? O perdea s-a dat deoparte şi în încăpere a intrat Woref, şeful informaţiilor militare. ― Cei din Garda Pădurii, a rostit el. În orice alte circumstanţe, ar fi respins o asemenea afirmaţie. Însă ideea că Garda pătrunsese în tabăra lui îl revolta. Dar Woref vorbise de parcă ar fi anunţat un fapt bine-cunoscut. Cu toate acestea, nu accepta ideea. ― Cum? ― Am obţinut mărturisirea unei servitoare. Doi de-ai lor au pătruns prin perete în dormitorul lor. Femeia a spus că veniseră după Cărţile de Istorii. Dezvăluirea aceea l-a făcut să pălească. Nu pentru că s-ar fi sinchisit prea mult de acele relicve simbolice, deşi ţinea la ele, ci din cauza locului în care erau păstrate. Una era religia, şi alta era viaţa lui. S-a îndreptat spre iatacul lui. ― Ar mai fi ceva, stăpâne, a zis Woref, urmându-l. Tocmai am primit ştire de la un cercetaş că la cinci kilometri spre est a văzut o tabără a Gărzii Pădurii. Aşadar, era adevărat. A trecut prin atrium. ― Înecaţi santinela care a fost de strajă, s-a răstit el. Cele două lăzi stăteau în locul lor dintotdeauna, înconjurate de cele şase suporturi de lumânări. ― Deschide, i-a poruncit lui Woref. Puţini intrau în acea cameră minusculă, iar Qurong se îndoia că celălalt mai călcase vreodată acolo. Ştia însă lăzile destul de bine; cu aproape zece ani în urmă, el răspunsese de realizarea lor. Restul cărţilor – mii la număr – erau ascunse, însă ţinea aceste două lăzi în preajma lui pentru aura de mister pe care îl creau, nu fiindcă i-ar fi conferit vreo putere suplimentară. 578

Niciunul dintre oamenii Hoardei nu ştia să citească – acele Cărţi păreau a fi scrise într-o limbă pe care nimeni nu o cunoştea. Se zvonea că pădurenii citeau cu destulă uşurinţă, însă acelea erau vorbe de adormit copiii. Cum puteau descifra ceva ce nici măcar nu văzuseră? ― Legătura de piele a fost tăiată, a spus Woref, verificând fâşiile de fiecare parte. Au pătruns până aici. În clipa când au ridicat capacul, Qurong şi-a dat seama că cineva pătrunsese în dormitorul lui. Praful de pe cărţi era şters în unele locuri. A dat perdeaua deoparte şi a ieşit. Avea nevoie de mai mult aer. ― Dar nu m-au ucis şi pe mine. ― Înseamnă că au dorit doar Cărţile. ― Şi acum, după ce s-au convins că le avem, plănuiesc să revină? ― Dar de ce să mai vină după aceste relicve când ar fi putut… dar Woref nu şi-a încheiat gândul. ― A fost Thomas. Da, bineînţeles! Doar el ar pune atâta preţ pe Cărţi. ― Avem divizia a zecea la sud de… ― Câţi oameni are Garda acolo? ― Vreo zece. Nu mai mulţi. ― Transmite ordinul de îndată. Către divizia a zecea de la sud de canioane. Transmite ordin să le taie retragerea. În cat timp şi-ar putea ocupa poziţiile? ― Au mai bine de o mie de oameni. În două ore. ― Atunci, peste două ore atacăm noi. Dacă avem noroc, îl prindem pe câine în laţ. ― Dacă e Thomas, uciderea lui nu ar primejdui capturarea pădurilor? Qurong nu a luat în seamă întrebarea. Interesul generalului de a pune mâna pe păduri nu constituia un secret. După îndeplinirea acelei misiuni, urma să primească mâna fiicei lui. Toţi aveau să-şi primească recompensele, iar cea a lui Woref avea să fie obiectul obsesiei lui neîncetate. Însă nu mai era convins de înţelepciunea acelei înţelegeri prin care să o dea pe Chelise pe mâna acestei bestii. S-a apropiat de un vas cu morst, un amestec prăfos de culoare albă, conţinând amidon şi calcar măcinat, şi-a înmuiat degetele în el şi s-a tamponat pe faţă. Asigura o oarecare alinare, absorbind sudoarea de pe piele. Orice fel de umiditate, inclusiv sudoarea, înteţea durerile. ― În cât timp ar ajunge aici armata principală dacă ar porni acum de la Pădurea de Sud? 579

― Chiar azi. Probabil în câteva ore. Să nu aşteptăm până ajunge aici? ― Acum dai ordine? Propune un plan, dar, din câte ştiu, tot eu sunt comandantul şi hotărăsc. ― Da, desigur, excelenţă. Iertare. ― Dacă îl ucidem pe Thomas, pădurenii nu vor putea afla de planurile noastre. Încă nu au ştiinţă de existenţa celei de-a patra armate, care se află în partea cealaltă a pădurii lor. Bombele lor de foc nu vor mai avea niciun efect asupra unei armate de patru sute de mii de luptători. ― Au şi alţi conducători capabili. Mikil. William. Poate ştiu mai multe decât ne închipuim. ― Niciunul dintre ei nu se compară cu Thomas. Vei vedea că fără el pădurenii sunt pierduţi. Transmite poruncă să le taie retragerea! Pune restul oamenilor noştri să înceapă a ridica tabăra, ca şi cum am porni spre interiorul deşertului. În caz că Thomas de Hunter se află printre ei, jur că nu va apuca sfârşitul acestei zile. Un cuvânt uşor, sosit pe aripile vântului, l-a trezit. Tocmai adormea în avionul de transport, dar se şi trezea în deşert, cu aceste vorbe în ureche: ― Se pregătesc de plecare. S-a ridicat în capul oaselor. Mikil s-a lăsat pe vine. ― Nu e un sfat de război – îşi pregătesc caii de plecare. Cred că se întorc în deşert. Thomas a sărit în picioare, a alergat până pe coama dunei şi, luând binoclul improvizat de la William, a privit în zare. Nu vedea întreaga tabără; capătul celălalt era ascuns de o uşoară ridicătură a deşertului. Dar, din câte se părea, scabioşii îşi încărcau lucrurile în căruţe şi pe spinările cailor. Rachelle a urcat în fugă. ― Thomas! El s-a rostogolit pe spate, apoi a rămas aşezat. ― Ai visat? Ea s-a uitat spre William, ca şi cum ar fi spus: Nu aici. ― William, spune-le celorlalţi să se pregătească să plece pe urmele armatei în deşert. ― Domnule… ― Cum să pleci după ei? L-a întrebat Rachelle. Adunarea va avea loc peste două zile. ― Trebuie să punem mâna pe Cărţi! 580

Ea s-a uitat din nou spre William. ― William, spune-le celorlalţi. ― Rachelle are dreptate. Dacă îi urmăm cale de o zi, încă una se va adăuga la întoarcere. Vom pierde Adunarea. ― Nu în ritmul acestor melci fără casă. Şi cred că Elyon ne va ierta că lipsim de la Adunare dacă în acest răstimp îi distrugem pe duşmanii lui. ― Furăm cărţi, nu distrugem duşmanul. ― Aşa vom ucide duşmanul, cu ajutorul Cărţilor, găgăuţă! ― Cum? ― Spune-le şi gata. William a coborât duna în goană. ― Ce s-a întâmplat? A întrebat Rachelle. ― Ai visat? A insistat el. ― Nu. Nu despre istorii. Însă tu ai visat. Ce anume? Thomas s-a ridicat. ― Ai avut dreptate; există un munte pe nume Cyclops în Indonezia. S-a întâmplat ceva care ţi-a permis să visezi. ― Înseamnă că te duci după Monique? ― Acum suntem pe drum. ― Atunci, lasă Cărţile de Istorii în pace. E prea periculos! Poţi împiedica răspândirea virusului cu ajutorul lui Monique. ― Dar dacă nu o putem salva? Dacă nici ea nu reuşeşte să facă nimic în privinţa virusului? Poate Cărţile ne spun ce e nevoie să ştim ca să-l oprim pe Svensson. Tu înţelegi, chiar dacă restul nu. A dat să coboare, iar el s-a grăbit să o prindă din urmă. ― Rachelle, te rog să mă asculţi. Întoarce-te. Voi trimite doi dintre oamenii mei cu Suzan, ca să fii în siguranţă. ― De ce să plec dacă tu vrei să-ţi rişti viaţa în adâncul deşertului? ― Fiindcă dacă ţi se întâmplă ceva aici, s-ar putea ca Monique să moară! Nu înţelegi? Nu ne putem îngădui să păţeşti ceva. Dar la copiii noştri nu te gândeşti? ― Dar tu, Thomas? Ce se întâmplă cu Monique, cu mine sau cu pădurea dacă tu păţeşti ceva? Copiii noştri rămân pe mâini bune; nu-mi mai porunci atât. A prins-o de mână şi a întors-o cu faţa spre el. ― Ascultă-mă! Şi-a înghiţit nodul din gât şi a privit peste umărul lui către orizont. 581

― Te iubesc mai mult decât iubesc viaţa. Vreme de cincisprezece ani mam luptat cu fiarele acestea. Nici acum nu mi se va întâmpla nimic, jur. În niciun caz aici. Mă îngrijorează ce se întâmplă dincolo. Trebuie să prevenim acţiunea virusului şi pentru asta avem nevoie de Cărţile de Istorii. Ochii ei începuseră să capete o culoare palidă. Se îmbăiase cu o seară în urmă, dar numai folosind o cârpă şi apa dintr-o ploscă. ― Te rog, iubita mea. Te rog. Ea a suspinat şi a închis ochii. ― Ştii că am dreptate, a zis el. ― Bine. Dar promite-mi că nu te vei lăsa cuprins de boală. ― Să-mi laşi mie apa care-ţi prisoseşte. ― Aşa voi face. Au rămas tăcuţi. Ceilalţi aruncau priviri curioase în susul dunei. Rachelle s-a aplecat şi l-a sărutat uşor pe obraz. ― Te rog să te întorci la vreme ca să participi la Adunare. ― Aşa voi face. Ea s-a întors şi a pornit spre cal. Thomas s-a întins pe dună şi, împreună cu cei şapte luptători care rămăseseră alături de el, a privit spre tabăra Hoardei. Caii aşteptau în spatele lor, devenind neliniştiţi în căldura care creştea. Opriseră cât de multă apă putuseră de la cei patru care plecaseră în urmă cu două ore, suficient să reziste două zile dacă o foloseau cu zgârcenie. William şi Suzan se întorseseră alături de Rachelle. ― Mi se pare mie sau se deplasează încet? A întrebat Mikil. ― Sunt scabioşi. La ce altceva te aşteptai? A zis unul dintre războinici. ― Dacă ar renunţa la jumătate din bagaje, s-ar mişca de două ori mai repede. Nici nu mă miră că se deplasează atât de lent. Thomas a scrutat orizontul. Spre dreapta lor se ridica un deal înalt. Departe, dincolo de el se găsea Pădurea de Sud, unde Jamous fusese salvat de Justin, care reuşise să încheie pacea cu scabioşii. În minte i-au răsunat cuvintele auzite în seara precedentă. Vom discuta

despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor avea încotro. Până aranjăm trădarea cu el, va fi prea târziu. Cine era acel el? Martyn? Nu, Qurong discutase cu generalul, acum mort. Poate era vorba de Justin, dar nu reuşea să accepte o asemenea idee. Chiar 582

dacă se dezisese de Gardă, fostul lui locotenent nu ar fi complotat împotriva propriului popor. Ori lucrurile stăteau altfel? ― Domnule, văd oarece mişcare. Şi-a concentrat din nou atenţia. Peste coama ridicăturii din depărtare apăruse un şir de călăreţi care se îndreptau spre ei. Apoi, încă un rând. Nu erau doar două şiruri de călăreţi. Cel puţin o divizie, gonind la galop. A simţit cum se crispează. ― Domnule… ― Şi-au dat seama. Ştiu că ne aflăm aici. ― Atunci, să plecăm, a spus Mikil. Putem să-i lăsăm mult în urmă fără mari eforturi. ― Şi cărţile? ― Cred că, pentru moment, Cărţile au devenit istorie. Gluma e involuntară. ― Domnule, uitaţi-vă în spate! ÎI avertizase un luptător de la capătul rândului. S-a răsucit brusc. Un alt şir de călăreţi apărea de peste dunele din est, plasaţi între ei şi pădure. Erau cel puţin o mie. Căzuseră într-o capcană. Thomas s-a năpustit în josul dealului. ― Spre nord, şi grăbiţi-vă! A ajuns primul la cal, s-a prins de oblânc şi a dat pinteni înainte de a apuca să se aşeze în şa. ― Dii! Animalul a ţâşnit înainte. În urma lui, ceilalţi cai au fornăit şi au lovit nisipul. Armata din stânga lor mărşăluia la vedere acum, un şir lung, întins pe o distanţă mai mare decât i se păruse la început. În timp ce ei stătuseră cu ochii pe armata care se pregătea să ridice tabăra, Hoarda îi încercuise din spate. Ba mai rău, această armată îşi avusese tabăra spre est sau sud şi fusese chemată de acolo. Acum erau flancaţi spre est şi vest. Cu siguranţă că ştiau că vor porni spre nord, ca să iasă din acea capcană. Doar dacă nu cumva… A văzut războinici direct înainte. Câţi erau? Prea mulţi să-i numere, dar le tăiau orice cale de fugă. 583

A tras de frâu, făcându-şi calul să se ridice pe picioarele din spate şi să bată din cele din faţă. Trei dintre oamenii lui trecură în goană pe lângă. ― Înapoi! Au văzut Hoarda şi s-au oprit. Thomas şi-a răsucit calul. ― Spre sud! Însă abia căpătaseră viteză când a văzut lucrul de care se temea cel mai mult. Dunele dinspre sud s-au populat de altă mare de duşmani. A cotit spre stânga şi a urcat cu greu pe aceeaşi dună îndărătul căreia stătuseră ascunşi mai devreme. Nu avea niciun rost să gonească orbeşte. Trebuia să vadă ce se întâmpla, iar pentru asta dorea să ajungă pe o înălţime. Şi-au făcut caii agitaţi, care băteau din picior, să stea pe coama dunei. De acolo, au văzut limpede situaţia disperată în care se găseau. Venind din toate direcţiile, scabioşii se apropiau de ei. Thomas şi-a întors calul, căutând o breşă în rândurile celor care îi încercuiau, dar imediat ce descoperea una, ea se şi închidea. Qurong se dovedise mai şiret decât ei. Thomas a analizat situaţia cu repeziciune. Trăise prea multe momente de cumpănă ca să între în panică, participase la prea multe bătălii ca să se recunoască înfrânt dinainte. Însă niciodată nu fuseseră opt în faţa atâtor duşmani. Era aproape imposibil să scape de acolo prin luptă. Mikil îşi scosese deja sabia din teacă, însă în acea situaţie nu ar fi slujit la nimic. Fuseseră bătuţi de mintea unui om, iar acum puteau învinge tot cu ajutorul minţii. Aceste gânduri l-au copleşit, venind ca un val gata să-l doboare. Însă ideile care contau – cele care să sugereze o modalitate de acţiune – nu au apărut în urma acelui val. Marea rămăsese mută. Nici măcar visele nu l-ar mai fi ajutat în acele momente. Cei de lângă el lar fi lovit ca să-şi piardă cunoştinţa şi să adoarmă, trezindu-l câteva secunde mai târziu, dar la ce bun? Cuvintele de avertisment adresate de Rachelle i-au răsunat tandru în ureche. Ea nu le rostise cu glas dulce, însă acum orice gând legat de ea nu era decât tandru.

Îmi pare rău, iubito.

A atins cartea pe care şi-o legase strâns la brâu, pe sub tunică. Să fie bună ca argument? Pentru a câştiga timp. Nu-i era limpede cu ce folos, dar trebuia 584

să încerce ceva. A scos cartea şi a ridicat-o deasupra capului. S-a înălţat în scări şi a răcnit către ceruri. ― Cartea de Istorii! Am o Carte de Istorii! Hoarda nu a părut impresionată. Dar, bineînţeles, nu-l auzise. A dat drumul hăţurilor, s-a înălţat ţinându-se cu genunchii strânşi de crupa calului şi a galopat într-un cerc strâns în jurul grupului său, cu mâna dreaptă ţinută sus, având cartea între degete. ― Am Cartea! Cartea de Istorie este la mine! A strigat el. Când au ajuns la dunele imediat apropiate de aceea pe care se afla el, duşmanii s-au oprit. Erau cel puţin cinci mii, pe cai înspumaţi, într-un cerc uriaş, pe multe rânduri în adâncime. Nisipul părea să se fi transformat în oameni. În scabioşi. Probabil că ezitarea lor se explica prin dorinţa de a trăi sau de a muri. Erau conştienţi că primii care vor ajunge în apropierea Gărzii Pădurii vor muri. Poate chiar sute, înainte de a-l copleşi pe Thomas de Hunter şi pe oştenii lui. Aveau să-i covârşească, desigur. Oricine ar fi avut sub ochi acea scenă ar fi fost sigur de deznodământul ei. ― Sunt Thomas de Hunter, a urlat la ei din toţi rărunchii, şi am la mine Cărţile de Istorii pe care stăpânul vostru Qurong le venerează! Provoc pe oricare dintre voi să se măsoare cu mine! Peste o sută de călăreţi au ieşit din rând şi s-au apropiat încet de el. Toţi aveau legată la brâu eşarfa roşie de asasin şi toţi juraseră să-şi dea viaţa pentru a-l răpune imediat ce-l văd. Printre cei din Gardă se zvonise că mai toţi proveneau din rândul rudelor celor ucişi în bătălii. ― Nu are efect, a rostit Mikil. ― Uşurel. Îi putem dovedi, i-a spus Thomas. ― Dar sunt prea mulţi! ― Păstraţi-vă cumpătul! Însă inima lui a ignorat comanda şi a început să bată mai iute decât în ritmul calm, obişnuit. Sunetul unui corn a străbătut din depărtare. Cercul de călăreţi s-a oprit. Sunetul a răsunat din nou, lung şi ascuţit. Thomas s-a uitat în direcţia din care se auzise. Sud. Acolo, pe coama celui mai înalt deal, se vedeau doi călăreţi pe cai de culoare deschisă. Cel din stânga era un scabios. Şi-a dat seama de la acea distanţă, dar nu a putut distinge mai mult. 585

Judecând după tunica pe care o purta, celălalt era un pădurean. ― El este! A spus Mikil. ― Cine anume? ― Justin, a zis ea, şi a scuipat. A urmat încă o chemare de corn. Mai era un bărbat, a văzut Thomas, călare, chiar în spatele scabiosului. El suflase în corn. Pădureanul a pornit brusc în josul dealului, către soldaţii care executau încercuirea. Aceştia au început să se dea deoparte, făcându-i loc. Hoarda comunica de multe ori prin intermediul cornului, iar acel sunet sugerase probabil ceva sacru. Călăreţul a trecut printre scabioşi fără să se uite la ei. Se afla încă la o sută de metri depărtare, în rândurile armatei duşmane, când Thomas a confirmat ceea ce Mikil ghicise din prima clipă. I-ar fi fost imposibil să confunde stilul acela de călărie, cu corpul azvârlit în faţă, sugerând fluiditatea. Acela era într-adevăr Justin din Sud. Acesta a urcat panta dunei şi a tras de frâu, oprindu-şi calul la cincisprezece metri depărtare. Câteva clipe bune a stat să-i privească. Aflată în dreapta lui Thomas, Mikil s-a strâmbat. Ceilalţi şi-au păstrat locurile în spatele lui. ― Hei, Thomas, a trecut ceva vreme. ― Doi ani. ― Adevărat, doi. Arăţi bine. ― Cinstit să fiu, tare mult mi-ar prii o baie în lac. Justin a dat să râdă. ― Nu ne-ar fi de folos tuturor? ― Inclusiv acestor prieteni ai tăi? Justin şi-a plimbat privirea roată peste întreaga armată a scabioşilor. ― Mai ales lor. Nu mă pot obişnui defel cu mirosul. ― Cred că mirosul vine şi din pielea ta, ca din a lor, a spus Mikil. Justin a privit-o cu ochi lui verzi, mari şi pătrunzători. Părea să se fi îmbăiat recent. ― Constat că aţi dat de ceva necazuri, a spus el în cele din urmă. ― Nu ţi-a scăpat un asemenea amănunt, i-a răspuns Thomas încruntat. ― Nu avem nevoie de ajutorul tău, a zis Mikil. ― Mikil! Justin a surâs. 586

― Poate c-ar fi bine să-ţi schimbi modul de abordare. Cum să zic? Îmi place spiritul bătăios. Aproape că mă simt ispitit să mă alătur vouă şi să lupt până la capăt. În ochii lui a apărut o sclipire care inspira încredere. Acesta era unul dintre motivele pentru care, în urmă cu doi ani, Thomas îl alesese ca să-i devină adjunct. ― N-ai observat din întâmplare cât de mari au devenit armatele Hoardei în ultima vreme? A întrebat Justin. ― Mereu am fost copleşiţi numeric. ― Da, adevărat. Dar acesta nu e un război pe care să-l poţi câştiga, Thomas. Aşa nu merge. În niciun caz cu sabia. ― Şi atunci, cu ce? Cu un zâmbet? ― Cu iubirea. ― Iubim deja, Justin. Ne iubim soţiile şi copiii trimiţând aceşti monştri în iadul din care au apărut. ― Eu nu am impresia că s-ar fi născut din iad. Am crezut mereu că şi ei au fost creaţi tot de Elyon. Ca şi tine. ― Tot astfel au fost creaţi şi Shataikii. Sugerezi cumva să ne şi culcăm alături de ei? ― Foarte mulţi dintre voi au şi făcut-o. Mă tem că liliecii au părăsit copacii şi au ocupat locuri în inimile voastre. Mikil nu era fiinţa capabilă să tolereze un asemenea sacrilegiu, dar Thomas o ţinea în frâu, astfel că i s-a adresat lui, nu lui Justin: ― Domnule, nu vrem să ascultăm asemenea cuvinte otrăvite. Doar a venit călărind alături de duşmanii noştri. ― Adevărat, Mikil, ştiu cât de mult îi ating astfel de cuvinte pe cei care sunt la fel de religioşi ca tine. Cu toţii ştiau că era religioasă doar când îi convenea sau îi aducea vreun avantaj. Se îmbăia şi respecta ritualurile, desigur, dar prefera să plănuiască o bătălie decât să înoate în lac în fiecare zi. Tânăra şi-a dres glasul. ― Există o zicală, a spus Justin. Pentru fiecare cap doborât de Hoardă trebuie să cadă zece capete de-ale lor, adevărat? Aşa arată, într-un fel, balanţa justiţiei. Are să sosească vremea când vei împărţi pâinea cu un scabios.

587

Cineva a tuşit în spatele lui Thomas. Era evident că Justin încerca să-i inducă în eroare pe cei care îl ascultau. Nici măcar Thomas nu a reuşit să-şi reţină un surâs. ― Mikil a intuit ceva. Ai venit la noi ca să ne ajuţi sau te interesează mai mult să ne converteşti la religia pe care ai creat-o? ― Religie? Întâmplător, Marea Romanţă a devenit o adevărată religie. Vezi ce se întâmplă când le dai ascultare liliecilor? Totul se duce de râpă. Întâi, pădurea colorată, apoi lacurile. Thomas s-a simţit cuprins brusc de o arsură de-a lungul spinării. A huli Marea Romanţă reprezenta o blasfemie. ― Ai vorbit îndeajuns. Ajută-ne ori du-te. Justin a coborât ochii spre cartea pe care Thomas o ţinea în mână. ― Cartea Istoriilor. Ce a fost mai rău şi mai bun în om. Puterea de a crea şi de a distruge. Indiferent ce s-ar întâmpla, să nu o pierzi. Ajunsă în mâinile cui nu trebuie, ar provoca multe nenorociri. ― Dar aceasta are filele albe. Justin a dat din cap încet, doar o dată. ― Ai grijă. Ne vedem la Adunare. Apoi şi-a întors calul şi a trecut în galop pe lângă scabioşi, urcând duna înaltă, unde s-a oprit alături de locuitorul deşertului. Apoi s-a auzit sunetul cornului: o dată, de două ori. Semnalul de retragere. La început, niciunul din Hoardă nu s-a clintit. Asasinii păreau derutaţi, iar deasupra deşertului s-au auzit murmure adânci de nemulţumire. Cornul a răsunat din nou de două ori, de această dată cu mai multă tărie. Pentru orice scabios, preţul nesupunerii faţă de un asemenea ordin era execuţia neîntârziată. Prin urmare, s-au retras cu toţii, în masă, în aceleaşi direcţii din care veniseră. Împietrit de uimire, Thomas a urmărit cum deşertul se golea de războinici. Apoi au dispărut cu toţii. Nu a mai rămas niciunul. Salvarea lor fusese atât de rapidă, atât de lipsită de tam-tam, încât părea cu totul ireală. S-a răsucit în şa să se uite la Justin. Culmea dealului rămăsese pustie. ― Îl puteam ucide pe… a zis Mikil şi a slobozit un scuipat. ― Tăcere! Să nu mai aud niciun cuvânt. Tocmai ţi s-a cruţat viaţa. 588

― Cu ce preţ? Nu a găsit răspuns.

589

15 Cyclops. Apropierea pe furiş era exclusă. Nu aveau la dispoziţie o săptămână să scotocească jungla în căutarea unui tunel care să ducă spre miezul muntelui. Aveau însă tehnologie în infraroşu, capabilă să despoaie electronic Cyclops de toată vegetaţia şi să descopere orice anomalii suspecte, precum căldura. Aterizaseră cu avionul tactic C-17 pe aeroportul Sentani, iar după realimentare urcaseră imediat în aer să exploreze masivul care se înălţa ameninţător pe coastă. Prognoza meteo era bună, vântul bătea slab, iar oamenii din echipă dormiseră bine pe durata zborului pe deasupra Pacificului. Chiar şi aşa, Thomas nu reuşea să-şi alunge îngrijorarea. Dacă se înşela cumva? Dacă Rachelle înţelesese greşit? Iar un alt element complica şi mai mult situaţia. Dăduse greş în încercarea din vis de a recupera Cărţile de Istorii. Qurong rămăsese în posesia tuturor, cu excepţia aceleia cu pagini albe. Singura informaţie utilă pe care reuşise să o obţină în vis era afirmaţia Rachellei că Monique se afla acolo, în pântecul muntelui. Avionul a zburat la joasă altitudine, scanând copacii şi făcând câteva curse într-un sens şi în celălalt de-a lungul versantului. Dinspre cabina de comandă a apărut căpitanul Keith Johnson, pe care echipamentul de camuflaj îl făcea să arate ca un personaj de benzi desenate: o cască cu sistem de comunicaţii îi permitea să vadă zona înconjurătoare a fiecăruia dintre cei patru şefi de echipă printr-un vizor situat deasupra ochiului drept. Paraşută. Rucsac cu cele necesare supravieţuirii în junglă. Două grenade. Un pumnal cu mâner verde, având o lamă strălucitoare, pentru care Mikil şi-ar fi dat cel mai bun cal. Ceilalţi arătau la fel. Doar Thomas era echipat mai simplu. Salopetă de camuflaj, pumnal, aparat de radio-recepţie, o puşcă de asalt pe care nu avea intenţia să o folosească şi o paraşută la care era obligat să apeleze. Trebuia să sară cu ea. ― Am încheiat primul tur complet, l-a anunţat căpitanul, lăsându-se întrun genunchi. Deocamdată, nimic. Sigur nu vrei să verificăm şi versantul celălalt? ― Nu, doar cel de aici. 590

― Atunci operatorul doreşte să zboare la o altitudine mai mică. Dar să ştii că ne vom face auzită prezenţa. Avionul ăsta face un zgomot înfiorător. Scoţându-şi casca, Thomas şi-a trecut degetele prin părul jilav. ― Avem de ales? În cursul zborului analizaseră toate scenariile posibile. Thomas îşi prezentase părerile, dar când s-a pus problema supravegherii electronice, a declarat clar că nu se pricepe. De aceea, a lăsat acest aspect în seama celorlalţi. ― Nu. Mai ales dacă ţinem seama de presiunea timpului. Dar, dacă oamenii lui Svensson se află acolo jos, te asigur că sunt numai ochi şi urechi. ― Nu cred că am vrea să trecem neobservaţi. Dacă suntem norocoşi, le forţăm mâna. Nu vor putea pleca de aici fără să se expună. Căpitanul l-a măsurat din ochi, apoi a dat aprobator din cap. ― Ţin să spun că ne expunem în mod destul de primejdios. Eu nu aş alege soluţia asta. ― Căpitane, îmi dau seama de pericol, dar în caz că te face să te simţi mai liniştit, dacă ar fi convins că o asemenea acţiune ar contribui la recuperarea lui Monique de Raison, preşedintele ar pune întreaga divizie 101 aeropurtată în aceeaşi situaţie. Să coborâm. Decizia de a se folosi de poliţia secretă franceză ca să regleze situaţia cu Hunter fusese luată de Armând Fortier. Şeful de la Surete îi telefonase direct lui Carlos. Mobilizau trei sute de agenţi în acest caz, fiecare cu ordinul de a-l aduce imediat în Franţa ori, în caz de nereuşită, de a-l asasina. Se activase deja o vastă reţea de informatori din Statele Unite şi se aflase astfel că omul plecase la Fort Bragg, apoi dispăruse. Existau trei posibilităţi, a socotit Carlos. Prima: era tot la Fort Bragg,

rămânând ascuns acolo. A doua: se îndrepta spre Franţa ca să discute direct cu Fortier. A treia: Pornise la drum spre Indonezia.

S-a uitat prin binoclu la avionul de transport care se apropia şi a înţeles că ghicise. Fără îndoială că se găsea la bord. Acest Hunter îl îngrozea mai mult decât Svensson. Ca prin miracol, scăpase de moarte în trei rânduri. A, nu era în întregime corect: de două ori fusese rănit mortal, apoi se vindecase, iar a treia oară îi scăpase printre degete. Şi nu era vorba doar de proverbialele nouă vieţi. Părea că ştie lucruri pe care nu avea de unde să le afle şi totuşi… 591

Adevărat, cercetătorii lui Svensson reuşiseră să izoleze Germenul Raison în baza viselor acestui om. Dar dacă nu se înşela, individul continua să afle o mulţime de lucruri. Dovada o constituia chiar avionul care se apropia acum, înzestrat cu aparate de scanat în infraroşu. Preferase să-i lase pe francezi săl caute în Statele Unite, în vreme ce el revenise aici, convins fiind că omul va ajunge în cele din urmă pe insulă. Venea după Monique. ― A câta cursă este asta? A întrebat Svensson prin radio. Carlos şi-a reglat microfonul. ― A şaptea. Acum vin la o altitudine mai mică. Au urmat paraziţi. ― Cum de ne-au descoperit şi aici? ― Cum am mai spus. A aflat de virus, a ştiut de antivirus, iar acum are ştiinţă unde suntem. Parcă-i o stafie. ― Atunci ar fi cazul să-ţi aduci stafia la discuţii. Nu crezi că o lovitură directă l-ar ucide? ― Nu cred. Restul probabil vor muri, dar Hunter nu. ― Atunci doboară-i. Nu vor exista alţi supravieţuitori. ― Plecăm? ― Chiar astăzi, după căderea întunericului. Fortier îl vrea în Franţa pe acest om. ― Am înţeles. Carlos a ieşit din spatele plasei ecranate care reducea la maximum căldura corporală radiată în exterior, a dus la umăr lansatorul Stinger modificat şi a armat proiectilul. O lovitură directă rupea avionul de transport în două. Desigur, nu era convins că Hunter va supravieţui, dar era un risc pe care şi-l asuma bucuros, ba chiar cu multă satisfacţie. Dorea foarte mult să se înşele în privinţa acelui har imposibil al lui. Era preferabil ca el să moară. A aşteptat până ce avionul a făcut manevra de întoarcere la capătul văii, pornind apoi spre el. Svensson îşi săpase adăpostul în mijlocul muntelui, iar avionul se apropia acum de el, fiind la nivelul ochiului. De astă dată cei din avion sigur îl vor vedea. Iar el va trage o singură lovitură. Nici nu era nevoie de mai multe. ― Reperat ţinta la doi-nouă-zero. Thomas l-a auzit pe operatorul aparaturii electronice acoperind zgomotul făcut de motoare. S-a răsucit şi a privit pe geam. 592

― Contact, unu… ― Suntem atacaţi! Avertismentul s-a auzit dinspre cabina de comandă, iar Thomas, uitânduse pe geam, a văzut imediat proiectilul lăsând o dâră alburie prin aer. Însemna că avusese dreptate. Monique era acolo. Pe de altă parte, îşi vedea moartea cu ochii. S-a prins strâns de balustrada aflată lângă fotoliu. Aparatul C-17 s-a înclinat pe o aripă, în încercarea de a se îndepărta de proiectilul care se apropia. ― Contramăsurile activate. În clipa când avionul a ţâşnit înspre cer, gemând, ca să câştige în altitudine, glasul pilotului a fost acoperit de urletul brusc al celor patru motoare Pratt and Whitney. ― Vom fi loviţi! A răcnit cineva. O clipă, panica a apărut în ochii celor douăzeci de luptători care mai înfruntaseră moartea şi până atunci, dar în cu totul alte circumstanţe. Se părea că lupta aceea se va încheia înainte de a începe.

Buum!

Fuzelajul a făcut implozie provocând o flacără uriaşă chiar în spatele cabinei pilotului. Globul de arşiţă s-a rostogolit în interior, suficient de încins ca să pârjolească orice porţiune descoperită de piele. Thomas şi-a aplecat capul înainte ca valul să-l izbească. A fost înghiţit apoi de un muget. Aer arzător. Apoi un val de aer rece. Cineva ţipa. Totul se petrecuse atât de repede, încât nici nu a trebuit să reacţioneze. Şi-a dat seama că fuseseră loviţi, dar nu înţelegea ce însemna asta. A făcut ochii mari. Avionul zbura lenevos spre dreapta lui, rupt în trei bucăţi exact în faţa aripilor şi la coadă. Porţiunea de mijloc era încă propulsată şi a trecut cu viteză pe lângă secţiunile bot şi coadă. Stătea ca suspendat în aer, încă prins cu centura de fotoliu. Părea să nu se prăbuşească, măcar deocamdată. Fusese azvârlit din aparat, pesemne prin coada expusă, iar acum plutea liber. Însă copacii se aflau la mai puţin de o mie de metri sub el, iar acea flotabilitate nu avea să dureze mai mult de… Apoi şi-a dat seama că începuse deja să coboare. Cu viteza unui bolovan. Starea de panică l-a făcut să rămână ca paralizat preţ de trei secunde. Un tunet din dreapta l-a trezit din transă. O coloană cumplită de foc se ridica din 593

partea principală a fuzelajului, care se prăbuşise cu toată forţa în fundul văii. Nimeni nu putuse supravieţui unui asemenea impact. S-a răsucit în fotoliu, dar acesta s-a rotit odată cu el. A prins cablul de deszăvorâre a centurii de siguranţă, a tras de el şi s-a rostogolit spre dreapta, suprimându-şi dorinţa instinctivă de a rămâne în siguranţa relativă a cadrului de metal. Ajunsese la şase sute de metri. Fotoliul a fost luat de un curent de aer şi a trecut ca vântul pe lângă el. Acum cădea liber, fără scaun. Sărise o singură dată dintr-un turn de bungeejumping, dar până în acel moment nu mai purtase vreo paraşută, darămite să facă un salt. Secţiunile bot şi coadă au făcut pârtie printre copacii de pe versantul celălalt al muntelui. Nu s-a auzit zgomot de explozii. Se afla la trei sute de metri altitudine. A prins între degete cablul de declanşare al paraşutei şi l-a smucit. Cu un pocnet, paraşuta s-a desfăcut, a ţâşnit spre cer şi s-a deschis cu un plesnet de pânză. Sistemul de chingi l-a solicitat brusc. A icnit, după care a tras în piept aer adânc în plămâni. Casca îi sărise din cap. Coroanele verzi ale copacilor se apropiau cu repeziciune. Un plesnet puternic, la început a crezut că-şi rupsese piciorul, însă, odată cu el, spre pământ se prăbuşea şi o cracă de copac. O rupsese în cădere. Frunzişul nu i-a îngăduit să vadă solul. În clipa când ghetele au atins o suprafaţă dură şi solidă, s-a rostogolit. Numai că a făcut-o prea energic. S-a izbit de trunchiul unui copac şi s-a lăţit peste rădăcinile lui dezgolite, cu răsuflarea tăiată şi aproape inconştient. A auzit ţipete de păsări. Un papagal macaw. Ba nu, o pasăre a anului; ar fi fost în stare să-i recunoască strigătul oricând. Pasărea neagră, cu ciocul lung, stătea în vârful unui copac din apropiere, protestând la adresa acelui intrus apărut pe neaşteptate.

Am rămas în viaţă.

A scos un geamăt şi a făcut un efort să respire. Şi-a mişcat picioarele. Păreau să fi rămas întregi. Dar dacă de fapt îşi pierduse cunoştinţa şi se afla din nou în deşert? S-a împins puţin de la pământ. Treptat, mintea i s-a limpezit. Vegetaţia din jur era un amestec de ierburi şi tufişuri, graţie unui pârâiaş care bolborosea la treizeci de metri depărtare. Un buştean uriaş se odihnea pe malul celălalt. 594

S-a ridicat în picioare, a eliberat sistemul de chingi al paraşutei şi, precipitat, şi-a examinat membrele. Se alesese cu lovituri şi vânătăi, dar în rest erau intacte. Iar singura armă pe care o avea asupra lui era un pumnal încovoiat prins la brâu. La câţiva kilometri depărtare în susul văii, fumul se înălţa în vălătuci spre cer. A acţionat aparatul de radiorecepţie aflat la coapsă şi a răsucit butonul de volum. ― Recepţie, recepţie. Răspundeţi careva. Din difuzor s-a auzit un susur. A repetat încercarea, dar fără rezultat. S-o fi defectat transmiţătorul. Dar, din câte văzuse, probabil că ceilalţi muriseră. Stomacul i s-a strâns. Ar fi supravieţuit şi alţii dacă ar fi fost azvârliţi ca el, dar nu-şi amintea să mai fi văzut pe altcineva desprinzându-se de epavă, aşa cum i se întâmplase lui. S-a întors, a fugit în susul pârâului, a sărit peste buştean şi a aterizat în nămolul moale, în care piciorul i s-a afundat până la gleznă.

Încet, calm. Gândeşte.

A examinat din nou jungla din jur. Dacă ţinea bine minte, proiectilul fusese lansat dintr-un punct de la jumătatea versantului estic. Trebuia să ajungă la epava avionului. Să caute supravieţuitori. Vreo armă. Un aparat de radioemisie. Ceva care să-i fie de folos. Înainte de căderea nopţii, dacă se putea. Nu avea acelaşi organism ca Thomas de Hunter din deşert, dar împărţea aceeaşi minte cu el, nu? Se aflase şi în situaţii mai grele. Nu mai departe de seara trecută, se trezise într-o încurcătură mult mai mare, cu o sută de asasini ai Hoardei apropiindu-se de el. A reintrat în junglă, unde frunzişul copacilor împiedica soarele să pătrundă până la nivelul solului şi vegetaţia era ceva mai sărăcăcioasă, şi s-a îndreptat spre valurile de fum aflate la câteva mile depărtare. Misiunea lui era mai importantă decât salvarea vreunui supravieţuitor, indiferent cât de inuman ar fi sunat. Scopul lui era să o găsească pe Monique cu orice preţ, chiar dacă însemna moartea celor douăzeci de soldaţi. A scrâşnit din dinţi şi a scos un icnet. S-a opus în câteva rânduri tentaţiei de a porni spre dreapta, ca să se îndrepte spre locul din care plecase proiectilul. Dar a continuat să alerge spre epavă. Cu siguranţă că adversarii văzuseră paraşuta deschizându-se. De data aceasta sigur erau pregătiţi să-l doboare. Iar acum nu va mai scăpa de glonţul tras în cap. Avea nevoie şi de altă armă pe lângă acel pumnal. 595

Carlos a dus aparatul de radiorecepţie la gură. ― Cât de departe e? ― La o sută de metri. Aleargă în amonte, i-a comunicat omul cu glas moale. Trag în el? ― Doar dacă poţi fi convins că-l loveşti sub gât. Dar sigur e el? O pauză. ― Da, el e. ― Nu uita, îl vreau viu. Săgeata cu tranchilizant ar fi putut ucide un om dacă îl lovea în cap. Carlos a aşteptat. ÎI depistaseră încă de cum atinsese pământul, la cinci kilometri în josul văii. Mai supravieţuiseră alţi patru: doi în acelaşi mod ca Hunter, ceilalţi accidentaţi şi sângerând, dar încă în viaţă, în apropierea locului unde se prăbuşise avionul. Supravieţuirea lor fusese de scurtă durată. Dacă omul lui nu trăgea acum, îl doborau la epavă. Era preferabil să pună mâna pe el chiar acum. Nu voia cu niciun chip să-i scape încă o dată printre degete. ― Care e situaţia? A întrebat Svensson pe celălalt aparat de radiorecepţie. Carlos a reglat emiţătorul. ― ÎI avem în cătare. ― Deci a supravieţuit. ― Da. ― E întreg? ― Da. ― Să rămână aşa.

Coboară până aici şi menţine-l chiar tu în starea asta, leneş nenorocit.

Sigur că avea să-l prindă nevătămat. Atâta vreme cât omul nu încerca ceva disperat. ― Am doborât ţinta, a auzit în celălalt aparat. A aşteptat, aproape convins că va primi un mesaj care să-l contrazică pe primul, de genul: Ţinta s-a ridicat şi fuge. Nu a primit însă un asemenea raport. ― Tot la pământ? ― Tot. ― Încătuşează-l strâns. Şi-ţi recomand să te grăbeşti. S-ar putea să nu rămână prea mult anesteziat. 596

Pe jumătate conştientă, Monique stătea întinsă pe saltea. Visase un tunet înfricoşător. O bubuitură puternică venită din cer, anunţând sfârşitul lumii. Oamenii au ţipat către un chip uriaş apărut între nori, care aparţinea probabil lui Dumnezeu. Îl implorau să le dea un erou care să-i salveze de acea răsturnare cumplită şi nedreaptă de evenimente. Doreau rezolvarea situaţiei. Şi Dumnezeu se milostivise de ei. A făcut semn către o femeie cu păr lung şi negru, pe nume Monique. Ea făcuse Vaccinul Raison. Tot ea trebuia să fie aceea care acum să-l îmblânzească. A deschis ochii şi a respirat adânc. Avea însă o problemă. Era prizoniera lui Svensson. Zăvorul a fost tras, iar uşa s-a deschis cu un scârţâit. A închis ochii. Mai cumplit decât să stea închisă în acea încăpere văruită în alb era să ajungă faţă în faţă cu Svensson sau cu celălalt bărbat, cel de origine mediteraneană, care mirosea ca o bucată de săpun parfumat. Carlos. A perceput târşâitul câtorva perechi de picioare. Pe podeaua de beton a căzut ceva cu un bufnet slab şi surd. Ce să fie? Deocamdată nu îndrăznea să privească. Cei încălţaţi cu bocanci au ieşit, iar uşa a fost din nou zăvorâtă. Monique a aşteptat cât de mult a putut, după care a deschis ochii. Şi-a mişcat capul. Pe podea, în mijlocul încăperii, zăcea un om cu capul întors în cealaltă parte, nu spre ea, şi cu faţa în jos. Îmbrăcat cu o salopetă de camuflaj şi purtând bocanci negri, înnoroiţi. Cu mâinile încătuşate la spate. Părul negru. S-a ridicat în capul oaselor. Thomas? Semăna oarecum cu el, dar hainele purtate nu se potriveau cu ce ştia ea. A traversat iute camera şi a dat roată omului. Da, un bărbat – antebraţele erau prea musculoase ca să fie femeie. Apoi i-a văzut şi faţa. Thomas. Prin minte i-au trecut simultan o sută de gânduri. Venise după ea. Ştiuse

unde să o caute. Şi venise ca soldat. Unde erau ceilalţi?

În mod normal, la vederea unui bărbat zăcând lipsit de cunoştinţă şi încătuşat şi-ar fi simţit stomacul întorcându-i-se pe dos, însă ziua aceea nu era normală, iar prezenţa unui prieten îi umplea lumea plină de disperare cu o bucurie atât de mare, încât, brusc, a crezut că va începe să plângă. A îngenuncheat şi l-a îmboldit în umăr. ― Thomas? A şoptit. 597

El respira constant. L-a scuturat ceva mai tare. ― Thomas! Avea obrazul sprijinit de podeaua curată, făcându-i buzele să stea oarecum deformate şi întredeschise. Faţa îi era puţin întunecată de barba nerasă. Părul ondulat îi era încâlcit şi în dezordine. ― Thomas! De această dată s-a clintit, dar numai o idee, după care a recăzut în starea letargică dinainte. S-a ridicat şi a privit lung la bărbatul care zăcea lat. Ce fel de om era? Gândurile i se îndreptaseră de nenumărate ori către el în cele zece zile de când dăduse buzna în viaţa ei şi o răpise pentru propria ei siguranţă. Ca să salveze lumea, spusese. O sugestie socotită absurdă de orice persoană care nu este beată criţă. Acum gândea cu totul altfel. Era un om deosebit. Ştia lucruri pe care în mod obişnuit nu ar fi trebuit să le cunoască şi-şi făcuse un obicei din a-şi risca viaţa ca să apere acele cunoştinţe. Şi, la un nivel mai personal, să o protejeze. Şi să o salveze. A aruncat o privire spre camera de supraveghere video. Era urmărită, desigur. Şi ascultată. S-a dus la chiuvetă şi a scufundat un vas într-un lighean cu apă (acel loc nu beneficia de apă curentă, cel puţin în acea celulă), a luat prosopul din cuier şi a revenit la Thomas. A udat prosopul şi l-a şters uşor pe faţă şi gât. ― Trezeşte-te, i-a şoptit ea. Hai, te rog, am nevoie de tine treaz. A stors prosopul, lăsând picurii de apă să-i cadă pe cap, pe faţă, pe umeri, apoi l-a îmboldit din nou. El a închis gura şi a înghiţit în sec. Într-un târziu, a deschis ochii clipind des. ― Sunt eu, Monique. Şi-a întors ochii spre faţa ei, i-a deschis mai larg, iar apoi a strâns din pleoape, făcând fruntea să se rideze. După ce a gemut, s-a chinuit să se ridice. L-a prins de un braţ şi l-a tras în sus, dar nu a părut să-l ajute prea mult. El s-a străduit să-şi adune genunchii, înălţând fundul. Monique nu şi-a dat seama cum l-ar putea ajuta – deşi stângaci, era hotărât să se ridice singur. În cele din urmă, a reuşit să-şi ridice capul şi să rămână în genunchi, rezemat cu fundul de călcâie, ţinând ochii închişi. ― Ai păţit ceva? A zis ea, dându-şi seama imediat că era o întrebare neroadă. 598

― M-au împuşcat, a rostit el. ― Eşti rănit? Unde? Doar nu văzuse nicio picătură de sânge. ― Nu. M-au tranchilizat. Şi-a rotit capul şi a înghiţit un nod din gât. ― Ar trebui să rămâi întins. Hai, dă-mi voie să te ajut. ― Abia m-am ridicat. ― Stai pe salteaua mea. ― Nu avem timp. Vor veni după mine imediat ce vor socoti că drogul şi-a pierdut efectul. Trebuie să stăm de vorbă. Poţi să-mi scoţi cătuşele? ― Cum? A întrebat ea, uitându-se la ele. ― Lasă. Doamne, ce cap am… Brusc, a făcut ochii mari. ― Ce e? ― N-am visat! Iarăşi visele. Nu ştia cum să interpreteze asta, dar cu siguranţă era vorba de ceva mai mult decât vise. ― Ai fost drogat. Poate că asta te-a afectat. Thomas a vorbit ca şi cum s-ar fi aflat într-un vis. ― În ultimele două săptămâni, e prima oară că nu am visat. Oricum, mă refer la realitatea asta. Acolo nu am visat vreme de cincisprezece ani, dar am mâncat dintr-un fruct numit rambutan. Era încătuşat, stând în genunchi într-o celulă cu pereţii albi, lumea murea din cauza unui virus purtând numele ei, iar el vorbea de un fruct. ― Rambutan, a repetat ea ca un ecou. ― Şi credem că eşti legată de Rachelle, a spus el. ― Rachelle. A privit-o fix. Apoi s-a întors într-o parte şi a şoptit ceva mai mult pentru sine. ― Doamne. Ce nebunie. Nu şi-a dat seama de ce socotea că ar avea vreo legătură cu Rachelle, şi momentan nu avea nicio importanţă – se vedea de departe că el se lăsase pradă imaginaţiei. Pe de altă parte, conta că Thomas era singurul care părea capabil să o găsească mereu. A aruncat o nouă privire spre cameră. Trebuiau să fie foarte precauţi. ― Suntem ascultaţi. Stai lângă patul meu, cu spatele spre peretele opus. 599

A părut să înţeleagă. L-a ajutat să traverseze încăperea, iar el s-a aşezat greoi, cu picioarele încrucişate, rămânând cu faţa la saltea. ― Dacă vorbim foarte încet poate nu ne aud, a zis ea, lungindu-se pe saltea. ― Mai aproape, i-a şoptit el. S-a tras mai aproape, cu genunchii gata să li se atingă. ― Cum m-ai găsit? A privit-o fix, apoi s-a uitat peste umărul ei. ― Întâi virusul. A fost deja răspândit. ― Ştiu. Cât de grav e? ― Rău de tot. Douăzeci şi patru de aeroporturi importante. Se răspândeşte în mod incontrolabil. ― Nu au închis aeroporturile? ― Nu ar încetini împrăştierea virusului cât să justifice panica, a explicat cu glasul mai limpede – efectul drogului se risipea cu repeziciune. Când am plecat din Washington, doar guvernele ţărilor afectate aveau cunoştinţă de existenţa virusului. Dar nu vor reuşi să păstreze secretul multă vreme. Lumea are să-şi dea seama foarte curând. Monique a scăpat o înjurătură în franceză. ― Nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla aşa ceva! Am luat toate măsurile de precauţie. Nu a fost vorba doar de încălzirea vaccinului la o anumită temperatură, ci de durata aceea, de două ore. O oră şi cincizeci de minute sau două ore şi zece minute, şi mutaţia nu mai rezista. ― Nu e vina ta. ― Poate că nu, dar ştii că vaccinul meu a fost în realitate un virus care… ― Da, ştiu totul despre vaccinul tău; mi-ai povestit la Bangkok. Şi a reprezentat o soluţie sclipitoare la unele probleme foarte mari. Eu sunt cel care poartă vina. Eu am spus lumii cum să transforme vaccinul tău într-un virus ucigător. ― Prin intermediul viselor tale. ― Unde eşti legat de Rachelle. În acele momente, nu voia să discuta cu el despre vise. O privise ciudat de fiecare dată când afirmase că era legată de Rachelle. A readus discuţia pe făgaş, reducându-şi vocea la o şoaptă slabă. ― Se ştie cine a organizat totul? Autorităţile cunosc unde ne aflăm? ― Francezii sunt amestecaţi. Ori măcar câţiva ticăloşi din guvernul lor. Aşa se bănuieşte. Svensson nu acţionează de capul lui – el a avut ideea cu 600

virusul, dar în joc e mai mult decât atât. Se autointitulează Noua Credinţă şi cer arsenalele nucleare uriaşe deţinute de toate puterile nucleare în schimbul antivirusului. ― Dar aceste ţări nu vor consimţi niciodată! ― Ba au fost deja de acord, a contrazis-o el. China şi Rusia. Statele Unite se pregătesc să se supună, a adăugat, şi a clipit, iar Monique s-a întrebat cât adevăr exprimau vorbele lui. Mai sunt şi alte state. Israelul e posibil să ridice probleme, dar în urma presiunilor care se vor exercita, probabil că şi ei se vor declara de acord. Perspectiva ca toată populaţia acestor ţări să piară în câteva săptămâni va învinge orice altă logică. Totul se reduce la antivirus. ― Ce face tata? Cei din companie caută o soluţie? ― Tatăl tău face mare scandal la Bangkok, dar în afară de încercarea de a crea antivirusul, nu poate face prea multe. Toată lumea caută o modalitate de salvare – iar acesta e un alt motiv pentru care se întârzie prevenirea publicului. Dacă se descoperă o cale de a împiedica virusul să facă victime, panica nu va avea şanse să capete proporţii. ― Prin urmare, au indicii de unde să pornească? ― Nu. N-am auzit aşa ceva. În afară de tine, nimeni nu ştie cum să procedeze. ― Te referi la soluţia de rezervă, da? ― Cred că tocmai de aceea a ţinut Svensson să te ia prizonieră. Cheia ta a supravieţuit mutaţiei? Se vedea că îl informase cineva. ― Da. Şi cred că aş reuşi să creez un virus care să facă Germenul Raison neputincios. Aşa sper. ― Slavă Domnului, a respirat el uşurat şi a închis ochii. ― Din nefericire, mă aflu aici. Şi tu la fel. ― I l-ai dat lui Svensson? Şi ce vrei să spui cu „aşa sper“? ― Aşa sper, nu am încercat încă. L-am predat acum douăzeci şi patru de ore. ― Poţi să-mi spui cum arată ucigaşul de virusuri? Monique şi-a dat seama de ce îi pusese acea întrebare. Dacă erau izolaţi sau dacă el evada, iar ea rămânea acolo, ar fi putut transmite informaţia către lumea din afară. Însă antivirusul din mintea ei era mult prea complex pentru ca o persoană care nu avea pregătire în domeniul geneticii să poată memora totul, fără a mai vorbi de înţelegerea procesului. ― Nu cred. 601

― Nu crezi deoarece nu ştii cum, ori deoarece e prea complicat? ― Ar fi nevoie să scriu. ― Atunci, fă-o. ― Am făcut-o deja. ― Unde? ― Alături de computer, a zis ea, şi a aruncat o privire peste umăr, spre staţia de lucru. Dar aş prefera să mă scoţi de aici. ― Îţi jur, nu vreau să plec de aici fără tine. N-aş apuca să aud sfârşitul. ― De la cine? ― De la Rachelle, a spus el. Gândurile i s-au limpezit. Cătuşele îi intraseră în carne, dar nu era în stare să facă nimic în privinţa lor. Trebuiau să iasă împreună cu antivirusul, dar pe moment nici acest lucru nu era realizabil. Deocamdată putea doar să se ocupe de Monique. S-a uitat în ochii ei căprui şi s-a întrebat dacă Rachelle era cumva tot acolo în acele clipe. Când o privea acum nu mai era sigur dacă nu cumva ea era soţia lui. A aruncat o privire spre arătătorul de la mâna ei dreaptă. Avea o tăietură exact ca aceea de la mâna Rachellei. S-a uitat din nou în ochii ei. Ultima oară o văzuse în Thailanda, cu o săptămână în urmă. Dar se petrecuse în urmă cu cincisprezece ani, înainte să se căsătorească. Ciudat lucru. Cu toate acestea, dacă ea ar înţelege pe deplin situaţia, acest lucru ar avea o valoare practică de mare însemnătate. Dacă ei doi erau despărţiţi, iar ea ştia că poate intra în legătură cu soţia lui, ar căuta o modalitate de a proceda la fel. Să viseze în acelaşi mod, dacă era nevoie. Privind-o în ochi, Thomas s-a gândit la aceste lucruri. Monique i-a întrerupt şirul gândurilor. ― Cine e Rachelle? Ambele femei aveau acelaşi spirit înfocat. Acelaşi nas ascuţit. Dar, din câte-şi dădea seama, asemănările se opreau acolo. ― Thomas? ― Rachelle? ― Da, Rachelle. ― Îmi pare rău. Ştii cum ţi-am povestit de visele mele. Cum am aflat de Germenul Raison din Cărţile de Istorii din vis. ― Cum să uit? 602

― Exact. De fiecare dată când adorm, mă trezesc în altă realitate, cu oameni şi… şi tot restul. Acolo sunt căsătorit. ― Deci ţi-e soţie. Ştia! ― Îţi aduci aminte? Ea l-a privit lung, iar vreme de o clipă a lăsat impresia că îşi amintise ceva. ― Ce anume? De ce vorbise astfel? ― Nu ştiu cum să explic, dar a visat că era în locul tău. Ea mi-a spus unde te pot găsi. A tăcut o clipă, apoi a continuat: ― S-ar putea să fii ea. N-am idee. Monique s-a ridicat. Nu şi-a dat seama dacă se simţea jignită ori doar surprinsă. ― Şi ce anume te face să tragi concluzia asta? ― Ai o tăietură la degetul arătător, făcută de o foaie de hârtie. Ştiu, fiindcă Rachelle s-a trezit cu o rană similară la arătătorul mâinii drepte. Dacă tu şi ea nu sunteţi identice, măcar ea împărtăşeşte aceleaşi experienţe. Monique a ridicat degetul şi s-a uitat la semnul minuscul de culoare roşie. Apoi a coborât mâna şi l-a privit pe Thomas. ― Soţia ta e în primejdie. Uşa s-a deschis brusc. Monique a făcut ochii mari şi s-a uitat peste umărul lui. Mike Orear fusese sigur că Theresa reacţiona mai violent decât se cuvenea. Resimţise din plin şocul privind ameninţarea virusului şi nu reuşea să-şi mai revină din acea stare. Nu punea la îndoială niciun amănunt dintre cele relatate. Un individ pe nume Valborg Svensson răspândise un virus rezultat în urma unei mutaţii suferite de vaccinul Raison. Virusul era neîndoielnic foarte primejdios şi, dacă nu era combătut, avea să ucidă milioane, chiar miliarde de oameni. Dar avea să fie împiedicat. Lumea nu se sfârşea doar pentru că nu ştiu ce grup de demenţi punea mâna pe un flacon cu germeni. Viaţa lui nu se va încheia doar fiindcă acel Svensson sau cine dădea comenzi voia nişte arme nucleare. Lucrurile nu mergeau chiar aşa. 603

Asta se întâmplase acum trei zile, când mai erau optsprezece zile, plus sau minus câteva, dacă dădea crezare modelelor de la CPE. Acum mai rămâneau cincisprezece zile, iar el se convertea la religia spaimei pe care o împărtăşea Theresa. Stătea în biroul lui şi studia notiţele de pe câteva carneţele pe care le avea în faţă. Toate afirmau acelaşi lucru, şi-şi dădea seama că erau adevăruri, dar ştia că trebuia să existe şi o greşeală pe undeva. Neapărat. Nu se putea altfel. În ultimele trei zile, vorbise cu Theresa de cel puţin zece ori, şi de fiecare dată o întrebase dacă făcuse cineva progrese în crearea unui antivirus, sperând să primească un răspuns pozitiv. Se aştepta ca ea să-i spună că un laborator din Hong Kong sau din Elveţia sau de la UCLA făcuse vreo descoperire importantă. Însă nu i-a dat acea veste. Dimpotrivă, laboratoarele care analizau problema îşi dădeau seama cât de puţin probabilă ar fi găsirea unui antivirus în mai puţin de două luni. Ştirea privind o epidemie foarte violentă, provocată de un vaccin viral care suferise o mutaţie, numit Germenul Raison, şi înregistrată pe o insuliţă de la sud de Java, a apărut la ştirile difuzate cu o zi în urmă, iar agenţiile de ştiri se agitau enorm. Populaţia insulei număra cel mult două sute de mii de suflete, dar nu exista aeroport, iar feriboturile dintre insulă şi exterior fuseseră oprite. Insula era izolată, iar virusul putea fi ţinut în carantină acolo. Nu se mai efectuaseră alte livrări de vaccin. Dată fiind natura virusului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii împreună cu Centrele de Prevenire a Epidemiilor puseseră la dispoziţie fonduri fără restricţii şi promiseseră recompense generoase pentru crearea unui antivirus care să salveze cele două sute de mii de oameni, care altfel ar fi murit în mai puţin de trei săptămâni. Orice alte contracte erau cumpărate integral de guvern doar ca să elibereze toate laboratoarele mari din ţară, care astfel se puteau ocupa de o singură problemă. Comunitatea din domeniul sănătăţii se agita frenetic. O pistă falsă, a gândit Mike, sigur e o pistă falsă. Chiar şi aşa, reţelele de ştiri prezentau o versiune edulcorată a realităţii. Înţelegeau ameninţarea pe care o constituia panica şi preferau să atenueze lucrurile. Însă agenţiile nu ştiau lucrurile nici pe jumătate. Nici măcar pe departe. Cum era posibil ca o ameninţare de asemenea proporţii să nu ajungă la urechile jurnaliştilor? Câţi agenţi de presă nu stăteau chiar acum în birourile lor, rumegând aceleaşi gânduri ca şi el? Poate că se temeau cu toţii să iasă la 604

rampă şi să anunţe lumea că nu peste multă vreme cerul avea să se prăbuşească peste pământ. Ştirea era prea importantă. Imposibil de crezut. S-a ridicat şi s-a apropiat de oglinda de pe perete. A deschis gura ca să-şi vadă gingiile. Şi-a întins pielea obrajilor, apoi şi-a examinat globii oculari. Nu prezenta niciun indiciu că ar fi fost infectat de un virus ucigător. Însă era. Îi dăduse Theresei o probă de sânge ca să se convingă, şi rezultatul fusese pozitiv. Nu ştia dacă îl luase de la ea ori de la altcineva în ziua aceea, dar potrivit rezultatelor analizei era un mort care încă mergea. A revenit la masa de lucru şi s-a uitat pierdut la notiţe. Îşi petrecuse aproape două zile scotocind magistralele informatice şi dând telefoane discrete în încercarea de a pune laolaltă amănuntele culese, iar acum, când le asamblase, nu ştia sigur dacă făcuse bine depunând atâtea eforturi. Realitate: Preşedintele nu mai apăruse în public de patru zile. Versiunea oficială era că, din pricina unor probleme de sănătate, anulase trei cine în scopul strângerii de fonduri necesare unor acţiuni caritabile şi o călătorie în Alaska să susţină acţiunile de descoperire a unor surse alternative de energie. Fusese examinat pentru nişte polipi apăruţi pe colon – o treabă de rutină, se afirmase. În două ocazii, chiar mersese la spital. Poate că povestea cu polipii era adevărată până la urmă. Realitate: Premierul rus îşi anulase o vizită în Ucraina din cauza unor probleme presante legate de criza energetică din Rusia. O altă poveste bine însăilată. Însă întreaga flotă rusească fusese rechemată, iar acum navele se strângeau în câteva porturi mari. În ce scop? Realitate: în ultimele două zile, cel puţin optzeci şi patru de coloane de transport militar fuseseră observate deplasându-se către est. Căile ferate nu constituiau o excepţie. Foarte multă tehnică militară era dislocată spre Coasta de Est. Nu era ceva care să declanşeze un val de îngrijorare pentru cineva care nu avea imaginea completă, dar era limpede că unii dintre ofiţeri aflaţi în posturi importante bănuiau ceva, îndeosebi dacă făceau legătura între această deplasare a armelor şi schimbarea de poziţie a navelor de transport, care se îndreptau spre porturile de pe aceeaşi Coastă de Est. Realitate: Guvernul francez părea că intrase practic într-o vacanţă totală. Se anulaseră două sesiuni ale Adunării Naţionale, iar o serie de ziare puneau întrebări tulburătoare în legătură cu dispariţia neaşteptată a primministrului, despre care se afirma că plecase într-o vacanţă neprogramată. Şi ca lucrurile să devină şi mai interesante, grosul armatei franceze fusese 605

dislocat spre graniţa de nord, la efectuarea unor manevre aşa-zise de urgenţă. Realitate: Persoanele din conducerea de vârf a unor ţări precum Anglia, Thailanda, Australia, Brazilia, Germania, Japonia şi India, plus alte şase naţiuni, deveniseră extrem de discrete în privinţa apariţiilor publice în ultimele trei zile. Acestea erau doar cinci dintre cele douăzeci şi şapte de fapte pe care Mike le constatase în ultimele patruzeci şi opt de ore. Iar aceste lucruri arătau că pe cele mai puternice persoane din lume le îngrijora ceva, tot astfel cum pe Theresa o speriase Germenul Raison. Probabil că erau mai înspăimântate decât ea. Şi de ce adunase acele informaţii? Deoarece ştia că nu-şi putea ţine gura multă vreme. Când va prinde glas şi va anunţa lumea ce se întâmpla de fapt, în vreme ce oamenii îşi vedeau de viaţa de zi cu zi, ca şi cum totul ar fi fost minunat, va trebui să-şi susţină afirmaţiile cu informaţii imbatabile, care să arate că fuseseră culese de el, nu obţinute de la Theresa. Se simţea obligat să respecte anumite reguli, chiar dacă numărătoarea inversă se declanşase pentru omenire. ― Asta e nebunie curată, a mormăit el. Cu o zi înainte îl condusese la aeroport pe finanţatorul emisiunii lui, Peter Martinson, care pleca la New York. ― Am o întrebare. Situaţie ipotetică, spusese Mike. ― S-o auzim. ― Să presupunem că ai avea informaţii despre care ştii că ar afecta pieţele începând de mâine. De exemplu, că se vor prăbuşi. Ai obligaţia să prezinţi o asemenea ştire? ― Depinde de sursa informaţiei, a chicotit Peter. Folosirea de informaţii confidenţiale pentru obţinerea de profituri? Transferuri ilegale de fonduri peste hotare? ― Bine, să spunem atunci că ştii de o cometă care va distruge Pământul, dar ai jurat faţă de preşedintele Statelor Unite să păstrezi secretul, deoarece acesta nu vrea să se stârnească panică generală. ― Atunci îţi sfârşeşti viaţa încărcat de glorie, dezvăluind lumii tot ce ştii, după care vei pieri alături de toţi ceilalţi. El râsese forţat şi schimbase subiectul. Peter mai făcuse o încercare de a afla despre ce era de fapt vorba, apoi a făcut totul uitat. A plecat promiţând 606

să revină cu decizia finală dacă piaţa avea să se prăbuşească în următoarea săptămână. Cineva a ciocănit la uşa biroului. Şi-a strâns notiţele. ― Intră. Nancy Rodriguez, colaboratoarea lui la emisiunea de la sfârşitul după amiezii, Ştirea zilei, a vârât capul. ― Cobori la şedinţă? Uitase că directorul departamentului ştiri convocase o şedinţă ca să analizeze un nou format al emisiunilor de seară. ― Mergi tu înainte. Vin şi eu imediat. Femeia a închis uşa. Mike şi-a vârât hârtiile în sertarul din dreapta biroului. Ce căuta la o

şedinţă privind un nou format? De ce nu plecase în Dakota ca să-şi mai vadă o dată părinţii şi prietenii de acolo? De ce nu făcea bungee jumping la Six Flags sau de ce nu-şi cumpăra un Jaguar sau nu se îndopa cu homar? Ori, şi mai bine, de ce nu se ducea la o biserică să-şi mărturisească păcatele? Gândul l-a făcut să se oprească. Un val de căldură i s-a răspândit încet în cap şi pe şira spinării. Acest lucru se întâmpla cu adevărat, nu? Nu era doar o ştire de jurnal. Era vorba de viaţa lui. De viaţa tuturor. Cum să nu le spună? Uşa s-a deschis. ― Voi încerca să-ţi dau hârtia, i-a şoptit Monique, referindu-se la cea cu date despre antivirus. Thomas s-a răsucit. În încăpere au intrat Carlos şi, în urma lui, un bărbat pe care nu-l mai întâlnise. Era înalt şi păşea încet, slujindu-se de un baston alb, pentru a-şi proteja piciorul drept. Părul negru şi lucios îi era pieptănat pe spate. Svensson. Văzuse fotografii cu el la Bangkok. Elveţianul arăta ca şi cum şi-ar fi reprimat tentaţia de a-şi exprima satisfacţia supremă. Pe de altă parte, Carlos părea mai sumbru. Bărbatul din Cipru a tras scaunul de la birou până în mijlocul camerei, s-a apropiat de Thomas, l-a prins de cătuşe şi l-a ridicat. A rămas în picioare şi sa legănat înainte şi înapoi din cauză că articulaţiile umerilor îi erau solicitate prea mult. ― Şezi, i-a ordonat Carlos, indicând cu mâna întinsă către scaun. 607

Avea unghiile lungi, dar bine îngrijite. Mirosea a săpun de calitate, european. S-a îndreptat spre scaun şi s-a aşezat. Carlos a împins-o pe Monique până lângă chiuvetă, unde a încătuşat-o de suportul de prosoape. De ce? Svensson l-a ocolit încet. ― Aşadar, acesta este omul care ne-a creat nouă şi lumii întregi o mulţime de belele. Tinere, trebuie să recunosc că arăţi mai bine decât în fotografii. Thomas s-a uitat fix spre Monique. De bătrân s-ar fi putut ocupa fără probleme – chiar cu cătuşe la mâini. Carlos, însă, era cu totul altceva. Acesta a ajuns în spatele lui şi a făcut ca ideea să devină inutilă, prinzându-i gleznele de picioarele scaunului cu bandă adezivă. ― Înţeleg că ai unele aptitudini ce te fac foarte valoros, a spus Svensson. Ne-ai găsit, şi Armând priveşte această reuşită cu fascinaţie. Te vrea în Franţa. Dar mai întâi am şi eu a-ţi pune câteva întrebări, şi regret, dar insist să-mi dai răspuns la ele. ― Aveţi nevoie de noi amândoi vii până la sfârşit, a zis Thomas. ― Chiar aşa? A făcut omul de ştiinţă, pufnind în râs. ― Doar un cretin i-ar elimina pe cei doi care au făcut posibil acest lucru cu ajutorul unor informaţii deţinute doar de ei. Svensson s-a oprit. ― Probabil. Dar acum deţin acele informaţii. La un anumit moment, utilitatea voastră devine o chestiune depăşită. ― Tot ce se poate. Dar când? Când virusul va suferi o nouă mutaţie? Ce fel de antivirus vă va mai trebui atunci? Doar noi cunoaştem răspunsurile, dar chiar şi aşa, tot nu le ştim încă pe toate. Armând are dreptate. Nu ştia cine era Armând, dar a presupus că Svensson lucra pentru acesta. ― Nu vor apărea noi mutaţii, a rostit elveţianul nepăsător. Dar mă bucur să anunţ producerea antivirusului. A scos apoi dintr-un buzunar al blazerului o seringă plină cu un lichid limpede. Acum expresia de satisfacţie i s-a lăţit pe faţă. ― Şi m-am gândit că aţi merita amândoi să vedeţi rodul eforturilor voastre. S-a lovit uşor cu două degete peste încheietura braţului stâng, a scos capacul de protecţie al acului cu dinţii şi a strâns degetele pumn. A găsit o venă albăstruie în antebraţ şi a înfipt acul în ea. După două secunde, lichidul îi pătrunsese în sistemul sangvin. A scos acul şi apoi a vârât seringa înapoi în buzunar. 608

― Aţi văzut, da? Acum sunt singura persoană din lume care nu va muri. Situaţia se va schimba curând, dar nu înainte de a obţine preţul pe care mi-l doresc. Vă mulţumesc amândurora pentru serviciile aduse. A aşteptat, ca şi cum ar fi vrut un răspuns. ― Carlos. Monique a văzut acul lung înaintea lui Thomas, şi a simţit un gol cumplit în stomac. Carlos s-a apropiat şi i-a ţinut vârful în aer deasupra umărului. ― Pătrunderea în carne nu e chiar dureroasă, a spus Svensson, dar când va încerca să-ţi vâre acul în os, vei avea dureri. ― Ce aveţi de gând? A strigat Monique. Toţi trei s-au uitat spre locul unde era legată de chiuvetă. Cel care i-a răspuns a fost Svensson. ― Gânduri mai măreţe decât ale tale, sunt convins. Te rog să-ţi controlezi reacţiile. Cei doi nici nu începuseră tortura, că ochii lui Monique erau deja împăienjeniţi de lacrimi. Scrâşnea din dinţi şi încerca să-şi domolească tremuratul mâinilor. ― Lasă, Monique, i-a zis Thomas. Nu te teme. Am văzut cum se va termina totul. Ea s-a îndoit de vorbele lui. Încerca doar să-i deruteze pe cei doi şi să o liniştească pe ea. ― Atunci să începem cu acele cunoştinţe pe care le ai, a spus Svensson. Cum ne-ai găsit aici? ― În visele mele, am vorbim cu un liliac mare şi alb. El mi-a spus că te aflai într-un munte care se numea Cyclops. Svensson s-a uitat încruntat la el. Apoi a aruncat o privire înspre Carlos. Omul din Cipru i-a introdus acul cam un centimetru în umăr. Thomas a închis ochii. ― În visele mele există nişte cărţi numite Istorii. În ele este consemnat tot ce s-a petrecut aici. Aşa am aflat despre virus. ― Cărţi de istorie? Sunt convins că există. Spune-mi ce se va întâmpla în continuare. A şovăit. A deschis ochii şi s-a uitat direct la Monique. Nu îndura să-l vadă cu acul acela înfipt în umăr. ― Peste jumătate din populaţia lumii moare din cauza Germenului Raison. Voi obţineţi armele. După care încep vremurile Marii Tribulaţii. 609

A rămas cu ochii la Monique. În acest mod ciudat, îşi vorbeau, a gândit ea. Nu a mai vrut să se uite la braţul lui. Îl va privi doar în ochi, să-i dea tărie. ― Da, bineînţeles, dar eu mă refeream la evenimentele din următoarele zile, nu săptămâni. Nu e nevoie de precogniţie ca să ghiceşti cum se va termina totul. Vreau să ştiu cum vom ajunge acolo. Ori, mai precis, ce vor face americanii în zilele următoare. Thomas s-a gândit. ― Nu ştiu. ― Eu cred că ştii. Te-ai întâlnit cu preşedintele. Spune-mi ce planuri are. Monique a simţit o înţepătură în piept. Acum nu mai era vorba de visele lui. Cei doi nu se vor opri decât după ce vor afla ce discutase cu Robert Blair. ― Nu mi-au dezvăluit ce planuri au. Svensson a aruncat din nou o căutătură spre Carlos. ― Vrei să inventez ceva? V-am spus, nu ştiu cum vor proceda Statele Unite. ― Iar eu nu te cred. Carlos a împins acul, care a alunecat uşor, după care s-a oprit brusc în os. Thomas a închis ochii, dar nu şi-a putut ascunde tremurăturile care i-au cuprins obrajii. Carlos a apăsat mai tare. Thomas a gemut. Corpul lui s-a destins brusc, după care s-a lăsat moale. Leşinase! Slavă Cerului, îşi pierduse cunoştinţa. Omul din Cipru a scos un geamăt de nemulţumire şi a scos acul. ― Ai fost cam agresiv, nu crezi? A zis Svensson, uitându-se la el. ― M-aş fi aşteptat la mai mult din partea lui. ― Încă are drog în organism. Svensson s-a dus la computer şi a smuls cordonul de alimentare din priză. A strâns notiţele făcute de Monique, dar şi pixurile pe care le folosise până atunci. Mulţumit că îi confiscase uneltele de bază, s-a apropiat de uşă. ― Vom avea destul timp să ne ocupăm de el. Până la căderea nopţii îi vreau pregătiţi de zbor.

610

16 Un zgomot puternic l-a trezit din somn. A scos un strigăt şi s-a rostogolit din pat înainte de a-şi da seama bine unde se găsea. S-a izbit tare de podea, ceea ce l-a făcut să ţipe icnit. ― Thomas! Se afla în propria casă. Rachelle tocmai intrase pe uşa batantă. ― Ce s-a întâmplat? A întrebat ea, aplecându-se lângă el şi ajutându-l să se ridice. Ai păţit ceva? ― Îmi pare rău, eu… ― Ce e cu asta? A vrut să ştie, atingându-i umărul, de unde un firicel de sânge îi curgea pe braţ. Ce se petrece aici? ― Nimic. O simplă zgârietură. Nu e mare lucru. Şi-a şters sângele, având vii în minte imaginile acelui lucru pretins neînsemnat. Carlos îi vârâse un ac în braţ. Durerea fusese insuportabilă. Dar trebuia să se gândească bine înainte de a-i povesti Rachellei. A scuturat din cap să-şi alunge visul şi să se readapteze la acea realitate. Reveniseră din deşert în noaptea precedentă, iar unul dintre oamenii lui dezvăluise amănunte privind modul cum Justin le salvase viaţa. Ştirea se răspândise prin sat ca un incendiu. Mai aveau o zi până la Adunare, iar populaţia satului crescuse până la aproape de o sută de mii de suflete, între care se numărau şi cei din Pădurea de Sud. În aer plutea un aer sărbătoresc. Dormise prea târziu. ― Ce oră e? ― Nu cred ce-ai spus mai devreme. Ce s-a întâmplat? ― O să-ţi povestesc. Dar ai dat buzna în casă foarte grăbită. De ce? A părut că-şi aduce aminte motivul pentru care sosise atât de furtunos. ― Te vor acolo. În Valea Tuhan. Să ne grăbim. ― Cine mă cheamă? ― Consiliul. Oamenii. Vine Justin. S-a zvonit încă de dimineaţă că vine prin Valea Tuhan. Jumătate din sat s-a strâns acolo să-l întâmpine. ― Să-l întâmpine? A cui a fost ideea? Valea aceea nu e pentru magicieni şi politicieni. Ea a dus un deget la buze. 611

― Da, ştiu, e a războinicilor de frunte. Şi cel care a salvat viaţa bărbatului meu e un războinic mare. ― Înseamnă că a fost ideea ta? ― Nu. Mai curând ceva spontan, aşa cred. Îmbracă-te odată. Trebuie să plecăm într-acolo. ― Şi de ce mă vor oamenii acolo? ― Cineva a sugerat că ar fi posibil să doreşti să-i adresezi mulţumiri. Thomas tocmai stătea aplecat, să-şi lege bocancii, astfel că a fost cât pe ce să cadă în cap când a auzit. ― Să-i mulţumesc? Dar cine-i el, noul nostru rege? ― Aşa ai crede dacă i-ai auzi vorbind pe cei din Pădurea de Sud. Eşti gelos, cumva? E inofensiv. ― Inofensiv? S-ar putea să lupt cu el la provocarea de mâine! ― Chiar dacă ar fi vorba de o luptă, ai avea posibilitatea de a-l surghiuni. ― Consiliul ar cere moartea lui. Acesta este preţul plătit pentru nesocotirea iubirii lui Elyon. Dacă e găsit vinovat, vor cere moartea lui. ― Şi izgonirea înseamnă moarte! O moarte cât eşti în viaţă. ― Consiliul… ― Consiliul moare de gelozie, a spus Rachelle. Să încheiem discuţia asta. Nu va avea loc nicio luptă. Oamenii îl iubesc! ― Nu pot să merg în Valea Tuhan ca să-i prezint omagii. Ar părea ridicol. ― Pentru cine? Pentru Garda ta? Sunt la fel de pizmaşi ca membrii Consiliului. Ai părea meschin dacă nu i-ai arăta respectul cuvenit celui care ţi-a salvat viaţa. ― Dar în Valea Tuhan? Acolo nu pătrunde orice soldat care salvează viaţa comandantului său. Am folosit locul aceea doar de câteva ori. ― Păi, va fi folosită astăzi, iar tu vei fi prezent acolo. Thomas a terminat de îmbrăcat, apoi şi-a prins Cartea de Istorii la brâu cu o fâşie lată de pânză. La întoarcerea acasă, Rachelle o examinase şi o declarase inutilă. Da, ştia şi el, dar nu voia să se despartă de ea. Se putea ca ea să joace un rol important în misiunea lui. Au ieşit. Pretutindeni se simţea atmosfera festivă prilejuită de Adunare. Florile albe de tuhan cărora lui îi plăcea să le spună crini acopereau străzile; ghirlande de puruun de culoarea levănţicii atârnau la uşa fiecărei case. Oamenii erau îmbrăcaţi de sărbătoare – tunici de culori deschise, asortate de flori prinse în păr, şi brăţări de bronz şi diademe de cositor. Nu era nicio persoană care, trecând pe lângă Thomas, să nu-l salute cu un cuvânt amabil 612

sau cu o înclinare respectuoasă din cap. Fiecare dintre satele lor fusese salvat de nenumărate ori de Garda Pădurii condusă de el. A răspuns fiecărei vorbe amabile în acelaşi mod. Deşi gemea de lume, satul nu era chiar atât de aglomerat cum se aşteptase cu o zi înainte de Adunarea anuală. O parte se dusese în vale. Cei din Consiliu se vor înfuria din această pricină. Au ieşit pe poarta principală şi au urmat o potecă bine bătucită, care ducea direct spre Valea Tuhan, aflată cam la doi kilometri depărtare de marginea satului. Rachelle a aruncat o privire în spate să fie sigură că nu aveau pe nimeni în apropiere. ― Ei, acum povesteşte-mi. Ce s-a întâmplat? Visul. ― Am găsit-o pe Monique. Ea a făcut ochii rotunzi de bucurie. ― Ştiam eu! A ţopăit ca un copil entuziasmat. Deci, este adevărat. Ţi-am spus să mă crezi, Thomas. Că am fost acolo, în camera aceea cu pereţi albi. Şi-a aruncat braţele pe după gâtul lui şi l-a sărutat pe buze, cât pe ce să-l scoată de pe potecă. ― Te-am crezut. Din câte-mi aduc aminte, tu ai fost aceea care n-a vrut să mă creadă cândva. ― Asta a fost demult. Şi m-ai salvat acum? ― Nu. ― Nu? ― Sunt pe cale de a reuşi. ― Spune-mi totul. El i-a relatat. Totul, mai puţin tortura. ― Aşadar, nu numai că nu ai reuşit să o salvezi pe Monique, dar acum ne aflăm amândoi în temniţă, a zis Rachelle după ce el a terminat de vorbit, apoi, făcând ochii mari, s-a oprit. O ştire groaznică. Suntem într-o primejdie de moarte. ― Mereu am fost. ― Da, dar nu chiar aşa. ― Virusul prezintă mai mult pericol decât situaţia asta. Ştim măcar că există antivirusul, iar eu mă aflu în apropierea celor care îl deţin. Poate reuşesc să găsesc o soluţie de salvare. ― Dar suntem amândoi închişi, pentru Dumnezeu! Vom muri. 613

A luat-o de mână şi au pornit. ― Nu se va întâmpla aşa ceva. Apoi s-a uitat spre pădure. Sunetele sărbătorii din depărtare erau purtate de vânt. A oftat. ― Oamenii din jur se pregătesc de sărbătoare, iar noi vorbim despre tortura suferită în temniţă… ― Tortură? Ce vrei să spui? ― Tot ce se întâmplă. E o adevărată tortură. Svensson ne torturează ţinându-ne închişi. A părut satisfăcută de răspuns. ― Dacă eu şi tu trăim în ambele lumi, nu e posibil cumva să trăim cu toţii în ambele lumi? A întrebat ea. ― M-am gândit. Dar s-ar putea să împărtăşim doar visele şi realităţile din cealaltă lume. ― În orice caz, cine este Qurong acolo? Şi aici cine este Svensson? Dacă lam descoperi pe cel de aici şi l-am ucide, nu ar dispărea şi de acolo? ― Avem nevoie de Svensson viu. El deţine antivirusul. Ne confruntăm cu chestiuni delicate, Rachelle. Nu ne putem apuca să ucidem în stânga şi-n dreapta. El a contestat teoria ei pe alt front. ― Pe de altă parte, dacă toţi de acolo ar trăi şi aici, am avea o populaţie mult mai numeroasă. ― Atunci, noi suntem doar o parte dintre ei. Or fi existând şi alte realităţi. ― Chiar şi aşa, de ce nu cad morţi oamenii aici când pier dincolo în vreun accident sau cine ştie ce? ― E posibil să nu fie cu adevărat legaţi decât dacă ştiu acest lucru. Noi ştim datorită viselor, dar ceilalţi nu sunt în situaţia noastră. Poate că realităţile nu se alătură decât dacă sunt înţelese. ― Atunci, cum am făcut eu legătura între toate aceste realităţi? ― E doar o teorie, a zis ea, ridicând din umeri. Interesante gânduri. Şi îi veniseră din zbor. Rachelle a zâmbit. ― Ai văzut ce putere au gândurile unei femei. ― Cred că sunt singura poartă între cele două realităţi. Doar sângele, priceperile şi cunoaşterea se transferă, iar eu reprezint singura cale de legătură. ― Cu toate astea, am trecut şi eu. Explicaţia i-a venit lui Thomas brusc şi cu o limpezime extraordinară. 614

― Ai suferit tăietura împreună cu mine. Şi ai sângerat. De fapt, amândoi sângeram. ― Probabil că totul e o absurditate. ― Tot ce se poate. Niciodată nu se aflaseră atâţia oameni în Valea Tuhan, nici măcar după Campania de Iarnă, când cei din pădurile învecinate veniseră să-l onoreze pe Thomas. Au auzit freamătul mulţimii de la o sută de metri depărtare de vale, un murmur de glasuri care a crescut în intensitate cu fiecare pas. Când au trecut de ultimul cot al drumului prin pădure şi au rămas faţă în faţă cu valea largă şi cotropită de iarbă verde, murmurul a devenit un tumult necontenit. Thomas s-a oprit, rămas fără glas. Valea arăta ca un vas mare, oval, ale cărui pante coborau blând spre fundul plat. Flori albe, ca nişte crini, cărora li se zicea tuhan, creşteau pe malurile unui pârâu îngust care străbătea locul, de unde şi numele său, Valea Tuhan. O potecă largă mergea de-a lungul apei. Însă ceea ce l-a făcut să încremenească a fost mulţimea. Oamenii nu ovaţionau. Aşteptau pe pante, discutând foarte animat, în număr de cel puţin treizeci de mii, îmbrăcaţi cu tunici albe şi purtând flori în păr. Foarte mulţi! Popularitatea de care se bucura Justin nu fusese niciodată atât de mare. Victoria lui de la Pădurea de Sud şi incidentul petrecut cu o zi în urmă în deşert îl propulsaseră peste noapte în postura de mare erou. La asemenea sărbătoriri se bătuseră întotdeauna tobele, desigur, dar acum poporul impresionabil îşi adusese toate tobele şi se alăturase paradei, gata să se încoloneze şi să mărşăluiască în masă. ― Thomas! Iată-l pe Thomas de Hunter! A strigat cineva. L-a salutat cu un gest din cap pe bărbatul care vorbise, Peter din Sud, unul dintre înţelepţii din Pădurea de Sud. Acesta s-a grăbit să se apropie. Vestea privind sosirea lui s-a răspândit curând în toată valea; mii de capete s-au întors, iar uralele au răsunat.

Thomas de Hunter.

A surâs şi a ridicat mâna în semn de salut, căutându-l în acelaşi timp din ochi pe Ciphus sau pe cineva din Consiliu. ― Thomas, ar trebui să te afli în faţă, i-a zis Peter. Grăbeşte-te, va sosi curând. ― Văd suficient de bine şi de aici… 615

― Ba nu, avem un loc rezervat, l-a întrerupt, luându-l de braţ şi trăgându-l după sine. Hai, Rachelle, vino. Ovaţiile se porniseră, iar oamenii îi strigau numele: „Hunter, Hunter, Hunter, Hunter.” Rostit de treizeci de mii de glasuri. Cum rămăseseră cu ochii la el, repetându-i numele, nu a avut încotro, şi la urmat pe Peter din Sud în josul pantei, iar mulţimea s-a dat deoparte, făcându-i pârtie, până a ajuns pe fundul văii, unde, cu câteva momente mai înainte, copiii ţopăiseră şi dansaseră. Acum încremeniseră şi ei, privindu-l respectuos pe marele războinic al cărui nume era scandat de atâta lume. A fost condus spre primul rând. ― Îţi mulţumesc, Peter. Înţeleptul a plecat. Venind dinspre stânga, radioşi de mândrie, dar străduindu-se să nu o arate, fiul şi fiica lui, Samuel şi Marie, şi-au croit drum spre el. Le-a făcut cu ochiul şi a zâmbit. Ovaţiile nu se încheiaseră. Hunter, Hunter, Hunter, Hunter. A ridicat mâna şi a mulţumit din nou mulţimii. Oamenii aşteptau pe pantele văii, un amfiteatru natural. Porţiunea de şaptezeci de metri lăţime care trecea prin mijlocul văii slujea drept drum pentru paradă, şi absolut nimeni nu îndrăznea să calce acea porţiune înierbată. Aşa era obiceiul. Calea pe care Justin avea să vină călare împărţea valea în două, fiind la numai treizeci de metri de locul în care stăteau. La nici trei metri depărtare, o fetiţă, având probabil nouă sau zece ani, cu un crin mic şi alb prins în păr, s-a uitat la el cu ochi căprui şi uriaşi. În

uimirea ei că se află atât de aproape de această legendă, a uitat să mai ovaţioneze, a gândit Thomas. I-a zâmbit şi a salutat-o cu o plecăciune din cap. Gura ei rotundă s-a destins într-un zâmbet generos. A observat că era ştirbă de un dinte. Pesemne că nici nu împlinise nouă ani. ― E adorabilă, a spus Rachelle, care se afla alături de el şi îl văzuse privind-o. Mulţimea a continuat să-i scandeze numele. Nimeni nu a dat semnalul. Pe cer nu a apărut nicio lumină care să anunţe vreo schimbare. Cu toate acestea, totul s-a modificat în decurs de două scandări. S-a auzit Hunter, Hun… ― apoi s-a lăsat tăcerea. Liniştea profundă, parcă vibrantă, i s-a părut mai asurzitoare decât tumultul care o precedase. 616

A privit spre vale şi a văzut că toţi de acolo întorseseră capetele spre stânga. Acolo, unde sfârşeau copacii şi începea iarba, apăruse un cal alb. Iar călare pe el era un bărbat purtând o tunică albă, fără mâneci. Sosise Justin din Sud. Doi războinici îmbrăcaţi în costume tradiţionale de luptă stăteau călare alături, în spatele lui. Justin şi cei doi saltimbanci ai lui, a gândit Thomas. Vreme de câteva momente, care au părut să se prelungească mai mult decât era nevoie, Justin a rămas perfect neclintit. Purta pe cap o coroană de flori albe. În jurul bicepşilor şi antebraţelor avea cercuri făcute din alamă, iar cizmele îi erau legate sus, ca pentru bătălie. Ţinea un pumnal prins de pulpă, iar o sabie cu mânerul negru, vârâtă într-o teacă roşie, atârna dinapoia lui. Stătea în şa cu siguranţa războinicului călit în lupte, dar arăta mai mult a prinţ decât a soldat. Ochii lui au căutat spre mulţime, au zăbovit asupra lui Thomas preţ de o clipă, apoi s-au mutat, privind altundeva. Şi asta fără niciun sunet. Calul lui a scurmat pământul o dată, apoi a coborât în vale. Un muget a făcut pământul să se cutremure, o erupţie de energie până atunci reţinută, zăvorâtă în gâtlejurile a treizeci de mii de oameni. Care şi-au azvârlit pumnii strânşi spre cer, strigând plini de patimă. Tunetul glasurilor părea să se hrănească din el însuşi, şi chiar după ce Thomas a crezut că atinsese punctul maxim, vacarmul a crescut în intensitate. Se găseau la cinci kilometri depărtare de sat, însă nu se îndoia câtuşi de puţin că obloanele de la ferestrele fiecărei case zdrăngăneau în acele momente. Câţi urlau în acele clipe doar pentru că cei de lângă ei făceau la fel? Câţi ţineau să sărbătorească, indiferent de motiv? După câte se părea, mai toţi. A aruncat o privire spre Rachelle, care, luată de valul general, surâdea şi striga. A zâmbit. La o adică, de ce nu? Orice războinic trebuia să fie onorat, iar Justin din Sud, deşi merita să fie respectat şi din alte privinţe, sigur merita salutat cu respect. Iar membrii Consiliului să transpire în robele lor. Astăzi era ziua cea mare a lui Justin. Thomas a ridicat pumnul în semn de salut. Încet, cu paşi apăsaţi în mod voit, Justin şi-a îndrumat calul spre vale. A privit drept în faţă, fără să salute mulţimea. Însoţitorii lui au mărşăluit înainte, rămânând la treizeci de metri în urmă.

617

În acea clipa s-a pornit scandarea. Tunetul a căpătat forma unui cuvânt care a răsunat din gâtlejurile tuturor celor aflaţi în vale şi, probabil, dincolo de ea: bărbaţi, femei şi copii.

…Justin, Justin, Justin, Justin…

…până când totul a sunat ca nişte detonaţii care însoţeau fiecare rostire a numelui.

Justin! Justin! Justin! Justin!

Până atunci, Thomas nu mai asistase la o asemenea demonstraţie de respect şi credinţă faţă de vreun om. Faptul că Justin accepta acele laude fără să etaleze măcar un zâmbet de modestie părea să justifice încă o dată acea adoraţie. Era ca şi cum ar fi ştiut că merita totul şi că era dispus să accepte. Aerul vibra de ţipete. Frunzele copacilor aflaţi de-a lungul râului au tremurat. Thomas a simţit sunetul atingându-i pântecul şi făcându-i inima să tresalte.

Justin! Justin! Justin! Justin!

Justin a intrat călare până la jumătatea văii, după care şi-a strunit calul. Apoi s-a ridicat în scări, a azvârlit pumnul spre cer, şi-a ridicat capul şi a început să răcnească ceva. La început, oamenii nu au reuşit să priceapă cuvintele din cauza urletelor, dar imediat ce şi-au dat seama că el spunea ceva, au început să se liniştească. Striga un nume. Urla un nume către cer. Numele lui Elyon. Thomas s-a simţit scăldat în sudori reci. Justin pretindea autoritatea Creatorului. Şi făcea asta ştiind cât se poate de bine că împotriva lui fusese pronunţată o provocare. Consiliul avea să spumege de furie. Dacă era nevinovat, atunci se purta cu şiretenie şi încerca să manipuleze lumea. Cu pleoapele strânse şi faţa schimonosită, striga numele Creatorului său ca unul care se simţea sfâşiat între recunoştinţă şi spaimă îngrozitoare. Valea a rămas împietrită de nesiguranţă. Cu un ultim ţipăt nesfârşit, care i-a stors de aer plămânii, a răcnit numele:

Ellllyyyyonnnnnn!

Apoi s-a aşezat înapoi în şa şi s-a întors încet către Thomas. ― Te salut, Thomas de Hunter, a spus. A înclinat din cap. Însă nu a putut merge atât de departe încât să îl salute la rândul său, mai ales din cauza provocării existente. 618

Justin a plecat capul drept răspuns. S-a uitat la oameni, întâi spre cei aflaţi în partea cealaltă, întorcându-şi calul ca să ajungă cu privirea, apoi spre cei aflaţi dincoace. Armăsarul lui a tropăit agitat, dar el părea să caute din ochi pe cineva. Copiii, a gândit Thomas. Se uita la copii. Şi-a rotit calul înapoi şi s-a uitat din nou spre cei de dincolo de vale. Apoi, din nou către cei din partea aceasta, căutând mereu cu ochii verzi. La mai bine de zece metri de Thomas, o fată a ieşit din mulţime, a făcut câţiva paşi spre pajişte, apoi s-a oprit. Părul blond îi cădea peste umeri. Îşi ţinea braţele moi pe lângă trup. O mână îi era sfrijită, terminându-se cu un ciot. Tremura din cap până în picioare, iar pe obraji îi curgeau lacrimi. S-a gândit imediat că mama ar fi trebuit să-şi cheme sărmana copilă imediat la locul ei. Tradiţiile înstăpânite erau foarte limpezi: nimeni nu avea voie să se apropie de un războinic onorat în marş. Era un moment de ordine şi respect, nu generator de haos. Însă apoi a observat că Justin se uita direct la acea copilă. Cu siguranţă că nu pe ea o căutase din ochi. Un băieţel cu părul ciufulit a ieşit din rând şi s-a oprit chiar în spatele fetiţei. Spre uimirea lui, Thomas a văzut lacrimi pe obrazul lui Justin. A ignorat mulţimea strânsă acolo şi a schimbat o privire lungă cu fetiţa. ― O cunoaşte, a şoptit Rachelle. Pe neaşteptate, Justin s-a lăsat să lunece din şa, apoi, ajungând pe pământ, a rămas faţă în faţă cu fata. După aceea s-a lăsat pe un genunchi şi a desfăcut braţele larg. Ea a dat fuga spre el, plângând cu scâncete. În alergare, tunica ei albă a scos foşnete frecându-se de picioarele ei mici, iar florile prinse în păr i-au căzut la pământ. Fetiţa s-a ciocnit de Justin în mijlocul câmpului de paradă. Braţele lui s-au încolăcit în jurul trupului ei şi au ţinut-o cu delicateţe. Thomas a simţit un nod în gât. Fata i-a arătat mâinile, iar el i le-a sărutat. Apoi s-a ridicat şi a condus-o la vreo zece metri de cal, unde toţi cei din vale au putut să o vadă limpede. I-a şoptit ceva la ureche, după care a continuat să păşească, în vreme ce ea a rămas nemişcată. Ce avea de gând? Justin şi-a plimbat privirea peste mulţime fără să clipească. 619

― În această zi vă spun că războinicii cei mai mari dintre voi sunt copiii, a strigat să-l audă toţi. Cu unii ca ei veţi purta un nou fel de război. S-a întors cu faţa spre fată, care acum zâmbea cu gura până la urec hi. O sclipire i-a iluminat ochii lui Justin. A întins mâna spre ea. ― V-o prezint pe prinţesa mea. Lucy! Era imposibil de spus dacă acea reprezentaţie era o înşelătorie ori un gest de perfectă sinceritate. Oricum, era un spectacol sclipitor. Justin şi-a scos cununa albă de pe cap, a aşezat-o cu delicateţe pe capul fetei şi s-a retras doi paşi. S-a lăsat într-un genunchi, şi-a dus o palmă la piept şi a ridicat cealaltă mână spre mulţime. Un strigăt spontan a răsunat din rândul oamenilor. Thomas a avut senzaţia că dacă fata ar fi zâmbit cu şi mai multă vioiciune, faţa ei s-ar fi despicat în două. Alături de el, Rachelle se ştergea la ochi. Emoţionat, Justin a făcut un semn către băiat, care s-a apropiat în fugă. ― Şi acesta este prinţul meu, Billy! L-a smuls pe băiat de jos şi l-a rotit în aer. După aceea, i-a condus pe amândoi copii spre calul lui, a urcat în şa şi i-a ridicat şi pe copii, pe Lucy în spate, iar pe Billy în faţă. A lăsat hăţurile în mâinile băiatului şi a îmboldit calul să pornească. Tunetul s-a pornit din nou, de astă dată amestecat cu ovaţii în onoarea lui Lucy şi Billy. Justin nu s-a grăbit să mulţumească mulţimii pentru aceste onoruri. Cine îl privea călărind atât de sigur pe sine şi bucurându-se de recunoştinţă ar fi socotit că era un rege din poveştile antice, iar nu un rătăcitor al pădurii, care abandonase Garda, iar acum vorbea de trădare. Când, în cele din urmă, a ajuns la celălalt capăt al văii, Justin a aşezat copiii la pământ şi a dispărut printre copaci. ― Acum mai crezi că vom avea o luptă la provocarea de mâine? L-a întrebat Rachelle. Vacarmul se stinsese, iar valea se golea. ― Justin e ori un om demn de toate aceste laude, ori unul care merită să moară, a răspuns Thomas, situaţie în care e mai primejdios decât aş fi bănuit vreodată. ― Şi, în realitate, tu ce crezi că e? A privit lung către copacii care îl înghiţiseră pe Justin. Să fi fost aceea imaginea înşelătoriei ori cea a harului? În ultimă instanţă, nu prea avea importanţă, fiindcă oricum reprezenta cu siguranţă chipul trădării. Omul 620

care încheia pacea cu fiii Shataikilor nu putea fi un credincios urmaş al lui Elyon. ― Thomas, iar te îndepărtezi de mine. ― Cred că e un om foarte primejdios. Dar să lăsăm poporul să hotărască mâine. ― Eu am impresia că au hotărât deja. ― Asta pentru că nu i-ai auzit pe ceilalţi. Nu au fost cu toţii aici astăzi.

621

17 Preşedintele Robert Blair nu dormise de douăzeci şi patru de ore. Atmosfera era încordată, gata să croiască drum panicii. Nimeni nu era mulţumit. Cu toţii, până la ultimul om, se simţeau nelalocul lor. Purtau titluri precum preşedinte al Statelor Unite, sau secretar al apărării, sau director al Agenţiei Centrale de Informaţii, dar în sinea lor fiecare rămăsese bărbat sau femeie stând pe ţărm, cu faţa la un val mareic care îi împiedica să vadă orizontul. Nimeni nu o rupsese la goană, nu se duceau lupte, era vorba doar de o stare de încordare. Neadevărat. Dumnezeu încă exista. Lucrurile le scăpaseră de sub control, aflându-se acum în mâinile Lui – un gând înspăimântător, dacă se ţinea seama de lipsa de înţelegere din parte-I în asemenea chestiuni. Mai era şi Thomas Hunter. Cu faţa rotundă roşie de furie, liderul majorităţii din Senat, Dwight Olsen, a lovit puternic cu palma în tăblia mesei. ― Trimiteţi armele! A strigat el, fulgerându-l cu privirea pe preşedinte. Pentru numele Domnului, nu mai avem vreme. Daţi-le ce vor. Deţinem tehnologia, deci putem reconstrui totul, o putem lua de la început, dar avem nevoie de o perioadă de linişte. În cazul în care consideraţi că poporul american aprobă acest joc de pocher… S-a oprit brusc. Nu judecă prea clar, a socotit preşedintele. Dar nimeni nu mai era în stare să gândească limpede. ― Mă gândesc să trimit rachetele, Dwight. Dar armate şi pe o traiectorie care să distrugă Parisul. S-ar putea ca Israelul să ne-o ia înainte. Dăduse deja aprobarea pentru transporturi, dar ţinând seama de aroganţa lui Olsen, deocamdată ţinea ascuns acest lucru. ― Înseamnă că tu şi Benjamin sfidaţi hotărârea pe care au luat-o ruşii, chinezii şi chiar englezii. Ei par a avea mai mult bun-simţ… ― Taci!

Uşurel, Robert.

― Ţine-ţi gura şi ascultă-mă. Nu prea eşti în stare să analizezi situaţia în toată claritatea ei. Ruşii se conformează deciziei luate de cei de la Paris deoarece sunt mână în mână. La fel şi chinezii – presupunem în baza informaţiilor pe care tocmai ţi le-am dezvăluit. Pe de altă parte, Arthur i-a convins pe omologii noştri britanici să acţioneze la unison cu Parisul în baza 622

cuvântului meu că, în ultimă instanţă, noi nu vom proceda la fel. Vom trimite rachetele drept semn de bună credinţă. Dar prefer să mor decât să le dau acelor demenţi până şi un pistol pe mână, fiindcă sunt în stare să-l întoarcă împotriva noastră şi să apese pe trăgaci. ― Dar avem cuvântul lor că… ― Nu au intenţia de a se ţine de cuvânt! ― Nu avem cum să ştim. ― Ce Dumnezeu, sunt terorişti! ― Dacă noi sau Israelul facem vreo greşeală ridicolă, cum ar fi o lovitură de descurajare, ne vei trimite pe toţi în mormânt în baza unei presupuneri care este mai curând greşită decât corectă. Preşedintele s-a uitat spre Graham Meyers. Secretarul apărării ascultase la fel de răbdător ca toţi ceilalţi. De astă dată, i-a sărit în ajutor. ― Israelul nu va încerca aşa ceva. Informaţiile pe care le avem… ― Ia terminaţi cu prostiile astea referitoare la informaţii. De unde? Ce informaţii aveţi? Meyers s-a uitat scurt spre preşedinte, care a lăsat capul în pământ.

Hai, Grant, rosteşte adevărul. Nu ne mai putem juca de-a şoarecele şi pisica dacă avem de a face cu acest idiot.

― Provin din aceeaşi sursă care l-a localizat pe Valborg Svensson. Olsen a clipit de nedumerire. ― Svensson. Deci l-aţi descoperit, a spus el pe un ton trădând neîncrederea. ― Da, Dwight, l-am găsit, a întărit preşedintele. În urmă cu opt ore, a doborât un aparat C-17 care efectua un zbor la joasă altitudine pe deasupra locului unde-şi avea sediul. ― Unde s-a întâmplat? ― În Indonezia. Pe de altă parte, acum două ore am primit un comunicat din partea francezilor. Susţin că pot prezenta dovezi indubitabile că Svensson deţine antivirusul. Evident că au vrut să ştie dacă eram siguri. Gulerul lui Olsen era deja înnegrit de sudoare. ― Şi ce măsuri s-au luat? ― Pilotul a raportat situaţia înainte ca aparatul să fie doborât. Nu ştim cine a supravieţuit. S-au activat trei radiofaruri când s-au deschis paraşutele, dar de atunci încoace nu s-a primit niciun semn, de aceea presupunem că s-a întâmplat ceea ce era mai rău. În urmă cu şapte ore, de la baza Hickam din Hawaii a decolat o escadrilă de avioane de luptă invizibile şi trei C-17. Acum 623

o oră au fost paraşutaţi patruzeci de luptători SEAL la locul de unde specialiştii noştri consideră că s-a lansat racheta Stinger care ne-a doborât aparatul. Despre astfel de informaţii vorbim. ― Prin urmare, este posibil să-l găsim pe Svensson, dar şi antivirusul. ― Există şanse. Adevărat. ― Dar cum de l-au găsit oamenii voştri atât de repede pe Svensson? Blair a ezitat, după care a decis să termine ceea ce începuse. ― Thomas Hunter, a rostit el. Sunt convins că-ţi aduci aminte de el. Individul cu puteri psihice, parcă aşa te-ai referit la el. Comunicatul primit din Franţa mai susţinea că Noua Credinţă îl are în custodie şi că orice alte încercări de intervenţie militară îi va costa viaţa pe el şi pe Monique. Liderul majorităţii din Senat a fost luat cu totul pe nepregătite de această dezvăluire. ― Bun, prin urmare, aveţi un psihic în mediul vostru de informaţii. Şi înţeleg că acest individ v-a spus că Statele Unite nu vor primi antivirusul la vreme. Iar acum ne vom baza întreaga strategie pe această revelaţie a lui. Aţi avut în vedere ideea logică potrivit căreia, dacă i se oferă antivirusul Franţei, Statele Unite se află la depărtare de numai şapte ore de zbor? Nu are nicio importanţă la cine ajunge antivirusul; oamenii noştri de ştiinţă îl pot copia după ce îl prelevează de la orice purtător. Discutaseră acest scenariu şi existau destule modalităţi prin care Svensson să împiedice Statele Unite să între în timp util în posesia antivirusului pentru a-l multiplica. Însă Thomas susţinuse cu multă convingere că nu vor primi antivirusul. Având în vedere ultima lui reuşită, Blair era dispus să îi dea crezare. ― Tot ce se poate. Accept asta cu unele rezerve, după evaluare. Noi sperăm că vom evita să ajungem într-o asemenea situaţie. ― Dumnezeu mi-e martor că aşa sper şi eu. Dar dacă jucăm prea dur cu franţuzii în privinţa asta, o să-ţi pun întreaga naţiune în cap. ― Voi accepta acest lucru în baza evaluării. Dacă misiunea care se desfăşoară în prezent dă greş, armele vor fi predate conform programării. Nu voi întreprinde nicio acţiune necugetată; ai cuvântul meu. Doar ca ultimă soluţie. Dar nu te aştepta să mă predau chiar de acum. Acordă-mi măcar atâta credit, ce Dumnezeu! Dacă-ţi închipui că indivizii ăştia ne vor lăsa să trăim, înseamnă că nu vezi clar ceea ce se petrece. ― Mda, mereu am trăit în lumi diferite, n-am dreptate? Sper că-i poţi convinge pe israelieni să-şi păstreze calmul. 624

― Calmul, în niciun caz. Deja, îndărătul uşilor închise, au început să se suie pe pereţi. Dar am angajamentul lui Benjamin că se vor preface măcar că se supun, cel puţin o perioadă. Dwight, înţelegi, sper, că ei nu vor ceda fără luptă, da? ― Nişte nesocotiţi, a aruncat Olsen, pregătindu-se de plecare. Între timp, oamenii din ţara noastră habar nu au ce îi aşteaptă. Va trebui să le spunem adevărul cât de curând. Îţi promit că vor fi furioşi că nu au fost informaţi din vreme. ― Aş fi pariat că vei profita de acest amănunt ca să-l foloseşti în plan politic. Dwight i-a aruncat o privire de rămas-bun, iar Blair a fost convins că pe tot parcursul discuţiei omul se gândise numai la viitorul lui politic. Probabil că era singurul lucru care explica faptul că nu se repezise să anunţe presa în legătură cu ceea ce ştia. ― Să păstrezi discreţia privind convorbirile de acum, l-a prevenit preşedintele. Dwight Olsen s-a răsucit pe călcâie. ― Îţi acord două zile. Dacă sunt de acord cu ce văd, s-ar putea să joc alături de tine. În caz contrar, nu promit nimic. ― Dacă faci dezvăluiri privind discuţia de faţă, voi cere arestarea ta. ― În baza cărei acuzaţii? ― Trădare. Divulgarea de secrete privind operaţiunile militare reprezintă o infracţiune prevăzută de lege. Există un virus, dar întreprindem şi acţiuni militare. Era vorba mai mult de un bluf decât de o ameninţare adevărată, dar lui Blair nu-i păsa. ― Domnule. Primea o comunicare prin intercom. ― Da? ― Raport din Hawaii. A surprins privirea curioasă a lui Olsen. Era vorba de misiune. Secretarul cu apărarea a ridicat spre tavan ochii mari. ― Spune, Bill. Zece secunde mai târziu, Graham Meyers avea în mână un dosar cu coperte roşii. Şi-a trecut repede privirea peste raport. Olsen s-a strecurat discret înapoi în sala de şedinţe. Preşedintele îşi desfăcuse cravata care îi stătea deja larg. 625

― Hai, spune tot, ce Dumnezeu. ― Misiunea a descoperit locul şi a pătruns într-un mare complex aflat pe un versant al muntelui Cyclops. Nu s-au înregistrat pierderi umane. Dar locul era abandonat. ― Poftim? ― De câteva ore. Au recuperat câteva computere, dar hard discurile lipsesc. Locul este curat, a zis Grant, şi a ridicat privirea. Există probe că în acest complex a fost ţinut ca prizonier cel puţin un soldat de-al nostru. S-au descoperit nasturi de la o uniformă a armatei americane. ― Hunter. Cei din încăpere au rămas muţi. ― Nu pot fi departe, a rostit cineva. Preşedintele şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat. ― Găseşte-l!

626

18 Sărbătorirea se desfăşurase până noaptea târziu, aşa cum se întâmpla mereu în cursul celor trei zile în care pădurenii ţineau Adunarea anuală. Muzică şi dans, joacă şi mâncare, chiar prea multă. Şi băutură, desigur. Vinuri şi bere din fructe. De toate şi orice, lucruri care stimulau amintiri despre Marea Romanţă din pădurea colorată. Ceremoniile inaugurale au inclus defilarea fiecărui trib de-a lungul drumului care ducea spre lac, având în frunte bătrânii înţelepţi. Ciphus a condus cel mai mare grup, cel din Pădurea Mijlocie, urmat de celelalte, în funcţie de situare, de la nord la sud. În jurul lacului au ars douăzeci de mii de torţe când Ciphus a recitat profesiunea de credinţă şi le-a reamintit tuturor de ce trebuie să respecte litera Marii Romanţe fără nici cea mai neînsemnată abatere, aşa cum ar fi făcut însuşi Elyon. Religia lor era simplă, cuprinzând doar şase legi ca fundament, însă celelalte, pe care Consiliul le perfecţionase de-a lungul anilor în sprijinul aplicării şi respectării celor şase, era necesar să capete aceeaşi importanţă, a susţinut el. Pentru a demonstra iubirea de Elyon, oamenii trebuiau să se dăruiască trup şi suflet căilor lui, fără a face nici cel mai mic compromis. Epuizat, Thomas se prăbuşise în pat foarte târziu, dormise având vise apăsătoare în care era torturat, iar când s-a trezit îl preocupau două gânduri. În primul rând, să descopere cine ar putea fi Carlos în acea realitate, dacă era cumva posibil, aşa cum Rachelle sugerase în treacăt. O pistă firavă, desigur, dar urmărirea ei era singura soluţie pe care şi-o imagina ca să evadeze din temniţă împreună cu Monique. În al doilea rând, era vorba de provocare, care avea să se desfăşoare în acea după-amiază. În afară de faptul de a o fi anunţat, Consiliul păstrase o tăcere înţeleaptă în privinţa lui Justin. Cu toate acestea, subiectul fusese comentat de toată lumea din sat. Unii se întrebau de ce era necesară o cercetare – doctrina lui Justin nu se deosebea prea mult de aceea pe care pădurenii o urmaseră atâta vreme. El vorbea de iubire. Iar Marea Romanţă nu tot la iubire se referea? Da, îndemnurile lui privind pacea cu Hoarda erau foarte greu de urmat, însă acum vorbea de iubire. Poate se răzgândise. 627

Alţii se întrebau de ce Justin nu era surghiunit fără multă vorbă – învăţăturile lui reprezentau un afront evident la tot ce era sacru în privinţa Marii Romanţe, începând chiar cu propovăduirea păcii. Cum să cadă cineva la pace cu duşmanii lui Elyon? Iar învăţăturile lui se deosebeau doar pentru că acţionau împotriva Marii Romanţe, spuneau aceştia. Amfiteatrul unde avea să se ţină provocarea era suficient de spaţios ca să găzduiască douăzeci şi cinci de mii de persoane, ceea ce era aproape convenabil, deoarece numai adulţii puteau asista. Restul urmau să-şi găsească locuri în pădure, deasupra structurii mari, circulare, situată pe malul vestic al lacului. La scurt timp după amiază, lespezile de piatră care slujeau drept bănci pe pământul terasat erau aproape pline. La ora când soarele ajunsese la jumătatea drumului său spre asfinţit, nu se mai găsea loc nici măcar în picioare, darămite jos. Thomas stătea împreună cu Rachelle şi locotenenţii săi într-unul dintre chioşcurile de unde se vedea întregul spectacol. ― Ar fi trebuit să fiu în deşert acum, pe urmele Hoardei, a mormăit Thomas. ― Să nu-ţi închipui că nu ţi se va cere să-ţi joci rolul aici, a spus Mikil. După ce terminăm, plecăm după Hoardă şi voi fi prima care ţi se va alătura. Stătea alături de Jamous. Cei doi îşi anunţaseră planurile de căsătorie în timpul sărbătoririi din seara precedentă. În dreapta lor, William privea atent spre mulţime. Rachelle şi-a lăsat palma pe braţul lui Thomas. Doar ea înţelegea dilema în care se zbătea. ― Mikil, chiar dacă va avea loc o luptă, nu-l voi ucide. Surghiunul, dar nu moartea. ― Prea bine. Surghiunul e de preferat, decât să îi oferim libertatea de a otrăvi minţile copiilor noştri. El a respirat adânc să se calmeze. ― Trebuie să plec din nou după Cărţile de Istorii. ― De data asta voi pătrunde şi eu în cort, a zis Mikil. Mă pot lipsi de restul Adunării. Ne ocupăm de Justin, iar după aceea plecăm să-ţi găsim cărţile. Iar Jamous va veni cu noi. Acesta a sărutat-o pe buze. ― Alături de tine, sunt în stare să traversez şi deşertul. ― Mereu, a adăugat ea. 628

― Mereu, a repetat el, şi s-au sărutat din nou. Mulţimea a tăcut brusc. ― Vin. Thomas s-a apropiat de balustradă şi a privit în jos, spre amfiteatru. Ciphus cobora panta întinsă îmbrăcat cu roba lungă şi albă de ceremonial. În urma lui se găseau ceilalţi şase membri ai Consiliului. S-a apropiat de o platformă spaţioasă din mijlocul câmpului. Şapte torţe mari ardeau în semicerc în jurul celor opt scaune înalte de lemn. Pe o masă aşezată între ele stătea un vas cu apă. Au păşit tăcuţi spre şapte dintre scaune. Cel de-al optulea a rămas neocupat. Dacă Justin câştiga ancheta, i se permitea să stea alături de ceilalţi, ca semn al acceptării lui. Cum Consiliul declanşase ancheta, membrii lui nu erau obligaţi să-i accepte doctrina, dar cu vremea, chiar şi aceasta avea să fie încorporată în Marea Romanţă. S-au aşezat pe scaune şi s-au întors cu faţa spre un podium mai mic, asemănător, situat la douăzeci de metri de al lor, pe care se găsea un singur scaun. ― Unde e Justin? A întrebat Mikil în şoaptă. Ciphus a ridicat mâna pentru a cere tăcere, deşi gestul nu era necesar – nimeni nu se clintea, iar muţenia era generală. Dacă Thomas ar fi tuşit cumva, probabil că toată lumea din arenă l-ar fi auzit. ― Consiliul va lansa provocarea filosofiei lui Justin din Sud la această a zecea Adunare a pădurenilor, a răsunat puternic şi limpede glasul lui Ciphus. Justin din Sud, te chemăm aici. Membrii consiliului s-au întors către panta pe care o coborâseră. Pe coama ei, şapte copaci mari marcau singura intrare în amfiteatru. Nu a apărut nimeni. ― Nu va apărea înaintea noastră, a spus Mikil. Ştie că greşeşte şi… ― Hei, dar cine e acela? A întrebat William. Un sătean se ridicase de pe unul dintre locurile aflate ceva mai jos. În loc de tunică scurtă, care era mai agreată, purta una lungă, cu glugă. Şi în picioare avea cizme de soldat. ― El e, a zis Jamous. Membrii Consiliului încă nu-l văzuseră. Bărbatul s-a apropiat de scaunul izolat, s-a aşezat pe el şi apoi şi-a tras gluga pe spate. ― Justin din Sud acceptă provocarea voastră, a rostit el cu glas puternic. 629

Membrii Consiliului s-au răsucit în acelaşi timp spre el. Un murmur general s-a propagat prin amfiteatru. Dar şi câteva hohote de râs. ― E cutezător, trebuie să recunosc, a vorbit Mikil. Thomas a avut impresia că vede fum ieşind din urechile lui Ciphus. Bătrânul a ridicat mâna, cerând linişte, pentru că de această dată era nevoie. S-a apropiat de vas, şi-a afundat mâinile în apă şi le-a uscat pe un prosop mic. În spatele lui, ceilalţi membri şi-au reluat locurile. Ciphus a păşit încoace şi încolo pe marginea podiumului şi s-a tras de barbă. ― Din nefericire, exact acest fel de scamatorie te-a înşelat, prietene, a zis el, suficient de tare însă ca să fie auzit de lume. ― Nu doresc câtuşi de puţin să evit întrebările importante pe care mi le vei pune, a răspuns Justin. Ceea ce spunem astăzi, nu felul în care arătăm, ne va face să câştigăm sau să pierdem inimile oamenilor. Ciphus a şovăit, apoi s-a adresat celor prezenţi. ― Atunci, ascultaţi ce am de spus. Bărbatul pe care îl vedem şezând dinaintea noastră astăzi este un războinic de temut, care, într-o vreme, a adus pădurilor multe victorii. Este genul de om care iubeşte copiii, care mărşăluieşte ca un adevărat erou şi acceptă laudele cu eleganţă. Ştim cu toţii aceste lucruri. Pentru fiecare dintre aceste merite îi datorez recunoştinţa mea. Îţi mulţumesc, Justin din Sud, a rostit, şi a plecat capul spre acesta, care i-a întors gestul. Ciphus nu e chiar nepriceput, a gândit Thomas. ― Cu toate acestea, se spune că în ultimii doi ani, acest om a răspândit otrava blasfemiei împotriva lui Elyon în întreaga Pădure de Sud. Misiunea noastră de azi este de a stabili adevărul. Noi nu judecăm omul, ci doctrina. Şi, ca în cazul oricărei provocări, voi, oamenii, veţi fi judecătorii după ce vom încheia de înşiruit argumentele noastre. Aşadar, vă invit să chibzuiţi cu înţelepciune. Din stânga lui Thomas s-au auzit murmure, glasuri care-şi exprimau deja nemulţumirea. Erau sigur din Pădurea de Sud, sprijinitorii cei mai acerbi ai lui Justin. Unde erau cei doi care pătrunseseră în Valea Tuhan împreună cu Justin? Ronin şi Arvyl, dacă Jamous nu le încurcase cumva numele. Glasurile lor se auzeau cu certitudine în mulţime, dar nu în partea de jos a amfiteatrului, aşa cum s-ar fi aşteptat. Pe de altă parte, Justin avea obiceiul de a purta singur bătăliile personale şi de a-şi apăra propria filosofie. Probabil că le interzisese orice amestec. 630

― Tăcere! Mulţimea s-a liniştit din nou. ― Nu va dura mult. În realitate, e o chestiune simplă. Cred că la această cercetare am putea pune copiii să voteze, şi am ajunge la un verdict clar şi drept. Iată cum stau lucrurile, a zis şi s-a întors către Justin. ― Este adevărat ori nu că Hoarda este marele duşman al lui Elyon? ― Este adevărat, a răspuns Justin. ― Corect, cu toţii ştim asta. Aşadar, este adevărat ori nu că acela care conspiră cu duşmanii lui Elyon conspiră împotriva lui Elyon? ― Este adevărat. ― Da, desigur. Cu toţii ştim la fel de bine. Prin urmare, este adevărat sau nu că recomanzi stabilirea unei legături cu Hoarda prin negocierea unei păci? ― Este adevărat. Din rândurile mulţimii s-a auzit o exclamaţie de nedumerire. Murmure provocate de uimire au izbucnit din partea stângă, în timp ce din dreapta au răsunat cereri să se facă linişte. Cu un semn din mână, Ciphus a făcut din nou mulţimea să tacă. L-a măsurat atent pe Justin, gândind fără îndoială că acesta punea la cale cine ştie ce şarlatanie. ― Înţelegi, sper, că orice înţelegere cu Hoarda a fost socotită întotdeauna drept trădare. Potrivit cuvântului rostit chiar de Elyon, noi nu încheiem compromisuri cu duşmanul lui. Credem cu tărie în profeţia băiatului, cum că Elyon va găsi o cale pentru a scăpa lumea de această pacoste care a căzut asupra noastră. Cu toate acestea, tu laşi impresia că vrei să faci pace cu Hoarda. Asta nu este blasfemie? ― Ba da, blasfemie, a confirmat Justin. Omul acesta şi-a pierdut minţile, a gândit Thomas. Rostind acele cuvinte, se condamnase de unul singur la surghiun. ― Problema este, a continuat Justin, o blasfemie împotriva cui? Împotriva Marii Romanţe sau chiar a lui Elyon? Ciphus a rămas şocat de acea afirmaţie. ― Şi socoteşti că există vreo deosebire? ― O mare deosebire. Nu în spirit, ci în formă. Încheierea păcii cu Hoarda ar putea pângări Marea voastră Romanţă, dar nu e o blasfemie faţă de Elyon. El ar face pace cu orice om, bărbat, femeie sau copil, din această lume, chiar dacă duşmanii lui se află pretutindeni, chiar şi aici, în acest loc. 631

S-a lăsat tăcere. Oamenii păreau prea copleşiţi ca să scoată vreo vorbă. Şia semnat singur condamnarea, a gândit Thomas. Ceea ce spusese avea o oarecare prospeţime, cuprinzând chiar o idee pe care ar analiza-o şi el dacă ar fi teolog. Însă Justin respingea tot ce era sacru, mai puţin pe Elyon. Punând la îndoială Marea Romanţă, îl includea şi pe Elyon. ― Vrei să spui că noi suntem duşmanii lui Elyon? A întrebat Ciphus cu glas tremurând. ― Iubiţi lacul şi copacii, şi florile, ori îl iubiţi pe Elyon? Aţi muri pentru acestea sau pentru Elyon? Nu vă deosebiţi deloc de Hoardă. Dacă muriţi pentru Elyon, poate aţi muri şi pentru Hoardă. La urma urmelor, şi oamenii aceia sunt ai lui. ― Ai prefera să murim pentru Hoardă? A strigat Ciphus, cu chipul împurpurat. Să murim pentru duşmanul lui Elyon, pe care am jurat să-l distrugem? ― Dacă ar fi nevoie, de ce nu? ― Acestea sunt cuvinte trădătoare faţă de Elyon! A glăsuit Ciphus, îndreptând un deget tremurător spre Justin. Eşti un fiu de Shataiki! La rostirea acelui ultim cuvânt, dezordinea s-a instaurat în întregul amfiteatru. Au răsunat strigăte de revoltă, cărora li s-a răspuns cu ţipete de opoziţie fiindcă Ciphus putuse rosti aşa ceva împotriva acestui profet. Acest Justin din Sud. Dacă îl vor lăsa să explice, ar înţelege şi ei, au protestat aceştia. Thomas a renunţat la orice sentimente ambivalente pe care le simţise până atunci faţă de acea audiere. Cum de îndrăznea un om care slujise sub comanda lui să sugereze ca ei să moară pentru Hoardă? Să moară în luptă, apărând lacurile lui Elyon, da. Să moară protejând pădurea şi copiii împotriva Hoardei, da. Să piară susţinând Marea Romanţă în faţa duşmanului care jurase să şteargă numele lui Elyon de pe faţa pământului, da. Dar să moară pentru Hoardă? Să încheie pacea ca ei să fie liberi să-şi pună în aplicare înşelătoria? Niciodată! ― Cum poate afirma aşa ceva? A întrebat Rachelle de alături. Sugerează cumva să murim pentru Hoardă? ― Ce v-am spus eu? A răbufnit Mikil. Trebuia să-l ucidem ieri, când ni s-a oferit prilejul. ― Dacă l-am fi ucis ieri, azi am fi fost şi noi morţi, a vorbit Thomas. 632

― Mai bine morţi decât îndatoraţi acestui trădător. Amfiteatrul devenise un vulcan zgomotos şi dezordonat. Ciphus nu a făcut nicio încercare de a-i domoli pe gălăgioşi. S-a apropiat de vasul cu apă, cufundându-şi din nou mâinile în el. Terminase, şi-a dat seama Thomas. Bătrânul înţelept s-a consultat, pe rând, cu ceilalţi membri ai Consiliului. Justin a rămas netulburat. Nu a făcut niciun gest prin care să-şi explice poziţia. Părea satisfăcut, deşi nu încercase deloc să se apere. Pesemne că alesese calea luptei. În cele din urmă, Ciphus a ridicat mâinile şi, după câteva clipe, a reuşit să liniştească mulţimea, făcându-se auzit. ― Mi-am expus părerea despre o astfel de erezie, iar acum voi veţi hotărî soarta acestui om. Să îmbrăţişăm ceea ce propovăduieşte el ori să-l trimitem departe de noi, fără putinţă de întoarcere? Ori să-i încredinţăm soarta în mâinile lui Elyon printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte? Cercetaţi-vă inimile şi vă vom asculta. Thomas s-a rugat ca votul să fie fără niciun dubiu. În ciuda aversiunii faţă de cele susţinute de Justin, nu voia să aibă niciun rol în acea luptă. Nu pentru că s-ar fi temut de sabia lui Justin, însă gândul de a fi târât în sprijinul consiliului nu-i surâdea câtuşi de puţin. Pe de altă parte, s-ar fi făcut într-un fel dreptate dacă l-ar fi învins pe fostul lui locotenent într-un duel final, înainte de a-l trimite să trăiască alături de Hoardă. În orice caz, Ciphus nu va obţine moartea lui Justin. ― S-a sfârşit, a rostit el încet. ― Înseamnă că ieri nu ai fost în vale, a zis Rachelle. Ciphus a coborât mâna dreaptă. ― Dacă spuneţi că acest om a rostit o blasfemie, să vă aud glasurile! Un urlet tunător a clătinat chioşcul. De ajuns. Mai mult decât suficient. Ciphus a îngăduit ţipetelor să continue până când s-a simţit satisfăcut, apoi a cerut linişte. ― Iar dacă spuneţi că acceptaţi învăţăturile acestui om şi vreţi să încheiaţi pacea cu Hoarda, să vă faceţi glasurile auzite. Locuitorii din Pădurea de Sud aveau glasuri puternice, pentru că urletul a răsunat cu tărie. Şi a crescut în intensitate, devenind la fel de tunător ca primul. Ori să fi fost mai slab? Deosebirea nu era uşor de stabilit de către Ciphus. Thomas şi-a simţit inima în gât. Nimeni din afara acelui chioşc nu ştia că el va apăra Consiliul în cazul unei lupte. Şi avea să se poarte o luptă. 633

Indiferent cât de surd se voia a fi în acele momente, Ciphus nu avea cum să ia o decizie clară. Regulile erau limpezi – nu trebuia să existe nicio îndoială privind verdictul. Ciphus a coborât mâinile, iar oamenii au tăcut. Ştiau cu toţii ce va urma. Bătrânul a rămas îndelung fără să se clintească, parcă surprins peste măsură că mulţimea era chiar atât de divizată. ― Atunci, vom încredinţa soarta acestui om în mâinile lui Elyon, a grăit el puternic. Îl chem aici pe apărătorul nostru, Thomas de Hunter. Mulţimea a scos o exclamaţie de uimire. Ori, mai curând, jumătate din mulţime. Cei din Pădurea de Sud, care hotărâseră să şi-l revendice pe Justin ca fiind al lor, deoarece le eliberase pădurea în urmă cu o săptămână. Aceştia nu înţelegeau de ce Justin al lor trebuia să lupte cu el. Cealaltă jumătate a mulţimii a început să-i scandeze numele. Ochii Rachellei s-au întunecat de spaimă. A sărutat-o pe obraz. ― Eu l-am învăţat să lupte; nu uita. A trecut peste balustradă, iar oamenii i-au croit loc prin tribună. Şi-a prins sabia de la brâu şi a sărit peste peretele scund care despărţea terenul de tribune. Ovaţiile şi strigătele, dar şi privirea sfredelitoare a lui Justin, au făcut ca drumul până la podiumul principal să i se pară lung. S-a oprit în faţa lui Ciphus, care a făcut semn mulţimii să tacă. ― Thomas de Hunter, comandant suprem al Gărzii Pădurii, îţi cer să aperi adevărul nostru împotriva acestei blasfemii într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Accepţi? ― Da. Dar doresc surghiunul, nu moartea pentru Justin. ― Eu hotărăsc acest lucru, nu tu, a zis Ciphus. Nu auzise aşa ceva până în acel moment. ― Am înţeles că eu fac alegerea. ― Înseamnă că ai înţeles greşit rânduielile. Consiliul a întocmit această regulă, iar acum trebuie să o respecţi. Va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte. Preţul unui asemenea păcat este moartea. Nu doresc să iau în consideraţie moartea în viaţă. Thomas s-a gândit un moment. Era adevărat că legea cerea pieirea oricui îl sfida pe Elyon. Surghiunul era un fel de moarte, o moarte în viaţă, după cum se exprimase Ciphus. Acum, însă, silit să analizeze acest lucru, şi-a dat seama că surghiunirea lui Justin putea crea probleme. Dacă intra în Hoardă şi căpăta putere sub conducerea lui Qurong? Ce se întâmpla dacă mai apoi ar 634

fi condus armatele lor împotriva pădurii? Probabil că pieirea era soluţia cea mai înţeleaptă, deşi nu aşa ar fi dorit. ― Atunci accept, a spus el şi a plecat capul. ― Săbii! A strigat Ciphus. Un membru al consiliului a ridicat două săbii grele de bronz de pe podea, din apropierea scaunului său, şi le-a aşezat pe podium. ― Alegeţi-vă arma, le-a cerut Ciphus. Thomas s-a uitat în fugă la Justin. Războinicul îl urmărea acum cu un oarecare interes. Dorea oare să moară? A ridicat săbiile, una în fiecare mână, şi s-a apropiat de Justin. ― Ai vreo preferinţă? ― Nu. A rotit săbiile în aer. Acestea s-au răsucit lenevos la unison, apoi s-au înfipt în scândurile podiumului, de o parte şi de alta a celuilalt. ― Insist. Nu aş vrea să se spună că l-am învins pe Justin din Sud alegând sabia mai bună. Mulţimea a reacţionat imediat printr-un murmur de aprobare. Justin a rămas cu privirea aţintită la Thomas, fără să se uite la săbii. A făcut un pas înainte şi a smuls-o pe cea din dreapta lui. ― Nici eu n-aş vrea, a zis, şi a azvârlit arma astfel încât s-a înfipt în pământ la picioarele lui Thomas. A urmat un alt murmur de aprobare. ― Luptaţi! A răcnit Ciphus. Luptaţi până la moarte! Thomas a smuls sabia din pământ şi a rotit-o de două ori ca să se familiarizeze cu ea. Era o armă obişnuită a Gărzii, echilibrată şi suficient de grea ca să reteze un cap dintr-o lovitură. Justin a dus mâna la sabie şi a aşteptat. De ajuns cu teatrul. Cu cât mai curând se încheia lupta, cu atât mai bine. Ca să cunoşti un om într-o astfel de confruntare era suficient să-i urmăreşti ochii. Iar lui Thomas nu i-a plăcut ce a citit în ochii celuilalt. Erau prea plini de viaţă ca să îi închidă pentru totdeauna. Acel om avea o influenţă amăgitoare de nedescris, iar asta îl îngrijora. A făcut un pas spre stânga şi a sărit pe podium, la trei metri de Justin. S-a întrebat dacă acesta dorea să moară fără a lupta, fiindcă abia dacă a tresărit la această mişcare. A atacat şi a rotit sabia cu o forţă suficient de mare ca să-l taie în două. În ultima clipă, Justin a ridicat sabia şi a respins lovitura. Zăngănitul înfiorător 635

de tare a răsunat în întregul amfiteatru. Era exact cum anticipase. În momentul când adversarul i-a blocat lovitura, a întins mâna stângă şi l-a bătut uşor pe obraz. Era o mişcare pe care îi învăţase pe toţi ucenicii lui ca fiind un soi de glumă. Mikil o denumise „Obrazul”. Însă nu se aşteptase ca mâna stângă a lui Justin să ţâşnească brusc, exact în acelaşi timp. S-a simţit atins pe faţă. Mulţimea a scos un răcnet colectiv, iar Thomas a avut impresia că aude glasul lui Mikil, al cărei strigăt de aprobare se ridicase deasupra vacarmului general. S-a simţit dator să zâmbească. Bine. Foarte bine. Justin a surâs. Apoi i-a făcut semn cu ochiul. Au continuat cu o repriză completă, ţinând săbiile cu ambele mâini. Lovituri, contralovituri, împunsături, parări, lovituri scurte, deplasare în jurul platformei – un duel simplu, menit să dezmorţească încheieturile şi să familiarizeze cei doi luptători unul cu celălalt. Modul de luptă nu l-a surprins câtuşi de puţin. Reacţiona la atacurile lui exact la fel ca Mikil sau William sau orice alt locotenent de-al său. Şi era convins că nici pe celălalt nu-l surprindea nimic din stilul lui. Asta avea să se întâmple mai târziu. Au început să adauge câteva din mişcările Marduk, fentând, eschivând, şerpuind din trup sau rostogolindu-se – sărind de pe podium pe câmp, apoi de-a lungul unei laturi a podiumului şi în jurul perimetrului. După care, din nou pe podium. ― Eşti un om bun, Thomas, i-a spus Justin, însă prea încet pentru ca mulţimea să-i audă vorbele. Mi-ai plăcut mereu. Şi încă ţin la tine, chiar foarte mult. Săbiile lor s-au ciocnit cu zgomot. ― Ţi-ai păstrat cunoştinţele, din câte constat. Ai ucis şi câţiva dintre prietenii tăi din Hoardă cumva? Justin a blocat o lovitură, apoi au rămas faţă în faţă, într-un moment de pauză şi confruntare fără arme. ― Nici nu ai idee în ce te-ai vârât. Să fii atent. Thomas a făcut patru paşi în faţă. Era abordarea clasică a unei volte, însă nu a făcut saltul. Şi-a aranjat sabia ca şi cum ar fi voit să se răsucească peste ea, însă în loc să se înalţe, a făcut o rotaţie jos. 636

Justin ridicase deja sabia să respingă împunsătura scurtă pe care o anticipa, când, de fapt, Thomas s-a azvârlit peste cap. Acum, era mai aproape de gleznele adversarului. Totul s-ar fi sfârşit astfel, când l-ar fi doborât din picioare şi apoi ar fi lovit. S-a răsucit în jurul sabiei, cu picioarele înainte, încordându-şi forţele pentru contactul dintre fluierul piciorului său şi pulpele lui Justin. Cu toate acestea, brusc, pulpele lui Justin au dispărut. În ultimul moment, el simţise răsturnarea de situaţie şi, cu toate că era complet dezechilibrat, reuşise să se lanseze într-un salt peste cap în spate. Un salt înalt de pe marginea podiumului. Apoi a descris un arc aproape perfect. A aterizat pe câmp, cu picioarele desfăcute larg şi având sabia în ambele mâini, gata să răspundă oricărei lovituri. Thomas a văzut perfect totul în timp ce se răsucea executând lovitura care nu-şi mai găsea ţinta, astfel că s-a slujit de inerţie ca să pivoteze complet ajungând să facă un salt pe spate cu lansare de pe braţe, sărind de pe podium, executând o mişcare ce se numea biciuire pe spate. Mişcarea de rotaţie completă în aer îl silea pe unul dintre luptători să se apere de o lovitură ucigătoare cu călcâiul în faţă, dar ea s-a transformat întro piruetă pentru a aduce sabia, nu picioarele, într-un cerc perfect, executat cu o iuţeală ameţitoare. A executat perfect acea figură. Justin a apreciat greşit traiectoria. S-a azvârlit însă înapoi exact la vreme ca să respingă lama în momentul când lovitura îi ţintea pieptul. În loc să continue cu un salt pe mâini înapoi, s-a lăsat să cadă pe spate şi s-a rostogolit în direcţia opusă celei în care Thomas era purtat de inerţie. Inteligentă mişcare. Foarte abilă. Dacă ar fi ales saltul înapoi pe mâini, aşa cum ar fi procedat mai toţi războinicii, celălalt şi-ar fi folosit mişcarea de inerţie ca să declanşeze alt atac, înainte ca adversarul lui să-şi poată reveni complet din mişcarea precedentă. Şi mulţimea şi-a dat seama de acest lucru. Ţipetele oamenilor amuţiseră, făcând loc tăcerii. Justin a ajuns în picioare, într-o poziţie care-i trăda pregătirea de a riposta şi având ochii aprinşi, strălucind amuzaţi. ― Trebuia să fi acceptat promovarea pe care ţi-am oferit-o acum doi ani, în loc să-ţi vinzi inima deşertului, i-a spus Thomas. Eşti un războinic mult mai bun decât ceilalţi. 637

― Serios? A întrebat Justin, îndreptându-se de spate, ca şi cum acea dezvăluire îl luase prin surprindere. Atunci, lasă-mă să lupt cu tine fără sabie, a continuat azvârlindu-şi arma în ţărână. Bătălia care va urma nu va fi câştigată cu sabia. Ţinându-şi sabia întinsă în faţă, Thomas a înaintat câţiva paşi. ― Ridică-ţi sabia, neghiobule. ― De ce, ca să te ucid? Thomas a dus vârful sabiei la gâtul lui Justin. Acesta nu a făcut nicio încercare de a-l opri. ― Ucide-l! A răcnit Ciphus. Până la moarte! ― Vrea să te ucid. ― Dacă poţi. ― Pot. Dar nu vreau. Acest schimb de cuvinte s-a purtat cu glas scăzut. ― Păcăleşti oamenii, făcându-i să creadă că poate exista pace când, chiar în aceste momente, Hoarda plănuieşte o trădare. Justin a clipit mirat. ― Ridică-ţi sabia! A strigat Thomas, ca să fie auzit de toată lumea. Celălalt a făcut un pas în spate, puţin spre stânga. Nu a luat însă în seamă sabia, lăsându-şi braţele de-a lungul trupului şi privindu-l fix. Thomas a socotit că îi oferise omului din Sud destule şanse; scălâmbăielile lui începuseră să-l înfurie. A atacat. A parcurs distanţa din trei paşi lungi şi a lovit, slujindu-se de toată puterea. Lama l-ar fi despicat pe adversar în două fără să lase impresia că ar fi izbit ceva. Însă Justin nu mai era în locul unde lovitura a ţintit. L-a văzut cum se rostogoleşte spre dreapta, înşfăcându-şi sabia, şi apoi, prea târziu, şi-a dat seama că fusese ademenit să se lase antrenat în acea lovitură pe care o executase deja pe jumătate. În minte i-au răsunat cuvintele pe care le rostea mereu în timpul instruirii ucenicilor. Niciodată să nu te dezechilibrezi în lupta de la mică distanţă! Cu toate acestea, purtat de furie, exact asta făcuse. Era posibil să-şi ucidă adversarul. Acum, acesta îl putea ucide cu uşurinţă. În cazul unuia lent, greşeala ar fi trecut neobservată. Însă Justin s-a mişcat la fel de rapid ca el. Lovitura lui a venit din spate, cu latul sabiei, care l-a izbit drept în omoplaţi. 638

A căzut cu un bufnet puternic. Avea fire de iarbă între degete. În ambele mâini. Îşi pierduse sabia. S-a azvârlit spre dreapta, rostogolindu-se pe spate. S-a trezit cu lama sabiei apăsată pe gât şi cu un genunchi presându-i plexul. Justin a îngenuncheat deasupra lui, fixându-l cu ochi verzi şi aprinşi, şi atunci şi-a dat seama că era înfrânt. Toţi oamenii din amfiteatru rămăseseră fără suflare, la fel ca el. S-a uitat în ochii fostului său locotenent şi a descoperit un foc sălbatic. Apoi, Justin a sărit în picioare, s-a retras şi a aruncat propria sabie în aer. În soarele după-amiezii s-a rotit de câteva ori, apoi a căzut de-a lungul, la douăzeci de metri depărtare, scoţând un duduit surd. A păşit spre membrii Consiliului şi s-a oprit în faţa podiumului pe care aceştia stăteau. ― Campionul vostru tocmai a fost înfrânt. Aşa a glăsuit Elyon. ― Lupta este pe viaţă şi pe moarte, a spus Ciphus. ― Eu nu vreau să-l ucid pentru păcatul vostru. ― Înseamnă că Elyon nu a glăsuit, a rostit bătrânul cu glas scăzut. Acum eşti în viaţă doar fiindcă Thomas nu a reuşit să termine. Tu ai fost învins primul. ― Chiar aşa? ― Lupta nu s-a terminat, a scrâşnit Ciphus printre dinţi. ― Viaţă! A strigat cineva din mulţime. Lăsaţi-l pe Thomas în viaţă! Oamenii au pornit să scandeze: ― Viaţă, viaţă, viaţă! Cu un efort, Thomas s-a ridicat în picioare, simţind că i se învârte mintea. Fusese înfrânt de Justin în luptă dreaptă. Era evident că în acele circumstanţe atât de neclare Ciphus nu ţinea să sfideze lumea. I-a lăsat să scandeze. Justin s-a întors către mulţime. ― Îi voi îngădui să trăiască! A strigat el. Scandările s-au liniştit, apoi au încetat. Încet, a făcut câţiva paşi, examinând tribunele. ― Pentru că am câştigat acest drept, acum vă voi arăta adevărata cale spre pace, a zis şi s-a îndreptat spre panta care se înălţa către copacii de la intrarea în amfiteatru. În chiar aceste clipe, Hoarda plănuieşte să vă strivească folosind o armată care va face ca bătăliile purtate în sud şi vest să pară nişte încăierări de copii. 639

De unde ştia? Şi totuşi Thomas era convins că el nu se înşela. Trebuia să transmită ordin să se cerceteze perimetrul exterior. S-a întors spre chioşc, şi i-a făcut semn lui Mikil să pornească. Ea şi William au dispărut. Justin şi-a desfăcut braţele ca să liniştească mulţimea derutată. ― Tăcere! Există o singură cale de a înfrunta acest duşman. Pe calea păcii, iar astăzi eu vă voi oferi această pace. S-a oprit şi a făcut un semn înspre copaci. Un moment, nu s-a întâmplat nimic. După aceea, dintre copaci a apărut un bărbat cu glugă pe cap. Un scabios! Purtând eşarfa de general. Aşadar, Justin răpise un general al Hoardei şi-l ascunsese în pădure. S-a auzit un strigăt pornit din zece mii de piepturi. Restul mulţimii a rămas c u gurile căscate, dar mute. Bărbatul înalt, cu glugă pe cap, a înaintat cu repeziciune, iar Justin l-a întâmpinat la jumătatea pantei. Şi-au strâns mâinile şi s-au salutat cu gesturi din cap. Justin s-a întors cu faţa spre arenă şi a desfăcut braţele în lături, în semn de prezentare. ― Vi l-am adus pe acela cu care voi negocia pacea dintre locuitorii deşertului şi pădureni, a zis el, apoi a făcut o pauză. Vajnicul general al Hoardei, Martyn! Martyn! Cum era posibil? Atunci, pe cine ucisese în cortul lui Qurong? Thomas a aruncat o privire în spate, spre chioşc. Acesta se golise. Garda nu va îngădui acelui om să plece viu din sat. Mai ales acum, după ce se dezvăluise că Hoarda se strângea ca să îi atace din flancul expus. Şi-a înşfăcat sabia şi a alergat către pantă. În acea zi se făcuseră destule demonstraţii de bărbăţie. Nu-l putea ucide pe Justin, însă acel general reprezenta cu totul altceva. ― I-am dat cuvântul meu că nu-l veţi ucide, a vorbit Justin. Armatele lui sunt deja aproape şi ar lua pădurea cu asalt, declanşând o bătălie care să transforme valea într-un râu de sânge. Însă dacă toţi copiii lui Elyon ar muri, cine ar mai fi învingătorul? Dezvăluirea că Hoarda era atât de aproape a făcut mulţimea să îşi stăpânească furia. Oamenii începuseră să asculte cu adevărat. Thomas i-a văzut pe William şi pe câţiva membri ai Gărzii ieşind dintre copaci în vârful pantei din spatele lui Justin. Rachelle era alături de ei. Ce căuta acolo? Doar nu era treaba ei să se afle alături de războinici. 640

A alungat acest gând din minte şi a păşit spre Justin şi scabios. Cei din Gardă coborau dealul ca să împiedice orice încercare de fugă. Justin a păşit în faţă să-l întâmpine. ― Thomas, te implor să mă asculţi. Mi-am dovedit credinţa faţă de tine. Acum trebuie să-mi îngădui această şansă! ― Te înşeli. Acest om are trădarea în sânge! Din câte vedea, amândoi erau neînarmaţi. Oamenii lui au coborât încet panta, ţinându-şi săbiile scoase. S-a repezit spre general. Justin l-a prins de braţ. ― Thomas! Nici nu ştii cine este! Martyn s-a tras un pas. A văzut ochii albicioşi ai scabiosului privind de sub adăpostul oferit de glugă. Cercul tatuat peste ochiul drept îl evidenţia ca fiind druid, confirmând astfel zvonurile. ― Îţi închipui că sabia mea nu va vărsa sângele celui care a măcelărit zece mii dintre ostaşii mei? Apoi şi-a îndreptat provocarea către Martyn. ― Crezi că vrăjile tale te vor apăra de răceala tăişului sabiei mele? Oamenii lui se aflau deja la câţiva metri în spatele scabiosului. Martyn le-a simţit prezenţa, a aruncat o privire peste umăr, după care s-a oprit. Thomas şi-a smuls braţul din strânsoarea lui Justin şi a făcut ultimii paşi până lângă general. A împuns cu vârful sabiei în partea de jos a glugii generalului şi l-a ţintuit locului. A făcut apoi o mişcare scurtă cu tăişul. Martyn nu a reacţionat la mica tăietură apărută pe gât. Sângele roşu a năvălit din tăietura superficială. ― Crezi că el nu va sângera la fel ca oamenii mei? Eu zic să-l trimitem înapoi hoardei făcut bucăţele. Justin a alergat pe lângă Thomas, a prins gluga generalului şi i-a tras-o pe spate. Faţa lui Martyn era cenuşie. O cicatrice curbată i se întindea pe obrazul drept. Orbit de lumina apărută brusc, a clipit din ochii palizi. Abia dacă era uman, şi totuşi era cât se putea de uman. Însă mai era ceva. Thomas îl cunoştea pe acel bărbat. Inima i s-a strâns în piept.

Johan.

Şi-a retras sabia. Johan? Şi cicatricea… De ce îl uimea acea cicatrice? 641

― Johan, a spus Justin. Thomas a văzut-o pe Rachelle apărând în spatele omului. Era pe coama dealului şi auzise cuvântul rostit de el. ― Johan? A exclamat ea. Apoi a pornit în goană. Parcă rostogolindu-se pe pantă. I-a dat roată şi s-a uitat pătrunzător la faţa lui lipsită de orice protecţie. ― Johan? Tu… tu eşti? Generalul nu a arătat nicio emoţie la vederea surorii lui. Mintea îi fusese luată în stăpânire de boală, aşa socotea Thomas. Nu fusese ucis în bătălie, aşa cum presupuseră toţi. Se rătăcise în deşert şi devenise scabios în urmă cu trei ani. Tocmai de aceea strategia lor devenise atât de eficientă. Luptătorii ei erau conduşi de cineva care făcuse parte din Garda Pădurii, dar îşi pierduse minţile din cauza bolii de care sufereau ei. Rachelle a întins mâna spre el, dar bărbatul s-a retras. Apoi, îndurerată, sa mulţumit să-l privească atent. Părea îngrozită. ― Trebuie să ne îngăduiţi să plecăm, a zis Justin. E singura cale. William s-a apropiat. ― Domnule, e bolnav. Nu-i putem permite să… ― Atunci, îmbăiaţi-l! A strigat Rachelle. ― Nu poţi sili pe cineva să se îmbăieze, a spus Thomas. Omul rămâne ceea ce vrea să fie. ― Va fi îmbăiat! Spune-le, Johan. Vei curăţa blestemul acesta de pe piele. Vei înota în lac. Într-un brusc atac de spaimă, el a căscat ochii mari. ― Dacă vreţi pace, vă pot oferi pacea. Thomas a recunoscut glasul, dar nu semăna cu ceea ce îşi amintea. Acum suna mai adânc. Şi îndurerat. ― Altfel vom aduce un blestem pe care pădurea aceasta nu l-a cunoscut nicicând. William l-a prins de mantie pe bărbat şi a înălţat sabia peste cap. ― De ajuns! ― Dă-i drumul! I-a poruncit Thomas. ― Domnule… ― Eliberează-l! Locotenentul a dat drumul robei şi a făcut un pas în spate. ― Doar nu-mi voi ucide propriul frate! 642

Garda nu putea fi de acord cu condiţiile păcii încheiate cu Justin şi Martyn, însă un armistiţiu va stăvili atacurile Hoardei îndeajuns de multă vreme ca să se pregătească dacă pe câmpie se afla cu adevărat o armată. În spatele lor, Ciphus rămăsese mut. Oare de ce? Thomas s-a întors cu faţa spre Justin. ― Du-l cu tine. Tratează pacea pe care o vrei, dar nu te aştepta ca eu şi oamenii mei să o acceptăm. Dacă vom vedea un singur scabios în apropierea pădurii, vă vom găsi şi vă vom face să sângeraţi de moarte. Rachelle l-a prins de braţ. Tremura din cap până în picioare. Martyn şi-a tras gluga peste cap şi s-a răsucit pe călcâie. William a refuzat să se clintească. ― William, lasă-i să plece, a rostit, apoi a adăugat cu glas tare: Aceştia doi au primit asigurarea mea că vor pleca nevătămaţi din pădurea noastră. Cel care se atinge de ei va trebui să mă înfrunte apoi pe mine. Oamenii lui s-au tras deoparte. Justin şi Martyn, puternicul general al Hoardei, al cărui nume era şi Johan, au urcat panta şi au dispărut printre copaci.

643

19 Thomas l-a străfulgerat cu privirea pe omul despre care acum ştia că organizase toată afacerea legată de virus. Un franţuz gras, cu degete ca nişte cârnăciori şi păr negru unsuros, care arăta ca şi cum ar fi fost în stare să stea în faţa unui uragan fără ca măcar să clipească. Acel om era Armând Fortier. Fuseseră sedaţi, aşa îi spusese Monique. La o oră după ce el leşinase, amândurora li se administraseră injecţii. Câţiva oameni se apucaseră să dezasambleze laboratorul. Urmau să se mute; Monique reuşise să priceapă măcar atâta lucru de la unul dintre lucrători. Nu avea însă ştiinţă unde vor fi mutaţi. După aceea îşi pierduse şi ea cunoştinţa. Niciunul dintre ei nu avea idee cât timp trecuse de când fuseseră drogaţi. Se treziseră aici, în această încăpere cu pereţi de piatră, fără ferestre, în care se afla o masă de biliard şi un şemineu. Amândoi erau încătuşaţi neînchipuit de strâns, aşezaţi pe scaune de lemn, cu faţa la franţuz şi, în spatele acestuia, Carlos. Monique purta aceiaşi pantaloni albastru deschis, cu o bluză asortată, iar Thomas rămăsese în salopeta de camuflaj. Se străduise să ghicească locul în care se aflau, dar nici nu-şi amintea să fi fost deplasat, iar în încăpere erau obiecte care puteau fi găsite în orice parte a lumii. Din câte îşi dădea seama, rămăseseră lipsiţi de cunoştinţă vreme de două zile. Dacă avea dreptate, visase pentru că nu fusese drogat în acea primă oră după ce Carlos îl torturase. În prima oră visase despre cercetare, când luptase cu Justin şi descoperise că Martyn era de fapt Johan… ― Merită să ştii, americanii au încercat să vă salveze, a spus Fortier, lăsând impresia că i se părea interesantă o asemenea idee. Şi am mai aflat, dintr-o sursă foarte serioasă, că voiau ceva mai mult decât antivirusul. Vă voiau pe voi. S-ar părea că toţi vor să pună mâna pe Thomas Hunter şi pe Monique de Raison. Şi-a mutat privirea spre Monique. ― Ai soluţia în minte. Poate crezi că te voi ucide ca să elimin riscul de a fi găsită de ceilalţi. Din fericire pentru tine, am motive suficiente ca să te las în viaţă, a continuat, apoi s-a uitat din nou spre Thomas. Tu, pe de altă parte, eşti o enigmă. Cunoşti lucruri de care nu ar trebui să ai habar. Tu ne-ai dat 644

Germenul Raison, iar după aceea, fără să vrei, ne-ai oferit şi antivirusul, cele două aspecte ale acestei arme extrem de utile. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Afli în continuare lucruri noi. De exemplu, locul unde ne ascundem. Care va fi următorul nostru pas, probabil. Cum să procedez în privinţa ta? Thomas a reluat în minte visul în care a răspuns la provocarea lui Justin. Johan. Omul care condusese Hoarda atât de eficient împotriva lor fusese Johan. Iar el avea o cicatrice pe obraz. Îi urmărise pe cei doi intrând în pădure ca să negocieze pacea cu Qurong, o pace care se împletea în acelaşi timp cu trădarea. Dezbătând înfierbântaţi cele petrecute, mulţimea izbucnise ca un vulcan. Revenise la oamenii lui din Gardă, iar membrii Consiliului se apropiaseră ca să-l dojenească pentru hotărârea de a-l lăsa pe Johan să plece nestânjenit din pădure. Dar cum să-l ucidă? Iar provocarea nu fusese câştigată de Justin? Consiliul nu avea dreptul să îi submineze autoritatea. Festivităţile din acea noapte amintiseră mai curând de o ceartă decât de o sărbătorire – un amestec straniu de exuberanţă manifestată de cei care socoteau că Justin era menit să îi scape de Hoardă prin acea pace a lui şi animozităţi din partea celor care protestau vehement faţă de modul mârşav în care Elyon fusese trădat. În cele din urmă, Thomas se prăbuşise într-un somn adânc. ― Ce părere ai? L-a întrebat Fortier. Şi-a concentrat privirea asupra francezului mătăhălos. Nu avea nicio îndoială că acestui om îi va reuşi planul legat de virus. Aşa afirmau Cărţile de Istorii. Şi, după cum se vedea, schimbarea istoriei nu se realiza chiar atât de uşor cum sperase el cândva. Probabil că era imposibil. Toate acestea – descoperirea de către el a virusului, încercările lui de a dejuca acţiunile lui Svensson, iar acum acea confruntare cu Fortier – erau pesemne consemnate în Cărţile de Istorii. Îşi imagina chiar cum ar fi sunat: încercarea lui Thomas

Hunter de a o salva pe Monique de Raison de pe muntele Cyclops a dat greş când avionul de transport în care se afla a fost doborât… Dacă ar fi reuşit să

plece cu Cărţile din cortul lui Qurong, ar fi putut citi amănunte despre propria viaţă! Se părea, totuşi, că drumul istoriei continua exact aşa cum se consemnase, iar el ştia destinaţia ei finală, dacă nu chiar cursul precis pe care îl va urma. Acum se punea întrebarea: Când? Când îl vor ucide? Când va muri Monique? Când va fi distribuit antivirusul puţinilor aleşi? Când vor muri ceilalţi în chinuri oribile? 645

― Te-au căutat folosind aproape o sută de avioane, având la bord echipamente electronice al căror consum de energie ar ajunge Parisului vreme de o săptămână. A fost un adevărat spectacol, care s-a desfăşurat în etape, şi nu într-o singură zonă, bineînţeles. Au fost verificate aeroporturile din sudul Pacificului. Au fost blocate rutele aeriene dintre Indonezia şi Franţa. Sincer să fiu, abia de am reuşit să facem faţă unei asemenea desfăşurări de forţe, tocmai explica Fortier, cu buzele schimonosite într-un zâmbet. Nu am fi făcut asta dacă nu am fi anticipat exact această posibilitate. Vezi tu, nu eşti singurul care vede viitorul. A, probabil că viziunea ta se deosebeşte de a mea din cauza acestui… acestui dar, mai degrabă decât datorită unui raţionament deductiv serios, dar te asigur că am întrevăzut viitorul, şi îmi place aşa cum va arăta. Ţie nu? ― Nu, a răspuns Thomas. Deloc. ― Prea bine. Încă ai glas. Şi eşti sincer, trăsătură care nu mă caracterizează, a zis, întorcându-i spatele. Vreau să aflu ceva. Sunt convins că ştii răspunsul, fiindcă am oameni infiltraţi în guvernul vostru. Am ştiinţă că preşedintele nu doreşte să predea armamentul care tocmai pătrunde în Atlantic. Nu-mi dau seama însă cât de departe va duce el acest joc. Trebuie să ştiu ca să întreprind acţiunile corespunzătoare la momentul potrivit. Află că suntem pregătiţi pentru un schimb de lovituri nucleare. Mi-ar fi de folos să ştiu dacă şi când ar declanşa atacul. ― Nu va lansa proiectile nucleare. ― Nu? Poate nu-l cunoşti pe preşedinte la fel de bine ca mine. Noi anticipăm acest lucru. Orice informaţii mi-ai da, rezultatul acestei partide de şah nu se va schimba; se va decide doar câţi indivizi mor ca să se ajungă la deznodământul prestabilit, a spus Fortier, apoi şi-a consultat ceasul. Peste trei zile, vom face vestea publică în Franţa. Peste o sută de membri mai puţin progresişti ai guvernului vor sfârşi prematur în acest interval de timp. Acum, însă, sunt invitat să particip la o discuţie cu o delegaţie chineză, care aşteaptă să fie primită de preşedintele Gaetan în biroul său. Evident, ştirea privind confruntarea cu tine din Indonezia a ajuns de domeniu public şi s-a creat vâlvă. Australienii ameninţă că vor anunţa publicul în legătură cu virusul, şi trebuie să fie calmaţi. Unul dintre comandanţii noştri a început să pună întrebări incomode. Sunt un om ocupat. Trebuie să plec. Mai vorbim mâine. Sper ca până atunci să-ţi revină memoria. S-a uitat spre Monique, a salutat-o vag din cap şi a părăsit încăperea. 646

După ce auzise amănuntele chiar din gura francezului, Thomas a simţit că i se învârte mintea. Lumea se îndrepta vertiginos spre un sfârşit binecunoscut. În vreme ce el visa despre Adunare şi despre felul în care Johan devenise marele general Martyn, având şi acea cicatrice… Ajuns în acest punct, a îngheţat. S-a uitat ţintă la Carlos, care traversase încăperea şi deschisese o uşă dincolo de pragul căreia era beznă. S-a întors, arătându-şi profilul. Cicatricea. Pe obrazul drept. Curbată ca o semilună, exact cum era şi aceea a lui Johan. ― Să mergem, a zis Carlos. Nu mă siliţi să vă duc târâş. Da, nu ar fi vrut să-i ducă târâş. Ar fi însemnat să se apropie prea mult – oferindu-i ocazia de a acţiona. Omul acela ştia cum să se protejeze. Dar pe moment nimic din toate acestea nu-l interesa pe Thomas. Cicatricea. Dacă Rachelle avea dreptate privind modul în care funcţionau realităţile? Se putea ca el să fie singura verigă adevărată între realităţi, dar dacă cineva era conştient de existenţa lor, atunci acestea îl afectau. De exemplu, acum, când Rachelle credea în amândouă, dacă Monique se tăia la deget, şi soţia lui se trezea cu o tăietură identică. Iar dacă era ucisă, şi Rachelle murea. Monique ar muri dacă Rachelle ar fi ucisă? Thomas nu o convinsese încă să creadă în ambele realităţi. Şi nici nu intrase în contact cu sângele lui. Legătura dintre realităţi era credinţa? Ori sângele lui? Probabil că ambele. Era raţional, dar ciudat. Viaţa şi sângele, aptitudinile şi cunoştinţele se transferau între realităţi – îşi dăduse seama de asta. Şi o dovedise. Dar de ce? Credinţa. În cazul în care o persoană care credea cât de cât intra în contact cu sângele lui, atunci credinţa acesteia era suficientă pentru a o lega de cealaltă realitate. Asta ar explica totul! Şi nu ar fi necesar ca Rachelle şi Monique să fie una şi aceeaşi persoană. Aceasta era cea mai mulţumitoare explicaţie pe care o găsise. ― Acum. Vă rog, i-a invitat Carlos, făcând semn către cameră. Însă teoria lui avea un cusur. În primul rând, de ce el era Thomas în ambele realităţi şi de ce nu împărtăşea acea experienţă cu altcineva. S-a ridicat. ― Vreau să spun ceva. ÎI poţi chema puţin înapoi pe franţuz? Carlos l-a privit atent. ― Va trebui să mai aştepţi. 647

― Va voi să audă ce am să-i comunic, îi va sluji la discuţia cu chinezii. ― Atunci, spune-mi mie. ― Are legătură cu modul în care am aflat unde o ţineaţi pe Monique. Ai ştiut că voi veni, nu-i aşa? A înaintat câţiva paşi şi s-a oprit la trei metri de Carlos. În spatele lui, Monique a rămas pe scaun. ― Ai fi putut să mă cauţi la Washington, dar ai preferat să pleci în Indonezia şi să mă aştepţi acolo, pentru că ştiai că eu voi afla. Am dreptate? ― Şi ce legătură are asta cu chinezii? ― De fapt, nu are legătură directă cu chinezii în sine. Am spus că franţuzul ar trebui să ştie înainte de a discuta cu ei. ― Să ştie ce anume? ― Că eu voi evada înainte ca el să-i întâlnească. Thomas nu avea ştiinţă de acest lucru, dar era necesar să capteze atenţia deplină a omului, iar acesta era primul pas. ― Atunci, ar fi fost chemat aici degeaba. Nu am de gând să te las să evadezi. Discutăm inutil. ― Dar n-am spus că o să ne permiţi. Însă evadarea noastră te va implica. Ştiu asta pentru că nu le semeni celorlalţi din grupul vostru. Tu eşti un om profund religios, care respectă voinţa lui Allah, şi te cunosc bine. Mai bine decât îţi închipui. Ne-am mai întâlnit cândva. Carlos şi-a trecut greutatea de pe un picior pe celălalt. ― Dacă mă cunoşti atât de bine, ştii probabil că nu mă las păcălit chiar aşa de uşor de un nebun care vorbeşte în şarade. ― Adevărat. Dar ai fost deja păcălit. Înşelat. Ştiu asta cu certitudine. Crezi că după ce vor dobândi toată puterea, Svensson şi Fortier vor îngădui islamului să prospere? Religia este duşmanul lor cel mare. S-ar putea să creeze ei înşişi o religie, pe care să o boteze chiar islamism, dar nu va fi religia pe care o cunoşti. Vei fi unul dintre primii care vor muri. Ştii prea multe. Eşti prea puternic. Eşti cel mai primejdios duşman – sunt conştienţi. Simţi şi tu. Nu a primit niciun răspuns. ― Nu eşti curios să afli cum ne-am mai întâlnit? ― Dar nu ne-am cunoscut înainte. ― Încă nu ai activat acea amintire. Ne-am cunoscut în cealaltă realitate. Cea cu Cărţi de Istorii. Acolo te numeşti Johan şi eşti fratele soţiei mele. De 648

asemenea, eşti un mare general, care ne-a provocat mie şi Gărzii mele mai multe necazuri decât putem duce. Evident, Carlos nu a găsit nici urmă de umor şi nici nu s-a lăsat convins de acele afirmaţii. ― Ai rămas în viaţă numai şi numai datorită vrăjitoriilor tale. Dacă mă mai superi o dată, te voi ucide. Văd că nu te mai vindeci atât de repede, a zis, uitându-se la vânătăile şi tăieturile provocate de cătuşele care îi roseseră încheieturile. Cred că acum vei muri definitiv. Oferă-mi doar un motiv şi voi pune teoria mea la încercare imediat. ― Darul meu este rezultatul vrăjitoriilor? Ori datorită faptului că sunt slujitorul lui El… al lui Dumnezeu? Recunosc, nu i-am urmat credinţa în acea realitate, dar nici nu am avut prilejul; oricum, situaţia se schimbă. Ar trebui să te auzi. Eşti însemnat pentru moarte din cauza credinţei tale în cel pe care îl numeşti Dumnezeu! Slujeşti doi demoni care ucid spre propriul lor câştig. Crezi că te vor lăsa în viaţă? Carlos a clipit descumpănit. ― Ce-ai spune dacă-ţi voi face dovada? Frate. ― Nu fi absurd. ― Dar eşti încredinţat că ştiu lucruri pe care nu s-ar cuveni să le cunosc. De aceea m-ai aşteptat în Indonezia. Ai fost sigur că voi apărea. Eu spun că şi tu crezi într-o realitate unde există şi alte lucruri decât cele la prima vedere. A reuşit să perceapă o sclipire în ochii lui Carlos. Pentru un musulman, o asemenea credinţă era firească. Carlos s-a simţit ispitit să-l împuşte pe loc. Dacă Svensson şi Fortier nu ar fi fost chiar atât de fascinaţi de darul lui ciudat, le-ar fi sfidat ordinele şi l-ar fi ucis imediat. ― Numele tău este Johan şi suntem destinaţi a trăi ca fraţi, a rostit Thomas. Îşi simţea mintea chinuită de această revelaţie absurdă. Cine mai auzise de o asemenea absurditate? Mama lui. Ea practicase filosofia sufi. Şi profetul Mahomed făcuse la fel. Poate că Hunter interpreta greşit viziunile, dar probabil că îi văzuse pe alţii în visele lui. Chiar pe el. Pe Carlos. Pretenţiile acelui om l-au înfuriat. Pe de altă parte, Thomas era suficient de inteligent ca să încerce o asemenea diversiune ca să-i distragă atenţia. Încătuşat, abia dacă avea vreo 649

şansă de a-l atinge, darămite de a evada. Însă nu voia cu niciun chip să-l subestimeze. ― O să mă gândesc la ceea ce ai zis. Acum, te rog… ― Atunci o să-ţi fac dovada, a spus Thomas. O să-l crestez pe Johan la gât fără să te ating pe tine. Aceste cuvinte au declanşat alarma în mintea lui Carlos. A simţit un foc răspândindu-se în josul gâtului. ― Crezi că pot face asta? Îţi închipui că dacă mă vindec în cealaltă realitate, mă voi vindeca şi în asta? Ori că dacă mor acolo, voi muri şi aici? Mai ţii minte că m-ai împuşcat? Cu toate astea, sunt viu. Trăieşti şi în cealaltă realitate alături de mine, şi tocmai am avut o înfruntare cu tine la Adunare. Te-am tăiat la gât cu sabia. ― Nu fi ridicol! Termină cu asemenea absurdităţi! Însă Carlos s-a înfiorat de spaimă. Îi auzise pe mistici vorbind în acest fel. Creştinii. Îi ascultase pe unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă lume. Iar o parte din el credea. Dintotdeauna. ― Carlos, acum crezi? Sigur că da. Ai crezut mereu. La început Carlos a luat senzaţia de pe gât ca fiind provocată de furia care îl cuprinsese. Însă avea o arsură. Carnea îl frigea ca şi cum ar fi fost o tăietură. Imposibil să fie adevărat, şi totuşi ştia că aşa era. A dus mâna stângă la gât. Thomas a văzut cu uimire cum pielea de pe gâtul lui Carlos a început să sângereze, ca şi cum ar fi fost lovită de o lamă ascuţită. Nu-l tăiase el. Însă acesta credea suficient de mult în povestea lui despre Johan cât să provoace clivajul între realităţi. Una dintre cele două lumi putea fi un vis, dar pe moment asta nu avea importanţă. Deocamdată, sângera fiindcă Johan încă pierdea sânge! Carlos a dus mâna la gât, a pipăit rana mică, apoi şi-a retras degetele mânjite de sânge. În ochi i-a apărut o expresie de fascinaţie amestecată cu uimirea. Thomas a explodat într-o mişcare. Doi paşi, şi s-a ridicat de la pământ. Piciorul lui l-a lovit pe Carlos înainte ca acesta să-şi ia ochii de la propria mână. Omul nici măcar nu a apucat să se încordeze înainte de a primi lovitura. Sa năruit la podea ca un lanţ căruia i se dă drumul din tavan. 650

Thomas a aterizat pe ambele picioare şi s-a răsucit în loc. Monique a rămas cu ochii mari, uimită de felul în care evoluase situaţia. Apoi a pornit în goană spre el. ― Repede! Are cheile în buzunarul drept! A rostit ea cu repeziciune, cuvintele au părut că se încalecă unul pe altul. Le-am văzut, le are în buzunar! S-a ghemuit alături de Carlos şi a pipăit în spate, căutând buzunarul, a dibuit cheile şi, după ce le-a extras, s-a ridicat. ― Apropie-te cu spatele de mine. Grăbeşte-te! S-au eliberat în câteva clipe. Încheieturile lui Monique sângerau din cauza cătuşelor prea strânse. Ea nu a luat în seamă tăieturile. ― Acum ce facem? ― Te simţi bine? ― Sunt liberă. Faţă de ultimele două săptămâni, e mult mai bine. ― Bine, stai aproape. Femeia a rămas cu privirea aţintită spre Carlos, care zăcea lipsit de cunoştinţă, sângerând dintr-o rană mică de la gât. ― Ce s-a întâmplat? ― Îţi explic altă dată. Hai! Holul era pustiu. Au alergat către scara de la capătul lui şi tocmai se pregăteau să urce, când Thomas s-a răzgândit. Printr-o fereastră cu latura de un metru, aflată direct în faţă şi deasupra, pătrundea lumina soarelui. Zăvorul acesteia era desfăcut. A îndreptat-o către geam, s-a tras în sus, a deschis fereastra şi s-a aplecat în exterior. A privit într-o parte şi alta, nu a văzut niciun paznic, şi s-a întors după ea. ― Sări. O să te trag eu în sus, i-a şoptit. S-a prins de mâna lui, iar el a tras-o cu uşurinţă de la podea, crispându-se la gândul durerii pe care probabil o simţea din cauza încheieturilor rănite. Sa zbătut puţin ca să-şi ridice genunchii pe pervaz, dar curând s-au ghemuit împreună în puţul ferestrei, lăsând geamul închis bine în urma lor. Trecuseră mai puţin de trei minute de când Carlos se prăbuşise la podea. Monique a ridicat capul să privească în jur. ― Suntem undeva la ţară, a vorbit ea în şoaptă. La o fermă. Thomas a văzut câteva hambare şi un drum care dispărea în pădure. Clădirea în care se aflau era placată cu piatră. Soarele începuse deja să coboare spre asfinţit. 651

Carlos avea să se dezmeticească foarte curând. Trebuiau să se îndepărteze cât mai repede de această fermă. ― Gata. Mergem direct spre pădure, a spus Thomas, şi a examinat copacii de la marginea ei. După ce pornim în fugă, nu ne mai oprim. Eşti în stare? ― Da. A aruncat o ultimă privire în jur, dar nu a văzut pe nimeni. A ieşit din adâncitura ferestrei, apoi a ridicat-o pe Monique şi a pornit în fugă spre pădure, asigurându-se că ea stătea aproape de el. Scrâşnetul rămurelelor şi frunzelor uscate i-a întâmpinat imediat ce au pătruns în adăpostul oferit de copaci. Thomas a aruncat o privire peste umăr. Încă nu se dăduse alarma. Deocamdată. Mike Orear a condus-o de braţ pe Theresa Sumner către parcarea de la CPE. Ea îi ignorase apelurile telefonice din ultimele douăzeci şi patru de ore, iar el crezuse că fusese plecată din oraş. Însă judecând după cearcănele de la ochi, Mike nu ar fi fost surprins să afle că rămăsese blocată la slujbă, să lucreze la elaborarea antivirusului. Cu o seară în urmă, se dusese acasă la ea. Nu avusese noroc. Abia a doua zi la ora opt reuşise să ajungă aici. ― Mike, mi-ai explicat cât se poate de clar. Şi răspunsul meu este „nu“. Nu poţi face publică o asemenea ştire. Deocamdată, a zis şi şi-a smuls braţul dintre degetele lui. ― Douăzeci şi patru de ore, Theresa. Acum nu mai este vorba de noi doi. Am promis, dar nu am gândit limpede. Le spui celor care trebuie să ştie că mai au douăzeci şi patru de ore la dispoziţie ca să rezolve problema, altfel transmit ştirea în cadrul emisiunii. Theresa a ajuns la maşina ei de teren albă şi s-a oprit, având o expresie curajoasă pe chip, dar arătând că e la capătul puterilor. ― Atunci alătură-te teroriştilor, pentru că vei face rău la fel de multor oameni ca ei. ― Nu fi naivă. Vrei să spui că dacă eu nu fac publică ştirea vor supravieţui mai mulţi? Nu i-a răspuns. Sigur, răspunsul era negativ fiindcă dacă virusul era real, oricum aveau să moară cu toţii. Iar virusul era real, aşa cum afirmase. La fel de real ca laptele, pâinea sau benzina. El trecuse de la incredulitate la o stare 652

de groază constantă, gândindu-se la boala implacabilă care creştea în organismul lui chiar în acele momente. ― Asta înseamnă cu nu aţi progresat deloc, a zis el şi s-a răsucit, privind în depărtare. Grozav. Cu atât mai mult mă simt îndreptăţit să anunţ ştirea. ― Eşti fericit că ştii? S-a îmbunătăţit calitatea vieţii tale deoarece te-am târât în treaba asta? Ultimele cinci zile fuseseră un adevărat iad. De aceea a preferat să nu o privească în ochi. ― Întocmai, a continuat ea. Vrei să faci şi restul lumii să ajungă în aceeaşi stare de nefericire? Îţi închipui cumva că ne va ajuta să rezolvăm problema? Crezi că ne ajuţi să câştigăm vreun minut în lupta pentru crearea antivirusului sau a vaccinului? Nici vorbă. Nu vei reuşi decât să ne frânezi eforturile. Va trebui să ne confruntăm cu alte şi alte probleme. ― Dar nu-i posibil să le ascundeţi oamenilor faptul că vor muri. Nu-mi pasă cât de mult vrei să îi protejezi, vorbim de viaţa lor. Preşedintele rămâne ferm asupra hotărârii lui? Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi a suspinat. ― Consilierii lui au păreri împărţite. Dar, te asigur, în momentul în care lumea va afla, ţara asta se va prăbuşi cu totul. Ce voi face dacă nu pot lua legătura cu vreun laborator din Europa? La asta te-ai gândit? De ce s-ar mai duce angajaţii de la AT&T la slujbă dacă ar şti că ar mai avea de trăit doar treisprezece zile? ― Pentru că există şansa de a supravieţui cu toţii dacă vor menţine legăturile intacte, de aceea. ― Asta ar fi o minciună. Ai înlocui o minciună cu alta. ― Poftim? Deci nu există nicio şansă de a supravieţui acestui virus? ― Din câte ştiu eu, nu. Mai avem treisprezece zile, Mike. Cu cât analizăm mai atent acest lucru, cu atât ne dăm seama mai limpede cu ce monstru ne confruntăm. ― Nu pot accepta. Imposibil să nu progreseze cineva, undeva. Ne aflăm în secolul al XXI-lea, nu în Evul Mediu. ― Ei, bine, din întâmplare, ADN-ul nu are niciun respect faţă de epocile istorice. Bâjbâim cu toţii prin întuneric. ― Dar eşti conştientă că lumea îşi va da seama foarte curând? Chiar mă uimeşte că restul jurnaliştilor nu au reuşit să intuiască ce se întâmplă. Ea a respirat adânc. 653

― N-a trecut decât o săptămână. Dacă nu ştii precis ce să urmăreşti, este nevoie de timp ca să descoperi un anumit şablon. Cei din domeniul militar ştiu ce să caute, dar lor li s-a spus la ce să se aştepte, folosindu-se diverse poveşti. ― Dar câtă vreme va ţine treaba asta? Totul pare o adevărată nebunie! ― Sigur că da! Toată problema asta e înnebunitoare! Şi-a lăsat palma pe capota maşinii ei. Era rece. Însemna că se afla acolo de ceva vreme. Probabil rămăsese peste noapte. Ori mai mult. ― Povestea pe care am lansat-o despre insula de la sud de Java, care ar fi în carantină, a început să-şi piardă autenticitatea. O serie de oameni au reuşit să se refugieze de pe insulă înainte ca ea să fie izolată. Presa de acolo îşi pune întrebarea cât de mult s-a răspândit boala. La fel se întreabă şi jumătate dintre laboratoarele care colaborează cu noi. ― Păi asta spuneam şi eu. Este imposibil să se mai păstreze secretul. Ar trebui ca toate laboratoarele din lume să lucreze non-stop ca să descopere… ― De fapt, chiar aşa şi este! ― Mai bine s-ar trimite armata să-i descopere pe aceşti terorişti. ― Dar s-a cerut deja tuturor serviciilor secrete să ofere informaţiile necesare. Numai că, atenţie, indivizii deţin antivirusul – aşa că nu putem lansa o rachetă de croazieră împotriva lor. ― Se ştie, aşadar, cine sunt? Nu i-a răspuns, ceea ce însemna că ştia ori avea idee de identitatea lor. ― E vorba de Franţa, adevărat? Nu a primit răspuns. ― În sfârşit, avem motive să lansăm o bombă atomică împotriva Franţei. ― Cred că e vorba de cineva din afară.. ― Sigur că nu e o acţiune a guvernului. ― Da. Mike, nu mai ştiu altceva, a zis, şi a ridicat mâna în aer. Ajunge. Ne pierdem vremea, a mai adăugat şi a pornit înapoi. ― Oamenii ar dori probabil să-şi pună lucrurile la punct. Să se împace cu copiii. Cu Dumnezeu. Douăzeci şi patru de ore, Theresa. Nu-ţi voi menţiona numele. Ea s-a uitat înapoi la el. ― Procedează cum crezi că e mai bine, Mike. Dar stoarce-ţi minţile înainte de a întreprinde ceva. ― Încotro mergem? A întrebat cu greu Monique printre gâfâieli. 654

Thomas a măsurat din ochi vâlceaua care se afla înaintea lor. Dincolo de ea, se vedea orizontul înceţoşat. ― Cât mai departe de Carlos. Ai idee unde ne aflăm? ― Cred că undeva în nord. Poate chiar la marginea Parisului. ― Cei de la Sùreté vor scotoci toată zona imediat ce vor fi anunţaţi. Trebuie să ajungem la un telefon de unde să sunăm pe cineva din Statele Unite. Aeroporturile ar fi prea periculoase. Ce-ar fi să ne îndreptăm spre Canalul Mânecii? ― Dacă reuşim să ajungem până acolo fără să fim depistaţi. De ce nu la Paris? Ea era franţuzoaică, astfel că ar fi trecut neobservată. Prezenţa lui ar fi sărit în ochi. ― Cunoşti bine Parisul? ― Suficient de bine să mă pierd în mulţime. ― Avem la dispoziţie trei zile până când ştirea va fi făcută publică. Când se va întâmpla, se va institui legea marţială. Probabil că transportul public va fi sistat. Trebuie să ieşim din ţară înainte de trecerea acestei perioade. ― Înseamnă că Parisul e cea mai bună soluţie. Cred că se află spre vest. ― De ce? ― Orizontul nu e chiar atât de limpede într-acolo. Din cauza smogului. El a analizat vorbele ei. ― Bine, mergem spre vest. Au alergat vreme de aproape două ore, după care soarele a început să coboare spre apus. Întâlniseră în drum câteva clădiri de fermă, pe care le ocoliseră după ce le examinaseră în grabă, dar încă nu dăduseră de niciun drum pavat. Din nefericire, nu era recomandabil să telefoneze de la vreo fermă, pentru că cei de la Sùreté ar fi interceptat toate apelurile internaţionale plecate din această zonă, lucru foarte simplu de realizat în situaţia în care nu existau mai mult de câteva sute de ferme pe o suprafaţă de câteva sute de kilometri pătraţi. Folosirea unui telefon cu fise dintr-un loc frecventat de turişti ar fi fost mult mai sigur. Din păcate, avea să le fie greu să găsească un asemenea loc, deoarece se simţeau ca nişte orbi. Nu numai că se întuneca, dar nici nu ştiau precis unde se aflau. Au continuat să alerge, sfâşiaţi între dorinţa de a găsi direcţia corectă şi aceea de a păstra distanţa între ei şi Carlos sau alţi oameni puşi pe urmele lor. În două rânduri, Thomas a ales un drum care se intersecta cu cel parcurs 655

până atunci, a continuat spre sud cale de câteva sute de metri, apoi a continuat spre vest. În tot acest timp, s-a gândit şi la alte lucruri. La rana pe care i-o făcuse la gât lui Carlos. Avusese dreptate: cunoaşterea şi credinţa realităţilor stabilea o legătură. Nu o poartă, atenţie – nici Carlos, nici Johan nu se treziseră în postura celuilalt. Nu avea ştiinţă să se fi întâmplat aşa ceva. Însă între ei se declanşase un fel de relaţie de tip cauză-efect. Cei care credeau în ambele realităţi vedeau efectele transferabile din una în alta. Sânge, cunoaştere şi abilităţi. Când sângerai într-o realitate, se întâmpla la fel şi în cealaltă. Era sigur că Monique va crede după ce văzuse ce i se întâmplase lui Carlos. Cu ajutor din partea lui, sigur va fi convinsă că era legată de Rachelle. Dar oare era bine? Iar dacă l-ar fi ucis pe Johan, Carlos ar fi murit aici? Posibil. Luase hotărârea potrivită lăsându-l în viaţă pe Johan, de asta era convins. Acum, când aflase de legătura cu Carlos, va trebui să reanalizeze situaţia. Dar cum să-l ucidă pe fratele lui Rachelle? Şi mai era o chestiune care îl frământa, ceva ce nu reuşea să descâlcească. Memoria lui fusese înnegurată de aceste vise şi nu reuşea să înţeleagă de ce, dar Justin din Sud ridica anumite probleme. Războinicul acela îl învinsese ruşinos şi-şi dezvăluise intenţia de a înlesni o pace, în vreme ce Hoarda plănuia să îi înfrângă definitiv. Mikil trimisese două echipe de cercetaşi, dar niciuna nu raportase vreo ameninţare serioasă. Thomas întărise Garda în ambele laturi ale pădurii, dar în rest nu putea face nimic altceva decât să aştepte cât Justin… S-a oprit brusc. Monique s-a oprit şi ea. ― Ce e? ― Nimic, a zis el şi a alergat mai departe. Dar mai era ceva. Cuvintele lui Qurong – cele pe care le auzise din întâmplare în tabăra Hoardei. Încă îi răsunau în minte. „Bravo, planul e sclipitor prin îndrăzneala lui. Poate duşmanii bănuiesc, dar când vor vedea forţele noastre în pragul uşii lor, vor fi siliţi să creadă. Vom discuta despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor avea încotro. Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu.” Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu. Cine era „el“? Când a aflat că nu-l ucisese pe Martyn – că omul cu care vorbise Qurong nu era Martyn – presupusese că „el“ era Martyn. Gândul îi 656

trecuse prin minte când Justin îl condusese afară din amfiteatru. Parţial, din acest motiv nu dorise să creadă în pacea mijlocită de cei doi. Garda lui va fi pregătită. Dar dacă „el“ era Justin din Sud? Bineînţeles! Cine era mai potrivit să trădeze decât un erou între oameni, un războinic neînfricat care călărise ca un rege prin Valea Tuhan şi îl învinsese pe comandantul Gărzii într-o luptă unu la unu? Era o capcană! Justin încheiase deja o alianţă cu Martyn. Negociase retragerea scabioşilor de la Pădurea de Sud. Apoi mersese până în tabăra Hoardei împreună cu Martyn şi sosise la vreme ca să îl salveze pe el şi pe luptătorii lui, făcând astfel o demonstraţie de bună-credinţă. Omul de pe culmea dealului, cel care îi urmărise, fusese Martyn. Acum totul se lega! Bătălia de la Pădurea de Sud, vorbele rostite de Qurong în cort, modul în care Justin îl salvase pe Thomas în deşert, victoria lui în cadrul provocării, iar acum această dezvăluire în urma căreia Martyn apărea ca Johan. Chiar şi marşul prin Valea Tuhan. Şi totul avea un anume scop. Întinderea unei capcane. Trădarea. Dar dacă trădarea sfârşea prin măcelărirea tuturor celor din sat? Moartea copiilor? Moartea Rachellei? Va muri oare şi Monique? Dar îl ucidea Hoarda? Era nevoie de el aici. Nu avea să se lase păcălit. Va rămâne pe poziţie şi va refuza orice pace oferită de Johan şi Justin. Totul se va sfârşi printr-o bătălie îngrozitoare, dar… În minte i-a încolţit alt gând. Ce s-ar întâmpla dacă ar folosi aceste informaţii împotriva Hoardei? Ce-ar fi dacă ar da naştere unei răsturnări de situaţie, care să ducă la evitarea războiului? Asta ar însemna pace, dar în condiţiile pe care le va impune chiar el. S-a oprit din nou, simţind dorinţa de a visa din nou. Trebuia să se întoarcă şi să se ocupe de trădarea lui Justin! În faţa lor, la marginea unui luminiş, se vedea o carieră de piatră. Luminile unei căsuţe de fermă licăreau la depărtare în vale. ― Ce facem acum? A întrebat Monique, gâfâind de efort. ― E aproape beznă. Nu ştim cât de departe va fi nevoie să mergem şi nici încotro ne îndreptăm, dacă tot veni vorba. Să ne oprim peste noapte ca să ne odihnim. ― Dar dacă ne ajunge din urmă? 657

― Carlos nu se aşteaptă ca noi să ne oprim pe durata nopţii – se va duce până în oraş, ori va scotoci prin toate hambarele şi oraşele apropiate, a zis şi a făcut semn din cap spre luminile de la fermă. ― Şi vrei să înnoptăm aici? A dorit să ştie Monique, privind în jur. S-a îndreptat în fugă spre carieră. Terenul cobora cam şase metri, formând o adâncitură ca un vas. La fund se găseau câţiva bolovani foarte mari. ― Putem întinde acolo nişte crengi sau paie. A crezut că ea va protesta. Însă după un moment a fost de acord. Zece minute mai târziu acoperiseră pământul cu iarbă şi rezemaseră câteva crengi cu multe frunze de cel mai mare dintre bolovani, înjghebând un adăpost improvizat. S-a aşezat alături, mult prea încordat ca să se gândească la somn. Tocmai asta era problema – trebuia să doarmă. Cu disperare. Ca să viseze. Să împiedice trădarea lui Justin înainte de a distruge ambele lumi. ― Thomas? S-a uitat spre Monique, care s-a rezemat de bolovan, alături de el. ― Totul se va termina cu bine, a zis el. ― Am impresia că eşti prea optimist. ― Păi, cum să nu fiu? Acum trei zile, l-am convins pe preşedintele Statelor Unite că visele mele erau reale, iar el m-a trimis într-o misiune sinucigaşă ca să te găsesc. Asta i-a costat viaţa pe mulţi, dar te-am găsit. Acum suntem liberi, ne întoarcem în lume cu informaţii care vor schimba istoria. Nicidecum convinsă, Monique a întors capul. ― Ne aflăm în Franţa. Dacă nu cumva mi-au scăpat anumite lucruri cât am fost reţinută acolo, oamenii care au organizat totul deţin controlul aici. Iar tu sigur înţelegi că nu am nicio dovadă că în baza informaţiilor pe care le deţin voi crea antivirusul. ― Svensson îl deţine. L-am privit cum şi-l inocula. ― Dar nu ştiu dacă ceea ce a folosit se bazează pe informaţiile pe care i leam dat eu. ― Fortier a fost cât pe ce să spună că antivirusul îţi aparţine exclusiv. ― Atunci de ce m-au ţinut izolată de ceilalţi? Au rămas tăcuţi. În alte circumstanţe, ar fi fost stânjenitor, însă acum, în ajunul distrugerii lumii, când orice alte afirmaţii nu se mai susţineau prin nimic, muţenia era de preferat. ― Aşadar, crezi în toate astea, a zis Monique, referindu-se la visele lui. 658

― Da. ― Cum este posibil? ― Nu ţi-a fost prea greu să crezi că obţineam informaţiile din vise. Asta înseamnă să le capeţi din nimic. De ce n-ai încerca mai mult? ― Există o diferenţă uriaşă între a visa informaţii şi a cresta gâtul cuiva fără să-l atingi. ― Dar la hotel am fost împuşcat mortal, chiar în faţa ta. Ea a rămas tăcută. ― Asta încalcă orice principiu în care am crezut vreodată. Thomas a făcut un gest din umeri. ― Atunci ai crezut în lucruri care nu meritau. Iar dacă te consolează cu ceva, la fel am crezut şi eu. Când trăieşti la fel ca mine, începi să percepi totul ca fiind real. Chiar firesc. Nu vreau să spun că înţeleg perfect ce se petrece. Nu afirm nici că am menirea de a înţelege. Ea a privit spre cer. ― Te gândeşti la Dumnezeu în toate acestea? ― Nu mă ştiu religios, în ciuda faptului că tata a fost capelan. Poate tocmai din acest motiv. În primele două săptămâni de vise, chiar dacă am trăit câteva clipe incredibile, întâlnindu-l pe Dumnezeu în lacul de smarald, am păstrat totul în nişe separate, rezervate pentru lucruri neexplicate. Exista şi pădurea colorată, cu versiunea ei de Dumnezeu, şi mai era Pământul acesta, fiecare având grupul său de vise. Credeam că aici Dumnezeu nu există. Nu eram pregătit să gândesc diferenţiat. ― Iar acum? ― Acum, realitatea lui Elyon este foarte convingătoare. În vise, desigur. Multă vreme după ce Shataikii au invadat pădurea colorată, bătălia era mai reală decât existenţa lui. Am fost comandant al Gărzii, purtând războaie şi vărsând sânge timp de cincisprezece ani, şi niciodată nu am auzit pe cineva spunând că a văzut un liliac negru ori că a auzit un singur cuvânt din partea lui Elyon. Religia noastră se numeşte Marea Romanţă, dar ea pare mai curând o listă de reguli şi nu mai seamănă cu Marea Romanţă pe care o aveam cândva. Acum, cunoaşterea lui Elyon începe să mă pătrundă din nou – în ambele realităţi. Are noimă ce zic? Dacă Elyon este real acolo, atunci sigur că Dumnezeu trebuie să fie real şi aici. ― Asta ar explica visele tale. A urmat o nouă tăcere lungă. 659

― Încă nu sunt pregătită să cred că am vreo legătură cu o femeie pe nume Rachelle, care este căsătorită cu tine.. ― Poate e mai bine că nu crezi, a spus el, oftând. Fiindcă dacă eşti legată de ea, atunci orice i se întâmplă ei ţi se va întâmpla şi ţie. ― Cu alte cuvinte, dacă ea se taie, la fel păţesc şi eu? Cum i s-a întâmplat lui Carlos? ― Rachelle a trecut deja printr-o astfel de situaţie. Nu putem îngădui să ţi se întâmple ceva. ― Deoarece ar afecta-o şi pe Rachelle. Thomas a oftat din nou şi s-a rezemat cu spatele de bolovan. ― Rachelle e în primejdie de a fi ucisă? ― Dacă mă gândesc bine, da. Toţi suntem de fapt în primejdie. ― Atunci cred că e mai bine să visezi şi să salvezi lumea. Şi-a dat seama din tonul ei că era frustrată de aceste idei legate de vise, dar nu avea energia de a o convinge în acele momente. A decis totuşi să-i transmită un gând înainte de a adormi. ― S-ar putea. Dar cred că pentru asta va trebui să plec după Justin. Monique nu a întrebat cine era Justin. Luna strălucea, iar noaptea era rece când, în cele din urmă, au convenit să doarmă. Adăpostul improvizat îi proteja de orice ochi indiscret din cer, astfel că Thomas a insistat să se întindă amândoi sub crengile încărcate de frunze. În ciuda încercărilor de a păstra decenţa, au acceptat ideea că în acele momente erau mai importante confortul şi căldura decât chinul de a-şi căuta poziţii care să-i ţină treji jumătate din noapte. Pe întuneric, s-au întins umăr la umăr şi braţ lângă braţ, şi, treptat, au început să alunece în somn. Thomas aproape că adormise când a simţit mâna ei lăsându-se peste a lui. A deschis ochii. La început, s-a întrebat dacă îl atinsese în somn. A vrut să îi dea deoparte braţul. Dar nu l-a lăsat inima. Mai ales după ce o făcuse să treacă prin atâtea necazuri. A avut nevoie de alte cincisprezece minute până să adoarmă. Au rămas astfel, alături, aproape mână în mână. Carlos înainta cu paşi rapizi, constanţi. Luna se înălţase suficient de mult ca să îi lumineze calea, ceea ce l-a ajutat să câştige teren mult mai uşor decât în prima oră de întuneric, înainte de răsăritul lunii. 660

Plecase singur deoarece acest Thomas Hunter devenise o chestiune strict personală şi, în acelaşi timp, pentru că ştia că putea să o rezolve fără să dezvăluie cuiva întregul adevăr privind cele petrecute în casă. Avea în mână un receptor care primea semnalele emise de Monique. Cu o săptămână înainte, îi cususeră un emiţător în betelia pantalonilor – existau toate motivele să supravegheze cu atenţie un atu de mare valoare. În cazul în care ar fi abandonat acei pantaloni, Carlos ar fi întâmpinat probleme, însă ea nu avea motiv să facă acest lucru decât după ce va ajunge într-un oraş. Şi, având în vedere traseul urmat de fugari, asta nu se va întâmpla până spre dimineaţă. Cei doi se opriseră. Chiar în ritmul acela de mers va ajunge la ei peste câteva ore. A ridicat din nou mâna şi s-a pipăit la gât. Sângele se uscase, tăietura nu era decât o zgârietură. Însă modul în care apăruse nu-i dădea deloc pace. La fel de mult îl frământau spusele lui Thomas despre dispariţia lui după ce nu le va mai fi util celor care se slujeau de el. Analizase deja probabilitatea ca Fortier să se descotorosească de el imediat ce va obţine ce şi-a dorit – când aveai de a face cu inşi ca Fortier, nu primeai defel garanţii. Însă şi Carlos avea planuri bine puse la punct. Această evoluţie a situaţiei în privinţa lui Hunter putea de fapt să îi folosească mult. Pe de o parte, îi oferea prilejul de a-l ucide o dată pentru totdeauna. Dar îi întărea şi propria valoare până când va găsi prilejul să se ocupe de Svensson şi Fortier. Le va spune că, înainte de a muri, Hunter îi mărturisise ceva nou despre istoriile acelea ale lui, o încercare de lovitură de stat imediat după trecerea puterii în mâinile lui Fortier. ÎI vor lăsa în viaţă cel puţin cât timp va fi necesar ca să elimine o astfel de ameninţare. Hunter nu avea motive să susţină aşa ceva, desigur, însă acea afirmaţie pornea de la un anumit adevăr. Va avea loc o încercare de lovitură de stat. Musulmanii, iar nu francezul acela păgân, vor ajunge să fie câştigători în acest război al lui Allah. Fortier nu era singurul om care ştia cum să gândească planuri.

661

20 Icnind în somn, Thomas s-a trezit instantaneu. A tresărit. Întuneric. Tăcere. A clipit, apoi şi-a încordat ochii să vadă ceva. Pereţii s-au materializat treptat. Monique era în pat alături de el, şi respira calm şi ritmic. Ba nu, nu era ea. Ci Rachelle, care seara trecută, după ce aflase adevărul despre fratele ei Johan, plânsese până adormise. A simţit o durere de-a lungul antebraţului şi şi-a pipăit încheietura mâinii. Era vânătă şi avea o tăietură. Da, bineînţeles – cătuşele pe care i le puseseră au fost prea strânse şi îi pătrunseseră în piele. Sângerase şi aici. Evenimentele petrecute în ambele lumi i s-au derulat vii prin minte. Evadase cu Monique şi acum dormea la baza unui bolovan dintr-o carieră de piatră, dorind cu disperare să viseze astfel încât să se întoarcă aici şi să se ocupe de trădare. Şi-a coborât picioarele din pat, a înşfăcat ghetele şi hainele, apoi s-a furişat în camera principală fără să o trezească pe Rachelle. I se părea că era poate o cruzime din partea lui să o lase singură, fără niciun cuvânt, a doua oară în decurs de o săptămână. Cu toate acestea, nu îndrăznea să o trezească, pentru că ea i-ar fi dat probabil peste cap planul perfect pe care îl gândise. Ceea ce avea în minte prezenta o doză de nebunie, iar soţia lui sigur ar fi depistat acel element de nechibzuit şi i-ar fi cerut să renunţe. Pe de altă parte, Mikil avea să sară în sus de bucurie dacă i s-ar da şansă să participe. S-a îmbrăcat repede, şi-a prins sabia peste umăr şi s-a strecurat în aerul rece al dimineţii. Satul supraaglomerat continua să rămână cufundat în visele adânci ale evenimentelor neobişnuite petrecute peste zi şi ale sărbătoririlor entuziaste ale serii. Fripseseră o sută de capre pe malul lacului aşa cum era obiceiul în a doua noapte a Adunării. Dansurile se ţinuseră lanţ până târziu, iar discuţiile despre Justin şi Martyn se prelungiseră şi mai mult. Războinicul din Pădurea de Sud era apărat de unii cu îndârjirea cu care alţii îi găseau vină. Indiferent de condiţii, ideea de a încheia pace cu Hoarda era jignitoare pentru mai toţi. Chiar şi sprijinitorii lui Justin erau de acord cu un anumit lucru: dacă locuitorii deşertului porneau în marş spre pădure, asta se întâmpla probabil fiindcă Justin îi trădase. Dar nu existau motive de 662

îngrijorare – eroul lor din Pădurea de Sud nu-i va trăda niciodată. Când spunea că va mijloci pacea, se gândea doar la cea adevărată. Thomas se întreba cum de nu-şi dăduse seama mai devreme de adevărul cuvintelor lui Qurong. Să-i fi derutat visele mintea de prea multe ori? Sau fusese atât de surprins de identitatea lui Martyn încât nu reuşise să mai gândească în mod obiectiv. În orice caz, era sigur că dacă ar fi povestit membrilor consiliului ce spusese căpetenia Hoardei în cort, aceştia ar fi mobilizat imediat armata ca să pună capăt planului de „pace” al lui Justin şi Martyn. A găsit-o pe Mikil adâncită în somn şi a scuturat-o uşor. A sărit din pat cu sabia în mână. ― Eu sunt! A şoptit el. ― Thomas? ― Da. Grăbeşte-te, avem treabă. ― S-au întors iscoadele să raporteze? A întrebat şi s-a repezit la fereastră să privească printre spaţiile goale dintre şipcile oblonului. ― Nu. Nu am primit nicio vorbă. Grăbeşte-te. ― Atunci? ― O să-ţi povestesc pe drum. Ne întâlnim la grajduri. A alergat până la grajdurile Gărzii, aflate la marginea satului, şi curând a fost prins din urmă de ea. ― Încotro mergem? ― Ssst, linişte. Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că Justin plănuieşte trădarea? ― Aş spune că nu m-ar surprinde defel. Ai aflat ceva nou? El a deschis porţile grajdului. ― Pune şaua pe cal. O să-ţi explic după ce plecăm. Au dus caii de hăţuri până dincolo de intrarea principală în sat, după care au încălecat şi au pornit spre pădure. ― Spune-mi, i-a cerut ea, aruncând o privire peste umăr. Despre ce e vorba? ― Am visat. ― Asta nu-i o noutate. Foarte bine. Ce ai visat de data asta? ― Am visat ceea ce am auzit întâmplător când mă aflam în cortul lui Qurong. I-a povestit din nou, cuvânt cu cuvânt, şi i-a explicat logica. Ea a dat pinteni calului, care a ţâşnit înainte, apoi l-a întors. 663

― Ştiam eu! Va distruge pădurea. De câte ori te-am avertizat? Avea dreptate. Tăcerea lui reprezenta o recunoaştere a acestui adevăr. ― Trebuie să-i punem capăt! ― De ce crezi că am pornit călare înainte de crăpatul zorilor? Mergem spre partea răsăriteană a deşertului, unde Qurong şi-a stabilit tabăra ultima oară. Dacă nu mă înşel, îl vom găsi tot acolo, poate chiar mai aproape. ― Cum adică, ai plănuit ca noi doi să punem pe goană toată armata lui? ― Cred că iscoadele noastre vor descoperi că Justin a avut dreptate: Hoarda s-a strâns în număr mai mare decât am bănuit. Din câte ştim, mai au o armată în vest, aşteptând să pornim spre est şi să ne lăsăm flancul descoperit. Cam aşa ar arăta strategia pusă la punct de Martyn. ― Înseamnă că te gândeşti la o negociere? Păi, şi Justin a propus un plan asemănător. Nu, Thomas! Fără pace! ― Cred că Martyn va accepta o altă propunere. Una care să răstoarne complet situaţia. Razele soarelui frigeau. Monique a deschis ochii. Soare? Lumina pătrundea prin obloane, dând la iveală mii de particule de praf care pluteau lenevos în aer.

Unde mă aflu? Sunt acasă.

Cine sunt?

Eşti Monique. S-a ridicat pe un cot şi a clipit. Nu era chiar ea însăşi. Ori nu era pe deplin ea însăşi. Rachelle. A ridicat mâna şi şi-a mişcat degetele. Era Monique, şi ştia că visase cât dormise la adăpostul bolovanului, alături de Thomas, dar mai ştia că trăia mai mult decât un vis. Uimitor. Aşa se simţea probabil el când se trezea. Visase cealaltă lume a lui deoarece îl ţinuse de mână cât dormise? Şi se visa Rachelle fiindcă se credea legată de aceasta? Totul ţinea de credinţă, aşa spusese Thomas. Împărtăşea viaţa Rachellei.

Să însemne asta că totul e adevărat? Tot ce vorbise Thomas era adevărat?

A aflat răspunsul imediat, pentru că fiind Rachelle ştia că această lume era la fel de reală ca Franţa sau Bangkok. Ce altceva mai ştia Rachelle?

Numele soţului meu este Thomas. Şi am copii. S-a răsucit spre partea lui de pat.

664

― Thomas! Însă el dispăruse. Sigur, întotdeauna se trezea devreme. Se învăţase cu asta. Ştia că el era acasă doar o zi din două, era viaţa de comandant al Gărzii, un războinic de temut şi un erou al cărui nume era aproape venerat în întreaga pădure. Soţul ei, un războinic temut. Ştia că luptase cu Justin cu o zi înainte şi pierduse. Şi mai aflase că Martyn, generalul Hoardei, era fratele ei, Johan. Rachelle şi-a înghiţit nodul din gât, lăsându-şi apoi tălpile pe podea. Aşa se simţise probabil şi Thomas în urmă cu cincisprezece ani, când se trezise în pădurea neagră. Încercase să o facă să înţeleagă, dar ea abia acum reuşise. Doar că el se trezise fără nicio amintire din pricina căzăturii. Se prăbuşise în pădurea neagră şi, drept urmare, începuse să viseze despre istorii. Aceasta era realitatea, iar acela era un vis. Era sigură. În acest moment, cel puţin, era convinsă. O dureau încheieturile. Din cauza cătuşelor. O făcuseră să sângereze, iar Thomas spusese că sângele era ceva deosebit. Adormiseră, mână în mână, încheietura lui atingând-o pe a lui. Tocmai de aceea Monique visa despre Rachelle chiar în acele clipe. Aşa visase mai demult despre Monique. Îşi tăiase umărul în uşă şi sângerase în somn, stând alături de el. În sângele lor se stabilise o legătură. Copiii ei… A aruncat deoparte pătura, şi-a tras o bluză cu mânecă lungă să-şi ascundă încheieturile mâinilor şi a ieşit grăbită din cameră. A găsit-o pe Marie exact cum se aştepta, scotocind prin coşul de fructe după ceva dulce. ― Bună, mamă, a zis fiica ei, căscând. Tata a plecat. ― Da. Fratele tău încă doarme? ― Doar asta ştie să facă. ― E în creştere. S-a dus repede spre camera lui. Da, într-adevăr, Samuel stătea întins, cu un braţ atârnându-i peste marginea patului, pierdut în vise sau luptând în gând cu Hoarda, slujindu-se de o sabie mare cât era el de înalt. S-a apropiat şi l-a sărutat pe ceafă. Trăia o a doua viaţă! Într-o fracţiune de secundă devenise cu totul altă persoană. A simţit mirosul florilor de tuhan. Cineva gătea carne. De afară a pătruns zvon de râsete. Toate i se păreau noi. Era momentul Adunării anuale, când străzile erau animate de dansuri, poveşti şi oameni care beau 665

bere. Iar ea era o dansatoare extraordinară, nu? Da, bineînţeles. Una dintre cele mai bune. Inima ei abia de reuşea să ţină ritmul. A înţeles de ce Thomas era atât de convins. Trebuia să-l găsească şi să-i povestească neîntârziat despre asta! Marie găsise un nanka mare şi galben, iar zeama fructului copt i se scurgea pe bărbie. ― Fii bine crescută, Marie. Şterge-te pe bărbie. Apoi s-a uitat prin camera de zi. Camera ei de zi. Cea de-a doua sabie a lui Thomas, care stătea de obicei rezemată de perete într-un colţ, dispăruse. Ciudat. ― Ştii cumva unde a plecat tata? A întrebat-o pe Marie. ― Nu. A plecat foarte devreme. Înainte de răsăritul soarelui. Dar l-am auzit. Rachelle a îngheţat. Prin minte au răsunat cuvintele pe care el i le spusese în Franţa. Va trebui să plec după Justin ca să reuşesc, aşa se exprimase. ― După Justin? Plecase după el! Iar acesta din urmă era cu Martyn. Împreună cu Hoarda. Era a doua oară în acea săptămână când o lăsase dormind şi plecase în cine ştie ce misiune absurdă pe care numai un bărbat aşa de încăpăţânat o accepta fără a o socoti iluzorie. Potrivit iscoadelor, Justin şi Martyn plecaseră spre răsărit. Adică spre armata lui Qurong. S-a repezit spre dormitor şi s-a îmbrăcat complet. Dacă Justin plecase împreună cu Martyn însemna că era şi cu Johan. Dăduse de înţeles că se dusese după fratele ei? Nu cumva avea intenţia de a-l ucide, socotind că în acest fel l-ar elimina pe Carlos? Dar nu putea face asta. Era fratele ei. În urmă cu cincisprezece ani, când Tanis fusese înşelat, cu toţii pierduseră pe cineva din familie în faţa Hoardei, dar o consideraseră parte a marii tragedii petrecute. Gândul de a-şi vedea fratele răpus de tăişul sabiei soţului o făcea să se simtă cuprinsă de spaimă. Trebuia să-l împiedice! Şi chiar dacă el nu ar fi plecat să-l ucidă pe Johan, voia măcar să-i spună că acum ştia. Era Rachelle. Era Monique! Fără niciun dubiu, erau legate una de cealaltă. Şi-a pus bandaje la încheieturile mâinilor şi a reuşit să le facă să pară nişte brăţări de alamă. Prima dificultate mare era să iasă singură din sat fără să-şi dea de gol intenţia. Nu putea să meargă din cale-afară de repede până 666

la casa Annei, iar când urma să o roage pe bătrână să aibă grijă de Marie şi Samuel cât va fi plecată să găsească un cadou special pentru Thomas, era nevoie să vorbească firesc. Andrew, care administra grajdurile comune, o va întreba probabil de ce lua un armăsar, dar îi va spune că avea chef să gonească nebuneşte. Adunarea le inspira şi pe femei, nu doar pe bărbaţi, să facă ceva ieşit din comun. Când s-a întors, cu promisiunea bătrânei că se va ocupa de copii, Samuel reuşise să se trezească. I-a strâns la piept pe amândoi, le-a spus să o asculte pe Mătuşa Anna şi a promis că se va întoarce acasă la căderea întunericului. Dacă nu va ajunge, să nu se îngrijoreze, ea şi tata aveau de pregătit ceva. O oră după ce se trezise, Rachelle i-a lăsat în urmă şi pe ultimii curioşi care voiau să ştie încotro plecase călare pe un animal atât de minunat. A condus calul pe porţi şi-a aruncat un picior peste şa, apoi a călărit spre est. Prima oră de călătorie i s-a părut a ţine doar câteva minute. În cazul lui Monique, totul crea o senzaţie de noutate şi prospeţime, ca şi cum experienţa era trăită prima oară, ceea ce era adevărat pentru mintea ei. Franţuzoaica nu-şi imaginase niciodată că se va simţi atât de puternică, o călăreaţă atât de pricepută şi plină de pasiune, aşa cum era acum Rachelle. Se simţea atât de înviorată încât aproape spera ca un om al Hoardei să ţâşnească din spatele vreunui copac ca ea să-l izbească, trimiţându-l acolo unde-i era locul. În două rânduri a fost cât pe ce să descalece ca să facă nişte salturi. Cu toate acestea, dorinţa de a-l găsi pe Thomas a făcut-o să-şi continue drumul. Fără să-şi dea seama, a călătorit vreme de una, două, cinci ore. Pădurea zbura pe lângă ea, iar mintea îi gonea înainte. Cu fiecare milă străbătută, dorinţa ei de a-l găsi creştea. Acum ştia că probabil pornise în acea direcţie – urmele lăsate de copitele armăsarului său, pe care le cunoştea ca pe liniile din propria palmă, apăreau în noroi la fiecare cot al drumului. Plecase împreună cu Mikil. Bine măcar că era însoţit de cel mai bun războinic al lui. S-a gândit la posibilul pericol la care se expunea soţul ei, dar, indiferent cât de mare ar fi fost acesta, se simţea şi ea în stare să-l înfrunte. Era în joc soarta lumii, iar ea avea un rol important de jucat. A ajuns la marginea pădurii spre sfârşitul după-amiezii şi a oprit. În acel moment al zilei, cerul şi deşertul căpătaseră o culoare roşiatică. Plecase din sat la două ore după Thomas şi, până la un anumit punct, mersese pe urmele lui. Dacă ar sili calul să iuţească pasul, ar ajunge în locul unde… 667

Brusc, şi-a simţit inima în gât. La orizont, în contrast cu nisipul cărămiziu, a văzut tabăra Hoardei. Se apropiase. Înaintase mult. Plănuiau să atace? S-a simţit împietrită de spaimă. Tabăra părea mai întinsă decât şi-o amintea. Aproape se dublase ca mărime. Nu putea fi decât o adunare în vederea războiului. Şi Thomas se dusese până acolo? A examinat urmele lăsate de bidiviul lui. Mergeau drept înainte şi coborau spre canion. Spre deşert duceau două căi bine bătute, iar el urmase una dintre ele. Văzuse Hoarda şi continuase drumul. Atunci va face la fel. Rachelle şi-a îndemnat calul înainte. Armăsarul negru a făcut doar doi paşi când ea a simţit o lovitură în coaste. A icnit şi a privit în jos. Dintre coaste îi ieşea un băţ. Coada unei săgeţi. Prin trup a simţit o durere cumplită. O altă săgeată i s-a înfipt în umăr, iar o a treia, în coapsă. A văzut scabioşii aproape de liziera pădurii, un grup de cinci sau şase. Aveau arcuri! Nu ştia că… Următoarea săgeată a lovit-o în spate. Arsura a făcut-o să dea pinteni calului, care, înspăimântat, a pornit în galop. În stânga! Trebuia să se îndepărteze de arcaşi. Săgeţile îi pătrunseseră în carne. Panica i-a invadat mintea. Armăsarul s-a năpustit pe o potecă îngustă care cobora peste buza canionului. Alte trei săgeţi i-au şuierat prin dreptul capului şi s-a aplecat să le evite. Durerea provocată de celelalte o chinuia în valuri de-a lungul spatelui şi piciorului. Poteca era abruptă, iar calul a alunecat pe grohotiş, dar şi-a recăpătat echilibrul şi a făcut un salt peste un bolovan mare care le ieşise pe neaşteptate în cale. Apoi a ocolit. S-a întrebat dacă scabioşii o vor urma. Aceştia răcneau de undeva de deasupra. Şi râdeau. A ajuns pe fundul nisipos şi a mânat spre primul canion îngust din dreapta. A auzit tropot de copite răzbătând de pe culmea stâncoasă de deasupra. Scabioşii o urmăreau de pe coama canionului. A tras calul aproape de peretele din stânga şi s-a plecat peste gâtul lui, schimonosindu-se de durere. Chinurile o răscoleau până în străfunduri. 668

Căzuse într-o ambuscadă. Patru săgeţi – două în corp, una în picior, iar alta în braţ. Trebuia să se ascundă şi să găsească ajutor. S-a întrebat dacă era recomandabil să scoată săgeţile.

Vom muri.

Nu, nu se putea să moară! Rachelle nu va muri! Nu acum! Calul a rărit pasul, deplasându-se la trap mărunt. A auzit zvon de voci, dar păreau să fi rămas în urmă. Canioanele stâncoase erau ca un labirint – nici nu era de mirare că oamenii Hoardei preferau să călărească de-a lungul platoului. Dar dacă ea pătrundea tot mai adânc în acel labirint, departe de pereţii din apropierea pădurii, duşmanii nu o vor găsi chiar atât de uşor. A pătruns într-un coridor lateral, apoi printr-o deschizătură care dădea într-un bazin lung. Sunetul glasurilor era şi mai îndepărtat, însă mintea ei nu mai era la fel de limpede ca înainte. Poate nu auzea bine. A lăsat frâiele şi a examinat săgeata care îi pătrunsese în picior. Dacă rămânea acolo, legănarea calului va împinge vârful şi mai adânc în carne. Dacă o smulgea, probabil că va sângera masiv. A gemut. Săgeata din coaste îi dădea dureri şi mai mari. Pătrunsese adânc. Atinsese organe interne. Chiar dacă extrăgea fără să leşine, risca o hemoragie internă cumplită. De asemenea, simţea şi băţul celei care îi pătrunsese în spate. Oribil! Plecase singură după soţ, procedând ca o neghioabă, iar acum avea să moară în canioane, singură! Nu mai ştia de cât timp călărea, nici încotro o ducea calul. Simţea însă că puterile o lasă cu repeziciune. Scabioşii o pierduseră din ochi, dar ea bănuia că rămăseseră de-a lungul buzei canionului, aşteptându-i întoarcerea, de aceea şi-a îndemnat armăsarul mai departe.

Trebuie să găseşti ajutoare. Să te întorci în pădure, sperând că vei primi ajutor. S-a oprit şi a privit în jur, dar ochii îi erau împăienjeniţi, şi a înţeles că

în lumina scăzută nu va reuşi să găsească drumul spre pădure. În realitate, dacă nu se înşela, acum se afla la marginea deşertului, unde canioanele făceau loc întinderilor nesfârşite de nisip. Cât de departe călătorise? Dacă tot continua să meargă, se va trezi mai departe decât îşi propusese să ajungă. Şi nu putea să mai călărească având săgeţile înfipte în corp. Până şi cea mai neînsemnată mişcare îi provoca dureri îngrozitoare de-a lungul piciorului şi spinării. Trebuia să se odihnească. Să coboare de pe cal şi să rămână întinsă. Se temea însă că dacă va descăleca, va leşina. 669

― Elyon, ajută-mă, a şoptit ea. Dumnezeule, nu mă lăsa să mor. Ştia însă că aşa se va întâmpla.

670

21 Thomas şi Mikil stăteau la o masă de stuf, avându-l în faţă pe Martyn, în cortul deschis pe care oamenii generalului îl înălţaseră după ce căpetenia fusese de acord să stea de vorbă cu el. Duhoarea tipică scabioşilor era aproape insuportabilă. Faptul că Hoarda aproape îşi dublase numărul luptătorilor şi se apropiase de pădure era un semn înspăimântător, iar asta îl îndemnase să îl abordeze pe Martyn. Se apropiaseră ţinând înălţat un steag alb – ideea lui. Din câte îşi amintea, nimeni nu mai folosise până atunci aşa ceva, dar acel semn fusese înţeles destul de repede, iar garda de perimetru a taberei îi ţinuse la depărtare de o sută de metri cât ceruse aprobarea căpeteniilor. Apoi apăruse încă un general, aflase că Thomas de Hunter dorea o audienţă la Martyn, şi transmisese cererea mai departe. ― Spune-i lui Martyn că Thomas de Hunter solicită o întâlnire cu Johan, ia spus generalului. ― Te referi la Justin din Sud? ― Nu, nu la Justin. Cu Johan. Acesta este numele sub care îl ştiu eu. Jumătate de oră mai apoi erau primiţi. În ciuda pielii solzoase şi urât mirositoare, cel care i-a primit a fost Johan. Ceva mai vârstnic acum, având până în treizeci de ani. Dacă ochii lui ar fi căpătat culoarea verde, iar obrajii i-ar fi devenit roz, cei care îl ştiuseră în copilărie l-ar fi recunoscut pe dată. Pe frunte avea trasat cercul druizilor. Cu toate acestea, se mişca şi vorbea cu totul altfel decât în copilărie. Ochii îi alunecau bănuitori şi-şi drămuia cu zgârcenie mişcările, să reducă la minimum durerea provocată de boală. La fel ca toţi oamenii Hoardei, nu socotea putreziciunea drept boală. Avea mintea alertă, dar fusese înghiţit de minciunile care îl convinseseră demult că aşa trebuiau să arate, să se mişte şi să se simtă toţi bărbaţii adevăraţi. Durerea era ceva firesc. Mirosul cărnii în descompunere era mai curând un parfum de umanitate decât o duhoare. Johan s-a uitat de sus la Thomas şi a strâmbat din nas. ― Lacurile vă aduc în starea asta? ― Care stare? ― Ele vă dau putoarea asta insuportabilă? 671

― Aşa cred. Şi mirosul pielii tale este la fel de supărător pentru noi. În urmă cu trei ani şi tu urai acest miros. Unde e Justin? Johan a şovăit. ― A plecat acum o oră. ― Se mai întoarce? ― Da. ― Eşti de acord să închei pacea cu el? ― Asta îi este intenţia. ― Dar e şi a ta? ― Mai bine-mi spui tu. Este? Omul vorbea în şarade. Trebuia să discute în mod sincer. ― Ceea ce vreau să spun este doar pentru urechile tale. Trimite-ţi oamenii de aici, şi o voi ruga şi pe locotenenta mea să se îndepărteze. ― Domnule… A ridicat mâna spre Mikil, care nu a dorit să-i pună autoritatea la îndoială în public. ― Sper că nu te temi de mine. Doar eşti fratele soţiei mele. ― Lăsaţi-ne singuri, le-a ordonat Johan celor patru războinici din spatele lui. Aceştia un ezitat, apoi s-au retras. Thomas s-a uitat la Mikil care l-a fulgerat cu o căutătură dezaprobatoare, după care a plecat. Grupul celor patru şi tânăra s-au îndepărtat câte cincizeci de metri în direcţii opuse, apoi s-au oprit să urmărească desfăşurarea discuţiei din deşertul deschis. ― Johan, a spus Thomas. Nu-ţi aminteşti adevăratul nume, aşa e? ― Te referi la numele pe care l-am avut când eram copil. Fiecare băiat creşte. Sau pădurenii au rămas cumva copii? ― A mai rămas în tine ceva din Johan? ― Doar bărbatul. ― Şi cum se face că un soldat de-al meu poate ucide cinci de-ai tăi? Johan a clipit. ― Pentru că oamenii mei abia acum învaţă cum să lupte. Vă ştiu metodele. Îndemânarea noastră o va depăşi curând pe a voastră. ― Îi înveţi trucuri noi, adevărat? Dar gândeşte-te la trecut. La vremea dinainte de a te pierde în deşert. Erai mult mai puternic decât acum. Suferinţa asta de piele e o boală. Johan a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui Thomas. ― Cum te-ai rătăcit? 672

― De aceea ai venit la mine? Ca să stăm de vorbă despre vremea când ne jucam cu săbii de jucărie? Mintea lui Johan era la fel de solzoasă ca şi pielea, a gândit Thomas. S-a întrebat dacă Rachelle ar reuşi să străpungă prin acel aer înşelător. ― Nu. Am venit fiindcă am aflat ceva, a zis, căutând să fie precaut. În urmă cu câteva nopţi, am surprins o discuţie în cortul căpeteniei voastre. Atunci când l-am ucis pe general. Sper că nu-mi reproşezi moartea lui. ― Generalul pe care l-ai omorât era un bun prieten de-al meu. ― Atunci, te rog să accepţi condoleanţele mele. În orice caz, ştiu că tu conspiri cu Justin şi Qurong împotriva pădurenilor. Le veţi oferi pace, iar în faţa realităţii copleşitoare, credeţi că Justin îi va convinge pe oamenii noştri să vă accepte oferta. Însă plănuiţi să ne trădaţi imediat ce ne veţi câştiga încrederea. Thomas a rostit cu convingere aceste cuvinte. Johan nu a făcut niciun comentariu. Era imposibil să i se citească vreo reacţie pe faţă, deoarece aceasta era solzoasă şi încadrată de gluga întunecată. ― Sunt curios ce va primi Justin în schimb? ― Asta nu te priveşte. ― De câtă vreme plănuiţi asta? ― De destulă vreme. ― Ar fi trebuit să-mi dau seama. Amândoi proveniţi din pădurea noastră. Întâi, tu ai dispărut acum trei ani, după care ai apărut ca general care ne cunoaşte obiceiurile. Un an mai apoi, Justin refuză slujba pe care i-am acordat-o şi se apucă să propovăduiască pacea. În tot acest timp, voi doi uneltiţi să răsturnaţi ordinea din pădure. Din câte îmi dau seama, ai clocit acest plan împreună cu Justin în Pădurea de Sud, iar apoi ai ales viaţa de scabios. El a semănat îndoielile în vreme ce tu ţi-ai alcătuit armata pentru a profita de nesiguranţa oamenilor. Asta a fost ideea lui ori a ta? Îl vei face pe Justin conducător suprem al Hoardei? Johan – Martyn, generalul druid – l-a fixat îndelung cu privirea. A refuzat să răspundă. ― Cu toate acestea, cred că eşti îngrijorat de posibilele pierderi pe care lear suferi armata ta în bătălia din pădure, altfel ai porni de îndată împotriva noastră, fără a mai încerca să obţii trădarea. Trădarea este ceea ce ne-ar pune pe picior de egalitate. Speri să ne prinzi nepregătiţi. ― Chiar aşa? Păi, dacă ştii asta, înseamnă că planul nostru este dejucat. 673

Cum de recunoştea atât de repede? Cu toate acestea, nu vorbise cu tonul unui om înfrânt. ― Nu neapărat. Fiecare avem problemele noastre. A mea, este Justin, a ta, Qurong. Cred că Justin ar ajunge să capete suficientă putere să ne compromită voinţa de a lupta. ― O recunoaştere uimitor de sinceră, a vorbit Johan, oarecum nehotărât. ― N-am venit aici ca să mă joc. Chiar cu trădarea uneltită de voi, bătălia va fi cumplită. Mulţi dintre ai tăi vor muri. Mai toţi. ― Posibil. Şi ce problemă am eu? ― Problema ta este Qurong. El va lupta chiar dacă va înţelege că trădarea a fost compromisă. În cele din urmă, pădurea se va înroşi de sânge, iar tu vei avea mai puţini oameni peste care să guvernezi. ― Nu aşa se întâmplă mereu în război? ― Nu. Thomas şi-a coborât glasul. Să facă pe Mikil să accepte înţelepciunea ideii pe care dorea să o propună, vorbise despre ea mai tot drumul prin pădure. ― Între popoarele noastre nu va exista o pace adevărată, niciunul dintre noi nu o va accepta. Dar putem încheia un armistiţiu, a rostit şi a bătut cu degetul în masă. Acum. ― Aşa cum a propus şi Justin. Un armistiţiu. ― El a propus o pace care va sfârşi într-o vărsare de sânge mai mare decât îşi imaginează cineva şi cu pierderi mari ale locuitorilor deşertului. Singura cale de ieşire din situaţia asta cumplită este ca Johan, fratele soţiei mele, să conducă Hoarda în locul lui Qurong. Chiar dacă ai devenit bărbat, ţi-ai ucide sora? ― Te-aş putea ucide pentru asemenea cuvinte. A aruncat o privire spre omenii lui. Se vedea că nu-l atrăgea deloc ideea de a-şi trăda conducătorul. ― Îmi propui o răzvrătire împotriva lui Qurong, omul care mi-e tată. ― Nu e tatăl tău. ― Se numea Tanis, iar eu l-am socotit mereu tatăl meu. Tanis. Tanis? Primul născut dintre toţi oamenii. O figură paternă pentru cei din pădurea colorată. Aşadar, Qurong era de fapt Tanis! Thomas a simţit că i se strânge inima în piept. A recepţionat această ştire cu spaimă, deşi a sperat că nu-şi trădase sentimentele. ― Dacă-ţi închipui că armatele voastre pot supravieţui explozivilor pe care i-am pregătit, atunci te înşeli amarnic. Sunt convins că ai auzit de soarta 674

scabioşilor tăi în canioane. Dacă vreţi mai mulţi morţi, spune-i lui Qurong să pornească de îndată în marş. Chiar în noaptea asta. Dar vă asigur că pentru fiecare om ucis din Garda mea, praful nostru de puşcă va smulge capetele a o sută dintre ai voştri. Era o cacealma, nu mai avea nici picătură de exploziv. Dar din uşoara tresărire a lui Johan, şi-a dat seama că reuşise măcar să semene puţină confuzie. Tocmai de aceea s-a şi grăbit să adauge: ― Vă voi asigura trecerea în siguranţă prin pădure cu Justin şi Qurong. Dacă vrei, adu o mie dintre cei mai buni luptători. Vei da în vileag în faţa oamenilor trădarea lui Justin şi Qurong, iar eu voi jura că spui adevărul. ÎI vom condamna pe Qurong la moarte. Iar tu vei lua locul rămas vacant. Încetul cu încetul, pe buzele lui Johan a apărut un surâs. ― Eşti fiu de Shataiki, aşa e? ― Aşa este Qurong, primul născut, care a adus boala aceasta asupra noastră. ― Şi Justin? Thomas a ridicat din umeri. ― Va fi discreditat. Şi surghiunit. ― ÎI pot ucide? Întrebarea i s-a părut ciudată. ― De ce? ― Fidelitatea lui faţă de Qurong îmi va pricinui probabil necazuri. ― Fă ceea ce socoteşti necesar, a răspuns el, după o mică şovăială. ― Crezi că sunt chiar atât de nesăbuit ca să mă las atras într-o capcană având alături de mine doar o mie de luptători? Qurong nu va consimţi niciodată aşa ceva. ― Va fi de acord, dacă promit să stau aici drept garanţie a siguranţei lui. Pentru Mikil, aceasta era partea cea mai delicată a planului. Însă o convinsese că în joc era soarta întregii lumi. Fără un oarecare compromis, avea să se ajungă la o baie de sânge. Qurong va ataca. Pădurea va fi pârjolită. Se putea ca pădurenii să ucidă majoritatea armatei Hoardei, dar în cele din urmă, nu vor mai avea nici soaţe, nici copii în faţa cărora să justifice o asemenea victorie. ― Planul tău înseamnă trădare, a zis Johan după o vreme. Nu sunt omul care să se împace cu trădarea. ― Planul acesta îţi va salva poporul. Şi pe al meu. Sunt soţul surorii tale. Te rog să ţii seama de familia ta şi să mă ajuţi să realizăm un armistiţiu. 675

Avându-l pe Qurong în viaţă, vom avea mereu războaie. Teeleh i-a legat mâinile şi inima. Cred că în inima ta mai există loc pentru Rachelle şi propriul tău popor. Johan s-a uitat la el şi, într-un târziu, s-a ridicat. ― Aşteaptă aici. A pornit spre deşert şi a rămas cu faţa la dune. A stat îndelung cu spatele spre Thomas. Apoi s-a întors cu paşi rari. Mikil a pătruns grăbită în cort. ― Ei bine? ― Nu ştiu. ― Analizează propunerea ta? ― Cred că da. ― Mie tot nu-mi place. Ce l-ar împiedica pe un soldat oarecare să-ţi reteze capul cu secera? ― Voi insista să mă bucur de protecţie. Ultima oară când am verificat, am reuşit să mă ocup de un maniac doar cu o seceră. Pe de altă parte, îl vei avea pe Qurong în bătaia sabiei. Ea a dat din cap cu un aer gânditor. ― Atunci, nu te vor lua în pază decât după ce Qurong ajunge în pădure, sub supravegherea Gărzii. ― Desigur. Uite-l că vine. Ea s-a retras, urmărindu-l cu scepticism pe generalul care se apropia. Johan şi-a tras roba deoparte şi s-a aşezat. ― Nu-mi pasă ce spui, eşti fiu de Shataiki. Dar îmi place planul tău. Condiţiile mele sunt următoarele: drept semn de bună-credinţă, nu doar că vei rămâne, aşa cum te-ai oferit, dar îţi vei retrage armata de pe perimetru înapoi, spre centrul pădurii. Nu vreau să porneşti un război câtă vreme eu sunt în pădure. Thomas a analizat solicitarea. Qurong va fi garanţia lor. Atâta vreme cât Mikil îl avea pe comandant, Hoarda nu va ataca. ― De acord. ― Cealaltă cerere este să-mi îngădui să conduc execuţia lui Qurong drept demonstraţie de autoritate asupra oamenilor mei. Este singurul limbaj pe care îl pot înţelege. ― Am priceput. Martyn, general al Hoardei, al cărui nume fusese cândva Johan, a lăsat capul în jos. 676

― Atunci avem o înţelegere. Au petrecut încă o jumătate de oră împreună, punând la punct toate amănuntele, după care Thomas şi Mikil au încălecat şi au plecat călare afară din tabără. Ea urma să plece spre pădure chiar în acea seară, după căderea întunericului. Qurong, Martyn, Justin şi o mie de războinici aveau să plece a doua zi dimineaţă. Vor intra în pădure în schimbul lui, care va fi luat în custodie de armata Hoardei. Qurong şi Thomas îşi încredinţau acum vieţile unul altuia. Anturajul va sosi la lac în cursul serii, având deplină încredere că Mikil pregătise scena. Dacă nu ar fi reuşit să realizeze acest lucru în mod satisfăcător, Qurong şi Martyn se vor retrage. Dacă ar fi fost prinşi în ambuscadă de oamenii Gărzii, Thomas avea să moară. Şi viceversa, bineînţeles. Aşa au plănuit. Şi aşa au convenit. Martyn s-a uitat spre vest, unde, în lumina crepusculară, se vedea pădurea. Încruntat, Qurong se afla alături de el. ― Aşadar, nu bănuiesc nimic? ― Nimic. Chiar crede că te voi trăda. Sunt nişte copii, aşa cum am fost şi eu cândva. ― Şi Justin va fi de acord? ― Desigur. Ştie bine ce face. Qurong şi-a dres glasul şi a revenit în tabără. ― Lucru pe care îl vor afla şi ei, şi asta cât de curând.

677

22 Bezna a înghiţit curând întregul deşert. Luna ajunsă sus pe cer arunca o lumină stranie peste dunele vălurite. Câte ore trecuseră de când se afla acolo? Soarele va apărea curând – trebuia să reziste până atunci. Asta îşi spunea neîncetat. Dacă reuşea să prindă dimineaţa, lumina îi va aduce speranţe crescute. Însă acum avea probleme de altă natură: nu se îmbăiase de o zi şi jumătate, adică din noaptea sărbătoririi, astfel că începuse să simtă arsuri pe piele. Durerea era acum la fel de mare ca şi aceea surdă, provocată de răni. Zăcea întinsă pe o parte, simţind cum boala o atacă încetul cu încetul, temătoare să închidă ochii, speriată că somnul îi va răpi viaţa, că va fi găsită de cineva şi ucisă, că nu-i va mai vedea pe Thomas, Samuel şi Marie. Cum se vor descurca ei în absenţa unei soţii iubitoare şi a unei mame ştiutoare? Vor fi pierduţi fără ea. Nu se supraaprecia câtuşi de puţin, acesta era purul adevăr. Thomas avea nevoie de ea ca de apă. Samuel şi Marie aveau prieteni care îşi pierduseră taţii în război, dar nu şi mamele. Reuşise să alunece de pe cal fără să-şi piardă cunoştinţa. Armăsarul aştepta răbdător, la douăzeci de metri depărtare. Nu era sigură dacă ar fi dorit ca el să plece şi să găsească ajutoare, ori să rămână acolo pentru cazul când ea ar fi trebuit să se îndepărteze, deşi nu-şi imagina cum s-ar petrece una ori alta. A amorţit, scufundându-se în ceva aducând a somn. Lucru destul de bizar, era convinsă că încă dormea în Franţa, sub un adăpost improvizat, alături de Thomas. Pesemne totul se petrecea în vis. Şi acolo îi sângerau piciorul şi coastele? Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea. Orele păreau să se târască. Aici nu erau greieri. Niciun sunet cu care se obişnuise în pădure. Sunetul deşertului era liniştea. Se făcuse frig, dar îi prindea bine, nu o lăsa să-şi piardă cunoştinţa. Trebuia să se concentreze ca să evite tremuratul, care îi trimitea valuri de durere pe tot spatele. Poate avea febră, fiindcă nu-şi amintea să mai fi fost vreodată atât de… Să fi fost lumina? Rachelle a privit fix spre orizontul care devenea cenuşiu.

678

Deja! Se apropiau zorile. Reuşise. Cuprinsă de o speranţă nebunească, şi-a mişcat braţul, dorind să se ridice. Prin pântec a străfulgerat-o o durere atroce. A închis ochii şi s-a crispat. Îi înţepenea tot corpul. Nu se putea ridica în picioare, cu atât mai puţin să încalece. Iar după ce soarele va încheia salutul de bun venit în lumea celor vii, o va arde ucigător. Speranţa s-a năruit în golul stomacului precum o greutate de plumb. Inima continua să-i bată chinuit, ceva mai rar acum. Ceea ce percepea abia dacă semăna cu bătăile unei inimi. Parcă era un cal mergând prin nisip. Scotea mai curând un susur, nu un sunet de inimă sănătoasă. Vreme de o clipă, s-a imaginat călare, înaintând chinuitor de încet prin deşert. Însemna că avea halucinaţii. A întredeschis ochii. A văzut calul. Trop, trop, şşt, şşt. Venea drept spre ea, ca şi cum ar fi fost real şi ar fi fost mijlocul salvării ei.

Rachelle, acesta e un cal adevărat.

Acum şi-a auzit inima, care îi tresălta în piept. Acolo, la nici douăzeci de metri, se afla un cal de culoare deschisă. Călăreţul tocmai îşi trecea un picior peste şa, pregătindu-se să coboare. Dar acela era un locuitor al deşertului! A tresărit. Durerea i-a umplut ochii de punctişoare negre, dar a rezistat fără să leşine. ― Ce… e? ― Stai aşa, i-a zis bărbatul. Nu te mişca! Bărbatul, da, era un bărbat… se grăbea să se apropie de ea. Thomas? Vederea i s-a limpezit şi l-a văzut într-un târziu. Era Justin din Sud. Puterile au lăsat-o şi s-a prăbuşit înapoi pe pământ. Lacrimi i-au înecat ochii, dar nu din cauza durerii. Justin a alergat ultimii câţiva paşi şi a îngenuncheat alături de ea. I-a atins delicat fruntea cu degetele. ― Calmează-te. Respiră adânc. Îmi pare rău, draga mea. Am venit să te caut imediat ce am auzit ce a făcut patrula, dar am mers toată noaptea pe urmele tale prin canioane. Eşti o mare luptătoare, nici nu încape vreo îndoială. Nu a ştiut ce să-i spună. Nu era sigură că ar fi fost în stare să vorbească inteligibil. ÎI avea în faţă pe Justin. Nu-şi dădea seama ce să gândească în acea situaţie. Lacrimile îi curgeau pe obraji, făcând-o să vadă ca prin ceaţă. ― Sst, gata, Rachelle. Te asigur că totul va fi bine. 679

O cunoştea de când fusese sub comanda lui Thomas. A atins beţele săgeţilor, unul câte unul, ca şi cum ar fi verificat să vadă dacă erau cumva prea adânc înfipte pentru a fi smulse. ― Mor, a bolborosit ea. ― Nu, n-o să te las să mori. Dar trebuie să te întorci, a spus şi a aruncat o privire peste umăr. Ai apă de rezervă? Ea şi-a privit pielea de pe braţ. Cenuşie. Pesemne că el nu avea apă de rezervă, altfel i-ar fi oferit. ― Puţină. ― Dar unde ţi-e calul? Ea s-a uitat dincolo de el. Armăsarul ei dispăruse? Dintr-odată, i s-a părut că îndura prea multe. Nu avea nicio şansă. Chiar şi acum, după ce fusese descoperită, şi-a dat seama că nu va supravieţui rănilor căpătate. Iar lacul era prea departe. Clipă după clipă, viaţa i se scurgea din trup. A închis ochii şi a abandonat orice stăpânire de sine. Suspinele au început să-i cutremure corpul. Nu tristeţe faţă de sine, ci părere de rău pentru copii şi Thomas. ― De ce plângi? Ea s-a smiorcăit şi apoi şi-a înghiţit nodul din gât. Va muri cu capul sus, nu bocind ca un bebeluş. ― Ascultă-mă, copila mea. Nu te las să mori azi. Încerca să o consoleze, dar ea zăcea la pământ cu săgeţile ieşind din rănile deja infectate, abia agăţându-se de viaţă. Cuvintele lui răsunau în gol. Îşi închipuia că era o copilă care-şi pune speranţe în baza unor cuvinte goale? ― Nu mă minţi. ― Nu, nici n-aş îndrăzni. ― Nu mă minţi! A strigat ea. Sunt pe moarte. Şi asta din vina ta. Am venit aici din cauza obsesiei tale faţă de această pace imposibilă! Cuvintele i-au venit într-un tumult, care a lăsat-o fără suflare. Justin nu merita să i se arunce asemenea vorbe, iar furia ei era îndreptată mai mult împotriva propriei stări decât a lui, dar nu s-a mai sinchisit. Bărbatul acesta îi învinsese soţul la cercetare. Şi, măcar în parte, ea murea din cauza aceasta! Justin s-a ridicat. Apoi a făcut câţiva paşi înapoi. A privit-o cu ochi mari şi rotunzi. ÎI jignise şi îl luase prin surprindere. Dar Rachelle era prea apăsată 680

de durere şi groază din cauza stării disperate, astfel că nu se mai ostenise săşi măsoare cuvintele. Şi-a întors capul să nu-l mai vadă şi a plâns. A rămas astfel multă vreme, fără să-şi dea seama ce făcea el. A trecut un minut. Două. A bănuit că plecase. Gândul a îngrozit-o. A răsucit capul şi l-a căutat din ochi. Dispăruse! Dar ce se întâmpla? În locul lui apăruse altcineva. Un băieţel, care se plimba de colo, colo, prin faţa unui bolovan mare, aflat la vreo douăzeci de paşi. Plângea. Braţele îi atârnau moale pe lângă trup şi era gol, cu excepţia unei pânze legate în jurul şalelor. Samuel? Nu, nu era el. Boala îi luase minţile. Băiatul plângea, incapabil să se stăpânească. Mila a făcut-o să simtă o înţepătură în piept. A înţeles însă că trebuie să fi fost rodul imaginaţiei ei. Cu toate acestea, părea foarte real. Ţipetele lui sunau groaznic de reale.

Băiatul! Acesta era băiatul!

A închis ochii, apoi i-a deschis. Cerul cenuşiu era neclar, iar ea a clipit de câteva ori ca să-şi alunge ceaţa de pe ochi. Băiatul dispăruse. Justin stătea la nici trei metri depărtare, cu spatele spre ea, ţinându-şi palmele în şolduri şi capul plecat. Să fi fost şi aceea o halucinaţie? A clipit din nou. Nu, era chiar el. Dar ceea ce a văzut a tulburat-o până în străfundurile fiinţei. Prin minte i s-a derulat imaginea lui Justin luând-o în braţe pe fetiţa aceea, în Valea Tuhan. Războinicul a ridicat capul şi s-a uitat spre peretele stâncos. Acesta era bărbatul care îl învinsese pe Thomas în luptă. Care părea să-şi impună voinţa împotriva oricărui adversar. Nici nu era de mirare că femeile, copiii şi luptătorii din Pădurea de Sud erau atât de răpiţi de Justin. Reprezenta o adevărată enigmă. Şi ridicase glasul la el. Dar de ce nu o ajuta? ― Îmi pare rău, a spus ea. Dar o să mor aici. Sper că eşti în stare să înţelegi o muribundă. ― Nu vei muri, i-a zis el cu glas scăzut. Mai ai mult de călărit până să mori. Mai auzise aceste vorbe. Dar unde? Justin s-a întors cu faţa spre ea. ― Crezi că doar câteva săgeţi şi puţină carne sfâşiată înseamnă moartea? O să-ţi iau durerea cu mâna, Rachelle, dar ceea ce mă îngrijorează este inima ta. 681

― Cum îmi poţi lua durerea? Pielea mi s-a făcut cenuşie, şi încă am înfipte săgeţile în corp. Eu mor, iar tu te mulţumeşti să stai acolo! ― Eşti la fel de încăpăţânată ca Thomas. Poate mai rău. Iar memoria nu te ajută nici cât pe el. Vorbea absurdităţi. A simţit o săgetătură de durere care a făcut-o să se schimonosească. ― Rachelle, te rog să mă asculţi cu multă luare aminte. A lăsat un genunchi în pământ şi i-a luat mâna între degete. Nu a făcut niciun gest să o ajute sau să-i oblojească rănile. Ştia la fel de bine ca şi ea că niciunul dintre ei nu putea face nimic. ― Am încheiat o pace între locuitorii deşertului şi pădureni. Qurong va merge cu Johan şi cu mine până în sat, unde le vom prezenta condiţiile de pace. Consiliul nu avea să accepte nicicând, oare nu ştia? ― Thomas va rămâne în tabăra armatei Hoardei drept garanţie privind libera noastră trecere. Mikil este alături de Qurong, să asigure siguranţa lui Thomas. După ce Consiliul va înţelege că o a doua armată, de două ori mai mare decât cea din răsărit, şi-a stabilit tabăra de cealaltă parte a pădurii, vor fi de acord să încheie pacea. Ceea ce va urma va fi pentru băiat. Înţelegi? Pentru promisiunea făcută de băiat. ― Thomas a rămas cu Hoarda? ÎI vor omorî! ― Mikil îi va avea în schimb pe Qurong şi Johan. Trebuie să se întâmple astfel. Indiferent ce se va petrece, nu uita asta. Indiferent cât de îngrozitor ar fi sau cu ce preţ. A tăcut o clipă. Apoi şi-a lăsat cealaltă mână pe capul ei, s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte. ― Când va sosi clipa, să-ţi aduci aminte de cuvintele mele şi să mă urmezi. Va exista o cale mai bună. Să mori cu mine. Asta îţi va aduce viaţă. Rachelle a strâns din pleoape. Îi venea să urle. Îşi simţea inima gata să-i sară din piept, şi nu înţelegea nimic. Nici vorbele lui, nici propriile trăiri. ― Nu vreau să mor. ― Găseşte-l pe Thomas. Moartea ta îl va salva pe el. ― Nu se poate să mor, a strigat ea. ― Sunt aşteptat, a spus Justin, ridicându-se. Trebuie să plec. A păşit spre cal şi a sărit în şa. Armăsarul a pufnit şi a bătut în pământ cu copita. Însemna că o părăsea? ― Nu înţeleg, a ţipat. Nu mă lăsa singură. 682

― Nu te-am părăsit. N-am făcut-o niciodată, a rostit, iar ochii lui au sticlit de furie, apoi s-au umplut de lacrimi. Vom fi curând împreună, şi atunci vei înţelege. A dat pinteni calului şi acesta a pornit în galop prin canion. Rachelle era prea stupefiată ca să mai vorbească. Deci o părăsea? ― Să mă ţii minte, Rachelle! Să nu uiţi apa mea. ― Justin! A răcnit ea. ― Să nu uiţi de mine! De această dată, vocea lui a răsunat îndelung, cu ecou, îndepărtându-se prin canion. Ecoul ultimului cuvânt rostit de el a părut să se transforme întrun hohot de râs. Un râs de copil. Un chicotit. Ca de băiat, care bolborosea ca apa unui pârâu. Rachelle şi-a tras sufletul. Mai auzise acel sunet! Hohotul a crescut brusc în intensitate, ca şi cum ar fi făcut cale întoarsă la capătul canionului şi hotărâse să se năpustească spre ea. Tot mai tare, până când a părut că o înghite cu totul. Ceva nevăzut a izbit-o cu forţă. A icnit. Corpul i-a sărit de la pământ şi apoi s-a arcuit. S-a cutremurat în aer vreme de câteva secunde, după care s-a prăbuşit înapoi pe nisip. Sunetul chicotelii a fost supt înapoi în canion, lăsând doar tăcere în urma lui. Rachelle a aspirat o gură de aer şi a tremurat. Dar nu de frică. Nici de durere. Din cauza unei puteri ciudate care îi stăruia în oase. Lumea ei s-a stins pentru un moment. Apoi, însoţită de o explozie, a revenit. Ce… ce se petrecuse? Pe de o parte, Monique dispăruse. Probabil se trezise. Rachelle a tresărit. Nu avea nicio durere. Stupefiată, s-a uitat la coastele ei. În locul din care ieşea coada săgeţii în urmă cu câteva momente, acum avea în tunică doar o gaură sângerie. Şi-a dat deoparte îmbrăcămintea şi s-a examinat. Sânge, însă doar atât. Nu mai avea nicio rană. Iar pielea ei îşi pierduse paloarea pământie. S-a ridicat în picioare şi, agitată, a verificat toate locurile mânjite de sânge. Nu mai avea nicio rană. De fapt, se simţea la fel de proaspătă şi întreagă de parcă ar fi dormit toată noaptea într-o pace deplină. A ridicat capul şi a privit spre pereţii canionului. Să nu mă uiţi.

683

Şi-a simţit ţeasta învăluită de un val de gheaţă. Acelea erau cuvintele pe care băiatul i le adresase cu multă vreme în urmă, după care fugise pe mal şi dispăruse în lac. Să nu mă uiţi, Rachelle, aşa spusese.

Mai ai mult de călărit.

A rămas fără suflu. El era! Justin era băiatul! Doar că acum nu era miel sau leu, sau băiat. Era un războinic, iar numele lui era Justin! Cum de nu-şi dăduse seama? ― Justin! Strigătul ei a sunat ca un scârţâit. A luat-o la fugă. A gonit peste nisipuri, disperată să-l ajungă din urmă. ― Justin! De data aceasta, strigătul ei a răsunat în susul canionului. Dar el dispăruse. Justin era băiatul, iar băiatul era Elyon. O atinsese. O sărutase pe frunte! Dacă ar fi ştiut… A gemut, dincolo de orice durere îngrozitoare care îi umpluse gâtlejul. ― Elyonnnn! A căzut în genunchi. Suspinele îi cutremurau trupul. Panică. Valuri de căldură care i-au împurpurat faţa. Dar nu putea face nimic. El se aflase la un pas depărtare de ea, iar ea nu căzuse în genunchi să-i sărute picioarele. Nu se agăţase disperată de mâna lui. Răcnise la el! S-a prins de cap şi a ţipat îndelung, urlete mute care au făcut-o să piardă cu totul noţiunea timpului. Apoi, treptat, a început să-şi revină în fire. Băiatul se întorsese la ei. Trăgându-şi nasul, s-a chinuit să se ridice în picioare. Zorile luminaseră cerul. Creatorul lor revenise la ei şi avea să încheie pacea cu Hoarda. Aceea era ziua mântuirii! Găseşte-l pe Thomas, îi spusese Justin. S-a răsucit şi a rămas cu faţa spre dune. Văzuse tabăra aflată spre răsărit. Thomas era ţinut zălog acolo. Chiar şi pe jos, ajungea în câteva ore. Şi-a ridicat tunica şi a pornit în goană prin deşert, gândindu-se în treacăt la celelalte cuvinte ale lui. Moartea ta îl va salva pe el, aşa vorbise Justin. Dar nu avea niciun înţeles. Trăia. Elyon o vindecase.

684

23 Thomas a contemplat orizontul spre răsărit, unde soarele tocmai se ridica deasupra dunelor. Stephen, locotenentul care răspundea de gărzile de perimetru, stătea alături, ţinându-i calul de frâu. În spatele lor, trei sute de luptători din Garda Pădurii aşteptau la lizieră. În faţa lor, oamenii din contingentul Hoardei aşteptau pe cai să facă schimbul, aşa cum se convenise. Johan, Qurong, Justin. Iar înapoia acestora, o mie de războinici scabioşi. Urmau să asiste la o acţiune istorică în deşert. Era ciudat când se gândea că în exact acele momente el nu făcea nimic spectaculos în cealaltă realitate, ci dormea liniştit, undeva în Franţa, alături de Monique, la adăpostul unui bolovan şi visa. ― Domnule, nu-mi place deloc ce se petrece, a spus locotenentul. Ai de gând să-i laşi să te ducă de aici în fiare? ― Nu tocmai, Stephen. Atâta vreme cât îi aveţi pe Qurong şi Martyn, eu sunt în siguranţă. Thomas şi Mikil analizaseră vreme de trei ore toate variantele posibile, după care ea plecase să pregătească Garda şi consiliul pentru sosirea lui Qurong şi Martyn, aşa cum se convenise. Doar Mikil, Thomas, Consiliul şi Johan ştiau ce se va întâmpla în realitate. Petrecuse o noapte liniştită şi aşteptase cu calm sosirea zorilor. Nu dormise nicio clipă. În ciuda tonului stăpânit pe care îl folosise când discutase cu Stephen, acum era agitat. ― Ei au o mie de războinici, iar tu nu ai niciunul, a zis locotenentul. ― Cu alte cuvinte, spui că tu şi oamenii tăi nu puteţi să le veniţi de hac la o mie de scabioşi în pădure, unde aceştia se vor simţi rătăciţi? ― Nu, deloc. Doar că mi se pare disproporţionat. ― Sunt dispus să riscăm. Nu uita, asta e o misiune de pace. Dacă nu primiţi alt ordin de la mine sau Mikil, nu le faceţi niciun rău. ― Aşadar, Justin şi-a respectat promisiunea. Mijloceşte pacea şi v-aţi înţeles. ― Da, mijloceşte pacea şi, pentru moment, sunt de acord. ― Consiliul nu va accepta. ― Ba da. Vei vedea că acceptă. A plecat din apropierea locotenentului său şi s-a îndreptat către contingentul care aştepta. Desigur, adevărul era că în loc să mijlocească 685

pacea în faţa membrilor Consiliului, Johan îl va acuza pe Qurong că unelteşte o trădare împreună cu Justin. El va spune celor strânşi acolo că învinuiţii plănuiau să atace pădurea imediat ce Garda ar fi acceptat pacea. La rândul ei, Mikil va interveni şi va declara sub cuvânt de onoare că Thomas de Hunter îi dădea dreptate. Qurong va fi apoi condamnat şi executat, iar soarta lui Justin va fi hotărâtă de Johan, noul conducător al Hoardei. Acela era planul. Thomas şi Mikil analizaseră totul de nenumărate ori şi căzuseră de acord că va reuşi, în acest fel, pădurea ar fi fost scutită de o bătălie îngrozitoare. Lucru la fel de important, nu conspirau cu Hoarda, ceea ce ar fi însemnat trădare. Nu, acum conspirau împotriva căpeteniei acesteia, Qurong, slujindu-se de Johan – un scabios, bineînţeles, dar totuşi Johan. Suficiente precauţii ca să primească aprobarea consiliului. Pietrişul a scârţâit sub tălpile lui. Era singurul care, lipsit de orice armă, nu mergea călare. Părea gol puşcă. A ajuns la mijlocul distanţei dintre cele două mici armate când Justin a descălecat brusc şi a pornit pe jos să-l întâmpine. Nu se stabilise şi acest lucru, dar Johan şi Qurong nu s-au opus, nici Thomas. Au ajuns unul în dreptul celuilalt. ― Bună dimineaţa, frate, a rostit războinicul şi a plecat capul. ― Bună dimineaţa, i-a răspuns Thomas, făcând acelaşi gest. Vreme de un moment, au rămas privindu-se. ― Aşadar, până la urmă am ajuns şi aici. ― Cred că da. Asta e ceea ce vrei, da? Pace? ― Le-am spus că vei veni. Dezvăluirea l-a prins nepregătit. ― Nu prea înţeleg. ― Am ştiut când te-am privit în ochi cu ocazia provocării. Nu pricepi ce se petrece, dar vrei pace. Mereu ai vrut. Iar aceasta e singura cale prin care să se obţină pacea. ― De unde ai ştiut că voi veni? ― Tu m-ai învăţat să-mi apreciez duşmanii cum se cuvine. Să zicem că a fost vorba de noroc şi intuiţie, a zis el şi în ochi i-a apărut o sclipire. Johan a refuzat să creadă că te vei oferi drept garanţie a siguranţei lui Qurong, dar ieri, când te-am văzut venind împreună cu Mikil, mi-am dat seama că am câştigat.

686

Justin îi spusese lui Johan că avea să propună un schimb? Johan ştiuse? Generalul a surâs la această sugestie probabil din cauza preciziei cu care Justin făcuse predicţia. Însă Justin nu putea cunoaşte întregul adevăr. Thomas a simţit o uşoară remuşcare pentru că îl oferise pe acel om în schimbul morţii lui Qurong. Era totuşi singura cale. ― Înseamnă că eşti un tactician mai bun decât mine, a răspuns Thomas, aruncând o privire spre scabioşi. Dacă ştii atât de multe lucruri, lămureştemă: mă voi simţi în siguranţă în cătuşele lor? Justin a ezitat. ― După părerea mea, vei fi mai în siguranţă în cătuşele lor decât mă voi simţi eu în mâinile propriului meu Consiliu. A întins mâna. Thomas i-a luat-o, iar Justin s-a aplecat să-i sărute degetele. ― Fii curajos. Aproape că am ajuns acasă. Ne vedem în lac. Apoi Justin s-a răsucit şi a mers înapoi spre linia lui. Mirat de ultimul schimb de cuvinte, Thomas a şovăit. Dar zarurile fuseseră aruncate. S-a îndreptat spre bolovanul asupra căruia se înţeleseseră şi s-a urcat pe el. Justin a încălecat şi a pornit înainte în fruntea contingentului Hoardei. Imediat ce Qurong a ajuns la o distanţă la care putea fi ucis de Garda Pădurii, vreo zece scabioşi s-au repezit la Thomas şi i-au prins cătuşe la mâini. Armata Hoardei a dispărut printre copaci, iar Thomas a fost condus pe un cal, încătuşat fără putinţă de scăpare.

687

24 Pe deplin trează, Monique s-a ridicat brusc în capul oaselor. A dat cu faţa de câteva rămurele. Se afla în pădure? A, da, fusese rănită de locuitorii deşertului, apoi Justin o vindecase! Ba nu. Se găsea în Franţa. Dormise alături de Thomas. Totul se petrecuse în vis. Un vis! A închis gura şi a înghiţit în sec, însă gâtul îi era uscat şi lipicios. Lângă ea, Thomas dormea dus, iar pieptul i se ridica şi cobora ritmic. Mâna ei era prinsă între degetele lui. S-a eliberat şi apoi s-a şters de sudoarea apărută pe faţă. Visase că era Rachelle, dar ştia că era vorba de mai mult, deoarece aflase că Rachelle visase că era Monique. S-a uitat dincolo de frunzele care alcătuiau adăpostul improvizat, derutată total de această schimbare în modul în care percepea realitatea. Împărtăşise viaţa Rachellei. A simţit o arsură în vezică. Oare asta să o fi trezit ori trauma provocată de vis? În orice caz, trebuia să se uşureze. La întoarcere, îl va trezi pe Thomas şi îi va povesti ce se întâmplase. S-a strecurat afară din adăpost cât de discret a putut şi s-a ridicat în picioare. Abia după aceea a simţit punctele umede de pe picior. S-a uitat în jos şi a observat că îmbrăcămintea îi era udă. Sânge! Fără să vrea, a scos un mic ţipăt de uimire. Săgeţile! A atins locurile, apoi le-a apăsat încet. Nu a simţit nicio durere, nu existau răni. Petele întunecate se lăbărţau acolo unde săgeţile îi pătrunseseră în corp. Sângerarea nu fusese prea abundentă, pentru că săgeţile împiedicaseră sângele să se scurgă din răni. Şi-a simţit trupul copleşit de tremurături. Chiar se întâmplase. Nu înţelegea nicidecum. A înghiţit în sec şi, cu genunchii nesiguri, s-a îndreptat spre copacii de dincolo de marginea carierei de piatră. Luna coborâse dincolo de linia orizontului când Carlos s-a oprit în apropierea luminişului şi a analizat situaţia. Printre copaci, la trei sute de metri în josul văii, se întrezărea în întuneric clădirea unei ferme. Se găsea cam la jumătatea distanţei dintre Melun şi Paris, îndreptându-se spre vest, înspre capitală. Era miezul nopţii. 688

Potrivit informaţiilor furnizate de micuţul ecran din palmă, Thomas şi Monique se aflau la aproximativ o sută de metri de el, spre sud-vest. A studiat luminişul din faţă, atent să nu se expună ieşind dincolo de liziera pădurii. Cariera. Da, bineînţeles, un loc firesc, în care s-ar fi oprit oricine. La şaptezeci de metri în faţă, puţin spre stânga. Erau acolo. Doar dacă nu cumva Monique descoperise dispozitivul de transmisie şi îl aruncase. Carlos a vârât receptorul în buzunar şi a ocolit perimetrul luminişului, îndreptându-se spre carieră. A auzit un foşnet şi a îngheţat lângă un pin mare. Vreun iepure? Cariera era drept în faţă, o adâncitură în pământ care fusese năpădită de iarbă îndărătnică, crescută în smocuri. Şi-a scos pistolul şi a vârât încărcătorul. Acum îi părea rău că uitase să-şi ia şi amortizorul – împuşcătura putea fi auzită de cei care locuiau la fermă, deşi pereţii carierei ar fi absorbit şi atenuat zgomotul. A ocolit copacul, s-a ghemuit şi a păşit spre marginea adânciturii. Lovit de bocancii lui, pietrişul se dispersa, făcând zgomot, aşa că s-a oprit. A aşteptat până ce orice sunet s-a stins, apoi a continuat să înainteze. În momentul când a văzut crengile rezemate de bolovan, şi-a dat seama că îi găsise. De această dată lucrurile se vor desfăşura altfel. Va ucide sau va fi ucis, dar era sigur că va fi prima variantă. Monique stătea în preajma unui buştean, la circa zece metri în interiorul pădurii, dar mintea ei se afla în altă pădure, dar şi în cu totul altă lume. Ca să-şi limpezească gândurile, a închis ochii şi a strâns din dinţi.

Realitatea, Monique. Înapoi la realitate.

Dar tocmai aceasta era problema – cealaltă era realitatea. Mirosurile, amintirile, priveliştile, simţămintele din inimă. Totul! Şi-a scos complet pantalonii bleu şi i-a agăţat de o creangă uscată care ţâşnea în sus din trunchiul prăbuşit. În lumina stelelor nu vedea mai nimic, şi nu voia ca singurele ei obiecte de îmbrăcăminte să se murdărească sau, şi mai rău, să ia vreo insectă nesuferită. Era în picioare alături de buştean, rămasă doar cu pantofii sport înnoroiţi, şi cu bluza de bumbac, care atârna larg peste lenjerie. Nu voise să-şi scoată şi pantofii din picioare, mai ales de teama posibilelor insecte aflate pe sub frunze. La urechi i-a ajuns sunet de pietriş deranjat. A împietrit. 689

Dar nu era nimic. Le auzea respiraţia. Carlos s-a ghemuit la marginea carierei şi a mijit ochii spre umbrele întunecate de sub crengile proptite de bolovan. În stânga, bocancii lui Hunter. Se va furişa prin dreapta şi va trage două gloanţe în capul bărbatului, după care va îndrepta arma spre femeie. Va acţiona repede. Era mai bine să moară amândoi în somn. Obţinuseră tot ce aveau nevoie de la Monique. Se putea ca Fortier şi Svensson să pună la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui, dar ei nu vor ghici motivul pentru care hotărâse să-i ucidă, în ciuda dorinţei lor de a-i păstra în viaţă. Îl aleseseră datorită capacităţii lui de a lua asemenea decizii, şi îşi dădeau seama că trebuiau să lase măsurile de securitate în seama lui. În situaţia în care Carlos socotea că Hunter e necesar să dispară, atunci aşa avea să se întâmple. Fără comentarii. Erau prea multe în joc să mai cârtească împotriva judecăţii lui. Uciderea lor le oferea certitudinea că nu vor mai părăsi Franţa. Carlos s-a deplasat încet, ghemuindu-se ca să-şi micşoreze silueta profilată pe fundalul pădurii. Grija lui de căpetenie în acele momente era să nu stârnească o mică avalanşă de pietre. Acestea scoteau clinchete delicate sub tălpile lui, dar nu îndeajuns să trezească un om obişnuit care doarme. Însă Hunter nu era un om de rând. Dar era neînarmat şi se afla împreună cu o femeie pe care neîndoielnic voia să o protejeze. În momentul când solul a devenit plat, Carlos a pornit pe vârfurile picioarelor. Patru paşi lungi, o pivotare rapidă. Porţiunea de beznă de sub crengile de copac i-a apărut în faţă. S-a lăsat să cadă pe un genunchi, a întins ţeava pistolului de nouă milimetri către capul celui pe care îl recunoscuse a fi Thomas Hunter şi a apăsat pe trăgaci, în urechi i-a răsunat un tunet. Corpul bărbatului a tresărit. Dar al doilea corp lipsea din acel adăpost. Constatarea că femeia nu era acolo l-a făcut să se oprească, deoarece voise să apese de două ori pe trăgaci. Dacă nu era colo, atunci unde dispăruse? A pipăit gâtul lui Hunter, căutând pulsul, şi nu a găsit niciun semn de viaţă, după care a dat roată bolovanului de piatră, ţinând pistolul întins în faţă. Nimic. S-a rotit în jurul altui bolovan, dar, la fiecare pas, speranţa de a o descoperi s-a micşorat. Monique nu era acolo. S-a dus în fugă spre locul unde zăcea Hunter şi a examinat pământul alături de cadavru. Unele mici adâncituri în sol indicau prezenţa unei alte 690

persoane. Nici urmă, însă, de pantalonii pe care se afla dispozitivul de depistare. A pipăit pentru ultima oară pulsul lui Hunter şi, perfect convins că omul era cât se putea de mort, s-a ridicat şi a privit cercetător spre pădure. Femeia se aflase aici cu mai puţin de cinci minute în urmă. A scos receptorul şi l-a pornit din nou. I-au fost necesare doar câteva secunde până să primească din nou semnal. Monique se afla în faţă, în pădure. Aproape. Chiar foarte aproape. A pornit în goană. Mirosul neplăcut de sulf atârna la mică înălţime deasupra taberei scabioşilor. Le trebuise o oră ca să ajungă în apropierea uriaşei armate, iar soarele îl frigea deja pe spinare. Câte douăzeci de războinici călăreau de o parte şi de alta, apropiindu-se de acelaşi loc unde, în urmă cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă, negociase trădarea cu Johan. În seara precedentă, Thomas se îmbăiase folosind apa dintr-o ploscă, iar acum i se îngăduise o ploscă suplimentară, care îi atârna de brâu. Nu va bea din ea, dar se va îmbăia dacă întrunirea Consiliului îl reţinea acolo mai mult de o zi. Justin urma să sosească spre seară. Consiliul va audia chestiunea, iar schimbarea de situaţie avea să se încheie cu moartea lui Qurong. În cursul dimineţii, Johan va fi predat în schimbul lui la marginea pădurii. Dar dacă ar fi apărut vreo întârziere, avea nevoie de apă. Între timp, era silit să-şi petreacă restul zilei şi nopţii în acea blestemată de… Ceva l-a izbit în cap. A tresăltat şi s-a răsucit în şa. Nimic. Însă îi răsuna capul de parcă ar fi primit o lovitură de baros. Durerea s-a răspândit în josul şirei spinării. A început să vadă înceţoşat. Şi-a dat seama că se petrecuse ceva rău în cealaltă realitate. Carlos îi găsise. Iar el fusese împuşcat. În cap! Brusc, lumea lui Thomas s-a înnegurat şi a început să se rotească. A simţit cum cade de pe cal. A auzit cum corpul lui a căzut cu un bufnet surd la pământ. Ultimul lui gând a fost că nu greşise în presupunerea lui. Dacă murea întro realitate, pierea şi din cealaltă. Apoi totul a devenit întunecat.

691

Monique îşi ţinea cu degetele lenjeria intimă când noaptea neclintită a explodat cu o bubuitură de neînchipuit. A tresărit în mod instinctiv. Totul se produsese în spatele ei. O împuşcătură în cariera de piatră. Având degetele încă prinse în lenjerie şi inima bătând nebuneşte, s-a răsucit. Copacii îi blocau vederea în mare parte, dar s-a uitat pe sub o creangă care îi atârna deasupra capului şi, îngrozită, a văzut ce se întâmplase. O siluetă întunecată stătea în apropierea adăpostului, după care a alergat pe după bolovan cu un pistol în mână. Carlos! Doar el putea fi! Îi urmărise. Şi tocmai îl ucisese pe… Monique a dus mâna la gură şi abia a reuşit să-şi reprime ţipătul. Thomas! A fost cât pe ce să alerge spre el, însă imediat şi-a dat seama că nu era posibil – în niciun caz avându-l pe Carlos atât de aproape. Trăsese în Thomas de la câţiva centimetri. Nimeni nu ar fi putut supravieţui dacă ar fi fost împuşcat atât de aproape. Monique a rămas ca îngheţată de groază. Cum era posibil ca viaţa lui să se încheie astfel? Va mai reveni? Nu, îi spusese că visele lui nu-l mai însănătoşeau! Ori acest lucru era ceva ce aflase din propriile ei vise? Erau îngroziţi că ar putea fi ucis aici, deoarece aveau convingerea că însemna moartea lui dincolo. Carlos a ocolit în fugă bolovanul, s-a lăsat în genunchi şi a verificat pulsul lui Thomas. A avut confirmarea. Thomas murise. Monique s-a zbătut să alunge un val de greaţă provocată de panică. Trebuia să se îndepărteze! Carlos o căutase deja în carieră… iar acum presupunea că ea dispăruse printre copaci. A fugit apoi, pe vârful picioarelor, prin pădure către ferma din depărtare. Frunzele foşneau sub tălpile ei. Prea tare! S-a oprit din alergare, a întors capul spre carieră şi l-a văzut pe Carlos încă aplecat deasupra adăpostului. Nu o auzise. Imediat după aceea, Monique s-a mişcat cu repeziciune, dar făcând tot posibilul să evite zgomotul. Pantalonii ei! Gata, nu mai avea timp să se întoarcă după ei. Aproape că ocolise cariera când l-a văzut pe Carlos printre ramuri, gonind spre porţiunea de pădure unde se aflase mai devreme. Oare o văzuse?

Aleargă! Aleargă Monique, prin carieră, traversează pajiştea care duce la clădirea fermei! 692

Ba nu, mai bine nu. De fapt, trebuia să procedeze invers. Să se oprească. Sa strecurat înapoia unui copac şi a respirat adânc şi rar ca să-şi recapete suflul. Noaptea era tăcută. Dinspre locul de unde venise nu se auzea foşnet de frunze, nici pocnete de rămurele rupte sub tălpi. Ce făcea Carlos? Aştepta? A rămas nemişcată vreme de o oră, după părerea ei, deşi nu trecuseră decât câteva minute. Lacrimile i-au împăienjenit ochii. Gândul că Thomas zăcea acolo pe pământ, sângerând, aproape că o îndemna să ţipe, astfel că sa văzut silită să facă un efort supraomenesc să-şi stăpânească simţămintele. Trebuia să supravieţuiască. Thomas îşi riscase viaţa ca să o aducă până acolo. Iar ea deţinea informaţii de care lumea avea nevoie cu disperare. A înaintat pe vârful picioarelor, alegându-şi drumul peste frunze cât mai atent posibil. Şi-a amintit că văzuse acea fâşie de pădure sfârşindu-se cu o fâneaţă în stânga. Iar aceasta ţinea până în apropierea casei. A avut nevoie de un minut de mers grăbit ca să ajungă pe iarbă. S-a oprit preţ de câteva secunde, nu a auzit niciun sunet în urmă, şi a pătruns pe câmp. Carlos aştepta probabil în apropierea carierei, atent să o prindă la întoarcere. După ce ieşise zece paşi din pădure, a trăit groaza de a fi expusă în loc deschis. Dacă s-ar fi aflat în acea porţiune a pădurii, Carlos sigur ar fi văzut-o. Însă nu mai putea da înapoi. A început să alerge. Dacă bărbatul rămas în urmă ar fi observat-o, acum nu mai avea altă soluţie. Fiecare pas înainte o făcea conştientă de faptul că îl lăsa pe Thomas mort în carieră. A încercat să gândească o modalitate de a-l recupera de acolo, de a-l lua cu ea. Nu exista posibilitatea ca el să fi rămas în viaţă? Ba nu, trebuia să găsească adăpost. Trebuia să supravieţuiască, iar apoi să ajungă în Anglia. Până în acel moment nu observase automobilul Peugeot de pe alee; era parcat aproape de clădirea fermei, invizibil din dreptul carierei. Oare va reuşi? Da, sigur. Presupunând că proprietarul lăsase cheile în contact, va lua maşina, urmând să-i dea explicaţii omului cu altă ocazie. S-a apropiat cu fereală. A încercat portiera. Era deschisă. S-a strecurat şi a căutat cheia cu înfrigurare. Sub parasolar. Pe scaunul din dreapta. În suportul de pahar. În torpedo. Era însă în contact. S-a răsucit şi a privit prin lunetă, încă nu o urmărea nimeni. Dar dacă pornea maşina… 693

Monique a închis portiera încet, şi a auzit încuietoarea scoţând un clic delicat. Nu a aprins luminile – nu îndrăznea să le folosească. Aleea era cenuşie, astfel că o vedea, în ciuda faptului că luna nu apăruse pe cer. S-a rugat în gând ca maşina să aibă toba în bună stare, a pornit motorul, a introdus maneta în viteză, şi a rulat ţinându-şi răsuflarea, ca şi cum ar fi dorit să contribuie astfel la tăcerea generală. A cotit de două ori scurt, după care a ocolit un deal. Încă se afla prea aproape de casă şi pădure ca să folosească farurile sau să accelereze. Carlos putea auzi ori vedea chiar la acea distanţă. Îşi închipuia că în acele momente traversa fâneaţa în goană să o intercepteze. În momentul când a pătruns între copaci, a mărit viteza, dar nu a îndrăznit să aprindă farurile. Fără lumini, abia de vedea. Cale de un kilometru, a condus cu zece kilometri pe oră. Apoi a parcurs la fel încă de două ori pe atât. Nu era nimeni în urmă. Însă nu era adevărat. Thomas rămăsese în urmă. Imaginea cadavrului său îi domina mintea. Aşa cum sângera din rana de la cap. Mort. Şi-a şters ochii ca să vadă drumul. După cinci kilometri, a aprins farurile şi a apăsat pedala de acceleraţie până la podea.

694

25 Secretarul adjunct Merton Gains şi-a aranjat mai comod receptorul la ureche, ca să-şi menajeze gâtul. Stătea în aşteptare de zece minute, deşi primise asigurări că preşedintele îi va răspunde imediat la apel. Imediat însemnase întotdeauna o scurtă aşteptare, dar zece minute? Acesta era noul înţeles al cuvântului – apărut după ce se loviseră cu capul, vreme de o săptămână, de zidul numit Germenul Raison. Avusese mereu o teamă confuză că lucrurile aveau să se petreacă astfel. Tocmai de aceea introdusese legea prin care se schimba modalitatea de introducere a vaccinurilor folosite în Statele Unite. Sigur, nu avusese cum să anticipeze o criză de asemenea proporţii şi atât de ucigătoare, dar pericolul pândise mereu din umbră. Acum îi atacase cu virulenţă fără ca măcar să le transmită un avertisment. Văzuse simulările privind evoluţia Germenului Raison de cel puţin zece ori. Se dezvolta lent, lovind apoi cumplit, destrămând celule într-o modalitate nediscriminatorie şi sistematică. Sugera perfect disoluţia politică pe care o va produce această criză, a gândit el. În chiar acele momente, o sută de guverne ajunseseră pe punctul de a rupe tăcerea pe care reuşiseră să o păstreze atâta vreme. Nenumăraţi reporteri adulmecau şi începuseră să pună întrebări la care nimeni nu le putea răspunde. Laboratoarele de genetică din întreaga lume lucrau fără odihnă, iar miile de oameni de ştiinţă angrenaţi în descifrarea Germenului Raison începuseră deja să murmure. Şi lista nemulţumiţilor nu cuprindea personalul militar care participase la dislocarea masivă de aparatură şi armament către porturile maritime din est. Fuseseră instruiţi să păstreze pentru sine întrebările şi să-şi ţină gura închisă. Dar, una peste alta, mai mult de zece mii de oameni aveau acum legătură într-un fel sau altul cu Germenul Raison şi mai toţi bănuiau că noul virus, care fusese descoperit exclusiv pe o insuliţă la sud de Java, nu fusese izolat perfect, aşa cum se afirma răspicat. Cu o zi în urmă primise un telefon de la Mike Orear de la CNN. Omul era pornit foarte tare pe ei. Nu a spus cum a intrat în posesia informaţiilor, dar ştia că nişte terorişti răspândiseră un virus oarecare, şi a ameninţat că va prezenta ştirea în decurs de douăzeci şi patru de ore dacă preşedintele nu-i va da o explicaţie convingătoare. Abia a reuşit să îl liniştească. Nu avea cum 695

să refuze orice comentariu, deoarece o respingere netă l-ar fi îndârjit şi mai mult. Gains l-a ameninţat cu o listă nesfârşită de încălcări ale legilor privind securitatea naţională, dar în cele din urmă a fost limpede că omul ştia deja prea multe. Într-un târziu, Orear a fost de acord să mai amâne difuzarea ştirii pe post până când Gains va discuta cu preşedintele. Asta se întâmplase cu douăzeci şi patru de ore în urmă, iar preşedintele se arătase uimitor de neconvins în legătură cu posibilitatea ca postul de televiziune CNN să facă publică ştirea. După ce era anunţată, va fi preluată pe larg, răspândindu-se în întreaga lume. Doar Dumnezeu putea şti care va fi rezultatul. Exista o singură modalitate de a tempera ştirea. ― Merton? Vocea preşedintelui l-a luat pe Gains pe nepregătite. ― Alo, domnule preşedinte. Eu… Tocmai am încheiat discuţia cu cei din Anglia, domnule. ― Îmi pare rău că te tratez atât de expeditiv, dar am întârziat şi am o întâlnire cu cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii. ― Am înţeles, domnule. Iar eu am avut o discuţie cu Monique de Raison. M-a sunat de la Dover acum douăzeci de mi… ― Trăieşte? ― Da, a evadat dintr-un loc necunoscut ei, din Franţa. A reuşit să traverseze Canalul Mânecii. ― Iar Thomas? ― El a fost ucis în timpul evadării. Din receptor s-a auzit doar zgomotul alb de linie. ― Eşti sigur? ― În legătură cu…? ― Cu Hunter! Eşti sigur că a murit? ― Monique părea foarte convinsă. Până atunci, Gains nu-şi dăduse seama cât de mult se bazase preşedintele pe Thomas, dar după ce a perceput mai limpede tonul, s-a simţit neaşteptat de liniştit. Era uimitor că unele lucruri nu se schimbau nici măcar în momente de criză. ― Şi are cu ea ce trebuie? A întrebat preşedintele. ― Aşa consideră. Cel puţin ştie cum să intervină. ― În regulă. Vreau să ajungă aici cât mai curând, îmbarcaţi-o pe cel mai rapid avion pe care îl avem la Lakenheath. Folosiţi un F-16 – orice aparat 696

pentru a traversa Oceanul cât mai repede. Britanicii au cunoştinţă de acest lucru? ― Aştept un apel de la ea. ― Apel? Nu mai avem timp de apeluri! Vreau să ajungă aici în patru ore, ai înţeles? Şi să te asiguri că va beneficia de o protecţie deosebită. Trimite o escortă aeriană. Trateaz-o ca pe un preşedinte. Clar? ― Am înţeles, domnule.

697

26 După ce soarele urcase la jumătate pe cerul de răsărit, Rachelle a ajuns pe coama unei dune de pe care vedea tabăra Hoardei. Găseşte-l pe Thomas, aşa îi spusese Justin. Cuvintele o urmăriseră cât umblase împleticit prin nisipuri. Indiferent cât de îngrozitor ar părea, parcă aşa adăugase. Ce să fie atât de îngrozitor? A coborât duna în fugă, îndreptându-se către tabăra Hoardei. De fapt, spiritul ei plutea. Da, el se afla acolo, prizonierul lor virtual, şi, desigur, primejdia pândea din fiecare dintre părţi – simţea asta aşa cum percepea arsura soarelui pe spate. Însă ea îl descoperise pe Elyon! Justin era băiatul, băga mâna în foc. El îi schimbase culoarea pielii, din cenuşiu în roz, şi tot el îi lecuise rănile cu un singur cuvânt. Elyon venise să-şi salveze poporul! Abia aştepta să-i spună soţului ei. Avea convingerea că Monique era legată de ea. Nu avea habar ce făcea ea în acele momente. Spre deosebire de Thomas, care părea să fie conştient de ambele lumi în acelaşi timp, legătura dintre ea şi Monique era, după toate probabilităţile, sporadică, şi depindea de el. Rachelle a început să zbiere când se afla la două sute de metri depărtare, înainte să o vadă cineva. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu risca să fie luată drept duşman. ― Vreau să stau de vorbă cu Thomas de Hunter. Probabil că a strigat de cel puţin zece ori până când primii soldaţi au apărut pe perimetru. Apoi au venit mai bine de o sută, holbându-se la acea privelişte ciudată. O femeie neînarmată care striga dinspre deşert, şi cerea să vorbească cu conducătorul Gărzii Pădurii. Gâfâind, Rachelle s-a oprit la douăzeci de metri de şirul de fiare respingătoare. ― Am fost trimisă să discut cu Thomas de Hunter. Trebuie să stau de vorbă cu el. Au măsurat-o ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. De ce să fie de acord ca ea să-l vadă? El reprezenta asigurarea lor. ― Ce treabă ai cu el? A întrebat-o unul dintre ei. ― Mă aflu aici pentru că stăpânul meu are nevoie de mine, i-a răspuns ea, amintindu-şi ceea ce îi spusese Thomas despre felul în care vorbeau femeile 698

Hoardei despre bărbaţii lor. Câţiva dintre ei s-au arătat stupefiaţi de cererea ei. Păţise ceva? ― Am venit să mă asigur că nu i se întâmplă nimic rău. M-a trimis Consiliul nostru să constat dacă este teafăr. Scabiosul care se socotea şef s-a strâmbat. ― Pleacă de aici, femeie! Spune-i comandantului că nu primim iscoade. Rachelle s-a speriat. ― Înseamnă că Mikil îi va tăia gâtul lui Qurong! A strigat. Asta i-a făcut să se tragă înapoi. ― Dacă mă trimiteţi înapoi, mă voi duce direct la ei să le spun că i-aţi trădat, iar Qurong va muri. Dacă nu mă întorc nevătămată, se va întâmpla acelaşi lucru. Prin urmare, să nu vă treacă prin minte să-mi faceţi vreun rău. Căpetenia, un general, judecând după eşarfă, a cercetat-o un moment, după care i-a ordonat: ― Aşteaptă aici. S-a întors, s-a sfătuit cu alţi câţiva războinici, l-a trimis pe unul dintre ei cu un mesaj, apoi a revenit. ― Urmează-mă. Rachelle a pătruns în tabără înconjurată de o mică armată. Mirosul era aproape de nesuportat, iar ochii celor care o măsurau au făcut-o să simtă fiori reci. A încercat să respire superficial, dar asta a făcut-o doar să ameţească. În cele din urmă, a început să respire adânc, silindu-şi mintea să ignore acea duhoare. Nu a observat nicio femeie. Fireşte, Hoarda nu le îngăduia să lupte. Rachelle nu suporta să-i privească în ochi pe bărbaţi, dar a ţinut să se poarte ca un războinic, de aceea a călcat apăsat, ţinându-şi trupul drept şi semeţ, rugându-se în gând să fie îndrumată cât mai curând în vreun cort pentru a-l întâlni pe Thomas. Au condus-o spre un cort mare, aşezat chiar în mijlocul taberei. Dacă nu se înşela, acela era cortul regal, unde soţul ei găsise Cărţile de Istorii. O gardă a tras deoparte faldurile şi ea a pătruns înăuntru. Generalul care a întâmpinat-o se numea Woref, dacă a înţeles ea bine cele spuse de însoţitori. Ochii îi semănau cu ai unui şarpe, iar faţa lui arăta ca şi cum ar fi fost gata să se destrame dacă ar fi făcut efortul de a zâmbi. ― Unde este Thomas? ― Nu i-am făcut nimic. Se cuvine să ştii asta. Singur şi-a făcut rănile. ― Ce răni? Duceţi-mă la el! 699

El şi-a plecat capul şi a condus-o pe un hol. Liliacul cu forme de şarpe căruia i se închinau apărea pretutindeni – în picturi decorative aflate pe pereţi, în statui turnate, expuse la fiecare colţ. Teeleh. Elyon, apără-mă. Au pătruns într-o încăpere spaţioasă, unde şase gărzi stăteau în poziţie de drepţi. O mulţime de fructe, vinuri şi brânzeturi erau aşezate pe o masă întinsă. Însă unde…? Pe o pernă mare, aşezată de-a lungul unuia dintre pereţi, zăcea trupul cuiva. Capul era însângerat. Thomas? Da, el era, Rachelle i-a recunoscut de îndată tunica. Era rănit! S-a apropiat în goană de el, s-a lăsat în genunchi şi a privit îngrozită o gaură rotundă, de mărimea unui deget, în cap. Sângele i se scursese în păr. Şi era uscat. ― Thomas? Însă el era mort. Mort! Şi, după cum arăta, părea să fi murit de ceva vreme. A simţit că se sufocă. Nu era posibil! Nu, imposibil să se fi întâmplat aşa ceva! Justin o găsise şi o salvase, iar Samuel şi Marie erau tot copii, iar… Ce anume ar fi putut provoca acel soi de rană? Nu era o armă de pe acea lume. I se întâmplase ceva în cealaltă realitate. Şi-a adus aminte că Monique dormise alături de el la baza bolovanului. Probabil că îi găsise Carlos. Iar acum el era mort. Dar ea rămăsese în viaţă. Dureros, prin minte i-au trecut zeci de gânduri. A avut senzaţia că inima i s-a oprit în loc. Iar scabioşii aflaţi în urma ei o ţintuiau cu privirile. S-a răsucit. ― Afară! Ieşiţi! A răcnit ea, cu durerea împăienjenindu-i ochii. Plecaţi! Generalul s-a încruntat, dar a lăsat-o singură cu cadavrul. Rachelle s-a lăsat încet în genunchi, ştiind precis ce trebuia să facă. Elyon îi spusese să-l găsească pe Thomas, nu cadavrul lui. Justin o lecuise pe ea, întorcând-o aproape din moarte. Avea puterea fructelor în mâini, se zicea, pentru că el era puterea fructelor. Iar acum ea va folosi aceeaşi putere. Şi-a lăsat ambele mâini peste obrajii lui. Lacrimile i-au căzut pe faţa lui. ― Trezeşte-te, Thomas, a şoptit ea. Te rog. Însă el nu s-a trezit. Glasul ei a crescut, devenind un vaier slab. ― Te rog, te rog. Elyon, salvează-l. Trezeşte-l din morţi. 700

Trezirea din moarte nu seamănă cu lecuirea.

― Ba da, este! A strigat ea. Trezeşte-te, Thomas! Trezeşte-te! Cu toate acestea el a rămas neclintit. Gaura din frunte nu se închisese. Era tot mort. L-a sărutat pe buzele reci şi a început să scâncească. Probabil că Justin nu ştia de moartea lui. Ba nu, era imposibil. ― Trezeşte-te, a strigat ea din nou, plesnindu-l cu palma peste faţă. Trezeşte-te! Justin sigur ştia. El ştia totul. Ceilalţi nu aveau ştiinţă, nici măcar nu-şi aduceau aminte…

Nu mă uita. Aminteşte-ţi de apa mea.

Apa lui. Cu gesturi disperate a prins plosca încă agăţată de centura lui. A desprins-o din cataramă. A răsucit dopul. Aproape fără să se gândească, i-a stropit faţa. Lichidul limpede s-a scurs pe buze, pătrunzând în ochi, umplând rana mică din frunte. A mai turnat. ― Te rog, te rog… Brusc, Thomas a deschis gura. Rachelle a scos un ţipăt şi a făcut un salt înapoi. Plosca i-a zburat din mână. Bărbatul a icnit. Rana i s-a închis, ca şi cum pielea i-ar fi fost din ceară care se topise, acoperind golul. Nu mai văzuse aşa ceva de cincisprezece ani, când îl alesese lecuindu-i rănile mortale căpătate în pădurea neagră. Thomas a deschis ochii. Rachelle a dus ambele palme la buze ca să-şi suprime ţipătul de bucurie. Apoi l-a cuprins în braţele, îngropându-şi faţa în gâtul lui. ― Dă-te deoparte, fugi de pe mine… Nu o recunoştea. I-a ridicat capul astfel ca el să-i vadă faţa. ― Thomas, sunt eu! A zis şi l-a sărutat pe buze. Eu. O să-ţi aminteşti buzele mele dacă nu şi faţa mea. ― Cum… unde suntem? A întrebat el, ridicându-se cu greu. ― Stai liniştit, ceilalţi sunt afară, i-a şoptit ea. Ne aflăm în tabăra Hoardei. A sărit în picioare. Încă avea sânge pe faţă, dar rana se închisese. Rachelle nu-şi desprindea ochii de la fruntea lui. ― Erai mort. Dar apa lui Elyon te-a readus la viaţă. ― Apa lui vindecă din nou? Am… cum asta…? ― Nu cred că apa lui s-a schimbat. A folosit-o să te tămăduiască pe tine. Thomas, Justin este băiatul. 701

Şi-a dus mâna la păr, a pipăit sângele închegat şi s-a uitat la degetele murdare. ― Am fost împuşcat. Dar nu am visat. Nu-mi aduc aminte de niciun vis. A închis ochii şi s-a frecat la ceafă. Cum era să fii din nou în viaţă? Din fericire, amintirile îi reveniseră. ― Ce vrei să spui? Justin este băiatul? ― Da, el este. Nu înţelegi? Existau toate indiciile. A venit… ― Nu poate fi Elyon. A crescut în Pădurea de Sud. A fost războinic sub comanda mea. Ajunseseră să vorbească în şoaptă, dar intens. ― Cine are dreptul să spună că nu e Elyon? L-am văzut… ― Nu! Imposibil. Îmi dau seama când văd… ― Thomas, încetează! A privit-o lung, cu gura încă deschisă, pregătit să-şi exprime în continuare neîncrederea. Apoi a închis brusc gura. Rachelle i-a povestit ce se întâmplase în deşert. A relatat evenimentele grăbit, în şoaptă, iar când a încheiat, el a rămas cu privirea la ea, având chipul livid. ― Tocmai te-am salvat cu puterea lui. Cum îndrăzneşti să pui la îndoală vorbele mele? ― Dar Elyon? Doar m-am luptat cu el. ― A venit să ne salveze de noi înşine, aşa cum a promis, când nu credeam că nu ne poate fi mai rău de atât. ― Păi… a făcut Thomas, întorcându-şi faţa de la Rachelle. Vai, Doamne. Iubite Elyon! L-am trădat! ― Toţi l-am trădat. Şi te-a învins foarte uşor. ― Ba nu, cu Johan! L-a tras de braţ, făcându-l să se întoarcă. ― Cum adică? ― Am încheiat o înţelegere cu Johan, promiţându-i că îl pun comandant al Hoardei. ― Şi… ― Şi el a insistat să-i trădeze pe Qurong şi Justin. Iar eu… eu am fost de acord. Aceste cuvinte nu aveau niciun înţeles pentru ea. Cum îl putea trăda cineva pe Justin în acele momente? 702

― Dar după ce vor afla că Justin este de fapt Elyon, nu se va mai întâmpla aşa ceva. ― Dar lucrurile sunt pornite deja! Urmează să ajungă în pădure spre sfârşitul după-amiezii şi vor pune în aplicare trădarea. Mikil a informat Consiliul. Johan vrea să-l ucidă pe Justin. Brusc, Rachelle a înţeles. Qurong şi Johan au fost influenţaţi de Shataiki. De Teeleh. Erau folosiţi ca instrumente împotriva lui Justin. Nu era vorba doar de pădureni, ci de Justin! ― Trebuie să-i oprim! Thomas s-a uitat în jur cu un aer agitat. ― Câţi oameni sunt afară? Drept răspuns, perdeaua s-a tras deoparte, iar Woref a păşit în cameră. Văzându-l stând în picioare, în ochi i-au apărut fulgere. Soţul ei s-a îndreptat spre general. ― Care dintre oamenii voştri a încercat să mă ucidă? A întrebat el. ― Niciunul. S-a mişcat cu iuţeală. S-a repezit la sabia scabiosului, a smuls-o din teacă şi a alergat până la peretele îndepărtat. ― Grăbeşte-te! A ridicat sabia deasupra capului şi apoi a lovit, tăind peretele de sus până jos şi lăsând lumina zilei să pătrundă. A lărgit tăietura şi a înălţat sabia ca să îl oprească pe general. ― Dacă vii după noi, vei muri, a spus el, după care a păşit prin despicătură, ajungând în spaţiul liber dintre corturi. Porniseră deja prin tabără când, stupefiat, generalul a dat alarma. ― Caii! A strigat Thomas, făcând semn către câteva animale care stăteau legate de o latură a cortului. Au urcat fiecare pe unul. Apoi au pornit în galop spre marginea taberei, ferindu-se cu iscusinţă de războinicii scabioşi care fuseseră luaţi prin surprindere de goana celor doi. Niciunul nu a încercat să îi oprească – fireşte, probabil primiseră ordin strict să nu se atingă de el. Doar generalul şi pesemne oamenii lui ştiau ce se petrecea cu adevărat. Oricum nu ar fi avut nicio importanţă. Caii goneau mai repede decât ar fi putut fi transmis ordinul. Au galopat din tabăra Hoardei drept spre pădurea din depărtare. ― Reuşim să ajungem? A întrebat Rachelle. Cu chipul tras şi aplecat în faţă, el a continuat să călărească hotărât. 703

― Thomas! ― Nu ştiu! A răspuns el tăios, apoi a plesnit calul, cerându-i să-şi folosească toată forţa de care era în stare. Hii! Generalul de care scăpaseră a rămas cu privirea aţintită spre dunele care duceau spre pădure. Woref, şef al informaţiilor militare, dispreţuia Garda Pădurii probabil mai mult decât îl detesta pe Qurong. Juca rolul unui general credincios, dar, în durerea lui, nu trecea nicio clipă fără să-l blesteme pe tatăl femeii care avea să fie a lui într-o bună zi. Conducătorul interzisese tuturor bărbaţilor să o ia în căsătorie pe fiica lui, Chelise, înainte de cucerirea pădurilor. Aşa îi motiva pe generalii care tânjeau după mâna ei. Dacă hotărârea ar fi fost lăsată în seama lui, Woref ar fi pârjolit pădurile de multă vreme, apoi ar fi ucis femeile şi copiii care se îmbăiau în lacuri şi s-ar fi ospătat din carnea lor pentru a sărbători victoria. Însă Qurong părea mai doritor să cucerească şi să o ţină în sclavie decât să ucidă. ― Pornim în urmărirea lor? L-a întrebat consilierul lui. ― Nu, i-a răspuns Woref. Anticipaseră acea situaţie. Dacă întârzia patru ore sau mai mult, Thomas ar fi ajuns prea târziu. Armata de vest va porni în marş. A aruncat o privire spre soare. ― Pregăteşte oamenii să mărşăluiască pe întuneric. O să pătrundem în pădure. Spre sfârşitul săptămânii, fiica lui Qurong, Chelise, va fi a lui. Iar după aceea se va strădui să-i ia şi locul.

704

27 Aflată la fereastra cu geam fumuriu a camerei de hotel, Monique a contemplat peisajul general al Washingtonului. Poporul american încă nu aflase, acesta era primul şoc pe care îl trăise. Majoritatea oamenilor nici nu aveau habar de existenţa Germenului Raison şi cu atât mai puţin că infectase deja mai toată populaţia pământului. Adjunctul secretarului de Stat al SUA, Merton Gains, vorbea la telefonul mobil, mitraliind frazele, cu cineva pe nume Theresa Sumner, de la sediul CPE din Atlanta. Plănuiau să stea de vorbă împreună cu Monique la Washington, înainte de a o duce la un laborator a cărui adresă nu putea fi făcută publică, şi care lucra deja la găsirea unui antidot pentru Germenul Raison. Ea reuşise să doarmă doar o oră fără să viseze în cursul zborului peste Atlantic, iar starea de oboseală începea să îi joace feste – ceea ce nu era deloc bine, având în vedere sarcina care o aştepta. Merton Gains a încheiat convorbirea şi a închis telefonul cu un pocnet. ― Sigur te simţi bine? A întrebat-o el încă o dată. ― Sunt obosită. În rest, mă simt bine. Doar dacă nu te referi la Germenul Raison, desigur, caz în care voi muri laolaltă cu toţi ceilalţi. ― Nu la asta mă refeream. S-a uitat peste umărul lui la un băiat care mergea pe o bicicletă albastră pe trotuar, având un motor de jucărie. Mergea fără mâini, ţinând într-una o cutie cu o băutură răcoritoare. ― Tot nu-mi vine a crede că nimeni nu ştie nimic. ― Ştirea va deveni publică foarte curând. Din fericire, vom avea şi o ştire bună, care va mai îndulci vestea proastă. ― Vestea pe care trebuie să o dau eu, a precizat imediat Monique. ― Da, vestea ta. ― Atunci, să sperăm că probabilitatea este de partea noastră. ― Şi la cât apreciezi această probabilitate? Ea a ridicat din umeri. ― Şaizeci la sută ar fi bine? El s-a încruntat, apoi şi-a deschis telefonul mobil şi a efectuat un nou apel, de această dată către cineva care lucra la un raport referitor la faptul că cei din conducerea Rusiei nu se puneau de acord. 705

Monique a închis ochii, îngăduind minţii ei să alunece spre Thomas. Întrebase de el chiar în clipa când pusese piciorul pe pistă, însă Gains nu ştia decât ceea ce îi spusese ea. Nu mai aflase nimic nou. Se presupunea că murise. La fel gândea şi ea. Apa nu mai lecuia aşa cum se întâmplase în camera de hotel din Bangkok. Şi chiar dacă ar fi existat vreo modalitate de a se însănătoşi în pădure, probabil că aici nu mai era valabil ceea ce se petrecuse deja de trei ori. Cu totul uimitor era că gândea în acest mod. Trăise în pielea lui Rachelle mai puţin de o zi, şi asta doar în vis, însă experienţa se dovedise atât de reală încât nu putea nega existenţa lumii lui Thomas. Îşi petrecuse ultimele zece ore analizând acel fenomen ciudat şi, cu fiecare moment care trecea, convingerea ei că Rachelle şi Justin existau căpăta tot mai multă consistenţă. Iar asta însemna că el chiar se lecuise cu apa lui Elyon după ce fusese împuşcat în patul de hotel din Bangkok. Atunci se aflase în apropierea apei, care îl salvase imediat, pesemne înainte să moară cu adevărat. Când Carlos îl împuşcase în cap după prima încercare de salvare, se aflase de fapt în lac, astfel că însănătoşirea lui fusese instantanee. Probabil că nu murise în nicio situaţie. Acum, însă, murise cu adevărat. ÎI văzuse pe Carlos luându-i pulsul. Imposibil ca ucigaşul să fi plecat fără să aibă convingerea deplină că victima lui nu mai era în viaţă. Asta însemna că pierise şi în deşert. Probabil că Hoarda îl înşelase şi-l ucisese. Ori poate că murise cu adevărat. Chiar dacă Justin îl readucea la viaţă, nu exista nicio garanţie că va reînvia aici. Era mort. De această dată dispăruse cu adevărat. Monique şi-a înghiţit nodul din gât. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci va face cunoscut tuturor că el îi salvase pe toţi. Asta, presupunând că virusul dădea rezultatele dorite. În orice caz, el o salvase. Mai devreme sau mai târziu, Carlos ar fi ucis-o. Iar dacă nu ar fi fost în stare, atunci virusul sigur ar fi reuşit. Şi, fiindcă adusese vorba, acest lucru era posibil deocamdată. ― S-ar cuveni să ştii ceva. Omul care îl manevrează pe Svensson este ministrul afacerilor externe. Armând Fortier. ― Eşti sigură? A întrebat-o el, foarte surprins. Ne gândisem la o asemenea posibilitate, dar nu cred că am obţinut vreo confirmare.

706

― Eu şi Thomas ne-am întâlnit cu el. Pe de altă parte, am convingerea că are şi aici un om care îl ţine la curent. Cineva care are acces la preşedintele vostru. Mai bine arunca o bombă. Bărbatul a amuţit, rămânând cu privirea aţintită asupra ei. I-a trecut prin minte că omul lui Fortier era chiar el. Îi spunea cui nu trebuia lucruri de păstrat în secret, iar asta fără ca măcar să-şi dea seama. ― S-ar putea să mă înşel. Dar mi s-a părut că susţinea o asemenea idee. Merton Gains şi-a dezlipit ochii de la ea. ― Doamne Dumnezeule, la ce ne mai putem aştepta? Mike Orear şi-a împins scaunul în spatele mesei pentru emisiunea pe care o prezenta împreună cu Nancy Rodriguez, apoi şi-a aşezat mai bine microfonul prins în ureche. În spatele lui, cu litere negre, de mari dimensiuni, stătea scris numele emisiunii: Ştirea zilei. ― Gata peste cinci minute. Eşti în formă? L-a întrebat Nancy. ― Cel mai în formă. În scurta lui carieră, se găsise în faţa camerelor de luat vederi de prea multe ori ca să mai ţină socoteala, însă niciodată nu se simţise atât de nerăbdător să dea în vileag tot ce ştia. Amânase lucrurile din cauză că oamenii de la Departamentul de Stat îi ceruseră în mod imperativ să-şi ţină gura. Susţinuseră că anunţul lui nu se încadra în categoria ştiri. Însă acum nimic nu mai prezenta importanţă. Conta doar că se trezise în acea dimineaţă cu o iritaţie la subsuori şi pe coapse şi, cu toate că reuşise să se convingă pe sine că acest lucru nu avea nici o legătură cu Germenul Raison, mâncărimea îi aducea aminte cât de reală era această ştire de doi bani. Acea ştire, inexistentă, după părerea unora, era că, fără să-şi dea seama, lumea avea să dispară din cauza Germenului Raison. În spatele camerelor, la etaj, se vedeau ferestrele celor care dirijau ceea ce se petrecea în studio. Emisiunea era regizată de Marcy Rawlins, care analiza ultimele amănunte cu Joe Spencer. Orice alte ştiri sau modificări de ultimă oră îi erau comunicate din acea încăpere de sus. ― Eşti pregătit? L-a întrebat Nancy. ― Foarte bine. Să începem. ― Eşti cam palid. 707

― Aş vrea să schimbăm puţin lucrurile. Să pornim cu ceva care nu se află în program. ― Marcy a fost de acord? ― Nu. Dar ai încredere în mine, nici nu va fi nevoie. Nancy a ridicat din sprâncene. ― Tu îţi pui pielea în joc, nu eu. ― Ba e şi a ta în joc. O să vezi. ― Ce naiba înseam…? ― Zece secunde, au auzit în cască glasul producătorului lor. ― Trei… doi… unu… Apoi li s-a făcut semn că intraseră în emisie. Zâmbind, Nancy a început. A enunţat reperele principale ale emisiunii, însă Mike nu a auzit niciun cuvânt din prezentarea ei. Era cu mintea în altă parte. Mike avusese un motiv întemeiat să nu dea ştirea prin intermediul canalelor obişnuite. Şi nici pe canalele specializate exclusiv în acest domeniu. În realitate, probabil că Marcy ar fi jubilat într-o asemenea situaţie, presupunând că ar fi dat crezare surselor lui. Cu toate acestea, anunţarea unor astfel de evenimente avea nevoie de aprobarea şefilor. Unii dintre ei ar spune că, dacă era adevărată, o ştire de o asemenea importanţă trebuia să fie anunţată de preşedinte în persoană ori măcar de cineva care să deţină o poziţie superioară celei a lui Orear. O astfel de persoană ar fi reţinut ştirea, ca să câştige audienţă. Probabil că ar fi anunţat-o cu ţârâita. Mike nu avea de gând să accepte o asemenea situaţie. Trecuse o săptămână, iar el percepuse pretutindeni semne că se întâmpla ceva ieşit din comun, dar niciunul dintre colegii lui nu părea să ia asta în seamă. Şi chiar dacă percepeau ceva, se părea că nu reuşiseră să facă legătura între evenimente. Poate că intenţiona să dea un mic spectacol anunţând acea ştire, dar fără a duce lucrurile prea departe. Cum ar fi putut cineva să-l acuze pe un om deja condamnat că e avid de spectacol? Era pe moarte. Cu toţii treceau prin aceeaşi situaţie. Asta era ştirea şi basta. Era momentul să lase deoparte orice rezerve şi… ― … Mike.

708

Nancy îi aruncase acea privire nonşalantă pe care o reuşeau doar oamenii de televiziune cu experienţă. Sunt o forţă importantă în lumea ştirilor, iar

faptul că nu las impresia că înot în ea mă face cu atât mai notabilă.

S-a uitat spre cameră. O alesese pe cea nepotrivită. Trebuia să se rotească spre stânga, pentru că aceea avea lampa roşie aprinsă. ― Doamnelor şi domnilor, sper că sunteţi aşezaţi. Ştirea pe care mă pregătesc să v-o anunţ este de o gravitate excepţională. Cântărise în gând acel cuvânt introductiv de cel puţin o sută de ori, însă acum totul îi suna anost şi ridicol. Prezentarea acelei bombe ca şi cum ar reprezenta o ştire îi minimaliza importanţa. Şi totuşi asta era. ― Mike, ce faci? A auzit în ureche glasul lui Marcy. A dus mâna la ureche, scoţându-şi dispozitivul de comunicare. ― Nu ştiu… nu ştiu cum să prezint situaţia. Nu este genul de ştire pe care să o poată anunţa orice reporter. Cu colţul ochiului a văzut că Marcy ţinea telefonul la ureche. L-a trântit apoi pe masă. Sunaseră cei de la Departamentul de Stat? Ori procurorul general? O reacţie extrem de rapidă. Unii dintre agenţii instituţiei sigur urmărea emisiunea. Trebuia să anunţe totul înainte ca directorul de program să întrerupă emisia. ― CNN a aflat că un nou virus, împotriva căruia nu există antidot, despre care s-a ştiut că fusese izolat pe o insuliţă de la sud de Java, din arhipelagul indonezian, s-a răspândit mult mai mult decât s-a considerat iniţial, contaminând probabil întreaga lume. Ni s-a confirmat că Germenul Raison sa răspândit în Statele Unite şi a infectat…

Ce tern. Cât de banal sună totul. Lucru imposibil de exprimat în cuvinte.

― … aproape întreaga populaţie. Dacă acest raport este corect, şi cunoaştem din surse foarte serioase că aşa stau lucrurile, lumea se confruntă cu o criză foarte, foarte gravă. Lucru imposibil de conceput, emisiunea nu fusese întreruptă. ― Ştirea ne-a parvenit din partea unor persoane cu funcţii de decizie, foarte serioase. Se pare că guvernul nostru a avut cunoştinţă de această situaţie de peste o săptămână şi depune toate eforturile posibile să creeze un vaccin sau un antivirus care să contracareze… Lumina roşie s-a stins. Fusese scos din eter.

709

Mike a întors capul să se uite la monitorul pe care apăreau imaginile recepţionate de telespectatori, şi a văzut o reclamă la un automobil Lexus. Cei zece sau doisprezece tehnicieni din studio îngheţaseră. Uşa studioului s-a deschis furtunos, iar în cadrul ei a apărut Marcy, albă la faţă. ― Ce înseamnă asta? Mike s-a ridicat. ― Asta e… a vorbit Nancy şi şi-a împins scaunul înapoi. De unde ai mai scos-o? ― Acesta este adevărul, Marcy, a spus el. Şi-ţi mulţumesc pentru reclama Lexus. În felul ăsta, ştirea s-a întipărit mai bine în mintea telespectatorilor noştri. Au avut astfel senzaţia că Gestapoul a întrerupt emisiunea, corect? ― Am primit telefon de la procurorul general, s-a răstit ea. Emisiunea era urmărită. Ţii să inciţi lumea la… ― Păi bineînţeles că o urmăresc! A strigat Mike. Se uită ştiind că este adevărat şi îşi dau seama că am aflat totul. Reia emisiunea, Marcy. Cheamă pe cine vrei, asigură-mi sprijinul necesar. ― Nu pot proceda astfel! Nu te las să apari în emisiune ca să anunţi oamenii că vor muri până la ultimul. Ţi-ai pierdut minţile? Mike s-a apropiat de ea. ― Bine. Dar dacă ies din clădire, mă duc direct la Fox. Transmite asta mai sus. Îţi las treizeci de secunde să te hotărăşti. Oricum ar fi, ştirea va fi difuzată azi pe toate posturile. ― Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi! Revii în emisie şi o să le spui telespectatorilor că nu era treaba ta să anunţi o asemenea ştire. Glasul ei a căpătat ecou în studioul mare. Încă nu credea ce auzise. Suferea de boala mortală numită neîncredere ori, şocată după ce aflase despre virus, îşi pierduse busola cu desăvârşire. ― Anunţă-i tu, Marcy, a zis el încet. Douăsprezece perechi de ochi îl ţintuiau. Reclama pentru Lexus făcuse loc alteia, la Mountain Dew. Uşa din spatele lui Marcy s-a deschis exploziv. ― Cine se ocupă de ştirile fierbinţi? Intrase Wally, directorul departamentului ştiri. A remarcat imediat prezenţa lui Marcy, după care şi-a mutat privirea spre Mike, aflat în picioare în mijlocul studioului, în apropierea camerelor TV, în loc să stea pe scaunul lui, alături de Nancy. ― Ce naiba se petrece aici? 710

― Treci înapoi pe scaun, a rostit Marcy cu o voce glacială. ― Am nevoie de o pauză pentru anunţarea unei ştiri. Imediat! NBC a anunţat că guvernul francez tocmai a declarat legea marţială. Şi noi am confirmat. ― Legea marţială? S-a mirat Mike. De ce? ― Ca să ţină sub control ameninţarea unui virus despre care se susţine că a afectat Franţa. ― Germenul Raison? Era evident că Wally nu apucase să vadă scurta cuvântare ţinută de Mike. ― De unde ştii?

711

28 Martyn, comandantul Hoardei sub domnia lui Qurong, stătea alături de acesta, aşezat cu faţa spre Ciphus şi ceilalţi membri ai Consiliului pădurii. Qurong îşi urma planul de trădare, aşa cum îl concepuse cu multe luni înainte. În amfiteatru se strânseseră mii de săteni, veniţi cu toţii imediat ce fuseseră anunţaţi de eveniment. Ştirea că în sat pătrunseseră o mie de războinici scabioşi, sosiţi împreună cu Justin, se răspândise cu iuţeala fulgerului. Acum, oamenii umpleau tribunele şi priveau în tăcere modul în care se desfăşurau lucrurile. Ciphus stătea în picioare pe podium, aproape în centru, cu faţa la Qurong. Mikil şi Justin se aflau în stânga, împreună cu o mie de luptători din Garda Pădurii, în vreme ce în partea dreaptă se afla acelaşi număr de războinici aduşi de Justin. Soarta lumii depindea de jocul pe care avea să-l pună în scenă Qurong. Până în acel moment, totul se desfăşurase exact aşa cum anticipase. Până spre dimineaţă, pădurile aveau să le aparţină. ― Ascultă-mă, mărite Ciphus, a spus Qurong. Mi-am lăsat viaţa în mâinile tale ca să te întâlnesc. Sunt convins că vei analiza propunerea mea de armistiţiu, după care vom reuşi să realizăm o pace durabilă între noi. Lucrurile nu evoluau aşa cum anticipase Ciphus, era evident acest lucru. Mikil le spusese celor din consiliu că Martyn îl va preda pe Qurong, dar vorbele ei nu se adevereau. Membrii consiliului şi-au îndreptat ochii spre Martyn, probabil anticipând, dorind ca el să intervină aşa cum propusese Thomas. Ciphus şi-a dres glasul. ― Desigur, suntem dispuşi să ne plecăm urechea. Dar înţelege că nu există nicio bază în realizarea păcii. Voi trăiţi încălcând legile lui Elyon. Pedeapsa pentru nesocotirea lui Elyon este moartea. Vreţi să încălcăm însăşi legea lui esenţială încheind pacea cu Hoarda? Meriţi moartea, nu pace. Asta era doctrina clasică a pădurenilor. Ciphus crea în acest fel posibilitatea ca Martyn să întindă capcana, oferindu-i viaţa lui Qurong în schimbul păcii. Nu chiar atât de repede, ţap bătrân. ― Şi pe câţi dintre noi îi veţi ucide ca să daţi satisfacţie Dumnezeului vostru? A întrebat Qurong. 712

― Deja trăieşti în moarte! A strigat Ciphus. Vrei să încheiem alianţă cu moartea? Ai la dispoziţie întregul deşert, noi nu avem decât şapte păduri de mici dimensiuni. De aceea, te întreb: de ce purtaţi război împotriva unui popor mic şi paşnic? Qurong a aruncat o privire spre Martyn. Nu şi-au făcut niciun semn clar, dar mesajul era limpede. Conducătorul suprem avea să continue conform planului. ― Nu reuşim să încheiem o pace adevărată fiindcă nu avem nicio bază pentru a aduce încrederea între popoarele noastre, a spus Qurong. Voi nu vreţi să ne priviţi altfel decât ca pe nişte câini, iar noi vă vedem drept şerpi, ceea ce şi sunteţi. Prin mulţime a trecut un murmur de nemulţumire. Ciphus a ridicat mâna în aer. ― Ai dreptate, nu avem încredere în voi. Câinele vede o vergea aurie şi crede că a văzut un şarpe. Ochii vă sunt orbiţi de răzvrătirea voastră împotriva lui Elyon. Celălalt a surâs, dar nu s-a lăsat păcălit de momeală, astfel că nu a încercat să se apere. ― Atunci, astăzi vă ofer mai mult decât vorbele unui câine. Vă voi demonstra, ţie şi poporului tău, că, în felul meu, sunt un conducător onorabil. Dacă fac asta, vei avea în vedere un armistiţiu între popoarele noastre? Martyn l-a privit atent pe înţelept. Hai odată, liliac bătrân şi gâjâit. Nu poţi

decât să accepţi propunerea. Te cunosc doar.

Ciphus s-a încruntat şi, într-un târziu, a vorbit rar: ― Vom analiza. ― Atunci, ascultaţi-mă cu toţii, a continuat Qurong. Am două armate care acum şi-au aşezat taberele în afara pădurii. Ştiţi de existenţa celor două sute de mii de războinici de la est. Nu ştiţi însă de cea de-a doua armată, de două ori mai numeroasă, aflată în deşertul de vest. Ştirea a fost primită într-o tăcere mormântală. Probabil că sătenii îşi închipuiau că Garda Pădurii putea pune pe fugă ambele armate. Se înşelau, iar asta din motive pe care nu aveau cum să le înţeleagă. Peste douăzeci şi patru de ore, garda lor avea să fie înfrântă. ― Intenţionez să-mi angajez armatele într-o campanie care va distruge pădurea voastră şi va ucide majoritatea războinicilor pe care îi aveţi. Însă 713

victoria mea nu va fi sigură decât dacă aş beneficia de elementul-surpriză. Amândoi ştim asta. Deci aşa stăteau lucrurile. Sudoarea îi dădea arsuri pe pielea crăpată, dar Martyn abia dacă a luat în seamă acea senzaţie. ― Drept semn de bunăvoinţă, voi da în vileag tot ce doresc să fac, în speranţa de a vă câştiga încrederea. Azi am venit aici cu gândul trădării în minte. Am plănuit să vă oferim pacea, iar după ce o acceptaţi – când Garda voastră ar fi fost compromisă – voiam să pornim cu toate forţele noastre armate împotriva voastră, într-o singură campanie. Tăcerea a devenit mai profundă, iar Martyn a avut convingerea că ea venea ca urmare a descumpănirii. ― Însă eu, de dragul unui acord de pace, mă voi abţine de la folosirea forţei! A strigat Qurong. V-am spus deja de armata mea din vest. Acum miam dezvăluit intenţiile, lipsindu-mă astfel de victorie. Consider că pacea este mai preţioasă decât orice victorie. Ciphus a aruncat o privire spre Martyn. Nu se aşteptase la aşa ceva. Nici Mikil nu era pregătită pentru o asemenea situaţie. Părea total pierdută. ― Şi ce propui? L-a întrebat Ciphus. Să-ţi oferim pacea fiindcă ţi-ai mărturisit intenţia de a ne distruge? Să credem că ai suferit o transformare totală imediat ce ai pus piciorul în satul nostru? Oamenii nu se schimbă chiar peste noapte. Nu poate exista pace fără să se plătească un preţ. Nu poţi face pace cu Elyon cât trăieşti în boală. ― Ba nu. Îmi dau seama că trebuie să vă respectaţi legile pentru a instaura pacea. La fel spun şi legile noastre. Vă propun să respectăm cerinţele acestor legi. ― Mărturisind? Nu este de ajuns. ― Prin moartea celui care ne împinge la război. Nu eu sunt acela care a gândit acest plan. ― Cine, atunci? ― El, a zis Qurong şi a arătat cu degetul către Garda Pădurii, la Justin. ― Justin. Prin mulţime a trecut un murmur de derută. ― Justin a susţinut că victoria noastră va fi deplină prin oferirea păcii! Fără să-şi trădeze vreo trăire, Justin s-a uitat la Martyn. Oamenii răcneau şi creau atâta haos, încât era imposibil să se constate reacţia lor la acea veste. Ciphus a strigat la mulţime, cerând tăcere şi, treptat, pădurenii s-au liniştit cât să audă vorbele lui. 714

― Cum de îndrăzneşti să îl acuzi pe unul de-ai noştri ca să te salvezi pe tine însuţi? A glăsuit Ciphus, al cărui glas tremura de emoţie. Martyn s-a întrebat dacă nu cumva îl judecase greşit pe acel om. Cu siguranţă că emoţia aceea era teatrală. Bătrânul înţelept a respirat adânc şi, cu glas ceva mai scăzut, a continuat: ― Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci, da, vom analiza vorbele tale. Dar ce siguranţă avem că Justin a pus la cale aşa ceva? Ne iei drept proşti? ― Pot demonstra! A strigat Mikil, adjunctul lui Thomas, făcând un pas în faţă şi ieşind din şirul de ostaşi ai Gărzii Pădurii. Şi pot face asta cu aprobarea lui Thomas de Hunter. El se află acum în tabăra Hoardei, garantând siguranţa comandantului cu propria lui viaţă, astfel încât Qurong să prezinte adevărul trădării. Justin este complice în acest complot împotriva pădurenilor! ― Cum aş putea demonstra mai bine adevăratele mele intenţii? A spus Qurong. Vă dau trădătorul pe care îl doriţi, iar eu mă voi mulţumi cu pacea. Ciphus şi-a încrucişat braţele acoperite de mânecile largi ale robei şi a început să se plimbe agitat. ― Intenţie? Dar ce au în comun intenţiile cu pacea? ― Atunci voi da satisfacţie legii voastre. Vă voi oferi o moarte pe socoteala mea. Ciphus s-a oprit locului. ― Moarte trădătorului! A strigat cineva din tribune. A urmat o explozie de proteste. Erau însă în favoarea lui Justin sau împotriva lui? Martyn nu şi-a putut da seama. ― Legile voastre cer moartea pentru pângărirea iubirii lui Elyon, a strigat Qurong. Dacă trădarea nu este pângărire, atunci ce altceva? Pe de altă parte, el a purtat război împotriva locuitorilor deşertului. Şi legea noastră cere pieirea lui. Moartea lui va respecta şi legile voastre, şi ale noastre. Ciphus părea să se fi cufundat în gânduri, ca şi cum ar fi analizat acele cuvinte. S-a întors apoi cu faţa la Justin. ― Apropie-te. Justin a făcut trei paşi în faţă şi s-a oprit. ― Cum te aperi împotriva acestor acuzaţii? Din mulţime, o femeie a strigat. ― Justin! Nu, Justin! I s-au alăturat şi alte glasuri. Dacă nu se înşela, lui Martyn i s-a părut că în acel vacarm auzise şi voci de copii. Sunetul era ciudat de tulburător. 715

― Tăcere! A cerut Ciphus. S-a lăsat liniştea. ― Ce ai de spus împotriva acestor acuzaţii? L-a întrebat din nou bătrânul înţelept. ― Spun că am respectat legile voastre şi m-am îmbăiat în lacuri, iubindu-i pe toţi cei pe care îi iubeşte şi Elyon. ― Ai uneltit să trădezi poporul lui Elyon? Justin a rămas mut. Nu uneltise, însă oricum n-avea nicio importanţă. Percepând acea tăcere, Martyn şi-a dat seama că poporul lui va câştiga războiul. În răstimp de o zi, îi va învinge pe aceşti pădureni fără ca măcar să ridice sabia. O, dacă ar fi ştiut… Aşa cum bănuise Thomas, Justin avusese ideea ca Johan să ajungă în deşert. Însă acum, planul lor avea să se încheie cu totul altfel decât anticipase Justin. ― Răspunde! Justin a vorbit cu glas stăpânit – prea încet pentru a fi auzit dincolo de scena pe care se aflau. ― Ciphus, ai orbit chiar în asemenea măsură încât nu-ţi mai aminteşti de mine? ― Poftim? ― A trecut chiar atât de multă vreme de când n-am mai înotat împreună? Ciphus a înlemnit, ca şi cum ar fi fost trunchiul unui copac. De fapt, tremura. ― Nu folosi cuvinte înşelătoare cu mine. Uiţi că sunt cel mai vârstnic înţelept din Consiliul lui Elyon. ― În acest caz ar trebui să cunoşti răspunsul la întrebarea pe care mi-ai pus-o. ― Răspunde-mi, altfel te voi condamna chiar eu! Ai pierdut provocarea de ieri, numai că Thomas nu a reuşit să te ucidă. Probabil că aceasta este dreptatea lui Elyon. Ce ai de spus acum? Oamenii din amfiteatru deveniseră atât de tăcuţi, încât lui Martyn i s-a părut că îl aude pe Ciphus respirând. Justin a ridicat ochii spre lume. Generalul s-a gândit să intervină, dar a rămas mut. Privirea lui Justin a întâlnit-o pe a lui. Ochii verzi i-au declanşat groaza în inimă. Justin şi-a plecat capul. Dacă Martyn nu se înşela, bărbatul din faţa lui se zbătea să-şi stăpânească starea de disperare. Ce fel de războinic era acela 716

care plângea în faţa acuzatorilor lui? Când şi-a ridicat capul, Justin avea ochii înlăcrimaţi. Dar a rămas drept. ― Atunci, să mă condamnaţi, a cerut el cu glas slab. ― Iar tu îţi dai seama că asta ar însemna condamnarea la moarte, a zis bătrânul înţelept cu glas tremurător. N-a primit răspuns. Nu voia să pornească pe drumul pe care i-l deschisese Ciphus, dar nu era nici departe de el. Bătrânul a ridicat pumnii şi l-a străfulgerat cu privirea pe bărbatul din faţa lui. ― Răspunde-mi când îţi vorbesc în faţa acestei sfinte adunări! A strigat el. De ce îl insulţi pe acela pe care Elyon l-a făcut superiorul tău? Justin s-a uitat la el, dar a refuzat să-i dea răspuns. Ciphus a ridicat pumnii deasupra capului. ― Atunci, pentru trădarea legilor lui Elyon şi ale poporului său, te condamn la moarte, să fii ucis de duşmanii tăi! Aerul a fost sfâşiat de ţipete şi plânsete. De răcnete de aprobare. De exclamaţii de revoltă. Toate acestea s-au amestecat, alcătuind o cacofonie despre care Martyn ştia că nu valorează nimic. Nu percepuse nicio voce care să domine vacarmul. Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială hotărârea Consiliului. ― Luaţi-l! A strigat Ciphus către Qurong. ― ÎI accept cu o singură condiţie. Va muri potrivit legilor noastre. Prin înecare. ÎI vom înapoia Dumnezeului vostru. Lui Elyon, în lacul vostru. Ciphus nu se aşteptase la aşa ceva. Dacă ar fi refuzat, Martyn avea deja stabilit un plan de urgenţă. Bătrânul s-a sfătuit cu Consiliul său, apoi s-a răsucit să dea verdictul. ― De acord. Adunarea noastră se încheie în această seară. Abia după aceea îţi va aparţine. ― Ba nu, totul trebuie să se petreacă acum, cu ajutorul tău. Fie ca moartea lui să reprezinte pecetea armistiţiului dintre armatele noastre. Sângele lui va apărea şi pe mâinile voastre, şi pe ale noastre. A urmat o altă scurtă consultare. ― Atunci, fie ca pacea noastră să fie pecetluită cu sângele lui, a spus Ciphus. Extenuaţi şi aproape fără suflare din cauza lipsei de somn, Thomas şi Rachelle au ajuns să vadă satul spre apusul soarelui. Drumul făcut călare fusese presărat de îndelungi perioade de tăcere, când fiecare dintre ei se 717

retrăsese în tovărăşia propriilor gânduri. Nu aveau ce să-şi spună după ce terminaseră de povestit şi repovestit despre atingerea şi cuvintele vindecătoare ale lui Justin. Mai ai mult de mers călare. Aminteşte-ţi de mine. Aceste vorbe erau identice cu acelea ale băiatului. Imediat ce trecuseră de porţi, auziseră primele semne anunţând nenorocirea: vaierul inconfundabil al bocetelor. ― Thomas? Ce înseamnă asta? El şi-a îndemnat calul să meargă la trap, trecând astfel pragul porţii principale. Femeile jeleau moartea cuiva. Probabil că avusese loc o încăierare, iar câţiva dintre oamenii Gărzii lui fuseseră ucişi. Ori veniseră veşti despre o bătălie purtată în partea de vest a pădurii. Ori poate era vorba de Justin. Cerul căpătase deja o nuanţă cenuşie închisă, însă flăcările torţelor aruncau o nuanţă portocalie asupra lacului aflat la capătul drumului principal. Lipseau cu desăvârşire plimbăreţii, care apăreau de obicei pe peluze sau în pragul uşilor în serile în care se desfăşurau Adunările. Ici şi colo se vedea câte un bărbat sau o femeie, dar aceştia evitau privirile lui şi se îndepărtau cu un aer absent. Din depărtare a răsunat un ţipăt de agonie teribilă. A simţit cum inima îi urcă în gât. ― Thomas! Era Rachelle, al cărei glas sugera disperarea. Ea şi-a plesnit calul şi a galopat prin dreptul lui, îndreptându-se către lac. ― Rachelle! Nici nu-şi dădea seama de ce îi striga numele. Şi-a îndemnat calul şi, împreună, au gonit în tunet de copite pe drumul larg care împărţea satul în două. Au văzut mulţimea înainte de a ajunge la capăt. O mare de oameni stând pe mal, cu spatele spre sat şi privind către lac. ― Trebuie să-i împiedici! A strigat Rachelle. Este el! ― ÎI vezi? Amândoi şi-au oprit brusc caii în locul unde drumul principal se îndrepta spre plajă. Cu ochi dilataţi de uimire şi cu chipul marcat de suferinţă, Rachelle s-a uitat pe deasupra capetelor. Abia după aceea a văzut şi Thomas la ce se uita ea. În apropierea malului, în stânga lor, fusese ridicat un turn de lemn, de formă rectangulară. Lângă acesta, un cerc alcătuit din războinici ai Hoardei încercuiau doi scabioşi. 718

Membrii Consiliului stăteau de o parte. Qurong şi Martyn, de cealaltă parte. În centru se găsea un stâlp, iar de el era legat un om. Justin. Scabiosul a dus un braţ la spate, apoi l-a repezit înainte, lovindu-l pe Justin în coaste. Cu un plesnet, una dintre coastele lui s-a rupt. Justin a tresărit, apoi s-a lăsat moale, legat fiind de stâlp. ― Încetaţi! A răcnit Rachelle, spintecând văzduhul. Opriţi-vă! A scâncit ea, strângând din dinţi, apoi îndemnându-şi armăsarul spre mulţime. Sătenii, care nu erau pregătiţi să facă faţă unui armăsar, au scos exclamaţii şi s-au retras să îi facă loc. ― Înapoi! La o parte, a răcnit Thomas, după care a urmat-o pe Rachelle. Fără a se simţi defel tulburat de acea agitaţie, scabiosul l-a lovit din nou pe Justin. ― Încetează! A strigat Rachelle. Ca şi cum ar fi fost nişte piese de domino care se prăbuşesc, oamenii s-au dat la o parte din faţa lor. Apoi au trecut de ei. Mikil şi Jamous s-au ridicat laolaltă cu câţiva din Gardă. Alţii o mie s-au agitat în partea de nord a lacului. Armata Hoardei aştepta pe malul sudic. Femei şi copii plângeau uşor, pe un ton sumbru. Legat de stâlp, Justin aproape că încetase să mai mişte. Încă nu îl făcuseră să sângereze. Thomas auzise de această metodă de tortură folosită de Hoardă – sfărâmarea metodică a oaselor victimei, fără să o lipsească de ceea ce însemna viaţă, adică sângele. Voiau ca doar înecul să îi ia viaţa. O simplă privire spre corpul umflat al lui Justin arăta cu limpezime că torţionarii îşi perfecţionaseră metodele. Thomas a sărit din şa direct pe nisip şi s-a repezit înainte. ― Ce înseamnă asta? Cine a îngăduit aşa ceva? ― Tu, i-a răspuns Mikil. Rachelle a suspinat şi a pornit în goană spre Justin. A căzut în genunchi, la prins de glezne şi s-a aplecat, astfel că părul ei a atins picioarele lui strivite. ― Îndepărtați-o! A răcnit Ciphus. Rachelle s-a întors şi a strigat cu glas rugător: ― Thomas! Doi oameni ai Gărzii au sărit să o tragă înapoi. Furioasă, Rachelle s-a luptat cu cei care încercau să o îndepărteze de stâlp. ― El este! Este el, nu vă daţi seama? Este Elyon! ― Te faci de tot râsul! S-a răstit Ciphus la ea. Opriţi-o! 719

Lui Thomas i s-a părut peste puteri să-şi desprindă ochii de la trupul brutalizat al lui Justin. Torţionarii îi ridicaseră braţele deasupra capului şi le legaseră de capătul superior al stâlpului. Faţa lui era umflată. Pomeţii, sparţi sub piele. Avea ochii închişi, iar capul îi atârna moale. De cât timp îl băteau? Era greu de imaginat că acela era băiatul, acum bărbat, dar cu puţină imaginaţie Thomas reuşi să vadă asemănarea. S-a întors către Mikil. ― Eliberează-l. Ea nici nu s-a clintit. ― Te rog să respecţi ordinul. Omul acesta este altul decât cel care trebuie pedepsit. Îţi cer să-l eliberezi neîntârziat! ― Credeam că… a clipit ea. ― Nu-l poate elibera, a spus încet Ciphus. Dacă ar proceda astfel, ar sfida hotărârea Consiliului şi a lui Elyon. ― Dar îl ucideţi pe Elyon! A strigat Rachelle. ― E absurd. Cum să moară Elyon? ― Justin, te rog, te implor! Trezeşte-te. Spune-le! ― Faceţi-o să tacă, a ordonat Ciphus. Puneţi-i căluş la gură! Jamous a scos o fâşie de piele ca să o lege pe Rachelle la gură, dar, ridicând ochii spre Thomas, s-a oprit. Ce îi apucase pe toţi? Chiar voise Jamous să o lege la gură pe soţia comandantului său? ― Pune-i căluş! Locotenentul i-a trecut fâşia de piele peste gură şi i-a înăbuşit ţipătul: ― Thoma…! Legat la stâlp, Justin a scos un geamăt. Thomas a depăşit starea de stupefacţie care îl făcuse să înlemnească, şi-a scos sabia brusc şi a sărit în apărarea soţiei. Mikil a înaintat cu mâna ridicată. ― Nu, Thomas. Nu poţi sfida Consiliul. Însă el aproape că nu a auzit-o. ― Daţi-i drumul! Aţi înnebunit cu toţii? I-a tăiat calea ca să-l oprească. ― Te rog… A răsucit cotul şi a lovit-o în bărbie. Cu un bufnet, Mikil a căzut pe scaun. Thomas a apropiat vârful sabiei de gâtul lui Jamous. ― Dezleagă-mi soţia! 720

― Nu fi neghiob, i-a zis ea repede, în şoaptă, fără să ia în seamă roşeaţa din obraz. S-a dat deja verdictul. Soarta poporului nostru depinde de acest schimb. Auzind acele cuvinte, Thomas şi-a dat seama ce se petrecuse. Johan îi înşelase nu doar pe Justin, ci şi pe el. Qurong îşi schimbase promisiunea de pace în schimbul vieţii lui Justin, iar Consiliul acceptase. Pieirea lui va respecta legea care cerea moartea pentru trădare împotriva lui Elyon şi permitea ca pacea să fie încheiată chiar fără a se cere Hoardei să se îmbăieze. ― Aşa ceva nu va rezista, a spus Thomas. Pacea nu va fi de durată. Cum puteţi fi încredinţaţi că aceşti scabioşi vor păstra pacea? Qurong este de fapt Tanis! E orbit de Teeleh şi a găsit calea să-l ucidă pe Elyon! ― Dar tu ai avut încredere în noi, a spus Martyn. Thomas a menţinut vârful sabiei lipit de gâtul lui Jamous. Din tonul folosit de Martyn, a dedus că oamenii nu ştiau despre înţelegerea dintre el şi Martyn de a-l trăda pe Qurong. ― Aţi auzit ce am spus? A strigat Thomas către lume. Qurong este Tanis! Această crimă este opera lui Teeleh. Deschideţi ochii! Nu i-a răspuns nimeni. Rămăseseră cu toţii surzi şi muţi. ― Te rog, s-a rugat Mikil. Nu mai putem întoarce lucrurile acum. Rachelle se uita cu ochi mari la el, de parcă ar fi strigat: Eliberează-mă!

Nu-i lăsa să facă asta! El este Elyon!

Dar Thomas ştia că dacă îl va ucide pe Jamous şi îşi va elibera soţia, va fi silit să îi apere pe amândoi faţă de Gardă, care jurase credinţă lui Elyon, iar prin asocierea cu Consiliul, nu trebuia să se mai supună ordinelor lui. Iar cum Consiliul dăduse verdictul, nu exista posibilitatea de a-l anula decât ucigându-i pe toţi. S-a răsucit şi a pornit spre Justin, care se prăbuşise moale în legături. Nu dorea să rişte viaţa Rachellei, dar nici să stea neputincios, îngăduindu-le săşi ducă trădarea până la capăt.

Thomas, este chiar Elyon? Acest om care a slujit cândva sub comanda ta şi apoi te-a dezonorat refuzând funcţia pe care o ocupă acum Mikil? Elyon?

Aşa spusese Rachelle. Va muri dând crezare cuvintelor ei. ― Opriţi-l, a cerut Ciphus. De această dată, doisprezece dintre oamenii Gărzii lui s-au apropiat. Primul impuls a fost să lupte cu ei, astfel că, instinctiv, s-a încordat, gata de confruntare. 721

― Dacă îl vei ucide pe vreunul dintre cei care apără hotărârile Consiliului, atunci tu şi soţia ta veţi muri alături de Justin, a zis Ciphus. Îşi pierduseră minţile cu toţii din cauza acelei ucideri! Şi-a plimbat ochii de-a lungul şirului de săteni care stăteau în spatele membrilor Consiliului şi a Gărzii. A văzut şi o fetiţă, care privea pe după mama ei, iar lacrimi i se rostogoleau pe obraji. A recunoscut-o pe fetiţa din Valea Tuhan. Era Lucy, cea pe care Justin o alesese pentru a dansa cu ea. Mama fetei se străduia săşi potolească propriile suspine. ― Ce s-a întâmplat aici? a strigat el. ― Du-ţi sarcina la bun sfârşit, i-a spus Ciphus lui Qurong. În ochii căpeteniei Hoardei a apărut o sclipire de sfidare. A făcut un semn din cap, iar luptătorii lui s-au apropiat să continue bătaia. Thomas şi-a lăsat sabia jos. ― Măcar acordaţi-mi dreptul de a discuta cu generalul. Ca de la un războinic la altul. Am misiunea de a-mi apăra poporul şi cer să mă sfătuiesc cu Martyn. Acesta s-a uitat spre Qurong, care a încuviinţat cu un gest din cap. Thomas s-a întors spre Mikil şi apoi a făcut semn către Rachelle. ― Dacă se alege cu o simplă zgârietură, vei plăti cu viaţa, a zis, apoi s-a întors către mulţime. Ce e cu voi? Acesta e felul de sărbătorire pe care aţi ales-o la încheierea Adunării? Doar puţini au părut să audă vorbele lui. Thomas i-a aruncat lui Ciphus o privire rece la despărţire, a trecut pe lângă Martyn, şi s-a îndreptat spre malul lacului, îndepărtându-se de locul execuţiei. Martyn a venit spre el. În spatele lui s-a auzit pocnetul produs de ruperea altui os. A strâns din dinţi şi s-a uitat spre apa lacului, limpede şi întunecată în acel început de noapte. Flăcările roşiatice ridicându-se dintr-o sută de torţe străluceau pe suprafaţa apei. ― Nu aşa ne-a fost înţelegerea. Avea glasul tremurător, fiind prea încărcat de emoţie pentru un războinic cu renumele lui, dar îi venea greu până şi să respire, simţind un nod în gât, astfel că nu putea să vorbească pe un ton autoritar. ― Sunt depăşit de situaţie, a spus Martyn. Nu am ştiut că marea căpetenie va da viaţa lui Justin în schimbul păcii. Nu aşa ne-a fost planul. ― Îi trădezi pe toţi, cu excepţia lui Tanis? 722

Martyn nu s-a ostenit să-i răspundă. Justin a leşinat, a gândit Thomas. De fapt, aşa spera. Singurul sunet care se auzea în spatele lor era cel al pumnilor lovind în carne şi pocnetul oaselor. Îngreţoşat şi agitat, a vorbit cu repeziciune: ― Johan, te rog să mă asculţi bine. Seara trecută, oamenii tăi au tras într -o femeie. Ai auzit de aşa ceva? ― Da, am auzit. ― Femeia aceea era Rachelle. Sora ta. Poate nu-ţi mai aminteşti de ce s-ar cuveni să arăţi credinţă faţă de propriul tău sânge, dar sunt convins că nu ai uitat unele lucruri simple. Ea a fost sora ta. ― Şi? ― Şi Justin a găsit-o aproape moartă, lovită de patru săgeţi. A însănătoşito. Acum nu are nicio zgârietură. El i-a spus că va mai călări mult pentru noi. Acestea au fost şi cuvintele pe care ni le-a adresat în urmă cu cincisprezece ani. Mai ţii minte? Ori Teeleh ţi-a distrus mintea cu totul? De unde să ştie Justin ce ne-a zis băiatul? Decât dacă el este băiatul. Eşti pe cale de a-l ucide pe acelaşi băiat care ne-a adus la acest lac acum cincisprezece ani, când şi tu erai copil? ― Chiar dacă ai avea dreptate, de ce m-aş sinchisi? ― Fiindcă el te-a creat. Acela este creatorul tău! Martyn a rămas cu privirea aţintită spre lac. Thomas s-a rugat în gând ca el să-şi vină în fire şi, pentru moment, a sperat că sentimentele profunde din tinereţea lui vor ieşi la suprafaţă. În spatele lor se petrecuse ceva. Bătaia încetase. ― Dacă acela de acolo este Creatorul meu, a vorbit Martyn, atunci ar fi trebuit să mă facă să sufăr mai puţin. ― Singur ai ales durerea, nu ţi-a impus-o el. Dacă te-ai îmbăia, ar dispărea. Martyn a scuipat în apă. ― Prefer să mor decât să mă îmbăiez în lacul ăsta blestemat. S-a întors şi a urcat malul, îndreptându-se către locul execuţiei. Thomas nu a reuşit să-şi mai înfrâneze emoţia care creştea în pieptul lui. S-a uitat spre lac şi a îngăduit lacrimilor să pornească în josul obrazului. Dacă s-ar fi răsucit, oamenii l-ar fi văzut aşa, şi nu dorea cu niciun chip. Însă ei îl executau pe Creatorul lui. În spate s-a făcut linişte. Şi-a înghiţit nodul din gât. Cum de se ajunsese la aşa ceva? Poate că Justin nu era Elyon. Îl convinsese Elyon pe Johan să rătăcească în deşert? Corpul lui s-ar lăsa frânt? Ori, mai rău, să moară? Elyon 723

nu ar îngădui niciodată! Thomas s-a răsucit. Scabioşii îi legaseră gleznele lui Justin cu o frânghie şi se pregăteau să îl spânzure cu capul în jos de platformă. Şi-a îndreptat privirea în altă parte, ignorându-i pe scabioşi şi pe membrii Consiliului care îl urmăreau cu atenţie. Trebuia să-i găsească pe Marie şi pe Samuel. Însă, imediat ce i-a trecut prin minte, i-a şi văzut, îngenuncheaţi lângă mama lor. Rachelle stătea întinsă pe burtă în spatele unui şir de oameni ai Gărzii şi plângea. Thomas şi-a strecurat braţele pe sub trupul ei şi a ridicat-o. ― Veniţi, le-a zis el copiilor. S-au îndepărtat de mulţime fără să mai scoată nici măcar o vorbă. Aveau obiceiul de a-i respecta pe morţi stând cu faţa la trupurile aflate pe rugurile funerare, iar nu întorcându-le spatele. A-şi ascunde ochii pentru că era dureros să privească moartea în faţă îl insulta pe acela care înfrunta de fapt acea moarte. Thomas a ajutat-o pe Rachelle să ajungă la cel mai apropiat chioşc. Marie şi Samuel plângeau, apoi fetiţa a spus: ― De ce nu-l onorăm, tată? Thomas nu a putut răspunde. ― Lasă-mă jos, a cerut Rachelle. I-a luat pe copii de umeri. ― Ba îl onorăm, Marie. Aşa vom face. Au urcat treptele în grabă şi s-au uitat, pe deasupra mulţimii, la scena de dedesubt. Thomas a ajuns alături de ei, iar Rachelle l-a prins de braţ. Au urmărit desfăşurarea evenimentelor într-o tăcere amestecată cu uimire extremă. Tortura lui Justin continua. Nu înţelegea cum reuşiseră să îi rupă atâtea oase. Rachelle îşi înfigea unghiile în cotul lui de fiecare dată când Justin primea o lovitură. Ea ştia însă la fel de bine ca el că în acele momente nu puteau face nimic pentru el. Ciphus nu anticipase acte de asemenea brutalitate, desigur. Scabioşii pângăreau pădurea prin simpla lor prezenţă. Duhoarea emanată de ei plutea ca o negură peste sat. Cei care nu participau direct se lăsau purtaţi de uitare, astfel că uneori râdeau. Mulţi dintre pădureni priveau muţi de uimire. Mulţi dintre ei plângeau în tăcere. La fel de mulţi suspinau fără să se ferească. 724

Cei care îl băteau pe Justin s-au oprit şi l-au ridicat de picioare, astfel încât capul a ajuns să-i atârne la aproape doi metri deasupra solului. Thomas a urmărit cum un scabios s-a apropiat de el, l-a prins de faţa tumefiată şi apoi l-a împins. Corpul s-a legănat ca o carcasă de animal sacrificat, într-o cameră de afumare. Braţele îi atârnau moale, ca şi cum, aşa răsturnat, ar fi făcut semn că se predă. Rachelle a scos un geamăt. ― Nu-i poţi face să înceteze? Dacă trebuie să-l ucidă… a zis ea, dar nu a reuşit să ducă gândul până la capăt. Nu avea importanţă. Thomas ştia ce voise să spună. Dacă trebuie să-l ucidă, nu ar putea fi siliţi să o facă mai repede? Însă niciunul dintre ei nu a rostit asemenea cuvinte. ― Aşa le este felul. Nu înţeleg suferinţa la fel ca noi. Trăiesc cu ea în fiecare zi. ― Nu este felul lor. Aşa e felul lui Teeleh. Ciphus a ridicat mâna şi s-a apropiat de Justin. I-a dat roată, apoi s-a întors cu faţa la mulţime. ― Ştiu că printre voi există unii care consideră că de frânghie atârnă un profet, a spus el, iar glasul i-a răsunat peste lac. Dar vă întreb: Elyon ar îngădui ca profetul lui să sufere astfel? După cum vedeţi, e din carne şi sânge, la fel ca noi. Cei care îndrăznesc a spune că această carne strivită şi însângerată este de fapt Elyon şi-au pierdut minţile. Creatorul nostru nu ar ajunge atât de diform! Nu ar îngădui unui scabios să îl atingă, fără a mai vorbi că nu i-ar permite lui Teeleh nici să se apropie de el. Aţi înţeles? S-a oprit în faţa soldaţilor Hoardei. ― Loviţi-l. Unul dintre scabioşi a făcut un pas înainte şi l-a izbit pe Justin în spate. Toţi cei prezenţi au auzit zgomotul inconfundabil făcut de osul sfărâmat. Ciphus şi-a dres glasul. ― Vedeţi dar, e vorba doar de un om. Cuvintele lui parcă ar fi sunat ca o invitaţie pentru alte gărzi ale Hoardei. Trei dintre acestea au înaintat şi, râzând, s-au apucat să lovească trupul atârnat. Şocat, Ciphus s-a tras înapoi. Din dorinţa lui de a-l înfrânge pe Justin deschisese fără să vrea uşa acelei violenţe de neînchipuit. ― Thomas, a strigat Rachelle pe un ton rugător. Nici el nu mai suporta. ― Aşteaptă aici. 725

A sărit din chioşc şi a alergat drept spre Ciphus. Printre oamenii din apropierea lui Thomas s-a răspândit un murmur. Bătrânul înţelept a întors capul înainte ca Thomas să ajungă la cercul interior. ― Ajunge! Executarea unui om este una. Dacă ţineţi cu orice chip să vă satisfaceţi pofta de sânge, atunci terminaţi mai repede! Dar nu-l umiliţi pe acela care a salvat Pădurea de Sud şi Garda Pădurii cu doar o săptămână în urmă. Ucideţi-l dacă vreţi cu tot dinadinsul, dar nu-i batjocoriţi viaţa. O mie de glasuri s-au ridicat în sprijinul vorbelor lui. Ciphus a părut uşurat. S-a încruntat spre Qurong. ― Are dreptate. Puneţi capăt chinurilor. ― Înţelegerea a fost să-l ucidem în felul nostru. Iar asta înseamnă să-i luăm spiritul de… ― I l-aţi luat deja! A strigat Thomas. Acum răpiţi şi spiritul celor pe care ia slujit. Ajunge! Qurong s-a uitat fix la el, apoi a făcut semn din cap către luptătorii lui. Unul dintre ei a luat o găleată umplută mai devreme cu apă din lac şi a azvârlit-o în faţa lui Justin. Acesta a scos un icnet. Thomas nu şi-a dat seama dacă Justin a deschis ochii sau nu, pentru că acesta stătea cu capul întors în altă direcţie. Însă a văzut altceva care i s-a părut ciudat. Pielea lui Justin începuse să capete o nuanţă cenuşie. Cât timp trecuse de când nu se mai îmbăiase? La fel ca toţi cei care se instruiau laolaltă cu oamenii Gărzii, probabil că se îmbăia în fiecare dimineaţă, după rânduială. Justin fusese în deşert şi se folosise doar de apa avută în bidon, însă în acea dimineaţă nu se vedea nicio urmă a bolii. ― Înecaţi-l, a spus Qurong. Doi scabioşi s-au grăbit să lege un bolovan mare de corpul lui Justin, să se ducă reped la fund. Alţi doisprezece, care îşi înfăşuraseră picioarele cu piele tratată ca să şi le protejeze de apă, s-au apropiat cu fereală şi au privit spre lac. ― Înecaţi-l! A strigat Martyn, cuprins brusc de un acces de furie. Au apucat picioarele platformei construite în pripă şi s-au apucat să o ducă târâş către malul lacului. Corpul lui Justin s-a răsucit, astfel că Thomas i-a putut vedea ochii. Stângul era umflat şi închis, pleoapele de la cel drept erau vag întredeschise. Justin s-a uitat la el îndelung. În ciuda cărnii tumefiate, pe faţă nu se vedea nici urmă de teamă, regret sau acuzaţie. Doar tristeţe. 726

Oare se uita în ochii lui Elyon? Gândul a declanşat o stare de groază în

mintea lui. Acesta era băiatul pe care îl întâlnise pe coama falezei cu multă vreme în urmă, băiatul care, prin cântec, putea face noi lumi să existe. Care întorcea planeta pe dos ori despica globul în două doar ca să se joace o zi. Care umplea un lac nesfârşit cu apă cu o asemenea putere încât un singur strop omora orice bărbat ori femeie. Prin trupul lui a trecut o vibraţie. Se scufundase în apa lui Elyon, respirase adânc în ea, ţipase de plăcerea şi durerea provocate de ea. Acest om, atârnând de picioare, dus către lac, era Elyon? A simţit o durere necuprinsă în piept. Ochii i s-au umplut de lacrimi pe care nu ştia cum să le oprească. Un copil singuratic a început să suspine încet în spatele lui, făcându-l să se întoarcă. Lucy. Stătea singură pe nisip şi plângea. Fără să-şi dea seama de ce, a făcut un pas înapoi, s-a lăsat cu un genunchi pe nisip şi a prins-o în braţe. Niciunul dintre ei nu a spus nimic. Thomas a rămas cu faţa spre apă. Oamenii Hoardei au împins platforma cu stâlpul cale de trei metri în apă, blestemând amarnic pentru că apa trecuse peste apărătoarele pe care şi le puseseră pe picioare şi le rodea pielea crăpată. Apa era adâncă de peste un metru, iar mâinile lui Justin erau cufundate până mai sus de încheieturi. Închisese din nou ochii, dar respira constant. Era treaz. În afară de doi, toţi scabioşii s-au grăbit să iasă din apă. Mâinile celor care atinseseră apa erau roz, iar acum şi le ştergeau furibund, încercând să le cureţe de otrava care le decolorase. Au smuls fâşiile de piele de pe picioare şi au început să şi le lovească pentru a potoli durerea. Peste talie, pielea lor era încă cenuşie. Cei doi rămaşi în lac au urcat pe stâlp, au prins funia cu ambele mâini şi sau uitat spre Qurong. S-au auzit apoi câteva cuvinte, rostite mai mult în şoaptă de Justin. Deschisese gura şi vorbea! ― Aminteşte… Thomas şi-a oprit respiraţia ca să audă. Ce spusese? ― Aminteşte-ţi, a rostit Justin, de această dată mai tare, cu vocea fiind înecată de emoţie. Aminteşte-ţi! Au auzit cu toţii şi au rămas ca împietriţi. Justin a strigat apoi, scoţând şi un geamăt îngrozitor, care a răsunat cu ecou pe deasupra lacului şi a străpuns inima lui Thomas. 727

― Aminteşte-ţi de mine, Johan! Johan? Thomas s-a uitat în stânga. Martyn stătea neclintit, cu faţa ascunsă de glugă şi ţinând braţele încrucişate la piept. Qurong a aruncat o privire spre general, după care le-a făcut semn oamenilor lui să înceapă înecul. Justin suspina. Lacrimile se scurgeau în apă. A început apoi să geamă tare. După care a strigat. Ce se întâmpla? De ce tocmai acum? Lucy a început să plângă cu hohote în braţele lui, iar el a strâns-o mai tare, spre mângâierea ei, dar şi a lui. Era aproape convins că inima i se oprise. Nu suporta să vadă aşa ceva! Nu era capabil să stea nepăsător şi să vadă un om suferind atât de mult. Însă nu-l putea dezonora întorcând capul să nu-l mai vadă. Justin a continuat să scoată ţipete lungi, îngrozitoare, care spintecau noaptea ca un pumnal. Thomas a scrâşnit din dinţi şi s-a rugat să înceteze. A observat schimbarea apărută pe pielea lui Justin cu o clipă înainte ca el să atingă apa cu capul. Carnea de pe piept şi picioare era aproape albă. Şi se descuama. Boala îl copleşea chiar în faţa ochilor lui Thomas! De aceea scotea acele gemete. Durerea… Pielea de pe piept a început să-i crape brusc, la fel ca nămolul de pe fundul unui lac uscat. Cineva din spate a început să urle: „Poartă boala! “ Însă strigătul s-a pierdut în urletul lung de agonie scos de Justin. Thomas s-a aşezat pe vine şi a început să plângă incontrolabil. Capul lui Justin a intrat în apă. Din gură i-au ieşit bule de aer. Corpul i-a tresărit şi s-a cutremurat. Nu-şi ţine respiraţia, a gândit Thomas. Încerca săşi umple plămânii cu apă, însă atârnând cu capul în jos îi era foarte greu. În momentul când apa a părut să-l înfrângă în mod îngrozitor, cei doi scabioşi l-au smuls din lac. Apa ce pătrunsese în plămâni s-a scurs. Bolborosind, Justin a icnit. Înfiorat de acea tortură prelungită, Thomas s-a ridicat în picioare. Cei doi l-au coborât din nou în apă. Corpul lui Justin a tresărit din nou. Apa din jurul capului a început să fiarbă iarăşi. Apoi, pieptul lui bolnav a tras apă adânc, aspirând, suferind convulsii, cutremurându-se de revoltă. Înainte de a apuca să se înece, scabioşii l-au scos iar. Thomas s-a năpustit spre apă. ― Ucideţi-l! A răcnit. 728

Ceri moartea lui Elyon.

― Uci… Unul dintre scabioşi, de prezenţa căruia nici măcar nu fusese conştient, la izbit cu pumnul în tâmplă. S-a prăvălit pe nisip şi s-a ridicat făcând eforturi chinuitoare. ― Terminaţi! A spus Ciphus. În numele lui Elyon, terminaţi odată! ― Obiceiul nostru este să… ― Nu-mi pasă care vă sunt obiceiurile! Ucideţi-l, şi gata! Un scabios din stânga lui Thomas s-a repezit spre apă. Era generalul Martyn. Johan. Avea sabia în mână. Thomas a rămas fără suflare. Se întâmpla ceva ieşit din comun. Nu a observat fâşiile de piele înfăşurate în jurul picioarelor lui Johan decât după ce acesta a pătruns în apă. Gluga i-a alunecat de pe cap, dezgolindu-i chipul schimonosit de furie, imagine care nu a scăpat nimănui. S-a repezit la Justin, răcnind violent. ― Mori! Mori! Înainte ca cineva să-şi dea seama de adevărata lui intenţie, a înfipt vârful sabiei în pântecul lui Justin, a tras-o într-o parte, după care a scos-o. Sângele a ţâşnit din rana căscată şi a curs ca o cascadă în apa lacului. ― Înecaţi-l! A răcnit Johan. Cei doi soldaţi aflaţi pe platformă au dat drumul corpului. Justin a rămas spânzurat, a pătruns în apă, şi s-a zbătut. Martyn s-a întors, a ieşit din lac, după care şi-a azvârlit sabia într-o parte, trăgându-şi gluga la loc peste cap. A trecut pe lângă Qurong şi s-a îndreptat spre armata Hoardei. Trupul lui Justin a încetat să se mai cutremure. Pielea lui era crăpată şi albită, imposibil de recunoscut drept umană. Însă Thomas a rămas cu ochii aţintiţi asupra sângelui. Se permitea vărsarea de sânge pentru purificare. După ce se întorsese din deşert într-o stare apropiată de cea a scabioşilor, i se îngăduise să se îmbăieze, cu toate că sângera din cauza unor crăpături apărute în piele. Însă ce se petrecuse acum… Oare Ciphus îşi dădea seama că situaţia aceasta era cu totul diferită? Soldaţii s-au aplecat şi au tăiat frânghia. Cadavrul lui Justin a alunecat în apă cu un plescăit slab şi s-a scufundat sub greutatea celor doi bolovani mari legaţi de încheieturile mâinilor. 729

La suprafaţă au apărut câteva bule de aer. S-au uitat în tăcere cum apa a redevenit din nou ca sticla. Totul se terminase. Lacul înghiţise brutalitatea în întregime, fără a lăsa vreun semn, cu excepţia unei dâre roşiatice de sânge. Thomas s-a uitat spre Ciphus. Faţa lividă a bătrânului stătea îndreptată spre apă.

730

29 Mike Orear şi-a aranjat mai bine microfonul fixat la reverul hainei şi a privit spre camera TV. Nu-şi închipuise că va deveni glasul care va anunţa existenţa Germenului Raison, însă curajul pe care îl dovedise când anunţase ştirea stârnise un val de apreciere din partea telespectatorilor. Pentru prima oară în decurs de câţiva ani, rata de audienţă a CNN o depăşise pe aceea a postului Fox News. Şefii îi prelungiseră apariţiile pe ecran la şase ore pe zi, trei dimineaţa şi trei seara. Era conştient că reprezenta cea mai mare realizare a vieţii lui. Viaţă care avea să fie foarte scurtă. Acum, când ştirea ajunsese la urechile tuturor şi după o defilare nesfârşită de oaspeţi – geneticieni, virusologi, psihologi şi alţi specialişti –, ameninţarea pe care o făcuse cunoscută ajunsese să-l urmărească într-un mod foarte, foarte real. Înainte, îl chinuiseră, în egală măsură, gândul de a face ştirea publică şi cel de a stabili ce însemna virusul pentru el ca persoană. Acum, împreună cu restul Americii, nu reuşea să scape de înfiorătorul gând că era pe cale să moară. Acea recunoaştere schimba totul. Voia să se afle acasă, împreună cu mama şi tatăl lui. Să meargă la biserică. Să fie căsătorit şi să aibă copii. Voia să plângă. În schimb, hotărâse să ajute umanitatea aşa cum va putea, asta însemnând să lumineze şi să ofere mângâiere şi, probabil, să contribuie la incredibilul efort de a înfrânge virusul. Ştirea privind transporturile de armament încă nu fusese făcută publică. Rugămintea celor de la Pentagon şi hotărârea preşedintelui făcuseră ca difuzarea acelei veşti să se amâne. Motivul era simplu şi uşor de înţeles: trebuia ca mai întâi oamenii să se obişnuiască vreme de câteva zile cu ideea existenţei virusului, iar apoi preşedintele le va prezenta şi restul problemei. Trecuseră deja trei zile. În acea zi, preşedintele urma să ţină două cuvântări: prima, la sediul Naţiunilor Unite din New York, iar a doua, în faţa naţiunii, la şase, ora de pe coasta estică. În cea de-a doua cuvântare avea să le spună americanilor toată povestea. În acele momente se derulau cam ultimele secvenţe ale unui interviu luat de Nancy unui psiholog social de la UCLA. Mike se uită peste notiţe. Sursa care îi oferise această informaţie privindu-l pe Thomas Hunter era 731

impecabilă. Povestea în sine era imposibil de crezut. Hotărâse să nu se axeze pe vise, dar povestea nici nu avea nevoie de atât de multe amănunte. America merita să afle de existenţa lui Thomas Hunter. A privit direct spre camera îndreptată spre el şi având becul roşu aprins. ― Cuvinte înţelepte îndemnând la precauţie, a început el, făcând referire la comentariul doctorului Beyer privind panica. Doamnelor şi domnilor, am primit recent nişte informaţii care cred că vi se vor părea fascinante. Îmi dau seama că în condiţiile de faţă, „fascinaţia” pare a fi un cuvânt preţios, dar am rămas oameni şi ne vom agăţa de speranţă, oriunde am găsi-o şi indiferent sub ce formă s-ar manifesta ea. Şi, sincer să fiu, probabil că ne punem speranţele în omul pe care mă pregătesc să vi-l prezint. Se numeşte Thomas Hunter. Chipul hotărât, deşi cam juvenil al lui Hunter umplu o clipă ecranul. Era fotografia de pe permisul de conducere emis în Colorado. Avea păr negru şi falca bine conturată. Imaginea a alunecat spre colţul din dreapta sus al monitorului pe care Mike îl avea în faţă. ― „Secret” este un alt cuvânt care sună destul de pretenţios în situaţia de faţă, dar există amănunte privindu-l pe Thomas Hunter pe care nu le putem divulga fără ca mai întâi să avem confirmarea. Spunem doar că, din câte ştim, acest om a fost singurul care a atras atenţia asupra ameninţării cu care naţiunea noastră se confruntă, deşi există o sumedenie de oameni care se îndoiesc de părerile lui. Într-adevăr, dacă lumea i-ar fi dat ascultare domnului Hunter cu o săptămână mai devreme, probabil că am fi reuşit să evităm apariţia virusului. Sunt convins că unii dintre dumneavoastră îşi aduc aminte de o ştire pe care am difuzat-o în urmă cu două săptămâni, referitoare la răpirea de către el a doamnei Monique de Raison la Bangkok. Am aflat acum că el a întreprins acea acţiune în încercarea de a împiedica punerea în circulaţie a vaccinului. După aceea, prezentarea a devenit ceva mai neclară. Motivele şi modul de operare – precum şi chestiunile legate de vise – erau îndeajuns ca să arunce suspiciune asupra întregului reportaj. ― Avem motive să credem că mulţi din guvernul nostru îl consideră esenţial pe acest om în eforturile de a elimina ameninţarea. Mai avem motive să credem că viaţa lui este în primejdie. Vă asigur că vom urmări îndeaproape desfăşurarea evenimentelor şi vă vom prezenta noi amănunte pe măsură ce le descoperim. 732

S-a întors către Nancy, pe care insistase să o aibă în continuare ca asistentă în cadrul emisiunii. ― Nancy… Kara Hunter a coborât în goană din taxi şi s-a grăbit să urce treptele de beton care duceau spre clădirea vopsită în alb şi aflată într-un decor pastoral din apropiere de Baltimore, Maryland. Pe frontispiciul ei, cu litere mari, de culoare albastră, scria: „Laboratoarele Genetrix“, dar ea ştia că în urmă cu doar un an titulatura era „Raison Pharmaceutical”. Compania franceză vânduse clădirea când îşi stabilise sediul la Bangkok. Monique de Raison se găsea în acea clădire, lucrând febril la un antidot pentru virusul care suferise mutaţii. Thomas era mort. În prima zi, Kara refuzase cu încăpăţânare să creadă asta. Mama ei se prăbuşise din nou într-o stare de depresie îngrozitoare. Apoi ştirea privind Germenul Raison a devenit publică şi totul s-a schimbat. Kara a trecut de la refuzul total de a accepta moartea lui Thomas la sentimentul devastator că oricum aveau să moară cu toţii. Ca toate marile metropole, New Yorkul preluase ştirea cu o muţenie istovită. Au trecut douăzeci şi patru de ore până când vestea a fost înţeleasă cu adevărat. Străzile nu se goliseră imediat, însă, spre sfârşitul celei de-a doua zile, până şi găsirea unui taxi liber devenise o treabă aproape imposibilă. Wall Street încă funcţiona – se afirma că era necesar să se lase impresia de viaţă şi activitate. Personalităţile oraşului – primarul, guvernatorul, preşedintele –, toţi afirmau acelaşi lucru. America trebuia săşi continue viaţa obişnuită. Electricitatea, apa, acţiunile şi obligaţiunile. Alimente, benzină, automobile şi avioane. Spitalele. Dacă acestea încetau să mai funcţioneze, ţara era paralizată. Panica putea ucide America la fel de eficient ca virusul. Toate laboratoarele din lume căutau cu disperare o soluţie. Şi aceasta avea să fie găsită. Însă Kara ştia altceva. Astăzi, starea de negare trăită de ea se accentuase. Ideea că Thomas ar fi un fel de erou fusese preluată de toate canalele de televiziune. Lucru de mirare, reuşiseră să procure fotografia de pe permisul de conducere. I-a văzut faţa tânără imortalizată acolo, străduindu-se din răsputeri să pară sinceră. Imaginea i-a adus lacrimi în ochi. Îi era atât de dor încât ameninţarea Germenului Raison i se părea, în mod ciudat, neînsemnată. 733

Dar dacă era încă în viaţă? Doar nu i se descoperise cadavrul, nu-i aşa? Gains rămăsese reţinut, nu făcuse comentarii. Îi spusese că Monique îl văzuse mort. Dar la cât timp după moarte îl văzuse? Da, puterea apei din lac îşi pierduse puterea în cealaltă realitate. Da, el era convins că de această dată moartea lui va fi definitivă. Da, trecuseră două zile şi încă nu apăruse nicio ştire nouă în legătură cu el. Da. Da. Da. Dar acum nu mai era vorba doar de fratele ei. Kara nu voia să-l considere mort, încă nu. O părăsise pe mama ei în acea dimineaţă, aflase de la unul dintre consilierii adjunctului secretarului de stat unde se afla Monique şi primise aprobarea de a o vizita, şi zburase imediat spre Baltimore. Kara a intrat pe uşă. O recepţioneră palidă şi slabă la faţă a ridicat capul: ― Cu ce vă pot fi de folos? ― Numele meu e Kara Hunter. Monique de Raison mă aşteaptă. ― Da, domnişoară Hunter. Pe aici. Femeia a condus-o pe un coridor lung, până într-un laborator spaţios. Avea cel puţin douăzeci de staţii de lucru, în faţa fiecăreia fiind câte un tehnician, în stânga, dincolo de un perete lung de sticlă, într-o încăpere sterilă, îşi desfăşurau activitatea tehnicieni cu halate albe şi calote albastre. Glasurile zumzăiau discret. Hotărât. Aceia erau oamenii care se străduiau să descifreze un cod care nu se lăsa descâlcit în timpul alocat. Aceştia erau eroii Americii, a gândit Kara. Nu i-au acordat atenţie când s-a deplasat prin laborator, ajungând apoi într-un alt hol, după care a intrat într-un birou mare, unde Monique stătea aplecată asupra unui teanc gros de fotografii, împreună cu un om de ştiinţă care semăna vag cu Einstein, având părul zburlit şi bogat, ochelari şi tot restul. Monique a ridicat privirea. ― Kara. Trăsăturile feţei au părut să se lase moi, evidenţiind ochii înroşiţi. S-a uitat la colegul ei. ― Excusez-moi un moment, Charles. Bărbatul a dat din cap şi a ieşit. Monique s-a apropiat de Kara şi a strâns-o cu o forţă sălbatică. ― Îmi pare foarte rău, a spus ea scâncind. Iartă-mă. Kara nu se aşteptase la o primire atât de mişcătoare. Ce se petrecuse între Monique şi Thomas? Şi-a înghiţit nodul ce i se forma în gât. 734

― Te simţi bine? Monique s-a retras, întorcându-şi în acelaşi timp faţa. ― Nu chiar, nu. Nu sunt sigură dacă voi reuşi să realizez antivirusul. ― Codificarea ta a supravieţuit mutaţiei, aşa am auzit. ― Nu e chiar atât de simplu. Sigur, genele pe care le-am izolat pentru modificare cu introducerea propriului meu virus au supravieţuit. Vom afla peste câteva ore ce înseamnă asta. ― Nu pari prea încrezătoare. ― Nu ştiu cum ar trebui să par, a zis Monique şi s-a uitat la Kara cu ochi trişti. ― Am venit pentru că mi-e greu să accept ideea morţii lui. Ochii lui Monique s-au umezit. Şi-a muşcat buza de jos şi s-a lăsat pe scaunul de la biroul ei. ― Monique, ce s-a întâmplat acolo? ― Am visat. Visase. Asta trebuia să însemne ceva? Apoi, pe neaşteptate, a înţeles. ― Tu… ca şi Thomas, vrei să spui? Ai visat pădurea? ― Da. Doar că nu ca persoana care sunt aici, ci ca soţie a lui, Rachelle. Şi, cu sinceritate o spun, am avut senzaţia că aceea era lumea reală, iar aceasta, doar un vis. Kara nu şi-a putut ascunde starea de uimire. ― Ai fost acolo? L-ai văzut? Cum? ― Dormeam, şi cred că a avut ceva de a face cu faptul că între noi se stabilise un contact fizic. Aveam amândoi răni la încheieturile mâinilor. Probabil că sângele nostru… Nu-mi dau seama. Dar ştiu că am împărtăşit viaţa lui Rachelle. Am trăit amintirile ei, experienţele ei. ― Nu ai nicio îndoială că aşa a fost? A întrebat-o Kara, rămasă cu gura căscată. ― Niciun dubiu. Şi amândoi ne-am temut că, dacă ar fi ucis în oricare dintre realităţi, va muri şi în cealaltă. Şi, de asemenea, că, fiind însănătoşit în realitatea aceea, nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi în aceasta. ― Nu accept! Chiar dacă şi ea gândise la fel, sperase ca Monique să o contrazică. Aceasta a clipit nedumerită în faţa acestei izbucniri. ― Îmi pare rău. Dar dacă ai fi trecut şi tu prin atâtea necazuri ca mine în ultimele săptămâni… a zis Kara şi s-a lăsat să cadă pe scaunul din faţa 735

biroului. Dar ai trăit asemenea experienţe, nu? Vreau să fiu sinceră cu tine. Nu vreau să accept absurditatea asta că ar fi mort. ― Dar l-am văzut! ― L-ai văzut? I-ai luat pulsul? ― L-am urmărit pe Carlos când i-a luat pulsul. Murise, a zis ea cu glas încordat. Kara s-a gândit la ceva ce îi spusese Thomas înainte de a pleca în acţiunea de salvare. Ajunsese la concluzia că era singura poartă de legătură dintre cele două realităţi. Dacă murise… ― Înseamnă că-ţi dai seama că dacă antivirusul dă greş, singura speranţă pentru lumea aceasta este Thomas. ― Da. ― Iar dacă e mort, probabil că nimic nu ne mai poate salva. ― M-a scos pe mine de acolo, am antivirusul. ― Am crezut că nu eşti chiar atât de sigură. ― Acţionăm la realizarea lui. ― Şi eu acţionez ca să-l găsesc pe Thomas. ― Au trimis deja o echipă în regiunea unde am fost ţinută prizonieră, a zis Monique cu un glas ce sugera că ar fi gata să izbucnească în plâns. ― Da, bine. Să ne gândim bine. Amândouă ştim că acel om, Carlos, nu este chiar atât de neglijent încât să îngăduie să fie găsit Thomas. Aici nu mai e vorba de tactica folosită de forţele speciale. Acum se pune problema minţii şi inimii, şi cred că eu şi tu am putea fi acelea care să găsim mintea şi inima lui. Dacă mai trăieşte. ― Şi dacă nu? ― Ţi-am mai spus, nu vreau să accept ideea. Monique a privit lung la Kara. În ochi i-a apărut o sclipire de speranţă. ― Îţi dai seama că dacă Rachelle moare acolo, aş dispărea şi eu? ― Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat. Dar totul.

736

30 În noaptea aceea, lacul a fost păzit de Hoardă. Obiceiurile locuitorilor deşertului cereau ca executatul să rămână o noapte în apă spre deplina lui umilire. Nimănui nu i s-a îngăduit să pătrundă în lac sau să se îmbăieze decât după îndepărtarea cadavrului. Ciphus s-a opus, dar în cele din urmă a cedat, atât pentru a-i ţine sub control pe cei care îi erau credincioşi lui Justin, dar şi pentru a respecta condiţiile impuse de Hoardă. Plaja a fost golită, iar cei care au sărbătorit moartea lui Justin au făcut-o pe străzi, nu în apropierea lacului. Cei care nu puteau aştepta până dimineaţă, s-au îmbăiat cu rezervele de apă păstrate în câteva case. Thomas a găsit-o pe Rachelle acasă, întinsă pe podea, epuizată, fără să se mişte. Niciunul dintre ei nu dormise de două zile. A ajutat-o să se spele, apoi s-a curăţat şi el. S-au prăbuşit în pat fără să vorbească despre execuţie şi au căzut într-un somn adânc. Ciudat, dar în acea noapte nu a visat despre Germenul Raison. Nu mâncase din fructul de rambutan, astfel că a visat, dar nu despre virus sau Franţa. Ar fi trebuit, totuşi. Doar dacă nu mai era viu în cealaltă realitate, desigur, caz în care nu avea ce să viseze. Dar asta însemna că era neputincios să împiedice efectele germenului. Din fericire, Monique putea face asta. Dacă nu, va muri împreună cu restul lumii peste aproximativ zece zile. Iar odată cu ea şi Rachelle. Acestea erau gândurile ce goneau prin mintea lui când, a doua zi dimineaţă, a auzit un ţipăt care l-a smuls cu brutalitate din somnul profund. A tresărit puternic şi a sărit în picioare, scoţând imediat un icnet din cauza durerii sfredelitoare care i-a trecut prin piele. Doar o privire i-a confirmat bănuielile cele mai sumbre. Nu era vorba doar de o întunecare a pielii, ci de o stare de boală completă! Şi-a îndoit braţul, dar durerea l-a făcut să renunţe. Cojile cenuşii formate pe piele nu explicau suferinţa îngrozitoare. Cum de se întâmplase? Trebuia să ajungă la lac! Şi-a îndoit din nou braţul, de astă dată ignorând durerea, aşa cum ştia că procedau locuitorii deşertului. A avut senzaţia că stratul de piele de sub epidermă a devenit casant şi crăpa la fiecare mişcare. 737

Rachelle s-a ridicat. ― Ce-a fost asta? Urletele răsunau dinspre vest. Acolo era lacul. ― Ce…? Şi Rachelle a ţipat de durere, după care şi-a privit pielea. Nu neam îmbăiat noaptea trecută? Thomas a îndepărtat cearşafurile şi, în ciuda durerii, s-a silit să se ridice în picioare. De derută, nici nu reuşea să gândească limpede. Poate folosiseră din greşeală apă de ploaie în locul apei din lac. Li se mai întâmplase. Rachelle s-a ridicat deja şi s-a repezit la fereastră, chircindu-se de durere la fiecare pas. ― Lacul! S-a întâmplat ceva rău cu el! ― Tată! Marie năvălise în cameră. Şi ea suferea! Boala îi cuprinsese pielea ce părea presărată cu cenuşă. ― Adu-l pe fratele tău! Repede! ― Mă doare… ― Grăbeşte-te! Nu s-au mai deranjat să-şi ia papuci ori ghete, ci doar tunicile. Thomas şi Rachelle i-au scos pe cei doi copii din casă, îndemnându-i să se mişte cât de repede puteau, ceea ce a declanşat un torent de lacrimi şi un ritm ceva mai iute decât mersul normal. Ţipetele se înmulţiseră, sute şi mii de săteni se treziseră cu aceeaşi suferinţă. Boala se răspândise peste noapte şi îi infectase pe toţi, a socotit Thomas. Toţi umpluseră strada principală, dorind cu disperare să ajungă la lac. Thomas l-a prins pe Samuel de mână şi l-a tras după el. ― Nu lua în seamă. Cu cât ajungi mai repede la apă, cu atât mai curând îţi va trece durerea. ― De ce se întâmplă asta? A întrebat Rachelle. ― Nu ştiu. ― Toată lumea suferă! Pesemne este pedeapsa pentru moartea lui Justin. ― Sper să fie doar atât. ― Ce vrei să spui? ― Încă nu ştiu, Rachelle! S-a răstit el. Fără un cuvânt, ea s-a grăbit să ajungă alături de el. Marie şi Samuel plângeau de durere, dar şi ei ştiau că trebuie să meargă mai departe. Lacul lui Elyon era salvarea, erau conştienţi de asta tot astfel cum ştiau că e nevoie 738

să respire. Toate celulele din corp ţipau după uşurarea pe care doar lacul leo oferea. Peisajul care i-a întâmpinat pe mal i-a făcut să încremenească. Cinci sau zece mii de bolnavi, bărbaţi, femei şi copii, stăteau la marginea apei, privind înspăimântaţi sau legănându-se încoace şi încolo, jeluindu-se. Apa era roşie! Nu doar având o nuanţă roşiatică, ci sângerie. Sute de oameni ceva mai curajoşi intraseră în lac şi se stropeau cu apa roşie pe picioare şi coapse, dar cei mai mulţi erau prea speriaţi ca să se apropie. Ţipetele nu erau ale durereii asociate în mod firesc cu primenirea într -o stare de boală atât de avansată, şi-a dat seama Thomas. În glasurile lor se strecurase teroarea, zeci de vorbe se întretăiau, dar i-au reţinut atenţia acelea care se auzeau mai tare în acel haos de nedescris. ― Puterea a dispărut! Un bărbat pe care abia l-a recunoscut ca fiind William, locotenentul lui, a ieşit bălăbănindu-se din apă. Pielea îi era udă, însă boala se agăţa de ea ca o piele crăpată, cuprinsă de mucegai. William s-a prins de cap cu ambele mâini şi s-a uitat deznădăjduit în jur. L-a văzut pe Thomas şi s-a repezit pe mal. ― Nu are niciun efect! A zis el, având aspectul unui om care şi-a pierdut minţile. Puterea s-a dus! Hoarda vine peste noi! Thomas a aruncat o privire pe mal, spre stânga. Martyn şi Qurong stăteau cu braţele încrucişate la două sute de paşi depărtare. În spatele lor, cei o mie de războinici scabioşi care îi însoţiseră priveau lacul în tăcere. ― La ei te refereai? William a început să se agite pe loc, fără să-i răspundă. ― William! De ce ai spus că vin? ― Au sosit iscoadele noastre. Amândouă armatele se află în pădure.

Ambele?

― Câţi oameni? Şi cât de departe sunt? ― A fost nevinovat! Acum vom muri pentru că am îngăduit aşa ceva. Spre mal au sosit în goană alţii şi alţii. Unii se îndepărtau de lac în fugă. William aproape că-şi pierduse luciditatea. L-a prins de umeri şi l-a zguduit. ― Ascultă! Câţi scabioşi au văzut iscoadele? ― Prea mulţi. Nici nu are importanţă. Luptătorii mei sunt bolnavi! 739

Thomas a simţit declanşarea aceleiaşi stări de derută de care se simţise cuprins când se afla în deşert. Reuşea totuşi să gândească suficient de limpede ca să înţeleagă ce se petrecuse. Rachelle a rostit adevărul în locul lui. ― Johan a ştiu, a zis ea, privind la agitaţia din jur. A ştiut că Justin era pur şi a ştiut că sângele nevinovat va otrăvi lacul. Devenim ca Hoarda. Era adevărat. Acesta era adevăratul act de trădare comis de Martyn. Aşa ştia el să poarte bătăliile. Aveau să cucerească pădurile fără să-şi scoată măcar săbiile din teacă. Singura diferenţă dintre pădureni şi locuitorii deşertului era acum un lac a cărui apă nu mai slujea la nimic. Peste câteva ore, chiar mai curând, cei din Garda Pădurii vor arăta, vor acţiona şi vor gândi la fel ca duşmanii lor. Nu mai aveau timp. ― Dă-mi sabia ta! William s-a uitat la el descumpănit. Thomas s-a aplecat în faţă şi i-a smuls sabia din teacă. ― Cheamă oamenii! Vom lupta. Până la moarte! Soţia lui a rămas cu privirea aţintită spre lacul roşu, cu ochi mari, dar acum dilataţi de groază. În ei se mai citea ceva – un început de înţelegere a situaţiei. Ţâşnind din spatele lor, un ţipăt ascuţit a despicat aerul dimineţii. Thomas s-a răsucit şi a văzut o femeie care arăta cu degetul către porţile principale. S-a răsucit şi s-a uitat de-a lungul străzii. Porţile erau la cinci sute de metri depărtare – nu reuşea să distingă amănuntele, dar şi-a dat seama că acolo se afla o armată. A Hoardei. ― Adună oamenii, William! Urmează-mă! A strâns sabia între degete şi a traversat în goană plaja, îndreptându-se către Martyn, alungând din minte durerea îngrozitoare pe care o simţea. În urma lui a auzit tropăit de picioare pe nisip, dar nu s-a întors să vadă cine era. Planul rezultat din mintea lui înceţoşată era simplu, având un singur scop: moartea lui Qurong. În starea lui din acele momente, nu va beneficia de acelaşi avantaj pe care îl avea de obicei, dar duşmanii nu vor apuca să-l doboare înainte de a-l ucide pe comandantul suprem al Hoardei, primul născut, Tanis. ― Thomas! 740

A recunoscut glasul. Mikil gonea în susul malului, orbită de panică. A ignorat-o, continuând să alerge. Zgomotul săbiilor care se ciocneau în depărtare răsuna deasupra satului. Unii dintre oamenii Gărzii începuseră să se apere. Însă sunetul tot mai ameninţător al cizmelor şi copitelor – mii şi mii, mergând în cadenţă pe strada principală – făcea ca eforturile apărătorilor să pară un spectacol dat de copii. Unul dintre scabioşi s-a desprins din armata lui Qurong şi a pornit în fugă să-l întâmpine. Nu, nu era un războinic de rând, ci un general, purtând o eşarfă neagră. Martyn! ― Nu uita, e fratele meu, a auzit glasul persoanei care alerga în urma lui. Era Rachelle, nu William. Iar ea voia să-l cruţe pe Johan? A aruncat o privire peste umăr. ― L-a trădat pe Elyon. Avându-l în frunte pe Ciphus, membrii Consiliului soseau în sfârşit la marginea lacului să încerce apa. Vacarmul se mai potolise, în speranţa că bătrânii înţelepţi vor reuşi să rezolve acea situaţie îngrozitoare. Nimeni nu părea să fie îngrijorat de prezenţa acelei armate pe străzi – toţi voiau să se îmbăieze. Doar atât. Rachelle s-a oprit alături de Thomas. Acum Johan se găsea la mai puţin de cincizeci de metri de ei. ― Mai există o cale. Mai ţii minte ce mi-a zis Justin? El s-a oprit şi a prins sabia cu ambele mâini. ― Singura cale pe care o cunosc acum este să-l iau pe Qurong cu mine. Dacă vrei ca fratele tău să trăiască, spune-i să se dea la o parte din drumul meu. ― Nu vrei să mă asculţi! A şoptit ea cu asprime. „Când va veni vremea”, aşa mi-a zis. Aceasta este vremea. Martyn şi-a scos sabia şi, fără să se mai grăbească, s-a apropiat la pas rar. Thomas s-a oprit, pregătindu-se să-l întâmpine pe general aşa cum îşi propusese. Simţea că pielea îi era cutreierată de flăcări, iar încheieturile îi păreau fracturate, dar ştia că oamenii Hoardei înfruntau acele dureri tot timpul. Era şi el în stare, ba chiar rezista mai bine, iar dacă nu, va muri încercând. ― A zis că avea o cale mai bună, a vorbit Rachelle. Justin mi-a zis să mor odată cu el. ― Asta mă şi pregătesc să fac. Şi odată cu mine va pieri şi Qurong. 741

L-a prins de braţ şi i-a vorbit grăbit. ― Ascultă-mă! Cred că am înţeles la ce s-a referit. A zis că-mi va aduce viaţa! Ştia că vom avea nevoie de viaţă. Că va muri. Ştia că lacul nu ne va mai oferi viaţă pentru că va fi pângărit de vărsarea de sânge nevinovat. Sângele lui. Silueta solitară care se îndrepta spre ei a dispărut din câmpul lui vizual.

Mori cu mine.

― Dar am murit deja cu el, a spus Thomas. Uită-te la noi! ― A zis că ne va aduce viaţă! Faţa lui Martyn nu mai era încadrată de glugă. Îşi ducea sabia fără a o strânge între degete – cu un aer foarte sigur de sine, provocator. Thomas s-a uitat spre lac, devenit o mare de roşu care i-a dat fiori. Brusc, mesajul lui Justin i-a devenit foarte evident. Nu se imagina îndeplinindu-l, dar dacă Rachelle avea dreptate, Justin le ceruse să moară la fel ca el. Le ceruse să se înece în acea mare de roşu. Mai înotase o dată într-o asemenea mare, aflată adânc în lacul de smarald, unde se putea respira. Dinspre mal a răsunat un nou ţipăt. Bineînţeles, Ciphus nu reuşise să-şi ducă la bun sfârşit încercarea de a dovedi că apa lacului era la fel de bună ca înainte. Dar se mai petrecuse ceva. Ciphus ţipa ca să acopere vacarmul. ― A dispărut! A aruncat o privire peste umăr. Bătrânul stătea pe mal, şiroind de apă. Semăna uimitor de mult cu un scabios – dacă ar fi avut şi codiţe, l-ar fi confundat cu Qurong. ― Nu mai există cadavrul! A strigat Ciphus. L-au luat de aici! S-a răsucit cu faţa spre Martyn. ― Minte, a spus Martyn. Cadavrul trebuie să fie sub apă. Vă înşală. ― Thomas, te rog să mă asculţi! A zis Rachelle pe un ton rugător. Boala îl făcea să aibă ameţeli şi gânduri confuze. A clipit derutat, şi a încercat să-şi pună gândurile în ordine. ― Sugerezi să intrăm în lac şi să ne înecăm? ― Preferi să trăieşti aşa? Martyn s-a oprit la trei metri de ei, lăsând capul în jos, să nu i se vadă faţa. Thomas a prins mânerul sabiei mai bine. În minte i-a apărut chipul umflat de lovituri al lui Justin.

Urmaţi-mă. Muriţi cu mine.

742

Era o cerere incredibilă pe care Justin o sugerase oricărei persoane care îl ascultase. I s-a adresat lui Martyn. ― Ce ne-aţi făcut? Glasul lui a răsunat grav şi nepământesc, amar şi totodată încărcat de durere. Generalul a ridicat capul, iar el i-a văzut faţa. Nu a observat rânjetul pe care îl aştepta. Ochii generalului erau plini de lacrimi. Iar trăsăturile îi erau crispate, exprimând spaima. Spaimă! Brusc, Martyn a pornit din nou, apropiindu-se cu sabia ţinută pe lângă corp. ― Opreşte-te acolo, i-a poruncit. Celălalt a mai făcut doi paşi şi a rămas locului. Nu la asta se aşteptase. I-ar fi fost foarte uşor să facă doi paşi mari şi să înfigă lama sabiei în pieptul lipsit de apărare. Pe de o parte voia să facă asta. Trebuia să-l ucidă, iar apoi să se repeadă spre Qurong. Dar nu putea. Nu acum. Mai ales că vorbele lui Rachelle încă îi răsunau în urechi. Nu, după ce văzuse lacrimi în ochii lui Martyn. Să fi fost asta o nouă înşelătorie? ― Îmi aduc aminte, a vorbit generalul. Remuşcarea din tonul lui era atât de stranie, încât Thomas a clipit descumpănit. ― Îmi aduc aminte, Rachelle. Mi-a vorbit şi mi-am adus aminte de asta toată noaptea. Rachelle a slobozit un suspin şi a pornit spre fratele ei. El a ridicat mâna, doar o idee. ― Te rog, nu. Nu ne pot vedea. Johan s-a uitat dincolo de Thomas, către malul din spatele lor. Sosiseră primele şiruri ale Hoardei. Ţipete izolate se auzeau dinspre sat, unde oamenii fugeau să-şi caute adăpost, însă nu a perceput zgomot de luptă, semn că ar fi opus cineva rezistenţă. Boala le luase deja multora minţile. Puternica Gardă a Pădurii fusese despuiată de orice voinţă de luptă, copleşită de o boală pe care nimeni nu o învinsese vreodată. Johan s-a uitat la Thomas cu ochi rugători.

743

― Am ştiut că era nevinovat. Am ştiut că sângele lui va pângări lacul. Am ştiut chiar şi cine era, dar nu mi-am amintit de ce ar fi trebuit să-mi pese. Acum l-am ucis. Nu pot trăi ştiind asta. ― Nu, există o cale mai bună! A spus Rachelle. ― Te rog, am luat deja hotărârea. Mă voi întoarce la armata mea cu o propunere de capitulare din partea voastră, iar după aceea îl voi ucide pe Qurong şi îmi voi asuma vina pentru otrăvirea apei din lac. Ciphus te va învinui pe tine. I-am zis că, dacă planul nostru dă greş în vreun fel, să arunce vina asupra ta. Va susţine că voi aţi luat cadavrul lui Justin şi aţi otrăvit apa. În starea de şoc provocată de boală, oamenii îi vor da crezare. În aşa fel, vă pot proteja. ― Să ne protejezi de ce? L-a întrebat Rachelle. Doar nu ne poţi apăra de boală. Thomas şi-a coborât sabia. Johan s-a uitat la ea, după care a privit peste umăr. Qurong a făcut semn către un şir de războinici, care au început să mărşăluiască pe plajă, către ei. ― Qurong bănuieşte ceva. Nu mai avem mult timp, a rostit Thomas şi s-a uitat spre apă. Mai ţii minte că băiatul a zis că va mai avea mult de călărit pentru noi? ― Sugerez să ne plecăm capetele drept semn de înţelegere reciprocă. Qurong trebuie să creadă că am ajuns la un fel de… ― Renunţăm la planul tău. Mai ţii minte ce a spus băiatul? Că se bazează pe noi? ― Da. ― Ieri-dimineaţă, Justin i-a zis acelaşi lucru lui Rachelle. Apoi ne-a cerut să îl urmăm în moarte. Asta va aduce viaţă într-o formă mai bună, aşa a vorbit. Rachelle e convinsă că a sugerat să murim înecându-ne în marea de roşu, aşa cum a făcut el. Johan a privit scurt către apă. ― Crezi că a fost Elyon? L-a întrebat Thomas. ― Nu… nu ştiu. A fost nevinovat. ― Dar crezi că a fost Elyon? Era băiatul? Johan a tăcut o clipă şi a contemplat apa roşiatică, semănând cu o întindere de sticlă. ― Da, da. Cred că el a fost. ― Şi e posibil să respirăm apa roşie a lui Elyon? A întrebat Thomas ceva mai grăbit. 744

― Probabil. Din ochiul drept al lui Johan a pornit o lacrimă care s-a scurs pe obrazul lui cu piele solzoasă. ― Atunci cred că Rachelle are dreptate. Şi cred că, dacă mai aşteptăm multă vreme, minţile noastre vor fi la fel de derutate de boală ca şi ale celorlalţi. Aflat încă pe malul lacului, Ciphus tocmai începuse să rostească o diatribă. Thomas şi-a auzit numele repetat de câteva ori, dar, în acele momente, plasa de minciuni rostite de bătrân părea ca o absurditate în comparaţie cu lucrurile pe care le sugera soţia lui. ― Vrei să ne înecăm la fel cum a făcut el? Se uita spre lac. Un şir de războinici se desprinsese dintre cei proaspăt sosiţi şi se apropiau din dreapta. Cei pe care îi trimisese Qurong se apropiau din stânga. Nu mai aveau vreme. Cu glas tremurat, Rachelle a rostit: ― Mi-e teamă. ― Asta ţi-a zis? A întrebat-o Johan. Să te îneci ca el? ― Da. Tăcere. ― Şi Samuel? Marie? A spus ea. ― Dacă te înşeli, vor muri odată cu noi. Thomas stătuse în acelaşi loc şi în urmă cu cincisprezece ani, rupt între dorinţa de a fugi de lacul lui Elyon şi aceea de a se cufunda în el. Atunci fusese un lac al vieţii. Acesta arăta ca o apă rece a morţii. Johan a scos un icnet. Se uita de cealaltă parte a lacului. ― Ce se întâmplă? Însă nu era nevoie să răspundă. Thomas şi Rachelle i-au văzut împreună, şi, instinctiv, ea l-a prins de braţ. La început, a crezut că în pomii de pe celălalt mal apăruse o recoltă bogată de cireşe. Însă erau de fapt înfipte în găvanele întunecate ale unor creaturi negre şi păroase. Shataiki! Erau cel puţin o sută de mii, agăţându-se de copaci începând de la ramurile cele mai de jos, urmărindu-i cu ochi care nu clipeau. Trecuseră cincisprezece ani de când nu mai văzuse lilieci, nici negri, nici albi. Ce se schimbase? Justin fusese ucis. Pădurea era acum populată de Shataiki. Ori strigătul lui Justin prin care le ceruse să ţină minte le 745

deschisese ochii, aşa cum deschisese şi mintea lui Johan? În orice caz, situaţia era deopotrivă terifiantă şi revelatoare. Brusc, Johan şi-a azvârlit gluga pe spate. Lacrimile îi alunecau pe faţă, de data aceasta în adevărate şuvoaie. A aruncat o ultimă privire către lilieci şi apoi a lepădat mantia, lăsând la iveală carnea şocant de albă şi pielea solzoasă. Văzându-l pe generalul lor stând doar cu o legătură în jurul şalelor, războinicii scabioşi au înlemnit la mai puţin de cincizeci de metri în fiecare parte. În acel moment, Thomas şi-a dat seama ce trebuia să facă. Ceea ce voia să întreprindă cu disperare. Pe cine să urmeze. De ce Elyon mai avea de călărit cu el. Cu ei. Nu s-a mai deranjat să-şi scoată tunica. A privit repede spre dreapta, şi a văzut ochii dilataţi ai Rachellei, spre stânga, privirea disperată a lui Johan. ― Pentru Justin, a rostit el. Şi a pornit în fugă. În ciuda afirmaţiei lui de mai devreme, a fost cât pe ce să se întoarcă să-şi găsească copiii. A simţit o stare de rău la gândul de a-i părăsi printre oamenii Hoardei. A continuat să alerge – nu era momentul potrivit să se oprească şi să se ocupe de ei, indiferent care ar fi fost urmarea. Copiii lui erau acum în mâinile lui Elyon. Dacă el supravieţuia următoarelor momente, îi va lua pe sus şi-i va săruta de bucurie. Au gonit în josul malului, Thomas în frunte, iar Johan şi Rachelle urmându-l îndeaproape. Hoarda a scos răcnete de uimire, atât în dreapta, cât şi în stânga. Atât a mai reuşit să audă. Shataikii au ţipat cu glasuri sfredelitoare. S-a întrebat dacă îi mai auzea cineva. Apoi a plutit prin aer. A izbit apa şi a fost imediat înghiţit de o mare rece. Roşie. Primul lui impuls a fost că hotărârea luată fusese o greşeală teribilă. Că boala le şubrezise capacitatea de a raţiona şi îi împinsese să comită o nebunie atât de mare, încât să îl urmeze pe Justin în moarte. A bătut din picioare în adânc astfel ca labele să nu-i apară la suprafaţă şi să fie văzute de oamenii Hoardei. Apa s-a schimbat imediat ce a bătut din picioare a doua oară, când ajunsese la mai puţin de un metru şi jumătate adâncime, trecând de la rece, 746

la călduţă. Surprins, a deschis ochii. Se aşteptase la un abis întunecat – demoni negri, aşteptând să-şi satisfacă pofta de moarte. A văzut însă o zonă de lumină roşie, difuză şi înceţoşată, dar sigur lumină! S-a uitat spre stânga, apoi spre dreapta, dar nu a văzut nici urmă de Johan sau Rachelle. A încetat să mai bată din picioare. Apa era limpede. Tăcută. Nepământească şi bizară. A auzit bătaia slabă a propriului puls. Deasupra lui, nenumăraţi scabioşi urmăreau apa, căutând semne ale apariţiei lui, dar acolo, în lichid, se simţea pe moment în siguranţă. Apoi momentul s-a scurs, iar realitatea stării lui a devenit predominantă în mintea lui. Au început să-l usture ochii, astfel că a clipit în apa caldă, dar fără să simtă vreo uşurare. Rămăsese deja fără aer, şi-a simţit pieptul încorsetat şi, o clipă, s-a gândit să bată din picioare să se ridice la suprafaţă să mai ia o gură de oxigen. A deschis gura şi a simţit apa călduţă pe limbă. A închis-o.

E apa lui, Thomas. Ai fost în lacul acesta de o mie de ori, şi ştii că fundul lui a fost mereu mâlos şi întunecat. Acum radiază lumină. Ai mai trecut pe aici.

Însă acest plan i s-a părut brusc lipsit de orice raţiune. Ce om ar înghiţi de bunăvoie o gură mare de apă? Intrase acolo cu intenţia de a renunţa la viaţă? Boala îl ruinase! Crezuse de fapt, într-un moment de disperare, că moartea iar aduce un nou fel de viaţă, dar pe moment, nimic nu i se părea atât de absurd. Dar ce se întâmplase cu Johan şi Rachelle? Oare, speriaţi, se vor chinui să urce la suprafaţă? Însă ce alegere putea face el? Revenirea la viaţa în moarte de sus nu era la fel de absurdă? S-a lăsat moale, străduindu-se să ignore senzaţia de arsură pe care o avea în plămâni. Dar tocmai asta era – nu beneficia de luxul de a-şi mai analiza multă vreme alegerea făcută. Mai avea doar câteva secunde. Corpul i-a fost atins de o tresărire de panică, de o disperare pe care nu o mai trăise până atunci, simţindu-se strivit de un pumn oribil. A deschis gura şi a închis ochii. A început să suspine. Mintea i-a fost cotropită de un urlet final, care îi interzicea să înghită apa. Justin aşa făcuse, dar el nu era Justin.

Nu, Thomas, acela era Elyon.

747

Apoi aerul i s-a terminat. A deschis gura larg şi a înghiţit puternic, la fel ca un peşte care filtrează apa şi reţine oxigenul. Durerea i-a izbit plămânii ca un berbec. A încercat să expire. Inspirând şi expirând, aşa cum făcuse în lacul de smarald. Însă apa de aici nu era la fel. Şi-a simţit plămânii ca şi cum ar fi fost plini cu pietre. Avea să moară. Corpul plin de apă a început să se scufunde treptat. Nu s-a zbătut împotriva înecului. Dacă Justin era Elyon, atunci aşa trebuia să procedeze şi el. Lucrurile se prezentau cât se putea de simplu. Justin le spusese să-l urmeze în moarte, şi exact asta făceau. Iar dacă Rachelle se înşela în legătură cu tot, atunci va muri, tot astfel cum murise şi Justin, ca săşi demonstreze respectul faţă de nevinovăţia lui. Oricum, dincolo de luciul apei nu mai exista viaţă. Apoi a încercat. Înţelegând totul, a încercat să răstoarne în sens invers acel drum îngrozitor.

Elyon, te implor. Ia-mă. Tu m-ai făcut, acum ia-mă la tine.

Bezna i-a cuprins mintea. A început să urle. Apoi totul s-a întunecat. Nimic. Murise. Era sigur. Dar mai era ceva aici, dincolo de viaţă. Din întuneric, un geamăt a început să-i umple urechile, înlocuind propriul urlet. Geamătul a căpătat forţă şi a crescut în intensitate, transformându-se într-un vaier, apoi într-un răcnet. Cunoştea vocea aceea! Era a lui Justin. Cel care ţipa era Elyon. Şi ţipătul sugera suferinţa. Şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să strige alături de celălalt glas, socotind acum că situaţia era mai gravă decât moartea. Corpul lui era traversat de flăcări arzătoare, ca şi cum până şi ultima dintre celule se revolta faţă de acel sunet. Aşa şi trebuia, i-a şoptit o voce din propria ţeastă. Creatorul lor striga de durere! Mai trecuse pe acolo! Exact în acel loc, în adâncul lacului de smarald. Mai auzise acel urlet. Un glas moale, ispititor, a înlocuit strigătul. ― Aminteşte-ţi de mine, Thomas, a spus Justin, a spus Elyon. La periferia minţii lui s-a ivit o lumină. Una roşie. A deschis ochii, năucit de acea răsturnare neaşteptată. Arsura din piept dispăruse. Apa era caldă, iar lumina din adânc părea mai puternică. 748

Era în viaţă? A inspirat apa roşie şi a dat-o afară. Respira! Trăia, deci! A scos un strigăt de uimire. A privit spre picioare şi apoi spre braţe. Da, totul era real. Se afla aici, plutind în lac, nu în altă realitate cu care nu avea nicio legătură. Iar pielea… Şi-a frecat-o cu degetul mare. Boala dispăruse. S-a răsucit încet în apă, căutându-i din ochi pe Rachelle sau Johan, dar niciunul nu se afla acolo. S-a mai răsucit o dată şi a ridicat pumnul deasupra (ori dedesubtul) capului. A plonjat în adânc, apoi a descris o buclă spre suprafaţă şi a despicat luciul. Trebuia să o găsească pe Rachelle. Justin schimbase apa. În clipa când mâna lui a atins apa rece de deasupra celei calde, plămânii au început să-i ardă. A încercat să respire, dar a constatat că nu mai era posibil, însemna că era terminat dacă ajungea afară din apă. În clipa când apa încă îi şiroia pe faţă, prin minte i-au trecut trei gânduri. Primul era că rupsese luciul exact în acelaşi timp cu Rachelle, aflată în dreapta lui, şi cu Johan, aflat în stânga. La fel ca trei delfini care ies la suprafaţă într-un salt coordonat, cu capetele arcuite pe spate şi cu apa scurgându-li-se de pe păr, ţinând gurile larg deschise spre cer. Cel de-al doilea gând a fost că simţea fundul lacului sub tălpi. Aşadar, putea sta în picioare. Al treilea, că încă nu reuşea să respire. A ieşit din apă până la brâu, s-a aplecat şi a vomitat aproape un litru de apă din plămâni. Durerea a dispărut imediat. A mai icnit o dată, constatând apoi că respira cu uşurinţă şi s-a răsucit încet. Spre dreapta. Din gura deschisă a Rachellei curgeau apă şi fire de salivă. Şi ea murise ca el. Spre stânga. Vreme de câteva clipe, nu a reuşit să-l recunoască pe bărbatul aflat la un metru şi ceva de el. Era Martyn Scabiosul, însă pielea lui se transformase. Avea culoarea cărnii. Netedă. Rozalie, ca aceea a unui copil. Iar ochii îi străluceau ca nişte smaralde. Acela era Johan, aşa cum arătase cândva, fără nicio urmă de boală. Şi el respirase apa. Au rămas în apă, trei străini uzi leoarcă, stând cu faţa spre o sută de mii de oameni ai Hoardei, unii îmbrăcaţi cu tunicile pădurenilor, alţii purtând mantiile cu glugă ale locuitorilor deşertului, toţi având pielea albă a acelor bolnavi. O vreme, nimeni nu a scos niciun cuvânt. Cu faţa ascunsă de glugă, Qurong a rămas cu armata lui la cincizeci de metri spre dreapta lor. 749

Ţinându-şi buzele strâns, Ciphus stătea la cincizeci de metri spre strângă. Iar exact în faţă se găseau Mikil şi Jamous, dar şi Marie şi Samuel, stând cu gurile căscate ca şi ceilalţi. Thomas a păşit din lac, despicând apa zgomotos cu coapsele. Într-un fel, se simţea ca şi cum ar fi privit la o lume cu totul nouă. Nu era doar o persoană nouă, scăldată de farmece, dar şi miile de oameni cu care se confrunta se deosebeau. Boala se ţinea de ei precum balega uscată. Însă după ce vor înţelege ce făcuse Elyon pentru ei în acel lac, se vor grăbi să între cu toţii în apele roşii. Iar el va fi călcat în picioare, a gândit întristat. Războinicii Hoardei care fuseseră trimişi să cerceteze se aflau la cincizeci de metri depărtare. Primiseră răspunsul, iar Thomas se îndoia că ei îl înţeleseseră. A aruncat o privire spre locul unde îi văzuse pe Shataiki. Dispăruseră. Ba nu, nu dispăruseră. Erau încă acolo, neîndoielnic, însă nu mai reuşea să-i vadă. Era pe punctul de a vorbi, să spună ce se petrecuse, când un glas sfredelitor a străpuns tăcerea. ― Ei erau! A strigat Ciphus. Ne-au înşelat şi au otrăvit apa lui Elyon. Johan a apărut alături de Thomas. ― Bătrâne, nu-ţi vom mai înghiţi minciunile! Eşti orb? Ţi se pare că noi suntem otrăviţi? ― Dar uitaţi-vă la voi! Apa v-a dezgolit de carne! ― Ne-a dezgolit? A întrebat Thomas, năucit, privind la oameni. Ne-a dezbărat de boală. Nu vezi atâta lucru? ― Imposibil! A zbierat Ciphus. Acesta nu mai este lacul lui Elyon. E o apă înroşită, otrăvită de moarte. Aşa ceva ar rosti doar un om al Hoardei, a gândit Thomas. Ciphus se schimbase cu totul. I-a căutat pe Marie şi Samuel pe mal şi, după ce i-a găsit, a văzut-o pe Rachelle alergând spre ei. Ea ştia la fel de bine ca el că dacă boala îi cuprinsese la fel de repede ca pe ceilalţi, poate nu erau chiar atât de receptivi. S-a uitat drept către bătrân, care se întorsese înspre oameni. ― Legea sună foarte clar: cadavrul trebuie să rămână în apă până dimineaţă, dar aţi văzut şi voi. Cadavrul a dispărut! Johan a fost cel care a sărit în apărarea lor. 750

― Nimeni nu a trecut de soldaţii mei să fure cadavrul. Nici nu ai căutat cum trebuie. Iar legea pe care o invoci este a Hoardei. De când te supui legilor ei? ― Aşa e legea! A strigat bătrânul înţelept. Iar tu ai fost complice la planul lor de a fura cadavrul. Cine i-ar fi bănuit pe cei doi generali că se vor înţelege să subjuge întreaga lume printr-o conspiraţie mârşavă? A zis el, şi a arătat cu degetul spre lac. Uitaţi-vă ce aţi făcut! Johan a făcut câţiva paşi în faţă şi s-a adresat direct oamenilor: ― Lacul nu este otrăvit, doar s-a schimbat. Sunt eu mort? Se mai agaţă boala de carnea mea? Mai sunt eu scabios? Nu, am scăpat de boală şi asta pentru că am urmat sfatul lui Justin. Să-l urmez pe el în moarte înecându-mă în lac şi descoperind o nouă viaţă. Aceasta este împlinirea profeţiei făcută de băiat. Aceasta este lovitura dată răului, despre care ne-a vorbit el, iar ea a venit când se pierduse orice speranţă. A făcut semn în spatele lui, către lac. Intraţi şi aflaţi viaţa lui. Înecaţi-vă cu toţii! Înecaţi-vă! Nimeni nu s-a repezit. S-au uitat toţi la el de parcă ar fi avut în faţă un descreierat. Marele Martyn, care acum redevenise Johan, nu mai impunea respectul de care se bucurase cu doar câteva minute înainte. În jurul lui Qurong, aflat în dreapta, s-a produs agitaţie. Ciphus s-a apropiat venind din stânga. ― Îl auziţi? Rachelle îi adusese pe Marie şi Samuel la marginea apei şi le şoptea ceva la ureche. Copiii tremurau de frig. ― Generalul Martyn îşi va desăvârşi înşelătoria pusă la cale împreună cu Thomas, aceea de a ne îneca pe toţi! A strigat Ciphus. Nici gând! ― Vine Qurong, le-a şoptit Johan, cuprins de agitaţie. Nu avem mult timp. Căpetenia Hoardei se apropia pe mal, însoţită de câteva sute de războinici. Din mulţimea pădurenilor s-au desprins doi oameni – cei care călătoriseră cu Justin prin Valea Tuhan. Ronin şi Arvyl. Aveau feţele brăzdate de lacrimi, iar ochii le erau plini de spaimă. ― Dacă trebuie, îl vom urma până la moarte, a rostit Ronin încet, uitânduse în adâncul ochilor lui Thomas. Ce să facem? ― Înotaţi în adânc şi respiraţi apa. Lăsaţi-o să vă ia în stăpânire. Veţi descoperi viaţa. S-au uitat unii la alţii. ― Repede! Vin luptătorii lui Qurong. 751

Cei doi au pătruns în apă, iar după un moment de şovăială, s-au scufundat. Au dispărut sub luciu. ― Acum oamenii lui, oamenii lui Justin! A zbierat Ciphus. Au conspirat cu toţii să aducă nenorocirea peste noi! Qurong îşi continua marşul. Aşadar, se ajunsese şi la asta. Hoarda împotriva unei familii. Cu siguranţă că secundul îi va urma! A fugit spre Mikil şi Jamous şi i-a prins de mâini. ― Urmaţi-mă! ― Thomas… ― Taci şi urmează-mă, Mikil, a zis el, vorbind cu glas scăzut, aproape în şoaptă. Mă crezi? Nu i-a răspuns. ― L-ai ucis pe Elyon. Am făcut-o cu toţii. Acum îi dai viaţa înapoi şi mergi alături de mine. Mikil şi Jamous s-au uitat unul la celălalt. ― Cred că are dreptate, a vorbit Jamous. ― Consideri că Justin era Elyon? A întrebat ea. ― Mi-a vorbit. Mikil s-a holbat la el cu ochi mari, albi. ― Plonjaţi adânc şi respiraţi apa. Pentru numele lui Elyon, mişcaţi-vă! Vam minţit eu vreodată? Nu. Acum, fugiţi! Aceste vorbe i-au fost de ajuns lui Mikil. Cei doi au fugit pe malul nisipos, urmaţi de Thomas. S-au aruncat în acelaşi timp în apă, azvârlind stropi în jur, exact în clipa când Ronin şi Arvyl au ieşit la suprafaţă, având pielea roz şi vomitând apă. L-a prins pe Johan de braţ. ― O să avem nevoie de cai de la grajdul Gărzii, i-a şoptit. Trebuie să fie înşeuaţi şi… Dar Johan ştia deja acest lucru, astfel că a pornit imediat în goană pe mal. Pădurenii bolnavi s-au dat grabnic la o parte din calea lui. Apoi a dispărut printre case. ― Toţi cei care vor să-l urmeze pe Elyon în moarte ca să afle o viaţă nouă să se înece! A strigat Thomas. Înecaţi-vă acum! Căpetenia Hoardei a sporit ritmul marşului. Ciphus a rămas mut. Îlvăzuse şi el pe Qurong. I-a văzut şi pe oamenii Hoardei, care îi împresuraseră cu 752

miile, călare, pregătiţi să-i atace cu secerile. Cu toţii se aflau sub o ordine nouă. ― Vă rog! Amintiţi-vă de el! Aceasta este ziua mântuirii voastre! Le-a strigat Thomas. În spatele lui, a auzit plescăitul apei. Mikil şi Jamous reveniseră. Nu a mai reuşit să se ţină în frâu. ― Ce e cu voi? Sunteţi orbi? E viaţă, nesocotiţilor! Înecaţi-vă! Mikil a râs. Pe mal au apărut în fugă doi copii. Lucy şi Billy, cei doi din Valea Tuhan. Au intrat în apă odată cu Marie şi Samuel. În urma lor, bărbaţi şi femei, probabil vreo şase. S-au aruncat toţi în apă, scufundându-se. Unul s-a ridicat imediat la suprafaţă scuipând şi, vociferând, a ieşit din lac. Pielea nu i se schimbase. Alţi doi au pornit spre lac. ― De ajuns! A strigat Qurong, care a rămas cu mâinile în şolduri şi cu picioarele desfăcute. Intraţi în lac şi socotiţi-vă duşmanii pe care îi vom vâna şi distruge. ― Tu eşti Tanis! i-a zis Thomas. Ai băut apa lui Teeleh şi ne-ai adus boala. Acum porneşti război împotriva copiilor lui Elyon? Justin ne-a adus pacea. ― Eu v-am adus pacea! Glasul celui care vorbise era prea puternic să aparţină unui om. În aceeaşi clipă, Thomas Hunter şi-a dat seama – Teeleh vorbea prin gura primului său născut. Îl îndemna pe copilul răsfăţat care dorea să fie la fel de măreţ ca Elyon. Aşa procedase mereu. Acum, după ce îl ucisese pe Justin, va porni război împotriva a ceea ce rămăsese. Va ucide viaţa pe care, prin moartea lui, Justin o făcuse posibilă. ― Suntem unul! A strigat Qurong, desfăcându-şi larg braţele. Eu sunt pacea! ― Tu eşti împăcat cu Teeleh, nu cu Elyon. Nu cu Justin. ― Blasfemie, strigă Ciphus. Vă alung! Orice bărbat, femeie sau copil care se îmbăiază în lacul acesta va fi alungat. Qurong îşi luă gluga de pe cap, lăsând la vedere cozile lungi şi înnodate deasupra pielii solzoase. ― Nu alungaţi, urlă el, omorâţi! Din spatele lui Thomas s-au auzit plescăituri, semn că alţi oameni ieşeau din lac. Fără să bage de seamă transformarea, câţiva copii chicoteau. Cu glas stăpânit, Rachelle s-a grăbit să-i scoată din apă. 753

Thomas a aruncat o privire de-a lungul plajei. Doar într-o direcţie nu se vedeau războinici ai Hoardei, în spatele lui Ciphus. Dar chiar şi aşa, Qurong îi va urmări.

Johan, unde eşti?

Din mulţime s-a desprins un om, care a coborât în fugă malul şi s-a scufundat, sfidând comanda lui Qurong. William? Dacă nu se înşela, William tocmai li se alăturase. Dar unde era Johan? De ce-i lua atât să vină cu câţiva cai? Trebuia să-l reţină cât mai mult pe Qurong. ― Dacă eşti de partea lui Elyon, atunci ai condamna la moarte femeile şi copiii pentru că nu poartă boala ta? ― Voi purtaţi boala, i-a răspuns Qurong. Sunteţi nişte albinoşi cu carnea otrăvită şi minţi bolnăvicioase. Din gură i-au sărit stropi de scuipat. Ochii îi erau roşii ca focul de mânie. De ce era oare atât de furios pentru câteva prăzi dezgolite? ― Boala voastră ne va dezbina şi va ameninţa regatul meu, de aceea vă voi îneca. ― Dar tocmai ne-am înecat! A spus Mikil, după care a izbucnit în râs. Vrei să ne mai îneci o dată? Thomas a ridicat mâna, cerând linişte. ― Pregăteşte-i, i-a zis el încet. O să pornim călare prin pădure, spre nord. ― Avem cai? ― Johan. Ea a înţeles. ― Vom vedea dacă veţi supravieţui când o să vă înec eu, a spus Qurong. Luaţi-i! Oamenii din garda lui s-au desprins din grup şi au înaintat. ― Aşteptaţi! A strigat Thomas. Vă ofer ceva în schimb! A vârât mâna sub tunică, a scos din ascunzătoarea ei cartea îmbrăcată în piele şi a ridicat-o. ― O carte de Istorie. Qurong a înălţat mâna, iar soldaţii s-au oprit. A înaintat. În mintea lui strâmbă, aceea era o carte sacră, dar ce era în stare să facă pentru a o redobândi? La urma urmelor, era doar un obiect oarecare. ― Ai cerut ca nimeni să nu între în lac. Dacă arunc această carte în apele otrăvite, o să-ţi calci propria lege, intrând să o găseşti? ― Pune-o jos. 754

Johan tocmai ieşea din sat, aducând doisprezece cai. A aruncat o privire spre locul unde se afla Thomas, a evaluat situaţia şi a dat pinteni. Vorbind tare, să acopere zgomotul făcut de Johan, Thomas a glăsuit: ― O să pun cartea jos dacă mă păsuieşti un minut ca să explic totul în faţa Consiliului, aşa cum este obiceiul poporului nostru în asemenea cazuri… Zgomotul produs de caii aduşi în galop de Johan înspre malul lacului i-a făcut pe toţi să întoarcă privirile şi capetele într-acolo. Scabioşii începuseră să înţeleagă rostul acelei apariţii şi s-au pregătit să intervină, când vechiul lor comandant a trecut ca un tunet pe lângă Qurong. Thomas a băgat cartea înapoi sub tunică, apoi s-a răsucit şi a prins în braţe copilul aflat cel mai aproape de el. ― Puneţi-i pe cai, grăbiţi-vă! Rachelle a ridicat-o pe Marie în şa, în spatele lui William. L-a prins pe Samuel de mână şi l-a tras cu ajutorul lui William. Apoi s-a întors să mai ridice unul. ― Opriţi-i! A strigat Qurong. ― Rachelle, du-te. O să-i aduc eu pe ceilalţi. Porneşte! Însă ea a dat fuga după cel de-al patrulea copil. Oamenii nu se mai simţeau împiedicaţi de dureroasa boală care îi făcea pe scabioşi să fie atât de lenţi. Până să-i ajungă vreun războinic, urcaseră deja în şa şi porniseră în galop spre membrii Consiliului, care rămăseseră ca împietriţi. Mai puţin Thomas şi Rachelle, care îi ajutaseră pe copii. ― Urcă! Grăbeşte-te! Se părea că Rachelle nu va reuşi. Thomas şi-a îndemnat calul către cel mai apropiat războinic scabios, care a oprit şi a dat să-l lovească. S-a ferit cu destulă uşurinţă de secera ucigaşă. Iar Rachelle reuşise să urce pe cal. ― Fugi! Fugi! Ca din senin, o săgeată a străbătut aerul şi s-a înfipt în gâtul armăsarului pe care se afla Thomas. De durere, animalul s-a ridicat pe picioarele din spate şi el s-a agăţat de şa. ― Thomas! A răcnit Rachelle. Ştia la fel de bine ca el că acea rană era fatală. Iar acum, scabioşii se năpusteau spre ei. Unul a lovit cu sabia în crupa calului. Rachelle şi-a răsucit calul. ― Sări! 755

A îndemnat calul spre el, a dat drumul frâului şi s-a retras pe şa, ţinânduse cu o mână de oblânc. Era o mişcare pe care oamenii Gărzii o cunoşteau bine, se întâmpla deseori să-şi piardă caii în bătălie, învăţaseră că, la orice viteză, saltul de pe un cal pe altul era posibil doar în cazul în care călăreţul reuşea să se ţină bine în scări şi să-l prindă între el şi gâtul calului pe cel care executa săritura. Thomas a sărit, a căzut greu pe gâtul calului şi a reuşit să se aşeze în şa. Sa aplecat şi a prins frâul. Rachelle l-a prins pe după mijloc şi s-a ţinut strâns de el. Acum, însă, mergeau în direcţie greşită. Thomas a întors calul şi l-a îmboldit la galop ca să îi ajungă pe ceilalţi. Totul se petrecuse în doar câteva secunde. Johan trecuse de membrii Consiliului, dar susţinătorii lui Justin încă nu erau feriţi de primejdie. Cei o sută de scabioşi aflaţi deasupra plajei dădeau pinteni cailor să-i intercepteze pe fugari. ― Jamous, William, în dreapta noastră! A strigat Thomas. A cotit, îndreptându-se exact spre Hoardă. Ţine-te bine! Rachelle s-a ţinut mai strâns. Jamous şi William s-au desprins de ceilalţi şi au pornit spre armată. Johan a aruncat o privire în urmă, a evaluat cu rapiditate situaţia, şi i-a condus pe ceilalţi, îndepărtându-se de pericol. Thomas s-a aplecat în şa şi a urlat aşa cum obişnuia să facă în toiul bătăliei. Orice soldat scabios îl văzuse neîndoielnic măcar o dată doborând camarazi de-ai lui, astfel că, văzându-l pe el şi pe cei doi locotenenţi ai săi gonind direct spre ei, au tras de hăţuri. Întârzierea a fost suficientă pentru a-i oferi lui Johan timpul necesar să-i conducă pe ceilalţi până în pădure. ― Împrăştiaţi-vă! Thomas, Jamous şi William au luat-o spre stânga imediat după acea poruncă şi au pornit în goana cailor către copaci, urmându-l pe Johan. Exact în acele momente, când se aflau la mai puţin de două lungimi de cal de pădure, s-a auzit un pocnet surd care a însoţit duduitul copitelor. Rachelle a gemut. Apoi, alt duduit. O săgeată s-a înfipt într-un copac din dreapta lui Thomas. 756

Strânsoarea lui Rachelle în jurul taliei lui a slăbit. A icnit, şi în acel sunet a răzbătut susurul durerii. ― Rachelle! Vorbeşte-mi! Drept răspuns, o mulţime de săgeţi au străbătut printre crengi. Apoi au pătruns în pădure. Soţia lui fusese străpunsă de o săgeată! Trebuia să oprească! ― Rachelle! Hoarda pornise în urmărirea lui – nu se putea opri. ― Răspunde-mi! A răcnit el. Rachelle! Nu a primit răspuns. Mâinile ei alunecau, de aceea i le-a prins cu mâna stângă. ― William! Locotenentul lui s-a uitat scurt în urmă. ― Dă pinteni! Goneşte! ― Rachelle a fost nimerită de o săgeată! William a întors calul şi l-a domolit. Thomas s-a apropiat la galop, fără să încetinească. S-au ferit de crengile mai joase ale unor copaci, ajungând întrun luminiş. William a examinat corpul moale aflat pe şa în spatele conducătorului său. Corpul lui Rachelle. Văzând expresia din ochii verzi ai locotenentului, Thomas a simţit că inima îi este străpunsă de un val de spaimă cumplită. S-a abătut de la drum cât să-i verifice pulsul lui Rachelle. Era vie. Dar îşi pierduse cunoştinţa. În spate îi pătrunseseră trei săgeţi. Rămas încă în şa şi auzind uruitul de copite al cailor Hoardei, aflată la mai puţin de o sută de metri în urmă, a început să suspine. William a legat braţele Rachellei pe după talia lui, după care au pornit în galop pentru a-i ajunge pe ceilalţi.

Elyon, te implor să o vindeci, s-a rugat el. Te implor să-mi salvezi soţia.

Ceilalţi nu ştiau ce se întâmplase. Samuel şi Marie se aflau în faţă, împreună cu Mikil şi Jamous, care o luase pe Marie ca să uşureze povara pe care trebuia să o poarte calul. Din clipă în clipă, Thomas verifica pulsul Rachellei. Era încă în viaţă. Tăcut, William călărea în urma lor. Chiar dacă s-ar fi oprit, nu o puteau ajuta prea mult. Avea nevoie de odihnă. Trebuia să coboare de pe cal, dar fiindcă erau urmăriţi nu puteau face asta.

Justin, pe mine m-ai salvat. Salvează-mi şi soţia. 757

Muriseră şi reveniseră la viaţă după ce se scufundaseră în lac. De ce? Pentru ca ea să fie ucisă de Hoardă? Era absurd, iar asta însemna că nu avea să moară. Avea nevoie de ea! Copiii aveau nevoie de ea. La fel şi tribul. Era persoana cea mai dulce, mai înţeleaptă, mai plăcută şi iubitoare dintre toate! Nu trebuia să moară. După ce au mai mers douăzeci de minute, William a venit alături de Thomas. ― Ne urmăresc vreo două sute de scabioşi. Eu şi Johan o să-i atragem spre sud, ne vedem la livada de meri din nord. Thomas a dat aprobator din cap. Locotenentul lui a pornit înainte, şi a schimbat câteva cuvinte cu Johan, care s-a uitat înapoi alarmat. A cotit dreapta şi au dispărut printre copaci împreună. Voiau să descrie un cerc, să pornească lupta cu Hoarda, pe care să o atragă spre sud, potrivit metodelor clasice folosite de Garda Pădurii. Thomas a gonit înainte cât de repede a putut. Era convins că William şi Johan se confruntau deja cu duşmanii. A luat pentru a suta oară pulsul Rachellei. Cum calul se cutremura sub ei, sarcina de a-i verifica pulsul devenise aproape imposibilă. Poate că era deja prea slab ca să-l simtă fără să se oprească. ― Mikil! S-a oprit înainte ca adjuncta lui să-i răspundă. Ea l-a văzut oprindu-se şi a strigat către ceilalţi, care tocmai pătrunseseră într-un mic luminiş. Thomas a desfăcut încheieturile soţiei, s-a lăsat să alunece de pe cal şi a coborât-o cu grijă pe iarbă. A rămas întinsă şi nemişcată. I-a pipăit gâtul cu o mână tremurătoare, disperat să simtă palpitaţia cunoscută de care îşi lipise faţa de atâtea ori. Nu a perceput nimic. Ceilalţi sosiseră în urma lui şi le-a auzit exclamaţiile speriate, dar acum gândurile lui erau în altă parte. Voia doar un lucru. Îşi voia soţia înapoi. Însă ea zăcea pe pământ, iar el nu-i găsea pulsul.

E moartă, Thomas.

Nu, imposibil să fi murit. Doar fusese readusă la viaţă de Justin. Cel care îi îndemnase să între în lac. Cel care le arătase cum să iubească, să lupte, să conducă şi să trăiască. ― Mamă? ― Marie. Auzind glasul fiicei lui, în ochi i-au apărut lacrimi. 758

― Mamă! Ambii copii au căzut în genunchi, aplecându-se asupra trupului mamei lor. Thomas a mai făcut o încercare să-i ia pulsul, iar de această dată şi-a dat seama că murise. Ghemuindu-se la pământ, s-a lăsat cuprins de un val îngrozitor de furie. A inspirat adânc, a ridicat bărbia şi a început să suspine spre cer. Mikil a încercat să o readucă la viaţă. O femeie i-a strâns în braţe pe copii, care începuseră să scâncească. Thomas nu putea decât să plângă. Văzuse aţâţi oameni murind în bătălii, însă astăzi, după ce respirase apa lui Elyon, această moarte i se părea oarecum diferită. Nemiloasă şi groaznică şi mai dureroasă decât şi-ar fi închipuit vreodată. S-a lăsat moale alături de soţie, s-a făcut ghem şi a vărsat lacrimi. Mikil a preluat comanda. ― Încălecaţi. Duceţi-i la livada cu meri. Aşteptaţi-ne acolo. L-au lăsat singur. Ştia că trebuia să continue. Nu toţi oamenii Hoardei îl urmăriseră pe Johan. Aceştia abia veneau. I-a chemat. „Veniţi să mă ucideţi şi pe mine.“

Mai ai mult de călărit, Thomas de Hunter.

Vocea i-a răsunat în minte cu o limpezime de cristal. A deschis ochii. Spinarea Rachellei era la câteva palme de el. Nemişcată. Simţindu-şi mintea împietrită, a închis ochii.

Fiica mea e cu mine acum. Am nevoie de ea.

― Dă-mi-o înapoi, a şoptit el. ― Poftim? A auzit glasul lui Mikil. ― Dă-mi-o înapoi! A gemut. S-a lăsat o tăcere lungă. Ar fi trebuit să plece de mult din acel loc, dar Mikil a rămas de veghe şi l-a lăsat să sufere în continuare. Apoi glasul i-a vorbit din nou.

Călăreşte, Thomas. Călăreşte cu mine.

În pieptul lui se petrecea ceva. A deschis ochii şi s-a concentrat asupra unei călduri ciudate ce se răspândea prin plămâni, urcându-i spre gât. S-a ridicat.

Ne întâlnim în deşert. Călăreşte.

― Thomas? A auzit-o pe Mikil, îngenuncheată alături de el. Îmi pare rău… e o tragedie cumplită. Dar trebuie să plecăm. S-a înălţat în picioare. Durerea îi palpita în piept, dar mai exista şi o voce, pe care o cunoştea. Îi vorbise şi în lacul de smarald, demult. I se adresase şi 759

în lacul roşu, astăzi. Justin murise. Muriseră cu toţii. Acum Rachelle murise din nou. Însă era vie, pentru că aşa spunea vocea. Dacă nu aici, atunci în altă parte. ― Ajută-mă să o ridic, Mikil. Au pus cadavrul lui Rachelle pe cal în faţa lui Thomas, rămânând cu faţa ei rezemată de umăr şi cu braţele pe lângă trup. Şi-a ţinut astfel soţia şi a călărit, plângând şi lăsând lacrimile să-i curgă în păr. Însă lacrimile lui erau pentru copii şi pentru sine, nu pentru Rachelle. Nu pentru fiica lui Elyon. Ea era acum lângă Justin. Când au ajuns la livada de meri, Johan şi William aşteptau împreună cu ceilalţi. Johan şi-a plâns sora. A sărutat-o şi i-a netezit părul, spunându-le tuturor că o trădase. ― Unde mergem? A întrebat Mikil. ― Spre deşert, a răspuns Thomas, îndemnându-şi calul. Călărim spre deşert.

760

31 Afirmaţia că lumea fusese cuprinsă de haos nu ar fi făcut decât să reflecte adevărul, însă reprezenta o situaţie fără precedent. Trecuseră patru zile de când Mike Orear dăduse totul în vileag pe canalul CNN, de când Franţa decretase legea marţială, de când Monique revenise cu elixirul fermecat întipărit în minte, de când Thomas Hunter fusese ucis de un glonţ tras drept în frunte. Indiferent dacă titlurile din ziare ar fi fost în engleză, germană, spaniolă sau rusă, sau orice altă limbă, toate se reduceau la câteva idei scrise cu litere îngroşate. SE CONFIRMĂ AMENINŢAREA GERMENULUI RAISON LUMEA ÎN PRAGUL RĂZBOIULUI SE ESTIMEAZĂ CĂ PESTE CINCI MILIARDE DE PERSOANE SUNT INFECTATE PRĂBUŞIREA ECONOMICĂ GLOBALĂ MAI SUNT ZECE ZILE DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SPERANŢĂ ÎN DESCOPERIREA ANTIVIRUSULUI Vederea oricărui astfel de titlu reprezenta o experienţă suprarealistă. Nici autorul, nici cititorii nu aveau vreun indiciu privind înţelesul deplin al acelor cuvinte. Aşa ceva nu se mai petrecuse până atunci. Iar acum nu se putea întâmpla ceva asemănător. Germenul Raison fusese azvârlit asupra lumii şi, cu excepţia câtorva băştinaşi ascunşi în cine ştie ce junglă, toată lumea auzise aceste ştiri. Dar câţi dintre ei credeau? Câţi credeau cu adevărat? Şi oamenii refuzau să creadă. Fireşte, lumea respingea cu desăvârşire ideea ori era prea năucită ca să mai reacţioneze. Tocmai de aceea nici nu s-au înregistrat proteste. De aceea, răbufnirile şi nemulţumirile tipice încă nu începuseră să se reverse pe canalele de ştiri. În schimb, se înregistra o analiză aproape detaşată a situaţiei. Lumea era avidă după ştiri, rugându-se lui Dumnezeu ca antivirusul creat de Monique de Raison să fie testat şi să ucidă virusul în mod eficient, aşa cum ştiau cu toţii că se va întâmpla. 761

De la Casa Albă, preşedintele li se adresa oamenilor de două ori pe zi, calmându-i, dându-le asigurări. Testele privind infectarea erau atribuite aleatoriu printr-o loterie ce pornea de la numerele de asigurări sociale. O persoană dintr-o mie avea dreptul să se supună testului într-un spital local. Speranţa din prima zi că anumite porţiuni din Statele Unite fuseseră cruţate de prezenţa virusului s-a transformat cu repeziciune în uimire când, în baza rezultatelor testelor, s-a constatat că toate familiile, toate comunităţile, toate oraşele, mari şi mici, erau infectate. CNN a folosit o hartă electorală modificată pentru a indica saturarea cu virus. Când se confirma infectarea, oraşul era colorat în roşu. La începutul celei de-a doua zile, jumătate din hartă se înroşise. Douăsprezece ore mai târziu, nu se mai vedea niciun punct de altă culoare decât roşie. Şcolile şi-au închis porţile. În ciuda rugăminţii preşedintelui de a se susţine desfăşurarea normală a vieţii oamenilor, jumătate dintre firmele ţării şi-au încheiat activitatea din a doua zi, urmând ca şi altele să procedeze la fel. Transporturile au ajuns la un blocaj aproape total. Din fericire, utilităţile publice au continuat să funcţioneze cu un personal redus, sub comanda direct a preşedintelui Statelor Unite. Primul semn că haosul avea să ameninţe viaţa de zi cu zi a fost luarea cu asalt a tuturor magazinelor de alimente chiar de la ora opt dimineaţa, lucru ce s-a petrecut în a doua zi. Firesc. Curând panica urma să se instaleze autoritar. Curând avea să fie imposibil să se ajungă la vreun magazin, fără a mai vorbi că acestea îşi vor înceta activitatea. Cel de-al doilea semn a fost tonul şedinţei Naţiunilor Unite, la care preşedintele trebuia să ia cuvântul dintr-un moment în altul. Cei prezenţi alcătuiau un public la capătul puterilor, dacă cearcănele de la ochi şi cămăşile mototolite puteau constitui un indiciu. În încăpere domnea o atmosferă încinsă, fiecare loc era ocupat, pe fiecare interval se foiau consilieri. Niciodată nu apăruse un moment mai potrivit pentru ca ţările lumii să strângă rândurile. Însă reacţiile la cuvântările pătimaşe de până în acel moment, rostite de reprezentanţi ai Rusiei, Angliei, iar acum ai Franţei, evidenţiau doar cât de divizaţi erau liderii mondiali când în joc era soarta tuturor. Debandadă organizată. Ambasadorul Franţei îşi rostea apelul cu o convingere remarcabilă. ― Suntem victimele acestor terorişti barbari – noi, poporul nevinovat al Franţei! Guvernul nostru a acţionat spre a sluji intereselor cetăţenilor 762

proprii şi ai comunităţii internaţionale. Indiferent cât de imposibil ar părea – indiferent cât de sinucigaş –, opoziţia faţă de cererile lor ar însemna moartea noastră. Mai bine să trăim pentru a lupta cu altă ocazie decât să murim din cauza unor arme! Imediat ce au ascultat traducerea făcută la cască, vreo douăsprezece persoane au scos strigăte puternice. Unii, pentru a aproba cuvintele lui, aşa a avut impresia Robert, alţii, în semn de opoziţie vehementă. Între altele, s-a auzit şi cuvântul „trădător” – care a răsunat destul de clar. Şi-a scos casca de pe urechi. Dwight Olsen, liderul majorităţii, rămăsese în aşteptare în ultimele minute. A ridicat receptorul telefonului negru din faţa lui. ― Bine, fă-mi legătura. ― Preşedintele vă va răspunde imediat. ― Mulţumesc, a spus Olsen cu glas spart. Bună dimineaţa, domnule preşedinte. ― Sosesc peste cinci minute. Ce doreai să mă întrebi, Dwight? ― Am înţeles că analizezi posibilitatea de a decreta legea marţială. ― Voi face tot ce este necesar pentru a ţine America vie. ― Te sfătuiesc să nu uiţi că oamenii încă mai au drepturi. Legea marţială împinge lucrurile prea departe. ― Numeşte asta cum vrei. Azi o să mobilizez Garda Naţională. Cei de la Apărare au întocmit un plan simplu pentru rezolvarea diverselor probleme. Starea excepţională va intra în vigoare începând din această seară. Nu aş dori să mă văd silit să înăbuş o răscoală acasă, în vreme ce francezii ne forţează mâna. ― Domnule, eu vă recomand cu tărie să… ― Nu astăzi. Am acceptat să răspund la acest telefon din politeţe, însă hotărârile au fost luate deja. Dacă nu reuşim să asigurăm antivirusul, vom muri cu toţii în următoarele zece zile. Singura noastră speranţă de a-l descoperi a pierit acum trei zile, odată cu Thomas Hunter – un om pe care lai respins fără să stai pe gânduri, dacă-ţi mai aduci aminte. Să sperăm că moartea lui ne-a oferit ceea ce ne trebuie. În caz contrar, nu ştiu ce vom face. Navele noastre se află la jumătatea Atlanticului. Am la dispoziţie cinci zile ca să fac anunţul, înţelegi? Cinci zile! În acest timp, ne păstrăm cetăţenii în viaţă şi îi împiedicăm să sfârtece ţara. Orice alte acţiuni devin secundare. ― Cu toate acestea… 763

― Peste câteva minute voi lua cuvântul în faţa adunării Naţiunilor Unite. Apoi ţi se va trimite prin fax un exemplar al discursului meu, dar aş dori săţi spun în mare ce cuprinde. Doresc să le comunic participanţilor că Statele Unite vor face tot ce este necesar pentru a proteja viaţa cetăţenilor noştri şi viaţa tuturor celor care stau alături de noi în ceea ce priveşte respectarea vieţii umane. Apoi voi cere Franţei să aducă la cunoştinţa lumii în mod explicit metodele şi mijloacele prin care va fi administrat antivirusul în schimbul armelor ce se îndreaptă în prezent spre coasta ei de nord. Vreau o garanţie. Fără o astfel de garanţie, Statele Unite vor fi silite să presupună că Noua Credinţă are intenţia de a ne lăsa să murim în chinuri groaznice după ce ne-a lipsit de toate armele strategice. Dwight nu a avut nicio reacţie. Amândoi ştiau unde se va ajunge în cele din urmă. ― Cu niciun chip nu voi conduce poporul american la o moarte inutilă. Dacă e să fim ucişi ca nişte oi la abator, atunci îi voi trata în consecinţă pe cei care ne ameninţă poporul. Ţinând seama de acest lucru, voi da aprobare pentru dirijarea unor rachete nucleare spre Paris şi alte douăzeci şi şapte de ţinte pe care nu le voi dezvălui. Dacă în decurs de cinci zile nu voi primi o garanţie că Statelor Unite li se vor da antivirusul pentru Germenul Raison, mai toată Franţa va înceta să existe. Cetăţenii nevinovaţi vor fi fost avertizaţi cum se cuvine – ei trebuie să se îndrepte spre sud. Pe scurt, acum ştii ce va cuprinde discursul meu. Având în vedere situaţia actuală, legea marţială este ultima noastră grijă. Un consilier i-a şoptit ceva la ureche. ― Domnule, o am la telefon pe Theresa Sumner, de la CPE. Preşedintele a făcut un semn afirmativ din cap. Liderul majorităţii din Senat a rămas tăcut, gândind cu febrilitate. ― Dacă nu-ţi convine ceva din ce ţi-am spus, mai putem discuta mâine, la şedinţa de dimineaţă. Îţi mulţumesc, Dwight. Acum te las. A pus jos receptorul şi a preluat telefonul mobil de la consilier. Adjunctul secretarului de stat, Merton Gains, s-a apropiat de el, aducând un dosar cu coperte roşii. Judecând după chipul lui, dosarul cuprindea neîndoielnic alte ştiri proaste. Secretarul de stat se pregătea să plece în Orientul Mijlociu la întâlniri la vârf cu reprezentanţii câtorva naţiuni arabe, dar era prea curând pentru a primi veşti referitoare la discuţiile purtate acolo. Ce altceva îl făcuse pe Gains să vină neanunţat? Erau prea multe posibilităţi de analizat, astfel că a renunţat. 764

A dus telefonul la ureche. ― Da, Theresa. ― Bună ziua, domnule preşedinte, a spus ea cu glas gâtuit. ― Ai vreo noutate în legătură cu testele? ― Da, a zis ea şi a făcut o pauză. Blair a inspirat adânc. ― Asta nu-mi sună a bine. ― Aşa este. Codificarea efectuată de Monique a rezistat mutaţiei suferite de vaccin, dar mă tem că acest lucru nu mai este eficient pentru a neutraliza virusul. ― Asta înseamnă că nu are efect. ― În esenţă, aşa stau lucrurile. ― Ei, aşa e sau nu? Nu-mi veni cu exprimări de „esenţă”. ― Nu dă rezultatele aşteptate. Şi, parcă pentru a pune capac, Monique nu a apărut azi. ― Cum adică, a dispărut? ― Ne ocupăm şi de acest lucru. Doar că nu a venit în dimineaţa asta. Kara Hunter e agitată la culme. Spune că Monique ar reuşi să îl găsească pe Thomas. Era ştirea cea mai proastă pe care o putea primi cu două minute înainte de discurs. Blair şi-a lăsat capul în piept şi a strâns din pleoape. ― Alo, domnule? ― N-am închis. ― Voiam să-mi cer scuze. Am scăpat câteva amănunte despre Germen faţă de… ― Da, ştim asta, Theresa. Asta este, ştirea tot avea să ajungă la cunoştinţa publicului odată şi odată. Nicio dramă. Găseşte-o pe Monique. Imediat după aceea, vreau să discut cu ea la Washington. A tăcut câteva clipe. Ziua se anunţa nefericită în privinţa veştilor. ― Şi, dacă nu te superi, spune-i Karei că forţele noastre au găsit ferma descrisă de Monique ca aflându-se în apropiere de Paris. E părăsită. Nici urmă de fratele ei. S-a descoperit şi adăpostul improvizat în carieră, dar nici vorbă de cadavru. A trebuit să ne retragem oamenii. Condoleanţe. ― Bine, îi voi comunica. Dar mai există speranţe, domnule. Avem peste zece mii de oameni de ştiinţă care lucrează la un…

765

― Te rog. Ai făcut deja o treabă bună convingându-mă că ar fi puţin probabilă găsirea unei soluţii în timp util. Va trebui să găsim antivirusul care deja există. Presupunând că oamenii aceia îl deţin. ― Monique aşa consideră, a spus Theresa. Pare încredinţată că este vorba de o combinaţie între codul ei şi informaţii pe care le-a dat Thomas Hunter fără să vrea. Merton Gains s-a aşezat calm pe un scaun din apropiere şi i-a aruncat o privire. ― Da, sigur, Hunter. Totul se învârte în jurul lui, a zis el şi a oftat. Bine, îţi mulţumesc. Dacă mai apare ceva deosebit, să le spui oamenilor mei să ne facă legătura. Cu gândurile învălmăşite, a închis. ― Se pare că a început, a spus Gains şi a deschis dosarul. Avem informaţii privind tulburări grave în Jakarta şi Bangkok. În raport apar o serie de oraşe, domnule. A tăcut o clipă şi s-a uitat la Blair. ― Inclusiv la Tel Aviv. Preşedintele a simţit un fior de-a lungul şirei spinării. Israel? Stătuse o oră la telefon cu Isaac Benjamin dis-de-dimineaţă, şi acesta fusese cât pe ce să-i închidă telefonul în câteva rânduri. Israelul se destrăma, măcinat de sciziunile aproape inerente ce existau în fragilul său sistem politic. Israelul era singura naţiune deţinătoare de arme nucleare care nu respectase programul stabilit de francezi privind predarea armelor, şi peste noapte primiseră un nou avertisment, de fapt o ameninţare că vor fi loviţi dacă nuşi expediau armele din porturile Tel Aviv şi Haifa, unde fuseseră masate. ― Fă-mi legătura cu Benjamin, a cerut el. Dacă nu e disponibil, să vorbeşti chiar tu cu adjunctul lui. Nu putem pune capăt tulburărilor, dar ar fi preferabil să păstrăm ordinea în Israel. Secretarul Naţiunilor Unite tocmai îl anunţa la microfon. ― Discursul meu va dura doar două minute, spune-le să stea calmi până vorbesc cu Benjamin. ― Preşedintele Statelor Unite. Nimeni nu a aplaudat. Blair s-a apropiat de podium, a strâns mâna secretarului general şi s-a întors către reprezentanţii naţiunilor strânşi la New York pentru a găsi răspuns la cea mai mare criză de când omul a întemeiat naţiuni. ― Vă mulţumesc. Ne-am strâns aici pentru… 766

Nu a apucat să spună mai mult. Una dintre uşile din dreapta lui s-a deschis brusc. Cum în sală era o linişte deplină, toţi cei prezenţi au întors capul spre ea. Acolo, în cadrul uşii apăruse şeful lui de personal, Ron Kreet, cu o expresie care l-a făcut să-şi închipuie că înghiţise o pilulă amară. Era livid la faţă. Kreet nici nu a făcut vreo încercare de a-şi cere scuze. A dus degetele la gură. Ceea ce însemna că dorea să discute cu preşedintele. Neîntârziat. Blair a aruncat o privire spre delegaţi. Evident, era foarte neobişnuit, dar Kreet ştia asta mai bine decât oricine – doar fusese ambasador la Naţiunile Unite vreme de doi ani. Se întâmplase ceva. Ceva foarte grav. ― Mă scuzaţi un moment, a spus Blair şi a coborât de pe podium.

767

32 Doisprezece adulţi şi cinci copii. Şaptesprezece. Doar atâţia intraseră în lac şi scăpaseră ca fugari. Au călărit vreme de cinci ore într-o tăcere stranie. Treptat, ceilalţi au început să vorbească despre experienţa trăită în lac. Încet, regretele celorlalţi pentru pierderea Rachellei au fost înlocuite de uimirea în faţa propriei renaşteri în apele roşiatice. Încetul cu încetul, Thomas, Marie şi Samuel au fost lăsaţi să-şi jelească în linişte suferinţa. În cel de-al şaselea ceas, Thomas a început să le vorbească lui Marie şi Samuel despre mama lor. Despre felul cum a salvat viaţa lor, dar şi a altora, conducându-i spre lac. Despre curajul ei de a-i aşeza pe cai întâi pe ei, şi salvându-l şi pe el apoi. Despre locul Rachellei de acum, alături de Elyon, deşi el nu înţelegea cu adevărat acest lucru. Au ajuns la capătul nordic al pădurii după şapte ore şi au constatat că nu mai erau urmăriţi. Acolo, au învelit-o pe Rachelle într-o pătură şi au îngropat-o adânc, aşa cum se obişnuia atunci când condiţiile nu permiteau arderea. Au aşezat fructe şi flori alături de cadavrul ei şi apoi au acoperit mormântul. ― Încălecaţi! A strigat Thomas şi s-a aruncat în şa. În acele ore descoperise în sine o nouă hotărâre. Destinul lui era acum alături de Elyon. În fiecare moment, de acum înainte va onora amintirea soţiei şi va venera cei doi copii pe care i-i dăruise, însă nu ştia care îi este drumul. S-a aşezat pe cal şi a privit spre dunele arzătoare, de culoare roşiatică. Se opriseră la un pârâiaş, unde şi-au umplut ploştile legate de şei. Era apă de izvor, limpede şi proaspătă. Nu o vor folosi pentru îmbăiere. Chiar şi aşa, aveau suficientă apă pentru cel mult două sau trei zile. Johan şi-a apropiat calul de cel al lui. ― Şi acum, încotro? Şi-a dres glasul. ― Scabioşii nu se aşteaptă să părăsim pădurea. ― Nu, pentru că nu ar avea niciun rost să o părăsim, a spus Mikil din spatele lui. Noi nu am trăit niciodată în deşert. Unde vom găsi apă? Sau mâncare. ― Eu am trăit acolo, a zis Johan. 768

― Deşertul, a rostit Thomas. Tot ce ştiu e că trebuie să ne îndreptăm întracolo. Johan l-a măsurat cu privirea. ― Spui asta ca şi cum ai mai şti ceva. ― Doar că trebuie să ajungem acolo. ― Nisipul va păstra urmele noastre, a spus Mikil. ― Nu şi în zona canioanelor din nord, a contrazis-o Johan. Acolo, ne vor pierde urma pe vecie. ― Ne-am putea pierde şi noi pe vecie. Ceilalţi au urcat în şa, alcătuind apoi un şir lung de cai, după care au privit spre deşert. ― Crezi că şi lacurile din celelalte păduri sunt… a început Jamous, apoi a amuţit. ― Roşii? A continuat Thomas ideea. Nu ştiu. Dar ele nu vor mai fi ca înainte. De acum, singura modalitate de a învinge boala este de a-l urma pe Justin în moarte. ― Iar boala dispare pentru totdeauna, a spus Lucy. Thomas s-a întors către fetiţa cu ochi verzi şi sclipitori. ― Ştii sigur? ― Aşa am auzit. ― De la cine? ― De la Justin. În lac. A schimbat un zâmbet elocvent cu Alisha, mama fetiţei. ― Are dreptate, a întărit Marie. ― Bine. Atunci poate ne conduce Lucy. Încotro spui să mergem? A întrebat-o. Lucy a râs. Şi fiica lui a reuşit să arboreze un zâmbet, ceea ce, ţinând seama de pierderea suferită, i-a oferit o rază de speranţă. I-a zâmbit şi el. Ochii ei s-au umezit şi s-a întors cu spatele. Cu faţa spre dunele roşiatice, a încercat să facă uitată nenorocirea trăită. ― Johan, oamenii Hoardei ne vor descoperi aici? ― În noaptea asta, nu. Dar mâine, aproape sigur. ― E… Samuel a pus apoi întrebarea pe care nimeni nu îndrăznea să o exprime: ― E Justin mort? ― Depinde de semnificaţia pe care i-o dai lui Justin, a răspuns Thomas. ― Mă refeream la acel Justin care s-a înecat. Nu la Elyon, ci la Justin. 769

― Noi l-am văzut înecându-se, a spus Johan. Şi am urmărit lacul vreme de câteva ore. Nu a apărut la suprafaţă. Dacă i-a dispărut corpul, probabil Ciphus l-a furat pentru a arunca vina pe Thomas. Dar are vreo importanţă dacă e viu sau mort? Era doar un trup pe care îl folosea. Am dreptate? Ştim cu toţii că Elyon nu a murit. Johan fusese acela care îl străpunsese cu sabia – pesemne că astfel încerca să-şi uşureze vina. Ceilalţi au lăsat discuţia la atât. Thomas s-a uitat la şirul de cai. Cinci războinici căliţi în lupte, între care William şi Suzan, cinci copii şi cinci civili, printre ei numărându-se şi Jeremiah, bătrânul convertit, care fusese cândva scabios. Ronin şi Arvyl, desigur. Şi ultimii trei, care proveneau tot din Pădurea de Sud. Un grup foarte pestriţ, dar unul de care, brusc, s-a simţit extrem de mândru. Între atâţia, doar aceştia reacţionaseră la strigătul lui Justin. Soarta lumii depindea acum de oameni precum Marie şi Lucy sau Johan. A aruncat o privire spre braţ. Boala nu i-l va face din nou să ajungă cenuşiu. Deveniseră cu adevărat noi. Nu mai erau nici pădureni, dar în niciun caz nici de-ai Hoardei. Se transformaseră în proscrişi. Erau cei aleşi. Cei care muriseră. Cei care trăiau. Te iubesc, Rachelle. Te

iubesc nespus. Şi mereu te voi iubi.

Îi venea să plângă din nou. ― Atunci, ne putem stabili tabăra aici în noaptea asta, a spus el, privind spre dealurile roşiatice. Fără focuri. ― Vrei să pierdem aici restul zilei? L-a întrebat Mikil. Dacă mă înşel? Ce se va întâmpla dacă Hoarda va veni după noi? ― Atunci, vom pune santinele. Dar vom aştepta aici. ― Ce este acolo? A întrebat brusc Samuel. Thomas i-a urmat privirea. Un punct pe nisipuri. Un călăreţ. A simţit că inima îi ajunge la gât. Calul gonea întins, drept spre ei, venind din adâncul deşertului. Un cercetaş? ― Înapoi! A zis Mikil, întorcându-şi calul. Adăpostiţi-vă. Dacă ne zăreşte, călăreţul acela ne va da în vileag. Caii au răspuns comenzilor din frâu şi s-au retras îndărătul unui şir de copaci. Din ascunzătoare, s-au uitat spre călăreţ. Acesta se apropia cu o repeziciune pe care Thomas nu o mai văzuse, coborând panta unei ultime 770

dune, lăsând în urmă o dâră de praf. Calul era negru. Iar călăreţul era îmbrăcat în alb. Mantia fâlfâia în vânt, iar el stătea pe vârful picioarelor în scări, cu corpul aplecat în faţă. ― El este! A exclamat Lucy. A sărit jos de pe calul mamei şi a pornit în fugă înainte ca Thomas să o oprească. ― Lucy! ― E Justin! A strigat ea. Thomas a clipit, încordându-şi ochii să vadă mai bine. Inima îi bătea ca un baros în piept. Apoi şi-a dat seama că bărbatul care călărea pe deşelate calul negru, îndreptându-se spre ei, era cu adevărat Justin. Părul lung până pe umeri îi flutura laolaltă cu mantia şi, chiar de la acea distanţă, era sigur că-i vedea ochii verzi, foarte sclipitori. Patima lui a devenit imediat molipsitoare. A îngheţat imediat ce a înţeles că Justin rămăsese în viaţă. Venise să i-o dea pe Rachelle înapoi? Calul lui Justin s-a oprit din tropot la cinci sau şase metri de copaci. Stătea cu ochii aţintiţi la Lucy, care alerga spre el. Acesta era Elyon, iar Elyon s-a aplecat din şa, a prins-o pe Lucy de subsuori, a ridicat-o brusc în şa şi a dat pinteni calului, care a pornit ca o săgeată. Lucy a scos un ţipăt de încântare. După mai puţin de cincizeci de metri, Justin şi-a întors calul şi a descris un cerc larg, râzând laolaltă cu fetiţa. Thomas şi-a îndemnat calul înainte, dar nu era singurul care a procedat astfel. Cu toţii se repeziseră dintre copaci, iar acum descălecau. Justin s-a apropiat, a lăsat-o pe Lucy jos şi i-a măsurat cu o sclipire jucăuşă în ochi. ― Bună ziua, li s-a adresat. Nu i-a răspuns nimeni. ― V-a plăcut lacul? Thomas s-a lăsat să alunece jos din şa, a căzut într-un genunchi şi apoi şia plecat capul. ― Iartă-mă. Justin a descălecat şi s-a apropiat de el. ― Te-am iertat. Şi tu m-ai urmat, nu-i aşa? A zis el şi l-a atins pe obraz. Uită-te la mine. 771

Thomas a ridicat capul. În ciuda loviturilor primite, pe faţa lui Justin nu se vedea nicio urmă. Cu excepţia ochilor, arăta cât se putea de uman. Cu toate acestea, în acei ochi adânci, de culoarea smaraldelor, el nu-l vedea decât pe Elyon. ― Ştiam că mă pot bizui pe tine. Îţi mulţumesc, i-a spus Justin. Nu era sigur că auzise bine. Mulţumesc? Simţindu-se invadat de emoţie, şi-a plecat capul. Dar ce era cu Rachelle? ― Thomas, uită-te la mine. Când a ridicat ochii, a văzut că pe obrajii lui Justin se scurgeau lacrimi. Thomas a început să plângă. Nu ştia că mai avea în sine resurse pentru a plânge, dar iată, îngenuncheat, privind în ochii plânşi ai lui Elyon, a început să se cutremure de suspine lungi, deznădăjduite. ― Înţelegi ce-ai făcut, iar asta îţi sfâşie mintea. Îţi vrei soţia îndărăt, ştiu. Dar nu asta voiam eu. ― Îmi cer iertare! Replica suna ridicol, însă în acele momente dorea să spună orice ar fi fost necesar ca să dobândească iertarea deplină din partea lui pentru îndoielile pe care le arătase. ― În ochii mei eşti un prinţ. Ţi-am arătat gândurile mele, dar şi calea, iar curând îţi voi dezvălui şi inima mea. ― Dar Rachelle… a spus Thomas, simţindu-se ca şi cum inima i-ar fi stat să explodeze. ― E pe mâini bune, a încheiat Justin propoziţia. Râde aşa cum a făcut-o în lac. Privirea lui s-a oprit asupra celorlalţi, stăruind la fiecare chip. ― Marea Romanţă este potrivită pentru tine. Dacă fie şi unul dintre voi mar fi urmat, cerul nu ar fi fost în stare să reziste la strigătele mele de bucurie. În ochii lui a apărut o expresie de patimă. S-a apropiat în grabă de Johan, i-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o. ― Johan… Acesta a căzut în genunchi şi a suspinat, şi abia după aceea Justin a reuşit să continue. ― Te iert, a zis el şi l-a sărutat pe cap. Acum vei călători alături de mine. Justin s-a apropiat de bătrânul Jeremiah, i-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o. ― Pe tine, Jeremiah, te-am chemat din rândurile Hoardei ca pe mulţi alţii. Însă doar tu ai venit. Bătrânul a căzut în genunchi şi a început să plângă. 772

Justin s-a apropiat în fugă de mama lui Lucy şi i-a sărutat mâna. ― Iar ţie, Alisha, ţi-am spus cândva că iubirea va învinge moartea, dar că nu va semăna cu iubirea. Mai ţii minte? Ea s-a lăsat în genunchi, a plecat capul şi a plâns. ― Nu, tu m-ai urmat, Alisha. Cu toţii m-aţi urmat. S-a deplasat de-a lungul şirului, sărutându-i fiecăruia mâna. Creatorul lor luase chip de om şi le săruta mâinile. Abia dacă puteau îndura, pentru că nu înţelegeau nicidecum motivul. Justin s-a tras înapoi din faţa celor şaptesprezece ucenici, cu toţii aflaţi încă în genunchi. S-a dus spre stânga, apoi spre dreapta, ca unul copleşit de frumuseţea unui tablou minunat pe care l-a pictat chiar el. ― Extraordinar, a şoptit către sine. Incredibil. Trăsăturile feţei îi erau transfigurate de emoţie. ― Minunat, minunat. A continuat să păşească radiind. Brusc, s-a răsucit cu spatele spre ei, a căzut în genunchi şi, lăsându-şi capul pe spate, şi-a azvârlit braţele spre cer. ― Părinte! A strigat el. Părinte, ea este frumoasă! A izbucnit apoi într-un hohot vesel de râs, iar ochii lui, plini de iubire, s-au plimbat de la un membru al micului grup la altul. Mireasa mea e frumoasă! Cât de mult am aşteptat această zi. Thomas a înţeles imediat semnificaţia lucrurilor la care erau martori. Abia reuşea să vadă din cauza lacrimilor, iar bătăile puternice ale inimii îl împiedicau să audă bine, dar şi-a dat seama că era vorba de Marea Romanţă dintre Elyon şi creaţia lui. Poporul său. Elyon refăcea Marea Romanţă. Teeleh îi furase prima iubire, însă acum Justin o recuperase. Preţul fusese propria viaţă. Luase asupra lui boala şi se înecase cu ea, chemându-i pe ceilalţi să accepte invitaţia la Romanţă urmându-l în lac să se înece alături de el. Pentru a trăi ca mireasă a lui! Iar Justin se adresase părintelui său. Până în acel moment, Thomas nu se gândise niciodată la distincţii atât de clare ale caracterului lui Elyon. Dar nici nu se putea să fie mai limpede – cumva, Elyon părintele îi dăruise lui Elyon fiul o mireasă. Ei erau mireasa lui. Thomas s-a gândit fără să vrea că acest moment fusese ales cu multă vreme în urmă. Justin s-a ridicat şi, repezindu-se la calul său, a pus mâna pe sabie. A înfipt vârful acesteia în nisip şi a început să alerge, cu sabia atingând nisipul. A alergat în jurul oamenilor care l-au urmărit trasând un cerc. 773

Acela era simbolul pe care îl folosiseră cândva să marcheze unirea dintre bărbat şi femeie. Jumătate de cerc de pe fruntea bărbatului pentru logodnă, cercul întreg pentru căsătorie. Îi transforma în mod simbolic în mireasa lui. Justin a completat cercul, apoi a aruncat sabia pe nisip. ― Sunteţi ai mei. Să nu frângeţi niciodată cercul care ne uneşte. Înţelegeţi ce vă cer să faceţi? Nimeni nu era în stare să vorbească. ― Vieţile voastre au fost mereu legate de Marea Romanţă, iar în zilele ce vor veni, veţi înţelege asta mai bine ca niciodată. Iubirea vă va fi pusă la încercare. Vi se vor alătura şi alţii. Unii vor părăsi cercul. Unii vor muri. Veţi suferi cu toţii. Hoarda vă va urî pentru că inimile le-au fost furate, iar ochii, orbiţi de Shataiki. Dar dacă rămâneţi cu ochii asupra mea până la sfârşit – şi în acea clipă şi-a înghiţit nodul din gât –, lacul va părea blând faţă de ceea ce ne aşteaptă. ― Niciunul dintre noi nu te va părăsi, a exclamat Lucy. Justin s-a uitat la ea de parcă şi el ar fi fost în pragul lacrimilor. ― Atunci, păzeşte-ţi inima, prinţesa mea. Aminteşte-ţi cât de mult te iubesc, şi iubeşte-mă cu aceeaşi măsură. Mereu. Se uita la Lucy, dar li se adresa tuturor. ― Nu mă veţi revedea o vreme, dar veţi avea apa mea. Mergeţi în Pădurea de Sud, apoi spre marginea cea mai îndepărtată din sud, unde veţi găsi un lac mic. Johan îl ştie. S-a uitat peste creştetele lor, către pădurea din depărtare. Îţi cer să îi aduci la mine. Unul câte unul, dacă va trebui. Arată-le inima mea. Să îi conduci până în apă. În mintea lui Thomas s-au născut o sută de întrebări. A găsit puterea de a vorbi, dar nu şi pe aceea de a se ridica. ― Şi toate lacurile sunt roşii? ― Toate lacurile mele sunt roşii. Pentru oricine caută, această apă va reprezenta viaţa, aşa cum şi voi aţi descoperit-o urmându-mă. Pentru ceilalţi, lacurile vor reprezenta o ameninţare. ― S-a terminat cu războaiele? A întrebat Mikil. ― Pacea mea este războiul lor. Războiul va veni împotriva voastră. O vreme, veţi găsi adăpost sigur în Pădurea de Sud. A alergat până la cal, a luat ceva din desaga legată de şa şi apoi s-a întors la ei. ― Thomas, recunoşti asta? O carte veche, legată în piele. O carte de istorie! 774

Justin a surâs. ― Da, o Carte de Istorie, a zis, şi a aruncat-o spre el, care a prins-o cu ambele mâini. Sunt mii, nu doar cele câteva pe care Qurong le cară după el în lăzi. Asta e doar una, dar te va îndruma. Thomas a pipăit coperta uzată şi şi-a plimbat degetul mare peste titlu.

Istoriile consemnate de Iubita Lui

A deschis cartea. Pagina era acoperită de un text scris cu litere cursive. ― Să o citeşti bine, i-a zis Justin. Învaţă din ea. Ronin te va ajuta să descoperi învăţăturile mele din pădurea de Sud. El îţi va arăta calea. Thomas a închis cartea. ― Ce era cu cartea aceea cu file albe? A întrebat şi a atins umflătura de la brâu, unde încă purta cartea cu pagini goale. Are vreun rost? ― Cărţile albe. Există şi multe dintre acelea. Sunt foarte puternice, prietene. Ele creează istoria, dar numai în istorii. Aici sunt neputincioase. Într-o zi, s-ar putea să înţelegi, dar până atunci, păzeşte-o pe cea pe care o ai – în mâinile cui nu trebuie, ar provoca haos. Justin a respirat adânc. ― Acum trebuie să plec, a zis şi şi-a dus mâna la piept. Păstraţi-vă inimile puternice şi drepte. Urmaţi calea cărţii pe care v-am lăsat-o. Şi să nu ieşiţi niciodată din cerc. S-a uitat cu blândeţe la fiecare, iar când ochii i s-au oprit asupra lui, Thomas s-a simţit deopotrivă slăbit şi întărit de privirea ce trecea drept prin el. Justin s-a întors la calul său. ― Aşteaptă, a spus Thomas, ridicându-se. Dacă această carte este valabilă doar în istorii, asta înseamnă că istoriile sunt reale? Virusul? ― Sunt eu băiat? A făcut Justin şi s-a întors cu un zâmbet pe buze. Sunt eu miel, leu sau Justin? ― Eşti tată şi fiu? ― Da. Dar şi apă. Thomas a simţit că ameţeşte. ― Voi visa din nou? ― Noaptea trecută ai visat? ― Da. Dar nu despre istorii. ― Ai mâncat fructul? ― Nu. ― Bine. 775

S-a aruncat în şa şi i-a făcut cu ochiul. ― Ţine minte, să nu părăseşti niciodată cercul. Apoi, cu o lovitură uşoară de călcâi, a făcut armăsarul să pornească la pas, apoi la trap. După aceea a galopat în susul aceleiaşi dune de pe care coborâse prima oară, a cabrat calul când a ajuns pe creastă, apoi a dispărut la orizont.

776

33 ― Sper că e vorba de ceva important, a spus preşedintele Blair. Kreet şi-a furişat privirea în jur. Nu mai semăna cu generalul călit în lupte. ― Să nu-mi spui că israelienii au lansat o rachetă, l-a întâmpinat el. ― Au lansat una spre Golful Biscaya. Cei din Muntele Cheyenne au înregistrat o explozie de cincizeci de megatone în urmă cu un sfert de oră. A fost o lovitură de avertizare. Următoarea va fi îndreptată spre baza navală de la Brest. Au acordat Franţei douăzeci şi patru de ore pentru a garanta supravieţuirea Israelului. Blair nu a găsit cuvintele potrivite. Discutaseră despre o astfel de eventualitate, dar rămăsese fără grai auzind că posibilitatea se materializase. Într-un târziu, şi-a dres glasul şi s-a întors să iasă pe uşă. ― Vreun răspuns de la Paris? ― E prea devreme. ― Bine, păstrează discreţia. Imediat ce ţin discursul, vreau ca oamenii noştri să plece de aici. Rămâne doar ambasadorul. Dar nu-l vom informa. ― Mă scuzaţi, domnule, i-a întrerupt un consilier, înmânându-i un bilet lui Kreet. Un mesaj important. A luat foaia şi a aruncat o privire. Apoi a căscat ochii. ― Ce mai e? L-a întrebat Blair. ― Este vorba despre francezi. Au răspuns la pretenţiile Israelului. ― Şi? ― Au răspuns cu aceeaşi măsură. Cineva a întredeschis uşa, pregătindu-se să o împingă mai larg. În sala de şedinţe, unul dintre delegaţii europeni striga ceva despre cetăţenii nevinovaţi, însă glasul lui părea să vină de departe, amuţit de dangătul care îi răsuna lui Blair în cap. ― Cei de la Cheyenne au depistat o rachetă ce zboară peste Mediterana. Timp estimat de lovire, treizeci de minute… iar asta era acum patru minute. Blair a simţit că nu mai raţionează. Nimic, nici măcar o săptămână de aşteptări, nu-l putuse pregăti pentru a face faţă unui asemenea moment. Aşadar, Franţa lansase o rachetă nucleară spre Israel. ― Nu cunoaştem ţinta. Ar putea fi o lovitură de avertisment, a spus Kreet. Preşedintele Blair s-a îndreptat spre uşă. 777

― Ori poate nu. Dumnezeu să ne ajute, Ron. Dumnezeu să ne ajute pe toţi. Acel eveniment schimba totul. Încăperea din subsol fusese la origini un depozit de legume – fiind suficient de răcoros să le împiedice să se degradeze. Pereţii fuseseră tencuiţi, iar conductele, izolate, însă era încă îndeajuns de răcoare pentru aşi îndeplini scopul. Carlos a pătruns înăuntru, a aprins luminile şi s-a apropiat de targa pe roţi. Un cearşaf alb acoperea cadavrul. A şovăit doar o clipă, apoi a ridicat un colţ. Ochii orbi ai lui Thomas Hunter stăteau deschişi spre tavan. Morţi. Mort ca orice om ucis vreodată de el. De data aceasta nu mai era vorba de nicio greşeală, făcuse tot posibilul să se asigure de deces. În cele două ocazii când acest ins păruse să revină la viaţă, circumstanţele fuseseră suspecte. Carlos nu confirmase cu adevărat moartea lui, asta dintr-un motiv anume. Iar revenirea omului se petrecuse aproape instantaneu. Acum, cadavrul lui rămăsese în încăperea sigilată vreme de aproape trei zile, şi nici măcar nu se clintise din loc. Era mort. Cât se poate de mort. Satisfăcut, Carlos a lăsat cearşaful să cadă peste faţa lui Thomas şi, ieşind pe uşă, a pornit pe coridor. Sosise momentul să termine ce începuseră. CĂLĂTORIA CONTINUĂ CU ALB… SAU PE TEDDEKKER.COM

778

779

TED DEKKER ALB FANTASTICA URMARIRE

Traducere din limba engleză GABRIEL STOIAN

www.virtual-project.eu

DAKOTA DE NORD Finley, 543 de locuitori. Aşa scria pe tăbliţa de la intrarea în localitate. 780

Finley, 0 locuitori. Aşa putea prea bine să arate semnul peste două săptămâni, a gândit Mike Orear. Stătea la marginea orăşelului şi, în timp ce vântul fierbinte îi făcea părul să fluture, se lupta cu spaima mistuitoare că toate clădirile cenuşii înălţate de-a lungul acelor străzi pustii erau monumente funerare aşteptându-şi morţii. Înainte de plecarea lui la şcoala din North Forks, devenind o stea a fotbalului american, oraşul trepida de activitatea celor aproape trei mii de locuitori. În urmă cu doi ani, când fusese ultima oară în vizită acolo, populaţia se redusese la sub o mie de oameni. Acum, ajunsese la ceva mai mult de cinci sute de suflete. Unul dintre nenumăratele orașe muribunde de pe tot cuprinsul Americii. Acesta, însă, era deosebit. Era orașul în care trăia mama lui, Nancy Orear. La fel tatăl lui, Carl, dar și singura soră, Betsy. Nici unul dintre ei nu știa că sosise. Vorbiseră în fiecare zi după ce dăduse publicităţii ştirea privind Germenul Raison, însă cu o zi în urmă, Mike trăsese îngrozitoarea concluzie că discuţiile nu mai erau de ajuns. Trebuia să-i revadă. Iar asta, înainte ca ei să moară. Şi înainte să se pornească marşul împotriva Washingtonului. A coborât din maşină, şi-a aruncat haina pe un umăr şi a mers pe trotuar de-a lungul Central Avenue. Voia să privească fără să fie văzut, ceea ce în Finley era mai uşor de făcut pe jos decât din maşină. Însă nu a zărit nici ţipenie de om. Strada era pustie. S-a întrebat cât de multe ştiau cei de aici despre virus. La fel de multe cât el, bineînţeles. În acele momente, stăteau cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor, aşteptând cuvântul salvator, la fel ca toţi ceilalţi americani. Îşi simţea picioarele ca amorţite. Cât lucrase fără întrerupere în studioul din Atlanta, se socotise un cruciat aflat în primele linii ale acelui război, slujindu-se de sabie pentru a croi drum adevărului. Stârnind sentimente în inimile a milioane de telespectatori, dându-le speranţă. Transmiţând viaţă Americii. Însă călătoria spre nord, pe autostrăzi părăsite, îl trezise la o nouă realitate. America era deja pe moarte. Iar adevărul îi ucidea pe oameni. Adevărul că aveau să moară, indiferent ce ar fi afirmat indivizii agitaţi din studiourile de televiziune. Cei din clasa de mijloc erau prea inteligenţi să creadă că se vor salva agăţându-se de un pai. 781

Tălpile lui au scos un scârţâit strivind praful de trotuar. În dreapta lui a apărut clădirea cândva impunătoare a Citizens State Bank. Închis, aşa scria pe biletul de la uşă. Înăuntru, nimeni. Avusese odată un cont la acea bancă. Economisise primii lui patruzeci de dolari ca să cumpere vechea bicicletă Schwinn, de culoare albastră, de la Toby. Dar unde se afla Toby acum? Ultima ştire despre prietenul lui zicea că se angajase la Los Angeles, sfidându-şi spaima de cutremure. Astăzi, însă, cutremurul însemna ultimul lucru de care se temea Toby. Afişul din fereastra localului Finley Lounge spunea că era deschis – singura instituţie care probabil că prospera tocmai datorită crizei. Pentru că anumite ştiri se acceptă mai lesne la o halbă de bere. A păşit mai departe, oarecum speriat de gândul de a intra şi de a da peste cineva cunoscut. Voia să stea de vorbă cu ai lui, mama, tatăl, Betsy, nu cu alţii, într-un fel, în mod inexplicabil, se simţea vinovat de existenţa virusului, deşi, doar divulgând acel mic şi detestabil secret faţă de americani şi anunţându-i că toţi erau sortiţi morţii, n-avea cum să fie. Şi-a înghiţit nodul din gât şi a trecut prin dreptul magazinului de electrocasnice Roger’s Heating, închis şi acesta. Pe Central nu se vedea încă niciun om, şi nici pe vreuna dintre străzile lăturalnice. S-a oprit şi s-a răsucit. Linişte deplină. Vântul era singurul care nu părea să ia în seamă virusul pe care îl sufla şi-l răscolea prin oraş. Un drapel american fâlfâia moale deasupra poştei, dar el se îndoia că în acea zi avea să se mai distribuie corespondenţă. Undeva, o mie de oameni de ştiinţă căutau o cale de a înfrânge Germenul Raison. Undeva, politicieni şi şefi de stat cereau imperios răspunsuri şi se grăbeau să respingă ideea de neconceput că moartea sosise în pragul casei lor. Undeva, rachete nucleare străbăteau văzduhul. Aici, însă, în Nicăieri, America, altfel cunoscut şi sub numele de Finley, înfiinţat în 12 iulie 1926, Mike nu auzea decât şuieratul vântului. Vedea doar străzi rămase pustii şi cerul albastru, presărat de nori albi şi pufoşi. Brusc, s-a gândit că făcuse o greşeală lăsându-şi maşina la marginea oraşului. Să se grăbească până la ea, să sară pe scaun şi să se îndrepte către marşul de protest spre Washington, unde trebuia să ajungă a doua zi dimineaţă. În schimb, s-a răsucit pe călcâie şi a început să alerge. Prin dreptul firmei Dave’s Auto. Înainte, spre Lincoln Street. Spre capătul ei, unde se înălţa casa 782

veche, văruită în alb, pe care tatăl lui o cumpărase în urmă cu patruzeci de ani. S-a apropiat de uşă, străduindu-se să-şi domolească respiraţia precipitată. Niciun sunet, niciun semn de viaţă. Ar fi trebuit să audă măcar televizorul, nu? A urcat treptele în goană, a deschis brusc uşa glisantă de la verandă şi s-a năpustit în casă. Pe canapea, cu feţele spre ecranul televizorului lăsat să funcţioneze fără sonor, şedeau mama, tata şi Betsy, înconjuraţi de farfurii împrăştiate, pahare pe jumătate pline şi pungi cu cartofi prăjiţi marca Safeway. Erau îmbrăcaţi în pijamale, cu părul încâlcit. Stăteau cu braţele încrucişate, iar pielea de pe faţă le atârna moale de pomeţi, însă în clipa când l-au văzut, au făcut ochi mari de uimire. Dacă nu ar fi dat acel semn de viaţă, Mike ar fi crezut că muriseră deja. ― Mikey! a exclamat mama lui şi a tresărit, după care a înlemnit, de parcă ar fi încercat să stabilească dacă nu cumva o înşelau ochii. Mike! S-a ridicat de pe canapea şi a fugit spre el suspinând. L-a cuprins în braţe. Şi-a dat seama în acel moment că marşul spre Washington era lucrul cel mai bun pe care-l putea face. Nu exista altă speranţă. Aveau să moară cu toţii. Şi-a lăsat capul pe umărul ei şi a început să plângă.

1 Ţinând telefonul mobil lipit de ureche, Kara Hunter a condus maşina prin campusul Universităţii Johns Hopkins. Lumea începuse să se destrame şi ştia, în adâncul sufletului, că de ea depindea ceva foarte important. Thomas depindea de ea, iar lumea depindea de el. Situaţia era la fel de clară ca un miez de noapte cu cer acoperit, dar exista o stea strălucind la orizont, şi de aceea stătea cu ochii aţintiţi către acea lumină călăuzitoare. Şi-a fixat mobilul între ureche şi umăr şi a virat, răsucind volanul cu ambele mâini. ― Cer scuze pentru disperarea din glasul meu, domnule Gains, dar dacă nu mi se dă aprobarea necesară, o să iau cu mine un pistol. ― Dar n-am spus că nu-ţi voi obţine aprobarea, a vorbit adjunctul secretarului de stat. (Kara s-a gândit că ar fi trebuit să discute chiar cu 783

preşedintele, dar în acele momente nu era deloc uşor să ajungi până la el. Decât dacă te chema Thomas, bineînţeles.) Am zis că voi încerca. Dar cererea e cam neobişnuită. S-ar putea ca doctorul Bancroft să… Scuză-mă. Receptorul a amuţit. A auzit totuşi o voce înăbuşită. ― Trebuie să plec, i-a zis Gains cu glas precipitat. ― Ce s-a întâmplat? ― Nu-ţi pot spune… ― Dar trebuie. Probabil că eu sunt acum singura legătură pe care o aveţi cu Thomas, presupunând că mai e în viaţă! Şi cu Monique, fiindcă veni vorba de asta, presupunând că mai trăieşte. Vorbeşte cu mine, ce Dumnezeu! Gains nu i-a răspuns. ― Domnule secretar, îmi eşti dator. Te faci vinovat faţă de ţară fiindcă nu i-ai răspuns lui Thomas de la început. ― Dar să păstrezi asta doar pentru tine, a zis el, pe un ton care dovedea fără nicio urmă de îndoială că îl nemulţumea faptul că trebuia să-i dezvăluie Karei ceva. Însă era unul dintre puţinii oameni care ştiau că exista posibilitatea ca ea să descopere ceva cu ajutorul experienţelor pe care le desfăşura. ― Desigur. ― A avut loc deja un schimb nuclear. ― Nuclear? ― Mai precis, Israelul a lansat o rachetă în ocean, în largul coastelor Franţei, care a răspuns cu aceeaşi monedă. Racheta este în zbor, exact în timp ce noi stăm de vorbă. Acum chiar că trebuie să plec. ― Domnule, te rog să-l suni pe doctorul Bancroft. ― Consilierul meu s-a ocupat deja. ― Mulţumesc, a spus Kara şi a închis telefonul. Cu siguranţă că lucrurile nu se puteau încheia astfel. Dar Thomas avertizase lumea că virusul putea contribui doar în parte la distrugerea totală consemnată de Cărţile de Istorii. De fapt, discutaseră posibilitatea că apocalipsa prezisă de Apostolul Ioan ar putea fi declanşată de virus. Oare nu se vorbea atât de mult de Israel în apocalipsa după Ioan? A virat brusc pentru a evita un biciclist, a scăpat o înjurătură, apoi a apăsat pedala de acceleraţie. Doctorul Bancroft era ultima ei speranţă. Thomas lipsea de aproape trei zile, iar Monique dispăruse cu o zi în urmă. Trebuia să descopere dacă erau amândoi în viaţă – dacă nu aici, măcar în cealaltă realitate. 784

Bancroft se afla în laboratorul lui; Kara aflase în urma unei convorbiri telefonice. Mai ştia că guvernul controla înregistrările fratelui ei. Trecute la secret. Orice examinare a sesiunilor lui Thomas se putea face doar în baza unei aprobări care nu depindea de bunul doctor. Cu puţin noroc, Gains îi promisese măcar atâta lucru. Şi-a parcat maşina şi a coborât în fugă aceleaşi trepte ca în urmă cu o săptămână, împreună cu directorul CIA, Phil Grant. Jaluzelele uşii de la subsol erau ridicate. A bătut în geam. ― Doctore Bancroft! Uşa s-a dat în lături aproape instantaneu. Un bărbat neîngrijit, cu cearcăne sub ochii înflăcăraţi stătea în faţa ei. ― Da, imediat, a zis el. ― Ce anume? Ce imediat? ― O să te ajut. Vino repede! Psihologul a tras-o înăuntru, a scos capul pe uşă şi a aruncat o privire spre scara care ducea la nivelul solului şi a închis-o. Apoi s-a grăbit să ajungă la biroul lui. ― Toată săptămâna am analizat atent datele privindu-l pe Thomas. Am convocat cel puţin zece colegi – şi nu idioţi, fii atentă -, dar niciunul dintre ei nu a auzit vreodată de un creier care rămâne inert în timpul somnului. ― Adjunctul secretarului de stat a…? ― Da, am vorbit cu ei. Ce idee ţi-a venit? ― Ce vrei să spui cu creier inert în somn? ― Eu am inventat termenul. Un creier care nu visează în somn, aşa cum e cazul fratelui tău. ― Trebuie să existe o explicaţie, nu? Noi ştim că visează. Sau e, oricum, conştient de o altă realitate. ― Dacă nu cumva asta – şi Bancroft a făcut semn către încăpere – este visul, a zis şi a clipit şmechereşte. Acum, doctorul semăna cu Thomas. Amândoi suferiseră o prăbuşire nervoasă. Dar ceea ce voia ea să sugereze putea face ca, prin comparaţie, treaba aceasta cu visul să pară perfect logică. ― Ce idee ţi-a venit? a repetat el. Kara s-a îndreptat spre patul îmbrăcat în piele, pe care dormise Thomas, şi s-a întors cu faţa spre profesor. Lumina din încăpere era scăzută. Ecranul monitorului arunca o strălucire slabă asupra biroului. Monitorul care prezenta undele cerebrale stătea în aşteptare în stânga ei. 785

― Mai ai proba de sânge pe care ai extras-o de la Thomas? ― Sânge? ― Da, proba de sânge pentru analiză – o mai ai? ― Trebuie să fi plecat spre laborator. ― Şi apoi, unde? ― Nu cred că a sosit. ― Dacă e… ― Înseamnă că e în laboratorul de la etaj. De ce te interesează? Kara a inspirat adânc. ― Datorită unui lucru care i s-a întâmplat lui Monique. Ea a pătruns în visele lui Thomas. În afara acestora, singurul care leagă realităţile este sângele, forţa vitală a unei persoane, să-i zicem. Are o semnificaţie aparte în religie, adevărat? Creştinii cred că fără vărsare de sânge nu există iertarea păcatelor. În această realitate metafizică în care a pătruns Thomas, sângele joacă un rol la fel de important. Cel puţin aşa am impresia. ― Continuă. Ce legătură are cu visele lui Monique? ― A adormit având o rană deschisă. Era împreună cu Thomas, care avea şi el o rană la încheietura mâinii. Ştiu că sună ciudat, dar mi-a spus că a avut impresia că a trecut în cealaltă realitate deoarece sângele ei a fost în contact cu al lui în timp ce visa. Sângele lui Thomas este puntea de legătură cu lumea viselor. Bancroft a ridicat mâna să-şi aşeze mai bine ochelarii la nas. ― Şi crezi că… A tăcut. Concluzia era evidentă. ― Vreau să încerc şi eu. ― Dar se spune că Thomas e mort. ― Din câte ştim, şi Monique a murit. Cel puţin în realitatea asta. Problema este că lumea ar putea depinde de cei doi. Nu ne putem permite să-i lăsăm morţi. Nu pretind că aş înţelege perfect cum şi de ce ar da roade experienţa asta, dar cred că măcar merită să încercăm. E singura soluţie pe care o întrevăd. ― Vrei să creezi mediul care i-a permis lui Monique să treacă dincolo, a concluzionat el sec. ― Sub supravegherea ta. Te rog… ― Nu-i nevoie să mă rogi, a zis el, iar în ochi i-a apărut un licăr de speranţă. Crede-mă, dacă nu aş fi văzut pe monitoare rezultatele referitoare 786

la Thomas Hunter, nu m-aş fi arătat atât de dornic să încercăm. Pe de altă parte, am fost testat pozitiv în privinţa virusului pe care l-a prezis el în vis. Dorinţa psihologului nu o surprindea mai deloc pe Kara. Era suficient de scrântit să încerce şi singur, fără participarea ei. ― Atunci avem nevoie de proba aceea de sânge, a spus ea. Doctorul Myles Bancroft a pornit spre uşă. ― Avem nevoie de ea. * * * În mai puţin de zece minute avea instalaţi electrozii cu ajutorul cărora profesorul îi va măsura activitatea cerebrală. Nu o interesa toată procedura de testare - voia doar să viseze cu sângele lui Thomas. Iar şederea pe pat, cu firele conectate la cap în vreo zece locuri, făcea ca întregul experiment să pară uimitor de raţional. Bancroft i-a scos manşonul aparatului de măsurare a presiunii arteriale. ― E destul de mare. Trebuie să dormi, nu uita. Încă nu i-ai comunicat asta şi inimii. ― Atunci, dă-mi un sedativ puternic. ― N-aş vrea să apelăm la ceva tare. Tabletele pe care le-ai luat îşi vor face efectul dintr-o clipă în alta. Încearcă să fii calmă. Kara a închis ochii şi s-a străduit să-şi golească mintea. Racheta lansată de Franţa împotriva Israelului lovise deja ţinta ori urma să o atingă în curând. Nu-şi putea imagina felul în care o explozie atomică în Orientul Mijlociu ar fi influenţat situaţia existentă. În acea dimineaţă izbucniseră tulburări de stradă izolate, aşa anunţaseră canalele de ştiri. Se înregistraseră mai ales în ţările Lumii a Treia, dar dacă nu se descoperea curând o soluţie, Occidentul se va confrunta cu mişcări similare. Mai erau zece zile până când Germenul Raison să atingă maturitatea. Peste cinci zile, simptomele se vor face simţite în rândul celor infectaţi mai devreme, printre care se aflau ea şi Thomas. Potrivit celor spuse de Monique, mai aveau cinci zile până trebuiau să realizeze antivirusul. Poate şase, cel mult şapte. Se făceau doar supoziţii, desigur, dar Monique păruse a fi destul de încrezătoare că virusul putea fi anihilat dacă se administra în termen de o zi sau două, poate chiar trei de la înregistrarea primelor simptome. Însă apăreau prea mulţi poate. 787

Cinci zile. Simţea vreun simptom? S-a concentrat asupra pielii. Nimic. Apoi, asupra încheieturilor, degetelor şi gleznelor. Le-a mişcat şi nu a simţit nimic. Numai dacă uşoara gâdilătură percepută pe pulpa piciorului drept nu era cumva o iritaţie. Ei, era o închipuire. Brusc, a simţit o ameţeală. Simptom? Nu, începea să se facă simţit efectul medicamentului. ― Cred că a sosit momentul, a spus ea. ― O secundă. Doctorul şi-a făcut puţin de lucru cu aparatul, apoi s-a apropiat. ― Te simţi obosită. Ameţită? ― Destul de aproape. ― Vrei un anestezic local? La asta nu se gândise. ― Doar să-mi faci o tăietură mică. Voia un semn, astfel încât, dacă se trezea în altă realitate, să aibă dovada pe braţ. ― Suficient cât să sângereze. ― Bine, dă-i drumul. Doctorul i-a şters antebraţul mâinii drepte cu un tampon de vată, apoi a apăsat un bisturiu pe piele. Kara a simţit o durere usturătoare şi s-a crispat. ― Uşor, a zis el. Am terminat. A ridicat seringa în care se afla o probă din sângele lui Thomas. Mostra era mică – aveau să folosească aproape jumătate pentru experiment. ― Ar fi fost mai uşor să-l injectăm, a spus el. ― Nu ştim dacă ar da vreun rezultat. Să procedăm aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Monique. Nu avem vreme să ne jucăm prea mult. A coborât seringa şi a lăsat să cadă cinci sau şase picături pe braţ. S-au combinat cu un strop din sângele ei. A amestecat cu degetul înmănuşat. S-au uitat amândoi îndelung la pata roşie de sânge îmbinat. Ochii li s-au întâlnit. Din difuzoare răsuna uşor o muzică pop foarte plăcută – o versiune instrumentală a melodiei Dancing Queen, lansată de grupul ABBA. Doctorul redusese şi mai mult intensitatea luminii faţă de cum fusese la intrarea Karei în cameră. ― Sper să obţinem şi rezultate, a rostit ea. ― Bine, adormi. Kara a închis din nou ochii. 788

― Să te trezesc? Thomas susţinuse mereu că o oră de somn putea însemna şi un an în vis. Trecerea ei în lumea lui avea să se petreacă adormind aici. Revenirea se va petrece în starea de vis de acolo. ― Să mă trezeşti peste o oră.

2 Două ceremonii caracterizau Cercul mai bine decât orice altceva: unirea şi trecerea. Unirea era o ceremonie de căsătorie. Trecerea era înmormântarea. Amândouă reprezentau sărbătoriri. În seara aceea, la o sută de metri de tabăra din apropierea lacului roşu care îi atrăsese în acel loc, Thomas şi-a condus tribul în trecere. Număra şaizeci şi şapte de membri, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, şi toţi se aflau acolo pentru a jeli şi celebra moartea lui Elijah. Jeleau fiindcă, deşi nu lăsase în urmă nicio rudă de sânge, bătrânul Elijah fusese o încântare. Jumătate de trib ascultase cu sfinţenie poveştile lui, rostite noaptea în jurul focurilor de tabără. Se pricepea să-i facă pe copii să se tăvălească de râs, în vreme ce pe ascultătorii mai vârstnici îi fascina cu mister şi intrigă. Doar Tanis mai înfăţişase asemenea întâmplări sclipitoare, cu toţii recunoşteau, dar asta se întâmplase cu multă vreme în urmă, înainte de Traversare. Desigur că nu-l plăcuseră doar pentru poveşti, mai erau iubirea lui faţă de copii, fascinaţia pe care o simţea faţă de Elyon, cuvintele lui de mângâiere în vremuri când atacurile Hoardei erau mai insistente decât puteau îndura. Dar îi celebrau trecerea la fel cum ar fi făcut-o pentru oricare altul. Acum se afla într-o tovărăşie mai plăcută. Se afla alături de Justin. Niciunul dintre ei nu ştia cu exactitate cum şi ce făceau cei precum Rachelle şi Elijah împreună cu Justin, dar tribul lui Thomas nu se îndoia că cei iubiţi se găseau alături de Creatorul lor. Şi încă le mai rămăsese în amintire felul în care înotaseră în apa ameţitoare a lacului de smarald ca să anticipe reunirea cu Elyon într-o asemenea fericire. Alcătuiau un cerc în jurul mormanului de lemne, uitându-se tăcuţi la trupul nemişcat al bătrânului. Obrajii unora dintre ei erau umezi de lacrimi; alţii zâmbeau delicat; toţi se cufundaseră în amintirile pe care le păstrau despre acel om. 789

Thomas a aruncat o privire spre oamenii tribului. Acum, familia sa. Fiecare bărbat, femeie şi copil ducea o torţă aprinsă, pregătită să aprindă rugul la momentul potrivit. Majoritatea celor prezenţi purtau aceleaşi tunici de culoare bej pe care le avuseseră şi mai devreme, deşi mulţi îşi prinseseră flori de deşert în păr şi îşi vopsiseră feţele în culori luminoase, amestecuri de cretă pisată şi apă. Samuel şi Marie stăteau în stânga lui, alături de Mikil şi Jamous. Crescuseră repede în anul ce trecuse, ajungând practic bărbat şi femeie acum. Purtau amândoi pandantive asemănătoare, de forma unor monede, pe care le aveau toţi membrii Cercului, de obicei prinse cu câte o cordeluţă de piele petrecută pe după gât, dar şi agăţate de brăţări la glezne şi la încheieturile mâinilor, aşa cum făceau acum Samuel şi Marie. Johan şi William se alăturaseră tribului pentru a participa la adunarea consiliului de a doua zi, iar acum stăteau de-a dreapta lui Thomas. Dincolo de Cerc, apa întunecată a lacului roşu sclipea de la lumina torţelor. În jurul oazei se înălţau o sută de pomi fructiferi şi palmieri. Înainte de sfârşitul nopţii, aveau să se ospăteze cu fructe şi să danseze sub puterea ei, dar acum îşi îngăduiau câteva momente de tristeţe. Thomas şi micul grup din preajma lui găsiseră primul dintre cele douăzeci şi şapte de lacuri roşii în mijlocul unei porţiuni presărate de copaci, exact cum spusese Justin. În treisprezece luni, oamenii Cercului conduseseră aproape o mie de scabioşi în apele roşii, unde se înecaseră de bunăvoie şi descoperiseră astfel o viaţă nouă. O mie. Un număr neînsemnat în comparaţie cu cele două milioane care trăiau acum în pădurea dominantă. Chiar şi aşa, în momentul când aflase că mişcarea dobândea amploare, Qurong organizase o campanie pentru a şterge Cercul de pe suprafaţa Pământului. Deveniseră nomazi, stabilindu-şi tabăra în corturi de pânză în apropierea lacurilor roşii, când se putea, şi fugind de acolo, când erau alungaţi. Dar mai tot timpul pe drumuri. Johan îi învăţase tehnici de supravieţuire în deşert: cum să planteze şi să recolteze grâuşor de deşert, cum să facă fibre din tulpini şi cum să ţeasă tunici. Velinţele de pat, mobilierul, chiar şi corturile aminteau în mod ciudat de obiceiurile Hoardei, deşi erau foarte colorate şi decorate după gustul pădurenilor. Mâncau fructe cu pâine şi-şi împodobeau corturile cu flori sălbatice. Thomas şi-a îndreptat gândurile către cadavrul lui Elijah, aflat pe o placă de lemn. Până la urmă, vor muri cu toţii – era singura certitudine pentru 790

toate fiinţele vii. Însă după moarte, fiecare va descoperi o viaţă cu greu de imaginat de cei care trăiau de această parte a pădurii colorate. În multe privinţe, îl invidia pe bătrân. A ridicat torţa. Ceilalţi i-au urmat exemplul. ― Suntem născuţi din apă şi spirit, a strigat el. ― Din apă şi spirit, au repetat membrii tribului. O energie nouă a părut să crească în aerul răcoros al nopţii. ― Ardem acest trup în semn de sfidare a morţii. Ea nu are nicio putere asupra noastră. Spiritul trăieşte, deşi carnea piere. Suntem născuţi din apă şi din spirit! Cuvintele lui au răsunat ca un ecou printre ei. ― De pierim de sabie ori de bătrâneţe sau din orice altă cauză, noi rămânem vii, trecând din această lume în cealaltă. Din acest motiv, în seara aceasta celebrăm trecerea lui Elijah. El se află acolo unde tânjim cu toţii să ajungem! Emoţia era acum tangibilă. Îşi luaseră rămas-bun şi-şi exprimaseră omagiile. Acum sosise momentul să savureze victoria asupra morţii. Thomas a aruncat o privire la Samuel şi Marie, care îl priveau atent. Mama lor, soţia sa, Rachelle, fusese ucisă în urmă cu treisprezece luni. Ei îi jeliseră moartea mai mult decât oricine, doar fiindcă atunci înţeleseseră mai puţin decât acum. Le-a făcut copiilor un semn cu ochiul, apoi a clătinat torţa o dată deasupra capului. ― Pentru viaţa cu Justin! S-a repezit spre rug şi a împins torţa înspre lemne. Ca un singur om, membrii Cercului s-au îndreptat spre rug. Cei aflaţi îndeajuns de aproape au înfipt torţele, ceilalţi le-au aruncat deasupra. Cu un sfârâit brusc, focul a înconjurat cadavrul lui Elijah. Imediat după aceea, noaptea a fost cutremurată de o bătaie de tobă. Oamenii au înălţat vocile în semn de jubilare, aruncându-şi în acelaşi timp braţele spre cer în semn de victorie, probabil într-o speranţă exagerată, dar exprimând adevăratul spirit al Cercului. În absenţa credinţei faţă de ceea ce îi aştepta pe fiecare dintre ei, orice speranţă era zadarnică. Elijah fusese luat acasă, la Marea Romanţă. În seara aceea el era mireasa, iar mirele lui, Justin, care era de asemenea Elyon, îl luase înapoi în lacul cu ape infinite. Ba chiar mai mult de atât. 791

Ar fi fost o minciună ca vreunul să afirme că în asemenea momente membrii tribului nu erau puţin geloşi. Au dansat într-un cerc larg în jurul focului dezlănţuit. Thomas a râs, în vreme ce celebrarea căpăta viaţă. A urmărit Cercul, iar inima i s-a umplut de mândrie. Apoi a făcut un pas înapoi, îndepărtându-se de lumina jucăuşă a flăcărilor, încrucişându-şi braţele la piept. S-a întors cu faţa spre locul unde falezele se profilau pe cerul înstelat. ― Ai văzut, Justin? Sărbătorim trecerea noastră cu aceeaşi înflăcărare pe care ne-ai arătat-o după trecerea ta. În minte i-a apărut o imagine: Justin călărind spre ei pe un cal alb în ziua de după ce se înecase, apoi oprindu-se şi având ochii înflăcăraţi de emoţie. Se apropiase şi strânsese mâna fiecăruia dintre ei. În acea zi îi declarase Cerc. În acea zi, Rachelle fusese ucisă de Hoardă. ― Sper că ai avut dreptate să ne aşezăm tabăra aici, a auzit o voce înceată din dreptul umărului. S-a întors cu faţa spre Johan, care i-a urmărit privirea îndreptată spre faleză. ― Dacă Hoarda e pe undeva în apropiere, cu siguranţă că au văzut deja flăcările. ― Îţi faci prea multe griji, prietene, i-a răspuns Thomas, prinzându-l de umăr. Când am îngăduit ca ameninţarea venită din partea câtorva scabioşi să ne strice celebrarea iubirii noastre sacre? Iar garda noastră nu ne-a alertat. ― Dar am auzit că Woref şi-a intensificat căutările. ÎI cunosc pe acel om; nu va pregeta deloc. ― La fel e şi iubirea noastră pentru Justin. M-am săturat să tot fug. Johan nu a reacţionat la aceste vorbe. ― Ne întâlnim în zori? ― Presupunând că Hoarda nu ne va alunga spre deşert, a zis Thomas şi i-a făcut cu ochiul. La crăpatul zorilor. ― Acum faci doar lumină. Curând, ea va deveni o realitate, a rostit Johan. A înclinat apoi din cap şi s-a întors la ceremonie. * * * A doua zi dimineaţa s-au aşezat pe pietre plate şi au chibzuit. Thomas, Suzan şi Jeremiah cugetau mai mult în tăcere. Probabil că şi ceilalţi membri 792

ai consiliului – Johan, William şi Ronin – căzuseră pe gânduri, însă nu părea să-i oprească din vorbărie. ― Nici gând! a exclamat Ronin. Vă spun fără nici cea mai mică rezervă că dacă s-ar afla astăzi aici, în acest canion, Justin v-ar ajuta să înţelegeţi. El a susţinut mereu că vom fi detestaţi. Acum ne sugeraţi să ne încălcăm obiceiurile ca să domolim Hoarda? De ce? ― Cum putem influenţa Hoarda, dacă membrii ei ne urăsc? a întrebat Johan. Da, să ne deteste credinţele. Nu am nimic de obiectat. Dar înseamnă asta că ar trebui să ne schimbăm purtarea ca să-i îndârjim în asemenea măsură încât să dispreţuiască orice albinos ar vedea? Oamenii Hoardei îi numeau albinoşi pentru că nu aveau pielea cenuşie şi solzoasă ca a lor. Asta venea ca o ironie, deoarece erau mai închişi la culoare decât ei. De fapt, aproape jumătate dintre membrii Cercului, inclusiv Suzan, aveau pielea ciocolatie, în diferite nuanţe. Erau invidiaţi de majoritatea celor mai deschişi la culoare, deoarece tonurile bogate îi făceau să se deosebească în mod radical de albeaţa scabioşilor. Unii se apucaseră chiar să se picteze în cafeniu atunci când participau la ceremonii. Toţi purtau cu mândrie numele de albinos. Însemna că erau altfel şi nimic nu voiau mai mult decât să se deosebească de Hoardă. Ronin s-a plimbat pe nisip, îmbujorat la faţă, în ciuda aerului răcoros. ― Îmi atribuiţi vorbe pe care nu le-am rostit. N-am sugerat niciodată să îndârjim Hoarda. Dar Justin nu a susţinut niciodată ideea de a îmbrăţişa un status-quo. Dacă Hoarda înseamnă cultură, atunci Justin era contracultură. Pierdem acea înţelegere şi uităm cine suntem. ― Nu ai auzit bine, a spus Johan, oftând de nemulţumire. E a şasea lună de când Qurong ne lasă în pace. A fost prea ocupat cu doborârea copacilor pentru a face loc noului său oraş. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. Recenta campanie condusă de Woref nu reprezintă doar o distracţie de moment. ÎI cunosc pe Qurong. Ba, mai rău, îl cunosc şi pe Woref. Şarpele acela bătrân a condus serviciul de informaţii al Hoardei, sub comanda mea. Fără îndoială că în aceste momente ne urmăreşte atent. Nu se va opri decât atunci când vom fi morţi cu toţii. Crezi că Justin a voit să ne îndrume spre moarte? ― Nu de aceea intrăm în lacurile roşii? Ca să murim? a întrebat Ronin şi a luat între degete pandantivul care îi atârna la gât, întinzându-l în faţă. Nu cumva şi istoria noastră ne-a însemnat ca morţi pentru această lume? 793

Medalionul ţinut în palmă fusese sculptat din jad verde descoperit în canioanele de la nord de Pădurea de Sud. Meşteşugarii introduseseră intarsii de ardezie neagră ca să reprezinte atacul răului asupra pădurii colorate. În cercul negru erau legate două barete care se încrucişau, făcute din piele vopsită în roşu, reprezentând sacrificiul lui Justin în lacurile sângerii. În sfârşit, ele fixau un cerc alb tăiat din marmură, pe care se încrucişau baretele. ― În lacuri găsim viaţă, nu moarte, a spus Johan. Dar chiar şi acolo am putea gândi o schimbare a strategiilor noastre. Thomas s-a uitat la fratele fostei lui soţii. Nu mai era băiatul care alerga nevinovat pe dealuri; ajunsese bărbat, alesese să fie cineva numit Martyn şi devenise un mare conducător scabios, obişnuit să facă doar ce voia. Desigur, acum nu mai era cel dinainte, dar rămăsese încăpăţânat, iar acum se îndârjea. ― Gândeşte ce doreşti despre ceea ce Justin ar fi vrut sau nu, a continuat Johan, dar ţine minte că şi eu am fost alături de el. În ochii lui Ronin a sclipit o lumină şi, preţ de o clipă, Thomas s-a gândit că acesta i-ar putea reaminti că nu fusese doar alături de Justin, îl şi trădase. Supraveghease moartea lui. ÎI ucisese. Dar Ronin a strâns din dinţi, ţinându-şi totodată şi limba. ― Da, am făcut multe greşeli, a recunoscut Johan, observând privirea aruncată. Dar cred că m-a iertat. Şi nu cred că ceea ce sugerez acum este greşit. Vă rog, măcar analizaţi ce v-am spus. ― Dar ce-ai zis? L-a întrebat Thomas. Redu la esenţă. Johan s-a uitat drept în ochii lui. ― Spun că trebuie să uşurăm situaţia, pentru ca duşmanii să-l poată descoperi pe Elyon. ― Da, dar ce înseamnă asta? A insistat Ronin. Sugerezi că înecarea este prea grea? A fost calea aleasă de Justin! ― Am spus eu că înecul este prea greu? A replicat Johan şi l-a fulgerat pe celălalt cu privirea, apoi a strâns din pleoape şi a ridicat mâna. Iartă-mă, a zis şi a deschis apoi ochii. Spun că eu cunosc Hoarda mai bine decât oricine de aici. Le ştiu aversiunile şi patimile. S-a uitat spre Jeremiah după sprijin. Bătrânul şi-a ferit ochii. ― Dacă vrem să-i îmbrăţişăm – să-i iubim la fel ca Justin trebuie să le îngăduim să se identifice cu noi. Trebuie să ne arătăm mai toleranţi faţă de obiceiurile lor. Să folosim metode pe care să le accepte mai uşor. 794

― De exemplu? a întrebat Thomas. ― De exemplu, să deschidem Cercul pentru scabioşii care nu s-au înecat. ― Fără înec, nu vor fi niciodată ca noi. Nici măcar nu sunt în stare să mănânce fructele noastre fără să le scuipe. Thomas se referea la fructele care creşteau în pomii din jurul lacurilor roşii. Deşi apa roşie era dulce la gust, nu deţinea nicio calitate vindecătoare. Pe de altă parte, fructele care creşteau acolo aveau valoare tămăduitoare, iar unele dintre ele nu se deosebeau aproape deloc de cele care existaseră în pădurea colorată. Unele puteau lecui; altele ofereau o hrană deosebită doar dintr-o muşcătură. Unele transmiteau un sentiment copleşitor de iubire şi bucurie – acel fruct se numea woromo şi devenise cu rapiditate cel mai valoros dintre toate. Pentru scabioşii care nu pătrunseseră în lacurile roşii, acesta avea un gust amar. ― Într-adevăr, nu le plac fructele noastre. Şi nu pot fi ca noi – asta vreau să spun. Dacă nu au cum să ne semene, atunci ar trebui să ne gândim să semănăm noi mai mult cu ei. Thomas a avut impresia că nu a auzit bine. Johan nu avea dreptul să sugereze Cercului altceva decât poruncise Justin. Probabil existau nuanţe delicate la ceea ce sugera. ― Ştiu că sună ciudat, dar gândiţi-vă la posibilităţi. Dacă ar fi să semănăm mai mult cu ei, să mirosim la fel, să ne îmbrăcăm aidoma, să etalăm cu reţinere ceea ce ne deosebeşte, poate că ar fi mai dispuşi să ne tolereze. Poate că ar ajunge să trăiască printre noi. Încetul cu încetul, i-am putea iniţia în învăţăturile lui Justin şi ni i-am apropia. ― Dar cum rămâne cu înecul? a întrebat Ronin. Johan a şovăit, apoi i-a răspuns fără să se uite la el. ― Pesemne că dacă l-ar urma pe Justin în principiu, el nu le-ar cere să se înece, a rostit, apoi a privit spre Ronin. La urma urmelor, iubirea este o problemă a inimii, nu a cărnii. De ce n-ar putea cineva să-l urmeze pe Justin fără să se schimbe cu totul, încetând să mai fie ce-a fost? Thomas a simţit că îi îngheaţă sângele în vine. Nu pentru că sugestia era atât de absurdă, ci pentru că avea un înţeles îngrozitor. Se părea că Johan, lucru surprinzător, după ce fusese lecuit de înşelătorie fiind membru al Hoardei, va rămâne un susţinător ferm al doctrinei înecului. Însă îi făcuse deja o demonstraţie lui Thomas – sugestia lui era motivată de compasiune faţă de scabioşi. 795

Supravieţuirea celor o mie care îl urmaseră pe Justin depindea de retragerea din calea Hoardei la primul semn de primejdie. Însă micile comunităţi nomade obosiseră să tot fugă pentru a-şi salva vieţile. Această idee venită din partea lui Johan avea să fie îmbrăţişată de unii dintre ei, Thomas nu se îndoia câtuşi de puţin. Ronin a scuipat într-o parte, şi-a ridicat săculeţul din piele şi a dat să se îndepărteze. ― Nu vreau să mai aud aşa ceva. Justin pe care îl cunosc eu nu ar accepta niciodată o asemenea blasfemie. El a zis că ne vor urî! Aţi surzit? Ne vor urî. ― Atunci du-te la Justin şi întreabă-l ce să facem, i-a răspuns Johan. Te rog, nu vreau să te supăr. Încerc doar să înţeleg lucrurile mai bine. William a făcut un pas în faţă şi a vorbit: ― Eu propun o altă cale. S-au întors cu toţii spre el, inclusiv Ronin, care se oprise. ― Johan are dreptate. Ne confruntăm cu o problemă gravă. Dar, în loc să acceptăm obiceiurile Hoardei, propun să urmăm sfaturile lui Justin, separându-ne de scabioşi, aşa cum a zis el. Aş dori să duc tribul mai adânc. Nu era prima oară că sugera fuga în deşert, dar nu lansase niciodată o cerere în mod oficial. ― Şi, dacă eşti în adâncul deşertului, cum poţi urma sfaturile lui Justin de a-i îndruma să se înece? L-a provocat Ronin. ― Îi pot îndruma alţii la înec. Dar gândeşte-te la femei şi copii. Trebuie să le oferim protecţie! ― Justin îi va proteja dacă doreşte. Thomas s-a uitat spre Johan, apoi la William. Începeau să apară primele neînţelegeri în Cerc. Vreme de mai bine de un an, urmaseră ideile lui Ronin privind doctrina, aşa cum îi sfătuise Justin, dar aceste noi provocări aveau să-i pună la încercare calităţile de conducător. Ce altceva le mai spusese Justin în ziua aceea, după ce trasase un cerc în jurul lor pe nisip? Să nu rupă niciodată Cercul. Ronin s-a uitat pătrunzător la fiecare dintre ei. ― Ce se petrece aici? Am început deja să uităm de ce ne aflăm împreună? De ce pielea noastră se deosebeşte? Uităm Marea Romanţă dintre Elyon şi poporul lui? Că îi suntem mireasă?

796

― Mireasă? Asta e doar o metaforă, a intervenit William. Chiar şi aşa, îi suntem mireasă, iar Hoarda nu. De aceea eu spun să ducem mireasa în adâncul deşertului şi să o ascundem de duşman. ― Noi îi suntem mireasă, şi acela dintre oamenii Hoardei care ne urmează va deveni tot mireasa lui, a rostit Ronin. Cum va auzi Hoarda chemarea lui Elyon la iubire, dacă nu din glasurile noastre? ― Elyon nu are nevoie de glasurile noastre! L-a contrazis William. Ţi-l închipui pe Creator atât de dependent de tine? ― Nu mai striga. O să trezeşti toată tabăra, i-a zis Thomas, ridicându-se. A aruncat o privire spre Jeremiah şi Suzan, care încă nu vorbiseră deloc. ― Ne aflăm pe un drum primejdios. Nu l-a contrazis nimeni. ― Ronin, citeşte-ne din nou acest pasaj. Cel despre felul în care ne urăsc ei. Bărbatul a băgat mâna în săculeţul lui şi a scos Cartea de Istorie pe care Justin i-o dăduse înainte de plecare. O ştiau cu toţii prea bine, dar învăţăturile pe care le conţinea erau uneori greu de înţeles. A dat pânza la o parte cu grijă şi a deschis coperta. Istoriile consemnate de Iubitul Său. A dat câteva pagini destul de îndoite la colţuri şi a găsit pasajul. ― Uite-l. Ascultaţi. Şi-a coborât apoi vocea şi a citit cu respectul obişnuit, aproape sumbru. ― „Când lumea vă urăşte, amintiţi-vă că m-a urât întâi pe mine. Dacă i-aţi aparţine ei, v-ar iubi. Dar voi nu-i aparţineţi. V-am condus afară din lume şi de aceea vă urăşte.” ― Lucrurile se mai schimbă cu timpul, a spus Johan. ― Nu s-a schimbat nimic! a protestat Ronin, închizând Cartea. O fi uşor săl urmăm pe Justin, dar luarea unei decizii nu e niciodată uşoară. Îi răstălmăceşti calea? ― Calmaţi-vă, le-a cerut Thomas. Vă rog! Dezbinarea ne va distruge. Trebuie să ne amintim ce ştim că e sigur. S-a uitat din nou la Jeremiah. ― Reaminteşte-ne. ― Ceva sigur? ― De netăgăduit. Bătrânul i-a adus aminte de Elijah. Şi-a mângâiat lunga barbă albă, apoi şi-a dres glasul. 797

― Justin este Elyon. Potrivit Cărţii de Istorie, Elyon este tatăl, fiul şi spiritul. Justin ne-a lăsat o cale de întoarcere spre pădurea colorată prin lacurile roşii. Elyon îşi curtează mireasa. Iar Justin va reveni curând după mireasa lui. Apoi a vorbit şi Suzan. ― Mai tot ceea ce ştim despre cine este Justin cu adevărat provine din Carte prin metaforă. El este lumina, vinul şi apa care dă viaţă. A făcut un semn către Cartea de Istorie din mâna lui Ronin. ― Spiritul lui este vântul, el este pâinea vieţii, păstorul în stare să-i părăsească pe toţi de dragul unuia. ― Adevărat, a întărit Thomas. Iar când Cartea ne spune să-i bem sângele, asta înseamnă că trebuie să-i îmbrăţişăm moartea. Aşadar, cum ne putem ascunde în adâncul deşertului ori punându-ne cenuşă şi pucioasă pe piele? ― Tot el ne-a spus să fugim spre Pădurea de Sud, a intervenit William. Dacă ceea ce spuneţi e adevărat, atunci de ce nu ne-a cerut să fugim înapoi spre Hoardă? Poate pentru că mireasa are răspunderea de a rămâne în viaţă. Avea dreptate. Dihotomia amintea de religia despre care Thomas îşi aducea aminte din visele lui. ― Vreau să plec chiar astăzi să conduc o sută de oameni în adâncul deşertului, a continuat William. Johan are dreptate. E doar o chestiune de timp până când Woref ne va lichida pe toţi. Cine se aşteaptă la îndurare din partea lui se înşală. Ne-ar ucide pe toţi ca să scape de problema de a ne târî până în oraş. Asta e o măsură de prevedere. Thomas s-a uitat înspre canion, la intrarea într-o mică adâncitură, unde tribul se trezea treptat. Un băieţel s-a aşezat pe vine în nisip, lângă intrare, şi a desenat ceva cu degetul. Dintr-un foc aprins după zidul falezei se ridica fum – oamenii se pregăteau să coacă turtele de dimineaţă. Pe măsură ce se înălţa, fumul era purtat în lungul canionului de o briză permanentă, iar mai tot se risipea înainte de a ajunge prea sus ca să fie observat din depărtare. O dâră subţire zăbovea deasupra rugului funerar, aflat dincolo de bolovanii impunători care se vedeau la o sută de metri de tabără. A respirat adânc, a aruncat o privire spre mormanul de pietre mari din dreapta lui şi tocmai se pregătea să-i spună lui William să plece în expediţie, când un bărbat a apărut de după cel mai mare bolovan. Primul lui gând a fost că suferea de halucinaţii. Ori că visa, aşa cum obişnuia înainte ca visurile să fi dispărut. Omul care stătea dinaintea lui, sfredelindu-l cu ochii verzi nu era unul de rând. 798

Era… Justin? A clipit ca să-şi limpezească privirea. Ce a văzut l-a făcut să împietrească. Justin se afla acolo, stând tridimensional, la fel ca orice om pe care îl văzuse vreodată. ― Bună ziua, Thomas. Ochii blânzi ai lui Justin au sclipit, dar nu fiindcă ar fi reflectat lumina, ci radiind propria lor strălucire. Thomas a crezut că va cădea în genunchi. A rămas surprins că ceilalţi nu îngenuncheaseră deja. Ca şi el, rămăseseră îngheţaţi la vederea neaşteptatei apariţii. ― Te-am urmărit, prietene. Ceea ce am văzut m-a făcut să mă simt mândru. Thomas a deschis gura, dar nu a reuşit să articuleze nicio vorbă. ― Mi-am împărţit mintea cu tine. Mi-am dat trupul pentru tine. Buzele i s-au întins într-un surâs, apoi a rostit foarte clar. ― Acum vă voi înfăţişa inima mea. Vă voi arăta iubirea mea. Thomas a simţit fiecare cuvânt lovindu-l în piept, ca şi cum ar fi fost obiecte moi zburând prin aer, lovindu-l unul câte unul. „Acum vă voi înfăţişa inima mea. Iubirea mea.“ S-a întors către ceilalţi. Aceştia au rămas cu privirea aţintită la el, incapabili să înţeleagă. Dar sigur vedeau! Sigur auzeau. ― Asta e pentru tine, Thomas. Doar pentru tine. S-a uitat înapoi spre… Justin dispăruse! Aerul dimineţii părea apăsător. ― Thomas! S-a întors către tabără, la vreme ca să o vadă pe Mikil ocolind în grabă faleza. S-a oprit şi, cu chipul albit, l-a pironit cu privirea. ― Ce s-a întâmplat? A întrebat cu un aer absent, având gândurile împrăştiate. ― Eu… cred că ştiu ceva despre Kara, a spus ea. ― Kara? Cine este Kara? Şi-a amintit imediat. Sora lui. Cea din Istorii.

799

3 Woref şi-a trecut piciorul peste greabănul armăsarului, apoi şi-a dat drumul la pământ. În spatele lui, o sută dintre cei mai buni soldaţi aşteptau în şeile cailor care băteau cu copitele în pământ şi nechezau când şi când în aerul răcoros al dimineţii. În noaptea precedentă se apropiaseră de cerul luminat de foc, îşi stabiliseră tabăra la marginea Pădurii de Sud şi se treziseră cât încă domnea întunericul. Aceea putea fi ziua care însemna începutul sfârşitului pentru albinoşi. Locotenentul care descoperise primul acea tabără nu se înşelase niciodată – nici de astă dată nu dezamăgise. Cu toate acestea, se mai aflaseră în situaţii similare de cel puţin zece ori, avându-i pe albinoşi la degetul mic, doar ca să se întoarcă fără nicio pradă. Cercul nu accepta lupta, însă dusese la perfecţiune arta salvării prin fugă. Woref s-a uitat spre canioanele din faţa lor. Fumul albăstrui, de la arderea baligii de cal, era inconfundabil. Soren descoperise o mică oază la sud de tabără – cam o sută de copaci aflaţi în jurul unuia dintre lacurile roşii otrăvitoare însă albinoşii erau prea isteţi ca să folosească lemn dacă nu îl obţineau din copaci deja căzuţi. În schimb, se slujeau de combustibili reciclaţi, la fel ca scabioşii. Se adaptaseră bine la viaţa din deşert, mulţumită ajutorului dat de Martyn. Johan, adică. Şuviţele împletite ale lui Woref îi atârnau greu pe cap şi a simţit nevoia să-şi rotească brusc gâtul ca să scape de una care îi căzuse peste faţă. Ca să recunoască adevărul, niciodată nu-l înghiţise pe Martyn. Trădarea lui se dovedise firească. Ba mai mult, deschisese drumul promovării pentru sine. Acum el devenise vânătorul, iar Martyn, prada, împreună cu Thomas. Recompensa pusă pe capetele lor reprezenta o sumă ameţitoare. ― Arată-mi căile lor de retragere, a cerut Woref. Soren s-a lăsat pe un genunchi şi a desenat pe nisip. ― Canionul arată ca o cutie, dar există două ieşiri, aici şi dincoace. Una duce spre lac, cea de aici; cealaltă, spre deşertul deschis. ― Câţi dintre ei sunt femei şi copii? ― Douăzeci sau treizeci. Cam jumătate. ― Şi eşti convins că Thomas se află printre bărbaţi? ― Da, domnule. Îmi pun viaţa zălog că e aşa. Woref şi-a dres glasul. ― S-ar putea să-ţi regreţi vorbele. Qurong şi-a pierdut răbdarea. 800

O mie de disidenţi care juraseră să nu recurgă la violenţă nu reprezentau o ameninţare pentru Hoardă, însă numărul celor care o trădaseră în favoarea Cercului avea un efect similar cu al apei pe pielea solzoasă a lui Qurong. Care se arăta hotărât să evite orice scădere a puterii lui. Thomas de Hunter îl învinsese de prea multe ori ca să mai rişte încă o dată. ― La fel ca noi, a spus Soren, după care şi-a plecat capul şi a adăugat: domnule. Woref a scuipat într-o parte. Întreaga armată ştia că nu doar capul lui Thomas de Hunter era în joc. Oamenii lui nu ştiau că în joc era şi Chelise, fiica lui Qurong. Conducătorul suprem promisese de multă vreme că îi va îngădui să se mărite după ce Hoarda avea să captureze pădurile, dar se răzgândise după ce Thomas îi scăpase printre degete. Atâta vreme cât se găsea în libertate şi capabil să conducă o revoltă, Chelise trebuia să rămână nemăritată. La declanşarea acestei campanii, promisese în secret că îi va oferi lui mâna fiicei sale, cu condiţia să-l prindă pe Thomas. Câteodată, se întreba dacă nu cumva Qurong o proteja în acest fel, pentru că ea declarase limpede că nu dorea să se mărite cu niciun general, inclusiv Woref. Respingerea aceasta nu făcuse decât să stârnească şi mai mult dorinţa lui. În cazul în care Qurong refuza şi de această dată, îl va ucide pe comandantul suprem şi o va lua pe Chelise cu forţa. ― N-au aflat că suntem pe aproape? ― Nu pare. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată o asemenea ocazie. ― Să trimiţi câte douăzeci de oameni de pază la căile de retragere. Moartea va fi răsplata celui care îi alertează înainte să fim gata. Atacăm în douăzeci de minute. Şi acum, du-te. Soren s-a retras în fugă şi, cu discreţie, a transmis ordinele celorlalţi. Woref şi-a strâns pumnii, după care şi-a destins degetele. Ducea dorul vremurilor când Garda Pădurii lupta bărbăteşte. Cutezătorul său conducător se transformase într-un şoricel speriat. Un cuvânt rostit mai tare şi ar da fuga la adăpost printre stânci, de unde existau puţine şanse să-l scoată. Albinoşii rămăseseră încă mult mai rapizi decât scabioşii. Urmărise bătălia de la Trecătoarea Natalga, atunci când Thomas prăvălise foc asupra lor cu tunetul pe care îl numise bombă. De atunci încoace, nu se mai folosise aşa ceva, dar situaţia se va schimba după ce îl vor avea înlănţuit. Bătălia care dusese la acea înfrângere răsunătoare fusese cea mai interesantă. Mii de oameni muriseră de fiecare parte. Bineînţeles, mai multe 801

mii de partea Hoardei decât a Gărzii Pădurii, dar îl făcuseră pe Thomas să fugă înainte ca pietrele falezei să fi strivit oamenii Hoardei. În acea zi, ucisese opt pădureni. Încă ţinea minte fiecare lovitură cu care retezase carne şi oase. Mirosul de sânge. Ţipetele de durere. Ochii albiţi de groază. Uciderea în sine. Nu exista vreo experienţă care să se compare cât de cât cu aceasta. Primise ordin să îl aducă pe Thomas în viaţă, pe de o parte, având în vedere informaţiile pe care le deţinea conducătorul vrăjmaş, iar pe de alta, deoarece Qurong dorea să dea un exemplu prin felul în care îl va pedepsi. Însă, dacă i se oferea vreun motiv cât de mic, Woref dorea să îl ucidă. Se făcea vinovat de singurătatea de care suferise în ultimele treisprezece luni – de fapt, în ultimii trei ani, de când Chelise devenise o femeie în toată firea, ispitind orice bărbat cu sânge în vine cu bărbia ei semeaţă, cu părul lung, fluturând în vânt, şi cu ochii cenuşii şi sclipitori. Ştiuse că va fi a lui. Dar nu anticipase o perioadă de aşteptare atât de lungă. Se opusese din răsputeri hotărârii lui Qurong de a-i amâna măritişul după înecul lui Justin. Dacă Martyn ar mai fi fost alături de ei, nechibzuinţa de care dăduse dovadă în acea noapte l-ar fi costat viaţa. Însă în deruta provocată atunci de o schimbare totală, Qurong avusese nevoie de o mână forte pentru a păstra pacea. Woref îi luase locul lui Martyn şi executase ordinele fără nicio şovăire sau greşeală. Nu exista scabios care să nu tremure doar la auzul numelui său. ― Domnule?! Soren se apropiase, dar nu a dat de înţeles că-l auzise. Şi-a reprimat o izbucnire de furie. Ţi-am spus cumva să te întorci? Nu, dar tu te-ai întors.

Într-o bună zi, nimeni nu va mai îndrăzni să se apropie de mine fără să ceară întâi îngăduinţă.

― Au plecat, aşa cum ai poruncit. Woref s-a întors la cal, a ridicat gheata să o vâre în scări, s-a oprit o secundă, să îngăduie durerii de încheieturi să treacă, apoi a încălecat. Albinoşii pretindeau că nu aveau deloc dureri. Minţeau. ― Spune-le oamenilor că vom executa câte unul dintre ei pentru fiecare albinos care ne scapă. ― Şi câţi albinoşi trebuie să ucidem? ― Doar atâţia cât trebuie pentru a-l captura pe Thomas. Ne sunt mai folositori dacă rămân în viaţă. 802

4 ― Sora ta, a spus Mikil. Kara. Femeia simţea că i se înmoaie genunchii. Stăteau privindu-se fix, fără săşi plece ochii. Ceilalţi se uitau la amândoi de parcă ar fi avut în faţă nişte nebuni. ― Păi… a reuşit să bâiguie Thomas. E posibil aşa ceva? N-am… n-am visat de treisprezece luni. Se trezise în cortul ei, oarecum conştientă că nu era în întregime ea însăşi. Mintea îi era invadată de alte gânduri decât cele obişnuite. De fapt, analiza strania posibilitate de a fi sora lui Thomas de Hunter. Kara. În momentul când s-a gândit la acea posibilitate, mintea ei a lăsat impresia că acceptă ideea. Cu cât o îmbrăţişa mai mult, cu atât mai multe îşi amintea de visele lui Thomas şi de acelea ale Rachellei. Ca o femeie pe nume Monique. Apoi şi-a dat seama de adevăr. Kara de Hunter reuşise să stabilească o legătură cu ea. Amănuntele i s-au strecurat în minte. Sora lui Thomas, care adormise în laboratorul doctorului Bancroft, visa ca şi cum ar fi fost în acea clipă Mikil. Soţul lui Mikil, Jamous, dormea alături de ea. Nu avea copii. Era foarte agreată, cu toate că uneori se dovedea destul de încăpăţânată. Era „omul de încredere” al lui Thomas. Cunoştea însă îndeaproape şi situaţia Karei din istorii. Avea amintirile lui Mikil şi deopotrivă pe cele ale Karei. Tehnic vorbind, era Mikil – acest lucru se vedea cu claritate –, dar, brusc, se simţea aproape la fel de mult şi Kara. Aşadar, se alăturase fratelui ei în vise – cel puţin aşa considera ceea ce se întâmpla. Acum stătea cu ochii holbaţi la imaginea leită a fratelui ei, care arăta cu cincisprezece ani mai vârstnic. Purta o tunică fără mâneci, care îi accentua muşchii braţelor. Pe dedesubt, o fustă scurtă de piele, atârnând până la jumătatea pulpei, pe deasupra unei alte tunici, puţin mai uzată, de culoare bej. Cizmele erau trase până sus pe pulpele bine conturate. Bărbatul din faţa ei părea de două ori mai puternic decât fratele ei. ― Vai, a exclamat. Eşti un adevărat armăsar. Armăsar? De unde apăruse acel cuvânt? Kara. ― Un cal? S-a mirat William. Îl insulţi? ― Nu, se referă la altceva, a intervenit Thomas. Prieteni, vreau să v-o prezint pe sora mea din lumea viselor. Iat-o, se numeşte Kara. William şi-a arcuit serios sprânceana stângă. 803

― Pentru mine arată ca Mikil. ― Da, dar ea a adus-o pe Kara în vizită. ― Nu cred că vorbeşti serios, s-a strâmbat celălalt. ― Ba vorbeşte mai serios decât îţi imaginezi, a zis ea cu un surâs. Cum altfel aş fi ştiut să mă adresez cu „armăsar”? În istorii, asta înseamnă „puternic”, printre altele. Kara nu l-a văzut niciodată aşa şi e uimită de forţa lui Thomas al nostru în comparaţie cu fratele ei, care arată la fel, dar are mai puţin cu cincisprezece ani şi douăzeci de kilograme de muşchi. Mikil aproape că a izbucnit în hohote de râs în faţa acestor răsuciri ale minţii ei. Se simţea ca două femei în acelaşi timp – o experienţă cel puţin ameţitoare. I s-a adresat lui Thomas: ― Pot să-ţi vorbesc între patru ochi? Doar o clipă. S-au tras deoparte, iar ea i-a vorbit în şoaptă. ― Spuneai că nu ai visat de treisprezece luni. Ştii de ce? Judecând după încruntarea apărută pe faţa lui, bărbatul a părut să-şi reconsidere concluzia iniţială potrivit căreia Kara visa prin mijlocirea lui Mikil. ― Unde am crescut amândoi? ― În Manila, a răspuns ea. ― Unde trăieşte mama noastră? ― New York? Eşti mulţumit? Pe faţa lui a apărut un zâmbet. ― Deci trăieşti. Nu te-a ucis virusul? ― Încă nu. Mai avem zece zile de trăit. Pe tine te-a ucis Carlos în Franţa, cu două, poate trei zile în urmă. Iar acum a dispărut şi Monique. A privit-o fix, analizând ceea ce tocmai aflase. ― Rachelle a fost ucisă acum treisprezece luni de Hoardă. ― Ştiu. Doar sunt Mikil. Iar Karei îi pare rău… cumplit de rău. — Aşadar, spui că aici au trecut treisprezece luni, însă doar două zile dincolo? — Evident. Iar tu spui că în acest răstimp n-ai mai visat despre Thomas, cel aflat în Franţa? — Ultima oară când l-am visat, adormea liniştit alături de Monique. — Acolo ai fost împuşcat de Carlos. Thomas a făcut ochii mari. 804

— Înseamnă că am avut dreptate. Aici am căzut de pe cal. Am fost ucis, dar Justin m-a însănătoşit prin Rachelle. — Dar în Franţa nu eşti viu? înainte, când ai mai fost înviat, ai revenit în ambele realităţi. — Nu. N-am murit niciodată. Am fost reînviat instantaneu, înainte de a pieri cu adevărat. De data asta eram mort de două ore, abia după aceea m-a găsit Rachelle. Discuţia s-a împotmolit. — Pe Hoardele care ne urmăresc, ce înseamnă absurditatea asta? a intervenit Ronin. Evident, ceilalţi trăseseră cu urechea. — E lumea de vis a neînfricatului nostru conducător, i-a răspuns William, surâzând. Se vede treaba că Mikil a intrat şi ea în joc. Femeia i-a ignorat pe cei doi. — Deci, eşti mort în Franţa, da? — Sigur. — Dar eşti mort doar de două zile. Poate trei. — Aşa s-ar părea. Iar Monique a dispărut pentru că a murit odată cu Rachelle. Era legată de Rachelle aşa cum tu eşti legată de Mikil. N-am visat fiindcă nu aveam ce. — Iar eu am venit aici ca să te duc înapoi. Thomas a strâns din dinţi. — Nu mă pot întoarce. Nu vreau să revin. Acolo sunt mort! Mă simt mai bine gândind că istoriile au fost un vis. — Dar eu nu sunt un vis. Faptul că ştiu despre copilăria noastră, petrecută în Filipine, nu seamănă cu o nălucire. (A întins mâna în faţă şi i-a arătat tăietura.) Crestătura asta e un vis? Germenul Raison îşi va arăta colţii peste câteva zile, Franţa a lansat o rachetă nucleară împotriva Israelului, lumea e pe cale să se prăpădească şi, din câte-mi dau seama, tu eşti singurul om care poate pune stavilă acestor lucruri. Nu-mi spune că e vorba doar despre un vis. Thomas s-a uitat la ea cu scepticism. — Au trecut treisprezece luni – nu mai eşti la fel, a zis ea. Dar, aşa cum singur ai spus, ai murit aici când Thomas a fost ucis în Franţa. Prin urmare, acum, când sunt legată de Mikil, o să moară şi ea când virusul mă va răpune pe mine, peste vreo zece zile? În mintea lui a început să se facă lumină. Ea a insistat. 805

— Eu… adică Mikil, m-am înşelat îndoindu-mă de tine. Lumea depinde de… — Atunci lumea depinde de un mort, a rostit el. — Asta e o prostie fără seamăn! a făcut William. Avem de rezolvat probleme mai arzătoare decât acest joc. Mikil, ţi-ai pierdut minţile, la fel ca el. Acum vreau aprobarea consiliului pentru a-mi duce tribul în adâncul deşertului, să întemeiez facţiunea noastră a Cercului. De aceea am venit, nu ca să depăn amintiri despre visele voastre. Mikil şi Thomas s-au apropiat de restul grupului. ― William, ai uitat atât de repede? Cum crezi că am reuşit să fac bombele care au distrus o parte a Hoardei? Prin magie? Nu, cu informaţii aflate din istorii. ― Da, amintirile tale despre Cărţile de Istorii, de care îţi aduceai aminte în transă sau vis. Înţeleg, indiferent cât de ciudat ar părea. Dar prostia asta cu salvarea oamenilor din istorie… te rog! E de tot râsul! ― Întotdeauna te-ai îndoit de mine, William. Întotdeauna. Acum constat că aşa se va întâmpla mereu. Chiar şi Justin a vorbit despre Cartea cu file albe… Thomas s-a oprit. Mikil şi-a amintit cuvintele rostite de Justin către ei în deşert, în urmă cu treisprezece luni. Aşa că a exprimat ceea ce gândea bărbatul. ― Justin a vorbit de o Carte de Istorie cu pagini albe care a creat istorie. Dar nu în lumea aceasta. Ce o fi vrut să spună? ― Nu am ştiut niciodată, a adăugat Thomas. Nu ne-a mai păsat prea mult de istorii de când… s-a oprit din nou şi s-a uitat cu ochi uimiţi la Mikil. Doar de două zile, ziceai? ― Crede-mă, istoriile sunt reale. Iar dacă nu-ţi pasă de ele pentru că ai murit în Franţa, ar trebui să te intereseze, deoarece Kara e încă în viaţă. Thomas a privit-o cercetător. S-a întors către Ronin. ― Mai ai Cartea? ― Care? ― Cea cu file albe. Cea despre care se presupune că are valoare doar în istorii. Ronin a ezitat, apoi a scos a doua Carte învelită în pânză. A dezvelit învelitoarea. Apoi şi-a plimbat palma peste copertă. Titlul era imprimat în relief pe o foiţă aurie. Povestea Istoriei. 806

― Cum ar putea o carte de istorie să facă istoria? A întrebat Mikil, venind alături de Thomas. ― Spui că are putere în altă dimensiune, numită „istorii”? A întrebat Jeremiah. Cum este posibil? Brusc emoţionat, Thomas s-a apropiat în grabă de Ronin. ― Îmi dai voie? Celălalt i-a întins-o. ― Să fie posibil? ― N-are înţeles, a făcut Jeremiah. ― Ai nimerit, a exclamat Thomas. Analogiile şi metaforele. Poveştile, a continuat el, plimbându-şi degetele peste titlu. Sunt reale. Cuvintele devin carne şi trăiesc printre noi. Nu aşa începe Cartea Iubiţilor? Thomas a deschis Cartea. Hârtie albă. Fără cuvinte. Ochii lui i-au întâlnit pe ai lui Mikil, largi de uimire. Tânăra s-a uitat din nou la pagini. ― Crezi că…? Dar nu a reuşit să exprime ce gândea. Cum să fie posibil? ― E cel mai nefiresc lucru pe care l-am auzit vreodată, a spus William. Te aştepţi să credem că scriind ceva în Cartea aceea chiar se va întâmpla aievea, doar în baza acelor simple cuvinte? ― De ce nu? ― Pentru că toată ideea asta a cuvintelor care devin carne este o metaforă, cum singur ai susţinut. Justin nu era o simplă mâzgălitură într-o carte. Acum întreci măsura. ― Te înşeli, a protestat Thomas, apoi i s-a adresat lui Mikil. În locul de unde venim eu şi Kara, nimeni nu trebuie să se afunde într-un lac şi să se înece ca să-l urmeze pe Justin. Acolo li se cere pur şi simplu să moară metaforic. Îşi poartă singuri crucea, ca să vorbim aşa. Spune-le, Kara. Ea făcea legăturile la fel de iute ca el. Niciunul dintre ei nu fusese creştin practicant, dar crescuseră cu un tată capelan. Cunoşteau destul de bine preceptele de bază ale creştinismului.

807

― „Luaţi-vă crucea şi urmaţi-mă7”, a spus Iisus. A fost executat prin crucificare, la fel cum s-a întâmplat şi cu alţi discipoli de-ai lui. Dar nu sunt obligaţi să moară aşa. ― Exact, a confirmat Thomas. Totuşi, în lumea de aici nu-i vorba de metaforă. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre rău. Acolo, oamenii nu suferă de o boală de piele – se spune că boala e în inimile lor. Dar uitaţi-vă la scabioşi. Refuzul lor de a-l urma pe Justin, înecându-se, apare ca o boală fizică. William a părut cutremurat de această revelaţie. A aruncat o privire spre ceilalţi, apoi şi-a întors ochii din nou spre Thomas. ― Aşadar, acum crezi că această carte, care este de aici, unde metaforele se exprimă literal, ar putea face acelaşi lucru în lumea aceea de vis a ta? ― Cine are o pană? A întrebat Thomas. Ceva de scris. Chiar şi cărbune… ― Poftim, a zis Ronin, întinzându-i un băţ de scris care avea un capăt negru de cărbune. A luat instrumentul grosolan şi s-a uitat lung la el. ― Justin a spus limpede că ar fi bine s-o ascundem, a amintit William. E periculoasă. Trebuie să cădem la învoială ce să facem. Având Cartea într-o mână şi instrumentul de scris în cealaltă, Thomas a păşit agitat încoace şi încolo. ― A mai spus că are noimă doar în istorii – lumea de vis, de unde venim eu şi Kara. Asta confirmă că istoriile sunt reale şi pot fi afectate. Mai înseamnă că este neputincioasă aici. Dacă afirmaţiile lui Thomas erau adevărate, puterea Cărţii putea fi incredibil de mare. ― Ce vrei să scrii? L-a întrebat Mikil. Cu alte cuvinte, care ar fi limitele? Cu siguranţă că nu putem distruge virusul doar din câteva mânuiri ale condeiului. Bărbatul a aşezat Cartea pe o piatră. ― Ai dreptate. Asta… asta ar părea prea simplu. Ceilalţi s-au strâns împrejur, reduşi la tăcere de gânduri imposibile.

7

Parafrazare după „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Evanghelia după Marcu, 8:34, versiunea Bartolomeu Anania) (n.tr.).

808

S-a uitat iarăşi la copertă. ― Povestea Istoriei. Asta înseamnă că trebuie să fie o poveste, nu-i aşa? ― Ca în „A fost odată ca niciodată”? a făcut Ronin. Vrei să spui că dacă scrii „A fost odată ca niciodată un iepure”, atunci în visele tale va apărea un iepure? ― E prea simplist, a zis Mikil. Şi ce fel de litere să folosim? Între alfabetul folosit într-o realitate şi cel din cealaltă existau anumite diferenţe – cel de acolo era mai simplu. ― Cele din istorii, a propus Thomas. ― Ce vrei să realizezi în cealaltă realitate? S-a interesat Ronin. Scopul principal… care este el? ― A apărut un virus care va distruge aproape toată omenirea… înţelegi? Germenul Raison. Cel care a adus Marea Tribulaţie, aşa cum este ea consemnată în Cărţile de Istorii. Cunoaşterea acestora a devenit oarecum confuză în cei cincisprezece ani scurşi de la Traversarea lui Tanis, dar cu toţii am cunoscut-o cândva din vorbe. ― Da, sigur. Germenul Raison. Acestea erau istoriile care îl fascinau pe Tanis, a spus Ronin, apoi s-a uitat la Mikil. Spui că aceste istorii sunt… acum? Reale acum? ― Nu m-ai ascultat mai devreme? a intervenit William. Astea sunt vorbele mele. Adică, doar îşi redeşteaptă amintiri, dar pare să creadă că aceste vise ale lui sunt reale. ― De fapt, nu ştiu sigur cum funcţionează, a recunoscut Mikil. Cum putea ea să explice realitatea dublă a acestui moment? ― Thomas este expert în problema asta, dar eu susţin că, indiferent dacă sunt în trecut sau în prezent, istoriile nu sunt doar reale, dar trebuie să şi avem putinţa de a le modifica. ― Doar nu-ţi închipui că poţi schimba ceea ce este socotit deja istorie?! ― Nici asta nu ştim, a spus Thomas. Fără Cărţile de Istorii, nu cunoaştem ce s-a consemnat. Putem bănui însă că se consemnează faptul că am descoperit această Carte şi că scriem azi în ea. Asta i-a făcut să amuţească un moment. ― Atunci, scrie o poveste, l-a invitat Ronin în cele din urmă. ― Ce mă interesează pe mine aşa ceva? a mormăit William dezgustat. Pe mine mă doare doar ce e real, aici. Lucruri precum Hoarda, care ne urmăreşte zi de zi. Mă duc să-mi strâng oamenii ca să-i duc în adâncul deşertului, a zis el şi s-a îndepărtat. 809

Thomas i-a întins lui Mikil condeiul. ― Tu sigur îţi aminteşti mai bine decât mine cum se scrie. Poftim. O scuză ieftină, a gândit ea, dar a întins mâna. Degetele au început să-i tremure uşor. ― Ce să scriu? ― Ceva simplu, uşor de verificat. Care e grija noastră imediată. ― Tu. Eşti mort în Franţa. Şi Monique la fel. ― Sugerezi să scriem ceva pentru a-i readuce la viaţă? ― De ce nu? ― Nu e prea complicat? Mi se pare cam mult. Chiar absurd. ― Absurd? a făcut Ronin. În comparaţie cu restul, care ar trebui să fie logic? ― Hai, scrie odată, a îndemnat-o Thomas. Mâna lui Mikil a şovăit deasupra filei albe. ― „A fost odată ca niciodată, şi atunci Thomas a reînviat?” ― Mai amănunţit. ― Nu cred că pot. Ce fel de amănunte? Nici măcar nu ştiu cum erai îmbrăcat. ― Scrie, atunci, a îmboldit-o Thomas, uitându-se la mâna ei, care încă nu se mişcase. Gata? ― Da, a zis ea şi a coborât instrumentul de scris pe hârtie. ― Thomas Hunter, omul care a aflat de ameninţarea Germenului Raison, acelaşi care a fost împuşcat în cap… ― Stai puţin. Mikil a atins băţul de foaie. Dacă nu se înşelase, percepuse o uşoară căldură alergându-i spre degete. Apoi, iarăşi, nervii parcă îi ardeau. A scris cuvintele aşa cum îi fuseseră dictate. ― Bun. Thomas a continuat: ― Aceiaşi om care a fost împuşcat în cap a fost ucis în Franţa cu un glonţ în cap. Punct. Dar în a treia zi, el a înviat… Ba nu, lasă asta. Scrie altceva: Dar într-un moment când cadavrul lui nu era supravegheat, el a înviat. Sfârşit. Mikil a ridicat condeiul de pe hârtie. ― Sfârşit? Cu Monique ce se întâmplă? ― Alt paragraf. Aproape în acelaşi timp în care Thomas Hunter a înviat, Monique de Raison s-a trezit sănătoasă şi perfect capabilă să-şi continue 810

cercetările pentru descoperirea unui antivirus în Statele Unite ale Americii. Sfârşit. ― Serios, astea nu-mi sună deloc a poveste, a oftat Johan. S-a uitat în direcţia în care dispăruse William. Totul mi se pare ridicol în comparaţie cu situaţia noastră jalnică. Eu vă sugerez să ajungem la… S-a oprit. Faţa i s-a luminat o idee. Mikil s-a uitat la ceilalţi, care detectau orice schimbare în atitudinea lui. Trăgea cu urechea. Apoi a auzit şi ea. Duduitul slab al unor copite care loveau pământul. Pe faleză. Hoarda! ― Fugiţi! a strigat Thomas. În tunel!

5 Thomas a înşfăcat Cartea şi a vârât-o sub centură în timp ce fugea spre corturi. Justin îşi arătase faţa către el. Apoi Kara, prin Mikil. Iar acum Hoarda îi ataca.

Acum vă voi înfăţişa inima mea.

În cateva momente l-a prins din urmă pe William. ― Mikil, Johan, luaţi-i pe Samuel şi pe Marie în tunel împreună cu ceilalţi! William, în canionul din est, împreună cu mine. Cinci oameni. Alesese acel loc anume pentru tabără cu cinci zile în urmă nu doar fiindcă se găsea aproape de un lac roşu, ci şi datorită unui pasaj ascuns pe sub doi bolovani uriaşi care dădea spre canionul de est. Drumul era aproape imposibil de observat dacă privitorul nu stătea exact în faţa trecerii. Cu puţin noroc, oamenii Hoardei puteau anticipa ca tribul să urmeze căile de scăpare mai evidente. Cum de reuşiseră scabioşii să treacă neobservaţi de santinelele plasate pe faleză? Prima săgeată a ciupit faţa rocii în stânga lui, înainte ca el să poată ajunge la corturi. A privit peste umăr. Arcaşi călări. Cel puţin cincizeci. ― Înainte, a strigat Mikil. Ne-au tăiat calea spre canionul de est! Din tabără răsunau strigăte de spaimă. Femeile alergau după copii. Bărbaţii fugeau deja spre îngrăditura unde-şi ţineau caii. Nu mai aveau vreme să-şi strângă blidele, mâncarea sau îmbrăcămintea. Era suficient să scape cu viaţă. ― William? 811

― Vrei doar cinci oameni? L-a întrebat locotenenta lui. S-ar putea ca scabioşii să nu ne urmărească. Ei trebuiau să creeze diversiunea. În alte condiţii, ar fi luat cu sine cel puţin zece, ca să ridice suficient praf încât să atragă atenţia atacatorilor şi să fie urmăriţi, în vreme ce restul tribului se strecura pe ruta ascunsă de scăpare. Thomas ştia însă că în acea zi exista posibilitatea ca oamenii care făceau parte din echipa de diversiune să nu mai scape cu viaţă. ― Doar cinci. Am la mine focul. A alergat către centrul taberei, unde era sigur că va fi văzut limpede. Cu puţin noroc, le va atrage atenţia. Preţul pus pe capul lui îl întrecea de o sută de ori pe cel al oricărui altul. Şi auzise zvonuri cum că fiica lui Qurong, Chelise, pe care o cunoscuse cândva în adâncul deşertului, era promisă lui Woref, după ce acesta îl va captura. Strigătele s-au potolit repede. Membrii Cercului aveau experienţă. Nu se salvau prima dată. Ştiau cu toţii că nu scăpai dacă ţipai. Existau suficienţi cai pentru toţi oamenii, câte un adult şi un copil de fiecare cal, alţi zece fiind folosiţi la căratul proviziilor. Thomas a ridicat de la pământ torţa fumegândă aflată în preajma focului de tabără. Ţipetele ascuţite au atras atacul de sus. O săgeată a străbătut văzduhul şi s-a înfipt în carnea cuiva, undeva în dreapta lui. S-a răsucit să vadă. Alisha, mama lui Lucy, trăgea de coada săgeţii care îi pătrunsese între coaste. A dat să pornească spre ea, dar a văzut că fata fugea deja spre mama ei strângând în mâini unul dintre fructele cărnoase, de culoare portocalie, care vindecau. A ajuns la mama ei, a lăsat fructul la pământ, a prins săgeata cu ambele mâini şi a tras cu putere. Femeia a gemut. Săgeata a ieşit. Apoi Lucy a stors fructul deasupra rănii deschise. Thomas a gonit ca să ajungă alături de William, care îi conducea pe Suzan şi pe alţi doi membri ai tribului. A sărit în şa din alergare şi a dat pinteni calului, care a pornit la galop, ajungând în fruntea celorlalţi. Un icnet gutural venind din spatele lui l-a făcut să întoarcă imediat capul. Era bătrânul Jeremiah. Mai toţi membrii tribului se adăpostiseră sub o cornişă din apropierea grajdurilor, dar membrii consiliului se aflaseră mult mai departe de cai atunci când se declanşase atacul. Iar bătrânul se mişcase mai încet. O suliţă îl nimerise în spate. În deruta ce domnea în tabără, nimeni nu-i sărise în ajutor. Dacă murea, fructul nu mai avea cum să-l învie. 812

― William, ia torţa! I-a aruncat torţa fumegândă celuilalt, care a prins-o cu o mână şi s-a uitat în urmă, să vadă ce se întâmplase. ― Grăbeşte-te, Thomas! Va fi greu să scăpăm! ― Aprinde focurile! Du-te! I-a poruncit, după care şi-a răsucit calul şi a ţâşnit spre bătrânul care zăcea cu faţa în jos. A sărit alături de el, cu fructul în mână. Şi-a dat seama însă chiar înainte să atingă nisipul cu genunchiul că ajunsese prea târziu. ― Jeremiah! A prins suliţa, a pus un picior pe spinarea bătrânului şi a smuls-o. Măduva spinării fusese secţionată. Gemând de furie, Thomas a strivit fructul între mâini, iar sucul s-a scurs în rana căscată în spinarea omului. Nimic. Dacă ar mai fi fost viu, zeama ar fi declanşat imediat procesul de regenerare. O săgeată l-a izbit în umăr. Arcaşii de pe faleza cea mai apropiată s-au holbat la el, luaţi momentan prin surprindere. ― A fost unul de-al vostru! a răcnit el. Fără să-şi dezlipească ochii de la ei, a apucat săgeata din umăr, a scos-o şi a azvârlit-o la pământ. Apoi a îndesat fructul în rană. ― Acum e mort, la fel ca voi. Mă auziţi? Morţi! Voi toţi. Trăiţi în moarte! Unul dintre ei a slobozit o săgeată. Thomas a văzut că nu avea cum să-l atingă, şi a lăsat-o să treacă fără să se clintească. Săgeata s-a înfipt în nisip. Apoi s-a mişcat. Mai iute decât se aşteptaseră duşmanii. Drept pe cal, pornind spre canionul din est. Primul foc răspândea deja fum gros şi vălătucit spre cer. William îl aprinsese şi pe cel de-al doilea, pe partea opusă a canionului, şi galopa spre cel de-l treilea morman de stuf, pregătit special pentru o asemenea situaţie. Ignorând săgeţile ce zburau pe lângă el, Thomas s-a aplecat pe coama calului şi s-a aruncat prin fumul dens. * * * Soren a ridicat braţul să dea semnalul. ― Aşteaptă, a zis Woref. ― Restul vor goni spre canion, a răspuns locotenentul lui. Trebuie să pornim în urmărire chiar acum. ― Am spus să aştepţi. 813

Soren şi-a plecat capul. Plănuiseră să îi încercuiască, rănind cât mai mulţi atacându-i de sus, iar apoi să se arunce asupra lor ca să-i lichideze. Fructele lor blestemate erau neputincioase în faţa unei lovituri clare de seceră la gât. O strategie pe care şi Martyn ar fi aprobat-o cândva. Acum el se afla printre albinoşi, prins în cleşte alături de ceilalţi. Dar, brusc, Woref nu mai era chiar atât de sigur de acea strategie; nu se aşteptase la focuri. ― Îşi închipuie că fumul îi va ascunde? a intervenit Soren. Sărmanii neghiobi, nu ştiu că avem deja oameni la capătul celălalt al căii de salvare. Dar se confruntau cu Thomas. Şi cu Martyn. Niciunul nu ar fi crezut că puţin fum i-ar ajuta să scape de un duşman care le cunoscuse bine poziţia înainte de a ataca. Atunci, la ce bun focurile? ― Eşti convins că nu există alte căi de ieşire din acest canion? ― Iscoadele noastre nu au descoperit altele. Cu toate acestea, trebuiau să existe. Dacă ar fi condus el acel grup de disidenţi, în ce direcţie i-ar fi îndrumat? Spre deşert, fireşte. Departe de Hoardă. Spre întinderile unde puteau scăpa pur şi simplu de orice urmăritori. ― Jumătate dintre cei care aşteaptă să taie retragerea spre sud, a poruncit Woref. ― Sud? ― Nu mă sili să repet ordinul. Soren s-a ridicat în scări şi a transmis ordinul prin semne făcute cu mâinile. Două iscoade călare, fiecare confirmând recepţionarea mesajului, şi-au rotit caii şi au dispărut. ― Pe moment, întregul trib se va repezi spre fum. Vreau ca toţi arcaşii să sloboadă o ploaie de săgeţi împotriva albinoşilor. ― Am transmis deja ordinul. ― Dar de ce? a mormăit Woref în barbă. Fumul îi va sufoca dacă nu ies repede de acolo. Prin canion a răsunat şuieratul unui fluier şi, exact aşa cum prevăzuse, aproape cincizeci de cai au apărut de sub cornişa existentă în peretele vestic al canionului. Asupra lor a pornit o ploaie de săgeţi. Femeile îşi ţineau copiii la piept şi îndemnau bidivii spre fum, dându-le pinteni pentru ca animalele să alerge cât mai repede. 814

Mulţi fugari au fost loviţi. Cei de jos erau ţinte sigure. Aveau însă de parcurs doar cincizeci de metri până să fie înghiţiţi de fum. Cu toate acestea, doi au căzut la pământ. Un cal s-a împleticit, iar călăreţul a trebuit să gonească pe jos. Un al treilea strângea între degete o săgeată care îl lovise în piept. Cel aflat pe jos s-a împiedicat, iar alte trei săgeţi i-au pătruns în spate. Apoi, albinoşii au traversat zona periculoasă şi au pătruns în cea cotropită de fum. Oamenii lui Woref au ucis doar cinci. Şase, socotindu-l pe cel doborât mai devreme cu suliţa. Mulţi alţii fuseseră loviţi, dar aveau să supravieţuiască datorită vrăjilor deţinute de trib. Acel fruct amar al lor. Arcaşii au slobozit vreo zece săgeţi în cei căzuţi, apoi canionul s-a cufundat într-o tăcere ciudată. Woref a tras de frâul calului şi a mers de-a lungul falezei, spre est, căutând din ochi cel mai mic semn de viaţă dincolo de valul gros de fum. Tăcerea aceea îl înfuria. Imposibil ca oamenii aceia să se întoarcă, pentru a înfrunta o nouă ploaie de săgeţi. Trebuie că exista o altă ieşire! În spatele lui, oştenii au pătruns în vale, practic tăind orice încercare de retragere. Thomas fusese împreună cu cei care aprinseseră focurile. Woref se înţelesese cu Qurong în privinţa lui. Dacă acel grup se dispersase… Dinspre est s-a auzit un ţipăt. Cineva zărise grupul condus de Thomas. Woref a dat pinteni calului, care a pornit la galop prin canion. Apoi i-a văzut, cinci cai ridicând praful dincolo de perdeaua de fum, gonind direct spre capcana care îi aştepta. * * * Thomas şi-a condus grupul dincolo de norul gros de fum, rugându-se în sinea lui ca toţi scabioşii să fie cu ochii pe el. Verificase fiecare centimetru din canion şi ştia precis unde ar organiza capcana dacă ar fi comandant al Hoardei. Şansele de a străpunge barajul stabilit acolo erau minime acum. Dacă ar fi fost avertizaţi din vreme, ar fi reuşit probabil să ţâşnească prin gura canionului înainte de apariţia duşmanilor acolo. Doi fraţi, Cain şi Stephen, goneau alături de Suzan, în dreapta lui. William venea în urma lor. ― Luptăm? a întrebat acesta. ― Nu. ― Am ajuns prea târziu. Sigur ne aşteaptă. 815

Da, bineînţeles. ― Ne-am putea întoarce. ― Nu! Nu-i putem pune în primejdie pe ceilalţi. Pregătiţi-vă fructele. Imediat ce a rostit aceste vorbe, a auzit strigătele din faţă. Treizeci de soldaţi călări ieşiseră la vedere, tăindu-le drumul de ieşire din canion. Au continuat să galopeze direct spre Hoarda care îi aştepta. ― Justin, dă-ne tărie, a glăsuit Thomas dintr-o suflare. Scabioşii nu atacau. Nu trăgeau cu arcurile, nu strigau, ci stăteau, aşteptând doar să pună mâna pe ei. Nu se putea trece de ei. Thomas a tras de hăţuri şi a ridicat mâna. ― Staţi. S-au oprit la o sută de metri. ― Ne lăsăm prinşi? a întrebat William. Ştii bine că ne vor ucide. ― Şi ce alternativă avem? ― Mikil şi Johan au avut timp suficient să treacă prin deschizătură cu restul tribului. Cred că şi noi vom reuşi! ― Deja au adus oameni în canion, a vorbit Suzan. Se alăturase mai târziu Cercului, iar Thomas se arătase extrem de încântat de prezenţa ei în grup. Fostă conducătoare a cercetaşilor Gărzii Pădurii, studiase Hoarda mai bine decât alţii şi îi cunoştea strategia aproape la fel de amănunţit ca Johan. ― Dacă avem noroc, nu vor descoperi tunelul, a spus Thomas. ― Atunci vom lupta! îi putem învinge… ― Noi nu ucidem! a rostit Thomas, apoi s-a întors spre Cain şi Stephen. Sunteţi pregătiţi pentru ce ar putea însemna asta? ― Dacă vorbeşti de moarte, atunci sunt gata, a răspuns Cain. ― Prefer să mor decât să ajung în temniţele lor, a continuat Stephen. Nu vreau să fiu prins viu. ― Şi cum îţi propui să îi obligi? Dacă ne vor vii, atunci vom merge cu ei fără să ridicăm arma. Nu luptăm, aţi înţeles? ― I-am ajutat să construiască temniţe. Ştiu… ― Înseamnă că ne poţi ajuta să evadăm de acolo. ― Nu-i posibil. Şi fraţii se alăturaseră târziu tribului, iar felul în care se trăia dincolo de calea aleasă prin înec le era încă proaspăt în minte. Amândoi erau bruneţi şi se răseseră în cap ca urmare a unui jurământ. Erau hotărâţi să-şi arate cât mai mult posibil din pielea scăpată de boală, fără a fi indecenţi. ― Fără luptă, a repetat Thomas. 816

S-au pironit cu privirea. Stephen a încuviinţat din cap. ― Bine, fără luptă. Au rămas alături, toţi cinci, cu faţa la Hoardă. Au auzit tropot de copite apropiindu-se din spate, iar Thomas s-a întors şi a văzut că grupul anticipat de Suzan apărea din fumul care se mai liniştise. ― Am dat de un mare bucluc, a spus William. ― Ba nu, am reuşit să asigurăm libertatea lui Mikil. Libertatea pentru Cerc. ― Mikil? Să nu-mi spui că are vreo legătură cu acele vise ale tale. Ideea îi venise şi lui. Nu era sigur ce făcuseră scriind în Cartea albă aflată acum la brâul lui, dar dintre el şi Kara careva trebuia să se întoarcă. Viaţa a şase miliarde de oameni stătea în cumpănă. Fără a mai vorbi de viaţa surorii lui. Dacă Mikil murea, atunci pierea şi Kara. ― Dacă m-ar interesa doar istoriile, atunci m-aş salva. Acum procedăm exact aşa cum, fără îndoială, ar proceda şi Justin. Nu mai era nimic de spus. Thomas a scos Cartea de la brâu şi a băgat-o sub tunică. * * * Woref a trecut călare prin dreptul ostaşilor lui şi a contemplat confruntarea mută din canion. Cinci. Ceilalţi cincizeci dispăruseră. Dar între cei cinci se afla Thomas. Dacă apreciase corect, ceilalţi aveau să iasă din canion în sud, unde oamenii lui îi vor întâmpina cum se cuvenea. Acum îl interesau aceştia cinci. De fapt, doar unul. ― Trimiteţi vorbă. Dacă îi descoperă pe ceilalţi, să-i omoare pe toţi. Îl am pe Thomas de Hunter. Şi-a îmboldit calul şi a înaintat împreună cu garda lui de corp să dea ochii cu bărbatul care se făcea răspunzător pentru nenorocirile suferite de el în ultimele treisprezece luni. Noaptea târziu, în jurul miilor de focuri de tabără, numele lui Thomas de Hunter era încă şoptit cu respect şi teamă. Devenise o legendă care sfida orice putere de înţelegere. Cum nu reuşise să înfrângă Hoarda cu sabia, acum ridicase arma păcii spre a lupta. Qurong ar prefera să înfrunte oricând o sabie decât să se confrunte cu acest vicleşug eroic numit Cerc. Într-adevăr, doar o mie de oameni îl urmaseră pe Thomas în această 817

demenţă a lui, dar se puteau transforma uşor în zece mii. Iar apoi într-o sută de mii. Astăzi, le va reduce numărul la unu. Şi tot astăzi, Woref îşi va căpăta mireasa. S-a oprit la zece metri de albinoşi. Cu pielea expusă şi având un aspect bolnăvicios, arătau ca nişte salamandre. Briza aducea mirosul lor spre el şi a făcut toate eforturile posibile să nu inspire prea adânc. Miroseau a fructe. Aceleaşi fructe amare pe care le foloseau la vrăjitoriile lor – varietatea care creştea în jurul lacurilor roşii. Se spunea că beau sângele lui Justin şi că îşi sileau copiii să procedeze la fel. Ce boală ciudată a minţii putea împinge un om la asemenea absurdităţi? Doi dintre prizonieri erau cheli. Arătau oarecum familiar. Al treilea prizonier era o femeie. Simplul gând că un bărbat se împreuna cu o asemenea salamandră greţoasă era îndeajuns să-i dea o stare cumplită de rău. Şi-a îndemnat calul să ajungă în faţa lui Thomas de Hunter, căpetenia lor. Medalioane având o lucrătură similară atârnau de gâtul tuturor. S-a aplecat din şa, a prins pandantivul lui Thomas, l-a smuls şi l-a ţinut în palmă. Apoi a scuipat pe el. ― Acum sunteţi prizonierii lui Qurong, căpetenia supremă a Hoardei, a rostit el, apoi şi-a întors calul, simţindu-se doborât de mirosul degajat de ei. ― Aşa s-ar părea, a răspuns Thomas. ― Spălaţi-i! Doi dintre oamenii lui au dat roată prinşilor şi au aruncat cenuşă asupra lor. Aceasta conţinea sulf şi făcea ca mirosul lor să devină tolerabil. ― Unde sunt ceilalţi? Thomas l-a privit cu ochi inexpresivi. ― Ucideţi-o pe femeie, a poruncit Woref. Unul dintre soldaţi a scos sabia şi s-a apropiat de femeia cu piele negricioasă. ― Ai face o greşeală dacă l-ai ucide pe vreunul dintre noi. Nu-ţi putem spune unde sunt ceilalţi. Vă asigurăm doar că v-au păcălit, lucru care ne face plăcere. Dar deja au fugit cu toţii într-o direcţie pe care doar ei o ştiu. Scabiosul s-a simţit traversat în adâncul fiinţei de o nouă undă de adversitate faţă de acest om. S-a întrebat cât de bine ar fi arătat acest rebel dacă i s-ar fi tăiat buzele. Însă Qurong nu ar mai căpăta informaţiile de care avea nevoie. 818

― Ştiu cum au scăpat. Iscoadele mele nu au observat o spărtură în stânci, pe unde se făcea un drum spre sud, către deşert. Banda ta de rebeli se îndreaptă spre oamenii noştri chiar în aceste clipe. ― Şi atunci de ce mai întrebi? Se aşteptase la o tresărire, la o pauză, ceva care să indice surpriza omului că fusese dovedit cu atâta uşurinţă. În schimb, Thomas îi răspunse fără să şovăie. ― Vei plăti pentru această lipsă de respect. Îţi jur că aşa va fi. Puneţi-i în lanţuri. Woref şi-a întors calul, apoi a pornit spre ieşirea din canion. * * * Mikil a plimbat binoclul de-a latul deşertului care înconjura zona canioanelor. ― Alţii? a întrebat-o Johan. ― Nu. Doar grupul acela. În spatele lor, cincizeci de perechi de ochi străluceau din peştera întunecoasă în care îşi găsiseră ascunzătoare. Îşi croiseră drum prin spărtură şi ajunseseră într-un canion alăturat care îi adusese aici, la marginea deşertului de sud. Însă nu aveau să iasă în câmp deschis decât atunci când vor fi siguri că oamenii Hoardei vor fi plecat de acolo. ― Or fi ajuns deja la peşteră, a spus Johan. Trebuie să ne urnim şi noi foarte curând. ― Doar dacă nu cumva l-au urmărit pe Thomas până la ieşirea din canion. ― Presupunând că a reuşit să iasă din canion, a zis Johan încruntat. ― Şi de ce să nu reuşească? a întrebat Mikil, după ce a lăsat binoclul jos. Bărbatul a aruncat o privire în urmă şi i-a vorbit cu glas scăzut. ― Aş putea jura că l-am văzut pe Woref pe buza falezei. Au venit peste noi fără să-i simţim, ceea ce înseamnă că ne-au urmărit de mult. Cred că au blocat ambele rute de salvare. Nu cred că cineva, fie el şi Thomas, ar reuşi să scape fără luptă de acolo. Şi noi ştim că el nu doreşte să lupte. Acea revelaţie a uimit-o peste măsură. Nu doar pe Mikil, îngrijorată de viitorul Cercului fără Thomas, care să îi conducă, dar şi pe Kara, temătoare dintr-odată pentru viaţa fratelui ei. ― Înseamnă că trebuie să ne întoarcem!

819

― Noi trebuie să ne gândim la binele tribului, a spus el, după care a tras adânc aer în piept. Întâi tribul, după aceea Thomas. Presupunând că mai este în viaţă. A fost cât pe ce să îl dojenească pentru că sugerase aşa ceva, însă apoi şi-a dat seama că era de acord, dar ca Mikil. S-a întors cu faţa spre deşert. ― Atunci vom rămâne aici. ― Ne vor descoperi urmele şi vor porni după ele. ― Nu, dacă blocăm tunelul. Ia gândeşte-te. Nu vor crede că rămânem în aceste canioane. Oriunde, dar nu aici, am dreptate? Şi nu vor descoperi niciodată peştera. În apropiere avem un lac roşu, apă, hrană… Nu vreau să pătrund prea adânc în deşert dacă au pus mâna pe fratele meu. Suficiente emoţii se învălmăşeau în sufletul ei ca să o facă să ţipe dezlănţuit. Era Mikil, dar era de fapt Kara, iar în postura aceasta din urmă se trezise în miezul unei furtuni de foc. Lucru surprinzător, se temuse foarte puţin, chiar şi atunci când săgeţile slobozite de Hoardă fuseseră cât pe ce să o nimerească în cap. Mikil se confruntase cu scabioşii de o mie de ori, cel mai des în luptă corp la corp. Pe de altă parte, o afecta pierderea de vieţi omeneşti. În atac muriseră şase oameni, între care se număra şi Jeremiah. Îşi simţea inima grea din această cauză. Dar se simţea sfârtecată şi de altă emoţie. Dorinţa de a se trezi în laboratorul doctorului Myles Bancroft. Thomas luase Cartea – acum regreta că nu o luase ea. Imposibil de spus câte ocazii s-ar mai fi ivit să scrie. Gândindu-se la cele câteva cuvinte pe care le aşternuse şi care ar fi avut putere pe Pământ, a ajuns să simtă un fior pe şira spinării. Trebuia să se întoarcă pentru a constata dacă avuseseră vreun efect. Îşi imagina doar că… Johan s-a scărpinat sub bărbie şi a privit în jur. ― Dacă blocăm tunelul, îşi vor da seama. ― Şi ce dacă? Nu ne vor găsi, deci vor presupune că ne-am îndreptat spre adâncul deşertului. ― Dar tot ne vor căuta urmele. ― Atunci o să le oferim una care pleacă de aici, mergând spre apus, apoi pătrunzând în deşert. Şi cum vânturile care bat noaptea o vor şterge, până dimineaţa se vor rătăci. Bărbatul a rămas tăcut, analizând sugestia ei. ― Refuz să merg în adâncul deşertului câtă vreme soarta lui Thomas este nesigură. 820

― S-ar putea să meargă, a zis, dând aprobator din cap. Dar nu blocăm tunelul la intrare, oricum e prea târziu, a adăugat, apoi a alergat spre cal şi sa aruncat în şa. Trebuie să ne grăbim.

6 ― Kara, trezeşte-te. A simţit că cineva o scutura de umăr. ― Gata, dragă. Trezeşte-te. Dormi de cel puţin două ore. S-a uitat lung la bărbatul cu aspect vetust care stătea lângă ea. Cu un zâmbet atotştiutor, doctorul Myles Bancroft şi-a şters fruntea cu o batistă. ― Două ore de somn şi niciun vis. Luminile rămăseseră scăzute. Aparatura zumzăia discret – ventilatorul computerului, aerul condiţionat. Mirosul slab al transpiraţiei se împletea cu acela de deodorant. ― Ai visat? ― Da, a răspuns ea şi s-a ridicat puţin. Doctorul îi ştersese sângele de pe braţ şi îi pusese un mic bandaj alb. ― Da, am visat. ― Potrivit instrumentelor mele, nu ai visat. Iar asta nu creează doar un caz fascinant, ci unul care se repetă, întâi Thomas, acum tu. Cu voi se întâmplă ceva. ― E vorba de sângele lui. Nu mă întreba cum a început totul, dar fratele meu constituie poarta dintre aceste două realităţi. ― Mă îndoiesc foarte mult că există două realităţi. În mintea voastră se întâmplă ceva situat cu certitudine dincolo de visele obişnuite, dar te asigur că trupul ţi-a rămas aici tot timpul. Nu ai trecut prin niciun dulap spre Narnia, nici nu ai făcut vreo călătorie spre altă galaxie. ― Chestiune de semantică, profesore, a zis Kara şi s-a dat jos din pat. Nu avem timp de aşa ceva. Trebuie să o găsim pe Monique. Bancroft a privit-o cu un zâmbet sfios, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj să îi adreseze întrebarea: ― Aşadar, ce s-a petrecut? ― M-am trezit în persoana lui Mikil, locotenenta lui Thomas de Hunter. Eu şi ea am scris într-o carte care are puterea de a aduce viaţă din cuvinte, am supravieţuit cu greu unui atac al Hoardei şi ne-am găsit un adăpost într-o 821

peşteră după ce am blocat drumul pe care scăpasem din încercuire. În cele din urmă, am adormit de epuizare şi m-am deşteptat aici. Ascultându-se cum rezuma situaţia, a simţit o furnicătură pe gât. În cursul ultimelor două săptămâni petrecute alături de Thomas crezuse şi pusese la îndoială totul, iar acum nu mai ştia sigur ce era mai uşor. ― Nicio rană. ― Poftim? ― Nu ai nicio rană sau vreun alt semn ca să dovedeşti prin ce-ai trecut, aşa cum a făcut Thomas. Adevărat. ― Ai ceva noutăţi? ― Nimic deosebit, nu, a răspuns el clipind şi evitând să o privească direct. Lumea se duce de râpă, serios. Şi-a făcut deja apariţia marele element nivelator pe care îl simţeam mai toţi. Nici nu-ţi poţi închipui cu ce repeziciune se întâmplă totul. ― Virusul? Nivelator prin faptul că nu face nicio deosebire între oameni. Preşedintele este la fel de vulnerabil ca vagabondul care doarme pe unde apucă. Dar de ce te interesează atât de mult visele, doctore? Ai spus că eşti infectat, corect? Mai ai de trăit zece zile, la fel ca noi ceilalţi. Nu s-ar cuveni să te afli alături de familie? ― Familia mea este munca, dragă. Am reuşit să bag în mine cantităţi primejdioase de alcool, începând de săptămâna trecută, când am priceput cum stau lucrurile. Dar am decis după aceea să-mi petrec ultimele zile revenind la prima mea iubire. ― Psihologia. ― Vreau să mor în braţele ei. ― Atunci acceptă o sugestie din partea cuiva care a văzut dincolo de mintea sa, doctore. Vorbeşte cu preotul. Ceea ce se petrece reprezintă mai mult decât poţi vedea cu ochii sau înregistra pe instrumentele tale. ― Eşti o persoană religioasă? ― Nu. Dar Mikil este. ― Atunci ar trebui să discut cu această Mikil de care tot pomeneşti. Kara a furişat privirea spre măsuţa pe care îşi amintea că văzuse ultima oară mostra de sânge prelevată de la Thomas. Dispăruse. ― Nu-ţi face griji, am pus-o la păstrare în loc sigur. ― Am… am nevoie de ea. 822

― O primeşti doar cu ordin judecătoresc. Rămâne la mine. Poţi veni aici oricând. A, să nu uit, secretarul Merton Gains a telefonat acum o oră. ― Gains? A tăcut şi şi-a amintit de criza nucleară. Ce-a spus? ― Dorea să ştie dacă am ajuns la vreo concluzie. ― Şi ce i-ai răspuns. De ce nu m-ai trezit? ― Voiam să fiu sigur. Unii subiecţi au nevoie de foarte mult timp ca să între în starea REM. Te-am trezit imediat ce m-am convins. Brusc agitată, Kara a dat să pornească spre uşă. Trebuia să-i găsească pe Thomas şi pe Monique, morţi sau în viaţă. Dar cum? Şi sângele… S-a răsucit. ― Doctore, te rog, dă-mi proba de sânge. E fratele meu! Lumea traversează o criză, iar eu… ― Gains a vorbit fără echivoc. Nu ne putem permite să pierdem controlul. A dat de înţeles că există o posibilitate, o ameninţare din interior. O cârtiţă? ― La Casa Albă? ― N-a precizat. Sunt psiholog, nu ofiţer de informaţii. ― Adevărat. Şi ce i-ai povestit despre mine? ― Că nu visai. Ceea ce înseamnă că treci prin aceleaşi stări ca fratele tău. Doreşte să-l suni imediat. Kara s-a uitat la doctor, apoi a păşit hotărâtă spre biroul pe care se afla telefonul. ― Abia acum îmi spui? Bancroft a ridicat din umeri. ― Hei, am o mulţime de lucruri pe cap. Şi o să mor peste zece zile, ţi-am zis? * * * Şi-a simţit ochii săgetaţi dureros de o lumină puternică. Raze de soare. Ori altceva? Poate era sclipirea de dincolo. Poate murise din cauza Germenului Raison, iar acum plutea pe deasupra propriului corp, alunecând spre uriaşa lucire albă din cer. A bătut din pleoape. A simţit o apăsare pe piept, ceva îi intra în claviculă. Respira cu greutate. Însă nicio durere. Şi-a dat seama de toate acestea imediat ce a deschis ochii. Apoi şi-a dat seama că se găsea într-un automobil înclinat la un unghi periculos, atârnată doar în centura de siguranţă. S-a prins de volan să se sprijine şi a aspirat cu nesaţ o gură de aer. 823

Ce se întâmplase? Unde se afla? Panica i-a înmugurit în suflet. Dacă se mişca, maşina putea să cadă în gol. Geamurile erau acoperite de frunziş. O rază de soare pătrundea printr -o mică deschizătură de formă triunghiulară apărută între frunze. Se găsea într-un copac? Monique a clipit din nou, impunându-şi să nu se alarmeze. Şi-a adus aminte unele lucruri. Lucra la antivirusul pentru anihilarea Germenului Raison. Soluţia găsită dăduse greş. Şansele de a descoperi alt antivirus decât acela deţinut de Svensson erau nule. Se îndrepta spre Washington – o călătorie neplanificată, în care pornise din disperare. Kara o convinsese că probabil Thomas rămăsese singura lor speranţă şi, afectată de eşecul ei monumental, dorise să-i vorbească personal preşedintelui despre situaţia apărută. Apoi voia să meargă la Johns Hopkins, unde Kara dorea să între în legătură cu cealaltă realitate folosind sângele fratelui ei. Condusese pe un drum secundar, urmând un semn care anunţa o benzinărie la trei kilometri distanţă, când, pe neaşteptate, privirea i se înnegurase. Altceva nu-şi mai amintea. S-a aplecat spre dreapta. Maşina nu s-a mişcat. S-a aplecat şi mai mult şi a privit pe geamul portierei. Automobilul se afla pe sol, nu într-un copac. Tufişurile erau dese de o parte şi de alta. Iar capota intrase sub nişte crengi mărunte. Pesemne că adormise şi ieşise de pe şosea. Nu a văzut urme de sânge. Şi-a mişcat picioarele şi gâtul. Nu avea dureri. Nici măcar o migrenă. Vehiculul stătea înclinat la un unghi de treizeci de grade – doar cu macaraua mai putea fi clintit de acolo. A încercat portiera, a descoperit că nu era blocată şi a deschis-o. Apoi şi-a desfăcut centura. Trebuia să-şi ia poşeta. Avea în ea cartea de vizită a lui Merton Gains şi actele ei de identitate. Va avea nevoie de bani. Poşeta de piele neagră ajunsese pe podea, sub scaunul din dreapta. Ţinându-se cu stânga de volan, s-a aplecat, a prins-o şi s-a ridicat. A coborât din maşină şi a început să se cațere pe pantă, slujindu-se de tufişurile din jur drept sprijin. Şoseaua era deasupra, la cel mult douăzeci şi cinci de metri, însă câţiva copaci mari blocau vederea de sus. Cât timp trecuse de când stătea acolo? Urcuşul anevoios pe panta presărată cu pietre i-a provocat mai multe vânătăi decât prăbuşirea cu automobilul. Şi-a sfâşiat pantalonii negri şi, după câteva căzături, şi-a pătat pieptul bluzei bej de mătase. Avea pantofi 824

fără toc, dar tălpile erau alunecoase. La jumătatea drumului, i-a scos din picioare, a dat să-i recupereze şi a scăpat o înjurătură când unul a alunecat vreo trei metri la vale, după care s-a oprit. A socotit că se simţea mai bine aşa. Tălpile ei preferaseră cândva să fie desculţe decât încălţate. Când, într-un târziu, a ajuns pe creastă, a descoperit o şosea cu două benzi, despărţite de o linie continuă de culoare galbenă. Soarele se înălţa chiar deasupra capului – însemna că stătuse fără cunoştinţă toată noaptea şi jumătate din zi? Spre dreapta a zărit autostrada. Încă dezorientată, a privit în jur. Apoi s -a întors spre stânga şi a mers spre un semn Conoco, mic şi roşu, aflat la un kilometru şi jumătate depărtare. Ori era vorba de trei kilometri? Nu, semnul anunţa aşa, dar din câte îşi dădea seama se găsea la jumătatea drumului dintre autostradă şi benzinărie. Aşadar, un kilometru şi jumătate. Va trebui să găsească un telefon şi să facă apoi autostopul. De cum a făcut primii paşi, a şi regretat că-şi abandonase pantofii. După cincizeci de metri, a hotărât să facă semn oricărui vehicul pentru a o lua până la benzinărie. Cu condiţia să apară vreunul. Şoseaua era pustie. Tot astfel putea să fie şi benzinăria Conoco. Noaptea trecută văzuse luminile ei de pe autostradă - un semn de speranţă că putea fi deschisă. Majoritatea celor întâlnite fuseseră închise. Uruitul unui camion greu s-a auzit din spatele ei. A aruncat o privire peste umăr. O cisternă mare, cu însemnele Shell pe laterală gonea pe autostradă. Văzând-o, s-a oprit ca fulgerată. Ce căuta o asemenea cisternă încărcată cu benzină pe şosea când şoferul acela sigur ştia că peste zece zile avea să fie mort dacă guvernul nu reuşea să descopere o cale de a împiedica Germenul Raison să facă victime? Oare camionagiul înţelegea cu adevărat ce se petrecea? Ştirile pe care le auzise sugerau că majoritatea americanilor preferau să stea acasă, cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor. Guvernul plătea bonusuri uriaşe anumitor companii extrem de importante pentru a funcţiona în continuare. Mai toate erau din domeniul utilităţilor, comunicaţiilor, transportului – lucruri esenţiale. A presupus că traficul se redusese la cei care se duceau acasă să stea alături de familiile lor. Dar un camionagiu? Poate că şi el mergea acasă. S-a tras de pe drum, mergând pe iarba de pe margine. Nicio maşină nu a apărut în cele douăzeci de minute cât i-a luat să ajungă la benzinărie. Aceasta era închisă. ― Alo! 825

Glasul ei a căpătat ecou sub copertina de deasupra pompelor de alimentare. S-a îndreptat spre geam. ― Alo! Tăcere. Nu-i reproşa nimic benzinarului – dacă ar fi ştiut că mai are zece zile de trăit, nici ea nu şi le-ar fi petrecut lucrând acolo. Uşa era încuiată. Niciun semn de pătrundere forţată. Ce rost mai avea jaful dacă şi jefuitorii înşişi erau infectaţi. Căutătorii de senzaţii tari vor fi mai dispuşi să-şi exteriorizeze frica prin violenţe faţă de alţii, instigând la răzvrătire, decât să prade şi să distrugă. Revolte vor izbucni curând. De fapt, momentul era potrivit pentru manifestări de acest gen. A ridicat recipientul mic de oţel pe care scria „gunoi” şi l-a azvârlit cu toată puterea în geam. Zgomotul înfiorător făcut de spargerea sticlei şi căderea cioburilor pe asfalt ar fi fost în stare să scoale şi morţii. Prea bine. Chiar avea nevoie să-i ridice din morminte. A aşteptat un minut întreg, permiţând oricui s-ar fi aflat în preajmă să constate că nu intenţiona să jefuiască. Apoi şi-a croit drum printre cioburi, ajungând la telefonul negru de pe tejghea. Avea ton. A scos cartea de vizită pe care i-o dăduse Gains şi a privit numărul. Nu cumva cârtiţa despre care ea îl avertizase era chiar el? Poate ar fi fost mai bine să-i telefoneze direct preşedintelui. Nu, acesta se găsea la Washington, pentru a ţine o cuvântare în faţa plenului Naţiunilor Unite. A format numărul, a lăsat telefonul să sune şi s-a rugat ca Gains, cârtiţă sau nu, să-i răspundă.

7 Thomas s-a trezit stând pe spate. Avea cearşaful tras peste faţă. Ciudat. Deşi nopţile în deşert erau câteodată răcoroase, lui nu-i plăcea să-şi înăbuşe răsuflarea îngropându-şi capul sub velinţe, aşa cum procedau alţii. Ţesăturile te împiedicau să auzi bine. În acel moment, nu desluşea respiraţia tovarăşilor luaţi prizonieri, despre care ştia că dormeau în dreapta lui, legaţi cu lanţuri de glezne împreună cu el. Nu reuşea să audă nici măcar zgomotul făcut de caii aflaţi în apropierea taberei. Şi nici pe acela al scabioşilor care stăteau de vorbă în jurul focurilor de tabără. Sau sunetele scoase chiar de focuri. 826

Şi-a smuls cearşaful de pe faţă. Era încă noapte. Întuneric. Încă nu auzea nimic, doar bătaia propriei inimi, ticăind slab. Fără stele pe cer, foc de tabără şi dune de nisip. Doar o saltea subţire de cauciuc sub el şi cearşaful rece între degete. Inima i s-a oprit o clipă. Nu se afla în deşert! Stătea pe o saltea într-o cameră întunecoasă şi se trezise cu cearşaful pe faţă. Şi-a mişcat picioarele. Nu avea lanţuri. Adormise ca prizonier în deşert şi se trezise în istorii. Viu. A pipăit marginea patului. A atins doar ţevi reci de metal. O targă. Carlos îl împuşcase, dar când? Cu trei zile în urmă, aşa spusese Kara. Nu visase vreme de treisprezece luni în deşert, pentru că nu mai exista un Thomas care să trăiască visul. Cadavrul îi fusese adus aici, dar de ce? Pentru a fi examinat? Ca să-i nedumerească pe americani? Şi unde anume se afla? Franţa. Şi-a scos picioarele de sub cearşaf şi le-a aşezat pe podeaua rece de beton. În încăpere s-a auzit un plescăit puternic şi de aceea a tresărit. Nu s-a întâmplat nimic. Căzuse ceva pe podea. Ochii i s-au adaptat la întuneric. Prin golul de sub tăblia uşii pătrundea o dâră de lumină. A reuşit să vadă forma rectangulară a unui obiect aflat la picioarele lui. L-a ridicat. O carte. A pipăit coperta şi a îngheţat. Cartea cu file albe, intitulată Povestea Istoriei. Mâinile au început să-i tremure. Trecuse graniţa împreună cu el! A simţit un fior rece în tot corpul. Ea – povestea, cuvintele ei – îl readusese la viaţă. Stătea acolo îmbrăcat într-o salopetă ruptă, desculţ pe o podea de beton, undeva în Franţa, ţinând în mâini o Carte care putea crea istorie doar cu câteva cuvinte scrise. Justin spusese că era primejdioasă şi puternică. Acum ştia de ce. Imediat i-a fost cât se poate de clar ce urma să facă. Trebuia să găsească un pix, un creion, ceva de scris, ceva cu care să poată face notaţii în carte, înjghebând o nouă poveste. Una care să schimbe situaţia în privinţa Germenului Raison. Şi, dacă tot se apuca de asta, una care să cuprindă şi supravieţuirea lui. A rămas o clipă descumpănit, gândindu-se pe neaşteptate că acea Carte nu se deosebea prea mult de artefactele din istoria iudeo-creştină. Arca făgăduinţei avea puterea de a înfrânge armate. Şarpele din deşert, puterea de a vindeca. Şi muntelui acestuia de-i veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în 827

mare!, aşa va fi. 8 Iisus Hristos, anul 30. Cuvintele care devin carne, zisese

Ronin. Acum existau în mod oficial patru lucruri care treceau graniţa dintre realităţi. Cunoaşterea, aptitudinile, sângele şi această Carte, aceste cuvinte care deveneau carne. Abia dacă întrezărea conturul unei uşi aflate la trei metri depărtare. S-a apropiat de ea, a încercat clanţa, a descoperit că nu era încuiată şi a întredeschis-o foarte puţin. Încăperea de dincolo de prag era tot întunecoasă, dar nu la fel de mult. A văzut o masă, o canapea. O altă uşă mărginită de o dungă de lumină. Un şemineu. Cunoştea acea cameră! Acolo el şi Monique îl întâlniseră pe Armand Fortier! Îl aduseseră înapoi la fermă. S-a strecurat afară, continuând să ţină Cartea strâns în mâna dreaptă. A examinat rapid încăperea, nu a descoperit nimic folositor şi s-a deplasat spre uşa din partea cealaltă. Era tot neîncuiată. Apăsase pe clanţă şi o deschisese puţin când a perceput sunet de paşi pe holul dinainte. A rămas nemişcat. Cu niciun chip nu putea lăsa Cartea să cadă în mâinile lor. Evadarea lui nu era deloc la fel de importantă ca salvarea ei. A închis uşa fără să facă niciun zgomot şi a alergat pe vârfuri spre celulă. Apoi s-a strecurat în beznă, a închis uşa în urmă, s-a apropiat de targa cu rotile şi a vârât Cartea sub salteaua subţire. După care s-a întins şi a tras cearşaful peste cap.

Relaxează-te. Respiră rar. Încetineşte-ţi bătăile inimii.

Treizeci de secunde mai târziu, uşa s-a deschis. Lumina a inundat încăperea. Thomas a auzit paşi traversând camera, oprindu-se o secundă, apoi retrăgându-se. O tuse, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind a lui Carlos. Venise după ceva. Cu siguranţă, nu să verifice cadavrul. Apoi s-a făcut din nou întuneric. Thomas a aşteptat un minut întreg, după care s-a ridicat din nou. S-a dus la uşă, a aprins lumina şi a verificat camera. Doar pereţi de beton. Cu excepţia tărgii şi a unui corp de bibliotecă, era goală. După toate probabilităţile, slujise drept cămară. Pesemne că îi depuseseră cadavrul acolo fiind răcoare şi doreau să-l păstreze pentru cine ştie ce teste. 8

Evanghelia după Matei, 21:21, versiunea Bartolomeu Anania (n.tr.).

828

A socotit că riscul de a fi prins cu Cartea asupra lui era prea mare. Trebuia să găsească ceva de scris şi să revină. A verificat încăperea alăturată, a constatat că nu se afla nimic şi a ieşit. De astă dată, holul rămăsese pustiu. A trecut în grabă prin dreptul ferestrei pe care el şi Monique o escaladaseră în urmă cu doar câteva nopţi. O inunda lumina soarelui. Era pe punctul de a urca scările care duceau spre etajul superior când o uşă i-a atras atenţia. O uşă blindată de oţel, nepotrivită în acea casă veche. A traversat holul şi a deschis-o. Nici un sunet. A aruncat o privire înăuntru. Un alt hol lung. Pereţi de oţel. Acolo se afla o adevărată fortăreaţă. Holul acela continua până dincolo de peretele exterior şi se oprea înaintea altei uşi. Acum se simţea nehotărât. Dacă urca scara, aceasta putea duce spre un post de pază; pe de altă parte, simţea dorinţa de a examina uşa din capăt. Şi acolo exista posibilitatea de a da peste vreun paznic. A pătruns discret în hol şi s-a deplasat cu repeziciune. Când a ajuns la jumătatea coridorului a auzit glasuri, de aceea s-a oprit. Însă nu erau vocile unor oameni alarmaţi. A alergat ultimii douăzeci de paşi, până în apropierea uşii. Vorbele răzbăteau de dincolo de ea. ― Cu aceste două explozii au ucis jumătate dintre peştii aflaţi în largul ţărmurilor noastre, dar nu vor ţinti oraşele. Vorbeau despre explozii nucleare? Cineva lansase rachete de croazieră! ― Înseamnă că nu-i cunoaşteţi pe israelieni. Şi-au dat seama că nu avem de gând să le oferim antivirusul, astfel că nu au nimic de pierdut. ― Sunt încă oameni cu principii. Nu vor să piară oameni nevinovaţi odată cu ei. Vă rog, vă implor, ne ajunge deşertul Negev. Nu putem ţinti spre Tel Aviv. A lovi cu putere ca să refaci harta marilor puteri este una. Însă detonarea unor arme nucleare în zone dens populate este altceva. Au jucat la cacealma. Ştiu că lumea se va îndrepta împotriva lor dacă ar ucide civili. Aşa cum s-ar întoarce împotriva noastră dacă am proceda la fel. ― Crezi că părerea lumii mai are vreo importanţă în ecuaţia asta? Înseamnă că eşti mai naiv decât mi-am imaginat, Henri. Israelienii nu înţeleg decât limbajul forţei brute. Aşadar, bărbatul care protestase era Paul Henri Gaetan, preşedintele Franţei. A intervenit un al treilea bărbat: 829

― Dă-le antivirusul. Era Armând Fortier. ― Scuzaţi-mă, domnule, dar credeam… ― Planul trebuie să dovedească flexibilitate, a spus Fortier. Am demonstrat lumii hotărârea noastră de a folosi forţa dacă este nevoie să ne impunem condiţiile. Am creat două cratere uriaşe în deşertul lor, iar ei au făcut două găuri în oceanul din largul coastelor noastre. Şi ce dacă? Israelienii sunt nişte şerpi. Cu totul imprevizibili, mai puţin în ce priveşte apărarea ţării lor. Dacă noi tragem, ei vor riposta. Două treimi din arsenalul nuclear al lumii este în prezent încărcat pe nave, îndreptându-se spre porturile noastre. Acum nu este momentul să înteţim conflictul. ― Vrei să lași Israelul intact? ― Le vom da antivirusul, a repetat Fortier. În schimbul armelor nucleare pe care le deţin. ― Dar ce dovadă le vei oferi? a întrebat imediat preşedintele Gaetan. ― Un schimb în largul mării, peste cinci zile. Vreme de câteva momente, în încăpere s-a lăsat liniştea. Thomas a recunoscut vocea următorului vorbitor încă de la primul cuvânt. ― Dar vei distruge Israelul, a rostit încet Carlos. ― Da. ― Şi America? ― Americanii nu au încăpăţânarea israelienilor. Nu au altă soluţie decât să-şi predea armele, indiferent de toată gălăgia lor de-acum. Noi tragem cu urechea la tot ce spun. În prezent, acolo domneşte deruta, însă omul nostru de încredere ne asigură că nu vor avea încotro şi, în cele din urmă, se vor conforma. ― Ar putea cere şi ei un schimb deschis, a vorbit preşedintele Franţei. ― Atunci o să le dejucăm stratagema. Îmi pot permite să fac Israelul să aştepte până în momentul când vrem noi. Statele Unite nu vor mai juca un rol important în politica mondială. A simţit cum îi bate inima. Şi-a dezlipit urechea de la uşă. Auzise de ajuns. ― Iar dacă israelienii lansează o rachetă de croazieră peste zece minute, aşa cum au ameninţat? Thomas a îngheţat. A urmat o pauză lungă. ― Atunci, Tel Aviv-ul va fi următoarea ţintă, a anunţat Fortier. * * * 830

A ţâşnit înapoi pe coridor, îndreptându-se spre celula lui. Planul se schimbase. Trebuia să transmită informaţia către Statele Unite înainte ca Israelul să poată lansa racheta. Avea nevoie de un telefon. Dar, cât îl căuta, poate găsea şi ceva de scris. Primejdios, aşa spusese Justin. Acum totul putea fi considerat primejdios. A fugit până la uşa celulei şi a apăsat pe clanţă. Uşa era încuiată. Încuiată? Doar o deschisese în urmă cu câteva minute, şi tot de pe acea parte. A apăsat şi mai tare pe clanţă. A simţit o arsură pe ceafă. Cuprins de panică, s-a retras câţiva paşi. Probabil că încuietoarea fusese deblocată de Carlos la plecare. Un telefon! Şedinţa se afla în plină desfăşurare. Thomas a ţâşnit pe scară în sus, sărind câte două trepte, şi a năvălit pe uşa de la etaj. În faţă i-a apărut un singur paznic, şi acela luat prin surprindere. Era limpede că nu mai văzuse până atunci un mort umblând nestingherit. L-a doborât cu un picior în tâmplă, o lovitură rapidă prin întoarcere, încheiată cu un bufnet neplăcut. A urmat un zăngănit metalic în momentul când omul s-a prăbuşit peste scaunul pe care stătuse până atunci. Nu s-a mai deranjat să-şi şteargă urmele. Nu avea vreme. A smuls, totuşi, pistolul din mâna omului căzut. Dacă nu reuşea să găsească o cheie să deschidă celula, va scoate uşa din balamale cu pistolul. Cam zgomotos, dar eficient. Dar întâi telefonul. A trecut prin dreptul unei ferestre şi a văzut vreo şase gărzi care se plimbau fără ţintă pe alee, fumând. Mai toţi erau ofiţeri francezi, a observat. Nu caftangii din lumea interlopă. Dar acei oameni aveau să-l preocupe peste câteva minute. Un telefon – unde era de găsit? Fixat pe un perete, fireşte. Negru şi demodat, ca mai toate lucrurile din satele franţuzeşti. A vârât mâna în buzunar şi, cu un sentiment de uşurare, a descoperit cartea de vizită pe care Grant i-o dăduse la Washington. Pe spatele acesteia, mâzgălit cu creionul, un număr direct pentru Casa Albă. A ridicat repede receptorul şi a format numărul care părea să nu se mai sfârşească. Tăcere. Preţ de un moment, s-a temut că toate legăturile telefonice fuseseră întrerupte. Fireşte, francezii supravegheau cu siguranţă convorbirile. Probabil că nu va reuşi să ia legătura cu numărul format. 831

Brusc, a auzit un declic. Apoi, un zgomot de fond. S-a rugat ca legătura să se realizeze. ― Aţi telefonat la Casa Albă. Vă rugăm să ascultaţi cu atenţie, deoarece opţiunile din meniul nostru s-au modificat. Apăsaţi în orice moment tasta zero pentru a vorbi cu o operatoare… Cu mâna tremurând, a tastat zero. ― O operatoare i-a răspuns după patru apeluri. ― Casa Albă. ― Sunt Thomas Hunter. Mă aflu în Franţa şi vreau să vorbesc imediat cu preşedintele.

8 ― Înseamnă că te-ai înşelat, a spus Woref. Ce-ţi închipui că ai văzut nici na existat vreodată. Soren a clătinat din cap. ― Sunt gata să jur că albinosul a vârât ceva sub tunică cu puţin înainte de a adormi. A reuşit să ascundă ceva faţă de noi la prima percheziţie. ― Dar nu e nimic acolo, chiar tu ai zis. Fă bine şi prinde câteva ore de somn. Peste patru ore ridicăm tabăra. Acum poţi pleca. Celălalt a făcut o plecăciune. ― Am înţeles, domnule. A ieşit, lăsându-şi comandantul singur în cort. Reuşiseră să înainteze cu spor şi se opriseră să doarmă câteva ceasuri la miez de noapte. A doua zi vor pătrunde în oraş şi vor primi recompensa pentru capturarea lui Thomas de Hunter. Îi siliseră pe albinoşi să meargă pe jos mai tot drumul, târându-şi lanţurile, astfel că adormiseră imediat, aşa afirmase Soren. Chiar dacă Hunter reuşise să ascundă o armă în faldurile tunicii, aveau prea puţine motive să se teamă acum de el. Războinicul cândva temut devenise o umbră a ceea ce fusese. Nu numai că se despuiase de carnea sănătoasă scufundându-se în lacurile roşii, dar îşi pierduse şi bărbăţia totodată. Nu rămăsese decât o rozătoare bolnavă, iar singura ameninţare pe care o reprezenta pentru Hoardă era molima pe care o putea transmite. Woref şi-a scos platoşa tare de piele şi a aşezat-o pe podea, alături de pat. Singura lampă din cort răspândea un fum negru. Şi-a trecut palma peste pieptul păros, a îndepărtat solzii uscaţi de piele care îi căzuseră pe şorţ, apoi 832

şi-a tras o cămaşă de noapte. Venise în sfârşit ziua în care avea să o ia acasă pe Chelise, ca soţie. Acest gând l-a făcut să-şi simtă pântecul ceva mai uşor. A dat deoparte faldul care slujea drept uşă a cortului şi a ieşit în noaptea răcoroasă. Îşi stabiliseră tabăra într-o pajişte ce cobora dinspre pădure. Din punctul acela, care domina mai toată zona, şi-a văzut întreaga armată, aşezată pentru înnoptat, unii oameni adăpostindu-se în corturile înălţate în grabă, dar mai toţi stând în jurul focurilor ce scoteau fum. Sărbătoriseră victoria cu bere şi carne, ambele fiind trufandale faţă de raţiile obişnuite, alcătuite din apă fermentată şi terci. Prizonierii stăteau întinşi la douăzeci de metri spre dreapta lui, sub paza a şase războinici. Şi-a dres glasul şi s-a îndreptat spre liziera pădurii să se uşureze. După ce a trecut de primul şir de copaci, deasupra lui s-a aşternut un întuneric mai adânc. Hoarda prefera ziua faţă de noapte, mai ales din cauza poveştilor neîntemeiate potrivit cărora Shataikii ademeneau oameni spre copaci ca să-i mănânce de vii. Până în acel moment, Woref nu dăduse nicio importanţă unor asemenea credinţe. Acum însă, când bezna părea să-l apese, toate acele poveşti i-au răsărit în minte cu o putere de nedescris. S-a oprit şi a privit lung la trunchiurile copacilor. S-a întors şi a văzut că tabăra era la fel de liniştită ca în urmă cu câteva clipe. A scuipat în frunziş şi a pătruns mai adânc în pădure, lăsând în urmă siguranţa relativă a luminişului. Dar nu s-a îndepărtat cât să-i piardă cu totul din ochi pe oamenii lui. ― Worrrreefff. S-a oprit. Speriat de sunetul propriului nume şoptit în noapte. Copacii se înălţau ca nişte semne trasate cu cărbune pe fundalul întunecat al pădurii, îşi închipuise că… ― Woreeeffff. A prins între degete mânerul sabiei scurte şi s-a răsucit brusc. Nimic. Doar copaci. Hăţiş de copaci. Însă nu a mai zărit tabăra. Pătrunsese prea adânc. ― Te uiţi în direcţie greşită, bestie de om ce eşti. Vorbele fuseseră rostite din spatele lui. Nu-şi amintea când se simţise ultima oară cuprins de groază. Nu era vorba doar de întuneric şi nici de rostirea în şoaptă a numelui ori de dispariţia taberei. Groaza lui era stârnită în primul rând de acea voce. 833

Cunoştea glasul acela. Ca scrâşnitul pietrişului la frecarea cu fundul unei găleţi cu apă. Până în acea clipă nu mai auzise glasul unui Shataiki, dar acum şi-a dat seama, fără să se uite în urmă, că vocea aceea aparţinea unei creaturi din mituri. ― Nu trebuie să te temi. Întoarce-te şi stai cu faţa la mine. O să-ţi placă ceea ce vei vedea. Te asigur. Woref a rămas cu mâna pe mânerul sabiei, dar din mintea lui se risipise orice gând de a o scoate. S-a trezit răsucindu-se pe călcâie. Creatura înaltă, amintind de un liliac, stând cu faţa spre el între doi copaci la nici trei metri depărtare, semăna izbitor cu imaginea şarpelui înaripat care apărea pe blazoanele Hoardei. Acesta, însă, era mai impunător decât susţineau poveştile auzite. Acesta era Teeleh. Liliacul l-a sfredelit cu ochii rotunzi şi roşii, lipsiţi de pupile. Ca nişte cireşe mari. Avea blana neagră, iar botul lung se termina cu buze moi, care atârnau peste colţii îngălbeniţi şi acoperiţi de piatră. Căpetenia Shataikilor rânjea, ţinând un fruct roşu între degetele agile şi subţiri. ― Exact. În carne şi oase. Şi-a înfipt colţii în carnea fructului. Zeama, amestecată cu saliva, s-a scurs spre solul pădurii. Şi-a rostit numele, articulându-l printre buzele care plescăiau. ― Teeleh. Woref a închis ochii o clipă, convins că, dacă îi ţinea astfel suficient de mult, vedenia va dispărea. ― Deschide ochii! a răcnit Teeleh. Respiraţia fierbinte, cu miros dulceag, l-a izbit în faţă, iar el s-a grăbit să deschidă ochii. A întins mâna spre un copac din dreapta, să-şi recapete echilibrul. ― Toţi oamenii au ajuns atât de nevolnici? a întrebat liliacul. Să fi auzit Soren sau ceilalţi strigătul? Ar fi venit deja… ― Nu. Nu cred că se va repezi cineva să-ţi sară în ajutor. Iar dacă-ţi închipui că ai nevoie de sprijinul lor, atunci îmi vei demonstra că am greşit amarnic, înseamnă că am crescut pe cine nu trebuia. Groaza a început să se mai risipească din sufletul scabiosului. Liliacul nu-l atacase. Nu-l muşcase. Nu-l vătămase în niciun fel. 834

― Woref, ştii ce e iubirea? De-abia auzise întrebarea. ― Deci eşti real, a zis el. ― Iubirea, a repetat liliacul şi apoi a mai luat o îmbucătură. De această dată a ridicat botul, deschizând gura mare, lăsând fructul să îi cadă în gâtlej şi înghiţindu-l cu multă salivă. Când şi-a plecat capul, avea ochii închişi. Apoi i-a deschis încet. ― Vrei şi tu? Woref nu i-a răspuns. ― Sper că nu te deranjează dacă-ţi spun că voi, oamenii, îmi produceţi greaţă, înţelegi? Până şi tu, cel pe care l-am ales. Frunzişul din spatele lui Teeleh a foşnit, iar bărbatul a ridicat capul şi a văzut o mare de ochi roşii sticlind în beznă. Foşnetele s-au amplificat spre stânga, apoi spre dreapta şi în spate, părând să-l înghită cu totul. Un liliac de mărimea unui câine s-a lăsat la pământ înapoia lui Teeleh. Cu ochii licărind şi cu blana tremurând. Apoi altul, alături de el. Şi încă unul. Cădeau ca nişte fructe pârguite. ― Slujitorii mei, i-a explicat căpetenia Shataikilor. A trecut ceva vreme de când nu le-am mai îngăduit să se arate. Sunt cam agitaţi. Nu-i lua în seamă. Liliecii se ţineau la distanţă de el, dar îl pironeau fără să clipească. ― O iubeşti? ― Pe Chelise? ― Uite la el, vorbeşte. Da, mă refeream la fiica lui Qurong, primul născut între oamenii care au băut din apa mea. O iubeşti? ― Va fi soţia mea, a răspuns Woref, simţindu-şi gâtlejul uscat şi limba ca nişte morst în gură. ― Tocmai aici e problema, că ştiu. Dar o iubeşti? Nu la fel ca mine – nu mă aştept să o iubeşti atât de înălţător –, dar aşa, ca un om obişnuit. Simţi vreo emoţie copleşitoare faţă de ea? ― Da. Să fi venit Shataikii să binecuvânteze o asemenea unire? Putea fi un semn bun. ― Şi iubirea pe care crezi că o ai faţă de ea, cum poţi fi convins că ea ţi-o va întoarce? ― Aşa se va întâmpla. De ce ar fi altfel? ― Pentru că e o fiinţă umană. Oamenii îi aleg singuri pe cei cărora le vor arăta credinţă. Asta îi face să fie ceea ce sunt. 835

― Mă va iubi, a spus Woref, plin de sine. ― Altfel? Nu se gândise la alternativă. ― Sunt un om puternic, într-o bună zi voi cârmui asupra Hoardei. Rolul femeilor este să-i slujească pe bărbaţii ca mine. Am impresia că nu prea ştii cu cine vorbeşti. ― Vorbesc omului care-mi datorează viaţa. Teeleh a azvârlit la pământ ce mai rămăsese din fruct, apoi şi-a înfăşurat aripile largi, subţiri ca hârtia, în jurul torsului. Îşi asuma vreun merit în ridicarea lui la putere? ― Da, va fi ademenită de puterea şi forţa ta, dar nu te amăgi că îţi va dărui dragostea. E înşelată la fel ca voi ceilalţi, dar pare să fie mai încăpăţânată decât multe alte femei. Încă nu făcuseră nicio mişcare împotriva lui. Evident, indiferent de reputaţia lor cumplită, Shataikii nu voiau să-i facă niciun rău. Teeleh părea mai preocupat de căsătoria lui cu Chelise decât să-l distrugă. ― Nu prea înţeleg de ce te interesează, a spus Woref, după ce căpătase ceva mai mult curaj. ― Mă interesează pentru că o iubesc mai mult decât îţi închipui. I-am înfrânt mintea lui Tanis, iar acum voi avea inima fiicei lui. Scabiosul s-a simţit din nou cuprins de spaimă. ― Auzi ce spun? O voi poseda. O voi strivi, apoi mă voi hrăni cu ea, şi va fi

a mea.

― Eu… Dar cum…? ― Prin tine. ― Îmi ceri să o ucid? Nu se poate! Am aşteptat ani în şir să devină a mea. Noaptea a devenit cât se poate de tăcută. Ochii roşii ai liliacului l-au fixat îndelung pe Woref. Shataikii îşi pierduseră răbdarea şi începuseră deja să ţopăie de pe o ramură pe alta, şuierând şi pufnind nervoşi. ― Se vede de departe că nu ştii ce înseamnă iubirea. Îi vreau inima, nu viaţa. Dacă voiam să o ucid, m-aş fi folosit de tatăl ei, a rostit Teeleh, după care şi-a rotit capul, închizând o clipă ochii. Eşti la fel de nenorocit ca ea. Sunteţi cu toţii orbi ca liliecii, a continuat, desfăcându-şi aripile şi păşind înainte. Dar tu îi poţi câştiga iubirea. Nu-mi pasă dacă va trebui să o obţii prin bătaie.

836

Căpetenia s-a apropiat încet, târându-şi aripile prin frunzele moarte. Bărbatului au început să-i tremure braţele şi picioarele. A constatat că nu se mai putea mişca. ― Nu-mi pasă dacă va trebui să obţii iubirea cu bâta, îi vei câştiga credinţa şi iubirea. Nu vreau să o pierd în faţa albinosului. Iar pe urmă mi-o vei oferi mie. Woref nu şi-a dat seama de unde a găsit puterea de a se opune, dar a simţit că îl cuprinde furia. ― Nu ţi-o pot da. Nu te va iubi niciodată! ― Dacă te va iubi pe tine, atunci mă va iubi şi pe mine, a zis Teeleh, şi a continuat cu glas mai puternic. El va încerca să îi câştige iubirea, dar ea va veni la mine. La mine! Apoi s-a aplecat în faţă, astfel încât botul i-a ajuns la doar câţiva centimetri de faţa scabiosului. A căscat fălcile larg, astfel că acesta nu a avut în ochi decât limba lungă şi rozalie, care se zbătea ca un bici în hăul întunecat care era gâtlejul. S-a simţit împresurat de o duhoare cumplită, încinsă. Teeleh s-a retras, închizându-şi fălcile cu un pocnet puternic. ― Ţi-am arătat puterea mea; acum îţi voi înfăţişa inima mea. Îţi voi înfăţişa iubirea mea. Şi-a înfăşurat aripile în jurul corpului şi a rânjit răutăcios. Aruncându-i o privire tăioasă de bun-rămas, s-a năpustit în văzduh, zburând spre copaci, apoi a dispărut. Crengile s-au cutremurat când slujitorii lui s-au răspândit în beznă. Bărbatul a simţit cum lacrimi fierbinţi i se scurgeau pe obraji. Incapabil să se mişte, nu putea înţelege.

Îţi voi înfăţişa inima mea. Iubirea mea. După aceea, Woref a vomitat.

9 ― Vino după mine, a zis Merton Gains. Monique l-a urmat pe un coridor scurt până într-o sală de conferinţe aproape de Aripa de Vest. ― Kara e înăuntru. Preşedintele este foarte preocupat de criza din Orientul Mijlociu şi are cu el o mulţime de consilieri, dar a insistat să intri după ce discută cu ea. Să nu întreci măsura. Toţi sunt încordaţi la maximum. 837

Sala de conferinţe în care a intrat era suficient de spaţioasă să găzduiască douăzeci de oameni în jurul unei mese ovale. Vreo doisprezece consilieri şi oameni din armată stăteau jos sau în picioare. Retraşi într-o parte, câţiva discutau în şoaptă. Ceilalţi priveau atent la trei ecrane mari, pe care se prezentau situaţiile din Orientul Mijlociu şi Franţa. ― Domnule, îl am pe Benjamin la telefon. ― Fă-mi legătura, a spus preşedintele. Receptorul a scos un bâzâit, iar el l-a dus la ureche. ― Bună ziua, domnule prim-ministru. Sper să-mi dai veşti bune. Monique şi-a plimbat privirea prin cameră, căutând-o pe Kara. Ochii li sau întâlnit, iar sora lui Thomas s-a îndreptat spre ea. ― De acord, Isaac, şi sigur nu te învinuiesc pentru că s-a ajuns în această situaţie, tocmai rostea preşedintele. Dar chiar şi în cel mai îndepărtat şir de munţi vei înregistra pierderi. Nu cred că escaladarea conflictului îţi va fi benefică. A urmat o pauză. ― Fireşte. Înţeleg principiul, a zis preşedintele şi a oftat. Sunt de acord că s-a ajuns la o situaţie imposibilă. Dar mai avem timp. Să nu ştergem oraşele noastre de pe faţa pământului înainte de a încerca totul. Kara s-a oprit la un metru de Monique şi a privit-o cu ochi mari. ― Ai dispărut, a spus ea încet. ― Am pierdut controlul maşinii. ― Şi ai păţit ceva? ― Nu. Doar am leşinat. ― Da? De ce i se părea acest lucru atât de ciudat? Preşedintele încheiase convorbirea. ― Ai fost moartă. ― La modul figurat, vrei să zici. Maşina mea s-a izbit de un copac, iar eu mi-am pierdut cunoştinţa. ― Îţi aduci minte? Ori ai leşinat înainte de a ieşi cu maşina de pe şosea? Avea dreptate. Nu-şi amintea cum zburase de pe drum. ― Întâi mi-am pierdut cunoştinţa. ― Monique, am fost acolo. Cu Mikil. M-am visat Mikil. Rachelle a fost ucisă de Hoardă acum treisprezece luni. Datorită legăturii unice pe care o ai cu ea, cred că ai murit în acelaşi timp. Doar ai crezut că erai ea, adevărat? ― Rachelle a murit? 838

― Da, acum treisprezece luni. ― Dar eu trăiesc. Nu prea înţeleg. ― O să-ţi explic mai târziu, dar sunt sigură că ai murit. ― Şi Thomas? ― El trăieşte. În deşert, cel puţin, e în viaţă. Rachelle l-a descoperit mort în tabăra Hoardei şi l-a înviat folosind puterea lui Justin. Ştii despre puterea asta, da? ― Da. Iar Thomas trăieşte şi aici? Kara s-a uitat lung în ochii ei. ― Tu eşti vie, aşa-i? ― Scuzaţi-mă, a intervenit preşedintele. Spuneai că Monique a murit noaptea trecută? ― Poftim? El a ridicat mâna, cerând şefului de personal să se facă linişte. ― Monique? ― Da, cred că are dreptate. Ştiu că sună absurd, dar dacă Rachelle a fost ucisă în cealaltă realitate, eu aş fi murit aici. Eram… legate. ― Legate cum? ― Prin credinţă. Cunoaştere. Monique s-a uitat la Kara. Din scurta perioadă cât trăise ca Rachelle, şi-a adus vag aminte de primul locotenent al lui Thomas, Mikil. ― Domnule, vă rog să răspundeţi la telefon, a insistat Ron Kreet. ― Cine e? a întrebat preşedintele, fără să-şi dezlipească ochii de la Monique. ― Spune că e Thomas Hunter. ― Thomas Hunter? a repetat uimit preşedintele, răsucindu-se brusc. ― Ştiam eu! a şoptit Kara. Hoarda nu l-a ucis. ― Susţine că deţine informaţii extrem de importante privind situaţia în care se află Israelul. ― Pune-l pe sistem conferinţă. Şeful de personal a apăsat un buton şi a aşezat receptorul în furcă. ― Domnule Hunter, îl am pe preşedinte la telefon. Suntem în regim de teleconferinţă. De faţă se află şi sora dumneavoastră, şi Monique de Raison. A urmat o pauză. ― Thomas? a întrebat preşedintele. ― Bună ziua, domnule preşedinte. Aşadar, Monique este în viaţă? ― Stă alături de Kara. 839

― Deci Cartea dă roade. ― Ce carte? ― Să lăsăm asta acum. Kara o să vă explice mai târziu. Ceilalţi au scăpat? ― Da, sunt în siguranţă, a răspuns Kara. ― Despre ce vorbiţi? S-a mirat Blair. ― Regret, domnule. Îmi dau seama că totul pare absurd, dar vă rog să ascultaţi cu atenţie. Francezii intenţionează să ofere Israelului antivirusul în cadrul unui schimb pe mare, peste cinci zile. Oferta este sinceră. Dacă Israelul nu respectă înţelegerea şi mai lansează o rachetă, atunci Fortier va răspunde distrugând Tel Aviv-ul. Preşedintele s-a lăsat încet în scaun. ― Eşti sigur? ― Da, domnule. Vreau să vă mai spun că ei nu vor tolera existenţa Statelor Unite după ce virusul îşi face efectul. Mă puteţi scoate de aici? Blair a aruncat o privire spre un general, care a dat afirmativ din cap. ― Ţi-l dau pe generalul Peters ca să stabiliţi amănuntele. Eşti sigur că poţi pleca de acolo? ― Nu. Preşedintele a rămas o clipă tăcut, apoi a continuat: ― Vorbeşte cu Peters. Mult noroc, Thomas. Te aşteptăm înapoi. ― Mulţumesc, domnule. Generalul a ridicat receptorul şi a discutat precipitat cu Thomas, căruia ia dat instrucţiunile esenţiale şi locul de unde putea fi preluat, la optzeci de kilometri sud de Paris. ― Acum dă-mi-l la telefon pe prim-ministrul israelian, i-a cerut Blair lui Kreet, apoi a vorbit către Monique şi Kara: Cred că merit o explicaţie. Kara a rămas cu privirea în podea. A ridicat mâna şi, cu un aer absent, s-a tras uşor de păr. ― Trebuie să mă întorc să-i spun lui Mikil că el se află cu Hoarda. ― Ştii cum să te întorci? a întrebat Monique. ― Da. * * * Thomas a pus receptorul în furcă şi a făcut doi paşi spre scară, după care s-a oprit brusc. Dinspre subsol răzbăteau glasuri. Ceilalţi erau pe scară! 840

Vor găsi gardianul prăbuşit. Apoi vor verifica celula şi vor descoperi dispariţia lui. A pornit în fugă spre partea din spate a casei, printr-o bucătărie veche, peste o canapea din camera de zi, până la o fereastră mare. Pe peluza din spatele casei nu a văzut pe nimeni de pază. A dat deoparte ivărul ferestrei. Aceasta a glisat în sus fără să opună rezistenţă. S-a rostogolit imediat ce a atins solul şi a tras fereastra pe jumătate în jos, când s-a dat alarma. Un claxon asurzitor, care l-a făcut să tresară. ― Un intrus! A pornit în fugă spre pădure. * * * Auzind alarma, Carlos a îngheţat pe prima treaptă de jos. Un intrus? Imposibil. Evacuaseră casa nu mai departe de ieri, când americanii îşi infiltraseră forţele speciale în încercarea de a-l localiza pe Thomas. Aflaseră de acea misiune, fireşte, şi rămăseseră departe până când oamenii echipei se convinseseră că informaţiile furnizate de Monique de Raison erau eronate. În acel moment, apariţia cuiva acolo nu putea fi decât o parte a efortului făcut de americani. Nu fusese anunţat. Exista în orice clipă posibilitatea ca omul lor de legătură să fie descoperit, dar Monique nu ar fi putut să le spună cine era acesta, ci doar că el exista. Iar greşeala îi aparţinea lui Fortier, nu lui. Aparatul de radiorecepţie a scos un ţiuit: ― Domnule? Şi-a scos aparatul de la centură. ― Închideţi perimetrul. Supravegheaţi ieşirile. Trageţi imediat. A urcat două trepte, apoi s-a oprit. În minte i-a apărut un gând. Tăietura de pe gât. Rana imposibilă căpătată din realitatea de unde Thomas susţinea că vine. Acum un mic bandaj acoperea acea tăietură. S-a întors în subsol şi a fugit spre camera izolată unde depozitase cadavrul. Cadavrul lui Thomas Hunter. A trecut de prima uşă şi a vârât cheia în broasca uşii de la celulă. A deschis-o şi a aprins lumina. De furie, a scos un muget şi a azvârlit cheile de perete. Luaseră cadavrul. Dar cum de reuşiseră să treacă de sistemul lui de securitate, să ajungă în această încăpere şi să ia cadavrul în numai zece minute? Ba chiar mai puţin! Doar dacă nu cumva omul acela mai scăpase de moarte în alte ocazii. Doar dacă… 841

A refuzat să ia în calcul acea posibilitate. Unele lucruri solicitau oamenii prea mult, iar gândul că un mort ar putea învia după trei zile în care rămăsese neclintit sub cearşaf era unul dintre acestea. A ieşit în goană din cameră şi a scos aparatul de radio ca să dea noi ordine. ― Verificaţi ferestrele şi urmele lăsate. Percheziţionaţi casa. Lipseşte cadavrul lui Hunter. Să fie găsit! * * * Acum Thomas se confrunta cu o dilemă gravă. În anumite privinţe, mai serioasă decât oricare alta de până atunci. S-a ghemuit în pădure, urmărind operaţiunile frenetice de căutare care se desfăşurau în casă şi împrejurimi. Descoperiseră fereastra deschisă şi îşi concentraseră eforturile de căutare în acea porţiune. Din perspectiva lui, aflat de cealaltă latură a proprietăţii, totul era cât se putea de bine. Scăpase fără să lase urme. Adversarii nu aveau habar în ce direcţie se îndreptase. Acum nu mai avea decât să ajungă la locul de întâlnire stabilit undeva în sudul Franţei. Dar se mai punea problema Cărţii. Nu putea cu niciun chip să părăsească Franţa fără ea. Nu fiindcă ea s-ar fi dovedit utilă dacă o deţinea, ci pentru că ar fi putut deveni devastatoare în mâinile unui răuvoitor. Presupunând că ea încă mai avea efect. Încă nu o pusese la încercare aici, dar bineînţeles că… Sub comanda lui Carlos, gărzile percheziţionau casa de aproape o jumătate de oră. Care erau şansele ca ei să nu o descopere? Foarte firave. Dacă aştepta până când activitatea din casă se sfârşea, încerca să o recupereze, iar apoi se îndrepta spre sud peste câteva ore, încă reuşea să ajungă la locul de întâlnire. ― Aţi găsit ceva? a strigat unul dintre gardieni. ― Nimic, i-a răspuns un bărbat purtând uniformă de ofiţer superior, apoi a urcat într-un automobil Bentley vechi şi a trântit portiera. Dacă nu luăm în seamă un jurnal vechi, în care am văzut o consemnare sau două. Cred că a fost uitat aici de vreun pacient. A fost găsit sub saltea, a adăugat şi a scos Cartea pe fereastră. Are totuşi o copertă frumoasă. Cartea? Era chiar acolo, în mâna acelui om. Cartea albă a Istoriei. Motorul maşinii a prins viaţă. Thomas s-a ridicat în picioare şi aproape a urlat, dar şi-a dat seama la vreme. S-a abţinut şi s-a lăsat la loc. Nu conta dacă el ar fi fost prins, dar ar fi fost o mare greşeală să atragă atenţia asupra ei. 842

Automobilul a prins viteză, iar el l-a urmărit deznădăjduit cu privirea. Cartea dispăruse. A rămas nemişcat, mut de uimire. Singura lui consolare era că ofiţerul acela habar nu avea peste ce dăduse. Şi-a petrecut următoarele zece minute analizând situaţia tragică, după care a conchis că nu exista nicio posibilitate prin care să pornească acum în urmărirea ei. Deocamdată, putea fi socotită pierdută. Doar dacă nu cumva Carlos… El sigur îl cunoştea pe ofiţer. Carlos. Dar cine putea ajunge la el? Johan. Carlos avusese cândva legături cu el, pe vremea când Thomas îi tăiase gâtul în amfiteatru. Poate reuşea să-l determine pe Johan să se viseze Carlos. S-a răsucit pe călcâie şi a pornit în fugă spre sud. Trebuia să doarmă şi să viseze. Nu era mare lucru, dar mai avea doar douăzeci şi patru de ore la dispoziţie ca să ajungă la elicopterul care îl va transporta până pe un portavion din Atlantic. Îl aşteptau la Washington.

10 Chelise de Qurong stătea pe un balcon din palatul tatălui ei şi contempla procesiunea care şerpuia în susul străzii noroioase. Capturaseră alţi disidenţi albinoşi. Nu înţelegea de ce oamenii găseau în asta un prilej de sărbătoare, dar ei năvăliseră pe străzi şi stăteau aliniaţi în rânduri groase, zgâindu-se şi hohotind de parcă ar fi asistat la un spectacol de circ, nu la preludiul unei execuţii. Le înţelegea fascinaţia firească faţă de albinoşi – arătau mai curând ca nişte animale, cu părul lor lucios şi pielea netedă. Ca nişte şacali care îşi pierduseră toată blana. Se zvonea că s-ar putea să nici nu mai fie umani. Fiara numită Woref îi prinsese pe acei şacali. Acum îi punea să defileze ca să-şi arate roadele vânătorii, să vadă toate femeile. Chelise nu ştia cum să definească sentimentele pe care le trăia în acele momente. Omul era necioplit, dar nu neapărat într-un mod care să fie intolerabil. Îşi repetase asta de nenumărate ori, de când simţise că ochii lui o urmăreau neîncetat. Nu se vor căsători niciodată, bineînţeles. Qurong nu va îngădui ca singura lui fiică să cadă în mâinile unuia ca el. Cu toate acestea, măritişul cu un bărbat atât de puternic, care exemplifica tot ce era cu adevărat onorabil la o fiinţă umană, poate că nu însemna ceva 843

rău. Orice bărbat are o latură plăcută. Iar ea sigur o putea descoperi. Bineînţeles că ar fi reuşit să îmblânzească acel monstru. O asemenea sarcină se putea vădi chiar plăcută. Şi-a ridicat ochii spre oraş. Acum, în acea pădure aglomerată trăia aproape un milion de oameni, deşi cuvântul „pădure“ nu mai descria cu exactitate marele premiu pe care şi-l făcuse Hoarda în urmă cu treisprezece luni. Cel puţin nu aici, în apropierea lacului. Douăzeci de mii de colibe pătrate, făcute din piatră şi lut, se întindeau pe câţiva kilometri de la malul lacului. Castelul avea cinci caturi şi trebuia să fie cea mai înaltă clădire din regatul lui Qurong. Vaietul de dimineaţă încă răsuna dinspre templu, unde preoţii bolboroseau absurdităţile lor despre Marea Romanţă, în vreme ce credincioşii se îmbăiau cuprinşi de dureri. Nu rostea niciodată cu voce tare asemenea gânduri, bineînţeles. Dar ştia că Ciphus şi Qurong creaseră acea religie în urma unor înţelegeri motivate mai curând de interese politice decât de credinţă. Păstrau numele şi multe dintre practicile Marii Romanţe pe care le respectaseră pădurenii, dar încorporaseră în ea şi multe obiceiuri ale Hoardei. În acea religie exista câte ceva pentru fiecare. Deşi nu avea nicio importanţă. În primul rând, Chelise se îndoia că existase vreodată o fiinţă care să se numească Elyon. Apele mâloase ale lacului erau socotite sfinte. Credincioşilor li se cerea să se îmbăieze în el cel puţin o dată pe săptămână, o perspectivă care iniţial îi îngrozise pe mai toţi oamenii Hoardei. Îmbăiatul era o experienţă dureroasă, asociată de obicei cu pedeapsa, nu cu purificarea. Faptul că Ciphus golise apa roşie din lac la o săptămână după ce acolo se înecase Justin şi apoi redirecţionase izvoarele în bazinul rămas gol nu prea ajuta mult – durerea tot durere rămăsese şi nici unui scabios nu-i făcea plăcere acel ritual. Dar aşa cum spune Ciphus, religia trebuie să stârnească puţină durere ca să dea naştere credinţei. Iar îmbăierea în acele ape mâloase nu avea niciunul dintre efectele neplăcute ale apelor roşii. De fapt, ritualul îmbăierii devenise ceva la modă pentru cei din clasele superioare. Curăţenia merita îmbrăţişată, nu respinsă, susţinea Ciphus, iar aceasta era o învăţătură pe care Chelise începuse să o accepte. Ea se îmbăia o dată pe zi. ― Iertare, stăpână, dar Qurong te cheamă la el. 844

S-a întors cu faţa spre servitoarea ei, Elison, o femeie scundă, cu părul lung şi negru împletit cu flori galbene. Narcise. Împodobirea cu flori era unul dintre obiceiurile pădurenilor, obicei pe care Chelise îl adoptase cu mai multă încântare decât pe altele. În deşert nu avuseseră parte de un asemenea lux. În ultima vreme, în apropierea oraşului florile se găseau din ce în ce mai greu. ― A spus de ce vrea să stea de vorbă cu mine? ― Doar că are să-ţi ofere un dar. ― A amintit ce fel de dar? ― Nu, stăpână, i-a răspuns Elison zâmbind. Dar nu cred că e vorba despre fructe sau flori. Chelise a simţit că-i creşte pulsul. ― Vila? Ştiau cu toţii că tatăl ei construia o vilă pentru ea în incinta înconjurată de zid cunoscută sub numele de grădină regală, aflată la cinci kilometri depărtare de oraş. Încă nu o văzuse, Qurong ţinea izolată secţiunea în care se construia. Însă fusese în incintă de multe ori, de obicei la bibliotecă, să citească sau să scrie în Cărţile adunate acolo în ultimii cincisprezece ani. Grădinile întinse şi livezile erau întreţinute şi îngrijite de douăzeci de servitori. Niciun fir de iarbă nu stătea strâmb. Locul era atât de frumos încât până şi Elyon ar locui acolo, aşa se spunea. Şi ea avea să locuiască, alături de biblioteca în care se va izola ca să scrie până noaptea târziu. Poate că într-o bună zi va descoperi cheia care să o ajute la lectura Cărţilor de Istorii. ― Poate, i-a răspuns servitoarea şi i-a făcut cu ochiul. Chelise a dat fuga în camera ei. ― Repede, ajută-mă să mă îmbrac. Ce s-ar cuveni să port? ― Eu aş zice o rochie albă… ― Cu flori roşii! Mă aşteaptă? ― Te aşteaptă în curte peste câteva minute. ― Câteva minute? Atunci trebuie să ne grăbim. Palatul fusese construit din lemn, cu pereţi de stuf şi cu scoarţă de copac drept podele – un lux de care se puteau bucura doar cei din clasa de sus. Pădurenii îşi ridicaseră casele în acelaşi mod, iar Qurong promisese că nu peste multă vreme vor sta cu toţii în asemenea locuinţe minunate. Cele simple, de lut, erau doar temporare, o necesitate impusă de nevoia de a construi atât de mult într-un răstimp foarte scurt. 845

Chelise şi-a lepădat straiele simple de dormit şi a luat tunica lungă şi scrobită pe care Elison o scosese dintr-un dulap. Rochia era ţesută din fire pe care le perfecţionaseră pădurenii – netede şi mătăsoase, se deosebeau mult de cele obţinute de Hoardă din tulpinile ţesute ale grâuşorului de deşert. Costurile campaniilor împotriva pădurilor fuseseră enorme, dar Qurong avusese dreptate când spusese că abia după cucerire vor avea parte de beneficii. ― Florile… Elison a râs. ― Vila nu pleacă de acolo. Nu te grăbi. Uneori e mai bine să-l faci pe un bărbat să te aştepte, chiar dacă e căpetenia supremă. ― Vrei să zici că îi cunoşti atât de bine pe bărbaţi? Elison nu i-a răspuns, iar Chelise şi-a dat seama că vorbele ei o înţepaseră. Slujnicelor li se interzicea să se căsătorească. S-a aşezat în faţa oglinzii confecţionate din răşină şi a ridicat o perie de cap. ― Eu te voi lăsa să te căsătoreşti, Elison. Ţi-am spus doar, în ziua în care mă voi mărita, vei fi liberă să-ţi găseşti omul potrivit. Elison a plecat capul şi a ieşit din cameră să aducă florile. Răşina oglinzii fusese turnată peste o piatră neagră şi plată care îi reflecta trăsăturile la fel ca luciul unui lac cu ape întunecate. A muiat peria într-un vas mic plin cu ulei şi s-a apucat să îndepărteze cojile presărate în păr – o corvoadă neîncetată, pe care mai toate femeie o evitau purtând glugă pe cap.

Şi când îţi va îngădui Qurong să te căsătoreşti? Când va găsi bărbatul potrivit pentru tine. Aceasta este povara regalităţii. Nu te poţi căsători cu primul bărbat atrăgător care trece pe sub zidurile castelului.

Chelise a decis să lase deoparte periatul şi a ales în cele din urmă să poarte gluga. Şi-a muiat degetele într-un vas mare cu pudră albă de morst şi s-a dat cu ea pe faţă şi pe gât, unde aplicase deja nişte pastă fixatoare. Felul obişnuit de pastă pudrată alina usturimile de piele, uscând orice umiditate precum sudoarea, însă manifesta tendinţa de a se descuama odată cu pielea. Acea varietate nouă, elaborată de alchimistul tatălui ei, se aplica în două straturi: o pastă subţire şi străvezie, apoi o pudră albă cu ierburi măcinate, care reduceau în mod eficient apariţia de solzi. Chiar dacă pentru o femeie de rând nu constituia o problemă să apară în public având coji căzute pe tunică, pentru o femeie de neam regal nu era acelaşi lucru. 846

Elison s-a întors cu trandafiri roşii. ― Trandafiri? ― Am şi flori de tuhan. Chelise a luat trandafirii şi a zâmbit. Zece minute mai târziu au coborât treptele şi s-au grăbit spre curtea interioară. Au traversat un atrium înalt cât clădirea, în mijlocul căruia se afla un pom fructifer mare. Fructele dulci – nu amare, aşa cum preferau triburile nomade din deşert – erau singurele prăzi luate din pădure cu care se îndestulau oamenii. Chelise s-a oprit înaintea intrării arcuite care dădea în curte, s-a întors cu faţa spre Elison şi a îndepărtat mâinile cu palmele în sus. ― E bine? ― Eşti încântătoare. ― Mulţumesc. S-a întors şi a sărutat postamentul unei statui mari de bronz înfăţişându-l pe Elyon – un şarpe înaripat aflat pe un stâlp. ― Azi mă simt religioasă, a rostit ea încet, pătrunzând în curte. Purtând o tunică neagră, Qurong stătea alături de Woref, îmbrăcat în costumaţie completă de luptă. În spatele lor se găseau albinoşii păziţi de soldaţi. Imaginea aceea a alungat orice gând despre vilă. Derutată, Chelise s-a oprit. Qurong voia cumva să-i ofere vreun albinos drept dar? Nu, imposibil aşa ceva. Darul lui era să-i închine acea mică victorie. Qurong a văzut-o, şi-a desfăcut braţele larg şi i-a zâmbit fericit. ― Soseşte fiica mea. O întruchipare a frumuseţii care-l umple de mândrie pe tatăl ei. Ce tot vorbea acolo? Rareori se exprima în asemenea cuvinte pretenţioase. ― Bună dimineaţa, tată. Mi s-a spus că mi-ai pregătit un dar. ― Sigur, a răspuns el râzând. Dar mai întâi vreau să-ţi arăt ceva, a adăugat şi s-a uitat la Woref, care o privea drept în ochi. Arată-i, Woref. Generalul a plecat din cap, s-a retras într-o parte, semeţ ca un păun. În ciuda reputaţiei de temut, se umilea acum prin acea demonstraţie de mândrie. Îşi închipuia că ea va tremura de respect pentru că el capturase câţiva albinoşi? Trebuia să fi şters de pe faţa pământului toată liota de şacali. S-a uitat la sărmanele victime. Aceşti câţiva oameni reprezentau o batjocură de-a lui… 847

Ceva din înfăţişarea albinosului din stânga a făcut-o să se oprească. I se părea oarecum cunoscut. Imposibil, desigur – singurii pe care îi văzuse până atunci erau cei târâţi spre temniţă, în ultimele luni. Vreo douăzeci, nu mai mult. Dar acest bărbat nu se afla printre ei. Şi atunci? Ochii lui verzi păreau să o străpungă. Supărător sentiment. Şi-a ferit privirea. Prizonierii aveau mâinile legate la spate, iar la glezne li se puseseră lanţuri. În afara unor fustanele simple în dreptul şalelor, erau despuiaţi, cu excepţia unuia – o femeie. Fuseseră acoperiţi cu cenuşă, dar sudoarea spălase mai tot acel strat, lăsând la vedere dâre verticale de piele de culoare roz, asemănătoare cărnii. ― Nu ştii la cine te uiţi, draga mea? ― Ce este asta? S-a auzit o voce din spate; apăruse şi mama ei. Cum de îndrăzniţi să aduceţi creaturile astea mizere în casa mea? ― Păzeşte-ţi limba, soţie, s-a răstit Qurong. Nu constituia niciun secret că Patricia domnea în castel, dar el nu îngăduia o asemenea obrăznicie în faţa oamenilor lui. Femeia s-a oprit alături de Chelise şi l-a măsurat cu privirea pe soţul ei. ― Te rog să duci aceşti albinoşi departe de casa mea. ― Îţi mulţumesc pentru că ai venit, draga mea. Casa ta va fi scutită curând de boala asta. Dar mai întâi vă rog pe amândouă să vă uitaţi mai atent şi sămi spuneţi ce vedeţi. Tânăra s-a uitat scurt la mama ei, care îl fixa pe Qurong cu o privire distantă. Avea ochii albi ca luna, dar azi luna era în flăcări. ― Pentru numele lui Elyon, femeie! N-o să mori! Uită-te la ei! În cele din urmă, mama ei s-a supus. Se întâmpla ceva ciudat cu acea prezentare ceremonioasă, dar Chelise nu reuşea să înţeleagă. Pur şi simplu, cinci albinoşi în lanţuri, în drum spre temniţă, urmând să fie înecaţi. De ce se mândrea tatăl ei atât de mult. A bănuit în momentul în care Qurong a vorbit. ― Vedeţi? Până şi marele Thomas de Hunter nu este decât un albinos în lanţuri. Thomas de Hunter! ― Care dintre ei? a întrebat Patricia. Dar Chelise ştia deja. Cel care fusese cândva măreaţa căpetenie a temutei Gărzi a Pădurii se uita drept la ea. A clipit, mutându-şi ochii de la el. O privea ca şi cum ar fi recunoscut-o. ― Duceţi-i de aici, a cerut tânăra. 848

― Deci le-ai capturat căpetenia, a spus mama ei. Asta e o veste bună, dar prezenţa lor în casa noastră e supărătoare. Sunt convinsă că se vor găsi nenumăraţi oameni de rând care să-ţi aclame victoria. Marea căpetenie a strâns din dinţi. Soţia lui împingea lucrurile prea departe. ― Asta nu este o victorie a unor oameni de rând, a sărit el. E a ta. Şi a fiicei tale. A ei? Pe faţa tatălui ei a revenit un zâmbet. ― A fiicei noastre? a întrebat Patricia. Qurong şi-a îndreptat privirea spre fata lui. ― Da, a ei. Astăzi voi anunţa căsătoria singurei mele fiice. Mama ei a rămas fără grai. Lui Chelise i-au trebuit câteva momente până să înţeleagă despre ce era vorba. A simţit cum Elison o prinde de cot. Dar ce legătură avea măritişul ei cu aceşti albinoşi? ― Urmează să mă căsătoresc? ― Da, draga mea. ― Ei, asta e într-adevăr o veste bună, a zis mama ei. Tânăra a fost cuprinsă de un val de panică. ― Cu cine? ― Cu omul care l-a capturat, desigur, a răspuns Qurong şi a păşit spre stânga, punând mâna pe umărul generalului. Cu Woref, comandantul armatelor mele. Woref! Chelsie a simţit că rămâne fără suflare. Mâinile generalului atârnau moi pe lângă corp – mari, groase, cu degete noduroase. Era de două ori mai masiv decât ea. Omul a ridicat mâna, trăgându-şi pe spate gluga, dezvelinduşi capul. Codiţele lungi îi cădeau până pe umeri. Nu se înşela deloc: bărbatul acela arăta a fiară. Pe de altă parte, însă, era Woref, cel mai puternic om al Hoardei, după tatăl ei. Şi acum ochii lui o priveau hămesiţi. Cu dorinţă. Acel om puternic o voia de soţie. Rezervele cu care lupta Chelise au fost mai mult decât compensate de comportarea mamei ei, care s-a repezit spre general şi s-a lăsat într-un genunchi în faţa lui. Apoi i-a luat mâna şi a sărutat-o. ― Fiica mea e a ta, stăpâne. S-a ridicat apoi la fel de repede şi l-a sărutat pe obraz pe soţul ei. 849

― M-ai făcut o femeie foarte fericită. Qurong a chicotit. ― Hai, a făcut mama ei, întorcându-se către Chelise, nu ai de gând să spui ceva? Era prea năucită de veste şi nu-şi mai putea găsi cuvintele. Slujitoarea a strâns-o de cot. ― Este alegerea cea mai potrivită, i-a şoptit Elison. Glasul ei înţelegător i-a dat curaj. Şi-a plecat capul şi a pus un genunchi în pământ. ― Sunt onorată să accept acest dar, mare Qurong al Hoardei. M-ai făcut o femeie foarte fericită. După ce a rostit aceste vorbe, orice teamă a dispărut. S-a simţit invadată de o emoţie pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Se va căsători cu cel mai puternic om din lume. Va fi pizmuită de toate femeile care mai aveau dorinţa de a iubi. Va descoperi o nouă viaţă. L-a auzit venind spre ea. A deschis ochii, dar nu a cutezat să ridice capul. Cu cizmele de luptă pline de noroi, s-a oprit la un metru. Apoi a pus un genunchi în pământ. Îngenunchea! Woref i-a atins faţa cu degetele şi i-a ridicat capul. L-a privit în ochii cenuşii. A simţit un tremur prin toată fiinţa. Era groază, ori dorinţă? Bărbatul s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte. I-a vorbit delicat, dar ea a perceput emoţia uriaşă care răzbătea în glasul lui. ― Eşti a mea. Pe veci vei fi a mea, a spus, apoi s-a ridicat. Cei din curtea interioară rămăseseră muţi. Mama ei, emoţionată, a fornăit pe nas. Nu o mai auzise scoţând un asemenea sunet. ― Când se vor căsători? A întrebat ea. ― Peste trei zile, i-a răspuns Qurong. În aceeaşi zi în care îl înecăm pe Thomas de Hunter.

11 Thomas o recunoscuse din momentul când păşise în curtea interioară. Era Chelise, fiica lui Qurong, pe care o întâlnise în deşert după ce fusese cuprins de boală. O convinsese că era un asasin, iar ea se purtase amabil cu el, trimiţându-l în drumul lui, după ce îi dăduse un cal. Iar el abia reuşise să ajungă la un lac pentru a se îmbăia. Nu avea să uite niciodată durerile provocate de acea baie. 850

Şi nu va uita nicicând bunătatea acestei femei care s-a uitat lung la el, cu ochi cenuşii, lipsiţi de expresie. Nu-l recunoscuse. Acum aflase că îi era dată de soţie celui mai abject scabios pe care îl cunoscuse. Woref. Nu putea fi sigur dacă îl dorea sau dacă îl detesta, dar reacţionase cu destulă patimă cât să simtă un nod în gât. Atât Chelise, cât şi mama ei folosiseră cantităţi generoase de morst să-şi acopere feţele şi să-şi ascundă crăpăturile pielii. Acest lucru nu se făcea doar pentru alinarea durerilor, a gândit el. Întrecuseră de departe cât ar fi fost necesar. Pudra pe care o foloseau acoperea de fapt pielea. În felul ei, clasa conducătoare a Hoardei părea să se distanţeze de boală. Cel puţin aşa procedau femeile din familia regală. Dacă Woref nu ar fi purtat armură, iar Qurong mantie, ambele fiind împodobite din plin cu nasturi de bronz lustruit, fireturi şi fiecare având platoşă cu şarpele înaripat gravat pe piept, cei doi s-ar fi confundat uşor cu oricare scabios de rând. Amândoi aveau părul lung, împletit în codiţe, iar pielea crăpată le atârna în solzi mici pe obraji şi pe nas. Şi ei foloseau morst, însă din varietatea uşor pudrată, care slujea scopului practic de a păstra pielea uscată, chiar dacă nu o netezea. Văzându-i pe mai-marii Hoardei atât de aproape, Thomas şi-a amintit fără să vrea de ce lumea manifesta o asemenea aversiune faţă de scabioşi. Boala pentru care Justin se înecase ca să se vindece era cel puţin tulburătoare. Unele triburi respingeau chiar şi contemplarea prea îndelungată a bolii. Cu toate acestea, nu-şi putea dezlipi ochii de la Chelise, iar la început nu şi-a dat seama de ce. Apoi a priceput – i se făcuse milă de ea. Această femeie, care îi arătase cândva atâta bunătate, voia să scape de boală, era convins. Ori îi atribuia propriile lui gânduri? Când Qurong a anunţat căsătoria ei, s-a trezit rugându-se în gând ca ea să strige şi să se opună. Vreme de o clipă, a crezut că aşa se va întâmpla. Apoi se lăsase într-un genunchi şi-şi exprimase plăcerea, iar el avusese senzaţia că îi împietreşte inima. Oare era atât de oarbă? A simţit că este înăbuşit de compătimire. Qurong tocmai spusese ceva, dar nu fusese atent. Se lăsase apoi tăcere. Chelise se uita din nou la el. Ochii li s-au întâlnit. Mă recunoşti? Voia ca ea să-l vadă. Elyon te-a trimis cândva să-mi salvezi

viaţa. Sunt omul care s-a dat drept asasin în faţa cortului tău.

Ce vorbise marea căpetenie de se lăsase o linişte atât de adâncă? 851

― Bine, înseamnă că avem trei zile pentru pregătiri. Nu este timp suficient pentru a pregăti o nuntă, dar, ţinând seama de ocazie, cu cât mai curând, cu atât mai bine, aşa cred, a zis soţia lui Qurong, apoi a luat-o de braţ pe fiica ei şi a făcut o plecăciune către soţ şi Woref. Domnilor… După aceea a condus-o pe Chelise afară din curte. Trei zile. ― Du-i în temniţă, i s-a adresat Qurong generalului. În afară de tine, doar Ciphus şi eu vom avea voie să vorbim cu ei. ― Am înţeles, a încuviinţat celălalt, plecându-şi capul. Qurong s-a apropiat de Thomas şi l-a măsurat cu atenţie. A ridicat mâna şi l-a strâns de obraz. ― Trei zile. Mă simt ispitit să te ucid chiar acum, dar mai întâi vreau să te fac să vorbeşti. I-a eliberat obrazul, după care, cu un aer absent, şi-a şters degetele de tunică. ― Voi vorbi acum, a spus Thomas. Căpetenia s-a uitat la Woref, apoi înapoi la el, şi a rânjit. ― Atât de uşor? Mă aşteptam ca marele războinic să fie mai reţinut. ― Ce vrei să ştii? Candoarea lui a părut să-l uimească pe celălalt. ― Unde sunt triburile tale? ― S-au mutat. Nu ştiu unde se află. Qurong s-a uitat la general. ― Regret, dar e adevărat. Triburile se deplasează în momentul când sunt descoperite. ― Fugiţi de colo-colo, ca o haită de câini, a zis Qurong. Marii războinici sau transformat în nişte căţei fricoşi. ― Curajul neamului meu e mai mare decât al celor care mânuiesc spada, ia răspuns Thomas. I-am putea ucide cu uşurinţă pe luptătorii voştri, dar nu aceasta e calea aleasă de Justin. ― Justin a murit, neghiobule. ― Chiar aşa? Hoarda e moartă. ― Arăt eu a mort? a făcut Qurong şi l-a plesnit peste obraz. Te-a lovit un mort? Nu i-a răspuns. Acel om îl va îneca peste trei zile – nu era timp suficient ca Mikil să organizeze o acţiune de salvare, mai ales că avea îndatorirea de a 852

apăra în primul rând tribul. Îi mai rămâneau visele. Dacă exista posibilitatea de a răsturna situaţia de aici, soluţia îi va veni în vis. ― Ciphus spune că ţi-ai pierdut minţile. Acum văd că are dreptate. Du-i în temniţă. S-a întors cu spatele la prizonieri şi a plecat. Un luptător din gardă l-a prins pe Thomas de braţ şi l-a răsucit. ― Woref, mai e ceva, a spus Qurong, întorcându-se. Dă-i să mănânce rambutan. Ştia? ― Nu vrem ca visele despre care vorbea Martyn să ne strice planurile. Dacă refuză să mănânce, ucide un alt prizonier. * * * Generalul i-a scos din curtea castelului înapoi în stradă. Thomas s-a uitat în jur şi a rămas surprins de schimbările apărute. Se obişnuise cu mirosul de sulf în cursul îndelungii călătorii prin deşert, dar duhoarea de aici aproape că l-a doborât încă de când se aflau la trei kilometri depărtare de oraşul Hoardei. Mii de copaci fuseseră doborâţi pentru a se face loc unui oraş care semăna mai curând cu un uriaş morman de gunoaie decât un loc în care trebuiau să trăiască fiinţe umane. Priveliştea i-a evocat imagini din istorii, cartierele de cocioabe din India, făcute mai mult din lut decât din tablă ruginită. Atrase de mizerie şi miros, muştele infestaseră locul. Mii de scabioşi se aliniaseră de-a lungul drumului, făcând o potecă largă grupului de războinici. Unii îi batjocoreau pe prizonieri cu glasuri ascuţite, alţii stăteau cu braţele încrucişate, dar toţi se uitau cu ochi morţi. Era imposibil să descoperi care dintre ei fuseseră pădureni. Thomas nu a reuşit să recunoască nici un chip. Dacă nu se înşela, Qurong îşi ridicase castelul exact în locul unde se aflase casa lui. Structurile de lemn care fuseseră locuinţele pădurenilor rămăseseră încă în picioare, dar acum stăteau părăginite, iar curţile se prăpădiseră. ― Mişcaţi-vă! Au mărşăluit către lac. Casele ocupate cândva de Ciphus şi consiliul lui erau mărginite acum de statuile gemene ale şarpelui înaripat. Teeleh. ― Lacul… Un soldat l-a izbit pe William în cap, reducându-l la tăcere. 853

Scobiseră malul. Apa roşie dispăruse, fiind înlocuită de un lichid mâlos. Sute de scabioşi se îmbăiau cu bureţi de-a lungul ţărmului. Deci aceasta era Marea Romanţă a lui Ciphus. Thomas a continuat să meargă însoţit de zăngănit de lanţuri, mut de uimire. Auzise zvonuri, bineînţeles, dar acum, când vedea distrugerea căminului lor cândva sacru, se simţea şocat. Chioşcurile care înconjuraseră lacul fuseseră transformate în gherete pentru gărzi. Iar pe malul celălalt, o nouă clădire impunătoare. Un Templu! Arăta aproape identic cu cel care se înălţase cândva în satul din pădurea colorată. Tavanul boltit nu licărea luminos, iar noroiul adus de mişcarea neîntreruptă pe acolo acoperea treptele, dar era limpede o reconstituire a Templului care stătuse semeţ în centrul satului înainte ca Tanis să traverseze fluviul. ― Du-i în celulele cele mai adânci, a poruncit Woref, apoi a scuipat într-o parte. Nu au dreptul să vorbească nimănui, doar mie sau marelui preot. Dacă evadează, mă voi ocupa personal de înecarea tuturor gărzilor de la templu. S-a întors şi a plecat fără să-i mai învrednicească cu o altă privire. Au fost duşi către amfiteatru, unde îl judecaseră şi-l condamnaseră pe Justin. Doar că nu mai exista unul. Fusese umplut cu pământ. Ba nu, nu fusese umplut, şi-a dat seama Thomas. Acoperit. Au ajuns la intrarea ce ducea spre temniţe, în locul unde se aflase cândva amfiteatrul. A aruncat o privire spre Cain şi Stephen, care lucraseră la acea construcţie, înainte de a se îneca în apele roşii. Cu ochi sticloşi, amândoi priveau drept înainte. ― Tăria lui Elyon, a spus el încet. Gărzile nu l-au auzit, ori nu s-au arătat nemulţumite de faptul că el rostise un salut tradiţional. Chiar şi ei îl numeau pe Teeleh drept Elyon, deşi nu păreau să bage în seamă nepotrivirea. Temniţele erau întunecoase şi miroseau a mucegai. Albinoşii au fost îndemnaţi să coboare un lung şir de trepte de piatră, apoi de-a lungul unui coridor umed şi îmbrânciţi într-o celulă de şase metri pe şase cu gratii de bronz. O sigură rază de soare pătrundea până la ei, prin aerisirea minusculă din tavan. Uşa s-a trântit cu zgomot, închizându-se. Gărzile au tras repede un zăvor gros, a cărui limbă pătrundea în perete, l-au încuiat cu o cheie şi au plecat. 854

Ceva picura în apropiere – un singur strop la fiecare patru sau cinci secunde. Apa, mâloasă sau pură, va avea acum un gust minunat. Zăngănitul îndepărtat al unei uşi exterioare a răsunat în josul treptelor. Thomas s-a ghemuit pe vine de-a lungul unui zid, iar ceilalţi i-au urmat imediat exemplul. Stătuseră doar în picioare încă de când fuseseră treziţi în deşert, pentru ultima etapă a marşului. Vreme de un minut, o perioadă interminabilă, nimeni nu a scos nicio vorbă. William a rupt tăcerea. ― Ei, acum va fi vai de noi. Se pare că ne-am găsit mormântul. În glasul lui nu a răzbătut nicio nuanţă de neseriozitate. Nimeni nu s-a deranjat să-i răspundă. Uşa exterioară a zăngănit din nou. A urmat zgomot de cizme; cineva cobora scara. Chiar dacă puteau auzi apropierea oricui, asta nu reprezenta o consolare, pentru că omul care se apropia putea fi chiar călăul. În faţa lor a apărut un gardian care le-a întins un urcior printre gratii. ― Apă, a spus el, apoi i-a făcut semn lui Thomas. Bea. A aruncat o privire către ceilalţi, apoi s-a apropiat şi a luat vasul. Şi-a dat seama după miros că apa era amestecată cu zeamă de rambutan, dar nu avea de ales. A băut lichidul răcoros şi dulce. Mulţumit, omul s-a retras fără să aştepte ca şi ceilalţi să bea. Au golit urciorul înainte ca poarta exterioară să se închidă. Apoi au rămas din nou în linişte. ― Aveţi vreo idee? a întrebat Thomas. ― Acum nu vom visa, a zis William. ― Adevărat. ― Ceea ce înseamnă că nu vei putea pleca în cealaltă lume a ta ca să obţii informaţii care să ne ajute să scăpăm de aici. Aşa cum ai făcut când am obţinut praful de puşcă. ― Ai dreptate. Suntem blocaţi aici. Aş putea petrece o lună în celula asta, în vreme ce dincolo se scurg minute sau ore. ― Şi ce se întâmplă acolo? L-a întrebat William, care începuse să creadă, din câte îşi dădea seama Thomas. ― Acolo dorm într-un avion, după ce de-abia am reuşit să ajung la sud de Paris, ca să fiu preluat de un elicopter. Explicaţia i-a făcut pe ceilalţi să se uite nedumeriţi la el. ― O cunoşti pe fiica lui Qurong, a spus Suzan. Ea ţi-a dat cândva calul. 855

Asta l-a făcut să se ducă cu gândul la Chelise. Şi ea se confrunta cu propria execuţie, dar nu ştia. De ce o interesa acest lucru pe Suzan? ― Te-ai gândit la ceva? ― Nu. Doar că mi s-a părut atrasă de tine. ― De moartea lui, poate, a intervenit William, strâmbându-se. E o scabioasă. ― Dar e femeie, a replicat Suzan. ― La fel e şi mama ei. Bătrâna scorpie e mai rea decât Qurong. ― Las-o să vorbească, a cerut Thomas, apoi a vorbit către Suzan: E femeie, şi ce-i cu asta? ― S-ar putea să gândească altfel decât tatăl ei. Nu în ce ne priveşte pe noi, atenţie. Dar poate e mai raţională decât el. ― Raţională, în legătură cu ce? a întrebat William. Ar prefera să ne vadă morţi la fel de repede ca el. ― Raţională în privinţa Cărţilor de Istorii. Thomas a clipit, deşi în celulă era întuneric. ― Cărţile de Istorii? ― Se află în posesia Hoardei, nu? ― Din câte ştim. ― Iar tu deţii cunoştinţe privind istoriile. ― Nu înţeleg ce… ― Nu spuneai că atunci când ai întâlnit-o în deşert era fascinată de istorii? Thomas şi-a dat seama brusc încotro bătea Suzan. S-a ridicat încet. ― Dacă ai reuşi să obţii o audienţă la ea şi ai convinge-o că îi poţi arăta cum să citească istoriile, s-ar putea ca ea să contribuie la amânarea execuţiei noastre. Sau cel puţin a ta. ― Dar cum să cer o audienţă la ea? ― Asta e o demenţă, a intervenit William. Hoarda nici măcar nu poate citi Cărţile! ― Dar cine ştie, poate învaţă cineva dintre ei. S-ar părea că Suzan a intuit ceva. ― Şi ce importanţă ar avea dacă ni s-ar amâna execuţia? Nu s-a lăsat tânărul. ― Ai de gând să te cerţi pentru orice? Nu prea avem multe soluţii. Dă-i şi ei o şansă, a ripostat Thomas, apoi s-a întors din nou spre Suzan. Pe de altă parte, şi el are dreptate. Am îndoieli că scabioşii pot fi învăţaţi să citească din Cărţile de Istorii. N-ar fi în stare să descifreze adevărul din ele. 856

― Cartea cu file albe te-a ajutat? Cartea traversase până în cealaltă realitate. După dispariţia ei, Thomas nu le oferise nicio explicaţie camarazilor lui. ― Da. Da, de fapt, m-a ajutat. ― Există mai multe Cărţi cu file albe? Nu se gândise la această posibilitate. ― Nu ştiu. ― S-ar putea să nu obţii o audienţă la Chelise, dar Ciphus va veni să te vadă. Fă-i promisiuni în ce priveşte puterea Cărţilor cu pagini nescrise. ― Nu au putere în realitatea asta. ― De promisiuni vorbesc. Doar promisiuni. În acea clipă, Thomas a întrevăzut cu limpezime întregul plan. S-a răsucit spre Cain. ― Cum să atrag atenţia unei gărzi?

12 Cinci scabioşi înarmaţi până în dinţi l-au condus în Templu pe o intrare secundară. Întreaga structură fusese construită parcă păstrând în memorie clădirea iniţială. Fără să aibă posibilitatea de a procura lemn colorat, Ciphus folosise lut, iar apoi îl acoperise cu împletitură de nuiele vopsită – aşa cum se pricepuseră oamenii Hoardei. Podeaua spaţioasă, de formă circulară, din auditoriul cu dom era verde, făcută tot din împletituri de nuiele vopsite, în locul răşinii sclipitoare ce fusese cândva modelată de degetele oamenilor nevinovaţi. Sute de credincioşi stăteau întinşi de jur împrejur, ţinându-şi doar capetele şi mâinile în cercul verde. Ca şi cum ar fi adus un omagiu acestui lac verde. Principala deosebire faţă de Templul originar consta în statuia mare a şarpelui înaripat, care se afla în partea superioară a domului. O replică de mai mici dimensiuni atârna în interior. Acesta era deci Templul lui Teeleh. Thomas a fost împins dincolo de auditoriu, ajungând într-un coridor, apoi într-un birou lateral, unde un singur bărbat cu gluga pe cap stătea cu spatele la uşă şi privea fix pe o ferestruică. Uşa s-a închis în urma lui. A rămas înlănţuit dinaintea unei scânduri groase de lemn, un soi de birou, mărginit de fiecare parte de statui de bronz reprezentând şarpele înaripat. 857

În două sfeşnice ardeau lumânări mari, din care fumul parcă uleios se ridica spre tavan. Bărbatul s-a întors încet. La început, Thomas s-a gândit că Ciphus devenise o fantomă. Pudra de pe faţă era la fel de albă ca roba pe care o purta, iar ochii păreau să fie de o nuanţă doar ceva mai închisă. Marele preot s-a uitat la el ca o pisică, fără niciun sentiment vizibil, stând cu braţele încrucişate şi cu mâinile ascunse de faldurile largi ale mânecilor. ― Bună ziua, Thomas. Thomas şi-a plecat puţin capul. ― Ciphus. Mă bucur să te revăd, prietene vechi. Marele preot l-a privit îndelung, iar el a refuzat să mai spună ceva. Trebuia să joace şi să câştige, astfel încât să-şi atingă scopul. Celălalt s-a apropiat de o carafă înaltă aflată pe pupitrul său şi a prins-o de gâtul subţire cu degetele lungi şi albe. Se dăduse cu aceeaşi pudră folosită de Chelise şi mama ei, a bănuit. Pielea crăpată era încă vizibilă sub stratul de pudră, dar nu în felul solzos, caracteristic scabioşilor de rând. Preotul a turnat lichidul verde într-un pocal. ― Bei? ― Nu, mulţumesc. ― Sigur? E suc de fructe. ― Avem şi noi fructe, Ciphus. Le-ai gustat? ― Poamele acelea amare? Faptul că le preferaţi constituie primul semn că v-aţi pierdut simţurile. Păsările şi animalele înghit cu poftă aşa ceva. La fel şi voi, a zis, apoi a luat o sorbitură din suc. ― Dar fructele mâncate de animale au puteri vindecătoare? a întrebat Thomas. ― Nu. Dar animalele nu practică vrăjitoria. Iar acesta este o semn că voi nu sunteţi nici animale. Aşadar, ce eşti? Evident, nu mai eşti om; o simplă privire la pielea ta constituie o dovadă suficientă. Şi nu eşti deloc o dihanie, aşa cum se vorbeşte. Atunci, ce eşti? Ia spune. În afară de duşman al lui Elyon? ― Suntem discipoli ai lui Justin, care este Elyon. ― Te rog, nu afirma asta chiar aici, a rostit Ciphus printre buze. Ne aflăm în templul lui, nu vreau să rosteşti asemenea blasfemie chiar aici, a adăugat, după care a pus pocalul jos cu atenţie. Ai cerut o audienţă. Presupun că vrei să ceri îndurare. Mă sfidezi pe mine şi consiliul pe care îl conduc atunci când 858

ai sabia în mână, iar când te trezeşti în lanţuri, te ploconeşti la picioarele mele, adevărat? ― Nu tu m-ai pus în lanţuri, ci Qurong. ― Şi unde este Justin acum? Credeam că va sosi călare pe un cal alb ca să traseze în nisip o linie care să te apere. ― Nu poţi continua să afirmi că nu s-a întâmplat nimic atunci când l-ai ucis. ― Martyn l-a ucis! S-a răstit Ciphus. Scumpul tău Johan l-a omorât! ― Iar tu i-ai îngăduit. Johan a aflat o viaţă nouă. Tu încă trăieşti în propria-ţi moarte. ― Greşeşti. Moartea lui Justin dovedeşte că te înşeli. Doar un nătărău oarecare putea fi convins că Elyon va muri. Ori ar putea muri, fiindcă veni vorba. Tu trăieşti în starea asta jalnică de acum din cauza propriei neghiobii care te îndeamnă să urmezi şarada lui Justin. Este vorba de judecata lui Teeleh contra judecăţii tale. ― Judecata lui Teeleh? ― Nu încerca să mă duci de nas, a izbucnit Ciphus. Elyon te-a judecat deja. ― Ai spus că e vorba de judecata lui Teeleh. ― Eu nu aş îndrăzni să-i rostesc numele în acest loc sfânt. Nu-mi atribui ce n-am rostit. Nu-şi auzise propriile cuvinte. Nu era doar orb în faţa adevărului, ci şi surd. Un om demn de milă, nu de a fi urât. ― Ciphus, Justin trăieşte. Mai devreme ori mai târziu, într-o zi o să înţelegi. Nu se va odihni decât atunci când mireasa îi va fi înapoiată. ― Ce absurdităţi spui tu acolo? Ce mireasă? ― Aşa ne numeşte pe noi. Pe voi. Pe oricine îmbrăţişează invitaţia lui la Marea Romanţă. ― Prin înec? Ce absurd! ― Murind faţă de boala asta care se agaţă de pielea voastră şi vă orbeşte. Descoperind o viaţă nouă alături de el. Preotul s-a încruntat şi a început să se plimbe prin dreptul pupitrului său, ţinându-şi mâinile la spate. ― Cum de-aţi făcut apele lacului cenuşii? ― Am golit apa pângărită şi am umplut lacul de la izvoare. A trebuit să revenim la Marea Romanţă, sunt convins că înţelegi. Oamenii au stat două săptămâni fără să se îmbăieze şi doar prin voia lui Elyon nu am fost 859

pedepsiţi pentru necuviinţa noastră. O necuviinţă care a fost a voastră, dacămi dai voie să-ţi reamintesc. ― Prin urmare, aici totul a revenit la normal. Încercaţi să scăpaţi de o boală îmbăindu-vă, dar degeaba. ― Boala este în minte, nu în piele, neghiobule. Se manifestă în acel cult al vostru. Cum l-aţi denumit? Cercul? ― Reprezintă cercul căsătoriei. ― Deci sunteţi căsătoriţi cu Elyon? ― Într-un anume fel, da. ― Şi care este acel fel? ― În acelaşi fel în care el este leu, miel, băiat şi Justin. Ciphus a închis ochii şi a respirat adânc. ― Elyon, dă-mi putere. Văd că ţii neapărat să mori. Sperasem că te-aş putea ajuta să-ţi vii în fire, Thomas. Chiar credeam. Căpetenia supremă îmi dă ascultare, să ştii. Poate aş fi reuşit să întorc decizia. ― Şi încă mai poţi. ― Acum, nu. Nu, ţinând seama de îndărătnicia inimii tale. ― Nu ţi-am sugerat să-l convingi de dragul meu. Ci de al tău. ― Ei, chiar aşa? Eu, probabil cel mai puternic om în viaţă, să am nevoie de ajutorul tău? Ce binevoitor te arăţi faţă de mine… ― Da. În ciuda acestei clădiri făcute din lut şi nuiele şi a îmbăierii în noul tău lac, cred că ţi-a scăpat ceva. Ciphus s-a uitat lung la Thomas. ― Continuă. ― Nu eşti cel mai puternic om din lume, deşi, practic, aşa s-ar cuveni. Din nefericire, eşti un simplu pion în mâna lui Qurong. ― Prostii! ― Îţi tolerează prezenţa ca pe o chestiune trecătoare. Motivele lui sunt pur politice. ― Vorbele astea îţi vor asigura execuţia! ― Mi-am câştigat deja acest drept. Sunt convins că mă înţelegi. Tocmai vin din castelul lui. Nu-l interesează câtuşi de puţin Marea Romanţă. Ştie că dacă îi face pe oameni să se supună unei puteri superioare nu va face decât să întărească puterea pe care o are asupra lor. Se slujeşte de tine ca să-şi strunească mai bine poporul. ― Întotdeauna a existat o anumită încordare între politică şi religie, nu-i aşa? Când erai în toate minţile, oamenii te urmau pe tine, ori pe mine? 860

― Amândoi îl urmam pe Elyon. Marea Romanţă se afla întotdeauna pe primul loc! Iar acum ai permis acelui monstru din castel să te transforme într-un bufon, plasându-te în subordinea lui. Ciphus a înlemnit cam la jumătatea frazei, temându-se probabil de vreo ureche indiscretă la fel de mult ca de faptul că vorbele făcuseră să rezoneze o anumită coardă sensibilă. Thomas trebuia să procedeze cu mare precauţie. ― Nu? a insistat el. Atunci, gândeşte-te la asta: când ai decis să îngădui executarea lui Justin, eu nu am avut nicio putere să te împiedic. Cuvântul tău a avut mai multă greutate decât al meu. Dar acum, dacă i-ai spune lui Qurong că oamenii din consiliu au hotărât să i se dărâme castelul, crezi că ar accepta? Cred că mai curând ţi-ar face praf Templul. ― Astea sunt vorbe de oameni fără minte. Este un mare privilegiu pentru mine să slujesc oamenii… ― Te referi la Qurong. Eşti sclavul lui, Ciphus. Până şi ochii tăi orbi pot vedea asta. Preotul a lovit cu pumnul în tăblia mesei. ― Şi crezi că toate acestea se pot schimba? a strigat el. ― Bine, a zis Thomas, respirând uşurat. Aşadar, înţelegi. Elyon nu trebuie să fie jucăria nimănui, nici măcar a lui Qurong. Cum de îndrăzneşti să faci o unealtă a lui din Marea Romanţă? Ţi-a redus marea religie la nişte cătuşe şi lanţuri, să ţină în frâu voinţa oamenilor. L-a transformat pe Elyon într-un obiect de batjocură. Şi pe tine, la fel. ― Ajunge! a strigat Ciphus, care reuşise între timp să recapete controlul asupra lui însuşi. A strâns din dinţi şi apoi şi-a încrucişat braţele la piept. ― E inutil. Discuţia dintre noi s-a încheiat. ― Exact. Vreme de o clipă, a părut luat pe nepregătite de acceptul primit imediat. A plecat capul. ― Înseamnă că tu… ― Întocmai, ştiu o cale de a schimba dezechilibrul de forţe dintre tine şi Qurong. Preotul şi-a aruncat ochii spre uşă. A clipit, părând aproape speriat. ― Ai face bine să pleci înainte de a reuşi să-mi câştigi şi mie moartea prin înec.

861

― Exact. Qurong ar fi în stare să-şi înece marele preot pentru câteva biete cuvinte rostite împotriva lui. El acţionează pe dos. Tu ar trebui să ai puterea de a-l îneca pentru cuvintele rostite împotriva Marii Romanţe. Ciphus nu părea dispus să capituleze. Ştia cât de primejdioasă era acea discuţie, deoarece îşi dădea seama că i se arăta adevărul. ÎI slujea pe Qurong. Trebuia ca el să vadă calea înainte de a i se sugera vreo înţelegere. ― Cărţile de Istorie au o putere ce o depăşeşte pe aceea a lui Qurong, a rostit Thomas cu glas scăzut. Pot face ca Marea Romanţă să-şi dobândească locul meritat. Din punct de vedere politic. Şi, prin asta, locul meritat de tine. Pe buzele lui Ciphus a apărut un surâs strâmb. ― Înseamnă că nu ştii, aşa-i? Cărţile de Istorie, pe care doreai cu atâta disperare să le găseşti, nu pot fi citite. Stratagema ta dă greş de data asta. ― Te înşeli. Sunt descifrabile, eu le pot citi. ― Serios? Ai văzut vreodată o asemenea carte? ― Da. Şi o pot citi ca şi cum aş fi scris-o chiar eu. Zâmbetul a dispărut de pe faţa preotului. ― Mai ştiu că există şi Cărţi cu file albe. Ele posedă o putere ce poate schimba totul. Şi ştiu cum să le folosesc. ― De unde ştii de Cărţile cu file nescrise? Thomas bănuise că nu era doar una, iar se lămurise. ― Ştiu mai multe decât poţi bănui. Interesul meu faţă de Cărţile de Istorii nu e chiar atât de uşuratic precum crezi. Acum ele ne pot salva viaţa amândurora. Ciphus a ridicat pocalul şi a băut. ― Nu-ţi dai seama cât de necugetate sunt vorbele tale. ― Nu am nimic de pierdut. Şi, prin ceea ce voi propune, nici tu nu vei avea de pierdut. Celălalt a golit pocalul şi l-a lăsat jos, refuzând să-l privească în ochi. ― Adică? ― Să mă duci la Cărţile de Istorii ca să-mi pot dovedi puterea. ― Qurong nu va îngădui niciodată. Şi chiar dacă ar face-o, cum voi şti că nu vei folosi acea putere împotriva mea? ― Cărţile reprezintă adevărul. Nu pot folosi adevărul împotriva unui alt adevăr. Tu reprezinţi adevărul, da? Am făcut eu vreun rău cuiva după moartea lui Justin? Sunt demn de încredere, chiar de-ţi par nebun. Ciphus l-a măsurat cu fereală. ― Qurong nu va permite. 862

― Eu cred că da, dacă cererea va fi exprimată în mod potrivit. Este o chestiune ce ţine de Marea Romanţă. Dar ai nevoie de permisiunea lui? În ochii preotului a apărut o luminiţă. A făcut câţiva paşi agitaţi, scărpinându-şi bărbia. ― Eşti sigur că poţi citi Cărţile? ― Sigur. Şi sunt convins că nu ai nimic de pierdut dacă mă pui la încercare. Dacă mint, mă vei aduce pur şi simplu în temniţă. Dacă nu-mi pot demonstra puterea, vei proceda la fel. Dar, dacă am dreptate, împreună vom schimba istoria. ― Dar de ce ai dori să schimbi istoria împreună cu mine? ― Nu ţin cu orice chip. Eu vreau să trăiesc. Acesta mi-e preţul. Dacă am dreptate, vei asigura supravieţuirea mea şi a prietenilor mei. Thomas ştia că Ciphus nu putea ori nu voia să îi dea asemenea asigurări. Mai ştia că se putea să nu-şi poată dovedi puterea faţă de el. Folosirea uneia dintre Cărţile cu file albe putea schimba lucrurile în cealaltă realitate – un motiv întemeiat pentru acest plan în sine dar Cărţile se vor dovedi neputincioase aici. Nu avea importanţă. Nu acestea îi erau obiectivele principale. Urma o altă idee. Una foarte firavă, de acord, dar o idee. ― Chiar dacă m-aş înşela în privinţa puterii, capacitatea de a citi Cărţile de Istorie va oferi o nouă putere în sine. ― Aşadar, îmi poţi arăta cum să le citesc? Thomas a zâmbit. ― Nu ai fost atent la ce am spus. Nu ai habar ce se află în mâinile tale, corect? Eu reprezint calea spre puterea ce este de drept a ta. Ciphus a ridicat pocalul şi a golit ce mai era în el, l-a aşezat pe pupitru cu un gest ferm, după care s-a îndreptat spre uşă. ― Atunci, să mergem. ― Chiar acum? ― E cel mai potrivit moment. Ai dreptate, nu-mi trebuie permisiunea lui Qurong. Am acces la bibliotecă. Voi spune că te duc acolo ca să-ţi smulg o mărturisire completă în scris şi să te interoghez în privinţa unor scrieri găsite, care aparţin Cercului tău. ― Îţi voi arăta ce ştiu cu o singură condiţie. ― Da, ştiu. Viaţa ta. Dar întâi Cărţile. ― Nu, alta este condiţia. Insist să fie prezentă încă o persoană. ― De ce, mă rog? 863

― Să fiu protejat. Vreau ca la înţelegerea dintre noi să avem un martor. Cineva care să nu fie sub autoritatea ta, dar să deţină o autoritate suficientă ca să depună mărturie. ― Imposibil! Asta ar fi acelaşi lucru cu a-i declara lui Qurong că acţionez împotriva lui! ― Atunci alege pe cineva care vrea la fel de mult ca tine să vadă descifrate Cărţile de Istorii. Sigur există o persoană pe care Qurong să o respecte îndeajuns ca să o asculte în eventualitatea că te întorci împotriva mea, însă care nu te poate ameninţa în mod direct. ― Nu înţeleg. Dacă îi mai arăţi şi altcuiva această putere, ce valoare mai are ea pentru mine? ― Nu îi voi arăta puterea. Voi demonstra doar că mă pricep să citesc din Cărţi. Va fi de ajuns. Ce zici de soţia lui? ― Patricia. Ea ar prefera să-mi înfigă un cuţit în burtă decât să se îmbăieze în lac. ― Atunci, cine manifestă interes faţă de istorii? ― Bibliotecarul, Christoph. Dar nici el nu e mai breaz. Nu văd rostul acestei cereri absurde. Dacă vrei să am încredere în tine, atunci va trebui ca şi tu să ai încredere în mine. ― Tu ai motive să te încrezi în mine. Acţiunile mele nu ţi-au subminat niciodată autoritatea. Pe de altă parte, eu am suficiente motive să-ţi pun la îndoială buna-credinţă. Ciphus s-a îndreptat hotărât spre pupitrul lui. ― Atunci nu mai încheiem nicio înţelegere. ― Sigur există cineva la curte care să manifeste interes faţă de istorii ca să încalce puţin regulile. ― Curtea regală e o comunitate foarte mică. Vorbim aici despre soţia lui Qurong şi despre fiica lui şi… marele preot s-a oprit şi s-a întors spre Thomas. Da, fiica lui e atrasă mult de istorii. ― Cea care urmează să se mărite cu Woref? Chelise. Bine, nu-mi pasă cine este, atâta vreme cât rămâne imparţială şi iubeşte Cărţile. Nu rişti nimic. Nui vom spune că doreşti să-l răstorni pe tatăl ei, ci doar că ai fost de acord să mă susţii în faţa lui dacă pot dezvălui cunoştinţele cuprinse în Cărţi. Din respect pentru Qurong, tu vei refuza să îl deranjezi în legătură cu această chestiune până nu verifici că am ceva de oferit. ― Nu mai vorbi de răsturnarea lui! I-a şoptit Ciphus furios. Eu nu am rostit un asemenea cuvânt. E strict cum ai spus – eu mă ocup de treaba asta 864

cu intenţia de a-l informa pe Qurong în legătură cu ceea ce merită menţionat. ― Desigur. Şi o poţi trimite pe Chelise afară din încăpere când va veni momentul să-ţi demonstrez puterea Cărţilor. Ciphus s-a încruntat. ― Gărzi! a strigat el. ― De acord? L-a întrebat Thomas. ― Voi vorbi cu ea. Uşa s-a deschis câteva momente mai târziu, iar în birou au intrat două gărzi. ― Duceţi prizonierul înapoi în temniţă.

13 Înţelegerea era simplă, deşi i s-a părut puţin dubioasă. Chelise fusese de acord să îi aştepte în bibliotecă în amurg, după ce bibliotecarul se retrăgea la odihnă. De ce atât de târziu? Voia să ştie Thomas, întrucât ea rămânea deseori acolo şi după plecarea lui Christoph, răspunsese Ciphus. Preotul s-a folosit de propria gardă călare pentru a-l duce înlănţuit, cale de câţiva kilometri prin pădure, până la un adăpost întins, înconjurat de ziduri, un loc surprinzător de frumos. Ameţitor, de fapt. În momentul în care au trecut de poarta principală, s-a întrebat dacă nu cumva ajunsese în vise, în vreo grădină botanică din sudul Franţei. Însă nu, dormea într-un avion ce zbura pe deasupra Atlanticului. Această grădină regală era reală. Întregul complex stătea cuibărit într-o pajişte mare, pe care Thomas şi-o amintea bine. Grădina botanică cuprinsă între garduri vii bine întreţinute era nouă, dar livada se afla acolo de multă vreme. Potecile pietruite descriau cercuri perfecte în jurul celor şase peluze, având câte un pom fructifer în mijlocul fiecăreia. Iar livada era tot circulară, la fel ca grădina botanică. Iată şi cercul lui Qurong. În mijloc se găsea o structură cu etaj, construită din lemn de calitate. Alte trei clădiri – case, după aspect – fuseseră înălţate în fiecare colţ al acelui loc de odihnă. Cea de-a patra era aşezată în spatele grădinii. ― Vila pe care Qurong le-o va da lui Woref şi fiicei lui drept cadou de nuntă, a spus Ciphus. Ea încă nu ştie. 865

― Iar aceasta este biblioteca? a întrebat Thomas, făcând un semn din cap către clădirea mare de care se apropiau. ― Da. Arăta prea mare pentru o bibliotecă, cu atât mai puţin una care să păstreze Cărţile Hoardei. Evident că ea găzduia ceva ce era mai preţios pentru Qurong decât Marea Romanţă. Ciphus îşi dădea seama de acest lucru abia acum. Poate întâia oară. Au pătruns pe uşile mari şi duble în atrium, pustiu, cu excepţia unui pupitru negru, sculptat, şi a unei statui de bronz reprezentându-l pe Teeleh. ― Aşteaptă aici, i-a ordonat Ciphus gărzii. ― Şi cu astea ce facem? a zis Thomas întinzând în faţă braţele încătuşate. Preotul a şovăit. ― Eliberează-i mâinile. Lasă-i lanţurile de la picioare. ― Mulţumesc, a rostit Thomas, frecându-şi încheieturile mâinilor. ― Încă nu-mi mulţumi. După tine. A intrat într-o încăpere înaltă, de două caturi, care părea veche, în ciuda construcţiei relativ noi. Zece mese mari ocupau mai tot spaţiul, fiecare cu propria lampă. De-a lungul pereţilor se întindeau rafturi, toate încărcate cu rulouri şi cărţi legate. Două scări duceau la etaj, unde a văzut rafturi asemănătoare aflate înapoia unei balustrade de lemn. Impresionat puternic de lucrătura în lemn, s-a uitat în jur. Aceasta era opera pădurenilor. Până şi cărţile… ― Îmi dai voie? a întrebat, apropiindu-se de un raft. Celălalt nu i-a răspuns. A extras o carte dintr-un raft. Semăna cu cele pe care îi învăţase pe scribii Cercului să le folosească la însemnarea istoriei lor. Scoarţă de copaci bătută, legată în jurul maldărelor de foi de hârtie brută. A deschis-o. Scrisul era elementar şi cursiv. ― Acestea sunt istoriile noastre, create de scribi, a precizat Ciphus. Qurong este atras de istorie. Totul se consemnează cu grijă, până şi cele mai banale amănunte. În timpul zilei, toate pupitrele sunt ocupate de istorici. Avem şi scribi ai templului, pentru a consemna istoria lui Elyon începând cu A Doua Epocă. ― A Doua Epocă? ― Marea Romanţă de când suntem împreună. ― Înseamnă că recunoaşteţi schimbarea. ― Totul se schimbă. 866

Thomas s-a uitat în jur. ― Clădirea este mai mare decât încăperea asta. Ce găzduieşte în rest? Ciphus a indicat către o uşă aflată la capătul celălalt. ― Ne aşteaptă Chelise. Thomas a ocolit pupitrele, şi-a lăsat mâna pe clanţa mare de alamă şi a deschis uşa. A văzut câteva torţe ce iluminau încăperea spaţioasă, plină de rafturi cu cărţi de la pământ până la tavan. Mii de cărţi. A pătruns în sală. Rafturile erau înalte de şase metri şi la cele de sus se ajungea folosind o scară. Acolo nu se vedeau pupitre elegant sculptate şi nici sfeşnice, ci doar cărţi, mult mai numeroase decât îşi imaginase el. Cărţi legate în piele. Cărţile de Istorii? ― Astea… ce sunt? ― Cărţile de Istorii, bineînţeles. ― Atât de multe? Nu… nu aveam idee că sunt atâtea. Aici sunt toate? ― Nu-i o recunoaştere prea încurajatoare din partea celui care pretinde că ştie totul despre cărţi, s-a auzit o voce din dreapta lui. S-a întors. Chelise stătea la un pupitru mare, pe care ţinea deschisă o Carte. A ocolit pupitrul şi s-a îndreptat spre ei, îmbrăcată într-o robă lungă, neagră, care îi flutura în jurul gleznelor. Îşi lăsase gluga pe spate, lăsând la vedere părul negru, lung şi lucios. Contrastul dintre faţa ei albă şi atâta negru era surprinzător. ― Credeai că tatăl meu duce toate cărţile cu el, oriunde ar merge? Ochii ei i-au căutat pe ai lui şi, preţ de o clipă, a crezut că l-a recunoscut drept asasinul din deşert. Apoi s-a întors spre preot. ― Nu am toată noaptea la dispoziţie. Să ne lămurim dacă albinosul acesta ştie ceva ori nu. Ne ia doar câteva minute. ― Chestiunile de istorie nu se rezolvă în goană, a spus Ciphus. Am stabilit că va dura o oră. ― Lasă elocinţa, Mare preot. Poate citi din ele ori nu? a întrebat, după care s-a adresat direct lui Thomas: Arată-ne. Era prea uimit ca să poată gândi logic. Ştia că era poate singura lui şansă de a sta în preajma Cărţilor. Ce posibilitate avea de a le găsi pe cele care vorbeau despre Marea înşelătorie şi Germenul Raison? ― Câte există? ― Multe, i-a răspuns Chelise. Multe mii. 867

Thomas a înaintat şi mai mult în încăpere. Flăcările torţelor aruncau o lumină gălbuie şi nesigură asupra cotoarelor de piele. ― Sunt aşezate pe categorii? ― Cum să le aşezăm în vreun fel dacă nu le putem citi? L-a pus la punct preotul. ― Nu ştiţi să citiţi nici titlurile? ― Cum asta? Nu sunt scrise în limba noastră. Însă ele erau în limba comună. S-a uitat la una de pe cel mai apropiat raft. Istoriile potrivit celui de-al doilea din cinci. Nu avea habar ce însemna, dar înţelesese cuvintele destul de uşor. Auziseră cu toţii că oamenii Hoardei nu puteau citi Cărţile de Istorii, dar acest lucru i se păruse ridicol. Le erau minţile atât de înşelate? Iar acum lui Ciphus i se întâmpla acelaşi lucru. ― Credeai că însemnările ce descriu tot ce s-a întâmplat vreodată ar încăpea în două sau trei Cărţi? L-a întrebat Chelise. ― Nu. Doar că nu mă aşteptam să fie atât de multe. Trebuia să afle tot ce se putea în legătură cu Germenul Raison. ― Ştiţi cumva dacă sunt într-o anumită ordine? Aş dori să citesc dintr-una care se ocupă de Marea înşelătorie. ― Nu, nu există nicio ordine, a spus Ciphus. Au fost aşezate de oameni care nu ştiau să citească. Credeam că ai priceput. ― Şi unde le-a găsit Qurong? Niciunul dintre cei doi nu i-a răspuns. S-a uitat la Chelise. ― Nu ştii? Cum de-a intrat în posesia atâtor Cărţi fără să aibă o evidenţă privind locul unde le-a găsit? ― El spune că Elyon i le-a arătat. ― Elyon? Sau Teeleh? ― Când eram mică, el îi spunea Teeleh. Acum, Elyon. Nu ştiu care dintre ei şi, sinceră să fiu, nici nu-mi pasă. Mă interesează doar ce scriu, nu provenienţa lor. ― Ceea ce scrie în ele se poate înţelege în primul rând ştiind de unde vin. Şi cine a făcut consemnările. ― Acesta ţi-e marele secret? a făcut Ciphus. Mai rămâne să ne spui că singura cale de a le citi este să-l înţelegem în felul tău pe Elyon. Dacă-i aşa, atunci să nu mai pierdem timpul. ― Am susţinut cumva că le-a scris Elyon? ― Dar ştii cine le-a scris? L-a întrebat Chelise. 868

Reuşise să-i stârnească interesul. Ai grijă ce spui, Thomas. Nu trebuie să

ţi-l faci duşman pe Ciphus.

― Unde sunt Cărţile cu file albe? ― Cu file albe? S-a mirat Chelise şi a aruncat o privire spre preot. Nu mă interesează Cărţile nescrise. Pe acelea le pot citi la fel de bine ca tine. Ciphus şi-a ferit ochii. ― Atunci arată-mi Cartea pe care ai deschis-o. Tânăra l-a privit îndelung, apoi a păşit graţios către pupitru. Avându-l pe preot alături, a urmat-o. Doar el ştia că soarta lui depindea de această femeie. Trebuia să descopere o cale să-i câştige încrederea. Dar în timp ce a urmărit-o păşind uşor pe podeaua de lemn, a perceput o rază de speranţă. Suzan văzuse ceva anume în ochii ei şi era convins că şi el reuşise să depisteze ceva. O dorinţă de a cunoaşte adevărul, poate. Chelise a ocolit pupitrul şi a lăsat mâna spre pagina deschisă. A examinato vreme de o clipă, apoi a ridicat ochii şi l-a privit direct. De câte ori se uitase la fel de dornică spre acele Cărţi, întrebându-se ce mistere cuprindeau? ― Am lăsat-o deschisă pe aceasta? ― De ce tocmai aceasta? ― E prima Carte pe care mi-au căzut ochii când eram mică. Thomas a aruncat o privire la pagină. Putea citi perfect cuvintele. Ei nu aveau cum să ştie că, în afara Istoriilor consemnate de Iubitul Său şi de aceea pe care o deschisese în cortul lui Qurong, aceasta era tot prima Carte de Istorie pe care o citise. ― Şi dacă pot citi din ea – dacă-ţi relatez despre ce vorbeşte ce îmi oferi în schimb? ― Nimic. ― Moartea mea va fi darul pe care ţi-l face Woref. Nu crezi că viaţa omului care îţi poate citi Cărţile acestea ar reprezenta un dar mai de preţ decât moartea lui? A clipit nedumerită. ― Eu nu mă amestec! S-a grăbit preotul să protesteze. Nu ai spus nimic de… ― Lasă, Ciphus, a intervenit Chelise. Cred că pot vorbi şi singură. Viaţa ta nu are nicio valoare pentru mine. Chiar dacă ai putea citi această Carte, lucru pe care încă nu mi l-ai demonstrat, nu-mi eşti de niciun folos. N-aş suporta să stau în aceeaşi cameră îndeajuns de mult ca să te ascult citind sau 869

învăţându-mă să citesc. M-au îndemnat încoace anii de curiozitate, dar asta se va întâmpla doar în seara asta. Atmosfera din cameră părea să fi îngheţat brusc. Thomas nu şi-a dat seama de ce vorbele rostite de ea l-au strivit, dar aşa s-a întâmplat. Se mai aflase faţă în faţă cu moartea. Deşi cuvintele ei constituiau o condamnare la moarte pentru acel plan nebunesc al lui, durerea resimţită nu era cauzată de propria moarte. Ci provocată de faptul că se văzuse respins. ― Ciphus mi-a promis viaţa. ― Am zis că-ţi voi susţine cauza. Qurong va decide soarta ce te aşteaptă, nu Chelise. Eşti un neghiob dacă gândeşti altfel. Era măcar o speranţă, însă cuvintele nu-l încurajau deloc. A dat din cap şi a ocolit pupitrul. * * * Chelise şi-a dat seama că vorbele ei îl răniseră, şi acest lucru i s-a părut surprinzător. Dar la ce se aşteptase acest om? Ştia că era un albinos. Ştia că sfidarea manifestată faţă de tatăl ei îi va aduce condamnarea la moarte şi totuşi persistase în acea atitudine. Dacă Ciphus nu ar fi fost de faţă, probabil că i-ar fi adresat aceleaşi cuvinte, dar pe un ton mai puţin muşcător. Deşi adevărat, gândul de a rămâne singură cu un albinos mai multă vreme o speria. Ba chiar îi dădea o stare de rău. L-a urmărit cum, abătut, a dat ocol pupitrului. I se părea greu de crezut că acest om îi sfidase cândva pe marele Martyn şi chiar pe Woref. Acum arăta ca orice altceva, dar nicidecum ca un războinic. Braţele îi erau puternice şi pieptul musculos, dar ochii îi erau verzi şi pielea…

Cum ar fi să atingă o piele atât de netedă?

A alungat acel gând şi s-a tras deoparte ca să-i facă loc. El ar fi putut lua Cartea şi din cealaltă parte a pupitrului. Însă preferase să se apropie de ea. Devenise prea sensibilă. Fără îndoială că o ura mai mult decât îl detesta ea. Iar dacă nu, era un prost pentru că înţelegea greşit repulsia manifestată de ea faţă de boală. Thomas a întins mâna spre pagină şi a urmărit cuvintele din partea de sus. Scrisul îi era necunoscut lui Chelise, însă el a citit cu voce tare de parcă ar fi citit toată viaţa în acea limbă.

870

― „Kevin mergea încet pe trotuar, parcă atras de stejarul impunător de la capătul străzii. Era convins că inima îi va plesni, iar faptul că mama lui nu va mai trebui să muncească nu îl ajuta nicidecum să-şi lecuiască suferinţa.” A ridicat mâna, dar ochii i-ar alunecat mai departe pe text. ― Ce înseamnă asta? a întrebat tânăra. ― Este o povestire despre un băiat pe nume Kevin. ― Nu avem istorii? ― Ba da. E istoria vieţii lui Kevin, scrisă sub forma unei povestiri. ― În formă de povestire? S-a mirat Ciphus. Noi nu scriem istoriile într-o asemenea formă. Asta e o copilărie. ― Înseamnă că trebuie să gândeşti ca un copil ca să înţelegi. Băiatul tocmai şi-a pierdut tatăl, iar asigurarea de viaţă încasată de mamă nu reprezintă nimic pentru el. Chelise nu înţelegea ce era aceea asigurare de viaţă, însă povestea îi spunea ceva. Ceva despre simplitatea vieţii, probabil, despre emoţii, chiar despre modul în care albinosul citise şi o impresionase. ― Cum sună în rest? ― În rest? a zis el, şi a început să răsfoiască paginile. Mi-ar lua ore întregi ca să-ţi citesc restul. ― De unde ştim noi că nu ai inventat toată povestea asta? a întrebat Ciphus. ― Va trebui să înveţi să le citeşti singur. Chiar şi tu, Chelise. Nu crezi că teaş putea învăţa? ― Cum? ― Devenind slujitorul tău. Te-aş ajuta să le citeşti. Pe toate. Cum şi-ar putea umili Qurong mai cumplit duşmanul cel mai mare decât să mă ţină legat de un pupitru, silindu-mă să traduc aceste Cărţi? Ar fi prea simplu doar să mă ucidă. ― De ajuns! S-a răstit preotul. Ai spus ce ai avut de spus şi nu are niciun rost. Te rog, dacă nu te superi, ţin foarte mult să pleci. Nu-l mai las să te ademenească cu minciuni. Qurong nu va fi niciodată de acord. Chelise şi-a controlat tremurul mâinilor şi a plecat capul. ― Atunci voi pleca. Ciphus a vorbit apoi cu glas calm. ― Dar înainte te rog să-mi arăţi unde se află acum Cărţile cu file albe. Nu sunt pe raftul pe care le-am văzut ultima oară. 871

― Sigur, a zis ea şi s-a îndreptat spre raftul unde se înşirau volumele; le văzuse cu trei zile înainte. ― Pe aici. Nu înţeleg ce anume vrei cu aceste Cărţi care au… Ajunsă la jumătatea încăperii, s-a oprit. Rafturile erau goale. De la podea până la tavan, unde se aflau cândva sute de Cărţi, adunând praful, acum rămăseseră doar rafturi goale. ― Nu… a făcut şi s-a uitat precipitată în jur. Nu mai sunt. ― Cum adică, nu mai sunt? Nu pot să dispară pur şi simplu. ― Atunci înseamnă că au fost mutate. Dar le-am văzut acum trei zile. Nu cred că a mai intrat cineva aici de atunci încoace. Thomas a rămas ca trăsnit. ― Câte erau? ― Sute. Poate chiar o mie. ― Şi au dispărut… pur şi simplu? ― Unde se puteau ascunde atâtea Cărţi? a întrebat Ciphus. Amândoi reacţionau bizar. Ce era cu acele Cărţi cu pagini albe? ― Ce înseamnă asta? l-a întrebat preotul pe Thomas. ― Fără Cărţi, nu înseamnă nimic. Ciphus s-a uitat ameninţător la el. ― Atunci vei muri peste trei zile.

14 ― Nu-mi pasă nici dacă mai avem doar patru ore, doamnă Sumner. Dacă am ajuns până aici, nu ne vom lăsa. I se adresa telefonic, în sistem teleconferinţă. ― Am înţeles, domnule preşedinte. Acesta îi îngăduise Karei să stea la Casa Albă, unde observase haosul de cât de aproape îndrăznise, adică mai mult de pe coridoare şi din curte. Vreme de câteva ore, până la sosirea avionului care îl aducea pe Thomas, nu avea altceva mai bun de făcut. Preşedintele o rugase să vină cu Monique mai devreme cu o oră, după care au analizat a suta oară problema antivirusului. Timp de zece minute, discutaseră la telefon cu Theresa Sumner. Nu existau veşti bune. Lucru de aşteptat, de la apelul lui Thomas nicio ştire pe care o auzise în ultimele douăzeci şi patru de ore nu fusese bună. Oamenii din domeniul apărării, al 872

informaţiilor, al securităţii interne şi aşa mai departe – cu toţii se suiau pe pereţi. Parcă pentru a înrăutăţi situaţia, se părea că liderul majorităţii din Senat, Dwight Olsen, organizase o demonstraţie de protest în faţa Casei Albe. Potrivit ultimelor informaţii, cincizeci de mii de oameni cu echipament de camping juraseră să stea în faţa Casei Albe ca să vegheze în tăcere. Totul se transformase într-o adunare spirituală de cel mai ciudat fel. O mare de chipuri sumbre, capete rase şi robe, cărora li se adăugaseră alţii, care voiau să aibă capetele rase şi robe. Aprinseseră lumânări şi cântaseră încet toată noaptea ce trecuse. Mulţimea ce crescuse mereu era flancată de câteva sute de reporteri care reuşiseră să înfrângă pretenţiile de aşteptare mută ale demonstranţilor.

Daţi-ne o veste, domnule preşedinte. Spuneţi-ne adevărul.

În faţă şi în centru se afla marele maestru de ceremonii, prezentatorul CNN care făcuse ştirea publică. Mike Orear. Acum, la mai puţin de zece zile până la deznodământ, aproape jumătate dintre locuitorii americani îl considerau un profet. Vocea lui calmă şi chipul hotărât ajunseseră modele ale speranţei pentru toţi cei a căror religie era ştirea de presă, dar şi pentru mulţi alţii care nu voiau să recunoască aşa ceva. Reporterii dăduseră acelei demonstraţii numele de veghe, astfel încât bărbaţii şi femeile de toate rasele şi religiile să se roage Dumnezeului lor şi să facă apel la preşedintele Statelor Unite, dar cel care urmărea totul nu doar o oră îşi dădea seama că era pur şi simplu o demonstraţie de protest. Se anticipa că până la căderea nopţii mulţimea va ajunge să numere peste două sute de mii de persoane. Iar a doua zi, la un milion. Se transforma în ceva ce aducea cu un pelerinaj final, disperat. Spre sursa rezolvării tuturor necazurilor şi speranţelor pe care le aveau oamenii. Spre Casa Albă, unde preşedintele şi guvernul lui lucrau cu febrilitate, străduindu-se să potolească toate situaţiile incendiare şi să răstoarne cerul şi pământul, în încercarea disperată de a pune capăt dezastrului, aflând soluţia salvatoare. Cel puţin aşa vedea Kara lucrurile. Se uita la oamenii istoviţi în mâinile cărora lumea fusese silită să-şi investească încrederea. Ministrul apărării, Grant Myers, era încă afectat de schimbul de lovituri nucleare dintre Israel şi Franţa. Convinseseră Israelul să nu riposteze şi să accepte oferta Franţei privind un schimb în largul mării, însă prim-ministrul israelian suferea atacurile propriului cabinet pentru o 873

astfel de decizie. Niciunul dintre ei nu-l cunoşteau pe Thomas, s-a gândit Kara. Recomandarea de a accepta propunerile franceze fusese făcută în urma informaţiilor furnizate de Thomas de Hunter. Phil Grant, director al CIA, asculta atent, masându-şi pielea ridată de pe frunte. Probabil că iar îl durea capul. După zece minute, se va ridica să mai ia o aspirină. Kara nu reuşea să-l înţeleagă. Şeful de personal se ocupa de majoritatea informărilor care soseau şi plecau de la cabinetul preşedintelui, acestea creând întreruperi permanente, pe care Blair le trata având gândurile în altă parte. Ceilalţi din jurul lui erau consilieri. Kara nu-şi putea imagina pe cineva mai potrivit decât Robert Blair pentru a rezolva o criză de asemenea anvergură. Câţi oameni erau în stare să jongleze cu atâtea probleme, să-şi păstreze în general calmul şi să rămână în acelaşi timp umani? Nu mulţi. Nu-l credea pe vreun preşedinte în stare să se lepede de apartenenţa politică, aceea care îl propulsase în funcţie, dar se părea că Blair reuşise. Era cât se poate de sincer dăruit misiunii lui. Blair s-a ridicat să discute cu Kara. ― Am nevoie de Monique şi de Thomas, cel puţin cât putem analiza lucrurile mai amănunţit. Ea va fi cu totul la dispoziţia ta imediat ce termină aici. Jacques de Raison soseşte de la Bangkok şi aduce câteva sute de mostre promiţătoare, după cum ştii şi tu. Trebuie ca ele să ajungă în mâinile potrivite. După câte constat, nu există vreo persoană mai pricepută decât tine pentru a coordona această activitate. Ai ceva împotrivă? ― Nu, domnule preşedinte. Dar sunt epuizată, răspunse, iar vocea ei suna de parcă ar fi vorbit dintr-un butoi. Şi, ca să fiu cât se poate de sinceră, nu vă împărtăşesc optimismul. Am vorbit cu domnul de Raison despre mostre, dar analizarea lor ar putea dura şi o lună… ― Nu mă interesează că vreţi un an ca să le analizaţi! Să se facă în cinci zile! Izbucnirea preşedintelui nu era caracteristică, dar nici nu venea ca o surpriză. Nici măcar nu trebuia să mire. Blair a închis ochii şi a respirat adânc, să se calmeze. ― Îmi pare rău. Dacă socoteşti că există cineva mai bine pregătit care să se ocupe de problemă, să-mi spui chiar acum. ― Nu, domnule. Iertaţi-mă. Ar fi de folos să o avem pe Monique aici. Preşedintele s-a uitat la Monique. ― Am înţeles. 874

Monique fusese dusă până la Laboratoarele Genetrix din Baltimore cu o zi în urmă şi adusă înapoi în acea dimineaţă ca să continue lucrul împreună cu Theresa Sumner prin intermediul unei legături permanente de comunicare. Aproape toate laboratoarele ce aveau o secţie de genetică sau de cercetare a medicamentelor fuseseră conectate cu Laboratoarele Genetrix după ce facilităţile Centrului de Prevenire a Epidemiilor şi ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se dovediseră insuficient echipate. Un grup alcătuit din douăzeci şi cinci de specialişti cu titluri de doctori în domenii înrudite verifica miile de mostre care soseau şi le aproba pe acelea care se asemănau cu modelul primar pe care Raison Pharmaceutical îl stabilise pentru a crea un antivirus. Deşi antivirusul ei de rezervă se dovedise insuficient, Monique revenise cu o informaţie extrem de importantă: manipulările de gene pe care le concepuse când crease Vaccinul Raison constituiau cel puţin o parte din antivirus. Cu câteva minute în urmă, îi explicase preşedintelui întregul scenariu. Valborg Svensson nu ar fi lăsat-o în viaţă atâta vreme dacă n-ar fi avut nevoie de informaţiile deţinute de ea – mai precis, manipulările genetice care au contribuit la realizarea antivirusului de către el. Blair şi-a mişcat gâtul înţepenit în timp ce se plimba agitat. ― Deci, din afirmaţiile tale de mai devreme trebuie înţeles că şi dacă descoperim un antivirus în ultimele cinci zile, producerea lui în cantităţi suficiente şi distribuirea lui ar constitui probleme? ― Monique? a întrebat-o şi Theresa. ― Depinde de natura antivirusului, dar cu siguranţă că vor muri oameni. Chiar dacă am avea răspunsul astăzi, unii tot vor muri. Persoanele izolate, de exemplu, care au plecat în zone nepopulate ca să-şi găsească pacea. ― Înţeleg. Dar să alcătuim un scenariu mai cuprinzător. După estimările noastre cele mai optimiste, primele simptome catastrofale ale Germenului Raison ar putea să se manifeste peste cinci zile, corect? ― Da, domnule. ― Dar e posibil să avem chiar zece zile. Iar instalarea deplină a bolii va dura câteva zile – nu toată lumea s-a infectat din primele momente. ― O săptămână pentru instalarea totală – da, corect. ― Deci s-ar putea să treacă şi mai bine de două săptămâni până când unii vor avea simptome. ― Probabil. Dar e posibil ca perioada de incubaţie să fie mai scurtă. S-ar putea să depistăm simptomele în trei zile la Bangkok şi în alte oraşe de pătrundere iniţială a virusului. 875

― Şi cât timp va trece până se vor înregistra primele decese? ― În cel mai fericit caz, în patruzeci şi opt de ore de la declanşarea simptomelor. Dar este o prognoză… Preşedintele a ridicat mâna. ― Sigur. Tot ce discutăm acum, a zis el, şi s-a întors cu faţa la Monique, dacă ar fi să primim antivirusul de la Armand Fortier peste cinci zile, presupunând că atunci apar primele simptome, l-am putea produce şi distribui suficient de repede ca să salvăm mai toată populaţia? ― Depinde… ― Nu, Monique, nu vreau asemenea răspunsuri. Vreau o estimare cât mai aproape de adevăr. Femeia şi-a aşezat coatele pe masă, împletindu-şi degetele. ― Şase miliarde de seringi… ― Avem douăzeci şi opt de uzine în şapte ţări, care produc seringi în flux continuu. Organizaţia Mondială a Sănătăţii va furniza seringile necesare, în eventualitatea că tu reuşeşti antivirusul. ― Milioane de oameni din ţările Lumii a Treia nu vor avea acces imediat la ele. ― Dar aceştia au fost şi ultimii infectaţi. Vom pune la dispoziţie toate avioanele existente pentru a transporta antivirusul la o oră după ce iese de pe linia de producţie. Am alcătuit un plan minuţios de distribuţie, prin care se va livra antivirusul în seringă majorităţii populaţiei lumii în decurs de o săptămână. Va fi o cursă contra-cronometru – sunt conştient –, dar vreau să ştiu cine o va câştiga. Monique a respirat adânc. E posibil ca un antivirus cu acţiune rapidă să anihileze virusul dacă se administrează în termen de patruzeci şi opt de ore de la apariţia primelor simptome. ― Deci, dacă începem cu oraşele de lansare a virusului, precum New York şi Bangkok, şi inundăm piaţa cu un antivirus peste cinci zile, ar exista posibilitatea de a salva cât mai mulţi oameni. ― Presupunând că virusul mai aşteaptă cinci zile, da. Vor fi salvaţi cât mai mulţi oameni. ― Nouăzeci la sută? ― Asta ar însemna majoritate, da. ― Doamnă Sumner? ― De acord cu estimarea, a spus ea prin telefon. 876

Preşedintele s-a deplasat către capătul celălalt al camerei, mergând cu mâinile prinse la spate. S-a uitat la ecranul unui televizor care difuza o demonstraţie violentă ce se desfăşura la Jakarta, declanşată de ştirea că epidemia din insula Java, despre care se afirmase că fusese ţinută sub control, se răspândise pretutindeni. ― Ţinem lumea laolaltă cu fire de păianjen, a rostit preşedintele Blair. Navele noastre urmează să predea mai tot arsenalul nostru nuclear peste trei zile. Singura noastră speranţă de a primi antivirusul de la Noua Credinţă este de a renunţa la arme şi de a ne lăsa pradă unui holocaust nuclear. Chiar şi aşa, nu cred că Franţa intenţionează să trateze cinstit cu noi sau cu israelienii. Vor da ceea ce au ruşilor, chinezilor, dar nu nouă. S-a întors cu faţa spre ele. ― Nu ne permitem să tratăm cu Fortier. Singura noastră speranţă sunteţi voi. Kara şi-a dat seama că preşedintele era într-o situaţie extrem de dificilă, dar nu mai putea preciza ce însemna situaţie extremă. Din câte ştia, ultima speranţă urma să vină de la Thomas, nu de la Monique sau Theresa, ori de la cineva din comunitatea ştiinţifică. Trebuia să existe o raţiune potrivit căreia se petreceau toate acestea. ― Să reveniţi la sosirea lui Thomas, le-a spus preşedintele. Acum puteţi pleca. Au ieşit fără o vorbă. Ron Kreet tocmai îl anunţa pe Blair că avea o discuţie cu premierul rus peste două minute. ― Nu sună deloc promiţător, i-a zis Kara lui Monique în timp ce mergeau pe coridor. ― Nici n-a fost vreo clipă. Nu-mi imaginez cum se poate rezolva problema de aici. De aici? ― Thomas? Monique a dat aprobator din cap. ― Nu spun că mi se pare normal, dar aşa e. Ai fost acolo, Kara. E real, da? Cum să zic, mi s-a părut foarte real când am visat acel loc. ― La fel de real cum este acesta. De parcă Thomas ar reprezenta o fereastră spre o altă dimensiune. El trăieşte în ambele realităţi, iar ochii noştri se deschid prin sângele lui. ― Dar când am fost acolo, m-am simţit mai curând ca Rachelle. Pentru mine, Monique era doar un vis. 877

― Acesta nu poate fi un vis, a spus Kara, privind în jur. Se poate? Nu a primit răspuns. Nici nu era nevoie – amândouă ştiau că nu aveau cum să-l găsească în acele momente. ― Te gândeşti la el? ― Tot timpul. ― Probabil că încă doarme, a zis Kara, uitându-se la ceas. Asta înseamnă că este în mâinile Hoardei. Dacă nu visează acolo, greu de ghicit câte zile vor trece până să se trezească. ― În realitatea aceea. ― Da. ― Şi există posibilitatea să nu viseze? ― S-ar putea ca oamenii Hoardei să ştie despre fructul de rambutan. Monique a clipit mirată. ― Atunci trebuie să-l trezim imediat! Dacă se întâmplă ca ei să-l execute? ― Nu are importanţă dacă îl trezim. Timpul care se scurge acolo depinde de visele lui de aici, nu de perioadele de veghe de aici. Crede-mă, am avut nevoie de două săptămâni să înţeleg. O săptămână petrecută cu Hoarda se derula în câteva minute de somn în avion. Au intrat într-o cafenea. ― Va sosi destul de repede, a spus Kara. Să sperăm că ne aduce şi nişte răspunsuri.

15 În sala de consiliu, Woref stătea în faţa bătrânului Qurong şi-l asculta cum spumegă de mânie în legătură cu dispariţia Cărţilor de Istorii. Bibliotecarul Christoph anunţase lipsa lor în acea dimineaţă. Scribii întorseseră locul pe dos căutându-le, dar nici urmă de ele. ― Cum se poate ca o mie de volume să piară ca fumul în aer? răcnea Qurong. Să mi le găsiţi. Nu mă interesează dacă va trebui să scotociţi fiecare casă din oraş. ― Aşa vom face, înălţimea voastră. Dar am alte treburi de discutat acum. ― Ce alte treburi? Problemele tale sunt mai arzătoare decât ale mele? Bătrânul bufon nu reuşea să analizeze o idee mai mult de câteva minute. Obsesia lui în privinţa Cărţilor influenţa în rău probleme mult mai importante; sigur înţelegea şi el. 878

Prin mintea lui Woref a fulgerat imaginea lui Teeleh, de aceea a strâns din dinţi. Hotărâse să înfrângă fiara. O va avea pe Chelise, bineînţeles. Şi o va iubi doar aşa cum ştia el. Va deveni a lui, iar dacă se va opune avansurilor, va folosi orice formă de convingere ce i se va părea potrivită. Dar Teeleh vorbea de iubire ca şi cum aceasta ar fi fost o forţă zdrobitoare. Gândul îi dădea o stare de rău de la stomac. ― Mâine e căsătoria noastră. ― Şi căsătoria ta este mai importantă decât Cărţile mele? Te aştepţi să particip la nunta fiicei mele în starea asta? ― Nu, nici gând. Înţelegând că bătrânul putea amâna nunta dintr-un motiv atât de ridicol ca acela l-a făcut să se înfurie. Destul de agitat, Qurong a făcut câţiva paşi, apoi şi-a dres glasul: ― Acest lucru are prioritate. Nu se va întâmpla nimic până nu găsim Cărţile. ― Înălţimea voastră, cred că soţia ta nu va primi cu bucurie această amânare. ― Soţia mea va face aşa cum spun. Tu eşti de vină, Woref. Patima ta dezlănţuită compromite credinţa pe care o datorezi regelui tău. Eşti cu ochii după fiica mea de ani de zile, iar când, în sfârşit, ţi-o dau de soţie, imediat ai început să-mi pui la îndoială autoritatea! Ar trebui să anulez tot ce am promis. Generalul şi-a ţinut furia în frâu. Îţi voi lua fiica. Iar apoi o să-ţi iau şi

regatul.

În memorie a auzit cuvintele şoptite de Teeleh. O voi face a mea. ― Rege al meu, ţie îţi închin întreaga mea credinţă. Voi amâna căutarea celorlalţi albinoşi şi mă voi ocupa personal de găsirea Cărţilor tale. În loc să-şi exprime îngrijorarea cuvenită, produsă de sugestia de a opri campania împotriva albinoşilor, Qurong a fost de acord. ― Bun. Să nu laşi nimic la voia întâmplării. Eşti liber. Apoi şi-a ridicat pocalul şi s-a îndepărtat, lăsându-l pe Woref într-o uşoară stare de şoc. S-a oprit brusc la uşă, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva. ― Vrei să te însori cu fiica mea? Atunci începe cu ea. Nimeni nu cunoaşte biblioteca mai bine decât ea. Întorcându-se, l-a măsurat atent şi a adăugat: ― Vei vedea dacă ai priceperea necesară de a îmblânzi o femeie. Acum e în dormitor. 879

Woref a tresărit de furie. Cum putea un tată să vorbească astfel despre femeia care va fi a lui? O mireasă atât de scumpă, de curată, care în acele momente se odihnea în dormitorul ei, în vreme ce tatăl ei o vorbea de rău. Teeleh, da. Dar tatăl ei! Şi-a lăsat palma pe masă ca să se calmeze. Ziua în care va înfige pumnalul în pântecul bătrânului avea să vină mai curând decât s-ar bănui.

Eşti furios deoarece Qurong este slujitorul lui Teeleh, iar acum ştii că şi tu ai acelaşi statut.

A strâns din dinţi şi a gemut. Da, era adevărat, şi se dispreţuia pentru asta. A traversat încăperea, a intrat în atrium şi a privit lung la treptele ce duceau la etaj, până la al patrulea, unde, cufundată în linişte, se afla camera lui Chelise. A aruncat o privire în jur, a constatat că era singur, şi s-a grăbit spre scară. A simţit cum creşte dorinţa în el. Fireşte, nu avea să se atingă de ea. Prin asta, nu-i semăna defel marii căpetenii. Şi nici nu-i va face vreun rău. Nici măcar Qurong nu-şi bătea soaţa. Nu se potrivea cu o persoană de viţă regală, aşa spusese el odată. În orice caz, Woref nu-i putea face vreun rău miresei lui. Şi totuşi… Ba nu. Voia doar să o vadă. Să îi admire chipul, ştiind că mâine avea să fie a lui. Nu urcase niciodată până la acel etaj, cu atât mai puţin în camera ei. Dar acum tatăl ei îi dăduse încuviinţare. Cărţile. Să nu uite să o întrebe de Cărţi. A urcat repede, temându-se că se putea întâmpla să apară mama ei, cerându-i să plece de acolo. Ar fi fost o purtare normală pentru una ca Patricia. Şi ea trebuia redusă la tăcere într-o bună zi. Poate că o va lua drept a doua soţie. Aceea era o femeie pe care ar bate-o cu plăcere. Dar nu pe fiica ei. Pe Chelise, nu. A rămas dinaintea uşii şi a bătut discret. ― Intră. A deschis. Ea stătea pe pat, având-o alături pe servitoarea personală. Ochii amândurora au sclipit plini de mirare. ― Scuze, a spus el, făcând o plecăciune. Regret, dar Qurong a insistat să-ţi vorbesc de îndată. ― Atunci, trebuia să trimiţi o servitoare să mă cheme. 880

― El a insistat să vin. E o chestiune de mare gravitate, a zis şi s-a uitat la servitoare. Lasă-ne singuri. Femeia s-a uitat la Chelise, apoi, văzând că aceasta nu protestează, a plecat. Woref a închis uşa şi s-a uitat fix la mireasa lui, care acum stătea aproape de pat. Avea pielea albă şi frumoasă. Nu la fel de albă ca atunci când o acoperea praful de morst, dar el o prefera astfel. Mirosul de piele netratată îl stârnea într-un mod pe care doar un adevărat războinic l-ar fi înţeles. Ochii ei erau albi, ca două luni gemene. Gura, rotundă, iar trupul, zvelt, în roba lungă şi largă. Niciodată nu văzuse o creatură atât de frumoasă ca ea. ― Ce s-a întâmplat? a vrut ea să ştie. S-a apropiat încercând să nu pară prea pofticios. ― Qurong este îngrijorat de dispariţia unor Cărţi din bibliotecă. S-a gândit că tu ne-ai putea ajuta să le descoperim. ― Ce cărţi? ― Cărţile de Istorii cu pagini albe. ― Au dispărut? ― Până la ultima. ― Cum e posibil? Erau foarte multe. Woref a înaintat un pas. Acum putea să-i simtă mirosul răsuflării, aroma dulce a iubirii. ― Te rog să nu te apropii mai mult. Surprins de o asemenea cerere, el s-a oprit. ― Nu am avut intenţia să fiu nepoliticos. ― Nici nu am interpretat astfel gestul. Dar încă nu suntem căsătoriţi. ― Dar eşti a mea prin promisiunea făcută de tatăl tău. Vom fi soţi. ― Mâine. Tonul vocii l-a făcut să se supere. Era ca şi cum ea ar fi insistat pentru mâine, în loc de azi. Ca şi cum ar fi aşteptat să se bucure de o ultimă zi fără el. Nu-l dorea la fel cum o dorea el? Şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt. ― Da, sigur. ― Şi ce legătură am eu? El s-a simţit tot mai iritat. A vorbit repezit, ca să-şi ascundă starea de jenă. ― Am impresia că tatăl tău crede că ştii foarte multe despre Cărţi. Ai petrecut mai mult timp în bibliotecă decât el. 881

― Nu am idee ce s-a întâmplat cu ele. Nu înţeleg de ce te-a trimis să mă iei la întrebări în legătură cu treaba asta. Bărbaţilor nu li se permite accesul la acest etaj. Mama nu ar fi de acord cu aşa ceva. ― Nu cred că înţelegi ce însemnătate are această problemă pentru căpetenia noastră supremă. Şi nu văd ce legătură există între venirea mea aici şi purtarea ta. Mi-ai fost promisă mie, nu ei. ― Spune-i tatei că nu ştiu nimic despre Cărţi, iar mamei îi voi comunica că dezaprobi regulile stabilite de ea. ― Regulile ei nu vor mai însemna nimic mâine. Vom trăi după regulile mele. Ale noastre. ― Poate mi-ai câştigat mâna, Woref, a zis ea cu un zâmbet. Nu mă pot opune. Dar va trebui să-mi câştigi şi inima. Ai putea începe învăţând că sunt fiica mamei mele. Acum poţi pleca. A avut impresia că nu a auzit bine. ÎI provoca. ÎI ispitea? Dorea să fie supusă cu forţa? ― Situaţia e mai serioasă decât îţi dai seama, a spus şi s-a apropiat mai mult, căutând să o pună la încercare. Qurong va amâna căsătoria noastră până la găsirea Cărţilor. Ea a zâmbit din nou. De data aceasta era un zâmbet ispititor, cu siguranţă. A simţit că ameţeşte de dorinţă. A mai făcut un pas, îndeajuns ca să o atingă. ― Probabil că amânarea nunţii noastre este o măsură înţeleaptă. Asta ţiar oferi timp suficient ca să înveţi ce înseamnă respectul faţă de dorinţele unei femei. Woref a simţit că vede negru dinaintea ochilor. Cum îndrăznea să conspire alături de Qurong pentru a-l lipsi de ceea ce era al lui? Stătea luându-l în râs cu zâmbetul acela, foarte calmă, deşi îl respingea. A rotit palma fără să se gândească. A izbit-o pe obraz cu un pocnet puternic. Chelise a scos un ţipăt scurt şi a căzut ca secerată pe pat. ― Niciodată! a răcnit el. * * * Şocul de a fi lovită fusese mai mare decât durerea. Ştia că se jucase cu emoţiile lui, dar nu mai mult decât o făcuse de o sută de ori înainte cu alţi bărbaţi. De fapt, prezenţa lui în camera ei i se păruse incitantă. Fireşte, nu trebuia să se lase ca o jucărie în mâinile lui – ce semnal ar fi transmis o asemenea atitudine? Ar socoti-o doar o păpuşă, pe care o putea arunca de 882

colo-colo, după dorinţă, până se va plictisi cu totul de ea. Mama îi spusese acelaşi lucru nu mai departe de seara trecută. Îngrozită, s-a răsucit spre el. Woref tremura ca varga. ― Niciodată! a urlat el. Era prea şocată pentru a gândi logic. O lovise! Brusc, pe faţa lui a apărut curând o expresie care arăta că abia acum îşi înţelesese gestul. A aruncat o privire peste umăr, către uşă, iar când s-a uitat din nou la ea, în ochi i s-a citit spaima. ― Ce-am făcut? a zis, şi a întins mâinile spre ea. Draga mea… ― Nu te apropia! a strigat, lovindu-l peste mâinile întinse, după care a traversat patul şi a coborât pe latura cealaltă. Să nu vii spre mine! Cuprins de panică, el a ocolit patul în mare grabă. ― Nu. Nu am vrut să-ţi fac vreun rău. ― Înapoi! S-a lăsat să cadă într-un genunchi. ― Te implor, iartă-mă! ― Nu te mai milogi! Ridică-te! I-a dat ascultare. ― Cum de-ai îndrăznit să mă loveşti! Crezi că voi accepta să mă mărit cu un taur? Glumeam! Woref începea să-şi înţeleagă îngrozitoarea greşeală. S-a prins cu mâinile de cap şi s-a dus spre capătul patului. Chelise a înţeles imediat ce putere avea asupra lui. Încă o durea falca. Nu se puteau căsători decât după ce stabileau clar o serie de lucruri între ei, dar în acele momente el îi oferise cel mai mare dar. Îşi dăduse în vileag cea mai mare slăbiciune. ― Cum să mă mărit cu un bărbat ca tine? ― Fac orice, a spus el, răsucindu-se. Jur că-ţi voi oferi orice. ― Azi eşti dispus să-mi oferi orice, iar mâine, într-un acces de furie, îmi vei lua viaţa? Arăt cumva ca o proastă? ― Nu, draga mea. Jur, jur să nu mai fac asta niciodată. Onoarea mea, în calitate de cel mai mare general al regatului, se află în mâinile tale. ― Doar un cuvânt faţă de mama şi vei pierde totul. ― Şi voi petrece o eternitate suferind pentru spaima de o clipă de a te pierde. Nu suport ideea de a amâna nunta noastră, nici măcar o zi. S-a întors cu spatele la el şi a privit pe fereastră, uimită de satisfacţia pe care o simţea văzându-l gudurându-se pe lângă ea. Lipsit de gradul militar, era un bărbat ca oricare altul, mânat de patimi şi spaime. Poate că mai 883

josnice decât ale multor altora. Însă strâns legate de dorinţa lui faţă de o anumită femeie. Trebuia să se slujească de toate acestea spre propriul avantaj. În realitate, avea mai multe lucruri în minte decât căsătoria ei de a doua zi. Gândurile referitoare la Cărţile de Istorii îi populaseră visele şi o treziseră devreme. Dorinţa ei de a înţelege misterele ascunse între paginile lor era mai mare decât orice alta pe care o cunoscuse până atunci. S-a întors cu faţa spre Woref, care îşi revenise după milogeală şi o privea cu o expresie care aducea mai mult a dispreţ decât a căinţă. ― Spui că-mi vei oferi orice doresc? ― Orice îmi stă în putere. Am nevoie de iubirea ta. Fac orice. ― Atunci îi vei spune tatei că nunta va fi amânată până când sunt găsite Cărţile – vom insista amândoi asupra acestui subiect. Bărbatul s-a întunecat la faţă. ― Acesta va fi preţul pe care-l plăteşti pentru ieşirea ta necontrolată. Dacă vrei să-mi câştigi iubirea, poţi începe prin a-mi demonstra că eşti un om care poate primi pedepse, nu doar să le administreze. ― Cum doreşti, a încuviinţat el, cu capul plecat. ― Şi-ţi voi cere încă un dar. ― Da, bineînţeles. Orice. ― Vreau încă un servitor. ― Îţi ofer şi zece. ― Nu vreau orice servitor. Îl vreau pe albinos. Pe Thomas de Hunter. Ar fi putut la fel de bine să-i arunce în faţă o găleată cu apă rece. ― Imposibil. ― De ce? O cerere neobişnuită, desigur. Dezagreabilă, bineînţeles. Dar am aflat că acest om ştie să citească din Cărţile de Istorii. Vrei să-l execuţi pe singurul om care-mi poate îndeplini un vis, acela de a-mi dezvălui conţinutul Cărţilor? Moartea lui nu ar fi doar un afront ce mi s-ar aduce, dar ar fi prea onorabilă în cazul lui. Mai bine să-l ţinem înlănţuit de un pupitru ca pe un sclav. Oamenii te vor ovaţiona pentru o asemenea hotărâre. Luase acea decizie chiar atunci, sub impulsul momentului, motivată de dispreţ ca şi de ceea ce îi putea oferi Thomas. După părerea ei, el doar se prefăcea a citi din Cărţi, iar asta ca să-şi prelungească viaţa. ― Qurong nu va îngădui ca un albinos să trăiască în castelul lui, a rostit el, ceva mai puţin convins decât s-ar fi cuvenit. 884

― Nu va locui în castel. Va sta în grădina regală. În subsolul bibliotecii, sub supravegherea mea. Dacă ştie să citească din Cărţi, tata se va declara de acord. Generalul nu agrea ideea, dar ea practic îi retezase orice avânt. Iar propunerea avea o anumită logică. ― Ciphus nu va fi de acord. ― Ciphus nu e deloc prost. Va înţelege modul meu de gândire.

Dar ce e cu tine? Şi tu eşti prost?

Înainte ca el să poată lua drept punct de pornire al discuţiei insinuarea ei, a continuat: ― Socoteşte asta drept un cadou făcut înainte de nuntă. Vreau ca Thomas de Hunter să fie ţinut în lanţuri, o prezenţă mult mai plăcută mie decât capul lui prezentat pe tavă. Woref a rămas cu privirea aţintită asupra ei. ― Ai spus „orice“. Te sperie cumva acest Thomas de Hunter? Pe faţa lui a apărut o expresie de dispreţ suprem. Chelise mersese prea departe. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din încăpere.

16 Temniţa părea cea mai curată parte a întregului oraş. Discutaseră pe îndelete şi ajunseseră la concluzia că, din pricina mirosului emanat de fiecare scabios, acea bortă din adâncul pământului era unul dintre cele mai plăcute locuri în care s-ar fi putut afla. Preferau mirosul sănătos de pământ şi piatră celui de la suprafaţă. De fapt, un tărâm de-a dreptul ceresc, a zis Cain. ― Ştiam eu, a aprobat Suzan, păşind încet de-a lungul zidului. ― Problema este dacă ne vor executa, a intervenit William. Thomas s-a uitat la camarazii lui, simţind un gol în stomac la gândul că soarta lor încă nu se hotărâse. ― Voi face tot ce-mi stă în putere să scăpăm de aici. ― Şi ce putere ar reuşi asta? a făcut William. În urmă cu cinci minute, un paznic al templului le spusese rânjind: ― S-ar părea că moartea e prea onorabilă pentru voi. Atotputernicul războinic a ajuns acum un sclav, adevărat? Mai bine să lingi piciorul cuceritorului decât să pieri de sabie, adăugase chicotind. Vor veni să te ia peste zece minute. Ia-ţi adio de la prieteni. 885

― Unde mă duc? ― Unde va voi Qurong. Astăzi, la bibliotecă. Se pare că au nevoie de un traducător. ― Şi noi? a întrebat William. ― Voi sunteţi cadoul de nuntă, le zâmbise el şi se întorsese, gata să plece. Din păcate, nunta s-a amânat, a mormăit şi i-a lăsat singuri. Iar acum aşteptau. ― Aceeaşi putere pe care a folosit-o să-i câştige încrederea, i-a răspuns Suzan lui William. ― Nu fi atât de sigură. Chelise e ca un şarpe înşelător, iar noi suntem doar nişte salamandre în ochii ei, a replicat el şi a scuipat într-o parte. Prefer să mor decât să slujesc la masa lui Qurong. ― Nu cred că e vorba de masa lui. Ci de a fiicei lui. Stratagema lui Thomas a dat roade. Cărţile de Istorii ne-ar putea salva. ― Ba cred că e mai rău să slujeşti la masa fiicei lui! Nimic nu-mi stârneşte mai multă repulsie decât o scabioasă. ― Trebuie să mă declar de acord cu William, a spus Cain. Mai degrabă slujesc la masa lui Qurong decât la a nevestei sau a fiicei lui. Mai bine să înfrunt sabia unui războinic decât limba mincinoasă a unor asemenea femei. ― Vrei să spui limba puturoasă, nu? Le simţi încă de departe… ― Încetaţi! Le-a cerut Thomas. Mă scârbiţi. Nu e vina lor că duhnesc aşa. ― Dacă ar alege înecul, nu ar mirosi aşa, cum poţi spune că nu e vina lor? ― Bine, e vina lor. Dar altceva nu ştiu. Aceştia sunt oamenii pe care Justin îi atrage la el. ― Noi suntem mireasa lui, a susţinut William. Nu târfele astea. Thomas a rămas neplăcut surprins la auzul acelui cuvânt. Cândva fusese unul obişnuit pentru el, dar de la înec încoace nu-l mai folosise. ― Ţi-am fi foarte recunoscători dacă ai reuşi s-o convingi pe târfa asta – şi Suzan s-a uitat scurt la William când a pronunţat – să ne cruţe vieţile. Ai vreun plan? Thomas s-a dus până într-un colţ al celulei şi s-a întors cu faţa la ei. ― Cred că aşa s-ar putea numi. Dacă pot evita sucul de rambutan, voi visa. Iar dacă visez, mă voi trezi în istorii şi-i voi spune surorii mele să ne salveze. ― Sora ta, Kara, care a fost şi Mikil la adunarea consiliului, a zis William, ridicând din sprâncene. Ne încredinţezi viaţa unui personaj din visele tale? ― Nu, în mâinile lui Mikil. Dacă nu cumva ai tu un plan mai bun. L-au privit tăcuţi. Asta era situaţia, alte planuri nu existau. 886

― Bine, Thomas de Hunter, eu, unul, mă încred în tine, a rostit Cain în cele din urmă, apoi s-a apropiat de el şi l-a prins de antebraţe, formând un cerc între ei doi, salutul lor obişnuit. Mi se pare lipsit de logică, dar ne-ai dus mereu pe drumul cel bun. Tăria lui Elyon. ― Tăria lui Elyon. Thomas a repetat salutul cu fiecare. ― Ai grijă, prietene, a spus William. Nu permite bolii să îţi sucească minţile. Dacă aş fi Teeleh, aş considera victoria cea mai mare să îl ademenesc pe Thomas de Hunter pe calea lui Tanis. Thomas l-a prins de braţe. Încă nu văzuseră pe cineva din Cerc îmbolnăvindu-se din nou după ce se înecase – nici nu erau convinşi că aşa ceva se putea. Însă unele dintre cuvintele cuprinse în Istoriile consemnate de Iubitul Său sugerau că exista posibilitatea. Dacă rămâneţi în mine, eu voi rămâne în voi, scria în Carte. Încă nu ştiau precis ce însemna asta, dar credeau că şi opusul era adevărat. Avertismentul lui William părea util. ― Tăria lui Elyon. ― Tăria lui Elyon. * * * ― Unde e acum? a întrebat Woref. ― Zace încuiat în beci, a răspuns Ciphus. Aşa cum ne-am înţeles. Qurong stătea în capul scării ce ducea la baia regală. O construiseră la baza Templului, ferită de ochii curioşi ai oamenilor de rând. Doar familia regală, generalii şi soţiile lor, precum şi preoţii aveau dreptul să se îmbăieze în casa de piatră. ― Şi Chelise? ― Doar a fost recomandarea ta, a spus Qurong, întorcându-se către general. Acum te frămânţi ca o muiere? Woref a plecat capul. ― Ţin doar să protejez ce-mi aparţine. ― Fiica mea îţi aparţine? Nu ţin minte să fi făcut nunta. Eu îmi amintesc doar că nu va exista nicio nuntă până la găsirea Cărţilor. ― Desigur. Dar acest om nu este ca oricare altul. Nu am încredere în el. ― Nici eu. De aceea îl şi vreau mort. Deşi, trebuie să recunosc, ideea asta a ta m-a prins, a zis, apoi a surâs strâmb. Qurong şi-a desfăcut roba şi a lăsat-o să cadă la pământ. Aburul ridicat din pietrele fierbinţi pe care slujitorii le puseseră în micul iaz se ridica spre 887

tavan. Detesta îmbăiatul, nu numai din cauza durerii înţepătoare, ci şi fiindcă îi aducea aminte de pedeapsa capitală. Înecul. Marea Romanţă era o modalitate sclipitoare de a-i ţine pe oameni la locul lor, însă trebuia să existe o excepţie pentru capetele încoronate. ― Mă interesează doar siguranţa fiicei tale, stăpâne. ― Are cine să o păzească. Iar albinosul e ţinut sub cheie. Dacă nu te-aş cunoaşte bine, aş spune că eşti gelos, Woref. ― Te rog să nu mă insulţi, stăpâne. Qurong a coborât treptele, ajungând pe platforma de îmbăiere. Şi-a înmuiat un picior în apă, apoi şi l-a retras. Acea practică detestabilă avea să însemne moartea lui. ― Dar tu, Ciphus. Tu ce părere ai? ― Repet ce am spus mai devreme. Ai nevoie de o mână mai puternică să-l ţii pe acest prizonier în lesă decât să-l ucizi. ― Atunci, eşti de acord că e nevoie de o mână mai fermă. Marele preot şi-a dres glasul. ― Albinoşii nu cred în sabie, dacă la asta te referi. Thomas de Hunter nu iar face vreun rău fiicei tale. Dar ar putea încerca să evadeze. ― Există cale de scăpare din bibliotecă? ― Trebuie să-l întrebi pe Woref. ― Ia spune, generale. ― Întotdeauna există o cale de evadare. ― Fără folosirea violenţei? Omul a şovăit. ― Te ascult. ― Nu ştiu, deocamdată nu m-am gândit. ― Atunci de ce te îngrijorezi? Încă nu ai găsit Cărţile. Eu m-aş preocupa doar de asta. ― În acest caz, cer onoarea ca imediat după ce mă însor cu fiica ta să îmi îngădui să-l ucid chiar eu pe Thomas de Hunter. ― Cred că asta ne era înţelegerea. Woref a aruncat o privire spre Ciphus, care a rostit: ― De fapt, cred că Thomas va sluji la nesfârşit, atâta vreme cât se dovedeşte util la traducerea Cărţilor de Istorii. Este o sarcină de mare folos pentru Marea Romanţă.

888

― Nu mă interesează o traducere făcută de un duşman. Nu ar fi demnă de încredere. Dacă o poate învăţa pe Chelise să citească, îl voi lăsa să-şi încheie sarcina, apoi îl ucid. Altfel, va muri mai repede. ― Chelise crede că… a continuat preotul, încruntat. ― Nu mă interesează ce crede fiica mea! Eu iau hotărârea. Woref are dreptate. Nu trebuie să avem încredere în acest albinos. Nu e treaba mea, indiferent ce înţelegere au încheiat când el a lovit-o.

Da, ştiu mai multe decât îţi închipui, Woref.

― Thomas de Hunter va rămâne sclavul meu până când nu-mi va mai fi de folos. Atunci îl voi ucide cu mâna mea. Acum, dacă nu vă supăraţi, vă rog să plecaţi, pentru că-mi revine îngrozitoarea îndatorire de a mă îmbăia în groapa asta puturoasă. Cei doi s-au înclinat şi au făcut un pas înapoi, pregătindu-se de plecare. ― Ciphus. ― Da, stăpâne. ― Aş dori să organizezi o expunere publică a sclavului meu. O paradă sau ceremonie, la care oamenii să-l vadă cum stă sub puterea mea. ― Excelentă idee, a spus Woref. ― De cât timp ai nevoie? a întrebat Qurong. ― Probabil că de două zile, a răspuns rar preotul. ― Nu poţi mâine? ― Da, mâine, dacă vrei să grăbeşti lucrurile. ― Atunci, ai două zile, a zis căpetenia întorcându-se către bazin.

17 Thomas şi-a petrecut prima noapte singur în celula rece şi întunecoasă de sub bibliotecă, rugându-se lui Elyon să i se înfăţişeze. Un semn, un mesager al speranţei, o bucată de fruct care să îi deschidă ochii. Un vis. Dar nu visase. Nici pe Kara, nici altceva. Nu mai văzuse pe nimeni de când fusese azvârlit în subsolul bibliotecii şi încuiat în celula fără fereastră. Sigur că dacă ar fi fost atât de dornică să descifreze misterele cuprinse între paginile Cărţilor, Chelise ar fi venit chiar în acea seară, cerându-i să citească din ele. Poate cititul era o abstracţie oarecare pentru ea. Ori poate Qurong era acela care voia să-l audă citind. Sau Ciphus aranjase totul, dorind să cunoască puterea promisă. 889

Se aflau în oraşul Hoardei de trei zile. Reuşise Mikil să organizeze o acţiune de salvare? Nu, dacă respectase înţelegerea. Nu, atâta vreme cât Garda Pădurii ar fi atacat cu săbiile scoase, ucigând câteva sute de scabioşi şi i-ar fi eliberat ori ar fi pierit în acea încercare. Dar fără folosirea armelor, misiunea era mult prea primejdioasă. Ştiau cu toţii. Şi-a rezemat capul de zidul de piatră şi a ridicat mâna, aducând-o în dreptul feţei. Dacă se slujea de imaginaţie, reuşea să o vadă. Sigur? La fel ca visele, exista acolo, dar imposibil de perceput de vederea normală. Ca liliecii Shataiki care trăiau în copaci. Fără a fi luminaţi, rămâneau invizibili. Asta nu însemna că nu se aflau acolo. Uşa s-a deschis încet. Thomas s-a ridicat în picioare. Două gărzi ale templului, îmbrăcate în robe negre cu glugă, stăteau în uşă, cu săbiile late la vedere. ― Ieşi. Păşeşte cu grijă. A înaintat în lumina difuză din subsol. L-au dus pe scări şi apoi pe un coridor care mergea paralel cu biblioteca principală, unde lucrau scribii. Printr-un şir de ferestre, a văzut grădina regală. În afara păsărilor care ciripeau afară, singurul sunet era cel scos de tălpile lor pe podeaua de lemn. Slujindu-se de o cheie mare, una dintre gărzi a descuiat uşa. ― Aşteaptă înăuntru. A intrat în depozitul spaţios unde se păstrau Cărţile de Istorii. Uşa s-a închis. Apoi a fost încuiată. Flăcările a patru torţe lungi îşi adăugau lumina la cea furişată înăuntru prin două luminatoare. Îl lăsaseră singur cu Cărţile. Nu ştia cât timp avea la dispoziţie, dar era o şansă. Ar fi fost grozav să găsească o Carte care consemna cele petrecute în vremea Marii înşelătorii. Ori una care să vorbească despre Germenul Raison. S-a grăbit spre cel mai apropiat raft şi a scos o Carte. Istoriile consemnate

de Iezechiel.

Prorocul Iezechiel? Cu inima bătându-i nebuneşte, a deschis-o. Dacă nu se înşela, era chiar vorba despre prorocul Iezechiel. Propoziţiile sunau ca extrase din Biblie, cel puţin după cum şi le amintea el din vise. A pus Cartea la loc şi a scos alta. Aceasta vorbea de cineva pe nume Artimus – nume ce nu-i sugera nimic. Iar dacă nu se înşela, nu avea nicio legătură cu Cartea lui Iezechiel, aflată alături. Nu stăteau în ordine. 890

Şi erau mii! A dat fuga după scară, a dus-o spre capătul îndepărtat al încăperii şi a urcat spre raftul cel mai de sus. Exista o singură modalitate de a descoperi ce dorea – să caute metodic, de sus până jos, Carte cu Carte. Şi trebuia să se ghideze doar după titluri, fiind prea multe ca să le verifice una câte una. A tras-o pe cea mai îndepărtată din dreapta. Cirus. Nu. Următoarea. Alexandru. Nici asta. Următoarea. Nu. A grăbit ritmul căutării, trăgându-le, examinând copertele, îndesându-le la loc atunci când numele nu-i sugera nimic. Fiecare Carte împinsă scotea un sunet surd, cu un uşor ecou. Nu. Nu. Nu. ― Eşti cam disperat, nu crezi? Aflat încă pe scară, Thomas s-a răsucit. A scăpat dintre degete o Carte care, plutind prin aer fâlfâind din pagini, a căzut la podea. A aterizat lângă piciorul lui Chelise, scoţând un zgomot puternic. Tânăra nu s-a mişcat. Cu ochi rotunzi, l-a examinat ca şi cum nu ar fi putut hotărî dacă ceea ce vedea reprezenta ceva amuzant sau ceva care o făcea să piardă timpul. Pe buze i-a apărut un zâmbet discret. ― Nu am vrut să-l întrerup pe marele războinic. Thomas a început să coboare. ― Îmi pare rău. Căutam o Carte anume. ― Serios? Care? ― Nu ştiu. Una despre care speram că va suna cumva cunoscut. ― N-am auzit de o Carte care să sune. A coborât de pe scară şi a rămas faţă în faţă cu ea. ― Asta e o expresie pe care o folosim în istorii. ― Te referi la Cărţile de Istorii? Ai spus în istorii. ― Da. Ea a ridicat-o pe cea căzută. ― Şi ai găsit-o? ― Ce anume? ― Cartea. ― Nu, a răspuns el trecând în revistă rafturile. Nu cred că aş putea. ― Ei, regret, dar nu te pot ajuta. Abia dacă deosebesc una de alta. Aşadar, apăruse stăpâna lui. S-a simţit uşurat că era ea şi nu Ciphus ori Qurong. Femeia asta subţirică avea o limbă ascuţită – măcar atâta lucru îi 891

dovedise. Dar o şi interesau sincer Cărţile, pentru ceea ce putea învăţa din ele, nu fiindcă i-ar fi oferit putere. Motivele ce o animau păreau curate. Cel puţin mai curate decât ale altora. Într-un fel, îi aducea aminte de Rachelle. Purta o rochie verde cu glugă. De mătase. Înainte de a cuceri pădurile, oamenii Hoardei se mulţumiseră cu ţesăturile grosolane, făcute din fibre extrase din tulpinile grâuşorului de deşert. ― Îţi place? ― Poftim? ― Rochia mea. Te uitai la ea. ― E frumoasă. S-a plimbat încet în jurul lui. ― Şi eu? Vreme de o clipă, Thomas a crezut că-i stă inima în loc. Nu îndrăznea să-i spună ceea ce gândea cu adevărat, că respiraţia îi mirosea urât, că avea o piele cu aspect bolnăvicios şi ochii morţi. Pentru a-şi pune planul în aplicare, trebuia să câştige graţiile acestei femei. Trebuia să viseze. Era singura cale de salvare pe care o vedea. ― Eu sunt un albinos. Ce importanţă are părerea mea? ― Adevărat. Dar chiar şi un albinos are inimă. Eşti trup şi suflet faţă de acele credinţe ciudate şi acel cult al tău, dar cu siguranţă că marele războinic al cărui nume stârnea groază în toţi oamenii Hoardei poate încă reacţiona faţă de o femeie. Dacă nu ar fi ştiut cum stăteau lucrurile, ar fi zis că depistase în glasul ei o încercare de seducţie.

Cum ar vedea-o Elyon?

A răspuns cât de convingător a fost în stare. ― Eşti frumoasă. ― Chiar aşa? Gândeam că mă consideri respingătoare. Un peşte socoteşte că păsările sunt frumoase? Cred că minţi. ― Frumuseţea rămâne frumuseţe, fie că e vorba de peşti ori de păsări. S-a oprit din mers la aproape trei metri de el. ― Nu întreb dacă sunt frumoasă. Te întreb dacă mă găseşti frumoasă. Thomas nu mai îndura să joace acel joc al înşelătoriei. ― Atunci, ca să fiu cât se poate de sincer, văd frumuseţe în tine, dar şi unele lucruri care nu sunt chiar aşa. ― Cum ar fi? ― Cum ar fi pielea. Sau ochii. Şi mirosul. 892

S-a uitat la el preţ de câteva momente, fără să-şi trădeze sentimentele. O jignise. A simţit o împunsătură de milă în suflet. ― Îmi pare rău. Doream doar să… ― Întrebam pentru că voiam să fiu sigură că nu găseşti nimic atrăgător la mine. Dacă ai fi găsit, aş fi păstrat distanţa, a vorbit, apoi s-a răsucit şi s-a îndreptat spre pupitru. Fireşte, tu trebuie să păstrezi distanţa faţă de mine. Te socotesc la fel de respingător precum îţi par eu ţie. ― N-am zis că eşti respingătoare. Totul e din cauza bolii. Nu era un început fericit. ― Câtă vreme vom sta împreună aici? ― Depinde cât te voi putea suporta. ― Atunci îţi cer iertare. Nu am vrut să te jignesc. ― Crezi că un albinos mă poate jigni atât de uşor? ― N-ai înţeles. Sunt convins că în absenţa bolii ai fi o femeie răpitoare. Frumuseţea întruchipată. Dacă te-aş putea vedea aşa cum te vede Elyon… S-a întors spre el. ― Mă îmbăiez în lacul lui Elyon aproape în fiecare zi. El nu are nimic de a face cu asta. Cred că ar fi mai bine dacă am schimba subiectul. Te afli aici ca să mă înveţi cum să citesc din aceste Cărţi. Eşti sclavul meu, nu uita. ― Sunt umilul tău servitor, a spus el, plecând capul. Chelise a păşit cu graţie către raft, apoi şi-a plimbat degetele de-a lungul cotoarelor câtorva Cărţi. A scos una, s-a uitat la ea, după care a pus-o la loc şi a mers mai departe. Ce importanţă avea alegerea dacă nu ştia să citească? ― Când eram mică, îmi petreceam ore în şir uitându-mă prin aceste Cărţi, a vorbit ea încet. Speram mereu că voi găsi până la urmă una din care să pot citi. Măcar câteva cuvinte. Când am mai crescut, un bărbat mi-a zis că unele sunt scrise în engleză. Dacă le-aş găsi pe acelea, aş fi fericită. ― Un bărbat pe nume Roland? Chelise s-a întors. ― De unde ştii? ― L-am cunoscut. Te-a întâlnit în deşert, iar tu i-ai dat un cal. I-ai salvat viaţa, aşa mi-a zis. ― Roland, asasinul. Acum e şi el albinos? ― Da. Da, este. A urmat-o de-a lungul rafturilor, trecându-şi degetele peste Cărţi. ― Şi ar mai fi ceva. Toate sunt scrise în engleză. 893

― Înseamnă că ştii mai puţin decât îţi închipui, a spus ea râzând. Câte dintre aceste cărţi ai citit de fapt? ― Cred că a sosit vremea primei lecţii. Alege una. S-a uitat la el, apoi la Cărţi. ― Oricare. Nu are importanţă. A extras o carte masivă, cu coperte negre şi a mângâiat coperta cu palma. ― Pot s-o văd? a întrebat el, întinzând mâna. S-a apropiat de el şi i-a întins-o. Thomas ar fi putut merge spre pupitru; ar fi fost firesc să citească o Carte atât de mare aşezând-o pe pupitru. Însă acum avea motive să procedeze altfel. A deschis-o cu ambele mâini, trecându-şi apoi privirea peste o pagină. Era o Carte despre o istorie petrecută undeva în Africa. Ea a dat să revină la pupitru. ― Hai să-ţi arăt ceva, a spus Thomas. Ea s-a uitat la Carte. ― Vino aici. Să-ţi arăt. A lăsat jumătate din carte să atârne, apoi şi-a plimbat degetul de-a lungul cuvintelor de pe jumătatea din mâna lui. Ea s-a apropiat de el, ajungând la câţiva centimetri. ― Vezi cuvântul ăsta? ― Da. A prins mai bine între degete jumătatea de Carte din partea lui. ― Mă ajuţi puţin? Tânăra a întins mâna şi a înălţat jumătatea care atârna. Acum stăteau alături, fiecare ţinând de câte o copertă a cărţii. Umărul ei îl atingea uşor pe al lui. O adiere puternică a parfumului ei – miros de trandafiri – i-a umplut nările. Nu reuşea să-i acopere complet mirosul pielii, însă parfumul era surprinzător de suportabil. ― Pune degetul pe cuvânt, aşa cum fac eu. Ea a ezitat. ― Te rog. Asta este modul de citire al Cărţilor. Chelise a pus degetul sub primul cuvânt de pe jumătatea ei. Brusc, lumina din încăpere a scăzut. Thomas a ridicat ochii şi a văzut că un nor acoperise soarele. Şi-a coborât ochii. Lumina tremurătoare a torţelor cădea asupra paginii. Femeia ţinea degetul pe pagină, aşteptându-l.

894

În acea lumină, mâna ei avea o culoare apropiată de cea firească. Zona bolnavă era în mare parte acoperită de morst, iar ceea ce a văzut în licărirea torţelor l-a prins complet nepregătit. Mâna unei femei. Delicată şi blândă, odihnindu-se uşor pe pagină, cu un deget întins, aşa cum îi sugerase. Unghiile ei erau colorate în roşu, tăiate îngrijit. Imaginea l-a făcut să încremenească. Timpul împietrise. A simţit brusc o cumplită empatie. Aşa o vedea Justin, neatinsă de boală. Ea şi-a retras mâna. ― Ce faci? ― Nimic. Eu… S-a uitat în ochii ei. Niciodată nu se aflase atât de aproape de cineva din Hoardă. Faţa ei se găsea la mai puţin de o palmă. Iar Chelise era chiar frumoasă. Ochii păreau migdalaţi, iar obrajii căpătaseră o culoare roz, foarte plăcută. Un joc înşelător creat de lumină, dar vreme de o clipă boala dispăruse din ochii lui. ― Tocmai voiam să observ ce elevă bună vei deveni. ― Cum asta? ― Mă refeream la instrumentele meseriei. Degete agile. Ochi limpezi. Acum, dacă reuşim să acţionăm asupra minţii tale, vei putea citi din această Carte. Norii au trecut, iar lumina din încăpere a sporit. Thomas şi-a îndreptat din nou ochii spre pagină. ― Vezi cuvântul ăsta? ― Da. ― Să ştii că… a început el, după care şi-a aruncat ochii spre pupitru. Cred că ar fi mai bine să trecem acolo. L-a urmat la pupitru, unde a reluat lecţia, de astă dată aplecându-se spre ea. ― Cuvântul acesta este „un“. Îl vezi? ― Nu. Mie nu mi se pare că înseamnă „un“. ― Dar ce-ţi sugerează? ― Nişte linii încârligate. ― Dar pentru mine este „un“. Te asigur că literele sunt u şi n. Mi-e cât se poate de limpede. ― Imposibil, a zis ea, şi s-a uitat la el cu ochi mari. Spui că liniile astea sinuoase reprezintă litere şi cuvinte? Atunci de ce nu le văd eu? 895

Thomas s-a îndreptat de spate. Îi era clar că boala o priva de capacitatea de a înţelege adevărurile simple, iar Cărţile de Istorii conţineau doar adevărul. Atâta vreme cât avea ochii cenuşii, mintea ei era înşelată. Dar dacă îi spunea asta acum fără înconjur, se putea ca ea să nu mai vrea să-l vadă în veci. ― Nu am convingerea că eşti pregătită pentru lămurire. Trebuie să începem de aici, cu înţelegere şi încredere. ― Înseamnă că e vorba de vrăjitorie? Citeşti folosind magia? ― Nu. Dar e o putere ce ne depăşeşte pe amândoi. Thomas s-a ridicat şi a dat ocol pupitrului. ― Cred că azi ar fi nimerit să începem cu o lectură. Îţi vei obişnui mintea cu aceste cuvinte, astfel încât atunci când sunt gata să ţi le dezvălui, o să fii familiarizată cu felul în care se citesc. ― Îmi vei citi? ― Dacă vrei. ― Da, a spus ea şi s-a ridicat emoţionată. Dacă mi le citeşti tu, de ce trebuie să le mai citesc şi eu? ― Pentru că nu voi sta alături de tine mereu. Însă mâine vom începe lecţiile cu seriozitate. Acum, te-aş ruga să mă ajuţi să descopăr Cartea pe care o căutam. ― Nu, te rog, citeşte din asta, a insistat ea şi a ridicat Cartea din care tocmai citiseră. ― Mă gândeam la alta. ― La care? ― Nu ştiu unde se află. ― Atunci, din asta. Te rog. Îmbufnat, Thomas a ridicat Cartea şi s-a aşezat la pupitru. * * * În timp ce el citea stând la pupitru, ea s-a plimbat. Era un cititor excelent. Avea un glas plin şi calm, însă puternic atunci când povestea o impunea. Chelise s-a uitat la rafturile impunătoare şi s-a pierdut pe sine în povestea pe care o citea el. Apoi în următoarea şi aşa mai departe. ― Să mă opresc? ― Nu. Te rog. Mai poţi citi? ― Da. Şi a continuat. 896

Curând, glasul lui a sunat aproape fermecat. S-a gândit că Thomas era felul de om în care se putea încrede. Un om bun, dar din păcate albinos. De câte ori nu dorise să citească ceea ce auzea chiar în acele momente? Avea o zi deosebită. S-a rezemat din nou de raft, apoi şi-a ridicat capul. Soarele stătea exact deasupra. Miezul zilei. Dacă acele cuvinte ar fi fost trepte, cu siguranţă că ar fi putut urca pe ele până la cer. A râs tăcut şi s-a aşezat pe podea. Lectura s-a oprit pentru câteva momente, apoi a reînceput. Citeşte, servitorule. Citeşte. Iar el a citit. Cum de reuşeau cuvinte atât de simple să cântărească atât de greu? De parcă şi-ar fi exercitat magia chiar în acel moment. Pătrunzându-i în minte şi trimiţând-o într-o călătorie pe care puţini oameni o făcuseră vreodată. Spre tărâmuri îndepărtate, încărcate de mister. Spre lacuri şi nori, înotând, plonjând sau zburând. S-a întins pe un pervaz lat de fereastră şi s-a rostogolit pe o parte, pierdută în alte lumi. Se părea că nu conta ce citea Thomas, toate aveau o putere neasemuită. Cea de acum povestea despre o trădare. Lacrimi îi curgeau din ochi, iar inima îi bătea poticnit, însă era convinsă că totul se va termina cu bine, deoarece ştia că, în cele din urmă, puterea conţinută de aceste Cărţi nu o va părăsi ori înşela. Cu toate acestea, i se dezvăluia ceva îngrozitor. Un prinţ îşi pierduse singura lui iubire şi căuta prin regat ca să o descopere, doar că ea fusese silită să se mărite cu un bărbat crud. S-a întors cu faţa la tavan şi a început să suspine. Cititorul s-a poticnit, iar când a reînceput, Chelise şi-a dat seama că şi el plângea. Noul ei servitor plângea în timp ce citea. Ori auzea toate astea doar în minte? Povestea s-a schimbat. Cu ajutorul prinţului, mireasa a găsit o cale de scăpare de fiara plină de cruzime. Chelise a început să râdă. Şi-a ridicat picioarele în sus, dându-şi braţele în lături, şi a râs spre tavan. A trecut ceva timp până să-şi dea seama că în sala de lectură răsuna doar vocea ei. Dezorientată, a amuţit şi s-a ridicat în capul oaselor. Stând la pupitru, Thomas se uita la ea. Pe obraji avea urme de lacrimi. Iar Chelise era pe podea. S-a ridicat în picioare şi a îndepărtat praful de pe rochie cu dosul palmei. 897

― Ce-a fost asta? Eu am… ce se întâmplă? ― Nu văd pagina, a răspuns el. Amândoi plânseseră. Aşadar, nu-şi imaginase totul. A aruncat o privire spre uşă – tot închisă. Dacă apucase cineva să între cât se aflase în acea stare îngrozitoare? Nu va reuşi niciodată să explice. Nici măcar nu era sigură de ceea ce se întâmplase. S-a întors cu faţa spre el. ― Povestea a reuşit toate astea? ― Se pare că puterea adevărului e foarte şocantă pentru mintea ta. Dar şi el părea la fel de surprins. ― Mintea mea? Nu a ta? ― Am trăit nenumărate şocuri. Încearcă să te îneci şi vei şti ce înseamnă unul adevărat. Brusc stânjenită, şi-a îndreptat mânecile. Dar puterea! Bucuria, misterul. Nu putea decât să surâdă. Să povestească despre cele întâmplate cuiva? Nu. Ar fi fost primejdios. Şi-a dres glasul şi a respirat adânc. ― Asta ar fi cam totul deocamdată. ― Ne revedem mâine? a întrebat el, ridicându-se în picioare. Ea nu şi-a dat seama cum să răspundă. Trăise o experienţă înspăimântătoare. Ameţitoare. ― Vom vedea. Cred că da, în caz că-mi găsesc vreme. ― Poate mai citim ceva în seara asta, a spus el, ocolind pupitrul. ― Nu, nu se face. Eşti doar servitorul meu, nu bibliotecar. ― Atunci aş putea avea o torţă în celulă? Nu am deloc lumină acolo. ― Deloc? Am insistat să ai lumină. Woref. ― Şi sunt silit să beau zeamă de rambutan sub ameninţarea că prietenii mei vor fi ucişi. Dacă beau zeama aceea, nu pot visa, şi trebuie să visez. ― Acum împingi lucrurile prea departe. O să-ţi asigur lumină şi hrană bună, dar partea asta, cu visele, nu mă priveşte. S-a îndreptat spre uşă, cu o parte din gânduri încă prinse în capcana cerului. ― Şi prietenii mei vor trăi? ― Asta se poate rezolva, a încuviinţat Chelise, întorcându-se spre el din faţa uşii. Da, sigur. Altceva? Poate vrei şi cheia de la celulă. El a surâs. 898

18 Thomas nu ştia sigur ce se întâmplase cu el în acea primă zi petrecută cu Chelise în bibliotecă, dar a descoperit că nu reuşea să o alunge din minte, indiferent cât de mult s-ar fi străduit. Îşi dăduse seama că inima ei se deschisese faţă de o licărire de adevăr. Ascultase povestea din istorii – adevărul nealterat – şi se lăsase fascinată de el. În locul ei, orice altă persoană ar fi ascultat totul cu mintea în altă parte. Aşa vedea el situaţia. Cu toate acestea, nu şi-a prea înţeles propria reacţie faţă de tânără. În mod straniu, reuşise să o vadă cu alţi ochi. Ea auzise adevărul, probabil pentru prima oară, însă şi el percepuse un adevăr faţă de care rămăsese orb până atunci. Adevărul acesta era Chelise. Aşa cum o vedea Elyon. A doua zi dimineaţă au petrecut o oră, dar i s-a părut ceva mai retrasă. Chiar temătoare. Cât a citit, ea s-a plimbat la fel ca în ziua precedentă, însă acum s-a oprit la fiecare câteva minute pentru a-l întreba la ce se referea povestea. În ce perioadă fusese scrisă. Şi cine fusese autorul. În cele din urmă, el a închis Cartea şi a traversat încăperea către locul de unde ea extrăsese un al doilea volum. ― Ce s-a întâmplat? ― Nu eşti atentă. ― Woref spumegă şi se poartă ca un dement, a zis ea, închizând Cartea. A întors oraşul cu susul în jos căutând Cărţile cu pagini albe. Este cumplit. Thomas era aproape sigur că nu vor fi găsite, dar nu a scos o vorbă. ― Nu la asta mă refeream. Ce am citit ieri? ― O poveste. ― Care? Povesteşte-mi ce citeam când ai plâns. Chelise a întors ochii într-o parte, privind în gol. ― A însemnat prea mult pentru tine? ― Ai citit despre o prinţesă care a fost luată în captivitate de un bărbat rău. Povestea pe care o citise fusese o simplă relatare istorică, fără a reprezenta neapărat drama pe care şi-o amintea ea. Cu toate acestea, aşa o percepuse? Cu ochii parcă aburiţi, Chelise şi-a muşcat buza de jos. Thomas a simţit că doreşte să o liniştească. În lumina soarelui care pătrundea pe fereastra de 899

deasupra lor avea faţa albă de morst şi ochii cenuşii, parcă morţi. Cândva o imagine revoltătoare, dar acum… ― Acela a fost adevărul descris de cuvintele pe care le-am citit. Nu ceea ce am citit. Ţi-ai deschis mintea faţă de adevăr. ― Înseamnă că nu ar trebui să-mi mai citeşti. ― De ce nu? Asta ai vrut mereu. ― Dar nu adevărul tău! N-am căutat niciodată să deprind obiceiurile unui albinos! Ştii cine sunt? ― Chelise, fiica lui Qurong. Iar eu cine sunt? ― Slujitorul meu. Un sclav. Un albinos! ― Şi crezi că există vreun adevăr în acest albinos? A refuzat să se uite la el. Au rămas într-o tăcere stânjenitoare. Într-un târziu, i-a pus Cartea în mâini şi s-a îndreptat spre uşă. ― În după-amiaza asta va avea loc o paradă. Tatăl meu vrea să-şi arate prizonierii în faţa supuşilor. Vei merge în lanţuri înapoia noastră. Iar oamenii te vor batjocori. Acesta e adevărul meu. A plecat fără să se mai uite în urmă. * * * Aşa cum îşi propusese, în acea după-amiază, Qurong şi-a târât prizonierii prin oraş. Membrii familiei regale călăreau alături, în rânduri de câte trei, pe armăsari negri, urmaţi de Woref şi Ciphus. Apoi Thomas, pe jos şi înlănţuit – având de o parte şi de alta câte un războinic scabios. William, Suzan, Cain şi Stephen veneau apoi, fiecare cu un paznic alături. O armată alcătuită din o mie de soldaţi îmbrăcaţi complet de luptă, înarmaţi cu seceri, încheiau cortegiul. Sunetele de corn le anunţau sosirea, astfel că străzile erau populate de sute de mii de scabioşi marcaţi de boală. Thomas a văzut pretutindeni decăderea Hoardei. Un bebeluş târându-se pe pământul noroios dintre picioarele mamei lui, urlând să fie auzit în hărmălaia de insulte, care devenise un muget general. Era convins că acei copii plângeau de durerea provocată de boală, dar şi pentru că se simţeau neglijaţi. Gărzile se dădeau când şi când la o parte ca să le permită tinerilor să azvârle cu fructe stricate în prizonieri. Iarba firavă ce crescuse pe marginea drumului pe care se organizase acea defilare s-a transformat curând în noroi. Câteva colibe s-au năruit sub presiunea exercitată de spectatori. 900

O mare parte din populaţie părea să fi fost cuprinsă de o neobişnuită boală molipsitoare. Oamenii prezentau iritaţii roşiatice pe gât, sângerânde şi dureroase. Thomas a continuat să meargă înainte, temându-se să îi privească pe aceia, incapabil să simtă ceva faţă de ei. Parada a ţinut aproape o oră şi Chelise nu i-a aruncat nici măcar o privire amabilă, nici nu a arătat vreo undă de părere de rău. Călărea stând semeaţă în şa, fără să dezvăluie nicio emoţie. Avea dreptate: acela era adevărul ei. În celula de sub bibliotecă, şi-a petrecut o noapte chinuită, simţindu-se prea îngreţoşat ca să poată mânca. Cu toate acestea, nu a reuşit să-şi şteargă din minte imaginea ei. S-a rugat lui Elyon pentru înţelegerea, inima, mintea şi sufletul ei. În cele din urmă, plângând, a adormit. Nu a avut niciun vis. * * * A doua zi dimineaţă, imediat ce a simţit că putea să se îndepărteze fără să fie privită de ochi curioşi, Chelise a plecat călare spre grădina regală. Făcea un joc primejdios. Până şi cel mai neînsemnat gest de bunătate arătat lui Thomas putea produce o neînţelegere între ea şi Qurong. Tatăl ei o iubea, era convinsă. Dar îl ţineau în frâu obiceiurile poporului său. Sute de mii de oameni muriseră în bătălii ca să-l înfrângă pe Thomas de Hunter. De aceea, orice ajutor acordat lui ar fi fost interpretat drept un act de trădare. Marele conducător nu ar fi acceptat trădarea, îndeosebi la propria curte. Iar Woref… s-a cutremurat gândindu-se cum ar fi reacţionat dacă măcar ar fi bănuit vreo intenţie de bunătate din partea ei faţă de Thomas de Hunter. În noaptea dinainte, lămurise o altă problemă cu Elison, slujitoarea ei personală. ― De ce eşti chiar atât de iritată de toate acestea? o întrebase Elison. Îmi închipuiam că perindarea noului tău sclav în lanţuri te va înveseli. Mai ales că era vorba de nimeni altul decât de Thomas de Hunter! Qurong îl socoteşte sclavul lui, dar prin oraş s-a răspândit vestea că a fost ideea ta. ― Cum de s-a zvonit aşa ceva? Sau pereţii au căpătat urechi? ― Cred că Ciphus a dezvăluit ceva. Adevărul e că lumea a apreciat foarte mult o astfel de iniţiativă. Prinţesa, târând un mare războinic legat în lanţuri. ― Niciun bărbat nu ar trebui insultat în asemenea măsură. Mai ales un mare războinic. Oamenii sunt ca nişte câini hămesiţi! Nu le-ai văzut privirile? 901

― Te rog, doamna mea. Nu interpreta greşit situaţia de faţă. Thomas de Hunter se face vinovat de văduvirea unei femei din patru din acest oraş. ― O fi el mare luptător, dar nici chiar aşa. ― Mă refeream la Garda Pădurii. Era sub comanda lui. ― Garda Pădurii nu mai există. Nici măcar nu mai poartă săbii – ce fel de duşman mai este şi acesta? Rămasă mută, Elison a rămas cu privirea aţintită la stăpâna ei. ― Nu te preface că nu ştii. Dacă nici în tine nu mai pot avea încredere, atunci pe cine mă mai pot bizui? ― Da, sigur. S-a întors spre servitoare, a luat-o de mână şi a condus-o spre bancheta din dreptul ferestrei. ― Spune-mi că ai prefera să mori decât să mă trădezi. Jură-mi. ― Bine, doamna mea, dar îmi cunoşti credinţa. ― Atunci, jură! ― Jur! De ce vorbeşti despre trădare? ― Mi-e milă de el. S-ar putea ca unii să socotească asta drept trădare. ― Nu pricep. Dacă mi-ai spune ceva mai demn de scandal, despre vreun serviciu pe care i l-ai fi cerut ca venind din partea unui sclav, poate că aş fi înţeles. Dar milă şi înţelegere? Doar e un albinos. ― Are cunoştinţe peste Ciphus şi Qurong luaţi laolaltă! a rostit Chelise, la care Elison a făcut ochii mari de mirare. Acum înţelegi de ce ţi-am cerut să juri? Uciderea lui Thomas de Hunter ar însemna distrugerea celei mai luminate minţi. S-ar putea ca el să fie singurul în stare să citească din Cărţile de Istorii. Servitoarea s-a uitat la ea cu o căutătură de înţelegere în ochi. ― Înseamnă că… că îl placi? ― Probabil. Dar e un albinos şi îi consider respingători pe albinoşi, a zis ea şi s-a uitat pe fereastră la luna care tocmai răsărea. Ciudat că îi numim aşa când, de fapt, noi suntem mai albi la piele decât ei. Ba chiar ne acoperim pielea pentru a o face curată şi netedă ca a lor. Şocată, Elison s-a ridicat în picioare. ― Şezi. I-a dat ascultare. ― Văd că uiţi de tine însăţi. Aş crede că s-ar cuveni să fii alături de Thomas. Amândoi sunteţi în situaţia de sclavi. Iar el e un om foarte bun. Cel mai blând pe care l-am cunoscut vreodată, aşa am impresia. Pur şi simplu 902

îmi face milă ca un miel condamnat la moarte. Sunt convinsă că poţi găsi în tine tăria să înţelegi şi să recunoşti asta. ― Da. Da, cred că pot, a spus ea, rămasă cu ochii mari. I-ai… I-ai atins pielea? Chelise a izbucnit în râs. ― Ia spune-mi, cine gândeşte acum scandalos? Vrei să mi se facă rău? Slavă lui Elyon, nu mă simt deloc atrasă de el ca bărbat, altfel m-aş simţi într-o situaţie de-a dreptul neplăcută. Îţi imaginezi cum ar reacţiona Woref dacă ar afla? ― Iubirea faţă de un albinos ar însemna trădare. Iar asta se pedepseşte cu moartea. ― Da, aşa e. În acel moment, s-a ridicat în picioare, perfect încredinţată de rezultatul analizei pe care o făcuse. Era prima oară când îşi dădea seama că folosise morstul ca modalitate de a arăta mai mult ca un albinos. Fusese vorba doar de o coincidenţă, desigur. Moda se tot schimba, iar în acea perioadă, praful cel nou întrebuinţat la acoperirea pielii solzoase le deosebea pe femeile de sânge ales de cele simple. În anii ce urmau se putea ca moda să impună un colorant albăstrui. Chelise a trecut de poarta principală a grădinii regale şi s-a întors spre Claudus, şeful paznicilor, care era fiul bucătarului. ― Bună dimineaţa. ― Bună dimineaţa, stăpână. Frumoasă dimineaţă. ― A trecut cineva pe aici până acum? ― Doar scribii. Nimeni altcineva. ― Sclavul meu s-a îmbăiat, aşa cum am poruncit? ― Da, deşi nu era murdar! I-am dat şi o robă curată. Aşteaptă înăuntru, cu Cărţile. ― Prea bine. Trebuia să-ţi cer să-l şi pudrezi, a zis, apoi a dat pinteni calului, dar a înţeles că s-ar fi cuvenit să-şi limpezească afirmaţia, astfel că a tras de hăţuri. Abia de pot suporta să stau în apropierea lui. ― Să-l dăm cu pudră? ― Nu. Nu, încă nu-s chiar atât de slabă de înger. Îţi mulţumesc, Claudus. ― Cum doriţi, doamna mea. S-a îndreptat spre bibliotecă, abia aşteptând să se afle din nou printre Cărţi. Cu Thomas. În toată sinceritatea ei, s-a gândit că s-ar fi simţit cu totul 903

lipsită de respect dacă ar fi cerut să fie dat cu pudră. Nu dorea să fie la fel ca ea. Aşa ceva ar fi dat naştere cu siguranţă unui scandal. Şi-a legat calul la intrarea din spate şi s-a strecurat în bibliotecă, mustrându-se pentru faptul că se furişa ca o şcolăriţă. Toată lumea ştia că sosise, de aceea trebuia să se poarte potrivit obişnuinţelor ei. Qurong ţinuse foarte mult să i se citească din Cărţi după prima ei lecţie, dar ea îl domolise. Susţinuse că voia să-l uimească citindu-i chiar ea. Era sclavul ei – i se va îngădui să stea câteva zile până învăţa să citească, după care o puteau lipsi de acel dar. Tot ea îl convinsese pe Qurong că se putea întâmpla ca şi ceilalţi prizonieri să poată citi din Cărţi. De aceea, şi ei trebuiau ţinuţi deocamdată în viaţă. A descuiat uşa, şi-a lăsat mâna pe clanţă, a respirat adânc şi a păşit în sala spaţioasă. La început, a crezut că încă nu fusese adus acolo. Apoi l-a văzut, urcat pe scară, căutând cu înfrigurare printre Cărţi. Arăta ca un copil surprins în timp ce şterpeleşte o prăjiturică dintr-un dulap. ― Tot mai cauţi Cartea secretă care te interesează? El a coborât imediat şi a rămas cu braţele lipite de trup, la vreo şase metri depărtare. Roba lungă de culoare neagră îi dădea o nobleţe neaşteptată. Cu gluga ridicată şi cu puţin morst aplicat cumsecade, ar arăta ca unul din neamul ei. ― Bună dimineaţa, doamna mea. ― Bună dimineaţa. ― Trebuie să fac o mărturisire. Ţinându-şi mâinile la spate, a păşit spre dreapta lui. ― Da? ― Parada de ieri mi s-a părut îngrozitoare. Şi-a dat seama că el încerca terenul, dar nici nu s-a sinchisit. ― Îmi pare rău. Mărturisesc şi eu acelaşi lucru. Afirmaţia ei l-a făcut să amuţească, aşa a socotit Chelise. ― Niciun om de treabă nu ar trebui să treacă prin aşa ceva. ― De acord. ― Bine. Înseamnă că ne înţelegem asupra acestui lucru. Astăzi aş dori să învăţ a citi. ― Mai am de făcut o mărturisire. ― Aşadar, două. Nu sunt sigură că te pot egala. ― Nu reuşesc să mi te scot din minte. 904

Această afirmaţie o făcea pe ea să rămână fără replică. A simţit o arşiţă răspândindu-se pe ceafă. Thomas spunea prea multe. Sigur îşi dăduse seama că ea nu putea face nu ştiu ce pentru el. Lumină, hrană, o baie, îmbrăcăminte. Nu era în stare să-i ofere nimic altceva. ― Nu voi deveni salvatoarea ta. Sper că înţelegi. ― Nu te socotesc astfel. Te consider femeie, iubită şi respectată de Elyon. ― Vorbeşti prea mult. Ar trebui să începem lecţia. Jenat, şi-a mutat privirea. ― Desigur. Nu am vrut să dau de înţeles că aş încerca vreun sentiment faţă de tine. În niciun caz ca femeie. Eu doar… ― Tu, doar ce? Ai o soţie albinoasă? ― A fost ucisă de oamenii voştri când am fugit prima oară de la lacul roşu. Copiii noştri sunt acum la tribul meu. Samuel şi Marie. Nu a ştiut cum să reacţioneze. Nu aflase că îşi pierduse soţia. Ori că avea copii. ― Ce vârstă au? ― Samuel se crede de douăzeci de ani, deşi nu are decât treisprezece. Marie are aproape cincisprezece. Thomas s-a dus la raft şi a extras o Carte. ― Cred că ar fi important să înţelegi că învăţătorul te respectă. Ca elevă. Ca femeie care are urechi de auzit. Începem? Au petrecut o oră cu Cartea, studiind cu grijă literele, despre care el insista că sunt în engleză. Nu erau, bineînţeles, dar ea a început să asocieze anumite semne cu litere cunoscute ei. Se simţea ca şi cum ar fi deprins un nou alfabet. La început, Thomas a instruit-o într-un ritm stăpânit, explicându-i cu blândeţe şi repetând atent fiecare literă. Însă pe măsură ce ora se scurgea, patima lui faţă de misiunea pe care şi-o luase a crescut, devenind molipsitoare. A început să explice cu un entuziasm sporit, astfel că mişcarea braţelor a devenit exagerată. Lucrau aproape unul de celălalt, ea stând pe scaun la masă, iar el aplecându-se din când în când peste umărul ei, asta când nu se plimba prin faţa ei. Thomas căpătase obiceiul de a-şi apăsa vârfurile degetelor laolaltă în timp ce păşea de colo-colo, iar Chelise s-a trezit întrebându-se câte săbii ţinuseră acele degete de-a lungul anilor. Câte gâtlejuri străpunseseră. Câte femei mângâiaseră. Bănuia că era vorba de numai o femeie. De fosta lui soţie. 905

Au râs şi s-au ciorovăit în legătură cu chestiuni de fineţe şi, treptat, s-a obişnuit cu prezenţa lui în preajmă. Cu prezenţa ei alături de el, izbindu-se uşor de umărul ei când se grăbea să-i arate o literă care îi scăpase, cu degetul lui atingându-l accidental pe al ei, cu palma lui bătând-o uşor pe spate când dădea răspunsul corect. Cu respiraţia lui izbind-o în obraz, atunci când devenea prea pătimaş în privinţa vreunei explicaţii pentru a-şi da seama că vorbea prea tare, prea de aproape. Nu se lăsa păcălită, desigur. Iar el nu era un nătâng. În felul lui stăpânit, încerca să o atragă de partea lui. Să o dezarmeze. Să îi câştige încrederea. Poate chiar admiraţia. Iar ea îi îngăduia. Era chiar atât de rău să atingă spinarea unui albinos? Dar gărzile nu-i atinseseră pielea când îl legaseră în lanţuri? Au trecut trei ore, după care Thomas a decis că trebuia, în cele din urmă, să o supună la o încercare. ― Bine, a spus el, bătând din palme. Citeşte tot alineatul, de la început până la sfârşit. ― Chiar totul? a întrebat Chelise, simţindu-se de-a dreptul ameţită. ― Sigur! Citeşte ce-ai scris. Ea s-a concentrat asupra cuvintelor şi a început să citească. ― „Femeia a fost dat sabie bărbat dacă alergat…” S-a oprit, fiindcă acele cuvinte nu aveau nicio noimă. ― Nu asta ai scris acolo. Te rog, citeşte în ordine, aşa cum este. ― Dar citesc exact cum am scris! ― Atunci mai încearcă o dată, s-a încruntat el. ― Ce-am greşit? De ce sună atât de încurcat? ― Te rog, mai încearcă o dată. De la început. Urmăreşte cu degetul, aşa cum ţi-am arătat. A reînceput, urmărind cu degetul fiecare cuvânt, în timp ce pronunţa. ― Femeia alergând dacă armăsarul… Îngrozită, a ridicat privirea spre el. ― Ce prostii îmi ies pe gură? Nu sunt în stare să citesc! Faţa lui s-a luminat cu o idee. A făcut un pas în faţă şi a luat hârtia pe care scrisese Chelise. Şi-a trecut privirea peste ea. ― Nu citeşti ceea ce ai scris. Amesteci cuvintele. A simţit că speranţa o părăseşte la fel cum s-ar scurge şi făina dintr-o oală de lut crăpată. 906

― Înseamnă că nu voi reuşi niciodată să învăţ. Ce rost are dacă pot folosi alfabetul şi alcătui cuvinte, dacă ele nu au niciun înţeles? El a lăsat foaia de hârtie jos şi a început să păşească agitat de colo-colo. Chelise se simţea zdrobită. Nu va reuşi nicicând să citească acele mistere. Să fie chiar atât de proastă? Pe negândite, a avut o senzaţie de sufocare. Thomas s-a oprit în faţa ei. ― Îmi pare rău. Nu e vorba de felul în care scrii ori citeşti. Totul e din inimă. Ţine de boală. Atâta timp cât suferi de molimă, nu vei putea citi din Cărţile de Istorii. Brusc, ea s-a înfuriat: ― Şi ai ştiut de la început? Cum îndrăzneşti să te joci cu mine? ― Nu! Ba da, am bănuit că boala te-ar putea împiedica să auzi corect, dar zilele trecute ai auzit adevărul ascuns îndărătul cuvintelor. Mi-am închipuit că vei reuşi să înveţi. ― Nu sunt bolnavă! Tu eşti albinosul, nu eu! a exclamat ea, iar în ochi i sau ivit lacrimi. Bărbatul a părut doborât de această constatare. S-a grăbit să dea roată mesei şi a îngenuncheat alături de ea. ― Îmi pare rău. Te rog, am putea rezolva situaţia asta! Chelise şi-a lăsat fruntea în palmă. A respirat adânc şi s-a calmat. Nu înţelegea vrăjitoria la care apelase, dar se îndoia că neştiinţa ei era pricinuită de vreo greşeală a lui. Thomas şi-a lăsat mâna pe umărul ei. ― Te pot ajuta. O să te învăţ să citeşti Cărţile de Istorii, îţi jur. Aşa va fi. Mă auzi? O să te ajut. ― Ce înseamnă toate acestea? Vorbele rostite de Woref au căpătat ecou, răsunând ca un pocnet de bici. Fără să-şi dea seama, Chelise a scos un icnet şi şi-a ridicat capul. Aflat în pragul încăperii, generalul se holba la ei. Să fi lăsat ea uşa descuiată? Woref a pătruns în sală. Thomas şi-a retras mâna şi s-a dat un pas înapoi. ― Cum de îndrăzneşti să o atingi? a răcnit scabiosul. Tânăra s-a ridicat în picioare. ― Stăpâne, doar îmi dădea instrucţiuni cum să citesc un pasaj. Nu a făcut decât ceea ce i-am cerut eu. Cum de îndrăzneşti să sugerezi altceva? ― Nu are importanţă ce i-ai cerut. Niciun bărbat, mai ales un albinos, nu are dreptul să atingă ce-mi aparţine! Îndepărtează-te de ea. Thomas s-a dat deoparte. 907

― Regulile acestor Cărţi sfinte sunt mai presus de orice reguli făcute de om, a vorbit el. Vrei să spui cumva că autoritatea ta o depăşeşte pe aceea a Marii Romanţe? ― Ar trebui să-ţi tai limba şi să i-o ofer ca ofrandă lui Elyon. Woref îşi pierduse orice logică, aşa a simţit Chelise. ― Atunci, îl vom lăsa pe Qurong să decidă cine ne îngăduie să trăim, a intervenit ea. Autoritatea ta sau cea a lui Elyon. Generalul s-a strâmbat la ea, apoi la Thomas. ― Nu înţeleg de ce învăţătura ar avea nevoie de mângâierile lui. ― Mângâieri? a spus ea, surâzând strâmb. Îţi închipui că aş permite acestui albinos demn de milă să-mi ofere mângâiere? Nu făceam decât să jucăm nişte roluri. Doar aşa am putea descâlci codul pentru a înţelege că ceea ce văd acum sigur depăşeşte priceperea ta.

Uşurel, Chelise.

A făcut un pas spre el şi a clipit secretoasă. ― Dar nu mă las fascinată de mintea unui bărbat. Mi se par înălţătoare puterea şi curajul tău. Dacă ai fi fost un scrib oarecare, nu aş fi consimţit să mă căsătoresc cu tine. S-a apropiat şi mai mult de el, plimbându-şi apoi un deget peste umărul lui, ajungând în spatele lui. ― Exact la tirada asta mă aşteptam. Mă flatează. Numai că ai înţeles greşit, stăpâne. Iar acum spune-mi de ce ai venit aici. Woref nu s-a lăsat păcălit total de acea diversiune, însă ea reuşise să-l reducă la tăcere. ― M-am răzgândit în privinţa Cărţilor cu file albe, a spus el, cu glas încă ferm. Au dispărut. Oamenii mei au căutat în toate locurile posibile unde puteau fi ascunse atât de multe, dar nu au descoperit nimic. Cred că de acest lucru se face vinovat acest albinos şi puterea lui vrăjitorească. Cărţile acelea au dispărut imediat după sosirea lui. ― Nu am puteri vrăjitoreşti, a zis Thomas. Celălalt s-a făcut că nu-l aude. ― Îţi cer să-l convingi pe tatăl tău să renunţe la pretenţia ca eu să descopăr Cărţile înainte de a ne căsători. ― Ai discutat cu el? ― Da. E obsedat de Cărţile cu file nescrise. ― Iar eu înţeleg de ce. Ele completează colecţia. Sunt convinsă că le vei găsi. 908

― Dar ţi-am spus, nu mai există. Nu vreau să amân căsătoria noastră doar din acest motiv absurd! ― Atunci fă-l pe tatăl meu să înţeleagă. ― Va accepta o concesie în privinţa albinoşilor. Te-aş ruga să-l faci să înţeleagă situaţia legată de Cărţi. Te asigur că îţi voi fi recunoscător. ― A făcut o concesie în privinţa albinoşilor? ― A fost de acord să îi ucidă mâine pe ceilalţi patru. A zis că tu ai dori ca ei să rămână în viaţă, dar eu l-am convins de contrar. Oricum, e destul de rău că rămâne unul viu. Chelise s-a uitat la Thomas şi i-a văzut expresia de teamă apărută pe faţă. Însă ea trebuia să-şi aleagă singură bătăliile pe care să le poarte. ― Bine. O să mă gândesc la o cale de a-l convinge să facă uitate Cărţile nescrise. Acum te rog să ne scuzi, dar aş vrea să continuu lecţia. Vreme de câteva secunde, Woref s-a uitat duşmănos la bărbat, a scuipat pe podea şi a ieşit din încăpere fără să închidă uşa. ― Te implor, Chelise, nu îngădui ca ei să moară! I-a şoptit Thomas. Femeia s-a apropiat grăbită de uşă şi a închis-o. ― Nu am această putere. Cum aş apărea dacă aş cerşi îndurare pentru ei? Agitat, el a început să păşească de colo-colo. ― Ne aflăm pe un teren primejdios. Nu doar tu, dar acum am ajuns şi eu în această situaţie. Îi cunosc pe cei de teapa lui Woref şi sunt convinsă că într-o bună zi voi plăti pentru ceea ce a văzut. Trebuie să fii mai precaut. Te rog să păstrezi distanţa. Brusc, Thomas s-a oprit, întorcându-se cu faţa la ea. ― Acum pot visa! ― Ce tot spui? ― Am băut suc de rambutan fiindcă Woref m-a silit, ameninţându-mă că va lua viaţa prietenilor mei. Acum nu mai există o asemenea ameninţare. În seara asta o să refuz fructul şi voi visa. S-ar putea însă ca ei să-mi dea sucul cu forţa. Îi poţi împiedica? Nu i-a răspuns. Nu înţelegea de ce era atât de important pentru el să viseze. Însă avea dreptate, generalul îndepărtase astfel ameninţarea. Thomas s-a repezit spre Chelise şi a apucat-o de mână. ― Te rog, te implor. Să nu spui nicio vorbă! a zis şi i-a sărutat mâna. Te rog, nicio vorbă! ― Eu… a făcut ea, dar el continua să o ţină de mână. Asta nu înseamnă că stai departe de mine. 909

I-a eliberat mâna şi s-a retras. ― Iartă-mă. N-am vrut. Cred că mi-am pierdut minţile. ― Mi-e limpede acest lucru. ― Dar o să mă ajuţi? ― Nu pot. Dar nu văd ce rău ar face câteva vise. Apoi a adăugat ceva ce a uimit-o până şi pe ea. ― Atâta vreme cât promiţi că o să mă visezi pe mine.

19 Elicopterul s-a aşezat pe peluza de la Casa Albă cu un bufnet surd, care a părut să reverbereze în mintea Karei. Sosise Thomas, care trăise experienţe extreme în doar trei săptămâni. Ori trecuseră patru de la începutul evenimentelor? Rotoarele şi-au încetinit mişcarea. Uşa s-a deschis, iar el a apărut în soarele după-amiezii. A sărit pe gazon, şi-a plecat capul şi s-a grăbit spre ei. ― Bună, Thomas. Kara a redus distanţa dintre ei, întâmpinându-l în dreptul şirului de agenţi ai serviciului secret, al căror număr se dublase de când se transmisese ştirea privind criza prin care trecea lumea. Thomas a luat-o în braţe şi a strâns-o. ― Bună, surioară. ― Deci eşti viu. ― Cât se poate de viu. S-a întors către Monique. Zâmbind cu modestie, aceasta aştepta. ― Monique. Ea l-a luat de mână şi l-a sărutat pe obraz. ― Bună, Thomas. ― Cum te simţi? O întreba despre trezirea din morţi, aşa a socotit Kara. ― Mai bine-mi spui tu, i-a zis ea drept răspuns. ― Ca trezindu-mă dintr-un vis. ― Din câte-am înţeles, ai făcut o mulţime de lucruri în ultima vreme. ― Mai multe decât mi-aş fi dorit. Deşi trebuie să spun că de data asta am descoperit ceva. Merton Gains s-a apropiat cu mâna întinsă. ― Mă bucur că te-ai întors. Preşedintele te aşteaptă. 910

* * * Atmosfera era încordată când Thomas a intrat, urmat de Kara şi Monique. Preşedintele Blair l-a văzut şi, cerându-şi scuze, a întrerupt discuţia cu secretarul de stat. Cu un surâs obosit pe faţă, s-a apropiat şi a întins mâna. ― Aşadar, pisica are nouă vieţi. ― De fapt, doar două, a zis Thomas, aruncând o privire prin încăpere şi coborând glasul. Domnule, vreau să vă vorbesc între patru ochi. Nu ştiu sigur în cine putem avea încredere. ― Iar eu nu pot lucra în vid. Mai ales în stadiul în care au ajuns lucrurile. ― Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. După aceea se va putea hotărî cine trebuie să afle şi cine nu. Vi s-a transmis că există o persoană infiltrată în preajma dumneavoastră? ― Da. Bine, aşteaptă-mă în biroul meu. Vin şi eu în câteva clipe. Merton, te rog să-i conduci până în Biroul Oval şi să-i laşi acolo. ― Imediat, domnule. Blair şi-a chemat şeful de personal deoparte şi i-a spus ceva încet. ― Pe aici, a zis Gains. Ceilalţi l-au urmat în tăcere pe câteva coridoare foarte animate. Au ajuns la Biroul Oval. Au rămas în picioare, tăcuţi, impresionaţi de atmosfera dinăuntru. ― Cartea a trecut cu mine, Kara. ― Cartea cu file albe? Cum adică, „a trecut”? ― Când m-am trezit pe brancardă în subsolul din complexul lui Fortier, era la mine. Singurul obiect care a trecut vreodată între realităţi. Abilităţi, sânge şi cunoştinţe – iar acum, Cartea. Dacă nu mă înşel, s-ar putea să fi traversat şi celelalte Cărţi albe. ― Cărţile înseamnă cunoaştere. Cunoaşterea poate trece. De necrezut! ― Nu, nu este de necrezut. Am pierdut Cartea. A fost luată de unul dintre paznici, care nu are habar de puterile ei. Cât timp ne mai acordă virusul? ― Cinci zile. Poate mai puţin, poate mai mult. Zece zile, după care totul s-a terminat. ― Atunci Cartea va trebui să mai aştepte. Brusc, uşa s-a deschis şi preşedintele a intrat neînsoţit de altcineva. ― Scuze, am fost reţinut puţin. S-a apropiat de birou şi a ridicat de pe el o cutie cu Pepsi care se încălzise, apoi le-a făcut semn să se aşeze pe canapea. 911

― Aşa, Thomas. Sunt doar urechi. ― Biroul acesta e „curat”? ― Azi-dimineaţă a fost verificat în privinţa mijloacelor de interceptare. ― Cine a făcut-o? Scuze, mi-e greu să stabilesc în ce lume mă aflu. Blair a dat aprobator din cap. ― Te ascult. ― Bine, a făcut Thomas, apoi a respirat adânc şi s-a aşezat pe marginea canapelei. Urmăriţi-mă cu atenţie. Am înţeles că s-a reuşit dezamorsarea crizei dintre Israel şi Franţa. ― Deocamdată. Dar situaţia s-ar putea înrăutăţi în orice moment. Peste trei zile ne vom pierde arsenalul nuclear. ― Vom avea nevoie de israelieni. ― Cum asta? S-a mirat preşedintele. A hotărât să se abţină. ― Ce-aţi spune dacă aş avea posibilitatea de a strecura pe cineva în cercul lor secret? ― Adică în apropierea lui Fortier? ― Îndeajuns de aproape să-i simtă răsuflarea. ― Trebuia să fi făcut asta în urmă cu două săptămâni. Pe cine ai în vedere? ― Carlos Missirian. ― Dar e de partea lor. Nu înţeleg. ― Cred că aş putea pătrunde în mintea lui Carlos. Pentru asta, voi avea nevoie de Johan. Cei doi au mai avut o legătură cândva şi cred că el va reuşi încă o dată. Dar va trebui să viseze cât e în contact cu sângele meu. ― Nu cred că-l cunosc pe acest Johan. ― Johan este… are vreo legătură cu Carlos? a întrebat Kara. ― Spui că dacă Johan ar visa folosindu-se de tine ca de o poartă de trecere şi s-ar trezi drept Carlos! a spus Monique. ― Da. ― Poate merge! Preşedintele a ridicat mâna. ― Iertaţi-mă. Poate ar fi cazul să explicaţi oarecum lucrurile. ― Este vorba de felul în care funcţionează visele, a zis Thomas. Noi trei am visat. Ştim pe cineva din lumea cealaltă care s-ar putea apropia de Carlos. ― Asta e tot? Sunt surprins că nu m-am gândit. 912

― Vă rog, domnule preşedinte, nu mai avem vreme. Blair a ridicat ambele mâini. ― Bine. În situaţia de faţă, sunt dispus să încerc orice. Cum ajungem la acest Johan? ― Ca să fiu sincer, ne confruntăm cu o problemă. În aceste momente, eu sunt prizonier. Trebuie să-l facem pe Johan să ajungă la mine, iar aici intervine Kara, a explicat, după care s-a uitat la sora lui. Te întorci cu mine. Drept Mikil. Tu şi Johan ne veţi scoate din oraş – ceilalţi urmează a fi executaţi mâine. Gândindu-se la acea sugestie, femeia a rămas cu privirea pierdută. ― Să te scot de acolo fără luptă? ― Am o idee. Va fi riscant, dar cu ajutorul lui Johan ai beneficia de o şansă bună. ― Tu nu poţi lupta? L-a întrebat Monique. Ar trebui să mergi acolo şi să faci tot ce este nevoie. Să-i ucizi pe toţi, dacă aşa se impune! ― Ba nu. Nu aşa funcţionează acum Cercul. Preşedintele s-a aşezat pe canapea, încrucişându-şi nerăbdător picioarele. ― Dacă nu aş avea în faţă spectrul dispariţiei totale, cred că în aceste momente aş fi chemat securitatea să vă scoată de aici. Toţi trei s-au uitat la el. Thomas s-a întors din nou spre Kara. ― Trebuie să mă scoţi de acolo. Dacă Mikil este încă în preajma Pădurii de Sud, la o zi de mers călare spre sud, s-ar putea să fie prea târziu. Dar nu reuşesc să gândesc alte soluţii. La capătul mesei din apropierea lui se găsea o carte groasă, îmbrăcată în piele neagră. O Biblie. Visul despre Cerc i se învârtea ameţitor prin minte. ― Dar tu nu urmează să fii executat, adevărat? L-a întrebat Kara. ― Da. Expresia „pâinea vieţii“ vă sugerează ceva? Au rămas cu toţii muţi, pentru că nu se aşteptaseră la o asemenea întrebare ciudată. Thomas şi-a privit sora. ― Pâinea vieţii. Lumina lumii. Două dintre numeroasele metafore pe care le folosim în cadrul Cercului când vorbim despre Justin. ― Pâinea vieţii, a zis Kara. Sună ca o expresie folosită de tata pe vremea când era capelan. ― Din Evanghelii, a spus preşedintele. Thomas a întins mâna după Biblie şi a ridicat-o încet. Evanghelii. Să fie posibil? Aerul parcă devenise vâscos. Cuvintele rostite de tatăl lui în urmă cu 913

ani şi ani i se învârtejeau prin minte. Nu le acordase niciodată atenţie, dar ele răsunau delicat din amintire, precum şoaptele venite de dincolo de moarte. Ori şoapte ale celor vii? A deschis Biblia şi a frunzărit cea de-a doua jumătate. A găsit Evangheliile. Evanghelia după Ioan. A citit primul verset şi a simţit cum puterea i se scurge din braţe. Ţinea în mâini un exemplar al singurei cărţi pe care le-o lăsase Justin.

Istoriile consemnate de Iubitul Său.

Kara se apropiase şi privea la carte. ― Cartea de Istorii? Thomas a închis Biblia şi a lăsat-o jos. ― Una dintre ele. ― Asta e una dintre Cărţi? a întrebat Monique. Cum se poate? ― Tot ce se întâmplă aici este consemnat în Cărţile de Istorii, a zis Thomas. Totul. Însă era vorba de ceva mai mult, nu? Aceasta era singura carte pe care leo lăsase Justin. Dogma Cercului se baza în principal pe ea. Preşedintele Blair şi-a dres glasul. ― Presupunând că ajungi până la Carlos, care este planul tău? Adevărat, ce plan avea?

20 Rândurile mulţimii se îngroşau vizibil, dar nu îndeajuns de repede ca să-l satisfacă pe Phil Grant. Planul fusese destul de simplu, iar liderul majorităţii din Senat se alăturase lui, dar nu mai aveau timp, astfel că acum Thomas de Hunter apelase din nou la stratagema aceea a lui cu visul. A traversat peluza cu aparatul de emisie-recepţie în mână, ştergându-şi în acelaşi timp sudoarea de pe frunte cu o batistă. Transportoare blindate, de culoare nisipie, fuseseră dispuse la cincizeci de metri unul de altul, alcătuind un şir ce înconjura terenurile Casei Albe. O adevărată armată. La Washington fusese trimisă o divizie întreagă. Câteva tancuri se găseau pe alee, cu chepengurile ridicate, iar servanţii stăteau pe turele. Prezenţa lor acolo era tolerată doar pentru că naţiunea era preocupată de chestiuni mai grave. Garda Naţională ieşise pe străzile din cele mai mari cincizeci de oraşe, 914

de la New York la Los Angeles. Încă nu se produseseră incidente fatale. Deocamdată. În timp ce traversa peluza, Phil s-a simţit urmărit de mii de ochi. Protestatarii stăteau dincolo de gard, la mai bine de o sută de paşi, dar privirile păreau să-l sfredelească şi de la acea distanţă. În mulţimea aceea se găseau oameni care credeau în sfârşitul lumii şi păreau să afişeze expresii de genul „v-am spus eu că aşa va fi“, activişti antiguvernamentali şi un număr surprinzător de mare de cetăţeni care rezonau cu Mike Orear şi socotiseră că adoptarea unei cauze – indiferent cât de practică – era mai bună decât să stea acasă, aşteptând să moară. Dwight Olsen a mers alături de el, menţinând ritmul acestuia. S-a uitat la liderul opoziţiei. Omul nu lua în seamă adevăratul joc din acele momente, însă ura lui faţă de preşedinte îl transformase într-un pion uşor de manipulat. ― Suntem într-o cumplită criză de timp, a zis Phil. Cel târziu mâine. Dacă nu ne reuşeşte planul, preşedintele va încerca o soluţie stupidă. Înţelegi, da? ― Ai mai spus-o şi cu altă ocazie, dar ştii că nu pot forţa lucrurile. Chiar dacă nu ne potrivim în privinţa opiniilor, preşedintele nu e prost. ― Tocmai asta e problema, nu-l putem lăsa să declanşeze un război. E prea târziu pentru aşa ceva. Scopul nostru e să împiedicăm izbucnirea unei conflagraţii. S-au apropiat de primele rânduri ale demonstranţilor. Părând abătut, Mike Orear a pornit spre ei. Zeci de politicieni cunoscuţi participaseră la organizarea acelei demonstraţii de protest, însă ochii lumii se îndreptau cu precădere spre el. Phil îi strecurase Theresei sugestia pe drumul de întoarcere de la Bangkok, iar ea îl ascultase cu atenţie. Trebuiau să-i avertizeze pe oameni, iar singura modalitate de a reuşi fără să fie afectată încrederea preşedintelui era aducerea cuiva care să poată face publică hotărârea pe cont propriu. Un om precum prietenul ei, cu acces la lumea ştirilor. Dacă ea nu ar fi înghiţit nada atât de repede, Phil ar fi folosit una dintre numeroasele alte soluţii pe care le gândise. Problema era să nu se difuzeze ştirea atât cât să se permită lui Fortier să îşi asigure controlul asupra Franţei. Când avea să fie anunţată, ştirea trebuia să facă senzaţie. Orear i-a zâmbit, trecându-şi apoi mâna prin părul şi aşa încâlcit. ― Eşti impresionat? 915

― Mike, aş vrea să faci cunoştinţă cu Phil Grant, directorul CIA, a spus Dwight Olsen. Şi-au strâns mâinile. ― Ai reuşit să strângi o mulţime impresionantă. ― E meritul oamenilor, nu al meu. Sunt convins că reprezintă un lucru neplăcut pentru voi, politicienii, dar lumea nu mai ţine seama de convenienţe, adevărat? Phil a aruncat o privire spre Olsen. ― Mda, tocmai asta e problema, a zis senatorul. Nu suntem siguri că spiritul tău treaz e chiar atât de supărător. Mike l-a privit nedumerit. ― De fapt, după o analiză mai atentă, am ajuns la concluzia că ar putea fi singurul lucru care are putinţa de a modifica echilibrul în cadrul acestui joc. ― Vrei ca preşedintele să declare adevărul. Phil a zâmbit. L-a luat pe Mike de braţ şi l-a îndepărtat de şirurile de oameni care asigurau paza. ― Nu tocmai. Pot avea încredere în tine? Olsen mergea alături de el. ― Depinde. ― Asta nu mă satisface. Situaţia nu mai poate fi controlată de un singur om, sunt convins că înţelegi. Deciziile ce se vor lua în următoarele zile vor hotărî soarta a sute de milioane de oameni. ― Atunci te referi la faptul că preşedintele trebuie să se răzgândească. Bravo. ― Nu mai avem mult timp la dispoziţie. ― Iar publicul nu ştie ce se petrece în realitate. Acesta e rolul acestui priveghi, am dreptate? Dreptul publicului de a şti. Şi cum sugerezi să schimbăm ceea ce nu ştim? ― Îţi voi spune ce planuri are preşedintele. Dar e nevoie să păstrezi secretul, cred că înţelegi. ― De acord. Dacă voi considera că joci cinstit cu mine, voi păstra secretul. Dar să nu-ţi închipui că nu le voi spune oamenilor ceea ce merită să ştie. Nu le voi trăda încrederea. ― Eu nu vorbesc de înşelarea oamenilor, ci de slujirea lor. S-ar putea ca acum să ai mai multă putere decât oricine altul din ţara asta. Foloseşte-o! Mike s-a oprit. ― Scuteşte-mă de aiureli politice. 916

― Atunci cred că va trebui să mă încred în tine. Sper să nu greşesc. Reporterul de la CNN s-a mulţumit să-l privească. Era omul cel mai potrivit, a gândit Phil. Omul chiar credea în acea absurditate. ― Preşedintele are intenţia de a declanşa un război nuclear. E convins că Franţa nu ne va pune la dispoziţie antivirusul, aşa cum a promis, şi a decis, drept chestiune de principiu, să pierim frumos. Dacă nu respectă cererile pe care le-am primit, ţara aceasta va înceta să mai existe. ― Dar voi nu consideraţi că e bine aşa. ― Exact. Cei mai mulţi oameni din anturajul lui se pronunţă împotriva unei asemenea decizii. Deţinem informaţii care ne fac să credem că francezii ne vor da antivirusul la vreme. Să nu-i permitem preşedintelui în niciun caz să declanşeze războiul atomic. Mike Orear s-a uitat spre Casa Albă. ― Deci preşedintele nu are încredere în francezi. Iar tu ai. ― În esenţă, da. ― Dar dacă te înşeli? ― Dacă preşedintele porneşte războiul, nu vom avea nicio şansă de a crea antivirusul, asta este cât se poate de limpede, a intervenit Dwight Olsen în discuţie. Dacă se abţine, există posibilitatea de a-l realiza. ― Din câte am înţeles, oamenii noştri de ştiinţă nu sunt chiar atât de aproape de reuşită pe cât am fost făcuţi să credem. ― Nu. ― Ce nebunie… a izbucnit Mike, strângând din dinţi de frustrare. În concluzie, veghea noastră nu reprezintă decât o procesiune funerară. ― Nu neapărat, a spus Phil, ştergându-şi o broboană de sudoare de la tâmplă. Până mâine vei strânge peste un milion de oameni. O adevărată armată. Încurajată cum trebuie, această armată ar putea face ca preşedintele să se răzgândească. ― Veghea este lăudabilă, a zis Olsen. Dar suntem presaţi de timp. Dă de înţeles că războiul nuclear ar putea fi iminent. Să-l facem pe preşedinte să priceapă că poporul nu vrea război. Şi să-i convingem pe francezi de buna noastră credinţă. E un efort pentru a ne mai păstra o şansă, altă soluţie nu există. ― Deci, vrei ca eu să declanşez tulburări. ― Nu în mod necesar. O tulburare de proporţii sugerează haos. ― Dar la ce te aştepţi din partea populaţiei? Să pornească în marş împotriva Casei Albe? 917

Phil a surprins privirea lui Olsen. ― Accept orice sugestie. Dar vom muri, a rostit şi o frustrarea sinceră i-a răzbătut în glas. Nu e vorba doar de un spectacol de proporţii pe care îl dai pentru oameni! Ori faci ceea ce dorim noi, ori nu. Dar vreau să ştiu ce alegi. Pe loc. Mike s-a încruntat. Phil a privit în spate, către forţele de securitate şi la demonstraţia paşnică a armatei de oameni, înarmaţi doar cu lumânări. Un bărbat purtând o robă albă dansa destul de dizgraţios, dar nu şi-a dat seama dacă omul era animat de credinţă religioasă ori de consumul de droguri. Un copil fără cămaşă stătea rezemat de gardul împrejmuitor, privind de dincolo de peluză către ei. Peste două zile, urma să lase în urmă toate aceste neplăceri, aşa suna înţelegerea. Exact la vreme ca să ajungă în Franţa şi să ia antivirusul, înainte de a fi prea târziu. ― Bine, a zis Mike. De acord. * * * Stăteau întinşi alături în laboratorul iluminat difuz, pus la dispoziţie de Bancroft, pregătiţi să doarmă şi să viseze. Deasupra lor, treizeci de gărzi înarmate, pe care preşedintele le convocase de la forţele speciale, instalaseră un perimetru în jurul clădirii de piatră de pe campusul de la Johns Hopkins, altfel pustiu. Doctorul se afla acasă când îl căutaseră, însă revenise la laborator ca să-şi supună subiecţii benevoli la un experiment şi mai greu de crezut decât precedentul. Scopul lui real era de a-i face să adoarmă împreună, însă a insistat să le ataşeze electrozi la cap şi să-i aşeze ca pe doi Frankensteini în hruba pe care o destinase descoperirilor. În cursul călătoriei cu elicopterul, Thomas vorbise vreme de cincisprezece minute pe o linie protejată cu preşedintele, expunându-şi planul referitor la israelieni. Blair convenise imediat privind paşii îndrăzneţi pe care îi descrisese. Cele mai mari probleme erau planificarea şi executarea operaţiunii fără ca francezii să prindă de veste. Din nefericire, nu-l ştiau pe omul francezilor. Şi probabil că nu aveau să afle vreodată. Preşedintele se arăta rezervat faţă de ideea de a nu informa şefii forţelor reunite, dar nici instituţii precum FBI sau CIA, cât şi organismele militare. Comunicarea cu israelienii va fi realizată de Merton Gains personal. Singurul în care Thomas era convins că se putea avea încredere. ― Ei bine, a spus doctorul Bancroft, apropiindu-se cu o seringă în mână. Suntem pregătiţi să visăm? 918

Thomas a aruncat o privire spre Kara. Mâna ei era legată de a lui cu tifon şi bandă adezivă. Doctorul făcuse mici incizii în vârful degetelor mari şi le unise sângele. ― Cinci kilometri spre est, exact cum ţi-am arătat. Trebuie să ajungi acolo în seara asta, dacă se poate. ― O să încerc, Thomas, a oftat ea. Crede-mă, o să încerc.

21 Cu o tresărire, Mikil s-a trezit şi a privit în gol. Era abia a doua oară când Kara făcea trecerea, dar datorită experienţelor ei din trecut privind visele lui Thomas, şi-a dat imediat seama ce se petrecea. Era Mikil. Practic, era şi Kara. În orice caz, Johan şi Jamous dormeau alături. A sărit în picioare. ― Treziţi-vă! Cei doi au sărit. Amândoi s-au prins de coapse, s-au rostogolit, ajungând apoi în poziţia ghemuit, Johan strângând un cuţit într-o mână, iar Jamous, o piatră. Cele treisprezece luni de practicare a nonviolenţei nu le tociseră instinctele ce se activau în momentele când trebuiau să se apere. ― Ce s-a întâmplat? a întrebat Johan, clipind des ca să-şi alunge senzaţia de somn. ― Visez, a spus Mikil. Ridicăm tabăra. Plecăm. Jamous a examinat din ochi pădurea din jur. ― Scabioşi? a zis el în şoaptă. ― Nu visezi, a replicat Johan. Eşti trează. Culcă-te la loc şi mai visează. Era cât pe ce să mă sperii de moarte. ― Ba nu, Kara visează! Iar Mikil şi-a ridicat salteaua şi a rulat-o grăbită. Găsiseră o nouă tabără pentru trib şi, după discuţii mai îndelungate decât ar fi socotit că era normal, dată fiind urgenţa pe care o impunea situaţia gravă în care se găsea Thomas, conveniseră în cadrul unui sfat să trimită trei dintre cei mai buni luptători într-o misiune de supraveghere care se putea transforma într-o încercare de salvare, dacă circumstanţele o îngăduiau. Trecuseră cinci nopţi de când Hoarda le luase camarazii. Cinci nopţi! Şi cu fiecare zi care trecea, era tot mai convinsă că fratele ei murise. Astfel de împrejurări o îndemnau să se gândească serios să îmbrăţişeze doctrina lui 919

William: fie să pornească la luptă cu sabia în mână, fie să se afunde în deşert. Până şi Justin scosese sabia şi luptase cândva împotriva Hoardei. Şi atunci fusese Elyon, nu? Aşadar, însuşi Elyon scosese sabia o dată. De ce să nu procedeze la fel şi acum, pentru a-l elibera pe acela care-i conducea Cercul? Şi-a aruncat pătura înfăşurată pe spinarea calului şi s-a răsucit în spate, spre cei doi bărbaţi care se uitau la ea într-o tăcere amestecată cu nedumerirea. ― Imediat. Trebuie să plecăm chiar acum! Mă auziţi? Thomas trăieşte şi tocmai i-a spus Karei cum putem ajunge la el. E în subsolul bibliotecii, la cinci kilometri est de oraşul Hoardei. Ceilalţi urmează să fie executaţi mâine. ― Thomas ţi-a dezvăluit toate astea? a întrebat Jamous. ― Nu avem vreme de discuţii! a zis ea şi a urcat pe cal. O să-ţi explic pe drum. A dat pinteni calului şi s-a îndreptat spre nord, printr-un câmp întins, neluând în seamă strigătul prin care Jamous o ruga să-l aştepte. Aveau să o prindă din urmă destul de curând. Venind călare pe armăsarul lui negru, Johan a fost primul care a ajuns-o. ― Mikil! mai încet! Măcar cât să putem participa şi noi la acţiunea asta. Au ajuns la marginea pădurii, iar Johan a început să meargă la trap alături de ea. ― Biblioteca aceea unde este ţinută, a întrebat Johan. Ţi-a zis cum să-l scoţi de acolo? Ea a plecat capul brusc, pentru a şi-l feri de o creangă mai joasă. Copacii erau rari în acea porţiune, dar spre est desimea pădurii avea să le împiedice înaintarea. Şi-a îndemnat calul înainte. ― Mi-a dat câteva idei şi mi-a zis că voi vreţi să le folosiţi. Aţi trăit alături de Hoardă îndeajuns de multă vreme ca să-i înţelegeţi pe oamenii ei mai bine decât alţii. Bărbatul nu i-a răspuns. ― Şi mi-a mai spus şi câteva lucruri despre tine, Johan, a continuat Mikil, uitându-se scurt spre el în lumina scăzută. E nevoie să visezi şi tu. Este evident că ai legătură cu un bărbat pe nume Carlos, care trebuie să înţeleagă realitatea. ― Să vorbim acum doar despre eliberarea lui Thomas pornind de la un vis. Câte fructe de leac mai avem? ― Câte două de fiecare, i-a răspuns celălalt. Te aştepţi la o luptă? 920

― Crezi că Thomas ne va ierta dacă i-am vindeca pe câţiva după ce-i doborâm? Mikil s-a uitat la Johan. ― Să rănim un scabios, apoi să-l vindecăm? Nu ştiu, a făcut ea, gândinduse că atâta vreme cât nu ucideau… De ce nu? Asta ţi-este recomandarea? ― Cum pot face aşa ceva fără să ştiu ce ţi-a transmis Thomas în visul acela al tău? ― Mi-a zis unde este ţinut. Mi-a dat amănunte privind dispunerea terenului, precizând că există o femeie care are acces neîngrădit la el. A sugerat ca eu să mă dau drept acea femeie. ― Şi despre cine este vorba? ― De Chelise, fiica lui Qurong. Amândoi s-au uitat la ea ca la o persoană care o luase razna. * * * ― Cât timp avem la dispoziţie? a întrebat Mikil. ― Întoarce-te, vreau să te văd în lumina lunii, a cerut Johan. I-a făcut pe plac. ― Cât? ― Mai puţin de o oră, a răspuns Jamous. ― Atunci asta ar trebui să ne ajungă! a zis ea şi s-a uitat la zidul complexului, aflat la cincizeci de metri spre dreapta lor. ― Nu vom reuşi, a spus bărbatul şi a scuipat într-o parte. ― Atunci, dă-ne o idee mai bună. Cum arăt? Îmbrăcarea robei purtate în mod tradiţional de scabioşi nu era un lucru ieşit din comun – deseori luau pe ei mantiile acelea când se aventurau în adâncul pădurii. Numai că ea nu-şi aplicase niciodată acea substanţă albă, cu consistenţă lutoasă, pe faţă şi pe mâini. Thomas îi sugerase să devină prinţesa Hoardei vreme de o noapte, iar Johan insistase să folosească un strat cât mai gros, care să înlocuiască morstul. Aşadar, lut de culoare albă. ― La fel ca prinţesa, a zis Johan. ― Mai puţin ochii şi glasul. ― Orice deghizare are nişte limite. Fă exact cum ţi-am spus. Jamous avea dreptate, planul era nebunesc. Mai rău ar fi fost doar dacă lar fi pus în aplicare la lumina zilei. ― Ţineţi minte, biblioteca se află în mijlocul grădinii. Thomas a precizat că ar fi vorba de patru paznici, doi afară şi doi în subsol. 921

― Am înţeles, a asigurat-o Johan. Lasă-ne la dispoziţie cinci minute, după care îi atragi afară. Şi ridică-ţi tonul o idee. Chelise e la fel de… directă ca tine. Să nu faci încercarea de a-ţi înmuia vocea. Mergi drept şi… ― Să-mi ţin capul drept, am înţeles. Aveţi impresia că eu nu ştiu cum trebuie să arate o mucoasă care-şi dă aere. ― N-aş spune că e o mucoasă. Mai curând, îndrăzneaţă. Rafinată. ― Ia te rog. Cuvintele „scabios“ şi „rafinat“ nu fac deloc casă bună. ― Păstrează-ţi calmul, a sfătuit-o Jamous. S-ar putea ca scabioşii să nu fie rafinaţi, dar se pricep destul de bine să mânuiască săbiile. Dacă ea murea, atunci şi Kara murea în laboratorul doctorului Bancroft, aşa spusese Thomas. Ciudat lucru. Dar se obişnuise cu primejdiile. ― Porniţi. Jamous a şovăit puţin, apoi a prins-o de braţe, să alcătuiască obişnuitul cerc. ― Tăria lui Elyon. Bărbaţii s-au mistuit în beznă. Mikil a alergat spre gardul înalt de pari şi a urcat în copacul pe care îl ochiseră împreună. Grădina regală, aşa o numise Thomas. Luna era pe jumătate plină – a văzut conturul arbuştilor şi tufişurilor aranjate grijuliu în jurul pomilor fructiferi. Clădirea mare, cu o turlă, aflată la o sută de metri în interiorul complexului, se vedea mai limpede. Biblioteca. Nici urmă de vreun paznic în acea parte a grădinii. Mikil s-a prins de doi stâlpi alăturaţi, şi-a trecut picioarele peste gard şi s-a lăsat să cadă pe sol, aflat la aproape trei metri. Purta o robă neagră – dacă mergea ţinându-şi capul plecat rămânea aproape invizibilă. A traversat grăbită grădina, surprinsă de grija cu care oamenii Hoardei tunseseră gardurile vii şi tufişurile. Florile stăteau deschise oriunde ar fi privit. Până şi pomii fructiferi fuseseră tăiaţi cum se cuvenea. S-a oprit înapoia unui copac nanka mare, aflat la treizeci de metri de uşa principală a bibliotecii, unde doi paznici stăteau ghemuiţi lângă zid. Ciudat că nu era deloc furioasă pe ei de când se înecase. Nu putea afirma că simţea vreo compasiune faţă de ei, aşa cum susţineau unii, dar considera absenţa furiei faţă de ei o binecuvântare. Faptul că se dovedise complice în condamnarea lui Justin o făcea mai aprigă în furia ei faţă de înşelătoria care îi orbise pe toţi. Nu rămăsese surprinsă când îşi dăduse seama că mânia i se îndrepta împotriva bolii, nu a Hoardei. Nu manifesta compasiune faţă de boală. 922

Diferenţa dintre ea şi alţii – William, de pildă – era că în momentul când a văzut două gărzi bolnave, a văzut mai curând boala; el ar fi văzut doar oamenii. Şi-a alungat asemenea gânduri din minte. Sosise momentul să apeleze la puţină înşelătorie. Trebuia să presupună că Johan şi Jamous îşi ocupaseră locurile, conform planului. Şi-a lăsat capul în jos şi a păşit drept spre poteca lată ce ducea spre bibliotecă. Douăzeci şi cinci de metri. A simţit curând pietriş sub tălpi – cu siguranţă că fusese văzută deja. A inspirat adânc, s-a îndreptat de spate şi a mers cât a putut de graţios, ridicându-şi bărbia în aer ca o adevărată prinţesă, îndreptându-se spre cele două gărzi. Omul din stânga s-a ridicat brusc şi a tuşit. Celălalt l-a auzit, a văzut-o şi a luat imediat poziţia de drepţi. Amândoi au rămas fără grai. Nu primiţi prea

mulţi vizitatori la ora asta din noapte, aşa e, solzoşilor.

S-a oprit aproape de baza scărilor. ― Deschide uşa, a poruncit ea cu glas stăpânit. ― Cine eşti? a întrebat cel din dreapta scării. ― Nu face pe prostul. N-o recunoşti pe fiica lui Qurong noaptea? Omul a şovăit şi a aruncat o căutătură spre tovarăşul lui. ― De ce porţi acea… ― Ia vino aici! a poruncit şi a împuns cu degetul spre pământ. Veniţi imediat la mine, amândoi! Cum de îndrăzneşti să mă întrebi ce haine am ales? Vreau să-mi vedeţi faţa de aproape ca să nu mai puneţi vreodată la îndoială cine vă este stăpână! Mişcaţi-vă! Nu era convinsă că vocea ei suna ca a unei prinţese, însă gărzile au coborât treptele cu precauţie. ― Voi face uitată această lipsă de politeţe, dar s-ar putea să mă răzgândesc dacă vă mişcaţi cu atâta încetineală. Cei doi s-au grăbit să se apropie. Dinspre fiecare colţ al clădirii a zburat câte o umbră, iar Mikil a ridicat glasul ca să acopere orice zgomot pe care l-ar fi putut face acestea. ― Sincer vorbind, în esenţă nu sunt fiica lui Qurong, dar aflaţi că mă aflu aici în locul ei. Mi-a zis să îl găsesc pe albinos, ca să-l pot salva. E îndrăgostită de dragul nostru Thomas, înţelegeţi? Gărzile s-au oprit pe treapta cea mai de jos, iar Jamous a apărut imediat pe treapta de deasupra şi i-a izbit pe fiecare cu o bâtă în ceafă. Cei doi au scos câte un icnet şi s-au prăbuşit aproape în acelaşi timp. 923

Au târât gărzile de pe trepte şi le-au aşezat pe iarbă. ― Sunt loviţi rău? a întrebat ea. ― Vor supravieţui. Thomas va protesta, dar în cele din urmă va înţelege motivele. Deşi ar putea primejdui operaţiunea de salvare, cei doi vor supravieţui. Şi această atitudine în sine putea fi socotită nonviolenţă. Partea referitoare la iubirea prinţesei faţă de Thomas era absurdă – ceva care să le stârnească hohote de râs mai târziu. Dacă Mikil avea noroc, era posibil să-i provoace adevăratei prinţese destule necazuri. ― Să mergem. Johan şi Jamous au pătruns în bibliotecă fără să facă zgomot, cu ea imediat în spatele lor. Uşa care dădea spre casa scărilor se afla exact unde îi indicase Thomas. ― Aici e. Îi trezesc eu. Mikil a aşteptat ca, profitând de întuneric, Jamous şi Johan să se aşeze de o parte şi de alta a uşii, după care a întredeschis-o. Din adânc s-a văzut licărirea unei torţe. I-a făcut un semn din cap lui Jamous, a deschis uşa, şi a coborât o treaptă. ― E cineva treaz aici? Am nevoie de ajutorul gărzilor, dar imediat! Glasul ei a căpătat ecou, care a părut că o izbeşte în faţă. Se putea să fi fost şi alt sunet, dar nu era sigură. ― Dormiţi? Nu am toată noaptea la dispoziţie! Au fost găsite Cărţile şi Woref are nevoie de ajutorul vostru imediat! De astă dată s-a auzit zgomot de încălţări răsunând pe pietrele plate de dedesubt. S-a răsucit exact în clipa când doi soldaţi au apărut în faţa ei, ambii ducând torţe în mână. ― Grăbiţi-vă! Le-a zis şi a intrat în foaier în timp ce ei bocăneau urcând treptele. Cei doi au fost eliminaţi de Jamous şi Johan chiar mai lesne decât cei de afară. Totul decursese cu o uşurinţă suspectă. Dar nu trebuia să uite că informaţiile corecte reprezentau de multe ori cheia victoriei în multe lupte. Mikil a scotocit la centura unuia dintre paznici în căutarea cheilor şi, găsindu-le, a smuls torţa din mâna lui Jamous şi a coborât treptele cât de repede i-a permis roba lungă. Un coridor săpat în stâncă ducea spre o uşă aflată în partea stângă. ― Thomas? ― Aici sunt. Deschide uşa, repede! 924

A introdus cheia şi a descuiat. Uşa s-a rotit spre interior şi fasciculul torţei l-a luminat pe Thomas, care stătea în picioare, purtând o robă aproape la fel ca a ei. El i-a văzut chipul şi a îngheţat. Se aşteptase ca el să ţâşnească pe lângă ea şi să îşi preia rolul de conducător. Cu toate acestea, a părut ciudat de şocat de prezenţa ei. ― Calmează-te. În ciuda înfăţişării mele, nu sunt o fantomă. ― Mikil, tu eşti? ― Nu la asta te aşteptai? Nu vreau să aflu, dar frumuseţea mea te-a lăsat fără grai? a întrebat şi a zâmbit. Cutremurându-se, bărbatul a părut să se elibereze. A alergat spre ea şi i-a prins braţele între ale lui. ― Slavă lui Elyon. Şi ceilalţi? ― Îi am cu mine pe Jamous şi pe Johan. Nu ne-am dus încă după ceilalţi. ― Atunci trebuie să ne grăbim! a zis el, ţâşnind spre trepte. S-a năpustit în holul de intrare şi s-a oprit brusc. Două trupuri zăceau la pământ. Şi-a mutat privirea de la ele spre Johan, apoi spre Mikil, care a înaintat, ocolindu-le. ― Au doar nişte cucuie. Dacă vrei, le putem da nişte zeamă de fructe, a spus ea. Thomas a fugit spre uşă şi a aruncat o privire spre cer. O vagă strălucire roşiatică sclipea la orizont. ― Nu mai avem vreme.

22 Thomas a alergat în urma lor, torturat de gândul că vor ajunge prea târziu. I se părea imposibil ca patru albinoşi să treacă neobservaţi imediat ce oraşul avea să se trezească la viaţă. ― Trebuie să alergăm, nu să ne furişăm, a zis el, trecând pe lângă Mikil. Nu avem vreme să ne strecurăm. Să gonim şi să-i luăm pe nepregătite. ― Ca să spânzure opt oameni, în loc de patru? a întrebat Johan. Se cuvine să ne gândim serios la ceea ce facem. ― Doar asta am făcut în ultima vreme. În răstimpul pe care îl avem la dispoziţie, nu avem altă şansă. ― Şi chiar vrei să realizezi totul fără folosirea forţei? ― Vom face ceea ce trebuie. 925

Au sărit peste gard şi au încălecat. Thomas a călărit alături de Johan, însă au socotit că ar mai fi avut nevoie de alţi cinci cai pentru a-i lăsa în urmă pe oamenii Hoardei. I-a condus spre grajduri, de unde şi-au ales caii. ― Fără şei? a întrebat Mikil în şoaptă. ― Avem doar frâie. Putem călări şi pe deşelate. Toate acestea le răpiseră un sfert de ceas, iar cerul devenise deja cenuşiu. Întârziaseră! Intrarea călare în oraş ar fi însemnat sinucidere curată. Pe de altă parte, fuga de acolo ar fi fost totuna cu condamnarea la moarte a celorlalţi. Thomas s-a aruncat pe spinarea unuia dintre cai şi a scos un geamăt de frustrare. Fusese cât pe ce. Palatul se înălţa în stânga lor. Acolo dormea Chelise. Într-un fel, evadarea părea să semene cu o execuţie. Nimic nu mergea cum trebuia. Ori erau prinşi toţi şi executaţi, aşa cum sugerase Johan, ori scăpau de acolo, doar pentru a avea parte de o soartă îngrozitoare. ― Ce s-a întâmplat? a întrebat Johan. ― Nimic. ― Pe faţa ta citesc altceva! Ştii ceva ce nouă nu ne-ai spus. ― Nimic. Ştiu că probabil aveţi dreptate să vă temeţi că vom fi prinşi. Am nevoie doar de unul dintre voi. Mikil şi Jamous, ne revedem peste jumătate de oră la cascadă. ― Dar nu vreau să mă ascund, a zis femeia. Oricum, sunt deghizată. ― Eşti căsătorită, a replicat Thomas şi a dat pinteni calului. ― La cascadă, a făcut Johan. Să ne grăbim. Mikil şi-a scos roba şi i-a aruncat-o lui. Cu câte doi cai suplimentari fiecare, au plecat în trap iute direct spre lacul aflat acum la doar un kilometru în faţa lor. În timpul acesta, Johan a îmbrăcat roba. ― Mikil are dreptate. Doar văzându-ne feţele, oricine şi-ar da seama că suntem albinoşi. ― Atunci singura noastră speranţă este să-i lovim înainte de a apuca să creadă că un albinos ar fi atât de ţicnit să se plimbe prin oraşul lor. Ai un cuţit? ― Plănuieşti să-l foloseşti? Chiar avea de gând? ― Nu plănuiesc. Nu am niciun plan. ― Nu te recunosc. 926

Au continuat să înainteze către închisoare. Pământul moale, noroios, înăbuşea zgomotul copitelor. Fum de lemn se ridica în aerul dimineţii de la un foc dintr-o colibă aflată în stânga lor. S-a auzit un cântat de cocoş. Rămas în urmă, castelul se înălţa tăcut. ― Mikil mi-a zis că trebuie să visez împreună cu tine, a vorbit încet Johan. Ceva în legătură cu un anume Carlos. Cât pe ce să uite. ― Este un motiv ca să trăieşti? ― Poate. Sigur că era. Însă în acele momente nu avea răbdarea să se gândească la vis. Acolo, în oraşul Hoardei, îl frământa ceva, făcându-l să fie neliniştit, şi nu putea pricepe ce anume.

Thomas, nu vrei să fii eliberat.

Nu, nu era vorba de asta. Ar face orice ca să se elibereze de acele animale. Chiar dacă însemna să le facă rău câtorva. S-a simţit cuprins de un val de ură şi s-a cutremurat. Ce fel de fiară ar ameninţa să ucidă ceea ce salvase Elyon prin propria moarte?

Unde e iubirea ta faţă de ei?

― Nu pot afirma că-mi dau seama ce s-a întâmplat cu tine, Thomas, dar nu eşti acelaşi om pe care îl ştiam. ― Nu? Poate că traiul aici, printre vechii tăi prieteni, m-a făcut să înnebunesc. Celălalt nu a luat în seamă împunsătura. ― Iartă-mă, a spus Thomas. Te iubesc ca pe un frate. ― Pot să-mi folosesc arma? ― Foloseşte-ţi conştiinţa. Johan a făcut un semn cu capul către un grup de războinici care se dezmorţeau în apropierea unei clădiri ce arăta ca o cazarmă. ― Nu cred că împotriva lor m-ar putea ajuta doar conştiinţa. Thomas nu-i văzuse pe acei soldaţi. Câţiva îi urmăreau cu ochi curioşi. Chiar dacă nu le zăreau feţele ascunse de glugi, scabioşii se vor lămuri destul de curând. Îi trădau chipurile, ochii, mirosul. Erau albinoşi, nu aveau cum să ascundă asta. ― Mai ai fructe? ― Două. ― Când pornesc în goană, să mă urmezi. ― Asta ţi-e planul? 927

― Exact. Unul dintre scabioşi a pornit brusc spre drum, părând că intenţionează să-i oprească. ― Acum, frate. Goneşte! A dat pinteni calului. ― Dii! Armăsarul a ţâşnit înainte. Cei doi cai legaţi de şa au fornăit când frâiele le-au fost smucite. Au pornit în galop spre scabiosul speriat, care s-a ferit din calea lor. Au trecut de cazarmă în mare viteză şi abia după aceea s-a auzit un ţipăt: ― Hoţii! Hoţii de cai! Era mai bine decât dacă ar fi strigat „Albinoşii“. Thomas a silit calul să iasă de pe stradă, ajungând pe malul lacului şi l-a îndrumat drept spre închisoare. La poarta acesteia stăteau doi gardieni. Judecând după expresiile lor, şi-a dat seama că niciunul nu avusese vreodată prilejul de a se împotrivi unei evadări. Soldatul din stânga a apucat să scoată sabia doar pe jumătate din teacă, dar Thomas a sărit de pe cal şi i-a împins-o înapoi. L-a lovit apoi cu cotul în tâmplă, atât cât să-l doboare. Celălalt a avut vreme să-şi scoată sabia şi să o ridice, moment în care l-a izbit cu o lovitură iute de călcâi drept în bărbie. Procedase ca pe vremuri, brutal şi fulgerător. A smuls cheile de la centura primului. ― Am nevoie de treizeci de secunde. ― Nu sunt sigur că avem la dispoziţie atâta timp. Câţiva războinici înaintau pe jos pe drum. Îşi dăduseră seama că cei doi călăreţi care trecuseră ca vântul prin dreptul lor aveau alte intenţii decât aceea de a fura cai. ― Descurcă-te cum ştii mai bine, i-a spus Thomas, apoi a pornit în josul scării, sărind câte trei trepte odată. Încă îl frământa ceva, dar acum a simţit că întrevede cauza cu ceva mai multă claritate. Trebuiau să dea foc acelui oraş. ― William! a strigat, gonind pe coridorul îngust. Uitase să ia una dintre torţele prinse pe zid, iar acum plătea pentru graba lui. Circulau zvonuri potrivit cărora în acea temniţă erau ţinuţi în viaţă unii dintre primii prizonieri luaţi de Hoardă, însă nu va avea vreme să îi caute. A strigat încă o dată în întuneric. 928

― William! În care celulă eşti? ― Thomas? Glasul venea de mai departe. A trecut în fugă prin dreptul câtorva celule şi s-a izbit de gratiile celei de-a şasea. William şi Suzan stăteau în picioare, parcă ameţiţi. Cain şi Stephen s-au ridicat şi ei, apărând alături de ceilalţi. ― Suntem atacaţi de peste douăzeci de scabioşi, le-a zis Thomas printre gâfâieli. A vârât cheia în broască şi a răsucit-o cu forţă. Broasca a cedat cu un zăngănit puternic. ― Mai sunt şi alţii? ― Probabil. ― Fugiţi! Vă aşteaptă caii. A rupt-o la goană fără să se mai uite înapoi. Aveau să se ajute unii pe alţii. A simţit o dorinţă surprinzătoare de a lupta cu scabioşii care îl asaltau în acele momente pe Johan. În urmă cu un an, doi dintre ei ar fi fost capabili să ucidă sau să ţină piept la cel puţin douăzeci de războinici. Dorinţa de a-i ataca i-a adus pe limbă un gust ca de aramă. Pofta de sânge. A urcat scările cu paşi mari, simţind cum îi ard plămânii după efortul făcut într-un răstimp atât de scurt. A auzit vocile răcnite ale scabioşilor când era doar la jumătatea scării. A auzit şi un geamăt de durere. Al lui Johan? A ţâşnit din temniţă, ajungând la lumină, şi s-a oprit brusc. Scena i-a făcut inima să stea în loc. Douăzeci de scabioşi înarmaţi cu săbii alcătuiseră un semicerc în faţa intrării. Johan stătea cu gluga dată pe spate, având la braţul drept o rană gravă care sângera masiv. Oamenii Hoardei rămăseseră un moment ca împietriţi văzându-l pe fostul lor general Martyn privindu-i fix. Situaţia i-a readus în memorie lucruri petrecute cu treisprezece luni înainte. Atunci se strânseseră în jurul lui Justin, însă în ochii lui această scenă nu se deosebea mai deloc. Oamenii aceia doreau să ucidă. La orizont a licărit ceva. Roşu. A cules de jos sabia scăpată de primul paznic pe care îl doborâse mai devreme şi a rotit-o pe deasupra capului. ― Înapoi! a strigat, dându-şi gluga pe spate. Nu-l recunoaşteţi pe Thomas de Hunter? Înapoi! Ferocitatea ce-i răzbătuse în glas l-a speriat până şi pe el. A strâns mânerul sabiei cu mâini tremurătoare, dorind cu disperare să se năpustească asupra scabioşilor. Johan îl privea uimit. Oamenii Hoardei se 929

holbau la el. Avea la îndemână o putere cunoscută şi, brusc, şi-a dat seama că o va folosi. Acolo, pe loc, furios, va mânui sabia pentru prima oară după treisprezece luni. Ce mai conta? Oricum erau morţi cu toţii. Scabioşii au ţinut săbiile îndreptate cu vârful înainte. Însă nu s-au retras, aşa cum le poruncise. Din temniţă au apărut buluc William şi ceilalţi. ― Aţi surzit? a strigat Thomas. Johan, ia cealaltă sabie. Celălalt nu s-a clintit. ― Thomas… ― Ridică sabia!

Te-ai pierdut de tine, Thomas.

Răcnind, s-a repezit spre scabioşi. Lama sabiei a fulgerat. A lovit în carne. A despicat. Apoi a eliberat lama şi a lovit a doua oară. Sabia a tăiat adânc braţul unuia dintre atacatori. Sângele i-a năpădit mâneca hainei. Atacul se desfăşurase cu atâta rapiditate şi forţă încât niciunul dintre potrivnici nu a avut vreme să reacţioneze. Erau gărzi, nu războinici. Ştiau de el doar din nenumăratele poveşti referitoare la tăria şi curajul lui inegalabile. Gâfâind, a rămas cu sabia pregătită să reteze capul primului care ar fi mişcat. Acele animale care se bălăceau în propria boală nu meritau altceva decât moartea. Acei Shataiki ruinaţi de boală refuzaseră să-l iubească pe Justin. Ei erau vinovaţi de înşelătoria lui Chelise. A simţit cum pieptul i se strânge de o durere cumplită. A strâns din pleoape şi a urlat gutural către cer. Un vaier i s-a alăturat – cel de-al doilea om pe care îl rănise stătea în genunchi, strângându-şi braţul cu degetele. Thomas s-a răsucit spre Johan. ― Fructul. Johan a băgat mâna în buzunar şi a scos un fruct care semăna cu o pară. ― Foloseşte-l, i-a spus el scabiosului, aruncându-i-l. Înspăimântaţi, ceilalţi s-au retras imediat, abandonându-l pe omul rănit, alături de care se afla fructul. Thomas şi-a lăsat sabia şi s-a repezit înainte.

930

― Pentru numele lui Elyon, nu e nicio vrăjitorie, omule! a strigat şi a ridicat fructul, storcându-l şi făcând zeama să-i curgă printre degete. E darul lui! A prins mâneca hainei omului şi a smucit cu putere. Cusătura a plesnit la umăr, iar mâneca s-a desprins, dezgolind braţul acoperit de solzi, atins sub cot. Lovitura de sabie tăiase osul şi muşchii. Omul a început să scâncească de spaimă. Thomas a întins mâna să-l prindă de braţ, dar omul l-a plesnit cu cealaltă mână. Furia de mai devreme a renăscut în el. L-a plesnit pe om peste obraz. ― Nu fi prost! Ştia că proceda greşit, că evadarea mersese prost. Însă acum nu mai putea da înapoi. A strâns braţul omului cu o mână, iar cu cealaltă a stors fructul deasupra rănii. Zeama a pătruns în tăietură. A sfârâit. Un firicel de fum s-a ridicat din carnea despicată. Zeama fructului îşi făcea efectul vindecător. S-a ridicat şi a aruncat fructul spre primul om pe care îl rănise. ― Foloseşte-l! Le-a întors spatele oamenilor Hoardei. Ceilalţi se uitau la el cu expresii de şoc sau uimire; nu reuşea să le citească feţele. S-a dus spre cal şi a urcat în şa. ― Să plecăm. Era sigur că soldaţii se vor năpusti asupra lor, dar aceştia au rămas locului. Se uitau îngroziţi la omul căruia îi dăduse fructul. Braţul se vindecase pe jumătate şi încă sfârâia. William s-a îndreptat spre un cal. Suzan, Cain şi Stephen au încălecat fiecare. ― Dacă vă închipuiţi că puterea lui Qurong este ceva de iubit sau de temut, atunci aduceţi-vă aminte ce aţi văzut astăzi, a spus Thomas. De data aceasta vă dau fructul pentru a vă vindeca rănile. Dacă ne veţi urmări, nu veţi mai avea acelaşi noroc. După aceea, şi-a rotit calul în loc şi, ameţit şi îngreţoşat, a pornit la galop către pădure. Ce făcuse?

931

23 ― Nimic? a întrebat Qurong. ― Sunt mult mai pricepuţi la fugă decât la luptă, a zis Woref. Alături de conducătorul suprem, se găsea pe acoperişul plat al castelului şi privea spre sud, pe deasupra copacilor. Doar că el nu vedea copacii. Nici măcar nu se uita spre sud. Ochii îi erau întorşi spre interior şi vedea fiara întunecată care, în ultimele zile, îşi croise drum în pântecul lui. Cunoscuse această fiară numită ură, dar niciodată atât de intim. Bănuia că asta avea legătură cu întâlnirea cu Teeleh, dar renunţase la încercarea de a înţelege semnificaţia ei. De fapt, era pe jumătate convins că totul se petrecuse în visele lui. Nu exista un monstru real care se târa prin măruntaiele lui, iar nodul din piept şi arşiţa care îi fulgera prin vine nu erau nici ele reale. Acum o dorea cu disperare pe Chelise din motive doar de el ştiute, fără vreo legătură cu vreun coşmar în care îi apăruse Teeleh. O va avea pe Chelise cu orice preţ, indiferent dacă acest preţ va fi plătit de el sau de ea. Dacă nu putea căpăta iubirea fiicei lui Qurong, cum putea obţine regatul? ― Nu acesta e răspunsul la întrebarea mea. Au fost văzuţi undeva ori nu? ― Nu. Comandantul suprem şi-a lăsat palma pe balustrada care se întindea de-a lungul acoperişului. Stătea nemişcat, îmbrăcat cu o robă neagră, iar gluga lăsată pe spate îi lăsa la vedere codiţele groase. ― Ai executat gărzile aşa cum am dat ordin? ― Da. ― Şi pe cel care a fost vindecat prin vrăjile lor? ― A murit destul de repede. Un alt paznic a încercat să folosească fructul, dar fără rezultat. ― De ce m-ar interesa? a făcut Qurong, apoi s-a întors şi l-a privit pe Woref drept în ochi. Mă interesează albinoşii, nu cele câteva gărzi pe care nu le-ai organizat cum trebuia. Discutaseră deja despre răspunderea pe care o avea generalul pentru producerea acelei catastrofe. Faptul că acum, două ore mai târziu, aducea din nou în discuţie acest lucru demonstra slăbiciunea conducătorului. ― Am recunoscut că mă fac răspunzător. Şi în timp ce tu spumegi, ei sunt departe. 932

Qurong a mormăit şi s-a uitat înapoi spre pădure, probabil surprins de îndrăzneală. Woref a rămas cu ochii spre sud. Când îşi va ocupa locul de conducător suprem, va arde până la pământ acea pădure şi o va lua de la început. Nimic de acolo nu-l mai atrăgea. Şi-a înghiţit amărăciunea. Doar Chelise îl mai atrăgea. Şi, într-un fel, o dorea pe mamă la fel de mult ca pe fiica ei. Dacă nu se va întâmpla ca într-o zi să o ucidă, se va căsători şi cu Patricia. Însă perspectiva de a le poseda pe ele, nu aceea de a se bucura de chipurile lor, îl făcea să simtă un nod în pântece. S-a cutremurat. ― Am impresia că nu înţelegi ce s-a întâmplat. Acum două zile l-am plimbat pe Thomas pe străzi ca să-mi sărbătoresc victoria asupra răzvrătirii lui. Iar astăzi, evadând, mă face să arăt ca un nătâng. Te înşeli dacă-ţi închipui că vei supravieţui întâlnirii cu el. ― Îl crezi prea bun. ― Ţi-au trebuit treisprezece luni ca să-l prinzi, iar acum ţi-a scăpat din nou printre gheare! ― Chiar aşa? Cunoaşte-ţi duşmanul, aşa se spune. Cred că am început să-l înţeleg pe acest inamic. ― Da. Înţeleg că te păcăleşte de fiecare dată. ― Şi ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că sigur îi cunosc slăbiciunea? Qurong şi-a încrucişat braţele la piept şi a întors spatele pădurii. ― E un albinos. Îi ştim slăbiciunea. Şi asta nu ne-a ajutat deloc. ― Ce preţ eşti dispus să plăteşti ca să ţi-l aduc înapoi? ― O să-ţi las viaţa! ― Şi ce consecinţe va suporta persoana care a ajutat la evadarea albinosului? ― Altă pedeapsă decât înecul ar fi o batjocură la adresa mea. ― Nicio îngăduinţă faţă de ea? ― Niciuna? ― Şi nu ai fi îndurător nici cu fiica ta? ― Ce legătură are ea cu asta? a întrebat Qurong pe un ton poruncitor. ― Are mare legătură! a strigat Woref, cu faţa arzându-i de înfierbântare. Ea reprezintă totul pentru mine, iar tu ai pus-o în braţele acelui lup! ― Măsoară-ţi cuvintele! a ripostat conducătorul, cu furia sticlindu-i în ochi. Îndatoririle tale de general al meu nu cuprind şi dorinţa ta carnală faţă de fiica mea. Cum îndrăzneşti să vorbeşti în acest fel despre ea? 933

― Thomas a evadat cu ajutorul ei. Vorbele au fost ca o palmă. ― Nu fi ridicol. ― Ea a dat poruncă gărzilor să nu primească fructe de rambutan cu forţa, aşa cum am ordonat eu. ― Şi asta l-a ajutat? Eşti orbit de gelozie faţă de un războinic înlănţuit. ― Acum nu mai e în lanţuri. Asta e situaţia, nu? E liber fiindcă a visat şi a găsit o cale de a-şi folosi vrăjile ca să îl îndrume pe Martyn până aici, exact cum a spus cândva acesta că va proceda Thomas de Hunter. A visat pentru că nu a mai mâncat fructul. Iar Chelise este complice, te asigur! ― Ascultă, Woref, dacă până şi o gardă sugerează că acest lucru e neadevărat, te înec chiar eu! ― Am executat gărzile acum o oră. Qurong s-a apropiat de uşa care ducea spre scară şi a deschis-o furios. ― Aduceţi-o imediat pe Chelise la mine! a poruncit, apoi a trântit uşa la loc. După aceea te voi lăsa să o învinovăţeşti tu însuţi. Cum îndrăzneşti să îmi acuzi fiica de favorizarea albinosului? ― Crezi că eu nu sunt îndurerat? Nu mai dorm de când i-am văzut… ― Nu vreau să mai aud nicio vorbă! ― Pot face dovada. Conducătorul suprem reacţiona de parcă nici nu l-ar fi văzut pe general. Gândul că cineva, cu atât mai mult o persoană de sânge regal, ar unelti cu duşmanul era greu de suportat. Uşa s-a deschis şi Chelise a apărut în prag. ― Am auzit că ai permis ca educatorul meu să evadeze! S-a răstit ea, uitându-se aprig la Woref. Spune-mi, este adevărat? ― Eu? a făcut el. Simţea că nu se mai poate stăpâni. Îl insulta socotind că el nu ştia ce se petrece sub comanda lui. ― Ori tu? Chelise s-a uitat la Qurong. ― Îi îngădui acestui om să insinueze că l-am ajutat pe albinos să evadeze? ― Nu are importanţă dacă voi permite. A vorbit deja. ― Şi îi dai crezare? Albinosul voia să viseze ca să poată citi mai bine din Cărţi, care depind în parte de vise. Fireşte, l-am lăsat să viseze. E o crimă? Deci ştia! Doar aşa se explica de ce mărturisea atât de repede! Încerca să treacă drept nevinovată, însă târfa din ea ieşea la suprafaţă destul de vădit. 934

― Tu ai dat ordin gărzilor să nu-l mai silească să mănânce fructul? ― Da. Era servitorul meu şi m-am gândit să-l ajut să-şi facă datoria mai bine. ― Şi îndatoririle tale însemnau să-l ţii de mână şi să-i şopteşti tandru ceva la ureche? a întrebat-o Woref. Tânăra a părut că păleşte, chiar dacă machiajul îi ascundea tenul. ― Cum îndrăzneşti? ― Negi? a întrebat tatăl ei. ― Sigur că va nega! Dar ştiu ce am văzut cu ochii mei când i-am găsit singuri în bibliotecă. Dacă ar fi fost vorba de altcineva decât de femeia mea, i-aş fi ucis pe amândoi. Qurong nu-şi putea crede urechilor. ― Chelise, e adevărat? ― Că m-am îndrăgostit de un albinos? Ce absurd! Thomas e un educator priceput, care ştie să citească din Cărţile de Istorii, dar acesta nu e un motiv să fiu numită târfă! A replicat, după care s-a uitat spre conducătorul suprem. Tată, îţi cer să-ţi retragi promisiunea de a mă da în căsătorie acestui om. Nu vreau să am deloc de a face cu el decât după ce-şi retrage acuzaţiile mincinoase şi îşi va cere iertare. Woref a simţit că orbeşte de furie. Nu mai fusese tratat vreodată cu atâta dispreţ. Probabil că o judecase greşit pe această femeie. Se dovedea mai greu de stăpânit decât îşi imaginase.

De aceea eşti atât de disperat după ea.

― Înseamnă că negi orice favoare pe care i-ai făcut-o lui Thomas de Hunter, a spus Qurong. ― Faptul că tatăl meu îmi pune o asemenea întrebare mă face să înţeleg de cine ascultă. ― Un da sau nu va fi de ajuns, copila mea! ― Sigur că nu i-am făcut favoruri albinosului. S-a lăsat o tăcere lungă. ― Lasă-ne singuri. Chelise s-a uitat acuzator spre Woref şi a plecat. ― Ai spus că poţi dovedi legătura dintre ei? ― Da, stăpâne. Pot. ― Te-ai pus într-o poziţie primejdioasă, înţelegi? ― Periculoasă dacă nu am dreptate. Dar am. ― Atunci spune-mi cum, a oftat Qurong. 935

― Dacă am dreptate vreau să-mi dai cuvântul că fiica ta va fi a mea fără nicio oprelişte. Comandantul a ridicat o sprânceană. ― Va fi a ta când vă căsătoriţi. Ce altceva doreşti? Vreau s-o învăţ cine îi este stăpân, a vrut Woref să spună. Vreau să-i frâng

oasele, să nu uite cine sunt.

În loc de acestea, a plecat capul şi a rostit: ― Vreau mâna ei fără alte restricţii. Qurong s-a întors cu faţa spre balustradă şi a privit din nou spre sud. ― De acord. Care ţi-e planul? ― În adâncul temniţei încă îl avem pe albinosul pe care l-am prins acum două luni. Eliberează-l să ducă mesajul că dacă Thomas nu se predă în decurs de trei zile, Qurong, conducătorul suprem al Hoardei, o va îneca pe fiica lui, Chelise, pentru acte de trădare împotriva tronului. Qurong i-a aruncat o privire, dar numai un moment. ― Thomas de Hunter nu se va lăsa prostit de aşa ceva. Chiar dacă s-ar lăsa păcălit, nu mi-aş putea îneca fiica. ― Nu va trebui. Dacă am dreptate, va reveni. Asta va fi dovada mea. ― Nu mai gândeşti normal. Nu şi-ar risca niciodată viaţa pentru o femeie pe care nu o cunoaşte. ― Decât dacă l-a sedus. Conducătorul suprem s-a înfuriat. ― Pune-mă la încercare. ― Şi dacă nu vine? ― Atunci îmi vei ceda mie condamnarea ei la moarte. O voi lua de soţie şi o voi ierta în felul meu. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt, mă poţi ucide. Qurong a rămas pe gânduri. Era prima oară că i se întâmpla asta de când Woref făcuse aluzia. ― Aşadar, chiar dacă nu ai dreptate, tot vei avea mâna fiicei mele. Ce pui în joc? ― Onoarea mea! Dacă greşesc, îmi voi recâştiga onoarea prin căsătoria cu Chelise. Dacă am dreptate, îmi voi recâştiga onoarea prin moartea lui Thomas. ― Dar dacă el nu primeşte mesajul? ― Vom trimite un războinic împreună cu albinosul pentru a reveni cu răspunsul. În acelaşi timp, voi porni cea mai mare vânătoare în căutarea 936

tribului care ne-a scăpat în Pădurea de Sud. Tribul a rămas fără Thomas, Martyn şi alţi conducători şi va fi vulnerabil. ― Dacă Thomas nu se întoarce acolo. ― Nu va face asta. Şi cred că nu mă înşel. Conducătorul s-a gândit în tăcere la acest plan, însă în ochi i-au apărut deja sclipiri. ― I-ai văzut atingându-se în bibliotecă? ― I-am văzut, a răspuns Woref, scuipând peste balustradă. Qurong a gemut. ― A fost întotdeauna foarte hotărâtă. Să păstrăm tăcere asupra acestui lucru. Ţi-am promis ceea ce ai dorit. Nu ştiu dacă s-ar cuveni să mă rog să ai dreptate sau să te înşeli. Se pare că, indiferent de situaţie, câştigi oricum. ― Ba am pierdut deja. Am văzut ceea ce nu trebuia să vadă nimeni. * * * Drumul pe care au fost siliţi să călătorească i-a făcut să încetinească ritmul. Nu cu multă vreme în urmă, priveliştea deşertului îl umplea pe Thomas de nelinişte. Acolo se purtau bătăliile şi mureau oameni. Acolo trăia duşmanul. Înecarea lui Justin inversase rolurile, iar deşertul devenise căminul lor. Dar în timp ce îi conducea pe cei opt afară din pădure, de-a lungul aceluiaşi canion unde cândva încolţiseră şi uciseseră patruzeci de mii de oameni ai Hoardei, a simţit aceeaşi spaimă adâncă pe care o trăise când ieşise dintre copaci. Şi-a oprit calul alături de o catapultă arsă de duşmani. Era prima oară că vizita locul marii bătălii de la Trecătoarea Natalga. Acum creşteau smocuri de iarbă pe terasa unde praful de puşcă azvârlise bucăţi uriaşe de stâncă asupra canionului de dedesubt, strivindu-i pe scabioşi ca pe nişte furnici. Johan şi-a îndemnat armăsarul până la buza terasei şi a privit visător spre fundul canionului. Nu el condusese Hoarda în acea zi, dar atacul întreprins de aceasta fusese plănuit de el. Thomas s-a oprit alături. Mormanele de stâncă prăvălită erau încă înalte. Păsările şi animalele lăsaseră demult doar oasele acolo unde reuşiseră să disloce armurile de corp. Din acel punct înalt, rămăşiţele armatei arătau ca o groapă de gunoi pentru armuri şi arme, împrăştiate de vânturi puternice şi decolorate de soare. 937

― Slavă cerului că oamenii Hoardei nu au aflat cum să producă praf de puşcă, a spus Johan. ― Au încercat. Ştiu care sunt componentele, dar în afară de mine, doar William şi Mikil cunosc proporţiile. Dar dacă vor mai avea câteva luni la dispoziţie, vor reuşi combinaţia potrivită. Ceilalţi se apropiaseră de margine şi se uitau în jos. Thomas a privit înapoi spre pădurea aflată la aproape doi kilometri. Părea întunecată din cauza soarelui care apunea, intrând în contrast cu solul roşiatic al canionului cu care se învecina. Hoarda întunecată se stabilise în închisoarea ei, pe când oamenii Cercului rătăceau liberi prin marea de culoare roşiatică. Ceva din adâncul pădurii negre îl chema. O imagine a lui Chelise i s-a derulat prin minte. Faţa albă şi ochii cenuşii, privind visători la Cărţile de Istorii. S-a mulţumit să ridice din umeri când ceilalţi l-au întrebat de ce rămăsese tăcut atâta timp în cursul fugii din oraş – nici el nu ştia sigur de ce se simţea atât de mohorât. Au crezut că îl frământa faptul că apelase la forţă, iar el aproape că se convinsese că aveau dreptate. Cu toate acestea, şi-a dat seama că era vorba despre ceva mai mult. A înţeles că se gândea la Chelise. Şi-a întors calul dinspre canion şi l-a îndreptat la pas de-a lungul platoului stâncos. Ceilalţi au vorbit încet, depănând amintiri, însă un alt cal l-a urmat pe al lui – probabil Mikil. Kara. Aveau de făcut multe. ― Acum nu mai ai îndoieli, Kara. Ce ţi se pare mai real? Locul de aici sau de dincolo? ― Nu ştiu. S-a întors. Suzan îl urma. Privea spre pădure. ― Credeam că e Mikil. ― Eşti cam absent. Nu e vorba doar de evadare, nu-i aşa? ― De ce spui asta? ― Pentru că eu am sugerat asta. Şi planul a izbutit. ― A fost bine gândit. Poate ar trebui să-ţi încredinţez comanda uneia dintre diviziile noastre, a zis el şi a zâmbit. Şi-a dat seama că ea nu vorbea de plan. ― Nu mă refer la supravieţuirea noastră. Vorbesc despre felul în care putem câştiga încrederea lui Chelise. ― Mda, şi asta a reuşit. ― Cred că şi ea ţi-a câştigat încrederea. 938

Thomas s-a uitat la Suzan în lumina scăzută a apusului. Pielea ei, ceva mai întunecată, era netedă şi frumoasă. Cunoştea câţiva bărbaţi care o curtaseră, dar fără succes. Era precaută, dar şi înţeleaptă. Se lăsa greu păcălită. Suzan avea să devină o soţie extraordinară. ― Probabil. ― Aş vrea să ştii că nu mi se pare o idee proastă. ― Încrederea e una, Suzan, a rostit el încet, fără să fie sigur de ce îi spunea asta. Orice altceva ar aduce a sacrilegiu. Nu aş ajunge până acolo. Înţelegi, nu? Ea a aşteptat un moment până să răspundă. ― Desigur. ― Justin o numeşte Hoardă, iar noi facem la fel. Ai putea s-o numeşti iubire. Dar un albinos ca mine şi o femeie a Hoardei… ― Imposibil. ― Dezgustător. ― Nu ştiu cum ai suportat mirosul din bibliotecă vreme de trei zile. ― A fost oribil. ― Oribil. ― Unde înnoptăm? a întrebat Mikil, care apăruse în spatele lor. ― În canion, i-a răspuns Thomas. Într-un loc ferit, la distanţă de cadavre. Oamenii Hoardei nu se apropie de morţii lor. ― Atunci să mergem. Va trebui să-l zorim pe Johan şi să plecăm. * * * Fără foc de tabără. Fără haine călduroase. Fără alte pături decât cele trei aduse de Mikil, Jamous şi Johan. Doar nisip. Tremurând, Thomas a încercat să se concentreze asupra următoarei acţiuni. Johan. Au stat toţi opt în cerc, dar discuţia s-a purtat între cei trei care au vorbit de vise. Ceilalţi au ascultat fascinaţi şi, a bănuit el, oarecum neîncrezători. Faptul că Mikil ştiuse exact unde era ţinut Thomas i-a făcut pe toţi să nu-şi exprime rezervele ce încă persistau. Situaţia semăna cu înecul – doar experienţa în sine putea, în cele din urmă, să facă un credincios din oricine. Johan s-a ridicat şi a început să se plimbe.

939

― Mikil, dă-mi voie să fac un rezumat al situaţiei, ca să auzi cât de… cât de unic este. Zici că dacă eu mă tai, iar Thomas procedează la fel, şi dacă adormim cu sângele amestecându-se, atunci voi avea visele lui. ― Nu visele lui. Lumea lui din vis. ― Cum spui. Atunci lumea lui din vis. Sper să mă trezesc drept un bărbat pe nume Carlos, fiindcă a stabilit o legătură cu mine mai demult şi crede că ar putea fi persoana mea. ― Ceva de genul ăsta, a confirmat Thomas. Nu afirmăm că ştim precis cum funcţionează lucrurile. Dar aţi aflat că atât Kara, cât şi Mikil au trăit aceeaşi experienţă. Din câte ştiu, toţi putem avea aceleaşi experienţe. Din anumite motive, eu reprezint legătura cu o altă realitate. O altă dimensiune. Sunt singura poartă pe care o cunoaştem. Dacă nu visez eu, nimeni nu visează. Doar viaţa, aptitudinile şi cunoaşterea sunt transferabile. Aşa s-a întâmplat cu Cartea cu file albe. ― A dispărut în lumea ta din vis pentru că Mikil a scris în ea, a spus Johan. ― Da. Şi dacă am dreptate, restul Cărţilor albe au dispărut odată cu ea. ― Le-ai văzut acolo? ― Nu, doar pe aceea de care sunt sigur. E o bănuială. Johan a oftat. ― Te rog, a zis Mikil. Viitorul nostru poate depinde de tine. Trebuie să faci asta. ― Nu-i vorba că n-o voi face. Dacă insişti, te las să foloseşti şi o cană din sângele meu. Asta nu înseamnă însă că voi şi crede. ― Vei crede, te asigur, a vorbit Thomas. Acum aşază-te. Mai am multe de explicat. Johan s-a uitat în jur, către ceilalţi, apoi s-a lăsat jos. Trebuiau să fie atenţi ce îi spuneau lui Johan despre situaţia din Washington. Exista riscul să introducă accidental unele cunoştinţe în mintea lui Carlos. Şi, în eventualitatea în care acesta ar fi refuzat să le facă jocul, nu puteau risca să-şi divulge planul. Thomas s-a aplecat în faţă. ― Când te vei trezi drept Carlos, te vei simţi derutat. Ameţit. Nedumerit în legătură cu ce ţi se întâmplă. Dar să fii atent şi să te întorci cu cât mai multe informaţii despre virus, Svensson, Fortier – orice are legătură cu planurile lor. Mai presus de toate, e vorba de antivirus. Nu uita. ― Cine sunt aceşti oameni? Thomas a făcut un semn cu mâna. 940

― Lasă asta. În momentul cand vei fi Carlos, vei afla cine sunt. Dar când te vei trezi din nou aici, s-ar putea să uiţi detalii pe care le-ai ştiut atunci. Să te concentrezi asupra virusului. Ai înţeles? ― Antivirusul. ― Şi, cât te afli acolo, vezi dacă el ştie cine este în posesia Cărţii de Istorie cu filele albe. A luat-o unul dintre paznici. Clar? ― Cartea de Istorie cu file albe. ― Bine. În plus, există două informaţii pe care trebuie să le plasezi în mintea lui. Scopul nostru este să-l determinăm să se răzgândească, dar, dacă nu reuşim, trebuie să creadă în două lucruri. ― Am înţeles. Cred că o să ţin minte două lucruri.

24 Vreme de câteva clipe de tăcere, care s-au prelungit, Carlos a rămas întins pe jos în pod. Mult dedesubt se găsea subsolul din care Thomas (şi Monique) evadaseră cu câteva zile în urmă, după ce îi spuseseră că era legat de un bărbat din altă lume – cel care sângera la gât. Acela era el, Johan. A dus palma la gât. A simţit ceva umed. Şi-a retras degetele. Sudoare, nu sânge. Bineînţeles că nu e sânge, a gândit Johan. Asta s-a întâmplat acum

treisprezece luni. Însă în lumea asta, totul a avut loc doar în urmă cu o săptămână. Sunt în visul despre care mi-a vorbit Thomas. Carlos îşi dă seama că sunt aici? Şi Johan s-a ridicat.

* * * Carlos şi-a dat imediat seama că se schimbase ceva, dar nu ar fi putut defini acea schimbare. Se simţea agitat. Transpira. Un glas îndepărtat îl avertiza în legătură cu un pericol, dar nu auzea clar. Intuiţia. Ori era vorba de ceva mai mult? Şoaptele mistice ale mamei lui îi reînviaseră în minte în ultimele săptămâni. Thomas de Hunter descoperise o cale prin care prospecta nevăzutul. Zăcuse mort pe pat timp de două zile, după care azvârlise cearşaful şi urmase scara până la nivelul principal al clădirii. Existau şi exemple mai ciudate de moarte aparentă. Însă a respins analiza agnostică a francezului. Hunter fusese mort. S-a uitat prin cameră. Iar acum se afla aici? 941

* * *

Nu, a gândit Johan. Nu este Carlos, sunt eu. Şi, deşi îi cunosc gândurile, el nu le cunoaşte în mod obligatoriu pe ale mele, cel puţin deocamdată. Nu el visează, ci eu. Exact aşa cum a spus Thomas.

De ce Carlos? Deoarece el credea că exista o legătură unică între ei, deşi nu credea suficient de mult încât să simtă prezenţa lui Johan, aşa cum se întâmpla cu Mikil şi Kara. Iar omul avea pe gât o tăietură veche de o săptămână drept dovadă. Aceeaşi tăietură pe care Johan o căpătase de la Thomas în urmă cu treisprezece luni, în amfiteatru, când Justin îl dăduse în vileag. Uimitor. Dar real. La fel de real cum promiseseră Thomas şi Mikil. În acel moment se afla în istorii. Cum? Nu-şi putea imagina. Vreo cută a timpului ori vreo distorsiune spaţială – orice o fi vrut să spună Mikil cu asta. Potrivit părerii lui Thomas conta doar că el era în stare să modifice istoria instalând anumite gânduri în mintea lui Carlos şi aflându-i intenţiile. Două lucruri, după cum insistase el. Să-l convingă de aceste două lucruri, să afle ce se putea şi să se retragă. * * * Carlos a avut o senzaţie de deja-vu. Ceva cunoscut stăruia în mintea lui, dar nu putea detaşa acel ceva ca să-l examineze mai îndeaproape. S-a ridicat şi s-a dus până la toaletă. Şi-a tamponat faţa cu o batistă. Respira greoi, iar faţa îi ardea.

Aşa o să te simţi când Fortier îţi va strecura otravă în băutură, după ce tea folosit ca pe un animal – mai curând decât îţi închipui. Gândul l-a luat prin surprindere. Fireşte, avea destule motive să nu se încreadă în Fortier. Hopkins îi sugerase acelaşi lucru. În momentul când va primi antivirusul, va lua toate măsurile necesare pentru a se proteja. Îi spusese deja lui Fortier că Hunter pretinsese că în urma virusului va apărea o lovitură. Nu va afla că va fi pusă la cale chiar de el. Însă până nu primea antivirusul era neputincios. Acum se gândea că aşteptarea prea îndelungată ar crea probleme.

De ce ar lăsa Fortier pe cineva capabil de o lovitură de palat să trăiască îndeajuns de mult ca să o şi pună în practică? Mai ai de trăit o zi, poate două; după aceea, te va lichida. 942

A simţit un fior rece pe spinare când gândul i-a trecut prin minte, nu fiindcă această idee simplă era nouă ori surprinzătoare, ci pentru că, brusc, a înţeles că era adevărată. Fortier putea să se debaraseze chiar de Svensson. Noua lui putere va ţine atâta vreme cât prilejul de a reacţiona le lipsea numeroşilor lui duşmani apăruţi recent. Se va izola ca să se protejeze. Va distruge orice legătură în urma lui. Doar o teorie, desigur, dar Carlos a fost dintr-odată convins că descoperise ceva ce nu mai putea ignora. Pe faţă avea umbra bărbii nerase. A turnat puţină colonie pe palme şi s-a masat pe obraji. Un duş ar fi făcut parte din programul obişnuit al dimineţii. Doar nu era în vreo tabără siriană din deşert. Apoi i-a venit alt gând: să-l întâlnească pe Fortier. Acum. Imediat. Nu ştia precis de ce. Da, era sigur. Trebuia să vadă în ce ape se scălda omul. Să-l descoasă fără să lase impresia. În acea dimineaţă, Fortier urma să plece în oraş. Carlos s-a apropiat de dulapul de haine, a scos o cămaşă bej de mătase de pe umeraş şi a îmbrăcat-o. A ridicat apoi aparatul de radiorecepţie de pe toaletă. ― Verificare perimetru. A urmat o scurtă pauză. Paraziţi. Apoi gărzile din jurul clădirii au început să prezinte raportul: „Unu, nimic.“, „Doi, nimic.“, „Trei, nimic.“, „Patru, nimic.“… Verificarea se termina cu postul unsprezece. Mulţumit, şi-a verificat pentru ultima oară ţinuta în oglindă şi a ieşit din pod. Trei etaje până la subsol. Pe holul lung. A introdus codul de securitate, a auzit decuplarea încuietorilor şi a păşit în încăperea spaţioasă. O masă de conferinţe, înconjurată de zece scaune albe, stătea aşezată pe o mochetă groasă, de culoare verde. Monitoarele ordonate de-a lungul peretelui dinspre sud primeau semnal de la numeroase antene, dintre care doar una era plasată pe această clădire. Majoritatea erau dispuse la mulţi kilometri depărtare. Fortier nu precupeţise niciun efort financiar pentru camuflarea locului. Nu mai avea importanţă – poziţia era deja compromisă de Monique, iar acum, de Thomas. Aceasta era ultima vizită pe care Fortier o făcea acolo. Nici urmă de franţuz. În spatele lui, un difuzor a prins viaţă: ― Carlos, te rog să vii în camera hărţilor. 943

Ştia. Întotdeauna ştia.

Şi s-ar putea să se ocupe de tine acum. A alungat gândul şi s-a dus către cea de-a treia uşă din stânga lui. De ce reuşea acest francez să-l sperie cu atâta uşurinţă? Era doar un om şi nu poseda nici măcar jumătate din cunoştinţele lui de ucigaş.

Care paznic a luat Cartea?

Ce însemna asta? Ce carte? Pesemne că una dintre gărzi luase un registru – dacă aşa se întâmplase, nu-şi amintea să-i fi raportat cineva. A clătinat din cap şi a păşit în cameră, închizând uşa în urmă. Înăuntru se aflau alte trei persoane, nu doar Fortier. Strategi militari. Din câte înţelesese, aceştia aveau să plece în cursul zilei. Fortier s-a întors din faţa peretelui pe care se găseau o serie de hărţi ce indicau poziţia exactă a arsenalului nuclear al fiecărei mari puteri, îndreptându-se către Franţa. Câteva fuseseră deja descărcate – cele ale Chinei şi Rusiei se aflau aproape în întregime pe solul francez. Britanicii şi israelienii urmaseră exemplul Statelor Unite, oferindu-şi arsenalele în schimbul antivirusului. Avea să urmeze o mare demonstraţie pe coasta dinspre Atlantic a Franţei. Însă condiţiile schimbului prevedeau că va căpăta ceea ce dorea. Armele. ― Vă rog să ne lăsaţi singuri acum, le-a cerut Fortier celorlalţi. Aceştia au aruncat o privire spre nou-venit şi au părăsit încăperea fără să comenteze. ― Carlos, a zis Fortier, rânjind vag, după care şi-a prins mâinile la spate şi s-a întors către hărţi. Ne aflăm atât de aproape şi totuşi atât de departe. ― Eu aş spune că i-ai încolţit perfect, domnule. ― Tot ce se poate. S-au lăsat israelienii vreodată încolţiţi fără scăpare? Distrugerea Israelului fusese încă de la început grija de căpetenie a lui Carlos. Fortier s-a uitat spre el. ― Nu cred că se lasă, domnule. S-au văzut siliţi acum. Iar peste o săptămână nici nu va mai avea vreo importanţă. ― Pentru că atunci îi vom şterge de pe faţa pământului, indiferent ce se întâmplă în cadrul acestui schimb. La asta te referi? ― Presupunând că le luăm armele, da. ― Şi ce se întâmplă dacă nu le luăm? Dacă ne trag pe sfoară? ― Atunci îi dăm de gol şi oricum îi distrugem. Avem la dispoziţie armele necesare. 944

― Adevărat. De fapt, chiar în aceste momente deţinem cel mai mare arsenal terestru din lume. Mai tot arsenalul american se află în largul oceanului. Dar, dintr-o perspectivă pur militară, poziţia noastră e slabă. ― Să nu uităm de antivirus. ― Las deoparte antivirusul şi spun că fără el poziţia noastră este puternică, dar nu îndeajuns. Flota de submarine a Statelor Unite ar fi în stare să provoace distrugeri uriaşe. Deocamdată instalăm proiectilele tactice luate de la China. Rusia are 160 de rachete intercontinentale sub comanda mea, îndreptate spre America de Nord şi aliaţii acesteia. În concluzie, ne aflăm în poziţia de a sfârşi confruntarea exact aşa cum ne-am propus. ― Dar ai unele rezerve. Fortier a făcut câţiva paşi şi a inspirat adânc. ― Ieri mi-am petrecut nouă ore la discuţii cu delegaţiile la vârf venite din Rusia, China, India şi Pakistan. Acestea au acceptat planurile noastre, arătându-se dispuse să-şi joace rolul într-o altă lume. Au apărut şi disensiuni, fireşte, dar în cele din urmă reacţia lor a fost mai bună decât speram. Ceva din tonul omului îi deranja pe Carlos. Pe frunte îi apăruseră broboane sclipitoare de sudoare şi părea mai circumspect decât în mod obişnuit. Poate chiar agitat. ― Dar nu am încredere în americani. Nu am încredere în israelieni. Nu am încredere în ruşi, nici în chinezi. De fapt, nu am încredere în nimeni. Tu ai? ― Nu sunt sigur că e nevoie de încredere în ei. ― Întotdeauna este. O armă ascunsă ar putea şterge Parisul de pe hartă. ― Atunci, nu. Nu am încredere în ei. ― Prea bine. Fortier a ridicat o carte mare şi neagră de pe un fişier şi a pus-o pe masă, în faţa lui Carlos, care nu o văzuse niciodată. ― Ce-i asta? ― Noul plan, a răspuns Fortier încruntat. Putea fi bine, dar şi rău – nu avea cum să-şi dea seama. A întins mâna după ea. ― Doar prima pagină, a precizat francezul. Carlos a luat cartea de pe masă, a deschis-o şi a dat prima pagină. De-a lungul acesteia se înşiruia o listă de nume. Al lui era al patrulea. Missirian, Carlos. Urmau cel puţin o sută de alte nume, scrise la fel ca al lui, cu numele de familie în prima poziţie. 945

― Nu prea înţeleg, a făcut el, ridicând privirea. ― Este lista supravieţuitorilor. O sută de milioane cu totul, pe familii. Nu ne îndoim de fidelitatea lor, în baza legăturilor de familie şi a trecutului lor, şi avem planuri precise privind modul de distribuire a antivirusului către ei. Alcătuirea listei a luat trei ani. S-ar putea să fie şi unii care nu merită, desigur, dar vom remedia situaţia destul de lesne după ce dispar toţi ceilalţi. Celălalt a simţit că devine livid. Fortier nu intenţiona să dea antivirusul nici unei naţiuni. Doar oamenii aleşi de el vor supravieţui. ― Depinde doar de tine dacă numele tău va rămâne pe listă, desigur, a spus franţuzul. Dar decizia mea este definitivă. Nu ştia ce să răspundă. De ce îi destăinuia Fortier toate astea? Doar dacă intenţiona să se încreadă în el. Sau pentru a-i câştiga fidelitatea, astfel încât să-l poată elimina cu uşurinţă? ― Asta nu este… Carlos a amuţit. Dacă scotea în evidenţă ceea ce sărea oricum în ochi nu îşi făcea niciun serviciu. Fortier avea de gând să şteargă de pe faţa pământului mai toate ţările islamice – ceea ce nu prea era voinţa lui Allah. ― Te interesează Islamul. Te asigur că în cartea aceea există numele celor mai respectaţi imami. ― Iar ei sunt de acord cu acest plan? ― Li se va oferi această şansă. ― Da, bineînţeles. Aşa e prudent. Şi îndrăzneţ. Asta rezolvă totul. Fortier l-a privit cu luare-aminte, apoi a zâmbit. ― Speram că aşa vei vedea lucrurile. ― Iar schimbul? ― Deocamdată e important. Încă nu am rezolvat problema. Există posibilitatea ca ei să descopere antivirusul la vreme. După ce le luăm armele, distrugerea lor este sigură. Carlos s-a deplasat spre capătul mesei. ― Cred că-ţi dai seama ce periculoasă este această listă. Câţi ştiu de ea? ― Zece, între care te numeri şi tu. Niciunul dintre aceştia nu a primit antivirusul. Un gând răzleţ s-a născut brusc în mintea lui Carlos. Svensson reprezenta cheia spre antivirus – nu încăpea nicio îndoială că îşi asigurase supravieţuirea prin manipularea antivirusului într-un mod ştiut doar de el. Cel puţin aşa susţinuse în urmă cu două săptămâni, şi nu avea motive să se îndoiască de el. Dacă murea, antivirusul dispărea odată cu el. Deşi existau 946

rezerve mari din remediu, cu siguranţă că elaborase un plan şi pentru o astfel de posibilitate.

Să ţin seama de Svensson.

Iată ideea. Până în momentul când antivirusul se distribuia pe scară largă, Svensson era cel mai puternic dintre cei doi. Ţinerea lui sub control însemna stăpânirea mai multor lucruri decât reuşea să-şi imagineze. ― Vei rămâne aici până se termină schimbul, a continuat Fortier. Prin aceste demonstraţii, trebuie să exercităm cât mai multă presiune asupra preşedintelui american. Acum, asta reprezintă cea mai mare prioritate pentru tine. După efectuarea schimbului, vreau ca această clădire să fie făcută una cu pământul. ― Iar asasinatele? ― Conform planului, depinde de felul în care se comportă cei vizaţi. * * * Armând Fortier a urmărit cum s-a închis uşa în urma omului din Cipru şi s-a întrebat dacă făcuse o greşeală arătându-i lista. Însă avea nevoie de ajutorul lui în aceste ultime zile, iar altă cale de a-şi asigura încrederea lui deplină nu găsise. Era prea riscant să-l ucidă acum, înainte de a deţine controlul asupra arsenalelor nucleare. Cine ştie ce măsuri de protecţie pregătise deja Carlos? Telefonul mobil i-a vibrat în buzunar. L-a scos şi a aruncat o privire la număr. Un cod de paging. S-a dus la un telefon roşu, fixat pe perete, şi a început plicticosul proces de a efectua o convorbire telefonică internaţională pe canale sigure. Mai vorbise cu acel om o dată, iar discuţia ţinuse mai puţin de zece secunde. Directorul CIA se dovedise de nepreţuit şi merita să trăiască. Deşi nu ştia multe… Apelul s-a realizat în cele din urmă. ― Grant. ― Vorbeşte repede. Pauză. ― Am anumite motive să cred că legătura mea a fost compromisă.

Legătură? Carlos.

― Omul din Cipru. ― Da, a zis americanul. 947

― Eşti sigur? ― Nu. Dar încearcă să dea de el. ― Cum? ― Prin visele lui Hunter. Visele. Singurul element neprevăzut din toată operaţiunea. Fortier încă nu era dispus să dea crezare acelor baliverne. Existau explicaţii alternative care, indiferent cât de improbabil sunau, aveau mai multă logică decât gogoriţele astea mistice. ― Operaţiunile decurg normal, da? S-a interesat el. ― Da, domnule. ― Nu trebuie să afle că îl suspectaţi. ― Am înţeles. * * * ― Ce oră e? ― Aproape şase, a spus doctorul Bancroft. Seara. Dormiseră vreo trei ore. Kara s-a ridicat în capul oaselor şi a aruncat o privire la braţele amândurora, încă legate cu bandă adezivă. S-a uitat la Thomas. ― Am reuşit. ― Deocamdată, totul e bine. Suntem vii şi liberi. ― Iar Johan visează. ― Aşa sper. Bancroft s-a aplecat peste trupul lui Thomas şi a desfăcut cu grijă banda adezivă de pe braţele lor. ― Johan visează, a zis el. Spuneţi-mi că asta e o veste bună pentru noi. Lumea asta, mai precis. ― Deocamdată, vestea e bună. Doar Carlos poate decide ce va întreprinde în continuare. Thomas şi-a lăsat picioarele pe podea şi a luat de la doctor un şerveţel antiseptic umed. ― Incredibil, a exclamat Kara. Serios, a fost absolut incredibil. ― Şi totul devine mai real de fiecare dată. După trei sau patru ori, nu mai ştii care realitate este adevărată. ― Cinstit vorbind, dacă nu mi-aş da seama, aş zice că acesta este visul. ― S-ar putea. 948

― Mereu m-am întrebat cum ar fi să trăim în vis, a intervenit doctorul Bancroft, cu un zâmbet abia schiţat. ― Până nu înţelegi că există alte realităţi dincolo de aceasta şi până nu trăieşti experienţa uneia dintre ele, mai real nu se poate, doctore. Tatăl meu susţinea că nu luptăm împotriva lucrurilor din această lume, ci împotriva… Nu mai ţin minte precis ce spunea, dar era ceva foarte spiritual. Crede-mă, doctore, nu trăieşti în vis. S-a scărpinat, pentru că avea o mâncărime sub braţ. Bancroft i-a urmărit degetele, apoi s-a uitat în ochii lui. ― O simplă iritaţie. Probabil e ceva luat din Indonezia, a zis Thomas, după care s-a ridicat şi s-a îndreptat spre telefonul de pe masă. ― Te superi dacă aş vrea să rămân singur câteva momente, doctore? Aş vrea să dau un telefon. Doctorul Miles Bancroft s-a arătat rezervat, însă a ieşit. Thomas a telefonat la Casa Albă şi a aşteptat cât i s-a făcut legătura. Preşedintele dormea, dar lăsase instrucţiuni să fie trezit dacă îi telefona el. ― Thomas. Aţi visat? a întrebat cu o voce obosită. ― Da, domnule. ― Şi Johan? ― Dacă nu vă deranjează, vorbim faţă-n faţă. O fi legătura curată, dar… ― Sigur. Elicopterul aşteaptă ordin de decolare. ― Lucrurile progresează? a rostit, ceea ce însemna: „Gains e în drum spre Israel?” ― Da. Dar mai avem două zile… ― Iertaţi-mă, domnule, dar nu la telefon. ― S-ar părea că mai avem o problemă. Demonstraţiile au început să capete o turnură urâtă. ― Aduceţi armata. ― Am făcut-o deja. Nu propria mea siguranţă mă preocupă. E vorba de sentimentele publicului. Dacă se întâmplă ceva, mi se poate forţa mâna. ― Mai am nevoie de ceva timp. ― Şi trebuie să aflu ce se petrece… ― Imediat ce visez din nou, voi şti. Preşedintele a rămas tăcut. Se lăsa la mâna lui Thomas. Dacă intenţia lui de a face jocurile aşa cum sugerase acesta dădea greş, însemna că mai multe miliarde de oameni îşi vor pierde viaţa. Dar avea de ales? 949

― Vino aici cât de repede poţi, a spus şi a închis.

25 Thomas s-a învârtit încet în jurul lui Johan, străduindu-se să obţină de la el informaţii despre Carlos. Însă prima lui experienţă de acest fel fusese atât de şocantă, încât mai totul rămăsese dat la o parte de experienţa dură de a trăi prin substituţie în mintea altcuiva. Încercau de jumătate de oră. În afara insistenţei cu care Johan susţinea că Missirian Carlos nu ştia nimic despre Cartea cu file nescrise şi a repetatelor lui exclamaţii referitoare la incredibilul vis pe care îl avusese, nu au reuşit să ajungă la vreo concluzie. Amintirile i se ştergeau odată cu scurgerea timpului. ― Da, ştiu, a zis Thomas. De nedescris. Dar eu vreau să aflu dacă Fortier intenţionează să realizeze schimbul antivirus contra arme aşa cum s-a convenit. ― Nu. ― Nu? Dar ai spus… ― De fapt, da, a făcut Johan. Schimbul se va face, desigur, dar antivirusul pe care-l veţi primi va fi ineficient. Aşa e mai logic? ― Da. Eşti sigur? ― Da, a confirmat Johan şi a clipit. Deci, în acest moment, tu, celălalt Thomas, dormi în acel palat numit Casa Albă? Visezi despre tine. Dar Carlos nu visează despre mine. Eu sunt real. ― Şi eu, a adăugat Thomas şi i-a făcut semn să tacă. Nu încerca să înţelegi. Povesteşte-mi ce planuri are Carlos. Crezi că se va răzgândi? ― Probabil. A reacţionat la sugestiile mele. Imediat, îndeosebi dacă ar fi să vină aici în persoana mea, după cum propui tu. Se lasă deja sedus de idei mistice. Şi a mai apărut ceva legat de o carte de nume. Francezul pune la cale ceva la care nimeni nu se aşteaptă. ― Serios? Şi a trebuit să aştepţi atât până să-mi spui? Ce anume? ― Acum mi-am adus aminte. Şi nu sunt sigur ce anume. Ceva despre oamenii cărora plănuieşte să le dea antivirusul. Nimeni nu anticipează aşa ceva. Sunt mai puţini oameni care-l vor primi. ― Ştiam eu! a exclamat Thomas. Minte! Aşa e, nu? ― Aşa cred. Svensson este cheia. Nu mă întreba de ce, dar Carlos s-a gândit la el. 950

― Nu ţin minte ca Rachelle să fi fost atât de uitucă atunci când revenea din vis. ― Eu mă pricep la luptă, nu la vise. ― Eşti la fel de inteligent ca ea. Te laşi purtat de entuziasm. Ca un copil care îşi pierde minţile când goneşte cu viteză. ― A fost o goană nebunească! a încuviinţat el zâmbind. Nu aş fi crezut dacă nu aş fi trăit eu însumi experienţa. Vreau să mă întorc. ― Ţine minte, acum, când nu mai ai îndoieli privind legătura cu Carlos, sar putea să împărtăşeşti soarta lui. Trebuie să fim foarte precauţi. În cazul în care face vreo greşeală şi se dă de gol, îl vor… Zgomotul de copite răsunând pe piatră i-a atras atenţia. Patru cai au apărut de după colţ. Cain, Stephen, un albinos pe care nu l-a recunoscut şi un scabios. Un scabios? ― I-am găsit pe faleză, a precizat Cain, oprindu-şi calul. Qurong i-a trimis cu un mesaj. A făcut uitate orice gânduri despre Johan şi Carlos. Scabiosul purta haine de piele, de luptător, dar nu era înarmat. ― El este Simion, a spus Cain, referindu-se la albinos, şi a coborât de pe cal. A fost luat prizonier acum câteva luni şi închis în temniţa subpământeană. Thomas s-a grăbit să ajungă la el şi l-a ajutat să descalece. I-a prins mâna în semn de salut. ― Slavă lui Elyon. Nu am ştiut unde să te căutăm. Mai sunt şi alţii acolo? A întrebat, apoi s-a întors spre Johan. Nişte fructe şi apă, te rog. Celălalt i-a surâs. Avea un dinte lipsă, iar Thomas şi-a dat seama că îl pierduse după o lovitură de pumn sau picior. ― Şezi, şezi, a zis, ajutându-l. Mai sunt şi alţii? ― Doar eu, a glăsuit Simion încet. Thomas l-a măsurat pe scabios, care a privit pe furiş în jur. ― Ajutaţi-l pe oaspetele nostru să coboare de pe cal şi daţi-i nişte fructe. ― Descalecă, i-a ordonat William. Scabiosul a coborât temător. ― Nu sunt înarmat. Am venit doar ca să duc răspunsul vostru către comandantul meu, Woref. ― Şi ce doreşte Woref? a făcut Thomas. Scabiosul s-a uitat la Simion, care stătea nesigur pe picioare. 951

― Qurong a emis un decret. Mikil s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Omul a refuzat-o cu un gest. ― Qurong a spus că dacă Thomas de Hunter nu se întoarce în captivitate în trei zile, îşi va îneca fiica, pe Chelise, pentru trădare. Nimeni nu a scos o vorbă. Thomas a simţit că i se învârte mintea. Ea nu era vinovată de trădare nici cât… Dar îi îngăduise să viseze. S-a întors către Johan. ― Ar fi în stare să-şi înece fiica? ― Eu vă asigur că aşa va face, a insistat scabiosul. ― Despre ce fel de trădare este vorba? L-a descusut Johan încruntat. ― N-a vrut să ne dezvăluie, a precizat Simion. Doar că Thomas de Hunter va şti. Toţi au privit spre el. ― Mi-a permis să visez, a explicat el cu un glas absent. Sunt convins că niciun om, nici măcar Qurong, nu şi-ar ucide fiica fiindcă a lăsat un prizonier să viseze. ― Adevărat, a zis Johan. De acord, trebuie să fie şi altceva. Asta e o uneltire de-a lui Woref. ― Dar de ce ar crede că am da curs unei cereri atât de absurde? a întrebat William. Thomas a înţeles imediat. ― Cain. Stephen. Ţineţi-i de urât oaspetelui nostru, a cerut el şi a surprins privirea lui Suzan. Convocăm sfatul. ― De ce? a insistat William. Avem de-a face cu o treabă simplă. ― Atunci întrunirea noastră va fi scurtă. E în joc viaţa unei femei. Nu vom respinge chestiunea fără o analiză atentă. Le-a întors spatele şi a înaintat prin canion, trecând de un colţ şi ajungând pe o porţiune nisipoasă, umbrită de stânci copleşitoare. În sufletul lui se zbăteau emoţii contradictorii. Şi-a trecut degetele prin păr şi a mai făcut câţiva paşi. Nu se cuvenea să fie atât de îngrijorat de soarta acelei femei. Chelise. Abia dacă o cunoştea. O femeie care îşi bătea joc de triburi şi se făcea complice la vânătoarea lor. Şi era fiica lui Qurong! Ceilalţi nu vor înţelege. ― Dacă nu l-aş cunoaşte mai bine, a zis William, aş spune că nutreşte unele sentimente faţă de această femeie. 952

Thomas s-a întors spre ei. Johan, William, Mikil, Jamous şi Suzan stăteau în cerc în jurul lui. ― Sentimentele mele faţă de ea nu se deosebesc de acelea nutrite de Justin faţă de tine, William, a rostit Thomas. Ea este creaţia lui la fel ca tine. Bărbatul arăta descumpănit. ― Chiar te gândeşti să răspunzi cererii lui Qurong? ― Ce rost ar mai avea sfatul dacă nu analizăm alegerile pe care le facem? a strigat Thomas. Tu ai luat deja o hotărâre – nu aşa procedăm noi. Au rămas uimiţi de ecoul vocii lui. ― Are dreptate, a intervenit Suzan. E în joc viaţa unei femei. ― Viaţa unei scabioase. ― Suzan are dreptate, a zis Mikil. Deşi mă simt înclinată să fiu de acord cu William referitor la viaţa unui scabios, se cuvine să ascultăm explicaţia lui Thomas. Cândva, am fost cu toţii scabioşi. S-a aşezat. Ceilalţi i-au urmat exemplul. Stabiliseră de multă vreme că şederea era poziţia de preferat dacă exista posibilitatea izbucnirii vreunei neînţelegeri. ― Elyon, îţi cerem părerea, a spus Mikil, conform procedurii tradiţionale. Îngăduie-ne să vedem ce vezi tu. ― Aşa să fie, au rostit ceilalţi în cor. William a respirat adânc să se liniştească. ― Cer iertare pentru reacţia mea impulsivă. Sunt nerăbdător să mă întorc mai curând la trib. Oamenii de acolo sunt vulnerabili fără noi, a zis şi a tras aer în piept cu putere. Ai dreptate, Mikil. Şi noi am fost cândva scabioşi. Dar ideea de a risca viaţa lui Thomas pentru fiica lui Qurong, care va continua să trăiască sfidându-l pe Elyon, nu e doar lipsită de înţelepciune, ci şi imorală. ― Poate că ar trebui ca mai întâi să ne explice Thomas ce crede, a rostit Suzan. S-au uitat la el plini de speranţă. Dar ce să le spună? Cred că m-am îndrăgostit de o prinţesă scabioasă? Gândul, apărut brusc, l-a şocat. Nu. Nimic despre iubire. ― Vreau să vă fie limpede că nu m-am îndrăgostit, a zis el, apoi şi-a dres glasul. Recunosc totuşi că mi-a câştigat încrederea cât am stat cu ea în bibliotecă. ― Încrederea? S-a mirat Johan. Eu nu aş avea încredere în fiica lui Qurong. ― Atunci să o numim înţelegere, i-a răspuns scurt Thomas. Nu pot explica sentimentul, dar aşa a fost. Nu-şi merită propria înşelătorie. 953

― Dar aşa stau lucrurile, a precizat Mikil. Suntem toţi liberi să alegem, iar ea a ales. ― Asta nu înseamnă că nu poate alege altfel. E o persoană, la fel ca oricare dintre noi! Afirmaţia lui a răsunat prea tare pentru canionul acela îngust. ― Ba nu, Thomas, nu este ca oricare dintre noi, a spus William. N-aş fi crezut posibil să aud asemenea vorbe rostite de tine. Sentimentele îţi întunecă judecata. Controlează-te, omule. ― Dar cum socotim sentimentele lui Justin? a întrebat Suzan. Nu iubirea a dus la înecul lui? Câţiva dintre ei au vorbit în acelaşi timp, iar cuvintele lor s-au încălecat, ameţindu-l pe Thomas. Tot astfel şi simţămintele proprii. Nu putea fi sigur de ele. Sentimentele nu erau demne de încredere; cu toţii ştiau asta. Pe de altă parte, Suzan pusese o întrebare bine cumpănită. Cum ar vedea Justin acest lucru? A ridicat mâna, cerând linişte. Ceilalţi au tăcut. ― Dacă Ronin ar fi aici, i-am asculta părerea. Recunosc, gândul că această femeie ar putea muri mă întristează, dar mă voi supune judecăţii sfatului. Nu am alte argumente decât propriile sentimente, pe care le-am exprimat deja. William, explică-ţi părerea. ― Mulţumesc, a zis acesta şi şi-a plecat capul. Am trei idei care ne vor oferi îndrumare. Prima: în ce priveşte întrebarea lui Suzan privind sentimentele lui Justin, se spune că lui Elyon îi este dor de mireasa lui. Asta ştim toţi. Mai ştim că noi, Cercul, suntem mireasa lui. Aşa ne-a explicat în deşert. Hoarda nu este mireasa lui. A aruncat o privire spre ceilalţi, nu a constatat nicio obiecţie şi a continuat: ― A doua idee: boala, care poate fi îndepărtată prin înec, reprezintă o jignire la adresa lui Elyon. Unii susţin că tot ce atinge un scabios este pângărit, deşi eu nu aş merge chiar atât de departe. Însă unul din neamul lor este cu siguranţă pângărit. A îmbrăţişa o creatură atât de nenorocită, care acceptă murdăria, este totuna cu a îmbrăţişa murdăria în sine. ― Dar Justin m-a îmbrăţişat când eram scabios, a intervenit Johan. ― Asta s-a întâmplat înainte de curăţarea prin înec. De fapt, de aceea a creat înecul, să ne curăţăm de boală. Spui că nu are importanţă dacă suntem curaţi ori nu? El nu ar fi mers atât de departe dacă nu ar fi contat. 954

Argumentaţia lui William avea o oarecare logică, dar lui Thomas nu-i pria. Cu toate acestea, nu îndrăznea să vorbească. ― El urăşte boala, dar nu şi bărbatul sau femeia din spatele bolii, a subliniat Suzan. ― De aceea spune Cartea că el va arde orice mlădiţă care nu rămâne în El ca să poarte fruct? a întrebat William. Eu sunt viţa, voi, mlădiţele 9, dar uitaţivă ce se întâmplă cu mlădiţele care rămân sterpe. Asta i-a făcut să tacă. ― Şi, în cele din urmă, dacă n-a fost îndeajuns, analizaţi mânia lui Elyon faţă de aceia care îl resping. Te-ai da în schimbul lui Teeleh, Thomas? Ori al unui Shataiki? Sunt scabioşii mai puţin înşelaţi decât ei? Eu aş zice că a te da unei femei scabioase sau a te da în schimbul ei nu e mai puţin supărător decât îmbrăţişarea unui Shataiki, iar procedând astfel vei stârni mânia lui Elyon. Argumentul era atât de jignitor, încât niciunul dintre ei nu a părut în stare să îl analizeze cum se cuvenea. În loc să descopere vreo încurajare pentru a face ceea ce acum ştia că trebuia făcut, Thomas a simţit cum disperarea lui se adânceşte. Îşi simţea sângele bubuindu-i în urechi. ― Ştiţi toţi că nu sunt de acord cu William, a vorbit Johan. La ultimul sfat, am susţinut că ar fi nevoie să îmbrăţişăm Hoarda devenind mai asemănători lor. Dar situaţia de acum este diferită. Thomas, Cercul are nevoie de tine. Tribul tău, la fel. Conducându-ne, din Hoardă vor veni în Cercul nostru mai mulţi oameni decât această femeie. Thomas s-a uitat la ceilalţi. Mikil a rămas mută, Jamous de asemenea. Nici măcar Suzan nu a contrazis afirmaţia dinainte. ― Aceasta este decizia sfatului? Nimeni nu a scos un cuvânt. S-a ridicat. ― Fie, a zis şi s-a îndepărtat de ei, a trecut de colţ şi s-a îndreptat spre scabiosul care aştepta. ― Thomas! a strigat Mikil, care a alergat să-l prindă din urmă. Te rog, e o scabioasă, pentru numele cerului, i-a şoptit ea. Renunţă. ― Asta şi fac! S-a răstit el.

9

Evanghelia după loan, 15.4-5, versiunea Bartolomeu Anania (n.tr.). 955

S-a oprit în faţa soldatului. ― Du-te şi spune-i generalului tău că, aşa cum nu şi-ar bea propriul sânge, Thomas de Hunter nu acceptă condiţiile lui ridicole. Tot ce putea face pentru Chelise era să-i transmită lui Qurong mesajul clar că îi dispreţuia fiica. ― Iar lui Qurong transmite-i că e treaba lui ce face cu propria fiică. Iar acum, du-te. Scabiosul a şovăit, apoi a urcat grăbit pe cal, pe care l-a întors şi a urcat, ieşind din canion.

26 Au pornit din canion în şir indian şi au traversat deşertul către Pădurea de Sud. Dispoziţia sumbră a lui Thomas i-a potolit pe membrii grupului. Mikil şi Johan au încercat să aducă puţină bună dispoziţie discutând despre vise, dar el le-a reamintit imediat că existau puţine speranţe să supravieţuiască în vis mai mult de o săptămână. Ar fi preferat să mănânce rambutan în fiecare seară tot restul vieţii, ca să uite până şi de existenţa istoriilor. În cele din urmă l-au lăsat cu gândurile lui. William mergea în frunte, iar Thomas încheia grupul, în urma lui Suzan, care îl consolase cu un zâmbet înţelegător. Caii urcau dunele de nisip în tăcere, fornăind când şi când ca să-şi cureţe nările de praf. Cu fiecare pas, Thomas simţea cum inima i se strânge tot mai mult. Oricât ar fi încercat, nu reuşea să alunge starea de proastă dispoziţie. Sentimentele împotriva cărora ducea o luptă erau absurde. Cu totul absurde. Şi-a spus asta mereu, mereu.

Chelise e o scabioasă cuprinsă de boală. Răsuflarea îi miroase a pucioasă, iar mintea îi este înnegurată de înşelătorie. Mai curând ar porunci moartea ta decât să se înece într-un lac roşu.

Atunci de ce simţea acea atracţie nestăpânită faţă de ea? Era limpede că nu o iubea aşa cum un bărbat iubea o femeie. Cum să iubească o femeie după ce o pierduse pe Rachelle în urmă cu treisprezece luni? Cum putea o femeie, cu atât mai mult o târfă bolnavă, să o înlocuiască pe Rachelle? Şirul înainta mai repede decât el, însă în loc să-şi îndemne calul să-i ajungă din urmă pe ceilalţi, îl lăsa să păşească şi mai încet. Hotărârea lor de a o condamna pe Chelise la moarte îl izolase de ei.

Doar ruşinea te reţine. Ori protestul?

956

În orice caz, i se părea firesc să rămână în urmă. Ceilalţi s-au uitat spre el, dar l-au lăsat să aibă loc mai mult în jur. Curând a rămas cu cel puţin o dună în urmă. Abia atunci, când i-a pierdut cu totul din ochi, a început să se simtă în largul lui. Fără niciun regret, a lăsat imagini ale ei să îi umple mintea. Chelise privindu-l când se afla pe scară, stând cu braţele încrucişate în timp ce el căuta cu disperare printre Cărţile de Istorii. Chelise repetând cuvintele scrise de ea, cu ochii mari de emoţie. Chelise, zdrobită de incapacitatea ei de a alcătui o propoziţie întreagă. Dacă i s-ar elimina boala din piele şi înşelătoria din minte, ce femeie ar deveni? Ce prinţ ar mai fi demn de o asemenea prinţesă? ― Bună, Thomas. A tresărit, cât pe ce să cadă din şa. Însă nu a văzut pe nimeni. Se afla aproape de o formaţiune stâncoasă, între două dune, singur. Nu-i mai vedea pe ceilalţi. Soarele îi luase minţile. ― Aici, prietene. S-a răsucit către sursa acelui sunet. Şi acolo, pe o piatră din spatele lui, a văzut un liliac. Un liliac alb. Un Roush. ― Michal? Animalul îmblănit i-a zâmbit. ― Unul şi acelaşi. ― Chiar tu eşti? Nu te-am văzut de… a zis, şi glasul i s-a stins. ― Da, nu ai văzut de multă vreme un Roush, ştiu. Asta nu înseamnă că nu suntem pe aici. Te-am urmărit. Şi, recunosc, te-ai descurcat bine. Mult mai bine decât am declarat public faţă de ceilalţi, deşi nu-mi face plăcere să recunosc. A coborât imediat de pe cal şi a dat fuga spre liliac. Voia să îşi arunce braţele pe după gâtul creaturii şi să-i spună cât de mult se bucura să o vadă. Cu toate acestea, s-a oprit la trei paşi de Michal şi a rămas cu ochii holbaţi ca un şcolar. ― Da… Eşti chiar tu… s-a bâlbâit el. ― În carne şi oase. Deşi aş prefera să păstrezi doar pentru tine ştirea privind această întâlnire. Thomas a căzut în genunchi, pe de o parte din cauza slăbiciunii, pe de alta, ca să fie la fel de scund ca liliacul. ― Îmi pare rău. Nu-mi dau seama ce se petrece cu mine. 957

― Eu, da. Bărbatul a respirat adânc. ― Atunci lămureşte-mă. ― S-a apropiat de tine. Thomas s-a ridicat. Cât de mult ştia Michal? ― Cine? ― Chelise. Prinţesa. ― Mă simt apropiat de ea, dacă la asta te referi. Nu merită să moară. Am petrecut câtva timp împreună în bibliotecă şi, chiar scabioasă, nu e aşa cum mă aşteptam. Sunt convins că Elyon poate arăta îndurare chiar şi… ― Numeşti asta apropiere? Eu aş numi-o iubire. ― Ba nu. Nu e chiar aşa. ― Atunci aşa ar trebui să fie. Rămas fără grai, s-a uitat lung la Roush. ― Ce vrei să spui? Doar e scabioasă. ― Şi tu ai fost. Dar ea nu vede lucrurile în acest fel. ― Justin? ― Justin. Thomas a ridicat privirea spre duna pe care rămăseseră urmele lăsate de ceilalţi. ― Dar doctrina… ― Înseamnă că aţi stabilit-o greşit. Vreau să ştiu ce a spus William. De ce alesese Michal tocmai acel moment pentru a se arăta? A simţit cum speranţele lui cresc, umplându-i pieptul. ― Cercul este mireasa lui. Îi este dor de Cerc. ― Destul de adevărat, dar în aceste momente el îşi curtează mireasa. Crede-mă, dacă ar fi să-l vezi în aceste clipe, Justin s-ar afla acolo pe stâncile acelea, păşind agitat cu mâinile prinse în păr, dorind să câştige iubirea oamenilor Hoardei. Aceştia ar fi mireasa lui, la fel ca voi. Thomas s-a uitat spre stânci, imaginându-şi-l pe Justin păşind agitat. Inima a început să-i bată cu putere. ― Ce altceva a mai spus William? a vrut să afle Roushul. ― Că mânia lui Elyon faţă de cei care îl resping trebuie să fie domolită prin înec înainte ca noi să-i putem îmbrăţişa. Michal s-a încruntat. ― Aş fi crezut că după moarte îl veţi înţelege mai bine pe Justin. Mânia lui Elyon se îndreaptă împotriva lucrurilor care îi îngrădesc iubirea. Împotriva 958

lui Teeleh şi a Shataikilor care sunt pregătiţi să înşele şi să fure acea iubire. El urăşte tot ce zădărniceşte iubirea miresei lui. ― Aşadar, nu scabioşii. ― Eu nu afirm că înţeleg totul – Elyon depăşeşte puterea mea de înţelegere. Însă iubirea lui este fără de margini. Ştiai că atunci când vă înecaţi, el a făcut legământ să uite de bolile voastre? El ţine minte doar iubirea voastră. Chiar când voi bâjbâiţi, aşa cum face William în aceste momente, Justin jură să uite şi îşi aduce aminte doar de iubirea acestuia, indiferent cât de imperfectă ar fi ea. Ar fi cât se poate de adevărat să se spună că voi, oamenii, aţi reuşit totul. Bineînţeles, m-aş asigura că William înţelege bine. Elyon este încântat. Desigur, trebuie plătit un anumit preţ. Da, trebuie să existe un înec, dar el este încântat de mireasa lui şi foarte dornic să îi atragă pe alţii în Cerc. Normal, Thomas ştia toate acestea. Dar nu chiar în acele condiţii fără echivoc. ― Dacă ai vedea iubirea lui Justin faţă de Chelise, te-ai veşteji pe loc, a rostit Michal cu un zâmbet abia schiţat. Este vorba de Marea Romanţă. Thomas a început să păşească agitat de colo-colo. Ce însemna asta? Că avea dreptate afirmând despre Chelise că era ca orice altă femeie, fie ea scabioasă ori nu? Că avea dreptate dorind să o salveze? Că iubirea pe care o nutrea faţă de ea nu se deosebea de aceea pe care o avusese faţă de Rachelle? Dar cum se putea să iubească o scabioasă în acelaşi fel cum o iubise pe Rachelle? Nu, imposibil ca Michal să se refere la aşa ceva. ― Urmează-ţi inima, Thomas. Justin ţi-o arată pe a lui. Cuvintele lui Justin i-au revenit în memorie. A înălţat capul şi a privit lung spre deşert, apoi a lăsat adevărul să îi invadeze mintea. Era depăşit de toate. O iubea pe Chelise. Poate că ea nu-l iubea, dar el nu putea nega simplul fapt că o iubea mai mult decât îşi amintea că iubise pe cineva, cu excepţia Rachellei. ― Thomas! S-a întors către dună. Suzan stătea pe creastă şi se uita la el de sus. Mai demult, ea nu-l văzuse pe Justin; oare acum îl vedea pe Michal? S-a răsucit pe călcâie. Roushul dispăruse! ― Te aşteaptă ceilalţi. Nesigur vreme de câteva momente, a rămas încremenit. Apoi a înţeles ce urma să facă. Ce trebuia să facă. 959

A fugit spre cal şi a sărit în şa. Aruncându-i o privire de rămas-bun lui Suzan, şi-a întors calul şi s-a îndepărtat în galop de ea, pornind spre pădure. ― Thomas! Aşteaptă! A trecut de creasta primei dune şi a plonjat pe pantă, îndreptându-se către următoarea dună. ― Aşteaptă! Vin cu tine! Suzan pornise după el. Şi-a oprit calul. Ea a venit în galop, ajungând în spatele lui. ― Mă întorc la ea. ― Atunci ne întoarcem amândoi. ― Nu-ţi pot cere să faci asta. ― M-ai învăţat să trăiesc pentru a înfrunta pericole. Şi, deşi nimeni altcineva nu ştie, mă dau în vânt după romanţă. Dunele din spatele ei erau pustii. Ceilalţi vor vedea urmele lăsate de copitele cailor şi îşi vor da seama ce s-a petrecut. Din fericire, îşi vor păstra cumpătul şi îşi vor continua drumul spre trib, unde va fi nevoie de prezenţa lor. ― Atunci să ne grăbim, a zis el şi a dat pinteni calului. Trebuie să ajungem la ea înaintea mesagerului. ― Nu ai de gând să te predai? ― Vreau să o scot de acolo. Au gonit peste încă o dună. ― Dar dacă ea va refuza să plece? ― O voi convinge, nu? a spus el cu un zâmbet. * * * Urmele lăsate pe nisip erau cât se poate de clare. ― Neghiobul s-a întors acolo, a vorbit William. ― Iar Suzan e cu el, a adăugat Mikil. Johan s-a întors şi el către dună. ― Nu şi-a propus să se predea, altfel nu i-ar fi permis lui Suzan să îl urmeze. Se duce după Chelise. Această obsesie pe care Thomas o avea faţă de fiica lui Qurong îi rămânea de neînţeles lui William. O ştia drept o femeie de spirit, frumoasă printre scabioşi, însă o scabioasă, la urma urmelor, la fel de bolnavă ca toţi ceilalţi. Propusese ca membrii Cercului să mai îndulcească standardele pentru a-i convinge pe membrii Hoardei să se predea, dar se gândise la înec, nu la 960

iubire. Acum se întreba dacă nu cumva acţionase împotriva intereselor Cercului. Poate ar fi mai bine să rămână fermi în privinţa angajamentelor cerute pentru a pătrunde în Cerc, dar iubirea faţă de Hoardă să rămână. Ceea ce făcea acum Thomas punea argumentele lui la încercare în diverse moduri. Ce avea să se întâmple: se va transforma el într-un scabios ori Chelise va deveni o albinoasă? Sau poziţiile lor erau ireconciliabile? ― Trebuie să-i oprim! a zis Mikil. ― Şi cum vei reuşi? Îi urmărim tot drumul până la temniţă? ― Îi aşteptăm, a propus Johan. Aici. ― Nu-i putem lăsa pe membrii tribului singuri atâta vreme. ― Atunci îi voi aştepta eu. Mikil s-a uitat spre soţul ei. ― Jamous, vorbeşti serios? ― Vom aştepta împreună cu Johan, a spus şi s-a întors către William. Ia-i pe Cain şi pe Stephen cu tine. ― Nu-mi place, a suspinat celălalt. Cercul e la vreme de încercare, iar conducătorii îşi riscă viaţa pentru o târfă. ― Ai avea nevoie de câteva lămuriri, s-a răstit Johan la el. Acum e vorba de Thomas, cel care ţi-a salvat viaţa în câteva rânduri. William s-a încruntat şi şi-a răsucit calul. ― Atunci ne vedem la trib. Tăria lui Elyon. Johan a dat aprobator din cap. ― Tăria lui Elyon.

27 ― Mai mult. Vreau să trec de orice verificare făcută de la cinci paşi. ― Atunci va trebui să ai pielea solzoasă. După căderea întunericului, furaseră pastă de morst şi câteva haine dintro casă de la marginea oraşului. Thomas îşi scosese cămaşa şi se dădea cu pudră. Suzan i-o întindea pe spate. ― Va fi întuneric, iar tu vei purta o glugă peste faţă. Nu-ţi înţeleg deloc entuziasmul că te mânjeşti cu substanţa asta. ― E vorba de miros!

961

S-a întors spre ea, făcând ochii mari ca un copil. Ardoarea pe care o manifesta faţă de acea misiune era foarte molipsitor. Văzându-l cum se comportase în cursul zilei, alţii ar fi socotit că o luase razna. Nu o luase razna. Inima lui se dăruia cuiva. Probabil că el nu ar fi recunoscut, dar Suzan era în stare să vadă situaţia chiar şi cu ochii închişi. Thomas de Hunter pornise pe un drum pe care îl ocolise după moartea lui Rachelle. Se afla în etapele premergătoare celei în care se va îndrăgosti nebuneşte. Urmărindu-l îndeaproape, femeia simţea că dorea să traverseze aceeaşi stare. Încă depunea toate eforturile ca să-şi ascundă sentimentele, ori poate nu era chiar sigur cum să le interpreteze, dar nu se putea abţine. Îi spusese lui Suzan ce se petrecuse între el şi Chelise în bibliotecă, dându-i mai multe detalii decât i-ar fi fost trebuincioase. A vorbit în mod expresiv, slujindu-se de mişcări largi din braţe, trăgând concluzii absurde despre cele mai simple lucruri. ― Îşi ţinea braţele încrucişate. Îţi poţi închipui? ― Da. Dar nu pricep legătura. ― Încrucişate! Ştie foarte bine că în postura asta arată seducătoare. ― Cu braţele încrucişate? Nu sunt convinsă… ― Nu braţele sunt totul. Dar să lăsăm asta. E vorba de imaginea de ansamblu. O să te convingi. În timp ce se dădea cu morst pe faţă, a vorbit de miros: ― Vreau să miros ca Hoarda. Am mai făcut-o o dată, chiar în dormitorul lui Qurong, când el sforăia ca un balaur. A mai luat morst în căuşul palmei şi l-a aplicat pe obraz. Praful albicios i s-a ridicat ca un nor în jurul capului. ― De data asta va fi în dormitorul ei şi am senzaţia că va fi mai sensibilă decât tatăl ei. Morstul nu-mi va acoperi mirosul de albinos dacă va fi întins doar pe faţă, adevărat? ― Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că vrei să devii scabios din alt motiv decât acela de a te strecura în castel. Vrei să fii ca ea! ― Da? Poate că exista un grăunte de adevăr în spusele lui Johan. Ajung scabios ca să salvez o scabioasă de condiţia ei. Suzan a râs. ― O singură privire îi va fi de ajuns ca să-şi dea seama că nu eşti unul. Nu ai cum să-ţi ascunzi adevărata identitate – aici greşeşte Johan. Thomas s-a ridicat, întorcându-se. 962

― De acord. Cum arăt? ― Ca un scabios. Puţini îl văzuseră vreodată astfel. Pentru majoritatea, era războinicul temut, devenit un filosof introvertit. Aici în deşert, se transforma în Thomas iubitorul. Suzan a surâs. Îi plăcea destul de mult acea latură ascunsă a lui. A înşfăcat roba, trăgând-o peste cap. ― E bine? ― Da. Poţi fi confundat cu un scabios. ― Atunci e bine. Cred că sunt gata. O să am nevoie de o oră ca să ajung la castel, plus una să mă întorc. Să mă aştepţi aici la crăpatul zorilor. Dacă nu apar, procedezi cum crezi că e mai bine, a zis şi a încălecat. Pleca într-o expediţie nebunească, să caute o femeie care, în ciuda bănuielilor lui greşite, nu-l iubea. Iar Suzan îl susţinea deoarece ştia că Thomas de Hunter reuşea să realizeze întotdeauna ce-şi punea în minte. Acest lucru şi romanţa din propriul ei spirit îl încurajau să continue. Toate bune şi frumoase, dar dacă nu se mai întorcea? O atrăsese acolo prin ardoarea lui molipsitoare, dar ce se întâmpla dacă lucrurile se sfârşeau prost? Dacă ar muri până dimineaţă, ar trebui ca şi ea să-şi asume o parte din vină. ― Să fii atent. Dacă te prind, vei ajunge în lac, nu în bibliotecă. ― Ştiu, a zis şi a privit lung spre nord, unde se afla oraşul. Oare fac lucrul cel mai potrivit? ― O iubeşti? ― Da. ― Atunci du-te la ea, Thomas de Hunter. Ne-am spus ce era de spus. El a zâmbit şi a dat din cap. ― Tăria lui Elyon. ― Tăria lui Elyon. S-a apropiat de oraş dinspre est, ocolind grădina regală şi urmând drumul mai puţin circulat care ducea direct la castel. Luna se ridicase pe cer. Hotărâse că dacă i se adresa cineva, îi va răspunde ţinându-şi capul plecat. Cu puţin noroc, poate nu trebuia să-şi pună la încercare talentul de a trece drept scabios. Scăldat în lumina lunii, castelul se înălţa în dreapta lui. A lăsat calul să meargă de voie – animalul se afla pe teren familiar. Pe sub robă a simţit sudoarea amestecându-se cu morstul.

Thomas, ce faci dacă ea nu vrea să te însoţească? 963

Suzan îi pusese aceeaşi întrebare şi, în entuziasmul lui, o asigurase că ea îl va urma. Acum, însă, nu mai părea chiar atât de convins. De fapt, gândinduse mai bine la sarcina pe care şi-o luase, şi-a dat seama că partea cea mai uşoară va fi să ajungă în camera ei. Mult mai greu îi va fi să o convingă să plece de acolo. Drumul era încă pustiu. Deocamdată, totul mergea bine. S-a gândit că cel mai mare avantaj consta în politica nonviolenţei, promovată de membrii Cercului. Practic, Hoarda nu avea duşmani reali care să îi ameninţe securitatea. Măsurile de protecţie nu presupuneau respingerea unui atac, iar pedeapsa pentru infracţiuni minore, precum furtul, era atât de drastică, încât niciun scabios nu încerca aşa ceva. Auzise că orice infracţiune comisă împotriva casei regale se pedepsea cu moartea întregii familii a făptaşului. Cu siguranţă că paza în jurul castelului fusese întărită după evadarea lui, însă scabioşii nu erau obişnuiţi cu şiretenia cu care se puteau furişa oamenii Cercului. Dacă modul în care reacţionaseră gărzile cu o zi în urmă reprezenta un etalon, atunci avea motive serioase să spere. A intrat în pădure ca să evite orice întâlnire cu vreun paznic pe drum. S-a aşezat mai bine în şa şi a mânat calul printre copaci, către grajdurile din spatele castelului. Simţind mirosul familiar al grajdului, iapa a fornăit. ― Uşurel, fetiţo. S-a lăsat uşor la pământ şi a legat animalul de o creangă. Lumina de la camerele din partea din spate a castelului se strecura printre copaci, în ciuda orei foarte târzii. Din fericire, acelea erau torţe care ardeau toată noaptea. Uscăturile de pe sol au scrâşnit sub tălpile lui, dar niciun paznic nu a perceput zgomotul. S-a grăbit să dea ocol grajdului. Chelise îi spusese că dormitorul ei dădea spre oraş, fiind situat la ultimul etaj al castelului. În cursul evadării, văzuse treptele ce duceau spre acoperiş. S-a deplasat cu repeziciune spre gardul care înconjura incinta şi s-a uitat pe furiş prin el. Nu a văzut pe nimeni. Deci, asta era. Odată trecut de gard, nu va mai bate în retragere. S-a prins de capătul de sus al unui stâlp şi, după ce a respirat adânc, a sărit. ― Cine e acolo? Se afla încă în aer, coborând spre pământ ca o paraşută, când glasul a răsunat cât se poate de clar în noapte. Şi foarte aproape. A aterizat pe ambele picioare şi a văzut un paznic la trei metri în dreapta. Războinicul fusese plasat în preajma gardului. 964

Thomas a coborât capul şi s-a îndreptat spre castel ca şi cum era un lucru obişnuit ca un scabios să pice din cer. ― Stai! Ce înseamnă asta? S-a oprit şi s-a întors cu faţa spre războinic, analizând soluţiile la îndemână. Mai precis, nu prea avea de ales. Îi rămânea o singură soluţie. Omul trebuia să dispară. De asta depindea viaţa lui Chelise. Rămânând cu capul în pământ, s-a îndreptat spre războinic. Mai avea cinci paşi până la el. ― Opreşte-te acolo! Thomas i-a răspuns cu glas piţigăiat. ― Generalul Woref mi-a cerut să-l întâlnesc aici. ― Generalul? ― Sunt concubina lui. ― Con… A acţionat înainte ca omul să poată analiza acea afirmaţie şocantă. S-a aruncat spre dreapta, s-a rostogolit o dată şi a ajuns la un metru. Soldatul s-a răsucit, iar lama sabiei a sclipit. Thomas a lăsat ca inerţia să-l propulseze într-o lovitură de picior din rotaţie. Piciorul a atins cu putere tâmpla omului. S-a auzit doar un geamăt scurt, după care celălalt a căzut ca un sac. ― Îmi pare rău, a şoptit el. S-a lăsat într-un genunchi, a sfâşiat mâneca hainei omului până la umăr şi i-a legat mâinile şi picioarele la spate. Apoi a sfâşiat şi cealaltă mânecă şi cu bucata de material i-a aplicat un căluş foarte strâns. A alergat spre clădire şi a urcat scara în zbor. A ajuns pe acoperiş şi s-a ghemuit înapoia balustradei, îşi rupsese cumva hainele? Reţinându-şi respiraţia, s-a verificat. Din câte şi-a dat seama, totul era intact. Acum trebuia să se grăbească. Soldatul se va dezmetici destul de curând şi, chiar legat, putea să facă suficient zgomot ca să atragă atenţia. Thomas a fugit spre singura scară pe care a văzut-o. A dat să deschidă uşa. Era încuiată. A examinat încuietoarea. Avea în faţă un model de tehnologie pădureană. Gândită chiar de el. Concepuse acea încuietoare pentru a asigura o uşă contra vântului puternic, nu a hoţilor. Un simplu bolţ de bronz ţinea laolaltă tot ansamblul. A scos cuiul. Încuietoarea i-a căzut în palmă. A aşezat-o pe podea şi a deschis uşa cu fereală. 965

Casa scărilor era cufundată într-o lumină scăzută. S-a strecurat înăuntru, a închis uşa şi a rămas nemişcat şi tăcut. Niciun sunet. Toată lumea din castel dormea. A coborât atent treptele, oprindu-se de fiecare dată când se auzea vreun scârţâit. Chiar dacă folosiseră tehnologie pădureană, se lucrase în pripă. Jos, un balcon se întindea cât toată lungimea etajului superior. În faţa lui se găsea o torţă ce ardea, plasată între două uşi. Dacă nu se înşela, una era de la dormitorul lui Chelise. Nu avea decât o soluţie ca să afle. A scos capul peste balustradă, a văzut curtea de jos goală, şi s-a grăbit spre prima uşă. Încuiată şi aceasta. Acelaşi model. A desfăcut din nou bolţul. A păşit în cameră şi a închis uşa. O lampă cu gaz lumina slab un pat mare. Chelise dormea. A examinat întreaga încăpere dintr-o privire. Uşi care dădeau spre alt balcon. O comodă masivă, pe care stătea o lampă. O oglindă de masă. Draperii lungi şi moi. Ambianţă regală. Sosise momentul adevărului. Dacă persoana din pat nu era Chelise, se vedea silit să mai lege pe cineva cu mâinile la spate. S-a furişat spre pat şi s-a aplecat peste silueta de sub velinţe. Persoana aceea dormea cu cearşaful tras peste cap. Trebuia să-i vadă faţa pentru a fi sigur că intrase unde voise, dar gândul de a o dezveli în somn… A auzit podeaua scârţâind în spatele lui. A simţit lovitură în cap. A căzut în faţă, peste forma adormită, şi a făcut un efort să se ridice. Obiectul l-a izbit din nou, drept în spate. De această dată a icnit. În timp ce gemea, şi-a dat seama că forma de sub velinţe nu era vie. Perne. Cea de-a treia lovitură l-a atins în cap şi, vreme de o clipă, a crezut că va leşina. A reuşit să rostească. ― Eu sunt! Thomas! Persoana care îl atacase s-a oprit o clipă, cât să-i permită să se rostogolească. Acolo, în lumina oranj a lămpii, stătea o femeie îmbrăcată complet. ― Thomas? ― Chelise! a zis şi s-a ridicat în capul oaselor. Ce faci? ― Cum adică? a şoptit ea. Mă apăr. ― Am venit să te ajut, nu să te atac. Chelise ţinea în mâini o torţă neaprinsă. S-a uitat spre uşă şi a rostit: 966

― Cum ai ajuns aici? Ai venit să te predai? ― Nu. Nu pot face asta. ― De ce nu? Evadarea ta m-a pus într-o lumină foarte proastă. Toată noaptea m-am temut că fiara aceea va da buzna peste mine. Mi s-a spus că ai respins cererea lui Qurong. Aşadar, totul era adevărat. Ea înţelesese că viaţa i se găsea în primejdie. ― Dacă mă predau, mă vor ucide. Asta vrei? A coborât torța. Thomas s-a ridicat şi a rămas cu faţa la ea. S-au privit pentru prima oară de când ea îl lăsase ultima dată în bibliotecă. În lumina lămpii, faţa ei părea frumoasă. A păşit spre ea şi a dat să ridice mâna spre obrazul ei, dar s-a răzgândit. ― Am venit să te salvez. ― Nu e nevoie. Vreau să te predai lui Qurong ca să facem uitată toată această nebunie. O să chem gărzile imediat. Respingerea l-a făcut să simtă o durere în piept. Faţa i s-a înfierbântat. ― Atunci, cheamă-le. ― Vorbeşte mai încet. Arăţi ridicol cu stratul acela de morst pe faţă. ― Mă preferi fără el? Ea s-a apropiat de toaletă, a pus torţa jos şi s-a privit în oglindă, în care nu se vedea nimic din cauza luminii slabe. Încă nu chemase paznicii. ― Chelise, ascultă-mă. Ştii la fel de bine ca mine că s-a terminat cu viaţa pe care îţi închipuiai că o vei duce în acest castel. Woref te va distruge. Dacă vei supravieţui predându-mă pe mine, fiara aceea, cum îi ziceai, îţi va oferi o moarte lentă. Iar dacă vei refuza să te pleci în faţa pumnului său, te va ucide. ― Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, i-a răspuns ea iritată. Fără tine, Woref nu s-ar comporta ca un porc şi nici nu aş fi pusă în această groaznică situaţie de a alege. ― Atunci, măcar vezi că ai de unde alege. ― Între ce şi ce? Între un animal şi un albinos? Ce fel de alegere este asta? I-a ignorat tonul muşcător al cuvintelor. ― Atunci nu ne alege pe niciunul. Părăseşte acest loc şi negociază cu tatăl tău dintr-o poziţie dominantă. Ideea a făcut-o să şovăie. Când a vorbit din nou, tonul vocii ei se mai înmuiase. ― Dacă voi merge cu tine, Woref nu mă va ierta în veci. 967

― Nu vei pleca de bunăvoie cu mine. Te voi lua cu forţa. ― Cu forţa? a pufnit ea în râs. Ca prizonieră a ta. Cum să negociez dacă o să-ţi fiu prizonieră? ― Găsim noi o soluţie. Îl voi cere pe Woref în schimbul tău. Ceva de genul acesta. Şi ce va face el ca să te aibă? ― Orice. ― Exact. Orice. Vezi, plecând de aici, le forţezi mâna. Dacă rămâi, viaţa ta va fi un coşmar, chiar dacă mă dai pe mâna lor. Pe faţa ei a apărut un zâmbet vag. ― Dar trebuie să înţelegi că eu… Cum să-i spună? Brusc, şi-a dorit să nu fi deschis gura. ― Poftim? L-a întrebat pe un ton poruncitor. ― Cred că nutresc anumite simţăminte faţă de tine. Constat că ai alte sentimente, dar nu m-aş simţi bine dacă te-aş lua de aici fără să-ţi declar cinstit intenţiile mele. De această dată, tânăra n-a mai râs. ― Ce intenţii? Să-mi câştigi iubirea? Atunci, dă-mi voie să fiu sinceră. Ştiu cum ne priviţi voi, albinoşii. Ne socotiţi respingători. Răsuflarea ne miroase rău, iar pielea noastră vă provoacă greaţă. Nu ştiu ce idei juvenile s-au născut în mintea ta, dar noi doi nu vom putea fi niciodată iubiţi. ― Am putea, dacă te-ai îneca. ― Nici gând. Thomas s-a întrebat dacă nu cumva făcuse o greşeală cumplită. Însă Michal îi spusese să-şi asculte inima, iar inima lui bătea pentru acea femeie. Gândul de a o părăsi îl îngrozea, de aceea şi-a zis da. Inima lui era dăruită ei. ― Nu am vrut să te jignesc, a zis ea, după ce-l văzuse cum suferea. Îmi cer iertare. Dar tu ai viaţa ta, iar eu, pe a mea. Mă simt atrasă de bărbaţi care îmi seamănă. De aceeaşi carne. ― Prea bine. ― Înseamnă că ai înţeles? ― Da. Dar nu accept. Cred că am văzut ceva mai mult în ochii tăi. ― Chiar dacă ar fi adevărat, nu mă bizui pe aşa ceva, a spus ea şi, după ce l-a privit câteva momente, s-a apropiat spre dulap. ― Ce faci? ― Îmi iau cele trebuincioase pentru o călătorie în deşert. ― Înseamnă că vii? 968

― Atâta vreme cât eşti de acord să mă aduci înapoi în schimbul unei cereri pe care o voi face eu. ― Da. S-a făcut, a încuviinţat şi, brusc, a simţit o mie de furnicături prin corp. ― Nu ai nevoie de nimic. Trebuie să ne grăbim. ― O femeie are nevoie de tot soiul de lucruri, a zis ea, şi a aşezat câteva obiecte în geanta de piele. Vezi că e un vas cu morst şi nişte pastă pe servantă. ― Chiar…? ― E cel aromat, pe care îl foloseam când veneam în bibliotecă. Crede-mă, o să te bucuri că-l iau. A apucat vasul micuţ. Ea s-a apropiat şi a desfăcut geanta. Au schimbat o privire lungă, iar Thomas a fost în stare să jure că avea dreptate. Chelise ştia mai multe decât recunoştea. Ori poate nu. ― Hai, arată-mi drumul. * * * Fusese convocat la castel în miez de noapte, ceea ce constituia motiv de îngrijorare şi pe vreme de pace. Ţinând seama de evenimentele petrec ute în ultimele zile, Woref se temea de ce era mai rău. Ceva legat de Chelise, simţea asta. Şi-a condus calul pe stradă la pas măsurat, dar sângele îi fierbea deja în vine. Pe lume nu exista vreo sursă de necazuri mai serioasă decât femeile. Ele iubeau şi ucideau, ba chiar ucideau şi când iubeau. Bărbaţii ar fi făcut bine să îndepărteze acea ispită de pe faţa pământului. La ce slujea iubirea dacă preţul plătit era atât de îngrozitor? A descălecat, a pătruns în hol, unde şi-a dat jos gluga. ― Woref, a făcut Qurong, care îl aştepta în curte. Mă bucur că generalul cel mai preţuit de mine a reuşit să sosească. Şi-a plecat capul în semn de respect. ― La trezire am primit veşti proaste, a început conducătorul, mult prea afectat, aşadar veştile erau cel puţin groaznice. Una dintre gărzile tale a fost găsită legată în apropiere de gardul din spatele castelului. Furt? ― A povestit că un bărbat prefăcându-şi vocea pentru a semăna cu a unei femei a susţinut că ar fi concubina lui Woref, apoi l-a doborât. Ceva mai târziu, s-a întors însoţit de o femeie şi l-a făcut să leşine din nou. 969

― Te asigur că minte. Nu am nicio concubină. ― Nu mă interesează minciunile tale! Cea de-a doua femeie era fiica mea. Chelise a dispărut! A vorbit cu glas tremurător. ― Cum…? ― Prima „femeie“ era Thomas, dobitocule! ― Thomas de Hunter. Deci, el a luat-o. Ori Chelise a plecat de bunăvoie? ― Paznicul a afirmat că o silea să meargă. I-a cerut omului să ne transmită că în curând va formula şi o cerere. Şi o va elibera când ne vom conforma. A plecat de bunăvoie, s-a gândit Woref. Faţa i s-a aprins, dar nu şi-a exteriorizat furia.. ― Acum viaţa ta e în joc. Te voi face răspunzător chiar şi dacă un fir de păr va fi clintit de pe capul lui Chelise. I-ai spus că va fi înecată, ştiind prea bine că nu voi face nicicând aşa ceva. Tot tu ai spus că îi voi da o lecţie şi ai lăsat de înţeles că Thomas poate veni. Iar acum a dispărut. ― Stăpâne, avem răspuns la cele întâmplate. Am primit ştire că oamenii mei se apropie de tribul lui. Nu va fi singurul care să aibă ceva de negociat. Conducătorul suprem l-a măsurat sceptic. ― Nu au conducători. Am trimis întăriri. Nu au cum să scape de o divizie întreagă. ― Eu o vreau înapoi pe Chelise, nu mă interesează o turmă de albinoşi! ― O vei avea şi pe Chelise. Dar numai dacă va fi a mea! ― Găseşte-o! S-a răstit la el Qurong, strâmbându-se.

28 S-a străduit, dar nu a reuşit să doarmă. Şi nici nu putea visa, a socotit el, decât după ce îi câştiga iubirea. Era posibil ca virusul să îl ucidă în decurs de câteva zile în cealaltă realitate, şi nu trebuia să îngăduie acelei realităţi să influenţeze în vreun fel drama care se desfăşura aici. Şi-a promis că va mânca rambutan în fiecare seară, doar ca să uite. Vreme de o săptămână, o lună, indiferent cât de mult. Iar când va visa, în cele din urmă, la Casa Albă, unde dormea în prezent, se vor scurge doar câteva ore. S-a aplecat peste stânca din dreptul lui Suzan, privind spre Chelise, care dormea la vreo trei metri de ei. 970

― Pentru numele Cerului, Thomas, te rog să te odihneşti, i-a şoptit Suzan. Curând se luminează de zi. ― Nu mă simt obosit. ― Dar te vei simţi curând. Şi mă deranjezi şi pe mine dacă stai aşa. ― Eşti geloasă? ― Pe ea? Dacă ai fi alt bărbat, poate că da – să nu iei asta drept lipsă de respect, dar mi-am dăruit deja inima. Oarecum surprins, şi-a îndreptat toată atenţia spre ea. ― Serios? N-ai scos nicio vorbă până acum. ― Uneori e mai bine să ţii unele lucruri în secret. ― Cine e fericitul? ― Nu vreau să-ţi spun. Dar îl cunoşti, a zis şi s-a ridicat într-un cot. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că acest nou Thomas m-a impresionat. ― Nu am ce oferi ca noutate. ― Nu-mi aduc aminte să te fi văzut stând treaz şi privind lung la o femeie care doarme şi care nu te iubeşte. Sau să arăţi atâta interes ca să afli de cine m-am îndrăgostit eu. Mi-am închipuit mereu că te interesa mai mult cum să mânuieşti sabia decât să cucereşti o femeie. ― Se vede că nu mă cunoşti deloc. I-am făcut curte Rachellei în pădurea colorată, a rostit el şi a privit spre stele. Pe vremea aceea, romanţa era la fel de normală ca aerul pe care îl respiram. ― Eram prea mică să-mi amintesc, a şoptit ea. ― Acum nu mai eşti. ― Înţeleg deci că te laşi pradă acestui impuls. Fără niciun fel de rezerve. Thomas a evitat un răspuns direct. ― Am fost născuţi pentru Marea Romanţă. ― Sigur. ― Nu fac decât să-mi urmez dorinţele inimii. ― Aş putea să-ţi dezvălui câte ceva, domnule poet. ― Atunci prezintă-ni-l pe omul tău şi vom vedea cum vă faceţi curte. ― Dacă te-ai auzi… Chiar că ai început să vorbeşti ca un poet. ― Să lăsăm asta, a făcut el cu un surâs. Elocvent am fost mereu. Cuvântul mi-a fost cândva sabie, însă acum e acest cântec de iubire faţă de fecioara care se află acolo. Ori aici? ― Eu văd că va trebui să te învăţ câte ceva despre subtilităţile poeziei. Şi-a aruncat ochii spre femeia care dormea şi a coborât glasul. 971

― Vrei poezie adevărată? Atunci ascultă: mi-am pierdut inima. E în posesia lui Chelise, această creatură răpitoare care doarme în pace. Când se încruntă, văd un zâmbet pe faţa ei; când se strâmbă, aud un hohot de râs. Am mers călare alături vreme de două ore, croindu-ne drum prin pădurea întunecată fără să scoatem o vorbă, dar i-am auzit inima şoptind cuvinte de iubire către mine de fiecare dată când calul ei punea copita pe pământ. Acum nu pot dormi deoarece iubirea mi-e somn şi m-am îndestulat cât să rezist o săptămână. Ea se preface că nu mă iubeşte, fiind că boala a umplut-o de ruşine, dar eu văd dincolo de ochii ei, drept în inimă, unde ea îşi trădează adevăratele dorinţe. Suzan a chicotit. ― Dacă măcar jumătate din vorbele astea ar fi adevărate, înseamnă că eşti robul iubirii, Thomas de Hunter. În timp ce zâmbetul i-a pierit de pe faţă, el şi-a mutat privirea. ― Aşa este. Chelise s-a mişcat pe neaşteptate. A întors capul spre ei. ― Aveţi de gând să vorbiţi toată noaptea? Vreau să dorm. Thomas a clipit nedumerit. ― A, te-ai trezit? ― Vorbiţi prea mult. Nu ştiu cum îşi curtează albinoşii femeile, dar n-ar fi rău să vă gândiţi la unele subtilităţi. S-a lăsat linişte. ― Are dreptate, a consimţit Suzan în cele din urmă. ― N-am ştiut că tragi cu urechea, a zis Thomas şi, deşi era întuneric, a observat zâmbetul de pe faţa ei. Bine, cred că e momentul să dormim. S-a întins, neştiind sigur dacă trebuia să fie ruşinat ori încântat că ea îi auzise vorbele. Au rămas tăcuţi mult timp. ― Îţi mulţumesc, Thomas, a rostit apoi încet Chelise. Ai spus vorbe frumoase. ― Nu ai de ce, a răspuns el, înghiţindu-şi nodul din gât. ― Să nu uiţi înţelegerea noastră, i-a amintit, răsucindu-se spre el. Da, bineînţeles. Înţelegerea. Era cât pe ce să-i iasă din minte. * * * Chelise şi Suzan l-au lăsat să doarmă până la răsăritul soarelui. Se treziseră amândouă cu o oră mai devreme şi hotărâseră să mai aştepte o oră 972

până să pornească spre deşert. Posibilitatea ca vreun scabios să îi descopere întâmplător în micul canion unde îşi stabiliseră tabăra era destul de redusă. Suzan se îmbăiase într-un pârâu din apropiere, iar Chelise a decis să facă şi ea acelaşi lucru. A aşteptat până când a terminat Suzan, după care s-a furişat şi ea în apă. Deşi se obişnuise cu ritualul îmbăierii în lac, apa rece i-a dat furnicături. Dacă nu ar fi vorba de Thomas, nu s-ar fi îmbăiat în acel pârâu, dar se simţea obligată să se prezinte într-un mod care să nu le provoace repulsie albinoşilor. A îndurat durerea, dar şi-a spălat bine pielea. Apoi, cu atenţie, şia aplicat morst parfumat, folosind o băltoacă drept oglindă. A ales câteva flori mai mici de tuhan şi le-a prins în păr. Toate astea de dragul lui.

Dar de ce, Chelise? De ce te preocupă atât de mult să-l încânţi pe Thomas?

Nu putea răspunde. Probabil pentru că el se purta foarte frumos cu ea. Albinos sau nu, era bărbat, iar ea nu avea cum să ignore afecţiunea nebunească pe care o dovedise salvând-o. Chelise s-a întors cu faţa spre Suzan, străduindu-se să nu-i privească fix pielea întunecată. Tenul ei era diferit. S-a uitat la pandantivul de la gât, pe care îl purtau toţi albinoşii. ― De ce porţi medalionul acela? Suzan l-a ridicat între degete şi l-a privit. ― Acestea sunt culorile Cercului. Verde, de la pădurea colorată, negru, de la răul care ne-a distrus pe toţi. Apoi roşu, vezi? A făcut semn către cele două barete încrucişate, de piele roşie. Sângele lui Justin. Şi, la urmă, cercul alb. ― Dar de ce alb? Suzan s-a uitat în ochii ei. ― Alb. Suntem mireasa lui Justin. Ciudat mod de a vedea lucrurile. Chiar ridicol. Cine a mai auzit ca cineva să fie mireasa unui războinic mort? Sigur, ei credeau că el continua să trăiască. Absurd. Chelise s-a uitat la Thomas. ― Să-l trezim? ― Nu pot crede că încă doarme, a zis Suzan zâmbind. Probabil că l-ai făcut să obosească seara trecută. ― Mi se pare că mă oboseşte el cu entuziasmul lui. Suzan a fixat şaua suplimentară pe care Thomas o adusese din oraş. ― Simţi ceva faţă de el? Chelise nu se aştepta la o întrebare atât de directă. Nu ştia ce să răspundă. 973

― Uite-l pe Thomas de Hunter, o legendă a Gărzii Pădurii, care se îndrăgosteşte de tine, fiica celui care îl vrea mort, Qurong. Asistăm la crearea unui basm. ― E un albinos. Suzan şi-a lăsat palma pe şa şi s-a întors către tânără. ― Asta nu înseamnă că e prea bun pentru tine. ― Nu la asta mă refeream. ― Nu, dar aşa simţi. De aceea te-ai îmbăiat şi ţi-ai dat pielea cu substanţa aceea. Te asigur că sunt de acord cu el. Cred că eşti foarte frumoasă. Şi nu cred că ai idee cât de norocoasă trebuie să te socoteşti că acest bărbat te iubeşte. Brusc, Chelise a simţit că se îneacă. S-a uitat la Thomas. Iată-l dormind pe regele albinoşilor. Ori rege le era Justin? În ciuda încercării lui de a şterge morstul aplicat în seara precedentă, încă mai avea pe faţă urme groase. ― Îţi dă un sentiment plăcut, nu? ― Ce anume? ― Să fii îndrăgostită. ― Da, a răspuns după o clipă de ezitare. Nu-şi dădea seama de ce se simţea atât de stânjenită. Să aibă Thomas dreptate când afirma că ea încerca să-şi acopere ruşinea? Acum Suzan spusese acelaşi lucru. Nu analizase problema în aceşti termeni. ― Cred că meriţi. Nodul din gâtlej a crescut, astfel că a fost nevoită să înghită în sec pentru a-şi reţine plânsul. Nu înţelegea de unde izvorâse acea emoţie neaşteptată, dar era prima oară că un albinos o impresiona cu atâta uşurinţă. Lecţiile din bibliotecă, alături de Thomas, o făcuseră să se simtă la fel. Privind spre pădure, astfel încât Suzan să nu-i vadă lacrimile ce dădeau să izbucnească, a socotit că-l plăcea pe albinos. ― De ce nu-l trezeşti? Trebuie să plecăm. Chelise s-a apropiat de el, bucurându-se că i se oferise o diversiune. ― Trezeşte-te. A mormăit ceva, apoi şi-a răsucit capul, încă adormit. Chelise a aruncat o privire spre Suzan, dar ea se ocupa de înşeuarea altui cal. S-a aplecat şi l-a împuns. ― Thomas, trezeşte-te. A sărit în sus, a privit în jur, apoi, văzând-o, şi-a dat seama unde se afla. Sa ridicat în picioare şi şi-a şters mantia. 974

― Ce oră e? M-aţi lăsat să dorm prea mult. ― Păreai obosit. S-a uitat înspre Suzan, apoi a măsurat-o pe Chelise. ― Mă întorc imediat, a zis el şi a pornit grăbit în direcţia pârâului. Obsesia aceea pe care o aveau albinoşii pentru curăţenie era interesantă. Thomas s-a întors zece minute mai târziu, având faţa sclipitoare, fără urmă de morst. ― Mă simt renăscut. Nu te supăra, dar substanţa aceea îmi dă mâncărimi. ― Serios? Eu o găsesc liniştitoare. ― Ţie ţi se potriveşte cu adevărat. Iar florile albe se asortează perfect. ― Mulţumesc, i-a zis ea zâmbind. Chiar o considera frumoasă, ori dorea doar să o domine? Au încălecat şi au pornit spre sud, îndepărtându-se de oraş şi pătrunzând în deşert. Thomas a pornit în frunte, urmând un drum de vânătoare, departe de orice rute bătute de oameni. * * * Au călărit vreme de o oră fără să vorbească, Suzan încheind coloana. În cele din urmă, Chelise a rupt tăcerea. ― Thomas, ai visat bine? ― N-am visat deloc. Am mâncat rambutan. ― Aveam impresia că voiai să visezi. Era cât pe ce să-mi pierd viaţa din cauza viselor tale. ― Am făcut un jurământ: fără vise cât sunt cu tine. Nu a înţeles ce-şi pusese el în gând, dar nu a insistat să primească explicaţii. Thomas şi-a apropiat calul de al ei. ― Ai hotărât ce trebuie să cerem pentru a te preda? ― Eu în schimbul lui Woref, aşa cum ai sugerat. L-ai putea transforma într-un albinos. Asta nu i-ar prinde deloc rău fiarei. Thomas a chicotit. ― Din păcate, înecul dă roade doar dacă se face din proprie voinţă. Altfel am prinde grupuri de scabioşi şi i-am vârî cu capul sub apă, nu-i aşa, Suzan? ― S-a sugerat şi aşa ceva, a recunoscut ea. ― Ar fi o moarte cumplită, s-a cutremurat Chelise.

975

― Arăt ca un mort? Sunt mai viu decât îţi închipui, a zis şi a întins braţul. Când îmi mişc mâna, nu simt deloc dureri de încheieturi. Şi nu doar fiindcă m-am obişnuit. Gândul înecului o îngrozea. Se învăţase atât de mult cu durerile de încheieturi, încât le ignora mai tot timpul. ― Am putea cere protecţie pentru Cercul tău. ― Vrei să faci asta? ― De ce nu? a spus, ridicând din umeri. ― Suzan crede că începe să ne placă. Cu o zi în urmă, ar fi răspuns printr-o remarcă tăioasă, ca să îl pună la punct. Acum i se părea un comentariu prostesc. S-a prefăcut că nu aude. ― Poate că ar fi bine să-l lăsăm pe tata să sufere o zi, două. Nu mi se oferă prea des ocazia să-l şantajez. ― Perfect. Atunci o să aşteptăm o săptămână. ― O săptămână? Nu ştiu ce voi face aici atâta vreme. ― Vei călări alături de noi. ― Şi încotro ne îndreptăm acum, dacă nu vă supăraţi? ― Încă nu am hotărât. Departe de Hoardă. De primejdie. Vrei să ne vizitezi Cercul? ― Nu. N-aş putea. Membrii lui ar fi îngroziţi de mine! Şi eu, de ei. Oriunde, numai la unul dintre triburile voastre nu. ― Atunci, vom merge spre sud, a surâs el. Atâta vreme cât sunt cu tine ca să te protejez şi te simţi în largul tău, vom călări laolaltă. De câte ori îl privea se simţea în largul ei. ― Prea bine. Soarele începuse să coboare spre asfinţit. În câteva rânduri, Suzan a pornit înainte să verifice drumul, iar din când în când Chelise s-a întrebat dacă nu cumva Thomas şi locotenenta lui plănuiseră acele dispariţii de durată doar pentru ca el să poată rămâne singur cu ea. Deşi nu ar fi deranjato. I-a spus poveşti despre vremurile când era comandant al Gărzii Pădurii, iar la rândul ei, Chelise rememorase zilele petrecute în deşert: cum foloseau grâuşorul, unde găseau apă, cum se simţea la joacă, alături de copiii fără sânge regesc. El a părut sincer interesat de poveştile ei despre copii şi i-a pus zeci de întrebări despre felul în care învăţau să facă faţă bolii, aşa cum o numea. Socotea starea pielii lor o anormalitate. Şi, desigur, la fel gândea şi ea despre 976

pielea albinoşilor. Însă, aşa cum susţinuse, luând lumea ca întreg şi comparând milioanele de scabioşi cu cei doar o mie de albinoşi, cine era anormal? Şi cine bolnav? Politicos, el a trecut peste acest subiect. Nu reuşeau să-şi împace suferinţele. ― Te-am întâlnit cândva în deşert, a zis el cu un zâmbet. ― Mai demult? Cum se poate? ― Roland. ― Roland? Dar el aparţinea Hoardei. ― Roland era Thomas, comandantul Gărzii Pădurii, care se rătăcise şi luase boala. Bineînţeles că te-am minţit. ― Tu erai? Am avut în mâini soarta lui Thomas de Hunter? Trebuia să-ţi spintec gâtul. ― Atunci ai fi pierdut ocazia de a merge călare alături de mine acum. ― Sinceră să fiu, chiar îmi plăcuse acel Roland. Ţin minte asta. ― Dacă ai mai avea prilejul, mi-ai tăia gâtul? Ea s-a uitat la greabănul calului pe care stătea. ― Ştiind ce ştiu astăzi, ştiind că aş fi în situaţia de a-l şantaja pe tata, nu. ― Chiar ştiind că aş continua să ucid mulţi dintre războinicii voştri în războaiele de după acea întâlnire? Avea dreptate. ― Atunci, da, îmi pare rău să afirm, dar ţi-aş fi luat gâtul. ― Bravo. Îmi plac femeile sincere. Au zâmbit amândoi. Thomas se purta fără înconjur. Acest mare războinic, aflat alături de el, dorea să-i câştige iubirea. Până să pătrundă adânc în deşert, Chelise nu mai era sigură de sentimentele ei faţă de el. Când s-a îndepărtat la un moment dat să o găsească pe Suzan, ea s-a simţit uimitor de ignorată. Singură. Ba nu, mai mult de atât, tânjind după compania lui. Iar când, cinci minute mai târziu, a reapărut cu un zâmbet ridicol pe faţă, se simţise uşurată. ― Mi-ai dus dorul? ― A, îmi pare rău. Ai fost plecat? Apoi a ţinut să retragă imediat acea replică supărătoare. Şi a făcut-o. ― M-am simţit singură. Când se întâmplase totul? În bibliotecă? 977

Suzan s-a apropiat în galop de ei, fluturând braţul. Thomas şi-a oprit calul. ― A găsit ceva. ― Hoarda? ― Nu cred. Vino, a zis şi au pornit spre ea. Cu ochi sclipitori, Suzan şi-a strunit calul. ― Johan aşteaptă împreună cu Mikil şi Jamous. Cred că l-au trimis pe William înainte, cu ceilalţi. ― Unde sunt? ― Au o tabără în canion, a spus ea şi a făcut semn cu mâna. La vreo trei kilometri depărtare. ― Excelent. E Martyn, i-a explicat el lui Chelise. ― Se află aici? ― În carne şi oase, a răspuns şi a dat pinteni calului. Să mergem! Acel eveniment neaşteptat o înspăimânta – una era să fie alături de Thomas şi Suzan, însă perspectiva de a întâlni şi alţi oameni ai Cercului nu-i surâdea. Mai ales pe Martyn! În afară de Thomas, nu existase alt nume pe care să-l deteste mai mult. Însă a pornit alături de ei.

29 La insistenţele preşedintelui Blair, Thomas a dormit la Casa Albă, în timp ce Kara şi-a urmat propriul plan. Nu dorea să doarmă, nu avea motive să viseze. Voise un singur lucru, acela de a înţelege de ce îi apăruse o zonă de iritaţie sub braţ. Monique îşi instalase căminul la Laboratoarele Genetrix. Dormea pe un pat de campanie pus în birou şi mânca ceea ce mai rămăsese în cantină, deşi de trei zile nu mai primise niciun transport de hrană – compania de catering îşi încetase activitatea. Dar nu conta. Existau alimente conservate care asigurau vreme de încă două zile hrana celor cinci sute de tehnicieni şi oameni de ştiinţă. Până atunci vor şti dacă era cazul să plece acasă ca să-şi ia adio de la toţi şi toate ori să se încordeze pentru un ultim efort. Tăcută, Monique i-a examinat braţul. Kara i-a urmărit ochii – mare păcat că Thomas se îndrăgostise de cealaltă femeie din lumea lui Mikil. Chelise. Cu cât petrecea mai mult timp împreună cu Monique, cu atât descoperea că 978

franţuzoaica rigidă era de fapt mai maleabilă decât presupusese. Ea şi Thomas puteau alcătui o pereche potrivită. Presupunând că supravieţuiau. Ochii ei nu au mai zăbovit asupra tăieturii care îi atrăsese curiozitatea. Acum îi examina restul braţului. ― Ce este? ― Ai observat iritaţii şi în alte zone? Pe stomac sau pe spate, poate? Kara a făcut un pas înapoi. ― Au apărut deja semnele? ― La unii, da. Deci, alte iritaţii? ― Nu. N-am observat. Pe de altă parte, dacă se gândea mai bine, parcă simţea mâncărimi şi în alte locuri. ― De cât timp ai aflat? ― De câteva ore, i-a răspuns Monique. Kara s-a întors către ea. ― Tu? ― Nu. ― Credeam că mai avem o săptămână! Cine mai suferă? ― Au fost anunţate câteva cazuri la Bangkok. Theresa Sumner. Toată echipa care a venit să-l întâlnească pe Thomas acum câteva săptămâni. Unii din Orientul îndepărtat au raportat cazuri de mâncărimi încă de acum zece zile. Noi bănuim că simptomele astea apar la cei ale căror sisteme imunitare luptă împotriva virusului. Iritaţia constituie o dovadă a rezistenţei organismului, deşi asta nu înseamnă prea mult. Dezvăluirea nu era chiar atât de şocantă pe cât îşi închipuise. În realitate, venea ca o uşurare după atâta mister. Ca şi cum ar fi ştiut că forma de cancer de care suferea ar fi fost ucigătoare. Avea să moară peste exact treizeci de zile. Trăieşte pregătindu-te să mori. ― Câte asemenea cazuri? Monique a ridicat din umeri. ― Câteva mii. Estimările noastre iniţiale privind perioada de latenţă a virusului s-au limitat la atât, doar predicţii. Ştiam că ar putea apărea mai devreme. Acum se pare că exact aşa s-a întâmplat. S-au privit îndelung în ochi. Ce mai era de spus? ― Aşadar, dacă nu facem acel schimb cu Franţa ca să primim antivirusul, vom muri, a zis Kara. ― Aşa se pare. 979

― Preşedintele ştie? ― Încă nu. Efectuăm nişte teste. Vom afla în decurs de o oră. Kara a suspinat, şi-a vârât mâna în poşetă şi a scos o eprubetă de sticlă cu o probă mică de sânge. Aparţinând lui Thomas. Fratele ei insistase înainte de a pleca de la Johns Hopkins. Făcuse un raţionament simplu: era foarte convins că se va întoarce în Franţa, dar a refuzat să dezvăluie motivul. În eventualitatea că i s-ar fi întâmplat ceva, voia ca ele să aibă câteva soluţii. A aşezat eprubeta pe birou. ― Sângele lui Thomas? a întrebat Monique. ― Ideea lui. Ştii ce s-ar întâmpla dacă am visa cu sângele lui? Monique a privit-o nedumerită. ― Rachelle a murit. Te-ai trezi ca Mikil. Nu ştiu drept cine m-aş trezi eu? ― Da, dar te-ai trezi. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai mânca rambutan cât te-ai afla acolo? ― Nu mai visezi. ― Dar dacă ai mânca rambutan în fiecare zi tot restul vieţii? ― Ce importanţă ar mai avea? Dacă mor aici, mor şi dincolo. Nu aşa merg lucrurile? ― Nu şi dacă un vis de o noapte aici durează patruzeci de ani dincolo. Am trăi o viaţă deplină în altă realitate în vreme ce aşteptăm ca moartea să ne lovească aici. Pe faţa lui Monique a apărut un zâmbet fugar. Apoi un hohot incredibil de râs. ― Thomas a sugerat să facem asta? ― Nu. A spus că vom şti ce să facem cu el. Avem o idee mai bună? ― Nu. Dar asta tot nu face ca ideea să fie normală. ― Deci, nu vrei s-o accepţi? El a vorbit de tine, nu de altcineva. ― Ba o voi face, a zis Monique, luând eprubeta. De ce nu? Zâmbetul de pe faţa ei s-a îndulcit. S-a uitat atentă la proba de sânge. ― Thomas are vreo iritaţie? Kara şi-a adus aminte ce-i vorbise el despre iritaţia cu care se întorsese din Indonezia. ― Acum, fiindcă ai adus vorba, cred că da. Ceea ce înseamnă că ar fi printre primii. Au rămas tăcute. * * * 980

Mike Orear a măsurat cu privirea oamenii adunaţi, deja prea mulţi ca să fie număraţi – unele estimări afirmau că ar fi vorba de aproape un milion de persoane. Nu era nevoie de un efort prea mare să transformi starea de introspecţie a oamenilor într-una de furie şi de revoltă. Frustrarea ce li se citea în ochi nu putea fi ignorată. Cuvintele pe care se pregătea să le rostească nu vor face decât să deschidă porţile mâniei, îndreptată împotriva simbolului cel mai cunoscut al lumii: Casa Albă. O sunase ceva mai devreme pe Theresa şi încercase să afle mai multe despre posibilitatea existenţei antivirusului, dar de când adoptase acea postură de portavoce a poporului, se purta rece cu el. Era un miracol până şi faptul că reuşise să ia legătura cu ea. Când a acuzat-o în mod direct că administraţia îi înşela pe oameni dându-le speranţe, fără să fie vorba de fapt de aşa ceva, ea s-a mulţumit să suspine şi i-a zis că nu lucra în schimburi de douăzeci şi patru de ore ca să facă plăcere administraţiei. Apoi îi închisese. Aşa-zisa speranţă nutrită de ea era probabil subţire ca pânza de păianjen. Singura lor şansă putea veni din partea singurului om care deţinea antivirusul: Svensson. Dacă preşedintele nu îndeplinea cererile francezilor, şansele se reduceau la zero. S-a scărpinat sub braţ. Iritaţia aceea, care îi apăruse în urmă cu o săptămână, mai cedase, dar acum revenise în mod supărător. Ciudat cât de puţini oameni sufereau de aşa ceva. Presupunând că prezenţa ei era legată de virus, se gândise că ar fi trebuit să fie foarte răspândită. Mama lui suferea de ea. Poate era vorba de ceva genetic. Poate că unii prezentau simptome mai devreme decât anticipase lumea medicală. A alungat acele gânduri şi s-a apropiat de cortul unde camerele CNN aşteptau anunţurile pe care le făcea din oră în oră. Cortul se afla pe un podium ridicat la un metru şi jumătate de la sol, suficient ca să-i ofere o privire cuprinzătoare asupra mulţimii. Marcy Rawlins purta o discuţie aprinsă cu un cameraman în legătură cu dezordinea creată de aparatură, iar omul tocmai spunea că în acele momente curăţenia nu mai era asociată cu dumnezeirea. Un bărbat înalt şi chel, cu o mustaţă pe oală, se plimba pe baricada de lemn, uitându-se insistent la Mike. Purta o robă bej, cu mânecile evazate la manşete. Acela, de exemplu. Părea capabil să atace baricada la cel mai neînsemnat îndemn. Soldaţii înarmaţi vor fi obligaţi să apeleze la gaze lacrimogene. Se aflau la mai puţin de opt sute de metri de Casa Albă, care se 981

înălţa semeaţă în spatele lor, dar singura modalitate prin care gărzile ar opri marşul armatei de protestatari furioşi era de a ucide câţiva. Iar moartea lor ar cădea în răspunderea lui Mike. Ştia acest lucru la fel de bine cum ştia că avea nevoie de o pastilă de Valium. Însă moartea câtorva putea aduce speranţă şi probabil viaţa pentru milioane de alţi oameni. Fără a mai vorbi despre cele 543 de suflete din Finley, Dakota de Nord, unde mama lui aştepta ca el să facă tot ce era omeneşte posibil ca să pună capăt situaţiei cumplite. ― Două minute, Mike, i-a zis Nancy Rodriguez, aşezându-se pe scaun alături de el. ― Am înţeles. Renunţase de mult la cravată – acum aparţinea mulţimii, era unul dintre membrii ei. Iar în acea seară îi va face pe oamenii de acolo să se urnească. Sally i-a aplicat puţin fond de ten, să mai atenueze luciul obrajilor, i-a aşezat o idee părul, după care s-a îndepărtat fără o vorbă. În acele zile, o specialistă în machiaj nu prea avea ce să mai spună. Asistenta lui s-a aplecat spre el. ― Mă gândeam că s-ar cuveni să ştii şi tu. Tocmai am discutat cu Marcy. Asta e ultima transmisiune la care particip. ― Poftim? ― Mike, familia mea e în Montana. ― Şi a mea e în Dakota de Nord. Ceea ce facem aici nu e şi pentru ele? ― Nu ştiu ce anume facem noi aici. Doar că murim alături de toţi ceilalţi. A înţeles. Şi el trăia uneori acelaşi sentiment. Dar nu avea de ales. Oamenii aceia deveniseră familia lui, iar acum era obligat şi faţă de ei. ― Mai stai câteva minute şi-ţi promit că vei vedea ce facem aici. ― Haideţi, oameni buni, a strigat Marcy. Mike, eşti gata? Şi-a început mesajul prezentând o actualizare a rapoartelor sosite din întreaga lume, îndeosebi ştiri despre tulburări şi altele asemenea. Nimic despre antivirus, aşa cum proceda de obicei. Doar problemele apărute. Mulţimea număra peste un milion de oameni, le-a spus el. Traficul spre Washington, D.C., fusese oprit, iar poliţia îi întorcea pe oameni din drum. Cât se vedea cu ochii, organizatorii instalaseră difuzoare din cincizeci în cincizeci de metri, mergând până şi după colţ, de-a lungul Constitution Boulevard. Asurzitoare, vocea lui ajungea până la fiecare om. Le vorbea Mike Orear, salvatorul. În acel moment, pe plan mondial, publicul lui ajungea la aproape un miliard de oameni, aşa se aprecia. Vânduseră sponsorizarea 982

actualizărilor către Microsoft la preţul de o sută de milioane apariţia. Dacă reuşeau să supravieţuiască virusului, cei de la Microsoft se vor îmbogăţi peste măsură. Dacă nu, vor muri ca toţi ceilalţi. Bine gândit. Mike a inspirat adânc. ― Acestea sunt ştirile, prieteni. Asta vor conducătorii noştri să ştim. Asta ştie acum întreaga lume. Numai că eu am aflat şi altceva şi vreau să ascultaţi fiecare cuvânt pe care îl voi rosti, deoarece viaţa voastră ar putea depinde de ceea ce rostesc eu în continuare. A aruncat o privire spre Marcy. Nu se mai arăta surprinsă, indiferent ce ar fi făcut. Îl urmărea plină de speranţă – devenise mai curând membră a publicului decât producătoare. ― În ciuda afirmaţiilor făcute de Casa Albă în cursul acestor ultime săptămâni, speranţa de a descoperi antivirusul este acum aproape inexistentă. După ce a rostit cuvintele, peste Washington a coborât o tăcere profundă. Toate posturile de televiziune, toate aparatele de radio şi fiecare difuzor transmitea anunţul făcut de el. Şi-a închipuit camerele de zi ale Americii încremenind, cu excepţia bătăilor de inimă, care se accelerau. Iată ştirea pe care o aşteptau cu toţii. Sperând ca ea să nu vină. ― Peste câteva zile, fiecare bărbat, femeie şi copil de pe această planetă va începe să prezinte simptomele produse de contractarea Germenului Raison. În câteva zile, poate chiar ore, lumea, aşa cum o cunoaştem, va… Din mulţime s-a înălţat un alt sunet, cumplit, iar la început Mike a crezut că unul dintre difuzoare se defectase creând efect de microfonie. Însă nu se întâmplase aşa ceva. Sunetul venea din mulţime. Un ţipăt îngrozitor, probabil din direcţia vreunui grup care credea în sfârşitul lumii, care se răspândea acum ca focul. ― Tăcere. Vă rog, mai am ceva de zis. Oamenii nu s-au calmat. ― Vă rog! a strigat el, dintr-odată la fel de înfuriat pe ei ca pe Casa Albă. Linişte! Vă rog! Vaierul a încetat. Marcy rămăsese cu ochii căscaţi la el. ― Îmi pare rău, dar aici nu facem niciun joc. Trebuie să mă ascultaţi până la capăt! ― Spune-le, Mike! a răcnit cineva. A urmat un cor puternic de aprobare. A ridicat mâna în aer. 983

― Ascultaţi-mă. Adevărul este că vom muri cu toţii. A făcut o pauză. A lăsat ca zgomotele să se stingă. ― Doar dacă… Acum îi făcuse pe oameni să tragă speranţe de la cuvântul următor. În asemenea momente, era extrem de conştient de puterea pe care o avea. Aşa cum spusese directorul CIA, fie că-i plăcea, fie că nu, în astfel de clipe ajungea unul dintre cei mai puternici oameni din ţară. Asta nu îi făcea plăcere, dar nici nu putea ignora un asemenea lucru. ― Doar dacă nu vom găsi o cale să punem mâna pe antivirusul care deja există. Asta ne ucide: antivirusul deja existent ar pune capăt acestei situaţii în două zile. Niciunul dintre noi nu va muri. Dar nu se va întâmpla aşa. Şi nu se va întâmpla fiindcă Robert Blair a refuzat o înţelegere conform căreia ar trebui să cedăm tot arsenalul nostru nuclear contra antivirusului. A făcut o nouă pauză pentru mai mult efect dramatic. Oamenii ştiau deja de ultimatumul teroriştilor, însă acest lucru nu le fusese prezentat în mod explicit şi nici nu ştiau de eşecul comunităţii medicale de a găsi soluţia. ― Prieteni, eu spun să le dăm armele. Să ne dea antivirusul. Să ne ofere o şansă de a trăi. Să le oferim copiilor noştri încă o zi, o săptămână, o lună, un an, ca să aibă viaţă în ei ca să lupte! Şi a lovit cu pumnul în aer. Imediat, din mulţime s-a ridicat un muget. ― Regulile s-au schimbat! a strigat el, alimentând astfel ţipetele pornite din puhoi. Luptăm pentru viaţa noastră! Nu putem permite unui singur om să sacrifice supravieţuirea noastră din cauza unor principii ce nu mai sunt valabile! Mike a început să respire greu. A simţit cum adrenalina îi goneşte prin vine. A împuns cu degetul spre Casa Albă, aflată în spate. ― Acest travesti nu trebuie să dureze! Peste câteva zile vom pieri cu toţii dacă politicienii noştri nu se răzgândesc! Vă spun, să luptăm pentru viaţa voastră. Luaţi Casa Albă cu asalt! Vă spun, dacă e să murim, măcar să o facem luptând pentru dreptul de a trăi! Mâna îi tremura. Rămăsese fără cuvinte. O tăcere ameninţătoare a coborât asupra mulţimii. Una era să strige cuvinte de protest. Alta era însă să incite la revoltă. Cuvintele referitoare la moarte începeau să pătrundă în conştiinţele oamenilor. Urletul a pornit din spate, la depărtare de zece străzi, aşa au crezut mulţi. 984

Mulţimea s-a urnit de parcă legăturile care o ţinuse în loc până atunci ar fi fost tăiate. S-a tălăzuit înainte, cu răcnete pline de furie. Bărbatul chel cu mustaţă se afla printre cei o mie care au străpuns baricada. Apoi au început să alerge. Cameramanul a răsucit aparatul să surprindă mişcarea. S-a retras un pas, cât pe ce să cadă împiedicându-se de un cablu, dar s-a redresat imediat şi a continuat să transmită imagini. Mike nu ştia ce să facă. Din câte îşi dădea seama, mulţimea se deplasa. Înainte. Spre el. S-a auzit lătratul unei mitraliere – gloanţele trasoare au zburat pe deasupra oamenilor. Trupele erau deja în alertă. Au răsunat ordine din portavoce, dar ele s-au pierdut în vacarmul stârnit de mulţime. Primul rând de oameni a trecut în goană pe lângă scenă. Marcy striga ceva, dar nu a reuşit să înţeleagă vorbele ei. Oamenii aveau să pătrundă printre apărători, copleşind Casa Albă. Nimeni nu mai putea opri acel tumult. Iar Mike nu ştia ce se mai putea face…

Poc!

Urlete de groază.

Poc! Poc!

― Retrageţi-vă, altfel suntem siliţi să deschidem focul!

Poc!

Un nor s-a ridicat dintr-un recipient ce a căzut la şase metri de podium. ― Gaze lacrimogene! a strigat cineva. Imediat ce a auzit asta, Mike a şi simţit o usturime în ochi.

Poc! Poc! Poc! Poc!

S-au auzit mai multe motoare de elicoptere, suficient de aproape ca să producă victime, aşa cum primiseră ordin. Mulţimea a ţâşnit înainte prin norii de gaze lacrimogene. S-a pornit şi altă mitralieră. A urmat un moment de tăcere. Când răcnetele au reînceput, ceva suna diferit, iar Mike şi-a dat seama că cineva fusese, doborât de glonţ. ― Hei, ridică-te! a strigat el, răsucindu-se. Însă cameramanul fugea deja prin mulţime. Războiul începuse. A simţit că i se face pielea de găină pe braţe. Războiul lui Mike. * * 985

* ― Răspunsul meu este nu, a exclamat preşedintele Blair. Rămân aici şi nu vreau să mai aud comentarii. Găsiţi-l pe Mike Orear şi echipa lui şi aduceţi-i încoace. Vreau să transmit ceva naţiunii cât de curând posibil. Phil Grant s-a încruntat. ― Domnule, vă recomand cu toată seriozitatea să ţineţi seama de implicaţiile care… ― Implicaţiile sunt că, dacă nu acţionăm cu atenţie în următoarele două zile, nimeni dintre noi nu va mai avea vreo şansă. Ştim asta de peste două săptămâni; acum au înţeles şi oamenii. Chiar mă surprinde că le-a trebuit atâta vreme ca să doboare baricadele. Prin ezitarea lui, directorul CIA nu era sigur de reacţia nepărtinitoare faţă de tulburările stârnite. ― Nu cred că oameni se înşală în privinţa asta, domnule, a spus el într-un târziu. În mintea lui Blair încolţea întâia oară ideea că se putea ca Phil Grant să conlucreze cu Fortier. Cine altul ar fi fost mai potrivit? A derulat în gând activitatea acestuia în ultimii ani, căutând neconcordanţe. Din câte îşi amintea, nu constatase nimic ciudat. În ultima vreme începuse să vadă numai fantome înapoia fiecărui om care îi intra în birou. Grant a insistat să-şi facă ştiut punctul de vedere. ― Tulburările au început doar de o oră şi s-au înregistrat deja şase morţi pe peluză, pentru numele Domnului. Perimetrul din jurul Casei Albe poate fi restabilit, dar oamenii vor sfârteca oraşul. Toată naţiunea vrea un singur lucru, domnule, iar acesta este supravieţuirea. Daţi-i lui Fortier armele. Luaţi antivirusul. Şi vom riposta cu altă ocazie. Blair s-a întors cu spatele în mod deliberat. Acelaşi argument, repetat aproape cuvânt cu cuvânt, cu cel prezentat de Dwight Olsen în urmă cu câteva minute. Politicianul avea o motivaţie transparentă, dar Phil Grant era alt gen de om. Nu-i stătea în fire să susţină asemenea lucruri. Ştia că nu exista nicio posibilitate ca Fortier să le predea virusul. Era pur şi simplu inacceptabil ca mai întâi să le transmită francezilor ameninţarea cu riposta militară, ca apoi să le cerşească antivirusul. Atâta vreme cât Statele Unite mai aveau cât de cât un mijloc de constrângere, jocul mergea înainte. Imediat ce ar fi renunţat la această forţă, jocul se termina. Grant ştia toate acestea, aşa că Blair a decis să nu îi aducă aminte. ― Nu am încredere în francezi. 986

― Nu cred că mai există altă soluţie. Până mâine s-ar putea să ne confruntăm cu un război civil de proporţii majore. Reprezentaţi poporul. Iar el vrea acest târg. Blair s-a răsucit cu scaunul. ― Poporul nu ştie ce ştiu eu. Grant a făcut ochii mari de mirare. ― Ce anume?

Uşurel.

Şi-a amintit clar insistenţa cu care Thomas îi ceruse să nu se încreadă în nimeni, fără nicio excepţie. Doar în Gains. Poate Gains, dar atât. ― Anume ce ştii şi tu. Fortier nu are niciun motiv să ne ofere antivirusul când navele noastre le vor întâlni pe ale lui peste… şi a aruncat o privire la ceas, peste treizeci şi şase de ore. Grant l-a măsurat, apoi a aşezat pe măsuţa de cafea dosarul pe care îl avea cu el. ― Vă înţeleg rezervele. Le accept, fireşte. Niciodată n-am avut încredere în francezi în situaţii critice. S-a ridicat şi a vârât mâinile în buzunare. De data asta însă nu cred că avem de ales. Mai ales din cauza tulburărilor ce se extind. Ele au început deja la New York şi Los Angeles. Până mâine la amiază, va lua foc întreaga ţară. ― E oricum mai bine aşa decât să moară peste patru zile. Brusc, s-a auzit intercomul: ― Domnule, o convorbire personală. Gains. Dăduse instrucţiuni stricte. Nici măcar operatoarea nu ştia că apelul venea din partea lui. ― Mulţumesc, Miriam. Spune-i fetei că o să-i telefonez imediat. Reţine orice alt apel vreme de câteva minute. ― Am înţeles, domnule. ― Nimic nu înlocuieşte dragostea de mamă, a zis Blair cu un oftat şi a făcut semn către uşă. Nu-ţi face griji, Phil. N-o să las ţara să ia foc până mâine la amiază. Du-te şi dormi puţin – după cum arăţi, asta-ţi lipseşte. ― Mulţumesc. Aşa voi face. Directorul a plecat.

Fantome, Robert. Ai început să vezi fantome.

A extras dintr-un sertar al biroului micuţul telefon cu legătura prin satelit, a încuiat uşa şi, cu mişcări grijulii, s-a vârât într-un dulap. Răzmeriţele pe scară mare bântuiau în oraş, primele simptome ale virusului 987

Raison îşi făcuseră simţite prezenţa prin mâncărimi, grosul arsenalului nuclear era pe cale să ajungă în mâinile unui om care probabil îl va folosi, iar curajosul Robert Blair, preşedintele celei mai puternice ţări de pe Pământ, se ghemuise în dulapul de haine şi forma numărul folosindu-se de strălucirea tastelor telefonului prin satelit, singurul încă sigur. A aşteptat aproape un minut să i se facă legătura. ― Domnule? ― Spune repede. ― Avem o şansă. Israelienii şi-au direcţionat flota aşa cum au cerut francezii. Lui Blair i-a scăpat o respiraţie lungă, lentă. În afară de Thomas, care sugerase acel plan, doar patru oameni din America mai ştiau amănunte. ― Câţi oameni ştiu? ― Generalul Ben-Gurion. Prim-ministrul. Atât. ― Unde sunt navele lor acum? ― Se apropie de Strâmtoarea Gibraltar. Vor ocoli Portugalia şi vor ajunge pe coordonatele stabilite peste treizeci de ore, aşa cum au cerut francezii. ― Bun. Vreau să ajungi pe USS Nimitz cât de curând posibil. ― O să aterizez în Spania peste trei ore, şi voi ajunge acolo mâine, cu un elicopter. Din difuzor s-au auzit paraziţi. ― Ce ştii de Thomas? ― Doarme. Depinde de ce se întâmplă în visul lui… Blair s-a oprit, şocat de vorbele pe care le rostise. Se bizuiau acum pe vise? Da, visele aceluiaşi om care aflase primul de Germenul Raison. ― Dacă totul va merge conform planului, ţi se va alătura. În afară de Kara şi Monique de Raison, doar Merton Gains îl înţelegea bine pe Thomas. Gains a detectat stânjeneala lui Blair. ― E cel mai bun lucru, domnule. Chiar dacă nu ne-ar mai oferi nimic, ceea ce ne-a pus la dispoziţie până acum s-a dovedit de nepreţuit. ― Nu ştiu dacă e cazul să fiu sau nu de acord. El ne-a adus asta pe cap, nu? ― Ba Svensson. ― Sigur. O să fac o declaraţie publică imediat ce mi-l aduc pe individul ăsta de Orear şi o să spun poporului american că voi conlucra cu francezii. ― Am înţeles. ― Dumnezeu să ne ajute, Merton. 988

― Da, domnule. Să ne ajute.

30 Johan a urmărit cei trei cai gonind la galop prin camion şi apropiindu-se de ei. Suzan îi observase de pe faleză şi le făcuse semn cu mâna. Acum mergea în frunte, iar părul negru flutura în vânt. Părea născută să călărească. Şi-a adus aminte de reputaţia pe care o avusese în calitate de comandant al cercetaşilor, fiind capabilă să descopere până şi un bob de grâuşor de deşert în orice canion. Când era Martyn, se temuse de ea la fel de mult ca de Thomas. Informaţiile reprezentau cheia multor bătălii, iar Suzan îi fusese un adversar pe măsură în orice situaţie. Nu-şi închipuise că va avea plăcerea de a călări alături de ea. Văzând-o apropiindu-se cu atâta graţie şi frumuseţe, a simţit cum pulsul i se accelerează. Probabil că venise vremea să-şi exprime sentimentele faţă de ea. Thomas venea în spatele ei. Ciudat să se gândească la asta, dar dacă el era treaz acolo însemna că dormea în cealaltă realitate. Alături de el, o femeie. Fiica lui Qurong. ― A reuşit până la urmă, a spus Mikil, care a apărut lângă el. Ia te uită cum călăreşte. ― Cred că a luat-o cu forţa. Chelise, aşa cum o ştiam eu, nu ar fi venit din proprie voinţă. ― Iubirea o sileşte până şi pe cea mai tare femeie să facă anumite lucruri, a intervenit Jamous şi a clipit şmechereşte faţă de Mikil. ― Iubirea? a chicotit Johan. Mă îndoiesc că iubirea o sileşte pe fiica lui Qurong. ― În orice caz, tu obţii ceea ce ai vrut, a zis Mikil. O să vedem cât de prietenoşi pot fi albinoşii şi scabioşii când sunt împreună. ― Nu asta aveam în minte. Mă refeream la înec. Şi cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că m-am înşelat. ― Ai grijă ce speranţe îţi pui. Suzan a coborât de pe cal, a făcut doi paşi iuţi către ei şi apoi a mers mai încet. Ori făcuse doi paşi iuţi către el? Oricum, nu-şi dezlipise ochii de la el. Sa întrebat dacă şi ceilalţi observaseră. 989

Thomas şi Chelise au încetinit, lăsând caii să meargă la trap. Suzan a cotit către Mikil şi a prins-o de braţ. ― Tăria lui Elyon. Mă bucur să te văd. William? ― S-a dus la trib împreună cu Cain şi Stephen. Thomas s-a apropiat surâzând cu gura până la urechi. Având faţa acoperită de morst, Chelise s-a oprit alături de el şi a privit pe sub marginea glugii. Îşi prinsese flori de tuhan în păr. Acest lucru, împreună cu textura netedă a morstului, reprezenta ceva nou pentru Hoardă. Thomas a făcut un gest larg spre ea. ― Aş dori să v-o prezint pe prinţesă. Prieteni, v-o prezint pe Chelise, fiica lui Qurong şi încântarea mea. Mikil a făcut ochi mari de haz. Încântare? Doar era o scabioasă. Era ea de acord cu acel sentiment? Suzan şi-a lăsat mâna pe umărul lui Johan. ― Acesta este Johan, prinţesă Chelise, a anunţat ea. I se vorbise despre el. Bărbatul a făcut un pas înainte, plecându-şi capul în acelaşi timp. ― Mă bucur să te revăd. Chelise a rămas mută. Nu-l văzuse ca albinos. Sărmanul copil arăta înspăimântător. Thomas s-a lăsat pe nisip şi i-a întins mâna. Ea i-a primit-o şi a descălecat cu graţie. El a ţinut-o în continuare de mână, iar ea nu a făcut nicio încercare de a-l descuraja. Văzuse vreunul dintre cei prezenţi aşa ceva până atunci? Un bărbat albinos – Thomas, comandantul Gărzii – ţinând delicat de mână o femeie bolnavă. Chelise i-a eliberat mâna într-un târziu şi a păşit înainte. A făcut o plecăciune. ― Johan. E o plăcere să-l revăd din nou pe general. ― De fapt, marele general e în spatele tău. Numele lui este Thomas, iar eu sunt umilul lui servitor, a spus Johan, după care a făcut un semn către ceilalţi. Ea e Mikil – cred că-ţi mai aminteşti de adjuncta la comandă a lui Thomas – şi soţul ei, Jamous. Jamous a dat din cap. Mikil a înaintat puţin. ― Văd că tu şi Thomas v-aţi împrietenit, a zis şi a făcut o pauză semnificativă. Iar orice prietenă de-ai lui îmi este şi mie prietenă. Apoi a zâmbit şi i-a întins mâna.

990

Chelise i-a surâs sfioasă şi a luat mana. Întâmpinarea unui scabios aşa cum proceda Mikil nu era o scenă chiar atât de neobişnuită – Cercul condusese mulţi scabioşi până la lacurile roşii ca să se înece. Mikil s-a întors şi a oftat. S-a apropiat de Jamous, i-a luat faţa între palme şi l-a sărutat pătimaş pe gură. ― Iartă-mă, dar aerul geme de romanţă. Nu m-am putut înfrâna. Thomas a roşit şi a încercat să îndrepte lucrurile pentru prinţesă, care era şocată. ― Va trebui să ne ierţi, dar noi, cei din Cerc, nu suntem prea sfioşi când vine vorba de romanţă. Credem că iubirea dintre noi nu se deosebeşte de iubirea dintre Elyon şi mireasa lui. Noi o numim Marea Romanţă. Poate ţii minte? Din pădurea colorată. ― Am auzit zvonuri, a zis ea, dar expresia de curiozitate de pe faţă i-a trădat neştiinţa. Au rămas tăcuţi. ― Ei bine! a făcut Thomas şi a pocnit din palme. Soarele dă să asfinţească şi vom avea nevoie de nişte carne. Toată ziua nu am mâncat decât nişte fructe. Johan, spune-mi că ai vânat ceva. Măcar atât să facă un mare general pentru o prinţesă, a continuat şi ochii i-au sclipit. Tu vrei carne, Chelise, nu-i aşa? Mi-ai mărturisit cât de mult îţi place o friptură cu vin. Johan, avem vin? ― De fapt, o prăjitură simplă de grâu ar fi de ajuns… ― Absurd! În seara aceasta trebuie să sărbătorim. Carne şi vin! ― Dar ce sărbătorim? Părea să se simtă tot mai calmă, a gândit Johan. ― Salvarea ta, bineînţeles. Johan? Pe faţa ei a apărut un surâs sfios. ― Avem trei iepuri, iar apa noastră e dulce ca vinul. Riscăm să facem un foc? ― Nu se poate organiza o sărbătoare fără foc. Sigur că vom risca! Noaptea era caldă şi luna plină, dar Thomas abia dacă a remarcat. Chiar dacă ar fi fost ger, tot nu s-ar fi sinchisit. În pieptul lui ardea un foc şi cu fiecare oră ce trecea căldura lăuntrică sporea. Aşa şi-a spus el. Însă era tot mai conştient de îndoiala care, în acelaşi timp, creştea în el. Aşa cum de-abia dacă a luat în seamă noaptea rece fiind copleşit de derută. Unde îi va duce sentimentul ciudat pe care îl nutrea faţă de Chelise? Văzându-şi prietenii în tabără nu făcea decât să întărească unicitatea 991

ciudatei romanţe. O numise cu îndrăzneală încântarea lui, bineînţeles, dar se simţea ca un bărbat care are emoţii chiar în ziua nunţii. Cu ce drept să facă asemenea declaraţii cutezătoare atât de curând şi în circumstanţe atât de potrivnice? Iepurii vânaţi mai devreme de Johan umpleau tabăra de un miros ce făcea pe toată lumea să saliveze. Membrii grupului au flecărit şi au urmărit cum iepurii se prăjeau la proţap. Existau destule subiecte care i-ar fi putut face să discute aprins, dar Mikil avea dreptate: în aer plutea şi altceva, iar prin comparaţie, asta făcea chestiunile de doctrină şi strategie să pară insignifiante. Atmosfera era încărcată de o încordare romantică. Aura unei iubiri improbabile, dacă nu interzise. Ţinându-şi picioarele încrucişate, Thomas stătea lângă Chelise, care şedea graţioasă pe nisip. Mikil se lăsase în braţele lui Jamous, aflându-se în dreapta lui Thomas. Asta îi lăsa în afară pe Johan şi Suzan, pereche neconfirmată. Însă se părea că ei nu erau chiar nepotriviţi. Indiferent care ar fi fost sentimentele pe care le ascunseseră până atunci, ele ieşiseră la iveală. Dacă Thomas nu se înşela cumva, bărbatul despre care vorbise Suzan seara trecută nu era altul decât Johan. ― A mai rămas un picior, a zis Johan, întinzând mâna către ţepuşă. Îl vrea cineva? Mikil a aruncat un os în foc şi s-a şters la gură cu dosul mâinii. ― A fost cel mai bun iepure pe care l-am mâncat vreodată, şi am mâncat destui. Johan a smuls piciorul. ― Suzan? În ochi i-au jucat steluţe. A zâmbit. ― Nu, mulţumesc. Rostise cuvântul cu o tandreţe deosebită – nu amintea de Suzan cea adevărată, a gândit Thomas. De ce îi schimba iubirea în asemenea măsură pe oameni? Johan a lăsat impresia că s-a lăsat răpit de vocea ei. ― Atunci cred că o să-l mănânc eu, a spus el, aşezându-se lângă ea. A luat o gură, dar Thomas era convins că nu se gândea la friptură. Chelise i-a urmărit, simţindu-se fără îndoială de prisos. A privit spre foc cu ochi rătăciţi. ― Nu am crezut niciodată că între membrii Cercului există o asemenea bunătate. Mă simt onorată de compania voastră. O bucată de lemn a pocnit în foc. 992

― Şi eu n-aş fi crezut niciodată că fiica lui Qurong ar putea fi atât de… delicată sau înţeleaptă, a vorbit Mikil. Noi suntem onoraţi. Thomas a vrut să-şi exprime aprecierea pentru vorbele lor, care trădau acceptarea, dar s-a abţinut. Chelise a ridicat ochii din pământ. ― Cum de-i puteţi iubi pe cei care vă vânează? ― Nu- i iubim întotdeauna, a răspuns Mikil. Poate că dacă ar fi aşa lucrurile ar sta altfel. Flăcările lingeau aerul nopţii. Chelise şi-a dat jos gluga de pe cap. Se dezgolea în faţa lor. ― Cred că ai ochi frumoşi, a spus Suzan. Chelise s-a uitat într-o parte. ― Mulţumesc. Thomas a observat că a înghiţit un nod din gât. Avea ochi frumoşi, dar nicicare nu-i putea vedea boala în aceeaşi lumină ca el. Ei o vedeau prin ochii iubirii, pentru că iubirea plutea în aer, dar în acelaşi timp le era milă de ea. Cu pielea plină de solzi şi mintea sucită de înşelătorie. Dacă ar reuşi să îndrepte lucrurile… A simţit şi el un nod în gât. Eşti

frumoasă, iubita mea. Te-aş săruta de o mie de ori dacă mi-ai îngădui.

A ridicat privirea şi a văzut-o pe Mikil privindu-l fix. Ea înţelegea. Imposibil să nu înţeleagă. Femeia şi-a mutat ochii spre Chelise. ― Cred că e minunat să fii o prinţesă atât de frumoasă. Chelise a coborât capul şi apoi a trasat ceva cu degetele pe nisip. Thomas s-a uitat în altă parte. Zgomotul focului a scăzut. Iubirea mea, îmi pare foarte

rău. Nu e ceea ce crezi.

― Eu şi Jamous o să facem o plimbare, a spus Mikil. Toată discuţia asta despre iubire trebuie să-şi găsească răspuns. Thomas i-a auzit ridicându-se şi plecând, dar nu a putut ridica privirea. ― La fel vom face şi eu cu Johan, a zis Suzan. Au dispărut în noapte. Chelise a continuat să deseneze în nisipul din apropierea genunchilor, având degetul albit de morst, ca să-şi ascundă ruşinea. Briza molatecă a adus mirosul bolii ei amestecat cu parfumul florilor. ― Ar fi bine… ― Nu. Nu e bine. N-o pot face, a rostit şi a privit în întunericul nopţii. Vreau ca mâine-dimineaţă să mă duci înapoi. 993

Vorbele ei l-au luat pe nepregătite. Ca şi cum ea ar fi zăgăzuit o apă ce îi alimenta speranţele. Avea dreptate. Nimic nu era corect în privinţa ambiţiei lui juvenile de a-i câştiga iubirea. La ce se gândise? Brusc, a intrat în panică. O iubea, desigur. Nu se compara cu un şcolar purtat de închipuiri. Iubirea lui trebuia să fie reală – aşa spusese Michal. Însă faptul că Chelise nu avea intenţia de a se schimba era la fel de real. Contrastul dintre aceste două realităţi era suficient ca să-l oblige să între în vrie. ― Nu cred că este o idee prea bună, a vorbit el fără convingere. ― Nu am ce căuta aici. S-a ridicat. Stângaci. Îngrozit de derută. Ea avea dreptate. Asta îl bloca mai mult decât orice. Femeia aceasta, de care simţea că se îndrăgostise, nu făcea parte din aceeaşi lume şi nici nu putea intra în a lui. ― Iartă-mă. Mă întorc imediat. A pornit în noapte, neştiind încotro se îndrepta. Trebuia să gândească. Voia să se ascundă, se simţea ruşinat pentru că o părăsise. Însă exact asta dorea ea. A ocolit un bolovan şi a mers pe nisipul alb, pătrunzând mai adânc în canion. Mâine dimineaţă o voi duce înapoi. Privirea i s-a înceţoşat de umezeală. Nu am de ales. Aşa doreşte. Dacă nu este în stare să recunoască

un dar ce i se oferă, înseamnă că nu-l merită, nu? Ar trebui să fugă până la lacul roşu, însă ea vorbeşte despre întoarcerea acasă.

O lacrimă i s-a scurs pe obraz. ― Încotro mergi? Thomas s-a răsucit spre vocea care se auzise din partea stângă. Justin! Era posibil? Nedumerit, a bătut în retragere. Da, Justin. De astă dată nu zâmbea, faţa îi era foarte serioasă. ― Justin? Acesta a aruncat o privire înapoi, spre bolovanii ce ascundeau vederea spre tabără. ― Ai lăsat-o singură. ― Păi… Thomas nu ştia ce să spună. De ce îl văzuse pe Justin de două ori într-o săptămână? Şi de ce manifesta atâta interes faţă de Chelise? Justin s-a întors cu faţa spre el, iar ochii lui verzi l-au fulgerat mânioşi. 994

― Cum îndrăzneşti să o laşi singură? Ai habar cine e? Ţi-am încredinţat-o. ― E Chelise, fiica lui Qurong. Nu am ştiut că mi-ai încredinţat-o. ― Este aceea pe care tata a pregătit-o pentru mine! Mi-ai lăsat mireasa să suspine! A făcut câţiva paşi spre tabără, apoi s-a întors, ţinându-şi acum capul între palme. Thomas nu şi-a dat seama cum să interpreteze acea scenă. Justin şi-a lăsat mâinile pe lângă trup. ― Chiar eu ţi-am zis că-ţi voi arăta inima. Ţi l-am trimis pe Michal când ai început să ai îndoieli şi deja ai uitat. E nevoie să mă arăt ţie în fiecare zi? A făcut un semn către tabără. ― Ar trebui să-i săruţi picioarele, nu să fugi. ― Nu înţeleg. E doar o femeie… ― Ba nu! Este cea pe care eu am ales-o ca să le arăt membrilor Cercului iubirea mea. Prin tine. Thomas s-a lăsat în genunchi, îngrozit de ceea ce auzea. ― Jur că nu am ştiut. Jur că o voi iubi. Iartă-mă. Te rog să mă ierţi. Eu… ― Te rog să te grăbeşti, i-a zis şi în lumina lunii s-au văzut lacrimi în ochii lui. I se frânge inima. Ajut-o să înţeleagă. Să nu-ţi închipui că eu sunt singurul care o doreşte. Duşmanul meu nu-şi va găsi odihna. Duşmanul lui? Woref? Ori Teeleh? Thomas a rămas descumpănit, picioarele lui fiind parcă împinse de dorinţa de a se întoarce la tabără. ― Aşa voi face! Jur că aşa voi face! Justin s-a mulţumit să-l privească. ― Te aşteaptă, a grăit el în cele din urmă. Privirea din ochii lui Justin şi, în aceeaşi măsură, adrenalina, l-au făcut pe Thomas să o rupă la goană. După cinci paşi s-a oprit şi s-a răsucit. ― Ce să… Dar Justin dispăruse. Pe obrajii lui Thomas alunecau lacrimi. Era prea mult. Nu putea alunga tristeţea cumplită care îl strivea. S-a întors şi a fugit prin canion, ocolind bolovanul, ducându-se drept spre focul de tabără. Surprinsă, Chelise a ridicat privirea. Însă renunţase la încercarea de a descoperi o logică în ceea ce se petrecea între ei. S-a lăsat în genunchi alături de ea. ― Îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. Nu aveam dreptul să te las singură. 995

S-a uitat la el fără să înţeleagă, fără să lase impresia că s-ar fi înmuiat. Acum însă, când a privit-o în ochii albi, a perceput ceva nou. A văzut mireasa lui Justin. Cea pe care Elyon o alesese lui Justin. Durerea l-a copleşit complet, astfel că trupul a început să i se cutremure de suspine. A închis ochii, şi-a ridicat bărbia şi a început să plângă. Şi-a lăsat uşor palma pe genunchiul ei. Chelise nu s-a clintit. Thomas nu a reuşit să-şi pună gândurile într-o ordine logică, dar şi-a dat seama că plângea pentru ea. Pentru tragedia ce se abătuse asupra ei. Pentru boala care îi despărţea. Noaptea părea să reverbereze de suspine. Şi-a îndepărtat mâna de pe genunchiul ei. La fiecare strigăt răsuna încă unul, ca şi cum Roushii s-ar fi alăturat marelui său bocet. Şi-a recăpătat suflul şi a ascultat. Nu ei, ci Chelise. Ea plângea. Îşi strânsese genunchi la piept şi suspina încet. Toate gândurile ce aveau ca obiect propria lui tristeţe au dispărut. Trupul ei se cutremura. Îşi ţinea palma peste faţă, dar i-a văzut gura deschisă, încordată în suspine. A rămas ca îngheţat. A început să plângă tăcut – durerea la care asista era mai grea decât tristeţea lui de mai devreme. ― Ce am făcut? Nu înţelegi. Te iubesc! ― Ba nu! a gemut ea tare. S-a ridicat în picioare şi a întins mâna spre ea. S-a temut însă să o atingă. ― Te iubesc! Nu am vrut să… Chelise s-a ridicat şi l-a sfredelit cu privirea. ― Nu mă poţi iubi! a strigat ea. Uită-te la mine! a zis şi s-a plesnit peste faţă. Uită-te la faţa mea! Nu mă vei putea iubi niciodată! Thomas a prins-o de mână. ― Te înşeli. I-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o cu blândeţe. * * * Era cât se poate de conştientă că el o ţinea strâns de mână. Respiraţia lui o scăldase când îi declarase iubirea nesimţitoare. Ruşinea legată de pielea ei albă o cuprinsese ca o umbră ce înaintează treptat, asemenea celei lăsate de soarele la apus. Îşi dăduse seama de asta în bibliotecă, dar numai ca de un gând îndepărtat şi neclar. Analizase sentimentul mai atent după ce îl auzise pe Thomas descriindu-l faţă de Suzan, noaptea trecută. 996

Era bolnavă. Dar şi-a zis că prefera să trăiască bolnavă decât să moară prin înec. Apoi îi întâlnise pe albinoşi şi îi urmărise pregătind micul ospăţ. Îi ascultase discutând în jurul focului şi nu reuşise să scape de dorinţa de a fi ca ei. Viaţa la castel semăna cu traiul într-o închisoare în comparaţie cu iubirea ce şi-o împărtăşeau aceşti oameni cu atâta naturaleţe. Îşi dădea seama că, indiferent ce ar fi zis, pielea ei îi deranja. Când Suzan îi spusese că avea ochi frumoşi, ştiind prea bine că toţi socoteau că ei sunt bolnavi, până şi acel firav sentiment de siguranţă se năruise. Înţelesese în acele clipe că nu va fi niciodată ca ei. Nu va fi vreodată ca Thomas. Ba, mai grav, şi-a dat seama că el avea dreptate susţinând că ea dorea să fie iubită de el. Ea voia să-l iubească. Cu toate acestea, îi era imposibil să ia decizia de a se îneca. Iar fără înec nu va fi nicicând iubită de el. Aşadar, nu exista nicio speranţă.

Mă ţii de mână, Thomas, dar m-ai săruta? M-ai iubi aşa cum doreşte o femeie să fie iubită? Cum poţi iubi o femeie faţă de care simţi repulsie? Rămăsese tăcut. Şi-a petrecut braţul pe după umerii ei şi a tras-o mai aproape. Ea a suspinat în continuare, fără să mai verse lacrimi. ― Mie îmi pari frumoasă, a şoptit el. Nu putea îndura acele cuvinte. Dar nu a avut puterea de a li se opune, astfel că a lăsat tăcerea să vorbească în locul ei. ― Te rog… mor.

Îţi pare rău că femeia din braţele tale nu are pielea netedă? Că te îngreţoşează?

Chelise a ridicat capul ca să-şi exprime gândurile. Faţa lui era la doar câţiva centimetri de a ei, udă de lacrimi. Focul a licărit în ochii lui verzi. Ea respira aproape de el, dar Thomas nu făcea niciun efort să se tragă înapoi. Acel moment de înţelegere a fost atât de profund, de uimitor, încât ea şi-a pierdut şirul gândurilor. El a privit-o plin de dor, parcă sorbind-o din ochi. Cu ochii lui adânci, ameţitori. Acesta era Thomas, comandantul Gărzii, bărbatul care se îndrăgostise nebuneşte de ea şi îşi riscase viaţa ca să o salveze de fiara care şi-ar fi bătut joc de ea. Cum de o iubea? A închis ochii. Niciodată nu va reuşi să ofere satisfacţie unui bărbat atât de frumos. Iubirea lui se născuse din milă, nu din adevărată atracţie. Niciodată nu va putea… Degetul lui s-a plimbat pe obrazul ei, ceea ce a făcut-o să îi îngheţe inima. 997

― Te iubesc încă din prima clipă pe care am petrecut-o în bibliotecă, a rostit el şi i-a atins buzele cu degetele. Aş dori să-mi îngădui să te iubesc. Cuvintele lui au scăldat-o ca o adiere caldă şi proaspătă. A deschis ochii şi a înţeles pe dată că el spunea adevărul. A ridicat mâna şi l-a atins pe tâmplă, unde pielea era foarte netedă. Nu a mai suportat încordarea. Şi-a trecut braţul pe după gâtul lui şi i-a tras capul în jos. Buzele lui le-au strivit pe ale ei într-un sărut fierbinte, pătimaş. A simţit o înţepătură de spaimă, dar el a strâns-o mai tare. Apoi a cedat şi l-a lăsat să o sărute mai lung. Gura lui era dulce şi i-a simţit lacrimile calde pe obraji. Mâna lui i-a dat părul peste cap şi a sărutat-o pe nas şi frunte. ― Spune-mi că mă iubeşti, a zis el. Te rog. ― Te iubesc. ― Şi eu te iubesc. A sărutat-o din nou pe buze, iar Chelise a ştiut în acea clipă că îl iubea pe acel bărbat. Era îndrăgostită de Thomas de Hunter, comandantul Gărzii, conducătorul Cercului care o iubise primul.

31 Thomas s-a trezit devreme, încărcat cu o energie cum nu mai avusese de multă vreme. Soarele zâmbea la orizont, ciocârliile de canion cântau de pe înaltul falezei, adierea dimineţii şoptea prin părul lui. Avea mintea dominată de Marea Romanţă. Acum înţelegea. Această iubire pe care o simţea pentru Chelise era totuna cu aceea pe care Justin o simţea faţă de toţi cei pe care îi curta, fie ei bolnavi ori nu. O descoperire ameţitoare. Chelise continua să se odihnească în sacul de dormit aflat alături de el. Trecuse peste boală şi sărutase femeia de dincolo de ea. Păşise dincolo de pojghiţa acestei lumi şi pătrunsese în alta, care nu se deosebea de ceea ce făcea atunci când visa. Da, era la fel de afectată de boală ca şi până atunci. Da, încă simţea gustul amar al răsuflării ei. Da, ar fi dat orice să o conducă până la lacul roşu şi să o vadă schimbată pentru totdeauna. Însă o iubea oricum. Şi o iubea cu disperare. S-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pe obraz. 998

― Trezeşte-te, iubita mea. Ea a bătut din pleoape şi a deschis ochii. A sărutat-o din nou. ― M-ai visat? ― Sinceră să fiu, da, i-a răspuns cu un zâmbet. Dar tu? ― Nu mai visez, ori ai uitat? S-a săltat în capul oaselor şi s-a uitat la ceilalţi. Johan se agita. Adormiseră înainte ca ei să se întoarcă de la plimbare. Părea nesigură. Thomas avea să rezolve asta destul de curând. S-a ridicat şi a bătut din palme. ― Să mergem. Avem de străbătut drum lung azi. Ceilalţi s-au trezit din vise şi s-au sculat. ― Unde mergem? a întrebat ea. ― La trib. Dacă vrei, desigur. Ori preferi să îi trimiţi un mesaj tatălui tău? S-a înălţat în picioare şi a îndepărtat nisipul de pe mantie. ― Sper că nu-mi vor lua capul. ― Nu, dacă mai vor să apuce sfârşitul zilei. ― Atunci cred că mă voi descurca. Doar ei purtau haine specifice Hoardei – restul le dăduseră în schimbul tunicilor nisipii obişnuite ale celor care făceau parte din Cerc. Au curăţat tabăra în grabă şi s-au pregătit să plece. Thomas şi-a înşeuat calul şi s-a apropiat de Chelise, care se ocupa de calul ei. A vorbit suficient de tare ca să poată auzi şi ceilalţi. ― Johan, nu ştiu unde ai găsit iepurii aceia, dar te rog să mai aduci şi alţii pentru petrecerea de diseară. Carnea lor a avut ceva deosebit. Mikil s-a uitat la el. ― Dar ce sărbătorim de data asta? Thomas şi-a lăsat mâna pe gâtul lui Chelise şi a tras-o mai aproape. ― Iubirea, a spus el şi a sărutat-o delicat pe buze. Ceilalţi au fost la fel de surprinşi ca tânăra prinţesă. ― Pentru iubire, atunci, a zis Johan, aruncând o privire spre Suzan. Thomas i-a făcut cu ochiul lui Chelise, care a surâs sfios. Avea nevoie de mai mult timp ca să se simtă în largul ei în tovărăşia lui, dar el o va ajuta să înlăture orice obstacol. Au călărit spre sud, pătrunzând mai adânc în deşert. În mod normal, o călătorie prin dunele înfierbântate se desfăşura în tăcere, încet, dar nu şi aceasta. Au alcătuit trei perechi, în faţă mergând Johan şi Suzan. Thomas şi Chelise veneau în urma lui Mikil şi Jamous. Orele nu s-au scurs suficient de 999

încet pentru ei ca să sondeze profunzimile experienţelor şi teoriilor lor. Dar cu fiecare kilometru străbătut, Thomas simţea cum creştea iubirea lui faţă de femeia care călărea alături de el. Îi era greu să-şi dezlipească ochii de la ea. Din fericire, nu existau faleze de pe care să-şi ia zborul, altfel ar fi făcut-o. Ea călărea ca un războinic, stând cu picioarele de fiecare parte a şeii. Avea obiceiul de a-şi odihni câte un picior de-a latul greabănului. Când el a evidenţiat inteligenţa poziţiei pe care o folosea, ceilalţi s-au uitat la el fără să priceapă. Lui Thomas, postura îi părea sclipitoare, deşi a încercat-o şi el, dar fără mare succes. De asemenea, în timp ce călărea, ea ţinea capul sus, cu bărbia înălţată, aşa cum numai o prinţesă era în stare, a gândit el. La miezul zilei au ajuns la Oaza Prunilor, după cum o numeau oamenii Hoardei. Chelise şi-a cerut scuze şi s-a îmbăiat. Când a ieşit pe după pruni, Thomas a trebuit să se uite mai atent ca să fie sigur că era ea. Îşi spălase părul negru şi îl unsese cu un ulei care îi dădea strălucire. Avea din nou flori în păr, dar şi morst parfumat, şi îşi dăduse cu o pudră albăstruie sub sprâncene şi pe buze. Purta cercei de aur şi un colier asortat la gât. Parcă ar fi descins din Egiptul istoriilor antice. S-a grăbit să ajungă la ea, a luat-o de mâini şi i-a spus că arăta uimitor. Ceilalţi l-au aprobat. Şi de această dată, a gândit el, ei vorbeau cu sinceritate. În acea după-amiază au continuat drumul mergând alături toţi şase şi au povestit amintiri despre pădurea colorată. Au vorbit despre Roushi, fructe, lac, copacii înalţi şi coloraţi. Chelise a pus o sumedenie de întrebări, ca un copil care află prima oară că Pământul e rotund. Indiferent cât de mult s-au străduit, nu au găsit iepuri pentru petrecerea din acea seară, dar Mikil a prins doi şerpi mari, pe care i-au făcut file şi i-au prăjit pe cărbuni. Carnea a fost dulce şi îndestulătoare. Chelise şi Johan le-au arătat cum să danseze în stilul Hoardei, apoi Suzan i-a prins pe toţi într-un dans al Cercului. Au analizat calităţile fiecărui stil şi au râs până au fost gata să plesnească. Johan şi Mikil l-au îndemnat pe Thomas să viseze, dar el a susţinut că o noapte fără să ştie ce s-a petrecut cu Carlos nu le va face niciun rău. Din câte ştia, dormise doar câteva minute în cealaltă realitate şi nu dorea să-şi întrerupă romanţa cu Chelise. Şi fiindcă venise vorba, se gândea să mănânce rambutan mereu ca să nu mai viseze iarăşi despre virus. * * * 1000

Au ridicat tabăra a doua zi dimineaţă, reluându-şi drumul spre sud. Tribul îşi avea tabăra la patru ceasuri de mers – vor ajunge acolo înainte de amiază. ― Eşti sigur că vor înţelege? a întrebat Chelise. ― Sigur că da. Nu eşti prima. ― De data asta lucrurile stau altfel. Nu merg acolo să mă înec. Thomas a aruncat o privire spre ceilalţi. ― Ei se vor obişnui cu ideea. Va veni şi o zi când vei accepta cu mai multă plăcere înecul. ― Ba nu. Sunt fiica lui Qurong, prinţesa Hoardei. Există o limită. Una este să mă îndrăgostesc de un albinos şi să mă împrietenesc cu oamenii Cercului şi alta să devin eu însămi albinoasă. Nu avea cum să-şi dea seama cât de dureros i-au sunat lui aceste vorbe. Nu discutaseră despre ce se va alege de iubirea lor, dar ştiau amândoi că unele lucruri rămâneau de neîmpăcat. Hoarda nu va accepta nicicând pacea cu Cercul, mai ales câtă vreme Qurong rămânea căpetenie, iar Woref conducea armata. Iar ea nu credea că va rămâne prinţesă a Hoardei cât timp trăia alături de membrii Cercului. S-a uitat la Thomas. ― Îmi pare rău. Nu am vrut ca lucrurile să se întâmple astfel. Să ştii că te iubesc. ― Şi tu ştii că te iubesc, a zis el şi i-a făcut cu ochiul. Asta e tot ce contează. ― Un călăreţ! a strigat Suzan şi a oprit calul. Thomas i-a urmărit privirea spre sud. Un firicel de praf se ridica în urma unui călăreţ solitar care gonea întins spre ei. ― E din tribul nostru? a întrebat Mikil. ― Aşa cred. Următorul trib apropiat se află la aproape două sute de kilometri de aici. Thomas şi-a plesnit calul peste crupă. ― Să mergem! Au pornit la galop în întâmpinarea călăreţului. ― E Cain! a exclamat Suzan, aplecându-se peste gâtul calului. Înseamnă că sunt necazuri. Cain a tras de hăţuri să-şi oprească bidiviul. ― Thomas… A privit spre Chelise şi înapoi la Thomas. Calul lui a fornăit şi a făcut câţiva paşi în lateral. 1001

― Satul nostru a fost atacat. Fratele meu şi alţi nouă sunt morţi. Până să fugim de acolo, au luat jumătate din oamenii noştri. ― Mai rar! Cine v-a atacat? a întrebat Thomas, deşi cunoştea răspunsul. Când? ― Hoarda… cel puţin o divizie, noaptea trecută. William m-a trimis să-l chem înapoi pe Johan. ― William e la comandă? Şi cine a fost luat prizonier? ― Da, William. Hoarda a luat douăzeci şi patru dintre ai noştri, pe care iau încolţit într-un canion. Bărbaţi, femei, copii. Ne-au surprins fără cai la miezul nopţii. Prin sufletul lui Thomas a trecut o undă de spaimă. ― Fiul şi fiica mea? ― Sunt în siguranţă. Inima i s-a liniştit. ― William e încă în tabără? ― La vreo doi kilometri spre est. Thomas a dat pinteni calului. ― Cain, urmează-ne cât de repede poţi. Caii lor erau odihniţi, astfel că aveau să-l lase în urmă pe Cain. ― Să mergem! ― Thomas! S-a uitat în urmă şi a văzut-o pe Chelise stând pe cal, cu un aer înspăimântat. ― Vă prindem din urmă, a strigat el spre Mikil. Ceilalţi au pornit în galop. Şi-a întors calul şi a ajuns alături de femeie. ― Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. ― Thomas, mai e ceva, a spus Cain. ― Eşti cu mine, iubirea mea, a zis Thomas, întinzând mâna şi mângâind-o pe Chelise pe gât. Nu ţi se va întâmpla nimic, îţi jur. Ea a şovăit. Hoarda va voi să se răzbune. Presupunea acelaşi lucru şi despre trib, în ciuda lucrurilor pe care le văzuse. ― Ai încredere în mine. ― Bine. Thomas a privit scurt spre Cain. ― Ce mai e? Tânărul i-a privit cu ochi în care se citea uimirea. ― Ei, ce e? L-a întrebat pe un ton poruncitor şi întorcându-şi calul. 1002

― Îţi va spune William. S-a uitat fix la Cain. Nu aveau timp pentru asta. ― Să mergem.

32 Au mers mai întâi la tabără. Au văzut ce mai rămăsese din ea. Corturile de pânză fuseseră ferfeniţite cu lovituri de sabie. Oale şi alte vase zăceau împrăştiate, paturi sfârtecate, păsări şi capre măcelărite şi lăsate să se descompună. Câteva pete mari de sânge rămăseseră în locurile unde fuseseră ucişi câţiva dintre cei zece. Cadavrele fuseseră luate probabil de William, aşteptând să fie arse, potrivit datinilor. Îngreţoşat, Thomas i-a condus pe ceilalţi prin tabără. În asemenea momente, se întreba dacă nu cumva politica lor nonviolentă era inutilă. Justin nu participase cândva la lupte? A strâns din dinţi şi a mers încet, străduindu-se să-şi ţină în frâu mânia. Cu o singură lovitură de sabie ar fi putut ucide douăzeci de scabioşi, dar nu voia să mai fie războinic de temut. ― Suzan, găseşte-i, a ordonat el. Cain încă nu-i ajunsese din urmă. Ea a urmat un drum ce ducea spre faleza de deasupra canionului şi a gonit spre est. A mers la trap prin canionul de sub ea, aşteptând semnalul. Nimeni nu vorbea. Cunoşteau fiecare membru al tribului ca şi cum ar fi fost un membru de familie. Acum zece dintre ei muriseră şi douăzeci şi patru deveniseră prizonieri. S-a uitat la Chelise, care şi-a tras gluga peste faţă şi îl urmărea temătoare. Ar fi vrut să-i zică să nu-şi facă griji, că vor trece de un colţ şi vor descoperi că totul fusese o greşeală. Un şuierat a sfâşiat aerul. ― I-a descoperit, a anunţat Mikil. Restul oamenilor din trib stăteau ghemuiţi într-o adâncitură a terenului, la aproape doi kilometri spre răsărit, aşa cum spusese Cain. Thomas i-a văzut când mai avea două sute de metri până la ei. Şi-a strunit calul şi a examinat peisajul.

1003

Aveau patru rute de scăpare în eventualitatea unui al doilea atac, deşi era puţin probabil să se întâmple aşa ceva. Din acea poziţie puteau vedea clar toate falezele din jur. William făcuse o alegere bună. ― Thomas, a vorbit Chelise cu glas scăzut. Ce se va întâmpla? A luat-o de mână în timp ce călăreau lângă ceilalţi. ― Nu se va întâmpla nimic. Vom plânge pierderile de vieţi şi vom găsi un nou loc de tabără. Cei morţi sunt acum alături de Elyon. ― Dar eu? ― Tu eşti cu mine. Te vor îmbrăţişa. Duşmanul tău e Woref, nu Cercul. William îi aştepta împreună cu Suzan şi câţiva bărbaţi. Supravieţuitorii, aproape douăzeci, se strânseseră în spatele lor, unii prăbuşiţi şi jelind, alţii şezând tăcuţi, câţiva urmărind stâncile din jur în căutarea vreunui semn de primejdie. Samuel şi Marie au apărut în fugă, iar Thomas a descălecat grăbit ca să-i strângă în braţe. Erau obişnuiţi să fugă de Hoardă, dar ochii lor trădau o nouă spaimă. ― Slavă lui Elyon. ― Mi-e teamă, tată, a spus Marie. A ţinut-o strâns. ― Nu trebuie să-ţi fie teamă. Suntem în mâinile lui Justin, a zis, apoi l-a prins de umăr pe fiul lui. Îţi mulţumesc că ai avut grijă de sora ta. Eşti puternic, Samuel. ― Da, tată. Thomas s-a urcat înapoi pe cal, îndemnându-şi bidiviul înainte. Oamenii tribului păreau uşuraţi să-i vadă. Toţi, mai puţin William. A rămas pe loc de parcă ar fi fost un părinte ce-şi primeşte fiul răzvrătit. Johan şi Mikil au descălecat şi s-au grăbit să treacă pe lângă William ca să-i consoleze pe cei care jeleau. ― Ai mers destul de departe, Thomas, s-a răstit William nervos. Asta anunţa bucluc. ― Stai liniştită, Chelise, i-a şoptit, strângând-o de mână. ― Aici tot greşeşti tu. Dar văd că ţi-ai luat scabioasa. Frumos din partea ta să ne aduci un asemenea necaz pe cap. Thomas şi-a oprit calul la trei metri de el. În spatele lui stăteau alţi trei bărbaţi. L-a măsurat pe William şi a preferat să rămână tăcut. ― Hoarda ne-a lăsat un mesaj, a continuat acesta. 1004

S-a uitat la Chelise şi a făcut o strâmbătură. Thomas şi-a reprimat impulsul de a-şi împinge calul înainte şi a-l doborî. ― Ia-ţi privirea de la ea! Ea e Chelise, fiica lui Qurong, şi-mi va fi soţie. Nu era convins de adevărul ultimelor vorbe, dar se simţise silit să spună asta. Să strige dacă trebuia. ― Ştim cine este! a ţipat William. Ea este cauza acestei mari tragedii. ― Învinovăţeşti o scabioasă care părăseşte Hoarda ca să găsească Cercul? Ştiam că scopul nostru este de a-i salva pe cei care au nevoie. ― Ea arată destul de plină de solzi. Şi se pare că Woref îşi vrea târfa solzoasă înapoi. Dacă nu îi va fi înapoiată în termen de trei zile, îi va executa pe cei douăzeci şi patru de albinoşi pe care i-a luat prizonieri. Mâna lui Chelise a tresărit între degetele lui Thomas, care a sporit strânsoarea. ― Nici gând! Nu-l las să o atingă. Niciodată! ― Atunci îi vei trimite la moarte pe douăzeci şi patru de membri ai familiei noastre. ― O să plec, a şoptit Chelise, eliberându-şi mâna. Dacă Suzan mă conduce până la marginea oraşului, voi porni chiar acum. Thomas a intrat în panică. S-a prins cu mâinile de cap. ― Nu! Brusc, s-a simţit obligat să o coboare de pe cal. Azi nu va mai călări. A sărit la pământ. A luat-o de mână şi a dat să o ajute să descalece. Ea a şovăit o clipă, apoi a coborât singură. S-a întors spre el. ― Are dreptate. Woref îi va ucide. Ori îi va ucide pe jumătate dintre ei şi va repeta cererea. Nu vreau ca sângele unor nevinovaţi să apese asupra mea. A vorbit ca o prinţesă, ceea ce lui i-a sporit disperarea. Chiar dacă în glas răzbătea puţină teamă, stătea semeaţă. Thomas s-a răsucit spre William. Întregul trib se uita la el. ― Vezi? Vorbele acestea sună ca şi cum ar fi rostite de o scabioasă? Ea e mai demnă decât tine. ― E doar de acord să revină la mizeria de acolo. Nu renunţă la viaţă sau la ceva la fel de nobil precum îţi imaginezi. Thomas s-a înfuriat. ― Sfatul! Cer să avem un sfat. Ceilalţi s-au mulţumit să-l privească. ― Hei! Suzan… 1005

― Eu rămân cu Chelise, a spus ea, ocolindu-l pe William. Şi mie mi se pare îngrozitor, a continuat şi a luat-o de mână. Rămân alături de Thomas, orice ar zice. Însă Chelise ţinea să-şi exprime părerea. ― Thomas, insist să… ― Nu! a făcut el, apoi şi-a domolit glasul. Nu, iubita mea, nu. Nu te las să pleci. Niciodată. Şi nu astfel. După care s-a întors şi a plecat fără a-i oferi prilejul să răspundă. * * * Era cel de-al doilea sfat în decurs de o săptămână, în circumstanţe ciudat de asemănătoare. Au trecut de faza discuţiei stând aşezaţi, trecând direct la argumentarea din picioare, plimbându-se nervoşi şi gesticulând. Doar tradiţionalul apel la Elyon a rămas singurul aspect care dovedea că are loc un sfat. ― Dacă mă ascultai, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, a făcut William. O fi Suzan de acord cu tine, dar nu cred că vreun alt membru al cercului te aprobă. ― Înseamnă că niciunul nu înţelege cu adevărat iubirea lui Elyon, l-a pus Thomas la punct. ― Cine poate cunoaşte iubirea lui? ― Nu se poate să nu-ţi aminteşti, William. Şi voi ceilalţi! A trecut chiar atât de multă vreme de când l-am văzut pe Justin înecându-se pentru noi? ― Atunci las-o pe Chelise să se predea aşa cum a procedat Justin! a strigat William. S-ar putea ca Woref să o pedepsească, dar n-o va ucide. Altfel îi va omorî pe prietenii noştri. ― Nu cred că Thomas greşeşte, a intervenit Johan. ― Nici eu, l-a aprobat Mikil. ― Înseamnă că sunteţi la fel de nesăbuiţi ca el, a zis William şi a arătat cu degetul în direcţia taberei. Ce propui, să ne predăm cu toţii şi să murim pentru această femeie? Thomas a făcut câţiva paşi, trecându-şi mâinile prin păr. ― Nu. Propun să plec eu în locul ei. ― Dar el nu te vrea pe tine. ― Nu, dar avem la dispoziţie trei zile. În minte îşi formulase un plan general, astfel că l-a prezentat rapid. Dacă mă grăbesc, ajung în oraş peste o zi şi mă voi oferi în schimbul celor douăzeci şi patru. 1006

― Dacă Woref te-ar fi dorit pe tine, ar fi spus aşa, a vorbit William, oarecum surprins. ― Lasă-l să protesteze. Avem timp destul! În situaţia în care Qurong refuză oferta mea, vom fi de acord cu cererile lui. Dar va fi de acord, deoarece gândeşte ca un conducător scabios. Mă va socoti mai preţios decât cei douăzeci şi patru de oameni obişnuiţi. ― Şi te va ucide, a continuat Mikil. ― Nu, atâta vreme cât voi o aveţi pe Chelise. Gândiţi ce vreţi despre Qurong, dar ţine la fiica lui la fel de mult cum ţine să pună mâna pe mine. Nu înţelegeţi? ― Te-ai gândit cumva la posibilitatea ca asta să depăşească o negociere oarecare cu Hoarda? a întrebat William încruntat. ― Adică? ― Înseamnă că acest bucluc a început din cauză că te-ai îndrăgostit de o târfă Shataiki. Te porţi la fel ca Tanis, atunci când a traversat puntea. Probabil că acesta este felul în care Elyon curăţă Cercul de absurdităţi. Thomas a simţit că-i tremură mâinile. A făcut toate eforturile să şi le ţină pe lângă trup. ― Dacă mai vorbeşti tot aşa despre Chelise te voi da pe tine în schimbul celor douăzeci şi patru, a zis Johan. Thomas are dreptate. Ai pierdut înţelesul iubirii lui Elyon. Poate că ar trebui să te îneci din nou. William s-a strâmbat. ― Merg cu tine, a spus Mikil. ― Va fi… ― Nu-mi pasă cât de primejdios va fi. Ai nevoie de ajutor. ― Merg şi eu, a adăugat Johan. Se mai pune problema viselor. ― Lăsaţi visele! Nu cred că pot avea încredere în William dacă îl las cu Chelise. E nevoie să rămâneţi aici ca să o feriţi de el. Aruncându-i o privire la despărţire, Thomas s-a îndepărtat de William, punând capăt sfatului. Nu era nici timp, şi nici nevoie să ia o hotărâre oficială. Cu sau fără aprobarea sfatului, se decisese. Imediat ce a apărut, Chelise s-a apropiat în grabă de el. ― Te rog, Thomas. Îngăduie-mi să mă întorc. El a ridicat mâna, cerându-i astfel să tacă, apoi a luat-o de mână şi a condus-o între bolovanii mari, care le puteau oferi o oarecare intimitate. ― Am luat o hotărâre. ― Şi cu a mea cum rămâne? 1007

A prins-o de umeri şi a privit-o intens în ochi, temându-se că nu-l mai iubea. Se dovedise nobilă prin acea insistenţă, desigur, dar pe de altă parte era de acord să-l părăsească în favoarea lui Woref. Iar el nu suporta acest gând. ― Ascultă, a rostit şi a respirat adânc. Ştii ce ţi se va întâmpla dacă te întorci. Woref nu va crede că eu te-am obligat să pleci. Nu e în stare să creadă nimic. Omul acela trăieşte doar din şi pentru înşelătorie şi se aşteaptă la acelaşi lucru din partea tuturor. Dacă nu sfârşeşte ucigându-te, îţi va face şi alte lucruri, mult mai rele. Ştii bine! Chelise i-a căutat ochii. Dar nu a spus nimic, ceea ce era bine. ― Am un plan. Ascultă-mă cu atenţie – poate reuşi; ştiu că aşa va fi. Tatăl tău mă va primi pe mine în schimbul celor douăzeci şi patru şi… ― Nu! Nu face asta! Asta e problema mea. ― Ba a mea! Nu vreau să te pierd! ― Te va ucide! ― Nu, dacă rămâi aici. ― Atunci te va schingiui. ― Sunt prea valoros pentru el. Aşa vom câştiga timp. Dacă te întorci, totul s-a terminat. Te implor. E singura soluţie. O lacrimă i-a izvorât în ochi, iar el i-a şters-o cu degetul mare. ― Făgăduieşte-mi că vei rămâne, de dragul meu. Îţi promit că vom găsi o cale. Chelise a rămas tăcută, luptându-se să-şi reţină lacrimile. El s-a aplecat în faţă şi a sărutat-o pe frunte. ― Nu pot trăi fără tine, iubirea mea. Nu pot. ― Mă simt pierdută, Thomas. El a ţinut-o în braţe, iar ea i-a plâns pe umăr. ― Te-am găsit. ― Eu nu sunt ca tine. Mă simt străină aici. Avea dreptate, dar nu a găsit curajul de a rosti ceea ce era de la sine înţeles, că dacă nu se îneca se va simţi mereu rătăcită. Dar va fi destul timp şi pentru asta. ― Atunci voi fi un străin alături de tine. Şi-a lăsat fruntea pe pieptul lui. Apoi l-a sărutat pe gât şi l-a strâns în braţe, plângând.

1008

Iar trăia un sentiment de ruşine, a gândit el. Încă nu înţelegea sau accepta iubirea lui. Îl durea inima din această cauză, dar nu putea decât să o strângă în braţe şi să spere că ea îl iubea la fel de mult. ― Rămâi? ― Promite-mi că o să te întorci după mine. ― Promit. Jur pe viaţa mea.

33 Mikil şi Thomas au ajuns la câţiva kilometri depărtare de oraşul Hoardei, după care s-au prăbuşit într-o binemeritată odihnă. În momentul în care a adormit, Thomas s-a şi trezit. Washington, D.C. Dormise peste noapte în Casa Albă, dar trăise… a numărat în gând, una, două, trei, patru… patru zile petrecute în deşert, ca să o salveze pe Chelise. În ce scop? Ca să revină singur în oraş. Ca să sfârşească aici, în această lume dată peste cap. Se simţea ispitit să se lovească la tâmplă pentru a-şi pierde cunoştinţa, revenind astfel la chestiunea care îl frământa cel mai mult în acele momente. Chelise. Şi-a silit mintea să se concentreze asupra problemelor acelei lumi. Aflase câteva lucruri despre Carlos şi despre franţuz, nu? Da, de la Johan. Realitatea virusului i-a răsărit în minte. Mai rămăseseră două zile. Iar Carlos reprezenta cheia. Şi-a lăsat picioarele pe podea, s-a dus spre uşă şi s-a oprit scurt, dându-şi brusc seama că nu-şi îmbrăcase blugii. Nu făcea să umble prin Casa Albă într-un şort cu dungi albe şi albastre. S-a îmbrăcat, s-a spălat pe dinţi cu o periuţă de unică folosinţă pe care a găsit-o în baie şi a ieşit. I-au trebuit şapte minute până să obţină o audienţă la preşedinte. Şeful de personal Ron Kreet l-a introdus într-o sufragerie mică, situată alături de Biroul Oval. ― Nu ştiu ce crezi că se mai poate face şi n-aş spune că sunt încrezător în vise, dar în aceste momente aş accepta orice, a explicat Kreet, ridicând din sprâncene. Ai aflat de tulburările de stradă? ― Care tulburări? ― Seara trecută, Mike Orear de la CNN a dezvăluit câteva lucruri care au declanşat furia mulţimii. Oamenii au luat cu asalt clădirea asta. Până când 1009

armata a preluat controlul asupra situaţiei, au murit zece persoane. Plus şaptesprezece în cadrul unor tulburări din alte oraşe ale ţării. ― Glumeşti. ― Nu prea e momentul potrivit pentru glume. Preşedintele s-a adresat naţiunii de două ori după dezlănţuirea violenţelor, de fiecare dată împreună cu Orear. Acum lucrurile s-au mai liniştit, dar e o stare relativă. Incendiile însă au scăpat de sub control în sudul Californiei. ― Şi ce le-a transmis preşedintele? Kreet s-a dus la uşă şi a deschis-o. ― Că Statele Unite vor respecta întru totul cererile francezilor. Şeful de personal nu apucase să închidă uşa când Robert Blair a apărut. ― Mulţumesc, Ron. De aici mă descurc şi singur. A intrat şi a închis uşa după plecarea lui Kreet. Purta o cravată galbenă cu un desen în relief în albastru, desfăcută la guler. Avea părul încâlcit, iar sub ochi, cearcăne întunecate. S-au privit îndelung. ― Ţi-a spus Ron de tulburări? ― Ăsta e abia începutul. Putem vorbi în siguranţă? ― Acum jumătate de oră am pus pe cineva să verifice încăperea. ― Şi? ― Au găsit un microfon în abajurul lămpii. Thomas a dat din cap. Bine măcar că preşedintele lua totul în serios. ― Cum rezistă restul lumii? Robert Blair a oftat şi s-a apropiat de un scaun cu spătar îmbrăcat în material bleumarin. ― Trebuie să mă aşez. De unde să încep? De ajuns să spun că, dacă vom găsi o cale de salvare din situaţia asta nenorocită, daunele produse economiilor, oraşelor, infrastructurilor şi forţelor militare – şi tot ce vrei – vor fi recuperate abia într-un deceniu, în cel mai bun caz. Pierderile de vieţi omeneşti pricinuite de daunele colaterale se vor ridica la sute de mii dacă izbucnesc răzmeriţe pe plan extins la răspândirea veştii. Iar virusul a început să-şi facă simţite efectele – îţi dai seama. Thomas a rămas împietrit de ultima informaţie. ― Adică au apărut simptomele? Credeam că mai avem la dispoziţie încă cinci zile… ori o săptămână.

1010

― Ei bine, ne-am înşelat. Evident, primele simptome sunt o iritaţie. Cu puţin noroc, ţin câteva zile, dar echipa care a mers la Bangkok suferă deja de ele. A aruncat o privire spre cămaşa lui Thomas. Tu cum te simţi? Thomas s-a pipăit într-o parte. ― Seara trecută… observase o uşoară iritaţie după ce se trezise în laboratorul lui Bancroft, dar Kara prezenta o iritaţie mai serioasă. Sora mea prezenta simptomele clare ale îmbolnăvirii. ― La fel şi Monique, Gains… toată echipa care s-a deplasat la Bangkok. În Thailanda s-au înregistrat sute de cazuri, iar în acest moment în câteva porturi importante. E o chestiune de ore până se vor raporta şi aici aceste semne. Concluzia i se părea inevitabilă lui Thomas. Până în acel moment, virusul Raison fusese doar un punct pe ecranul unui monitor de computer. Acum devenise un punct roşu. În câteva zile, va lichefia organele interne. ― Nu mai este vreme… a zis ridicându-se. ― Te rog să te aşezi, i-a cerut Blair cu glas obosit, dar ferm. I-a dat ascultare. ― Ai reuşit ceva? ― Într-un fel, da. Johan l-a visat pe Carlos. Din păcate, nu şi-a adus aminte atât de multe lucruri cum speram. ― Însă… a reţinut… ― Da. ― Şi? a insistat preşedintele. ― Şi sunt aproape convins că Fortier nu are intenţia să vă dea un antivirus care să aibă rezultate. ― Deci am avut dreptate. ― Pe de altă parte, Johan a avut impresia că numărul oamenilor care vor supravieţui virusului va fi mult mai mic decât îşi închipuie cineva. Cred că Fortier plănuieşte să întoarcă spatele Rusiei şi Chinei, după cum şi altor ţări care au capitulat până în acest moment. ― Mare tică… a răbufnit preşedintele, dar s-a oprit, a închis ochii şi a inspirat adânc. Bineînţeles. La ce altceva să te aştepţi? Thomas s-a ridicat din nou. ― Asta înseamnă că e nevoie să ajung în Franţa cât de curând posibil. Azi. Imediat. ― Chiar crezi că ai vreo şansă? 1011

― Trebuie să-l găsesc pe Carlos. Ştiu unde se afla seara trecută, am mai fost acolo o dată. Mă duceţi cu un avion la altitudine joasă cât este întuneric şi o să încerc să ajung. Singura şansă de a procura antivirusul este să-l fac să viseze împreună cu mine. În cazul în care se trezeşte în mintea lui Johan, vom avea o şansă de a-l atrage de partea noastră. Preşedintele şi-a trecut încet mâinile peste faţă, apoi s-a ridicat. ― Bine. Ai dreptate, dar acesta ar putea fi sfârşitul. Nu mai avem vreme. ― Presupun că nu le daţi armele nucleare, a vorbit Thomas cu glas scăzut. ― Nici gând. ― Şi israelienii.. ― Ei au fost de acord. ― Atunci, plasaţi-mă în Franţa, a zis Thomas, îndreptându-se spre uşă. * * * Atmosfera de la Laboratoarele Genetrix se schimbase vizibil în ultimele douăzeci şi patru de ore. Sfârşitul era aproape şi toţi îşi dădeau seama de asta. Cercetătorii nu puteau ascunde apariţia bruscă a punctelor roşii. Efectele Germenului Raison. Purtau cămăşi cu mânecă lungă, bluze şi pantaloni, dar iritaţiile apărute pe gât începuseră să se vadă peste gulere. Speranţa de a găsi un antivirus se evapora pe măsură ce boala se răspândea. Monique încă nu prezenta nicio urmă, dar simţea mâncărimi specifice pe piele, deci iritaţia urma să apară în orice clipă. Thomas o căutase pe sora lui, cu care îşi petrecuse doar câteva minute, după care fusese dus undeva. Kara va reveni imediat ce se găsea un elicopter disponibil. Nu avea unde altundeva să se ducă decât la New York, unde locuia mama ei, dar nu voia să părăsească zona din două motive. În primul rând, în caz că Thomas ar fi avut nevoie de ea – pentru ce, Monique nu-şi închipuia, dar, oricum ar fi fost, ea se bucura de compania Karei. Al doilea motiv era mai evident. Monique s-a ridicat de la masa de lucru şi s-a dus la frigider. Mica eprubetă cu sângele lui Thomas se afla pe raftul de sus, singură. A scos-o şi a închis uşa. Ele puteau descoperi viaţa cu ajutorul acelui sânge. Părea absurd, dar ea mai trăise acel gen de absurditate o dată şi era dispusă să repete întâmplarea de bunăvoie. Vor aştepta până în ultimul moment, desigur. 1012

După ce Thomas va termina ce punea la cale, aşa spusese Kara. Apoi vor picura din acel sânge peste al lor, vor lua nişte Valium şi vor visa cât de mulţi ani vor rezista. S-a aşezat la masă şi a rotit eprubetă între degete. Ce făcea aşa deosebit acel sânge? Doctorul Bancroft îl analizase la laboratoarele de la Johns Hopkins, iar rezultatele fuseseră normale. Nici globule albe în exces, nici niveluri neobişnuite de alte elemente… nimic. Doar un sânge normal. Sânge care aducea o viaţă nouă. A agitat eprubeta cu un aer absent. Şi i-a venit un gând. Uşa s-a deschis şi Mark a băgat capul înăuntru. ― Ne-au sosit rapoartele aşteptate de la laboratorul din Bangkok. ― Şi? ― Şi nimic. Tatăl tău te roagă să-l suni după ce le verifici, dar eu n-am observat nimic deosebit. ― Şi Anvers? ― Tocmai am stat de vorbă la telefon cu cei de acolo. Nimic nou. Cei de la UCLA au izolat o a şaptea pereche din şirul pe care îl creează – reacţionează într-un mod corespunzător celorlalte, dar mai au o săptămână de cercetări până să ştie precis ce au descoperit. Monique a dat din cap. ― Să încrucişeze din nou datele lor cu catena de la Anvers, să vadă ce iese… ― S-a făcut deja, a zis şi a privit-o fără s-o vadă. În ultima săptămână, purtaseră o sută de discuţii asemănătoare. Şi de fiecare dată fără rezultat. Ori, dacă era vorba de ceva, nu le slujea în termenul scurt avut la dispoziţie. ― Nu are rost să renunţăm tocmai acum. Mark s-a străduit să zâmbească, dar a reuşit doar să se strâmbe. A închis uşa în urma lui. Monique şi-a îndreptat din nou gândurile spre eprubetă. Tu eşti salvarea mea. S-a ridicat şi s-a dus spre frigider. Înainte de a se lăsa sub puterea acelui sânge, va verifica tot ce se realizase până în acel moment. Deocamdată trebuia să înfrângă virusul. Ori să i se supună.

1013

34 Mikil a apăsat lama sabiei pe gâtul scabiosului. ― Să nu scoţi un sunet dacă vrei să rămâi în viaţă. Îl atacase din spate, iar Thomas ştia că ea nu avea deloc intenţia de a-l doborî, însă arăta ca şi cum ar fi fost încântată să o facă. ― Răspunde din cap! Omul a încuviinţat. Thomas i-a dat roată şi l-a privit în ochi. Traversaseră deşertul în mai puţin de o zi, apoi se odihniseră la aproape opt kilometri de oraş, după care îl găsiseră pe mesager, o santinelă singuratică aflată pe drumul principal care venea dinspre apus. Faţa lui albă strălucea în lumina lunii pe cale să apună. ― N-o să-ţi facem niciun rău, i-a zis şi a ridicat mâinile în aer. Vezi, nu sunt înarmat. Mikil are sabie, dar mai mult de faţadă. Avem nevoie de un serviciu din partea ta. Eşti atent? Soldatul nu a mişcat. ― Cum te cheamă? ― Albertus, a răspuns el în şoaptă. ― Bine. Dacă nu vei face ce-ţi cerem, voi şti ce să-i spun lui Qurong. Numele meu este Thomas de Hunter. Ai auzit de mine? ― Da. ― Bun. Atunci te vei duce drept la castel, îl trezeşti pe conducător şi-i transmiţi un mesaj. Îi zici că o să mă predau în schimbul celor douăzeci şi patru de albinoşi pe care i-a prins. Să îi aducă în livada aflată la aproape patru kilometri vest de Valea Tuhan, iar eu mă voi preda lui. Mikil îi va prelua pe albinoşi, iar el mă va avea pe mine în locul lor. Ai înţeles? Omul se mai liniştise. ― Tu, în schimbul celor pe care i-au adus din deşert. ― Da. Când au sosit? ― Noaptea trecută. ― Şi sunt în temniţă? ― Da. Iar paza a fost sporită. Thomas a aruncat o privire spre Mikil. Se aşteptaseră. Orice încercare de salvare ar fi mult mai grea de această dată.

1014

― Noi vom veghea. Să-i spui lui Qurong că nu are cum să ne păcălească. Un schimb cinstit ori nimic. Vreau ca prizonierii să vină călare. A făcut un semn spre Mikil. Eliberează-l. Mikil i-a dat drumul imediat. Frecându-şi gâtul, el s-a tras deoparte. ― Du-te, omule. ― Dacă-mi părăsesc postul… ― Qurong te va răsplăti pentru asta, netotule! Doar îl dai pe tavă pe duşmanul lui. Acum, du-te! Santinela a fugit spre cal, a încălecat în grabă şi a pornit în noapte. ― Şi acum ce facem? a întrebat Mikil. ― Aşteptăm în livadă. * * * Tribul căzuse atât de uşor în plasa întinsă, încât Woref îşi amânase atacul vreme de câteva ore. Însă cei din tabără dormeau într-o pace deplină, fără să bănuiască un atac atât de curând. Ordinele date fuseseră foarte precise: îi ucideau doar pe câţiva, capturau cât mai mulţi, iar ceilalţi aveau să rămână în viaţă pentru a transmite mesajul. Nu trebuiau urmăriţi. Prinşii urmau să fie duşi în oraş, dar să-l aştepte o divizie întreagă. Aşa cum sperase, albinoşii presupuseseră că Hoarda luase ceea ce voise şi plecase. Se înşelaseră. Cumplit. Woref a sosit la miezul zilei. Ştia că tribul îl va chema imediat pe Thomas de Hunter. Ştia că Chelise era cu Thomas. Faptul că el plecase să-i salveze pe cei douăzeci şi patru de albinoşi din oraş nu mai prezenta acum nicio importanţă. Îşi va primi premiul dorit cât de curând. Mişcându-şi gâtul, a închis ochii. Aproape că simţea pe limbă gustul pielii ei. Un gust ca de aramă. Asemănător sângelui. Pofta de sânge. Teeleh va voi să o vadă în această seară, a socotit Woref. Nu avea habar cum de ştia, dar era convins că acea creatură va jubila. Generalul tremura în aşteptare. Ciudat cum patima lui şi aceea a şarpelui înaripat se contopiseră. Era în înţelegere cu Teeleh, acum accepta ideea. Însă îşi slujea doar propriile interese. La o adică, nu mai ştia sigur cine pe cine slujea. Când va deveni conducătorul suprem al Hoardei, va avea nevoie de puterea pe care i-o va da Teeleh. 1015

Însă mai întâi… A deschis ochii şi a privit fără ţintă în noapte. Întâi va poseda fata primului născut. O va poseda şi o va zdrobi. Ea îl va iubi. Chiar dacă trebuia să îi câştige iubirea cu lovituri de pumn, ea îl va iubi. Fireşte, la început urma să fie subtil. Teeleh reprezenta atât subtilitatea, cât şi forţa brută. Răbdare. Dar, în cele din urmă, va fi a lui şi numai a lui. S-a întors către căpitanul lui. ― Voi îneca personal pe cel care ucide vreun albinos. Au înţeles? Scopul nostru este să o eliberăm pe fiica lui Qurong. Nu putem risca să o ucidem cu vreo săgeată prost ţintită. ― Iar după aceea? ― O să mă hotărăsc. A privit din nou spre tabără. Chelise se afla în cel de-al treilea cort din stânga. Asta dacă nu se mutase de acolo în cursul nopţii, lucru improbabil, dar posibil. Ştia că oamenilor lui le scăpau mai multe lucruri decât erau dispuşi să recunoască. ― Şi-au ocupat poziţiile? ― Am alcătuit un inel în jurul taberei. Nu există portiţă de scăpare. ― Am mai auzit asemenea vorbe. ― De data asta sunt sigur. Woref şi-a dres glasul. ― După mine. A coborât de pe cornişă şi s-a apropiat de şirul de oameni care stătea în aşteptare pe fundul canionului, îşi vopsiseră feţele în negru, iar în uniformele de luptă de culoare neagră arătau ca nişte creaturi ale întunericului. Hoarda ataca rareori noaptea din cauză că soldaţii se temeau de Shataiki. Ciudat, dacă ţinea seama de toate. Însă liliecii negri erau prea ocupaţi să vâneze minţile celor din oraş ca să se aventureze în acele canioane. Woref s-a lăsat într-un genunchi în faţa şirului şi a privit cercetător spre corturi. Nicio mişcare. Nu mai rămânea decât să strângă laţul pentru a împiedica orice încercare de fugă. ― Încet. S-a ridicat şi a pornit spre tabără. De undeva de sus, în dreapta lui, căpitanul a dat semnalul către ceilalţi oameni care alcătuiau inelul. Precauţi, astfel încât ghetele lor să nu facă zgomot pe nisip, şase sute de războinici sau apropiat de trib. 1016

Woref s-a oprit la douăzeci de metri de primul cort şi a ridicat mâna. Niciun sunet. Inima îi bătea cu tărie. Războinicii din partea îndepărtată a taberei văzuseră semnalul şi se opriseră odată cu el. Chiar dacă albinoşii îi vedeau acum, soarta lor era pecetluită. Cel de-al treilea cort. Târfa lui albă stătea acolo, dormind într-un cort de albinoşi. În acea seară va învăţa ce însemna respectul. Tot în acea seară i se va deschide o lume cu totul nouă. Lumea lui. A luat o seceră înaltă de la războinicul din spatele lui. ― Staţi pe loc, a ordonat cu glas scăzut. A pornit singur spre tabără, lăsându-şi oamenii în urmă. Când a ajuns la cel de-al treilea cort, s-a oprit cu picioarele depărtate, a ridicat secera şi a rotit-o cu putere prin marginea pânzei. Lama a tăiat ţesătura, iar stâlpul central s-a retezat de parcă ar fi fost de hârtie. A prins cu o mână peretele ce se prăbuşea şi l-a smuls din loc. Înăuntru stătea întinsă o femeie, cu ochii închişi. O scabioasă. Târfa lui. S-a aplecat, a prins-o de păr şi a smucit-o de la pământ. Ea s-a trezit cu un ţipăt, având o expresie de groază în ochi. ― Asta e situaţia, dragă soţie. Vreau ca lumea să-ţi cunoască plăcerea. Chelise s-a prins de mâna lui, dar fără folos. Ţipetele ei au sfârtecat noaptea. Uşile corturilor s-au dat în lături, iar albinoşii au năvălit afară ca nişte şobolani scoşi din vizuini. Armata Hoardei nu s-a clintit. Woref a târât-o pe femeie spre marginea taberei, a tras-o de păr în sus, astfel ca ea să se poată ridica în picioare, şi s-a răsucit. Albinoşii începuseră deja să se mişte, căutându-şi cale de scăpare. Nu exista. După doar câţiva paşi, aveau să se lovească de zidul de soldaţi. ― Nimeni nu ia ce-i al meu! a răcnit el. Nimeni! ― Johan, drumul spre est este blocat, s-a auzit o voce. Martyn? Războinicii lui încă aşteptau semnalul – să ucidă ori nu. Woref a răsucit-o pe Chelise şi a lovit-o în tâmplă cu pumnul stâng. Ţipetele au încetat, iar ea s-a lăsat moale. I-a dat drumul la păr şi a lăsat-o să cadă grămadă. ― Martyn! a răsunat vocea lui prin canion. Martyn, apropie-te, altfel îi ucid pe toţi cei din tabără. ― Nu e nevoie de ameninţări ca să fim motivaţi, a răspuns celălalt, apropiindu-se din stânga generalului. Ne ameninţi deja de un an. 1017

Arăta destul de straniu fără ochii albi şi pielea la fel. Mărunt. Bolnăvicios. ― Să fie marele general? Arăţi ridicol, prietene. ― Iar ţie nu ţi-ar strica să faci o baie. Nu ştia sigur cum să-l înţeleagă pe acel om. Femeia brunetă pe care o luaseră prizonieră la precedenta ocazie a apărut alături de el. Woref se putea socoti mult mai norocos decât sperase. Într-o singură noapte îşi va lua mireasa înapoi şi îl va ucide pe Johan, lăsându-l pe Thomas să jelească singur. ― Am venit să iau ce este al meu, iar acum mă voi bucura văzând cum mori, a zis şi a ridicat mâna. ― Stăpâne, solicit o audienţă. Un albinos înalt a făcut câţiva paşi în faţă. Încă unul dintre aceia pe care îi capturase cu câteva zile mai devreme. În ochi avea o expresie de spaimă. ― Nu ai dreptul să-mi ceri nimic. ― Atunci te implor. Şi îmi vei mulţumi. ― Cine eşti tu…? a întrebat, coborându-şi mâna. ― William. Membru al sfatului şi am autoritate în cadrul Cercului. ― Ce pui la cale? Celălalt a ridicat mâna ca să-l reducă la tăcere. Interesant. Ce fel de om era acela care ridica obiecţii şi în acelaşi timp îl respecta prin tăcerea sa? ― Vorbeşte. ― Doar între patru ochi. Nu suntem oameni violenţi, nu există niciun pericol din partea mea. Woref a prins-o pe Chelise de un braţ şi a târât-o spre şirul de soldaţi. ― Staţi cu ochii pe ea, le-a ordonat. El şi albinosul înalt s-au tras deoparte. ― Vorbeşte. ― Generale, i-a vorbit William cu glas coborât, te asigur că eu m-am pronunţat în cei mai hotărâţi termeni împotriva acestei nebunii. Thomas i-a primejduit pe toţi membrii Cercului, iar acum vom plăti cu viaţa. Te rog să mă crezi când îţi spun că nu toţi suntem opozanţi la fel de îndârjiţi ca el. ― Cerşeşti îndurare pentru viaţa ta? Nu am timp de aşa ceva. ― Îţi explic motivul pentru care ţi-l predau pe Thomas de Hunter. ― Cum mi-l poţi preda? ― Ştiu unde se află acum şi unde se va afla mâine. Lasă-ne viaţa şi voi merge cu tine. ― Cuvântul tău faţă de viaţa lui Martyn. Ai impresia că sunt prost? 1018

― Ştii la fel de bine ca mine că suntem legaţi prin jurământ în Cerc. Cercetează-mi motivele. De la moartea soţiei lui, Thomas ne-a fost o povară. ― Înseamnă că-ţi trădezi propriul conducător? ― El ne-a trădat pe noi! Dacă mă înşel, mă poţi ucide. Mi-aş da viaţa pentru un om pe care îl dispreţuiesc? Woref a analizat vorbele lui. Avea înfăţişarea unui om disperat, pregătit să înşele, probabil. Dar pe cine trăda? Membrii tribului se uitau tăcuţi la ei. Neputincioşi. ― Îl voi ucide pe Martyn şi te iau pe tine. ― Nu. Mai bine ucide-ne pe toţi. Johan este o umbră a generalului pe care l-ai cunoscut cândva. Lasă-l să-şi trăiască viaţa măruntă. Ia-mă pe mine şi ţi-l voi preda pe Thomas, care e singura ameninţare din partea Cercului. ― Unde se află? ― În apropiere de oraş, plănuind o altă salvare. Woref s-a întors către căpitan. ― Puneţi-l în lanţuri pe acest om. Ceilalţi rămân în viaţă. Armata rămâne aici până mâine-dimineaţă. Asigură-te că niciunul dintre ei nu părăseşte canionul, nu vreau să fiu urmărit. Venise după Chelise. Dacă îl putea prinde şi pe Thomas, atunci până şi ultima dintre rezervele lui Qurong în privinţa generalului său va dispărea. Şi-a îndreptat gândurile spre silueta rămasă fără cunoştinţă pe pământ. Femeia care îi produsese atâta suferinţă, cea pe care o iubea. Singurul lui regret era că deocamdată trebuia să apeleze la forţă. Nu se cădea să îi aducă lui Qurong fiica având semne de maltratare. Însă existau şi alte soluţii. A aruncat privirea înapoi spre albinos şi a observat că îl privea fix pe Johan. Nu pricepea dacă era vorba de o privire de trădare sau una de regret. Va afla destul de curând. * * * ― Atât de curând! a exclamat Mikil, privind în jos din copacul în care se cocoţase. Soarele abia răsărise când şirul lung de albinoşi a apărut la marginea câmpului, fiecare fiind însoţit de un gardian. Un al doilea şir de gărzi mergea de partea cealaltă.

1019

― Ce ţi-am spus? Qurong nu e smintit. Presupune că fiica lui va suferi la fel de mult ca membrii Cercului din pricina captivităţii mele. Îl vezi cumva pe Woref? ― Nu. Văd un general, dar nu pare el. ― Era de bănuit că se va ocupa personal de o asemenea problemă, a zis Thomas şi s-a uitat către copacii din spatele lor. Vezi şi altceva? ― Imposibil să fi organizat o capcană chiar atât de repede. Lasă-mă zece minute cu ei, apoi vom fi liberi. Eşti sigur? a făcut ea, prinzându-l de umăr. Sunt îngrijorată. ― Şi moartea lor nu te îngrijorează? a întrebat-o, făcând semn către albinoşii care acum stăteau pe cai într-un şir lung, aşteptând următoarea mişcare. Asigură-te că nu i se întâmplă nimic lui Chelise. Fără ea, viaţa mea nu mai valorează nimic. ― Johan ar lega-o de mâini şi de picioare dacă ar bănui că ar pleca. ― Nu e chiar aşa. Dacă m-ar părăsi pentru Woref, cred că aş muri pe loc. Încă suferă de boală, Mikil. Nu am încredere în mintea ei. ― Dar te încrezi în inima ei. ― Viaţa mea depinde de inima ei. Concepuseră un plan să-l scoată din temniţă – o acţiune riscantă, ce presupunea schimbul lui Chelise în deşert –, dar acest lucru impunea cooperarea ei. ― Tăria lui Elyon, prietena mea, a zis el şi a prins-o de braţ. ― Să fii atent. ― Sigur. ― Dacă rezolvăm problema asta, aş vrea să visez împreună cu tine. Să devin Kara. ― Dacă trăieşte, iar plăcea. Thomas a coborât şi a luat unul dintre cai, a respirat adânc şi a ieşit pe câmpul deschis din faţa merilor. ― Ne întâlnim la jumătatea drumului, a strigat. Ceilalţi l-au văzut şi au ţinut un mic sfat. Generalul pe care îl văzuse Mikil i-a strigat: ― Apropie-te încet. Fără trucuri. Avem oameni de fiecare parte. Şi-a îndemnat calul înainte şi a păşit către şir. Albinoşii au început să se deplaseze şi ei. A trecut de ei pe partea dreaptă, la mai puţin de douăzeci de metri de trei arcaşi cu arcurile încordate. Dacă fugea în acele momente, l-ar fi putut 1020

nimeri cu uşurinţă. A făcut semn din cap către albinoasa cea mai apropiată de el, o femeie pe nume Martha. Ea s-a uitat la el cu teamă în ochi. ― Ne vom revedea curând, Martha. Fii tare. ― Tăria lui Elyon, a rostit ea încet. Apoi a trecut de ei şi a ajuns în mâinile Hoardei. Membrii tribului au traversat câmpul şi au dispărut între copaci. ― Coboară! I-a ordonat generalul. A descălecat şi s-a lăsat legat de mâini la spate cu o fâşie lungă de pânză. ― Va trebui să merg tot drumul pe jos? Generalul nu i-a răspuns. I-au legat calul alături de alţi doi, l-au ridicat în şa şi au pornit la drum. Thomas a ajuns în oraşul Hoardei a doua oară în decurs de două săptămâni. A văzut iarăşi mizeria produsă de boală. A încercat din nou să nu ia în seamă murdăria şi duhoarea scabioşilor care răcneau insulte către el. Din nou s-a apropiat de temniţa întunecată care fusese cândva un mare amfiteatru, construit pentru exprimarea ideilor şi libertăţii. De această dată, au trecut prin dreptul castelului fără a fi dus în faţa lui Qurong. Urma să se întâmple curând. În jurul temniţei stăteau cel puţin o sută de gărzi înarmate cu arcuri şi seceri. Nu erau soldaţi de rând. Purtau urme de răni căpătate în bătălii şi se uitau urât la el, cu ură în ochi. Gardienii închisorii l-au condus pe treptele umede, pe acelaşi coridor pe care mai călcase. Dar au trecut de fosta lui celulă şi s-au îndreptat spre un nou şir de trepte, care ducea la un nivel mai adânc, luminat doar de torţe. Lau împins într-o celulă mică, au trântit uşa şi l-au lăsat într-o beznă totală. Epuizat, s-a prăbuşit într-un colţ. Nu putea decât să aştepte. Şi să viseze.

35 Singura săritură pe care o executase Thomas până atunci urmase unei lovituri directe a unei rachete, nu câtorva paşi de avânt, iar asta se întâmplase atunci când avionul de transport în care se afla fusese înjumătăţit, în urmă cu două săptămâni. De această dată, avea să sară legat de maiorul Scott MacTiernan, de la cavalerie. Sistemele de apărare franceze nu obişnuiau să atace avioanele inamice deasupra solului lor – brusca modificare a echilibrului de forţe dura doar de 1021

două săptămâni, iar militarii erau siliţi să reacţioneze. Toate acestea spre avantajul americanilor. Avionul de transport C-2A Greyhound a decolat de pe USS Nimitz, aflat la opt sute de kilometri în largul coastei Portugaliei, şi a zburat spre sud, pe deasupra Spaniei, apoi peste vestul Franţei, navigând la o înălţime la care nu putea fi detectat de radar. Imediat ce s-au apropiat de punctul de lansare, pilotul a îndreptat aparatul cu botul în sus şi l-a înalţat spre cerul întunecat. Apărarea antiaeriană i-a detectat când au ajuns la şase sute de metri. ― Aveţi zece secunde, le-a comunicat căpitanul. Apreciaseră intervalul în baza timpului necesar radarului francez să confirme şi să reacţioneze la apariţia bruscă a acelui punct pe ecranele lor. Paraşuta era confecţionată dintr-o ţesătură care nu apărea deloc pe radar şi, chiar dacă ar fi fost reperaţi, nu aveau să stea suficient de mult în aer ca să se dea alarma. ― Nu uita, stai calm, i-a zis MacTiernan, stând cu faţa spre vânt şi verificând baretele care îl legau pe Thomas de pieptul lui. Număr până la trei şi sărim. Thomas a căzut în întuneric, ţinând ochii căscaţi înapoia ochelarilor de protecţie. Urletul motoarelor de avion a fost imediat înlocuit de şuieratul vântului care îi bătea în urechi. Pornise spre sol – avea puţin de coborât, aşa îl avertizase maiorul. MacTiernan a tras de coarda de deschidere. Paraşuta i-a tras scurt spre cer. Ofiţerul i-a dirijat către locul potrivit de la sol pentru că purta ochelari de vedere nocturnă. Solul era un amestec de dungi întunecate, despre care Thomas a presupus că reprezentau şiruri de copaci şi câmpuri de culoare mai deschisă. Au ajuns deasupra lor în planare, apoi au alunecat spre un câmp. ― Atenţie la picioare! Peste cinci secunde atingi pământul. Să te ţii după mine! Imediat ce atingi solul, să alergi! Au venit la coborâre cu destulă viteză, au atins solul dur şi au alergat împleticit. A urmat tăcere. Paraşuta a fâlfâit o dată şi s-a pliat la întâmplare, aşezându-se pe sol. Thomas s-a scuturat din ham, apoi şi-a verificat lucrurile pe care le avea asupra lui. Pantaloni negri cu un cuţit legat de coapsă şi un pistol semiautomat de nouă milimetri prins de celălalt picior. Bidon de apă, busolă, aparat de radiorecepţie cu un dispozitiv de ghidare care putea fi recepţionat 1022

şi din Muntele Cheyenne. Cămaşă neagră, căciulă de schi, un pulover negru înfăşurat în jurul taliei. Ochelari de vedere nocturnă. Perspectiva de a folosi o armă îi crea sentimente amestecate, dar nu ştia dacă trebuia să fie pacifist şi aici, în această realitate. Încă nu ştia clar cum să reacţioneze în privinţa multor aspecte de aici, îndeosebi de natură religioasă. Nu era un om al credinţei, ce Dumnezeu. Era un om afectat profund de visele în care îi apărea altă realitate, dar în cele câteva săptămâni în care pendulase între aceste două lumi nu avusese vreme să descâlcească iţele religiei aici, aşa cum făcuse dincolo. Poate că nici de acum înainte nu-şi va găsi timp. ― Ai scăpat întreg? L-a întrebat MacTiernan, care a îngenuncheat, îndreptând fasciculul unei lanterne către o hartă şi ţinând busola în cealaltă mână. ― Aşa se pare. Unde am ajuns? Maiorul a făcut semn spre dreapta. ― Un kilometru şi jumătate în direcţia aceea. O să te văd pe GPS; dacă te abaţi spre stânga, îţi transmit un semnal. Dacă spre dreapta, două semnale. Ai înţeles? ― Stânga un clic, dreapta, două. ― Nu comunicăm decât dacă este absolut necesar. Trebuie să ieşim din acest sector şi să ne întâlnim peste cinci ore. Dacă nu respectăm orarul, pierdem elicopterul. E deja pe drum. Pierderea primului înseamnă o întârziere de zece ore – nu avem curse regulate. Pentru lansarea aceea veniseră cu un avion de transport foarte rapid, dar nu vor beneficia de aceleaşi condiţii de lux la întoarcere. Cu puţin noroc, nici nu vor avea nevoie de el. ― Două ore, a spus Thomas, verificându-şi ceasul. ― Dacă dai de bucluc, vin imediat după tine. Acesta e planul. Nu s-a deranjat să-i răspundă. Era pregătit pentru mai mult de atât şi, în acelaşi timp, pentru mai puţin, asta depinzând de realitatea în care se afla, de duşman şi de zi. A ajuns la marginea incintei după jumătate de oră de înaintare atentă. MacTiernan i-a corectat parcursul doar de două ori. Drumul de întoarcere, presupunând că va avea loc, va dura doar zece minute. Aşadar, dispunea de o oră şi douăzeci de minute ca să-şi îndeplinească misiunea.

1023

Ferma se găsea în mijlocul unui câmp, la o sută de metri depărtare. Cu excepţia unei lumini slabe la ferestrele de la parter, era cufundată în întuneric. Şi-a pus ochelarii de vedere nocturnă, a clipit la apariţia luminii verzui, apoi a verificat întregul perimetru. Un paznic pe latura de nord. Doi în apropierea drumului care şerpuia prin pădurea de pe latura îndepărtată. Mai uşor decât îşi închipuise. Plecaseră deja de acolo? Ştiau că secretul acelui loc era compromis. Depinseseră de păstrarea secretului, nu de măsuri speciale de securitate pentru a se apăra, dar nu putuseră anticipa că unul dintre cadavre va reveni la viaţă şi va scăpa de acolo ca să povestească lumii despre acel loc. Singura soluţie era abandonarea clădirii. A alergat uşor aplecat, direct spre fereastra de la subsol pe unde evadaseră el şi Monique. Eficacitatea misiunii lui de acum se baza pe iuţeală şi surpriză. S-a ghemuit pe vine cu spatele la peretele de piatră ca să-şi tragă sufletul. Dinspre hol nu răzbătea nicio lumină. La etaj era întuneric. Pe acolo avea să pătrundă. În urmă cu trei săptămâni, o ascensiune ca aceea pe care o încerca acum ar fi fost de neconceput. Urcarea pe pietrele care alcătuiau zidul înalt de patru metri şi jumătate va fi dificilă, dar nu imposibilă. Trecerea pe acoperişul care ieşea în afara clădirii cu cel puţin un metru şi ceva urma să fie problema cea mai grea. Cu ochelarii de vedere nocturnă la ochi, a verificat împrejurimile, iar apoi, slujindu-se doar de picioare şi mâini, a escaladat peretele. Scafa se găsea chiar deasupra capului. S-a lăsat pe spate şi a privit spre uluc, aflat la şaizeci de centimetri mai sus şi un metru în spate. Ori la un metru şi jumătate? Dacă rata acea săritură, misiunea lui se încheia la fel de repede ca şi cum ar fi primit un glonţ în cap. Şi-a aşezat picioarele, s-a gândit cum ar fi râs Rachelle de uşurinţa acelei încercări şi a sărit înapoi, ca o broască. Supraestimase acea săritură. Însă şi-a arcuit spatele şi a corectat zborul. Cu burta în sus şi zburând cu destulă viteză, s-a prins de uluc, s-a îndoit din talie în poziţie de târnăcop, apoi şi-a azvârlit picioarele înapoi pentru a-şi continua arcul firesc. A tratat ulucul ca pe o bară fixă, iar inerţia l-a dus în sus, peste el, ca pe un gimnast de mare clasă.

1024

Ulucul a scos un scârţâit şi a început să cedeze, dar el transferase deja greutatea trupului mai departe. A eliberat ulucul, a plutit peste marginea acoperişului şi a aterizat pe mâini şi pe picioare, exact ca o pisică. O ţiglă s-a desprins, a alunecat peste marginea acoperişului şi a căzut în iarba de dedesubt. Niciun alt zgomot. S-a dus spre singura lucarnă de la acel capăt al casei şi a tras cu urechea alături de fereastră. Nu a auzit nimic. Încăperea de dincolo de fereastră stătea cufundată în întuneric, iar cu ajutorul ochelarilor a văzut că era şi neocupată, doar dacă cineva ar fi stat ascuns după nişte lăzi. O cameră de depozitare. Thomas a scos din buzunar banda adezivă pe care o adusese şi a lipit trei fâşii lungi peste sticla ferestrei. Apoi şi-a desfăcut puloverul prins în talie, a acoperit fereastra pentru a amuţi orice zgomot şi a lovit în ea cu cotul. S-a auzit un scrâşnet, dar nu sunet de sticlă spartă. Destul de bine. A vârât banda adezivă şi puloverul la brâu şi a trecut cu precauţie prin fereastră, atent să nu se înţepe în cioburi. Două minute mai târziu se găsea în acea magazie, privind cele douăsprezece şiruri de cutii. Şi-a scos arma şi a crăpat uşa. Un hol mic. Mai exista o uşă. Liber. A ieşit cu atenţie. Avea doar o soluţie. Prima uşă arăta ca şi cum ar fi dat spre un fel de debara. Nu se înşelase. Cea de-a doua părea să dea spre o cameră mai spaţioasă. Un dormitor. Thomas a întins arma în faţă şi a împins uşa. Lumina orbitoare l-a izbit drept în ochi în clipa când avea un picior înăuntru şi celălalt afară, iar uşa încă se mişca. Ochelarii! A dus o mână la faţă şi i-a îndepărtat de la ochi. ― Salut, Thomas. O voce din dreapta. Carlos. ― Văd că insişti să vii peste mine până o să te ucid pentru totdeauna.

Uşor, Thomas. Asta aşteptai. Acum intră în joc.

Şi-a lăsat arma la podea şi a ridicat braţele în aer. ― Trebuie să stăm de vorbă. Nu e ceea ce crezi. Aflat la cinci paşi depărtare, Carlos aţintea pistolul spre el. Încă avea un bandaj peste tăietura de la gât. Un rânjet i-a apărut în colţul gurii. Puncte mici, roşiatice, îi apăruseră pe faţă. Aşadar, nu primise antivirusul. Ori antivirusul nu dădea rezultatele aşteptate. ― Am urmărit un om înarmat urcând pe acoperiş, strecurându-se pe o fereastră şi purtând ochelari pentru vedere nocturnă, şi ar trebui să 1025

consider greşit felul în care am apreciat intenţiile? Să nu-mi spui că ai venit să mă salvezi. ― Am venit fiindcă ştiu de întâlnirea ta de ieri cu Armand Fortier. Ţi-a arătat o listă a oamenilor care vor supravieţui virusului. Acum probabil că te întrebi de unde Dumnezeu deţin această informaţie. Rânjetul s-a şters de pe faţa lui Carlos. ― M-ai păcălit de prea multe ori. De data asta n-o să-ţi mai meargă. ― Iar dacă se va întâmpla aşa, tu vei muri. Amândoi ştim că numele tău se află pe listă ca să te ademenească şi asta doar pe moment. Spune-mi, de unde ştiu atâtea? Spune-mi cum am reuşit să mă ridic de pe brancardă şi să ies din camera aceea după ce două zile nu am avut puls. Spune-mi cum sunt posibile multe lucruri pe care le-am reuşit chiar sub ochii tăi. Carlos s-a mulţumit să-l privească lung. Însă mintea lui ceda – Thomas i-a văzut asta în ochi. ― Am venit aici din două motive. În primul rând, ţi-am adus dovada. Dacă îmi dai voie, îţi demonstrez dincolo de orice îndoială posibilă că visele mele sunt reale şi că tu joci un rol important în ele. Cel de-al doilea motiv pentru care am venit este că vreau să-ţi salvez viaţa. Adevărul, simplu spus, este că avem nevoie de tine, dar nu ne eşti de niciun folos dacă mori. Probabil că îi urăşti pe americani şi israelieni şi aşa mai departe, dar dacă nu ştii ce se petrece cu adevărat aici, nu poţi lua o decizie în cunoştinţă de cauză. A vorbit precipitat, ştiind că trebuia să-i instileze aceste lucruri în minte înainte ca el să apese pe trăgaci. Cuvintele păreau să-şi fi atins ţinta. Însă omul nu era nervos, ci mai curând iritat. ― Nu înţeleg ce fel de vrăjitorie faci. ― Carlos, nu avem timp de asta. Am străbătut cincisprezece mii de kilometri doar ca să iau legătura cu tine, şi ceea ce vreau să-ţi arăt ar putea salva lumea arabă de la exterminare. Cum să-ţi reţin atenţia? Încă mai ai tăietura pe care ţi-am făcut-o data trecută fără să te ating, ce Dumnezeu! Lasă-mă să-ţi dovedesc. Se petrecuseră prea multe pentru ca omul să respingă asta drept o confruntare a spiritelor. Rana de la gât, evadările lui Thomas, faptul că ştia de discuţia lui cu Fortier – toate erau lucruri inexplicabile. ― Cum? ― Permiţându-mi să visezi cu mine. Carlos s-a înroşit la faţă. 1026

― Mă iei drept nebun? a zis el şi a strâns din pumni. Nu accept aşa ceva! E… Thomas a acţionat în clipa când celălalt era neatent, fiind preocupat să-şi exprime frustrarea. A coborât umărul spre stânga, o răsucire, călcâiul a lovit mâna în care ţinea pistolul. Chiar dacă ar fi apăsat pe trăgaci, ar fi tras în gol. Din fericire, nici măcar acest lucru nu s-a petrecut. Mâna lui întinsă a descris o rotaţie. Thomas l-a lovit cu palma drept în plexul solar. Şocat, Carlos a făcut un pas înapoi. Incapabil să respire. ― Vise plăcute, a spus Thomas şi l-a izbit în tâmplă, făcându-l să se prăbuşească la podea. Acţionând cu repeziciune, a scos cuţitul şi s-a crestat la un deget. Apoi a făcut o incizie îngustă pe antebraţul lui Carlos. A mânjit tăietura cu propriul sânge. ― Johan, fă-l să înţeleagă. Te rog să-l faci să înţeleagă. Thomas l-a lăsat să viseze zece minute, după care l-a trezit. Ar fi fost probabil suficient şi un minut, dar nu voia să rişte. L-a scuturat brutal, l-a pălmuit o dată pe obraz şi apoi s-a retras spre pat, cu arma pregătită. Carlos a gemut, a amuţit, după care a sărit cu un suspin. Şi-a dat seama imediat că omul visase cu Johan. Era prea călit de viaţă ca să se trezească într-o asemenea stare de dezorientare din alt motiv. ― Unde ai fost? L-a întrebat Thomas. Carlos s-a uitat la el, a văzut arma, a ignorat-o şi l-a privit drept în ochi. ― Cu Johan. Dar tu unde ai fost? ― În… în pădure. ― Mergeam spre oraşul Hoardei. Asta suna absurd. Johan venea după el? Omul îşi părăsise postul ca să plece să-l salveze? Dacă făcuse ceva ca să primejduiască viaţa lui Chelise, avea să-i ia capul. Carlos s-a holbat din nou la armă. Apoi Thomas a pus adevărata întrebare. ― Acum mă crezi? Mai există o realitate dincolo de cea de aici, iar în aceea eu şi cu tine suntem de aceeaşi parte a baricadei. Şi mai sunt şi alte lucruri. ― Dacă mor aici, şi Johan va muri acolo. Semăna cu un copil care tocmai aflase un adevăr cutremurător. ― Iar eu depind de Johan. Nu l-aş lăsa să moară, înţelegi, aşadar, că am venit aici să te salvez. 1027

Atâta vreme cât Carlos credea că visul era mai mult decât un simplu vis, Thomas avea convingerea că va izbândi. S-au privit vreme de un minut întreg. Una era să crezi că exista o altă realitate, şi cu totul altceva să-ţi schimbi planurile din cauza acelei realităţi. ― Dacă nu-l opreşti pe Fortier, vom muri amândoi. Împreună cu mai toată populaţia pământului. Asta ai avut în minte? Nu a primit răspuns. Însă în ochi nu i-a apărut expresia obişnuită de sfidare. Încă se lăsa copleşit de uimirea celor petrecute. ― Există doar o modalitate de a-l opri pe Fortier, iar asta înseamnă să-i răpeşti atuul. ― Adică antivirusul, a spus Carlos. ― Da. Statele Unite trebuie să primească antivirusul. E singura forţă care are o şansă de a-l învinge pe Fortier. Thomas a făcut o pauză. ― Poţi procura antivirusul? ― Nu. Thomas şi-a plecat arma. ― Îţi închipui că n-o să trag? ― Da. Carlos s-a ridicat încet. ― Nu ştiu cum… S-a oprit şi a privit spre mâini. ― Şi s-ar putea să nu afli niciodată. Nu contează. Important este să îi oprim. Tu ai singura şansă de a reuşi. Eşti sigur că nu poţi pune mâna pe antivirus? Există? Spune-mi că da. ― Există, dar Svensson s-a protejat separându-l în două componente. Are control asupra unuia, care va fi folosit numai în ultimul moment. ― Atunci trebuie să-l răpim pe Svensson. Dacă vom controla una dintre componente, vom putea negocia cu el. Pentru moment, nu avem decât armele. Cu puţin noroc, îi putem forţa mâna. ― O să le daţi armele la schimb? Era momentul adevărului. Dacă îi spunea lui Carlos de planurile făcute, se putea ca el să treacă de partea inamicului. Pe de altă parte, îi câştiga încrederea, lucru necesar. Fără antivirus, nu mai conta nimic. A trecut un moment fără să-şi vorbească. Carlos a înţeles ce făcuse Thomas. ― Fortier are de gând să ne dea un antivirus care dă rezultate? 1028

― Nu. Aşadar, se lămurise şi această chestiune. Acum erau în aceeaşi situaţie. Carlos a respirat adânc, apoi şi-a lăsat capul pe spate. ― Ce trebuie să fac? ― Pune mâna pe Svensson. Să nu-l ucizi – e nevoie să protejăm antivirusul. Cine şi l-a administrat? ― Doar Fortier şi Svensson. ― Foarte bine. Dacă noi murim, la fel se întâmplă cu toată lumea, mai puţin cei doi. Nu cred că asta e ideea de paradis a lui Svensson. Va fi obligat să trateze. Carlos a aprobat din cap. ― Probabil. Dar nu-ţi imaginezi ce periculos este. ― Periculos? Am depăşit faza de pericol, prietene. Istoria asta a fost deja scrisă o dată, iar în ea majoritatea populaţiei moare. Aş zice că e mai degrabă imposibil. Dar nu înseamnă că nu merită să încercăm. Cu credinţa poţi muta şi munţii din loc, aşa se spune. E tot ce-ţi cer. Mişcă un munte. Vrei? ― Se pare că nu am de ales, a făcut bărbatul din Cipru, încruntat. ― S-ar putea ca soarta lumii să fie în mâinile tale. ― Nu ale tale? ― Nu, prezenţa mea nu ar face decât să te compromită. Înţelegi? ― Ce plan ai? * * * ― Ai auzit ce i-a spus Carlos? a întrebat Fortier la telefon. ― Nu. ― Cât timp? Cum de ai permis? ― Iartă-mă, domnule. S-a strecurat pe lângă pază. Nu ştiu cât timp au fost împreună. Până să înţelegem ce se întâmplă, a dispărut. ― Eşti absolut sigur că era un american? ― Nu, dar era cineva pe care nu-l cunoaştem. Telefonul a amuţit, iar Fortier a analizat situaţia. ― Să intervenim? ― Nu. Carlos rămâne acolo. Nu va pleca sub niciun motiv. Să socotiţi perimetrul drept închisoare, dar fără ca el să afle. Activităţile să se desfăşoare ca de obicei. Dacă încearcă să plece, îl ucideţi. 1029

36 Thomas şi-a plecat capul pe sub lamele rotorului ce se roteau şi s-a îndepărtat în fugă de elicopter. Turnul de control al USS Nimitz se înălţa impunător în faţa lui. Văzuse din aer flota uriaşă. Peste două sute de nave doar din Statele Unite. Puncte pe ocean, fiecare lăsând în urmă o linie lungă şi albă de spumă. Flota britanică se afla la nord, la o depărtare de opt kilometri. Israelienii foloseau cu precădere cargouri – mai mult de treizeci la număr, fiecare încărcat cu arme a căror existenţă o negaseră mereu. Pe o rază de opt kilometri în jurul portavionului se găseau suficiente arme nucleare cât să distrugă lumea de peste cincizeci de ori. Primul semn că nu totul decurgea normal pe punte era absenţa echipajelor de zbor. În realitate, Nimitz naviga având la bord mai puţin de cincizeci de oameni care se ocupau de manevrele de traversare a Atlanticului. Thomas abia l-a recunoscut pe Merton Gains. Acesta purta un pulover pe gât alb şi ochelari de soare cu lentile negre, dar dacă-şi închipuia că astfel putea ascunde iritaţia roşiatică de pe faţă nu făcea decât să se amăgească. Sa grăbit să se apropie de el. Secretarul i-a întins mâna. Vântul i-a răsfirat părul. ― Slavă cerului că ai reuşit să ajungi. La fix. Thomas i-a strâns mâna. ― Au început? ― Acum două ore. Ai un loc în primul rând pe puntea de observaţie, dacă vrei. ― Bineînţeles. Senatorul a tăcut o clipă. ― Nu arăţi chiar atât de rău pe cât am crezut. Se referea la iritaţie. ― Nu. Eu o am la subsuoară, l-a lămurit, apoi n-a fost sigur cum să continue. Te simţi bine? Drept răspuns, Gains a scuipat într-o parte şi s-a întors către uşă. Scăpând de vânt, Thomas l-a urmat într-o încăpere spaţioasă doldora de instrumente electronice al căror rol nici nu-l putea bănui. Recunoștea radarele. Ecrane mari cu sute de puncte. Între acele puncte se găseau şi cele mai temute arme ale Americii – şase portavioane, sute de nave transportând 1030

de toate, de la cele mai sofisticate avioane de atac până la arme nucleare. Un al doilea val uriaş de nave era pe drum, transportând alte arme, dar acel prim val reprezenta premiul cel mare pe care şi-l dorise Fortier. Gains l-a prezentat secundului. ― Ben Graver. O să ne explice amănunţit cum se desfăşoară operaţiunile. Ben i-a strâns mâna fără nicio expresie pe faţă. ― N-aş putea afirma că-mi face plăcere. ― Nici mie, a zis Thomas. Totul se va întâmpla peste o oră. Planul era simplu. Conform cererilor franceze, fiecare vas trebuia să fie ancorat în diferite coordonate, iar echipajele urmau să ajungă pe un singur vas din fiecare ţară. La bordul vaselor aveau să urce echipaje franceze care să verifice încărcăturile, abia după aceea se preda antivirusul. Problema evidentă a acestei modalităţi de schimb era lipsa oricărei garanţii că Fortier va livra antivirusul după ce confirma recepţia armelor. Cea mai avantajoasă ofertă făcută de el, iar Thomas insistase să fie acceptată, consta în ancorarea câte unui vas încărcat cu antivirus în dreptul fiecărui grup de nave. Se putea examina vasul, dar nu se putea lua controlul asupra lui decât după ce oamenii lui Fortier intrau în posesia armelor. ― Amiralul se află la bord? a întrebat Thomas. ― Da. ― Vreau să vorbesc cu el. Chiar acum. Ben s-a uitat lung la el, apoi a ridicat un receptor. A spus ceva încet şi l-a aşezat înapoi în furcă. ― Pe aici. Amiralul Kaufman, Brent Kaufman, prieten apropiat al preşedintelui. Bărbatul înalt, cu păr cărunt, umeri largi şi ochi albaştri i-a primit şi imediat l-a trimis de acolo pe secund. ― Bun venit în iad, a zis amiralul. ― Ba nu, iadul vine peste două zile. Acum trecem mai curând prin purgatoriu. Amiralul s-a încruntat. S-a întors către doi bărbaţi impozanţi, unul în uniformă britanică, celălalt, israeliană. ― Generalul Ben-Gurion din partea Forţelor de Apărare Israeliene şi amiralul Roland Bright din partea flotei britanice. Thomas le-a strâns mâinile pe rând. ― Secundul ştie ce se va întâmpla? 1031

― Da, i-a răspuns Kaufman. ― Eu rugasem ca nimeni în afară de… ― Fiule, nu ştiu pe câte nave ai mai pus piciorul, a spus amiralul, dar nu pot realiza ceea ce mi-a ordonat preşedintele fără să am cât de cât un echipaj. Cineva trebuie să apese pe trăgaci. Avea dreptate. Thomas a regretat imediat că îl atacase pe amiral. ― Francezii nu ne vor da antivirusul. ― Poftim? a făcut Gains. Asta… Şi atunci ce facem? ― Le facem jocul. Sperăm să mai avem o şansă de a găsi o soluţie viabilă. Pe faţa amiralului britanic a apărut o expresie ceva mai senină. ― Sub nicio formă nu voi risca flota şi încărcătura dacă nu primesc asigurări că vom avea un schimb cinstit. Asta a fost… ― Scuze, domnule, dar exact acest lucru l-am convenit. Dacă nu predăm armele conform înţelegerii, ne dăm de gol. În aceste momente, avem un om infiltrat care va procura antivirusul. ― Sincer să fiu, eu aş fi de acord ca printr-o lovitură să readuc întreaga ţară la nivelul Epocii de Piatră, a spus Ben-Gurion. ― Şi odată cu ea şi antivirusul? N-am zis că alternativa noastră ne va face să ţopăim de fericire. Soarta noastră atârnă de un fir, dar măcar avem o şansă. ― Te asigur că mâine voi plăti scump. ― Mâine, lumea va privi numărul crescând de morţi, nu doar câteva arme nucleare care lipsesc. Strategia noastră se bazează pe speranţa că ei vor preda antivirusul, adevărat. Acum, când ştim că ei nu au de gând să procedeze astfel, planul nostru este bun. Dacă fugim, Israelul va fi lovit de rachete în mai puţin de o oră. ― Şi atunci îi vom şterge de pe faţa pământului. ― Domnule general, observ că vă gândiţi doar la militari. Credeţi-mă, totuşi, că virusul face din armata dumneavoastră jucării de plastic. Vă rog să înţelegeţi: Sub niciun motiv nu trebuie lansat vreun proiectil împotriva Parisului sau a împrejurimilor lui. Dacă, din greşeală, se distruge antivirusul, peste zece zile lumea va rămâne cu o populaţie de două persoane. ― Două, cine, mai precis? a întrebat Gains. ― Cei doi care şi-au administrat deja antivirusul. Fortier şi Svensson. Singura şansă de supravieţuire a celorlalţi este să-i dăm o şansă omului meu. Asta înseamnă să respectăm planul cu o singură modificare. Amiralul britanic a ridicat din sprânceana stângă. 1032

― O schimbare? ― Putem amâna exploziile? ― Le comandăm de aici, a spus Kaufman. ― Atunci mai aşteptăm şase ore. ― De ce? ― Omul meu are nevoie de timp. ― Vor riposta, a zis Ben-Gurion. Chiar tu ai afirmat. ― Nu, dacă ne jucăm corect şansele. Şi dacă omul meu reuşeşte. Şi dacă nu ameninţăm să distrugem Parisul. ― Parcă ai spus că nu trebuie să riscăm distrugerea antivirusului. ― Adevărat. Dar putem să arătăm că le-am înţeles jocul. Dacă se ajunge atât de departe, îşi vor da seama că nu mai avem nimic de pierdut. Nu vor risca un atac distrugător din partea noastră. Aţi păstrat zece rachete de croazieră? ― Da, a încuviinţat Ben-Gurion. ― Foarte bine lucrat. S-ar putea să aibă îndoieli cu privire la hotărârea noastră, dar de hotărârea israeliană nu au motiv să se îndoiască. S-a întors spre fereastră şi a privit spre nava de luptă de la babord. Tunurile care îşi aţinteau ţevile spre cer deveniseră acum nişte jucării inutile într-un joc cu o miză mult mai mare decât îşi imaginase vreodată producătorul lor. ― Nu-mi dau seama unde ai deprins strategie, flăcăule, a vorbit amiralul britanic, aflat în spatele lui. Dar îmi place. Din câte înţeleg, aceasta este singura noastră opţiune. ― Amirale Kaufman, ce părere aveţi? a întrebat Thomas, fără să se întoarcă. ― S-ar putea să meargă, a zis el şi a scăpat o înjurătură, apoi a adăugat: Nu văd altă alternativă. ― Atunci să le oferim ceva care să le dea de gândit, a zis Ben-Gurion. Suntem şi noi de acord. Thomas s-a întors către ei. ― Vă mulţumesc. Avea un sentiment de mulţumire dându-le comenzi unor oameni după pauza de treisprezece luni din cealaltă realitate. Se putea ca acum să le dea ordine lui Mikil şi William. Thomas nu ştia precis ce le spusese preşedintele Blair acestor oameni ca să îi pregătească pentru a accepta sugestii din partea unuia de douăzeci şi cinci de ani, însă reuşise. 1033

* * * Schimbul a durat cu o oră mai mult decât se anticipase, dar la 16:00 arsenalele nucleare ale Statelor Unite, Marii Britanii şi Israelului se aflau în mâinile francezilor, la bordul a peste trei sute de nave care îşi continuau marşul spre coasta Franţei. Drept plată, pe USS Nimitz se încărcaseră zece lăzi mari pline cu o pulbere pe care o echipă de virusologi de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii au verificat-o, confirmând că era un antivirus, deşi nu exista nicio modalitate de a verifica autenticitatea ei, acest lucru urmând a se face doar peste cel puţin zece ore. Iar o testare completă va dura o zi întreagă. În afara lăzilor, portavionul avea acum la bord trei mii de membri de echipaj care coborâseră de pe navele americane. Aşa cum plănuise, Thomas îi dăduse lui Carlos aparatul lui de radiorecepţie. Înţelegerea nu putea fi mai clară de atât. Avea la dispoziţie un răgaz de douăsprezece ore. Dacă reuşea, trebuia să activeze fasciculul de direcţionare. Dacă nu, păstra tăcerea. Încă nu se transmisese acel semnal. Întârzierea de şase ore expirase. Thomas urmărea ceasul de pe puntea de observaţie, şi la fiecare înaintare a minutarului speranţele lui scădeau în mod corespunzător.

Hai, Carlos.

Poate că nu exista posibilitatea de a schimba cursul istoriei. Kaufman a intrat în încăpere, după care şi-a scos cascheta. A aruncat o privire la ceas. ― Ne vom afla cinci minute în zona stabilită, după care vom începe să pierdem din tăria semnalului. Thomas s-a ridicat în picioare. ― Atunci, ce mai aşteptăm, domnule amiral? Transmiteţi mesajul, lansaţi rachetele şi distrugeţi vasele. Pe faţa lui Kaufman a apărut un zâmbet strâmb. ― Măcar o să pierim într-un nor de foc. ― Tot ce se poate. Thomas a urmărit desfăşurarea planului privind peste umărul secundului, care stătea aşezat în faţa staţiei radar. Mesajul transmis lui Fortier era clar: dacă se lansează vreo rachetă în semn de răspuns, 1034

următoarele zece proiectile vor cădea asupra Parisului. Nu formulat chiar

aşa, dar înţelesul rămânea acelaşi. Au urmat rachetele. Douăzeci şi şase cu totul, optsprezece rachete de croazieră pornind de la bateriile Bazei Aeriene Regale Lankershim din Anglia şi opt lovituri tactice – din partea israelienilor. Ţintele erau cât se poate de clare: fiecare comandament important şi fiecare facilitate de comandă din nordul Franţei, în zona depozitelor unde se aflau arsenalele nucleare ale Rusiei, Chinei, Pakistanului şi Indiei. Nu se puteau distruge armele de acolo, deoarece exista riscul unor explozii uriaşe, care ar fi ucis un număr enorm de civili, dar intenţia era de a anihila, fie şi temporar, capacitatea Franţei de a folosi arsenalul în a cărui posesie intrase recent. Cu glas calm, amiralul Kaufman a dat ordinul prin intercom. Parcă i-ar fi comunicat soţiei că va ajunge curând acasă. ― Scufundaţi navele. Pe puntea de observaţie s-a lăsat tăcerea. Aerul părea încins. Thomas a rămas cu ochii lipiţi de punctele sclipitoare de pe ecranul radar. Fiecare reprezenta un vas încărcat, inclusiv şase grupuri complete de portavioane, pline de avioane de luptă. Computerul le prezenta ca semnale fixe, în contrast cu semnăturile care apăreau la fiecare baleiere a radarului. ― Funcţionează. ― Să avem răbdare, a spus Ben-Gurion. Aceste lucruri nu cad ca pietrele, oricum procedezi. O vreme nu s-a întâmplat nimic. ― Detonaţii confirmate, s-a făcut auzită o voce prin intercom. Au trecut încă cinci minute în care lucrurile au rămas neschimbate. Apoi s-a stins prima luminiţă. ― Navă lovită. Cargou israelian, Majestic. Spre fundul mării coborau arme nucleare în valoare de un miliard de dolari. Apoi s-a mai stins o luminiţă, urmată de alta. Au început să se stingă de parcă ar fi fost lumânări arse până la capăt. ― Înapoi la Epoca de Piatră, a rostit Ben încet. ― Vor exista mult mai multe acolo de unde provin acestea, a zis Thomas. Presupunând că rămâne cineva care să le construiască. În tăcerea de pe puntea de observaţie a portavionului, distrugerea arsenalului nuclear al lumii semăna cu un joc video, însă la o sută de mile depărtare, oceanul fierbea la focul celor trei sute de nave ce se scufundau 1035

încet. Pentru a detona, armele aveau nevoie de alte condiţii decât loviturile şi căldura degajată de exploziile convenţionale. Urmau să se scufunde intacte până pe fundul oceanului, aşteptând să fie recuperate când aşa ceva ar fi fost posibil. Presupunând că ar mai fi existat cineva care să facă asta. Thomas a privit ecranul vreme de aproape o oră, fascinat de dispariţia tăcută a micilor lumini verzi. Apoi ecranul a rămas alb. Câteva momente, nimeni nu a vorbit. Gains a vârât capul în încăpere. ― Thomas, tocmai am vorbit cu preşedintele. Va trimite un avion să te recupereze. ― Pe mine? a făcut el, întorcându-se. De ce? ― N-a vrut să spună. Dar va sosi un F-16 cu realimentare în zbor. Vrea să te întorci cât se poate de repede. ― Nicio aluzie măcar? ― Nimic. Dar s-a anunţat ştirea. ― Presa ştie ce am făcut aici? ― Nu. Ştirea despre virus. Simptomele s-au răspândit în toate oraşele unde a fost lansat virusul. Şi-a ridicat ochelarii de soare mai sus pe nas. A început. ― Cât timp mai avem? ― Vor sosi aici peste o oră. Thomas s-a îndreptat spre el. ― Înseamnă că nu mai am mult timp la dispoziţie, nu-i aşa? ― Ce vrei să faci? ― Să dorm, domnule Gains. Să visez.

37 O uşă s-a trântit undeva deasupra lui Thomas, trezindu-l. Un ţipăt slab. A deschis ochii şi a privit fix prin întunericul deplin. Vreme de un moment a crezut că se afla pe navă şi auzea o nouă salvă de lovituri. Însă podeaua rece şi umedă de sub el l-a readus la realitate. Era în temniţă. Cât dormise? 1036

Ţipătul s-a auzit din nou, de data aceasta mai puternic. S-a ridicat brusc în fund, ţinându-şi răsuflarea. Chelise? Nu, imposibil. Chelise se afla în mâinile tribului, în siguranţă. Sau nu? Acum se trezise complet. Carlos spusese că Johan va veni la el. De ce? Deasupra capului au răsunat paşi. O lumină difuză a apărut şovăitoare pe coridor. Ghete care loveau treptele. S-a ridicat, şi-a pierdut echilibrul, s-a prăbuşit spre un perete şi s-a sprijinit de el, rămânând în picioare. S-a repezit la uşă, prinzând gratiile între degete. Lumina de torţă a alunecat pe pereţii umezi de piatră. Veniseră după el. A văzut faţa familiară a lui Woref, strălucind în lumina torţei pe care o ţinea în mâna stângă. În dreapta ţinea capătul unei funii. Aşadar, sosise vremea. A respirat adânc şi s-a retras de lângă gratii. Woref s-a uitat printre ele. Avea în spate pe cineva – un deţinut sau vreun gardian. ― Măreţul Thomas de Hunter. Inteligent. Curajos. Să facă atâta drum degeaba… William a murit. ― William? ― Îl mai ţii minte, nu? Înalt. Ochi verzi. Un nevolnic şi un neghiob care vorbea prea mult. M-a convins să cruţ tribul în schimbul tău. Cred că ar trebui să fii mândru de el. Să cruţe tribul. Oare despre ce vorbea? A simţit că îngheaţă. ― Te surprinde? Imaginează-ţi uimirea mea să descopăr că tu te-ai predat deja în schimbul celorlalţi albinoşi. Ai fost convins că vei fi în siguranţă atâta vreme cât târfa ta era cu oamenii tribului. Thomas a simţit cum mintea începe să i se învârtă în mod ameţitor. ― Se pare că neînfricatul comandant al Gărzii Pădurii s-a lăsat păcălit în cele din urmă. Woref a tras de frânghie. Împleticindu-se, legată de mâini, Chelise a făcut câţiva paşi în faţă, cu buzele tremurând. Ceva ascuţit, unghii sau gheare, trăseseră trei dâre, acum însângerate, pe obrazul ei drept. Avea ochii dilataţi de groază, iar morstul de pe faţă îi era brăzdat de lacrimi. Thomas s-a bălăbănit pe picioare. Nici nu putea gândi logic. ― M-am gândit că ai dori s-o vezi înainte de a o curăţa şi a o da tatălui ei. Thomas s-a izbit de gratii. 1037

― Chelise… Vai, draga mea… a rostit, apoi i s-a adresat lui Woref. Cum ai îndrăznit să o loveşti pe fiica lui Qurong? Zâmbetul de pe faţa generalului s-a şters. ― Aşadar, mai ţii la ea. Chiar ţi-ai închipuit că fiica lui Qurong ţi-ar răspunde la iubirea ta jalnică? Nu ţi-a spus nimeni că eşti un albinos? Ea îmi aparţine mie, fiinţă mizeră! Şi te asigur că, indiferent ce sentimente a avut faţă de tine, ele au dispărut. Thomas a înţeles îngrozitorul adevăr al situaţiei cumplite în care se aflau el şi Chelise. Ea abia reuşea să-şi ţină ochii deschişi. O simplă privire la faţa ei îndurerată l-a făcut să tremure din toate încheieturile. Woref o maltratase în mod de nedescris. Furia lui împotriva lui s-a stins cât a privit-o. Prin suflet i-a trecut o undă de tristeţe. ― Chelise, iartă-mă. Lacrimile i-au înceţoşat privirea. S-a lăsat în genunchi. ― Iartă-mă, iubitule, iartă-mă, a strigat ea. Plângea după el! A întins mâinile printre gratii. A primit un pumn în braţ, făcându-l să-i amorţească până la umăr. Woref s-a întors şi a lovit-o pe Chelise în falcă. Ea s-a prăbuşit spre zid şi a scos un geamăt. ― Te rog, nu o mai lovi! a strigat Thomas, cu ochii plini de lacrimi. Celălalt nu se aştepta la aşa ceva. Credea că Thomas o iubea pe Chelise, dar ea să-l iubească depăşea orice închipuire. Generalul a început să tremure din cap până în picioare. Thomas s-a repezit spre el printre gratii. S-a lovit cu faţa de bronzul rece, dar a reuşit să ajungă cu o mână până la platoşă. Woref a mai lovit o dată cu pumnul – dar nu în Thomas. În Chelise. A izbit-o în coaste, iar ea a icnit de durere. Thomas s-a retras îngrozit. ― Pentru iubirea ta faţă de soţia mea vei suferi o moarte cu suferinţe de neînchipuit. A prins-o de păr pe Chelise şi a împins-o în faţa lui, pornind în lungul coridorului. Nu era soţia lui. Nu-l iubea. Chelise dispreţuia fiara care o voia ca sclavă. Thomas ştia. Dar nu putea face nimic altceva decât să se prăbuşească pe podeaua de piatră şi să plângă. * * 1038

* Johan i-a urmărit pe cei douăzeci şi patru de membri ai tribului coborând călare în şir indian trecătoarea stâncoasă. Suzan stătea pe un cal înspumat în dreapta lui, iar Mikil stătea cu faţa la el, tot călare. Trecuseră aproape două zile de la plecarea armatei Hoardei. Se gândiseră să pornească în urmărire, dar ştiau că Thomas făcuse deja ceea ce îşi propusese. Iar acum avea dovada. Se dăduse prizonier în schimbul celor douăzeci şi patru, fără să ştie că între timp Chelise fusese luată de Hoardă. Mikil tocmai aflase despre prinţesă şi era mânioasă. ― Ţi-a lăsat-o în grijă! I-ai semnat sentinţa la moarte lui Thomas! ― Dacă aveam dreptul să folosesc sabia am fi scăpat. Woref ne-a întins o capcană, a zis şi s-a încruntat, scuipând într-o parte. Trebuia să-mi fi dat seama. ― E greşeala mea, a spus Suzan. Ar fi trebuit să descopăr armata, dar ei luaseră prizonierii. Noi am socotit că plecaseră. ― Nu mai putem îndrepta lucrurile, a rostit Johan. Problema este cum să-l ajutăm pe Thomas. Mikil a mormăit şi şi-a întors calul. Membrii tribului se grăbeau să-i întâmpine pe cei din familiile lor reîntorşi. Nu aveau cum să ştie ce necazuri existau. ― După cum constat, avem o singură soluţie, a continuat el. ― Te asigur că nu ne va fi uşor să-l salvăm, a zis Mikil. Oraşul ne este inaccesibil. Dacă Thomas nu e deja mort, probabil că e ţinut într-un loc de care ştie doar Woref. ― Atunci vom muri încercând să-l salvăm. N-aş putea trăi ştiind că din cauza mea s-a întâmplat totul. ― De acord, a spus Suzan. Probabil că şi William e în temniţă. Ori a murit. ― William? a întrebat Mikil. Cu el ce s-a întâmplat? Johan i-a povestit. Puteau doar să presupună că el fusese de acord să-l trădeze pe Thomas ştiind că acesta nu mai putea fi trădat. Salvase astfel tribul. Era un scandalagiu cu gura mare, dar sângele Cercului nu se schimba cu una, cu două. Mikil a strâns din dinţi. ― Să stau de vorbă cu Jamous. Trebuie să mă îmbăiez şi apoi o să pun şaua pe un cal odihnit. După aceea plecăm. * * * 1039

Qurong stătea puţin aplecat deasupra patului şi o privea pe Chelise, care dormea netulburată. Avea câteva vânătăi pe faţă, urme de sânge pe cap şi obraji, însă în rest era sănătoasă, afirmase doctorul. Woref se îngrijise ca ea să fie îmbăiată şi dată cu morst atunci când o adusese la castel pe braţe. Soţia lui a tras pătura peste umărul fetei. ― Să o lăsăm să doarmă. A urmat-o în hol. ― A fost maltratată! a şoptit Patricia pe un ton furios. Orice neghiob poate pricepe! ― A fost în captivitate la albinoşi. Dar se va însănătoşi. Vei vedea. Probabil că se va ridica din pat în această după-amiază şi va da fuga la bibliotecă, cine ştie? E o femeie puternică, la fel ca mama ei. ― Nu cred că aici e mâna albinoşilor. De când îşi brutalizează prizonierii? ― Nu avem de unde şti, dar poate a căzut de pe stânci. În deşert se întâmplă tot felul de lucruri. Woref crede că a picat de pe cal, a zis Qurong, dar a ajuns la scară şi s-a oprit. Acum e în siguranţă. Mi-am recăpătat fiica. Să văd ce pot face pentru a rămâne în siguranţă. ― Ai fi în stare să crezi şi o capră dacă ţi-ar spune ce vrei să auzi. Fiica mea nu s-ar mânji. Voi vorbi cu ei în prezenţa ta. Qurong a dat să protesteze, dar apoi a socotit că se putea sluji de Patricia. Nu-şi dădea seama ce doreau să dovedească Woref şi Ciphus, dar era mai bine să fie doi la doi. Marele preot şi comandantul armatelor îi aşteptau în sufragerie, aşa cum se dăduseră instrucţiuni. Cei doi stăteau în picioare alături de masa lungă în clipa când a deschis uşa. Amândoi şi-au plecat capetele în semn de respect. Woref avea zgârieturi pe faţă. Trei dâre fine de sânge apăreau de sub stratul de morst de pe obrazul lui. În cazul în care nu se înşela, Woref se învineţise la un ochi. Iar asta de când o adusese mai devreme pe Chelise. Fusese bătut comandantul? ― Bag de seamă că v-aţi permis să mâncaţi fructele mele. ― Ni s-a spus că… I-a făcut semn lui Ciphus să tacă. ― Prea bine. Casa mea e şi a ta. Cel puţin când eşti invitat. În cameră a intrat Patricia, iar cei doi s-au înclinat din nou, în semn de respect faţă de Qurong, nu faţă de soţia lui. Nu ţinuse niciodată la acel obicei, dar părerea ei nu dusese la schimbarea lui. Bărbaţii erau onoraţi în dauna femeilor; aşa fusese mereu. 1040

― Despre ce este vorba? a întrebat ea. Woref a aruncat o privire spre Ciphus, care a făcut un semn din cap. Şarpele întotdeauna va arăta respect, a gândit Qurong. Spatele îi era singura relicvă sfântă, şi de aceea şi-l ţinea bine ascuns. ― Stăpâne, s-ar cuveni să ştii câteva lucruri, a început Woref. Mi-am îngăduit libertatea de a mă sfătui cu Ciphus înainte de a veni la tine. ― Da, sigur. Vorbeşte. ― E vorba de starea fiicei tale. După ce am adus-o în siguranţă, vreau să-ţi spun că nu mai este ea însăşi. Mă tem că a fost vrăjită de oamenii Cercului. Nu ştiu dacă au făcut-o prin tortură ori prin maltratări, dar s-a trezit strigând nişte minciuni îngrozitoare. Mintea ei nu mai este ca înainte. ― Ce fel de minciuni? a intervenit fără menajamente Patricia. ― Minciuni de tot felul. M-a acuzat că am capturat-o când, de fapt, albinoşii au prins-o. A afirmat că am lovit-o şi că am târât-o de păr, ceva ce nu i-aş face miresei mele nici în ruptul capului. Consideră că albinoşii îi sunt prieteni şi că noi îi suntem duşmani. ― Nu fi ridicol, a izbucnit femeia. Dacă a zis că ai plesnit-o, eu aş crede-o pe ea! Câte femei ai mai lovit până acum, Woref? Şocat de acea acuzaţie, generalul s-a uitat la Qurong. ― Nu despre asta e vorba, te asigur. A fost vrăjită! a făcut el şi a roşit la faţă. Cum îndrăzneşti să mă acuzi că aş maltrata femeia pentru care aş fi gata să mor? S-au privit drept în ochi. ― Ciphus, tu ce crezi despre vrăjitoria asta? a intervenit Qurong. Este posibil? ― Mintea este ceva delicat, predispus la înşelătorie. Nu m-ar surprinde defel. Să o lăsăm în pace o vreme, îşi va reveni. Cu inima ei e cu totul altceva, bineînţeles. Păcatele minţii pot fi iertate. Cele ale inimii, nu. ― Eu tot nu am încredere în tine, a spus Patricia, fulgerându-l cu privirea pe Woref. Dacă vrei să ai parte de pace ca ginere al meu, ai face bine să înveţi cum să repari lucrurile. Iar dacă îmi vei trata fiica la fel cum ai făcut cu celelalte femei ale tale, mă voi îngriji să fii înecat. Vreme de o clipă, Qurong s-a întrebat dacă nu cumva Woref îşi va pierde cumpătul. Asta voia soţia lui, desigur. Era în stare de orice ca să-l vadă îndatorat; după aceea, ar fi folosit avantajul cum socotea de cuviinţă. ― Bun venit în familie, a rostit marea căpetenie cu un surâs. Şi, ca să punem lucrurile la punct, sunt de acord cu soţia mea. Dacă îi vei clinti un fir 1041

de păr, vei ajunge la înec, a declarat, după care a făcut o pauză. Dar sunt sigur că nu ai venit doar pentru că te preocupă soarta ei. De ce ne aflăm aici? Cred că sunteţi amândoi la fel de încântaţi ca şi mine. Îl avem pe Thomas, iar acum, când ştim cum gândesc albinoşii, îl vom sili să pună în genunchi toţi membrii Cercului. Chelise e în siguranţă. Totul e cum nu se poate mai bine. Woref părea incapabil să vorbească. În locul lui a răspuns Ciphus. ― Stăpâne, există o chestiune pe care ar fi bine să o analizezi. Mintea fiicei tale e un lucru, aşa cum am spus. Dar dacă ea a trădat… ― Nici nu vreau să aud aşa ceva! S-a răstit Patricia, plecând spre bucătărie, apoi s-a întors. Dacă îndrăzneşti să insinuezi că fiica mea are vreun sentiment faţă de bestia aceea nenorocită, o să-ţi tai limba. N-ar putea iubi un albinos. Nici vorbă! ― Sigur că nu. Pentru că dacă ar fi aşa, ar trebui să plătească preţul cerut de lege. ― Aţi auzit-o pe soţia mea! Chelise nu poate iubi un albinos. Dacă ar fi aşa, cu mâna mea o înec. Aveţi de gând să continuaţi cu absurdităţile acestea? Ciphus şi-a plecat capul. ― Eu nu-mi fac decât datoria de preot credincios ţie, stăpâne. Ca să nu uiţi că nu există lege mai presus de cea a lui Elyon, aşa cum ştie toată Hoarda. ― Bine. Ai terminat? Woref spumega, iar lui Qurong acest lucru i s-a părut straniu. Doar vorbise fără înconjur. Niciunul nu i-a răspuns. ― Atunci plecaţi! Amândoi. Nu vreau să mai aud despre asta. Cei doi s-au tras înapoi, au plecat capetele şi au părăsit încăperea. ― Cum de-au îndrăznit? Nu s-a putut abţine Patricia. ― Au îndrăznit fiindcă sunt mai puternici decât îţi închipui. S-ar putea ca această religie şi acest Elyon al lui să fie nişte absurdităţi, dar noi ne-am folosit de amândouă ca să ţinem poporul sub stăpânirea noastră. Ameninţarea cu moartea pentru una, pentru alta… tot sistemul fiind dominat de ameninţări şi recompense dictate de un zeu pe care nu-l putem vedea. Ciphus e singurul pe care îl văd oamenii. Cuvântul lui are aproape aceeaşi putere ca al meu. ― Atunci ar fi timpul să-l azvârli din poziţia asta! ― Astfel ca oamenii să mă azvârle şi pe mine din poziţia pe care o am? ― Doar ai o armată! Striveşte poporul. ― Dar armata este alcătuită din popor. L-am pus pe Elyon deasupra mea, iar ei preferă ca lucrurile să rămână aşa. Ei slujesc un zeu, nu un om. 1042

A luat o pară verde şi a muşcat din ea. ― Nevastă, puterea este întotdeauna în balanţă. Nu mai am puterea să înclin balanţa într-o parte sau alta. Mai ales dacă ea acţionează împotriva mea.

38 Gardianul a deschis uşa care dădea spre temniţă când Woref se afla încă la zece metri de ea. La acel miez de noapte ardeau cincizeci de torţe care luminau perimetrul închisorii şi drumul ce ducea spre singura intrare. Dacă ar fi venit să-l salveze pe Thomas, albinoşii ar fi trebuit să îi doboare pe cei trei sute dintre cei mai buni războinici ai lui pentru a putea pătrunde. Chiar şi aşa, nu exista cale de acces spre celula lui. Woref avea la el singura cheie şi doar pulberea neagră folosită cândva de Garda Pădurii ar fi doborât gratiile. S-a aplecat să treacă pe sub masivul prag de sus al uşii şi a coborât şirul parcă nesfârşit de trepte, având un gardian imediat în urmă. ― Aşteaptă aici, a spus el, luând torţa. A coborât coridorul îngust, bocănind cu cizmele pe podeaua de piatră. Planul pe care îl ticluise prezenta un risc îngrozitor, dar în momentul în care Chelise rostise acele vorbe – Iartă-mă, iartă-mă – jurase să o transforme. Ori să o ucidă. Thomas nu-l mai preocupa. Îl vor folosi, îl vor distruge, îl vor îneca. Nimic din toate astea nu va schimba ceva. Acum doar iubirea miresei lui mai prezenta importanţă. Scopul vieţii lui se concentrase în această zi, şi-a dat el seama. Viaţa lui se va reduce la câştigarea şi pierderea iubirii. Cu vremea, o va convinge să i se supună. Dar atâta vreme cât ea îl iubea pe Thomas, afecţiunea ei va fi compromisă. Iar dacă îl ucidea acum, el va continua să trăiască în mintea ei, bântuindu-l în veci pe Woref. Nu-l putea ucide. Deocamdată. Dar se putea sluji de el pentru a-şi asigura iubirea lui Chelise. A coborât cel de-al doilea şir de trepte grăbit, plin de speranţă. Ciphus aprobase planul din motive doar de el ştiute, cu alte cuvinte, să salveze viaţa lui Chelise. Dacă ea îl respingea în mod public pe Thomas şi îl îmbrăţişa în mod deschis pe Woref, chestiunea privitoare la sentimentele ei va fi rezolvată. L-a auzit pe prizonier făcând zgomot, semn că se ridica în picioare. Se aştepta să mai arunce o privire la iubirea lui, probabil. Tu şi neamul tău 1043

sunteţi cele mai rele lucruri pe care le poate oferi viaţa. Iar când voi isprăvi şi te voi zdrobi sub picioare, îmi voi dedica viaţa ideii de a sfârşi cu celelalte. Când s-a oprit în faţa gratiilor, Thomas stătea în mijlocul celulei, privind plin de speranţă. Prizonierul a privit spre dreapta, a văzut coridorul pustiu, apoi şi-a întors ochii spre Woref. Generalul a făcut câţiva paşi, în primul rând pentru a-şi înfrâna dorinţa de a deschide brusc uşa celulei şi de a-l ucide chiar în prag. A clipit ca să-şi alunge picăturile de sudoare ce i se scurgeau de pe frunte în ochi. ― Tu şi măreţul tău Cerc sunteţi terminaţi. Sunt convins că deja ai înţeles. Albinosul s-a uitat la el fără să spună nimic. ― Din păcate pentru tine, interpretezi anapoda sentimentele care au doar rolul de a aduce automulţumirea. Afecţiunea, fidelitatea, iubirea. Îndemnaţi de sentimentul onoarei, prietenii tăi vor veni după tine, însă astfel îşi vor găsi moartea. Noi ne vom sluji de acest sentiment rău direcţionat al datoriei în interesul nostru. Nu a observat nicio reacţie. ― Nu-ţi poţi salva prietenii, dar măcar o poţi salva pe Chelise. Ochii lui Thomas au jucat. ― O iubeşti. Îmi dau seama, a zis Woref, îngreţoşat de propriile cuvinte. Iar dacă o iubeşti, cred că ţi-ai dori să-i salvezi viaţa. ― O iubesc. Mai mult decât ţin la viaţă. ― Viaţa ta nu mă interesează! a răcnit Woref, apoi s-a calmat. Ştii preţul pe care îl va plăti pentru acest sentiment eretic pe care l-ai stârnit în sufletul ei? Ai condamnat-o la moarte. Aşa e legea noastră. ― Qurong nu-şi va ucide fiica. Ea nu va recunoaşte în mod deschis că mă iubeşte. Iar tatăl ei o va crede, indiferent ce vei susţine tu. ― Atunci o voi ucide eu! Tremura, dar nu se sinchisea. Şacalul trebuia să afle adevărul. ― Doar Elyon ştie cât de mult am nevoie de femeia asta. Dacă nu vrea să mă iubească, atunci nu va iubi pe nimeni. Îi voi smulge limba şi o voi arunca la câini. Pe faţa albinosului a apărut o expresie de teamă. ― Nu vei face asta. Eşti prea preocupat de propria-ţi viaţă ca să rişti. ― Ba da. Există moduri de a ucide ce nu pot fi depistate. Te asigur, moartea lui Chelise va fi cumplită. Lui Thomas au început să-i tremure buzele. Respiraţia i-a devenit chinuită. 1044

― Ştii că sunt capabil, a răspuns Woref, surâzând. De fapt ştii că mi-ar face chiar plăcere. A auzit respiraţiile amândurora, una răsunătoare, cealaltă chinuită, răsunând în coridorul îngust. Sugestiile conţinute în vorbele lui prinseseră mintea albinosului ca într-o menghină. Nu se aşteptase să se simtă atât de încântat. ― Dacă te va iubi şi peste trei zile, Chelise va muri. Doar tu îi poţi salva viaţa. Am stabilit să te întâlneşti cu ea mâine-dimineaţă. Nimeni nu va afla. Îţi ofer această şansă ca s-o faci să se răzgândească şi să-şi schimbe sentimentele. Vorbele lui au părut că rămân în aer. Iar înţelesul lor a avut efectul dorit. În ochii albinosului au apărut lacrimi care au început să i se scurgă pe obraji. Trăsăturile i s-au schimonosit. Încet, şi-a ridicat mâinile, s-a prins de păr şi a plâns tăcut. Woref a zâmbit. Nu mai era nimic de zis, dar a rămas fascinat de acea tristeţe îngrozitoare. Albinosul o iubea pe femeie aproape la fel de mult ca el. Şi ce putea spune albinosul? Nimic. Era înfrânt. Prins în capcană. Va trebui să descopere o modalitate de a o convinge pe Chelise că el nu o mai iubea. ― Voi asculta şi voi urmări întâlnirea dintre voi. Să nu-ţi închipui că mă poţi păcăli. S-a răsucit şi s-a îndepărtat de celulă. Albinosul a început să bocească după ce Woref se afla la jumătatea celui de-al doilea coridor.

39 Fusese atras în cel mai întunecat şi rece colţ al realităţii şi lăsat acolo să putrezească. Nu se auzea niciun sunet, doar suspinele lui şi vaietele lungi pe care încerca în zadar să le amuţească. Nu vedea nici ziduri, nici podeaua rece de piatră, nici degetele, chiar dacă le ţinea aproape de ochi. Trupul îi tremura, iar mintea refuza să găsească somnul. Însă toate erau un adevărat paradis în comparaţie cu iadul ce îi cuprinsese inima. A pierdut sentimentul timpului. Stătea în întuneric, frig şi în durere. Cum să facă ceea ce îi ceruse Woref? S-a gândit la o sută de căi în care să o salveze 1045

pe Chelise fără să-i zdrobească iubirea. Iubirea pentru el. Dar nicio cale nu prezenta încredere. Cum generalul sau vreun om de-ai lui va asculta şi va urmări orice gest, cel mai neînsemnat avans făcut ar condamna-o la moarte. Ei nu i se va spune, bineînţeles. Îl va vedea şi va alerga spre el ca să-l îmbrăţişeze, iar el va trebui să o îndepărteze. Woref voia să vadă cum inima ei va fi strivită de Thomas astfel încât să primească iubirea lui. Se vedea silit să-şi atragă dispreţul ei. Era singura modalitate de a-i salva viaţa. Dar cum să procedeze ca ea să-l dispreţuiască? Răspunsul l-a făcut să rămână fără lacrimi. Acum nu voia decât să doarmă. Să viseze. Orice, numai să se smulgă din acea suferinţă sfâşietoare. În furia lui dezlănţuită, Woref uitase să-i dea fructul. Mai bine murea din cauza virusului, fără să se mai trezească. Dacă ar fi găsit un fruct de rambutan în cealaltă realitate astfel încât să nu se mai întoarcă aici pentru a-i frânge inima lui Chelise. Însă cu cât încerca mai mult să-şi alunge orice gând din minte, cu atât ea se revolta, disperată să descopere o licărire de lumină. O rază de speranţă. Era însă în van. În cele din urmă, s-a întins pe spate, rămânând cu ochii deschişi în beznă. Multă vreme nu s-a întâmplat nimic. Apoi a auzit un zgomot. Sunet de paşi. * * * ― De ce ieşim pe uşa din dos? S-a interesat Chelise. ― Am înţeles că tatăl tău nu vrea să fii deranjată, i-a răspuns Ciphus, deschizând uşa spre bibliotecă. Probabil ştie că anumiţi oameni ar avea de obiectat. ― Nu înţeleg, a făcut ea, păşind în hol. Da, s-ar putea să-mi limpezesc mintea dacă petrec puţin timp printre Cărţile de Istorii, dar nu văd de ce s-ar opune cineva. ― Am zis cumva „singură“, draga mea? Thomas? Preotul avea un surâs şiret pe faţă. Tatăl ei aranjase să îl întâlnească pe Thomas? Nu, era absurd. ― Ce se întâmplă? a întrebat şi s-a oprit. Vreau să ştiu.

1046

― Nu-ţi pot spune clar. Mi s-a cerut să te aduc aici şi să-ţi cer să aştepţi printre Cărţi. Tatăl tău înţelege că vei petrece ziua odihnindu-te în bibliotecă. Nu te simţi destul de bine pentru a face asta? ― Mă simt bine. Dar asta nu explică de ce eşti atât de secretos. ― Te rog, ideea nu-mi aparţine. Ciphus a deschis uşa ce dădea spre sala spaţioasă şi a intrat. L-a urmat. Ultima oară fusese aici împreună cu Thomas. Amintirea acelor scene a liniştit-o ca un balsam. Preotul s-a întors, cu gând să plece. ― Woref ştie că sunt aici? ― Woref? Cred că e cu tatăl tău. Nunta presupune o sumedenie de planuri. ― Mama mi-a spus astăzi de dimineaţă că nu e nevoie să mă căsătoresc dacă nu vreau. Şi nu-l accept pe Woref. ― Înseamnă că de aceea a fost de acord tatăl tău să vii aici. Probabil e cel mai sigur loc pentru tine. Woref nu va accepta cu uşurinţă un refuz. Fie ca liniştea din această încăpere să te calmeze. Te poţi simţi la fel de liniştită aici ca în castel. Ciphus a plecat. Fusese de acord să vină fiindcă mama ei îi transmitea o stare de agitaţie, iar servitoarele se holbau la ea de parcă tocmai se sculase din morţi. Avea mintea la Thomas, astfel că nu suporta să se plimbe prin castel gândindu-se la el. Acum se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală. Acolo nu era niciun curios care să o urmărească, dar încăperea, cu toate Cărţile acelea, o făcea să se simtă pustiită. Singuratică. A traversat camera spre masa de lucru şi a privit lung Cartea din care Thomas încercase să o înveţe să citească. Nu putuse atunci pentru că era destinată celor cu ochii deschişi. A rămas surprinsă că accepta cu atâta uşurinţă această idee. Trebuia să fie precaută. Thomas se găsea în temniţă – iar gândul o făcea să aibă o stare de rău. Nu putea să-şi primejduiască viaţa încercând eliberarea lui. Woref ştia. A simţit un fior rece de-a lungul şirei spinării şi a închis ochii. Soarta lor era lipsită de orice speranţă. Singurul bărbat care o iubea stătea închis într-un mormânt, iar ea nu avea voinţa de a trăi fără el. Dacă n-ar fi fost întemniţat, ea ar fi fugit din acel loc. Ar fi găsit Cercul şi s-ar fi scufundat în lacul roşu ca să găsească o viaţă nouă. Dar dacă fugea acum, ar fi fost ucisă. Iar dacă ei i-ar fi cunoscut sentimentele faţă de el, i-ar fi ucis pe amândoi. 1047

O durea capul. Îşi acoperise vânătăile cu morst, însă durerea loviturilor îi va trece abia peste câteva zile. Mama părea convinsă că fusese maltratată de albinoşi. Cum Thomas era în închisoare, nu ştia ce să-i spună. A tras un scaun şi a dat să se aşeze când uşa s-a deschis brusc. Thomas a intrat în încăpere. Uşa s-a închis în urma lui. Cineva a încuiat-o. A pălit. Îl aduseseră aici? Avea faţa cenuşie şi ochii înroşiţi, dar nu şi urme de lovituri sau vânătăi. A aruncat o privire în jur. Camera era pustie, bineînţeles. Iar uşa, încuiată. Cu lacrimi în ochi, s-a repezit spre el. ― Thomas! Nu s-a uitat la ea. Se întâmpla ceva ciudat. ― Ce ţi-au făcut? Îmi pare atât de rău… ― Nu te apropia, i-a cerut el, ridicând mâna. ― Ce…? a făcut ea oprindu-se. Ce vrei să spui? A aruncat o privire spre uşă. Oare trăgea cineva cu urechea? ― Ne ascultă? ― De unde să ştiu? Nu are importanţă. Am fost descoperit. Chelise s-a apropiat de el, l-a luat de un braţ şi i-a şoptit precipitată: ― Trag cu urechea, aşa e? Woref a pus ceva la cale! Thomas arăta foarte trist, extenuat. Ea a simţit că inima îi îngheaţă. ― Woref m-a luat din tabără. Nu am avut nimic de a face cu asta. Cum adică ai fost descoperit? Ochii lui Thomas s-au umezit. Din colţul celui stâng i s-a scurs o singură lacrimă, care i-a alunecat pe obraz. Ea a dus o mână spre obraz să i-o şteargă. ― Te rog, dacă nu te superi, nu atât de aproape, a zis el, ferindu-şi capul. Respiraţia ta. Vorbele i-au străpuns inima ca o sabie. Nu vorbea serios. Aşa îl obligau să se poarte. S-a îndepărtat de ea şi a mers către unul dintre rafturi. Păşea nesigur şi lăsa impresia că ar cădea dintr-o clipă în alta. ― Îmi pare rău, Chelise. Mi-au cerut să vin aici pentru a transcrie Cărţile. N-am ştiut că vei fi aici, dar nu-ţi mai pot ascunde adevărul. ― Care adevăr? Ciphus m-a adus ştiind că tu vei fi aici. Ne silesc să… ― Încetează! S-a răstit el. Sigur că ştiau. Te-au adus socotind că e firesc săţi spun chiar eu adevărul. Nu le găsesc nicio vină. 1048

Apoi s-a întors către ea cu o expresie de răceală pe faţă. În glas i-a apărut un tremur. ― Ai idee că femeile scabioase ne miros a putreziciune? Te-ai întrebat vreodată cum de te-am putut suporta în tabără atâta vreme? N-ai observat că ceilalţi dispăreau mereu, plecând să respire aer curat? Ne-am folosit de tine! A zis şi a avut un moment de şovăială. Aveam nevoie de tine. ― Minţi! Stai acolo, tremurând ca o frunză, şi încerci să mă convingi că nu mă iubeşti. Dar ţi-am văzut ochii şi ţi-am simţit inima, şi nimic din ceea ce spui nu este adevărat! Câteva momente au stat privindu-se, iar ea a fost convinsă că va ceda şi se va repezi să o strângă în braţe. ― Crezi ce vrei. Dar stai la distanţă. Nu vreau să te jignesc mai mult decât este cazul. Până şi o femeie scabioasă merită puţin respect. S-a întors spre raft şi a extras o Carte. Chelise şi-a adus aminte momentele petrecute în acea bibliotecă doar cu o săptămână în urmă. De poezia pe care el o recitase când crezuse că dormea. De zilele lungi în care merseseră alături călare. De momentul când el o sărutase prima oară. Ştia că minte. Dar de ce? Dacă nu cumva… Vorbele lui aveau o oarecare noimă. Dar nu voia să creadă! Niciun bărbat nu ar fi fost în stare să mimeze o asemenea afecţiune. Plânsese din cauza ei. Nu-şi dădea seama ce joc făcea, nici motivul pentru care era obligat să procedeze astfel, dar a decis să între în joc. ― Bine. Nu mă iubeşti, înţeleg. Put până la cer şi mă consideri respingătoare. Spui sincer ce gândeşti şi eşti direct. Asta nu schimbă simplul adevăr că te iubesc, Thomas de Hunter. I-a întors spatele, s-a dus la masa de lucru şi s-a aşezat. Până şi de acolo a putut să-i vadă lacrimile de pe obraz. ― Poate ar trebui să o luăm de la început. Mi-ai câştigat iubirea. Ce să fac să-ţi câştig şi eu iubirea? Cu chipul îmbujorat, s-a întors către ea. ― Nimic! Nu mă interesează iubirea ta. Dă-mi pace. Găseşte-ţi un scabios şi iubeşte-l. ― Ba nu. Nu plec. Nu te cred, a zis ea, încrucişându-şi braţele la piept.

1049

― Atunci te înşeli. Iubeşti un albinos despre care crezi că te iubeşte, dar nu e adevărat. Ai tăi te vor îneca pentru că te-ai îndrăgostit ca o adolescentă de un bărbat care nu te-ar putea iubi nicicum. Vorbele lui era atât de tăioase, atât de îngrozitoare, încât s-a întrebat dacă nu cumva rostea până la urmă adevărul. Chiar dacă nu ar fi rostit adevărul, poate că totuşi aşa stăteau lucrurile. Iubirea, atâta cât fusese între ei, se terminase. ― Tot nu te cred. În clipa când a spus asta, pe faţă au început să-i curgă lacrimi. L-a privit, copleşită brusc de cuvintele lui.

Dar dacă e adevărat, Chelise? Dacă singura iubire pe care ai cunoscut-o până acum se dovedeşte a fi fost falsă, iar iubirea pe care o vei cunoaşte va fi una brutală, care te va distruge? Înseamnă că iubirea adevărată nu există. Thomas a continuat să citească din Cartea pe care o ţinea în mâini. Fie că era atât de strivit de propriile cuvinte, încât nu putea continua acea şaradă, fie că nu se sinchisea de ea iar acum manifesta interes pentru altceva. Treptat lacrimile ei au secat. Însă nu voia să părăsească acea încăpere fără să afle adevărul. El citea din Carte, refuzând să o privească. I-a venit o idee. ― Dacă m-aş fi înecat într-unul dintre lacurile voastre roşii şi aş fi devenit o albinoasă ca tine, atunci m-ai fi iubit? El i-a întors spatele şi s-a rezemat de raftul de cărţi. ― Dacă nu aş mirosi astfel şi nu aş fi atât de palidă la piele, ai suporta să mă atingi? Nicio reacţie. ― Vorbeşte cu mine! a strigat, lovind cu palma în tăblia mesei. Încetează cu prefăcătoria! La nord de lacul mare este un iaz roşu, ştiai? Aş putea da fuga până acolo să mă arunc în el. Te-ar face să te răzgândeşti? Apoi Thomas s-a întors cu faţa spre ea şi a clipit nedumerit. ― Există aşa ceva? ― Da, sigur. E tot ce a rămas din lacul originar. L-au acoperit cu pietre, să nu se vadă, dar am auzit că apa curge pe dedesubt. Am da pietrele la o parte. Asta te-ar mulţumi? Vreme de o clipă, el a părut să fie luat prin surprindere. Apoi a strâns din dinţi. Însă lacrimile i-au apărut din nou în ochi. S-a ridicat şi s-a apropiat de el. ― Te rog! Te implor! Nu pot crede că… 1050

― Încetează! S-a răstit el. Poartă-te ca o femeie în toată firea! Nu te iubesc! Privirea lui era atât de feroce, încât nu l-a mai recunoscut. Nu te-aş putea iubi după ce m-am folosit de tine. Eşti ca o cârpă aruncată. Chelise a simţit că i se înmoaie picioarele. Ar fi preferat ca el să o fi doborât cu o săgeată. Nu a reuşit să se clintească din loc. Thomas a trântit Cartea înapoi pe raft, s-a dus la uşă şi a răsucit clanţa. Uşa era încuiată. A lovit în tăblia ei cu palma. ― Deschideţi! Vreau să ies! Nu s-a întâmplat nimic. A lovit din nou, apoi s-a răsucit. Chelise se simţea ca amorţită. Încă nu ştia dacă trebuia să-l creadă, dar nu mai avea în ce crede. El s-a retras într-un colţ, unde s-a aşezat pe podea, lăsându-şi capul în palme. Umerii i s-au cutremurat uşor. Femeia a revenit la masă şi s-a aşezat. Ar trebui să pleci, şi-a zis ea. Unde să se ducă? La Woref? În castelul unde Qurong făcea planuri pentru nunta ei? În deşert, ca să moară? Şi-a lăsat capul pe masă şi, închizând ochii, a început să plângă. Au stat astfel multă vreme. Imposibil de spus dacă el se gândea la nereuşita lui în cadrul acelui plan despre care vorbise ori dacă se gândea la ea. Nici nu mai avea importanţă. Oricum ar fi stat lucrurile, era ca şi moartă. O bufnitură într-un perete a scos-o din prăpastia disperării. A deschis ochii. Încă un bufnet. Apoi altele. A ridicat capul. Thomas stătea în colţ, şi se izbea cu fruntea de perete.

Buf, Buf, Buf.

Apoi şi mai tare. Şi, brusc, foarte tare. Întregul zid se cutremura sub forţa loviturilor cu care izbea în lemn. Alarmată, şi-a împins scaunul înapoi, ridicându-se. Thomas avea dinţii încleştaţi şi faţa îi era udă de lacrimi. Voia să se sinucidă? Pe neaşteptate, a deschis gura într-un urlet, şi-a dat capul pe spate şi l-a izbit din nou de perete cu toată forţa. Peretele s-a cutremurat. Iar el s-a prăbuşit, pierzându-şi cunoştinţa. Abia în acea clipă şi-a adus şi Chelise aminte de visele lui.

1051

40 Carlos a intrat în celula întunecoasă şi a încuiat uşa. Apoi a aprins lumina. Brancarda pe care zăcuse Thomas era goală. Încă nu reuşea să înţeleagă situaţia, dar a socotit că Thomas avea dreptate: Fortier nu intenţiona nicidecum să lase întreagă vreo părticică din lumea musulmană. S-a apropiat de un dulap şi a descuiat uşa. Nu înţelegea de ce Fortier îi ceruse să monitorizeze schimbul de la aparatele de supraveghere la distanţă instalate la fermă, dar cu fiecare oră care se scurgea, era tot mai agitat. Francezul îi spusese insistent să stea liniştit. Sunase ca un ordin. Schimbul se desfăşura în acele momente. Iar el ajunsese la concluzia că nu trebuia să mai aştepte. Dacă voia să acţioneze împotriva lui Fortier, trebuia să o facă acum. A scos arma Uzi şi trei încărcătoare. Două grenade. Şi-a desfăcut câţiva nasturi de la cămaşă şi a vârât două încărcătoare la centură. Iritaţia declanşată pe pântec se întinsese acum până la gât şi de-a lungul braţelor. Simptomele infectării se extindeau dincolo de oraşele unde fusese propagat virusul. Peste patru zile, nicio persoană nu va scăpa de apariţia acelor puncte roşiatice. Iar peste o săptămână, jumătate din populaţia lumii va muri. Şi-a încheiat nasturii, a luat o încărcătură explozivă cu tot cu detonator, le-a băgat în buzunar şi a închis dulapul. Dacă Fortier nu i-ar fi ordonat să rămână acolo, ar fi putut să-l atace pe Svensson, aşa cum îi sugerase Thomas. Dar dacă îşi forţa norocul şi pleca, încălcând astfel ordinele, nu ar mai fi de folos nimănui. Nu mai avea şansa de a-l prinde pe Svensson, pentru că omul s-ar fi ascuns. S-a dus la uşă şi a eliberat siguranţa. Imediat ce ar încerca să părăsească ferma, franţuzul ar avea grijă să protejeze antivirusul, dar putea întreprinde totuşi ceva. Un ultim act pornit din disperare pentru a îndrepta oarecum răul pe care îl făcuse împotriva neamului său. Şi-a atârnat arma pe umăr, apoi a scos pistolul. Acţionând din rutină, a înşurubat amortizorul pe ţeavă şi a verificat camera cartuşului. Holul era pustiu. A pornit cu paşi iuţi, dornic să facă tot ce se putea. M-ai angajat dintr-un

anumit motiv, domnule Fortier. Acum o să-ţi arăt eu care e acel motiv.

A urcat treptele. Primul gardian pe care l-a văzut era un francez scund şi masiv, care nu ştia să zâmbească. Omul l-a văzut şi imediat a dus aparatul de 1052

radiorecepţie la gură. Carlos a tras în aparat – glonţul trecând şi prin ceafa individului. A păşit peste el şi s-a apropiat de uşa din spate. Celălalt paznic stătea lângă uşă, cu faţa spre alee. Glonţul l-a nimerit în tâmplă, în clipa când s-a răsucit spre el. A căzut în lateral. Nu s-a auzit niciun zgomot, în afara foşnetului scos de armă şi de pocnetul slab făcut de glonţ când a lovit osul. Însă acele sunete păreau să fi răsunat ca nişte sirene pentru cei trei oameni antrenaţi care stăteau în apropierea Jeepului. S-au răsucit în acelaşi timp, având armele gata de tragere. Carlos prefera să părăsească ferma fără să le dea vreo şansă de a anunţa plecarea lui. Cei de la Paris îşi vor da seama că se petrecuse ceva când, peste un sfert de oră, nu vor mai primi raportul de la fermă, însă acest interval reprezenta o viaţă întreagă în situaţii de acest fel. A ţinut pistolul drept, privind prin cătare. O mişcare. A împuşcat două gărzi în timp ce a ieşit pe uşă în fugă. Apoi s-a rostogolit. Cel de-al treilea om a scos un strigăt şi a reuşit să apese pe trăgaciul armei automate în clipa când el nu apucase să ridice arma pentru a trage. O ploaie de gloanţe a izbit zidul, puţin deasupra lui. Clănţănitul armei a răsunat prin incinta fermei îndeajuns de tare ca să se audă şi de la Paris. A vârât două gloanţe în pieptul gărzii. Degetul i-a rămas înţepenit pe trăgaci în timp ce s-a prăbuşit pe spate, împroşcând gloanţe spre cer. Apoi a tăcut şi arma lui. Exista posibilitatea ca operatorul de comunicaţii, aflat la subsol, să nu fi auzit nimic, însă gărzile de pe perimetru sigur erau alertate. S-a strecurat în maşină, a pornit motorul şi a pornit aparatul lui de radiorecepţie. ― Avem un incident pe latura sudică. Americanii au trimis o mică forţă de intervenţie. A aruncat aparatul pe scaunul din dreapta şi a accelerat la maximum. ― Sunt Horst, de pe latura sudică, s-a auzit o voce. Nu-i văd. Ai spus latura sudică. A ignorat întrebarea. Trebuia să creeze suficientă confuzie pentru a-i încetini pe cei doi oameni de la poartă. A cotit şi s-a îndreptat spre ei. Unul se uita prin binoclu spre sud. A oprit la douăzeci de metri, a deschis portiera şi a pus un picior jos, răsucindu-se spre ei. 1053

― Vreun semn, ceva? ― Împuşcături… L-a împuşcat întâi pe cel cu binoclul. Celălalt a auzit sunetul făcut de amortizor, dar nu a reacţionat suficient de repede să-şi salveze viaţa.

Uite de ce sunt în stare, domnule Fortier. Şi asta e doar o parte din ce pot face.

A alergat până la poartă, a apăsat butonul roşu care comanda deschiderea şi a revenit la Jeep. Când s-a uitat din nou la ceas a constatat că trecuseră exact două minute de când trăsese primul foc şi până la ieşirea pe drumul lung ce ducea spre şosea. Pe şoselele principale ar fi ajuns la Paris în două ore. Folosind drumuri lăturalnice, îi vor trebui cinci ore. Dar pentru a merge la Marsilia? Marea problemă va fi să ajungă nevătămat la destinaţie. Dacă reuşea să scape cu viaţă, avea şanse mari de a-şi îndeplini misiunea. * * * Armând Fortier s-a uitat la cei treisprezece oameni aşezaţi în jurul mesei de conferinţe. Le promisese întreaga lume. Demnitari din Rusia, Franţa, China şi şapte alte naţiuni. Niciunul dintre ei nu va apuca sfârşitul săptămânii. ― Vă asigur că asta nu are nicio importanţă. Ştiam că americanii şi israelienii nu vor ceda armele sub nicio formă. Încă de la început, scopul nostru a fost de a-i îmblânzi, nu să le luăm arsenalele. I-am pus în situaţia de a se simţi în siguranţă dacă procedează astfel. ― Iar acum susţii că de fapt ai anticipat intenţia lor de a distruge… ― Te rog, a spus el, cu exasperare în glas, întrerupându-l pe rus. Nu, nu am prevăzut această reacţie. Sincer să fiu, mă aşteptam la mai multe. Dar nu mai contează. Sunt încolţiţi. Singura armă care prezintă importanţă acum este virusul, iar noi deţinem controlul în această privinţă. Am făcut jocul în mod perfect. S-a ridicat. Sunt convins că doriţi să încheiem înţelegerea privind antivirusul. Foarte curând, dar acum sunt aşteptat undeva. Dacă veţi avea nevoie de ceva în următoarele câteva ore, nu ezitaţi să cereţi. I-a lăsat în sală fără să arunce nicio privire în urmă. Era ultima oară că îi vedea. A mers pe coridor fără să se grăbească. Repetase ani şi ani ceea ce urma să facă în acea zi. Studiase propriile grafice şi analizase toate posibilităţile. 1054

Rezultatul final era întotdeauna sigur. Ştia că, dacă putea pune mâna pe virusul potrivit, lumea va fi a lui, să facă ce voia din ea. Însă niciodată nu jucase pe o miză atât de mare. Uitându-se la rapoartele prezentate permanent de posturile de televiziune, se mira de ceea ce fusese în stare. Făcuse tot ce-şi propusese, desigur. Dar ce făcuse de fapt? Peste şase miliarde de oameni erau infectaţi cu un virus ucigător care îi va răpune în mai puţin de o săptămână dacă antivirusul nu se distribuia în următoarele patruzeci şi opt de ore. Abia reuşea să-şi stăpânească emoţia. Citise cândva că Hitler trăise deseori reacţii fizice extraordinare când îşi exercita puterea. El exterminase şase milioane de evrei. Cine şi-ar fi putut imagina puterea pe care Armand o deţinea acum? Dumnezeu. Dar nu exista niciun Dumnezeu. Practic, el era Dumnezeu. A intrat într-o cameră mică de la capătul coridorului şi a ridicat receptorul unui telefon de culoare neagră. Trăia exuberanţa unui zeu. Dar puterea aducea cu sine şi o răspundere imensă, iar asta îl determina să se întrebe ce făcuse. La fel cum şi Dumnezeu se întrebase de ce crease oamenii, după care trimise potopul peste ei să-i distrugă. Puterea aceasta era ceva frumos. Svensson a ridicat receptorul după primul apel. ― Da. ― Dă ordinul şi ne întâlnim la Marsilia. Distribuirea antivirusului era unul dintre elementele cele mai complexe ale întregului plan. În majoritatea cazurilor, cei care trebuiau să beneficieze de antivirus aveau să-l primească fără a fi conştienţi. Le fusese deja administrat unor indivizi-cheie în băuturi sau pâine. De cele mai multe ori, cei aleşi erau chemaţi sub diferite pretexte până la vreun punct de distribuţie îndepărtat, unde inhalau o tulpină care se răspândea pe calea aerului. Aceştia puteau pleca din acel loc pentru a supravieţui. Riscul ca antivirusul să între pe mâna cui nu trebuia urma să dispară în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Până atunci, chiar dacă cineva ar fi intrat în posesia lui, nu mai exista posibilitatea producerii sau distribuirii lui. ― Nicio problemă în rest? a întrebat Svensson. ― Carlos s-a răzvrătit. Se îndreaptă încoace. 1055

A urmat un moment de tăcere. Pregătiseră două instalaţii pentru acea fază finală, una în Paris, cealaltă în Marsilia, pe coasta de sud a Franţei. Doar ei doi ştiau de Marsilia. Acum nu mai aveau decât să aştepte. ― Nu e deloc prost. ― Dar nici eu. Nu uita, fără dovezi. Să laşi antivirusul în seif.

41 Revoltele se destrămaseră din două motive. Vestea că Statele Unite dăduseră arsenalul lor nuclear în schimbul antivirusului, după care trimiseseră la fundul oceanului toate navele care îl transportau declanşase un val de stupefacţie în întreaga naţiune. Prezentatorii de ştiri şi comentatorii politici erau gata să vorbească ore în şir ca să analizeze implicaţiile, însă alte lucruri, mult mai urgente, eclipsaseră uimitoarea veste. Virusul lovise. Cu o forţă de neînchipuit. Milioane de oameni din centrele urbane urmăreau neajutoraţi cum punctele roşiatice le apăreau pe mai tot corpul. Iar furia şi revolta dezlănţuite, oricât de mari ar fi fost, nu făceau să dispară simptomele. Doar antivirusul. Însă acesta era pe drum, aşa susţinea Mike Orear. Preşedintele apăruse pe treptele Capitoliului şi declarase în faţa lumii victoria repurtată. Speranţa rămăsese vie. Antivirusul se livra în acele momente, gata să fie distribuit marilor oraşe, unde va fi dat băncilor de sânge. În decurs de câteva zile, toţi locuitorii din America de Nord vor fi vaccinaţi. Thomas urmărise ştirile la un receptor sigur cu microunde, pe când se găsea la şase mii de metri deasupra Atlanticului. America îşi ţinea răsuflarea, aşteptând un antivirus care nu avea niciun efect. L-au recuperat de pe Nimitz şi au pornit în zbor fără să-i dea niciun răspuns la întrebări. Ba, mai rău, i-au refuzat cererea de a vorbi cu preşedintele. Nu mai conta – oricum se zbăteau neputincioşi cu toţii în chinurile morţii. A rămas cu mâinile prinse între genunchi, ascultând speculaţiile, calculele, prognozele, posibilităţile şi neconcordanţele până când a fost convins că l-a părăsit tot curajul. Jocul se terminase. În ambele realităţi. Avionul de luptă a aterizat pe Aeroportul Internaţional Baltimore. În Maryland? Era dus la Johns Hopkins? 1056

L-au transferat într-un elicopter. Nici de astă dată nu a fost informat în legătură cu această rechemare neaşteptată în ţară. Cei care îl însoţeau nu-i ascundeau nimic – pur şi simplu nu ştiau ce să-i spună. Însă bănuiala că se îndrepta spre Johns Hopkins s-a dovedit exactă. Douăzeci de minute mai târziu, a aterizat pe peluza din apropierea Laboratoarelor Genetrix. L-au întâmpinat trei tehnicieni de laborator. Doi l-au luat de braţe şi l-au zorit spre intrare. ― Sunteţi aşteptat înăuntru, domnule. Nu s-a deranjat să întrebe cine îl aştepta. În momentul când a păşit în clădire toţi stăteau cu ochii pe el, începând din foaier, prin sala spaţioasă unde se găseau cel puţin doisprezece oameni la posturi de lucru, apoi până la lift, cu care au coborât. Toţi auziseră de el. Era cel care le adusese virusul. Le-a ignorat privirile şi a coborât trei etaje, după care a ieşit din lift direct într-o cameră de control de dimensiuni uriaşe. ― Thomas. S-a întors spre stânga. L-a văzut pe preşedintele Statelor Unite, Robert Blair. Alături de el, Monique de Raison, Theresa Sumner de la CPE şi Barbara Kingsley, ministrul sănătăţii. ― Bună, Thomas. S-a întors. Kara s-a apropiat de el. Avea broboane de sudoare pe faţă, dar surâdea plină de curaj. ― Mă bucur că te văd. ― Kara… A aruncat o privire spre Monique şi Theresa. Iritaţia acoperise toată faţa Theresei. Faţa lui Monique rămăsese curată. Preşedintele şi ministrul sănătăţii se infectaseră la douăsprezece ore după ele, iar iritaţia nu le apăruse încă pe feţe, ci ajunsese doar până la gât. În acea clipă şi-a dat seama de ce fusese convocat. Voiau vise. Asta era, sigur. Cei patru voiau să folosească sugestia pe care el o făcuse către Kara şi Monique de a avea un vis foarte lung folosindu-se de sângele lui. ― Îmi cer scuze pentru discreţia cu care am fost nevoiţi să acţionăm, a spus Robert Blair, dar nu puteam risca să ni se afle intenţiile. Thomas abia suporta să se uite la faţa Karei. ― Cum te simţi? ― Bine. 1057

― Bravo, a zis el, apoi s-a uitat la ceilalţi. Iritaţia e tot mai răspândită. Gains e afectat destul de rău, dar eu… Trebuie să te grăbeşti. ― Ai dreptate, a intervenit Monique. Timpul e mai important decât îţi poţi imagina. ― Dar nu aveţi nevoie de mine aici. V-am lăsat sânge ca să visaţi. Niciunul dintre ei nu s-a mişcat. S-au mulţumit să-l privească. ― Ce s-a întâmplat? Monique s-a apropiat de el cu ochi sclipitori. ― Am descoperit ceva. Ar putea fi foarte bun, a rostit şi s-a uitat spre Kara şi înapoi la el. Dar şi foarte rău. ― Aţi… aţi creat antivirusul? ― Nu tocmai, nu. ― Thomas, ai observat că nici eu, nici Monique nu prezentăm iritaţii? L-a întrebat sora lui. ― Asta e bine, nu? ― Cum evoluează iritaţia pe care o ai subsuoară? L-a întrebat Monique. Instinctiv, a dus o mână la subsuoară. ― O am… Dacă se gândea mai bine, de câtva timp nu mai simţise mâncărimea. Şi-a ridicat cămaşa şi şi-a plimbat palma pe piele. Nici urmă de iritaţii. ― Nu a fost cumva o iritaţie provocată de caniculă? Eu aşa cred. Ce să însemne? El, Monique şi Kara nu cedaseră bolii. ― Thomas, tu nu ai contractat virusul. Monique s-a răsucit şi a apăsat un buton pe o telecomandă pe care o avea în mâna dreaptă. Peretele s-a deschis, lăsând la vedere un şir de monitoare ce înconjurau un ecran plat de mari dimensiuni. Pe cele mici se vedeau diagrame şi date care nu-i sugerau nimic. Însă pe ecranul mare din centru apărea o hartă a lumii. Cele douăzeci şi patru de mari oraşe de răspândire a virusului fuseseră iniţial marcate cu puncte roşii. Cercurile verzi indicau sutele de laboratoare şi facilităţi medicale din lume care participau la cercetarea pentru crearea antivirusului. Crucile albe marcau eforturile uriaşe de colectare a sângelui ce se desfăşuraseră încă de când ştirea privind virusul devenise publică. Săgeţi porneau dinspre oraşele mari, indicând centrele mai mici de colectare a sângelui. Aveau suficient sânge, din câte ştia Thomas. Dar în absenţa antivirusului care să fie distribuit prin sânge, efortul era inutil. 1058

― În ultimele douăzeci şi patru de ore am supus sângele tău la o sumedenie de teste. Nu am constatat nimic neobişnuit, a zis şi s-a întors spre el. Sinceră să fiu, n-aş putea să-ţi spun de ce am supus sângele la atacul virusului, dar am făcut-o, a adăugat, apoi a tăcut. ― Şi? ― Şi a ucis virusul. În câteva minute. Thomas a clipit nedumerit. ― Înseamnă că sunt imun, a rostit el absent. A simţit braţul Karei strecurându-se pe după al lui. ― Nu numai tu. Eu şi Monique am fost în contact cu sângele tău. Asta a ucis virusul şi în organismele noastre. Thomas s-a uitat la ceilalţi. De ce aveau acele expresii pe faţă? Doar era o veste grozavă. I-a venit o idee, dar a alungat-o din minte. Cu toate acestea, gândul l-a făcut să roşească. ― De ajuns cu melodrama asta. Vreau o explicaţie. De ce sunt imun? ― Cred că e vorba de lac, a vorbit Kara. Te-ai lecuit în apa lui Elyon. Ţi-a schimbat sângele. ― Şi tu ai intrat în lacul acela. Ca Mikil. ― Nu eram Kara în acele momente. Nu ca persoana ce sunt, şi nu în lacul de smarald înainte de a fi secat. Tu ai fost acolo în persoană. Şi dacă nu a fost lacul, atunci s-a întâmplat mai târziu, când te-a lecuit Justin, după ce ai contractat virusul. E singura explicaţie logică. Da, aşa era. ― Indiferent cum s-ar fi petrecut acest lucru, nu încape nicio îndoială că sângele tău conţine elementele necesare pentru a ucide virusul, a zis Monique. ― Şi al tău? Ea a tăcut o clipă. ― Nu. Nu are acelaşi efect ca al tău. Nu-şi dădea seama încotro mergea discuţia. ― Ştii cumva ce anume are sângele meu de ucide virusul ăsta? ― Nu foarte precis, dar îndeajuns ca să îl multiplic, a spus şi s-a dus la unul dintre ecranele mici. Am izolat diferite componente ale sângelui tău, celule albe, plasmă, trombocite, eritrocite – virusul reacţionează la acestea din urmă. Apoi am izolat… ― Nu mă interesează amănuntele ştiinţifice. 1059

Sugestia care îi apăruse în minte renăscuse şi, dintr-odată, nu mai avea răbdare să asculte prezentarea făcută de ceilalţi. ― Treci la ideea de bază. Aveţi nevoie de sângele meu. Ea s-a întors spre el. ― Da. De eritrocite. ― Aşadar, ele acţionează ca un antivirus. ― Mai curând ca un virus, dar cam aşa e. Când intră în contact cu sângele normal, se răspândeşte cu o rapiditate uimitoare, ucigând Germenul Raison. L-am numit Germenul Thomas. El a ezitat doar o clipă. ― Atunci luaţi-mi sânge. Aveţi vreme să reproduceţi suficient de mult ca să distribuiţi aşa cum v-aţi planificat? ― Depinde. ― Depinde de ce? Monique s-a uitat la Barbara Kingsley, care s-a apropiat. ― Planul nostru, întocmit împreună cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, era de a colecta sânge de la milioane de donatori din apropierea marilor oraşe, să-l clasificăm şi să-l stocăm folosind orice formă posibilă de refrigerare, apoi să-l preparăm pentru infuzia antivirusului, dacă şi când va fi realizat acesta. Avem sângele, în jur de 75.000 de litri în fiecare oraş iniţial de răspândire şi în jurul lui. ― Ştiu toate astea. Dar de ce depinde? ― Iartă-mă. De cantitatea de sânge donată de tine depinde dacă vom avea suficient timp să infectăm tot sângele colectat. ― Să infectaţi, a repetat el, încercând să nu ia în seamă consecinţele. Vreţi să transformaţi sângele colectat într-un antivirus. ― Da. Unul dintre oamenii noştri a conceput simularea, a spus şi a îndreptat telecomanda spre perete, apăsând un buton. Efectele antivirusului din sângele tău au fost colorate în alb, să le putem vedea. Simularea se derulează cu o viteză exagerată. Thomas a urmărit cum sângele roşu, scurgându-se ca un fluviu de-a curmezişul ecranului, a fost brusc copleşit de o armată albă, sosită din spate. Acela era sângele lui „infectând” sângele roşu. Ceea ce vedea l-a făcut să clipească de uimire. În minte i-a apărut o imagine din visele lui. O sută de mii de oameni ai Hoardei pătrunzând ca un fluviu în canioanele de sub Trecătoarea Natalga. Atunci fuseseră bolnavi. Acum sângele lui va fi leacul. 1060

― De cât sânge aveţi nevoie? ― Depinde de cantitatea de sânge colectat, ce trebuie infuzată… ― De cât sânge din acela colectat aveţi nevoie să salvaţi oamenii care l-au donat? a întrebat Thomas cu glas apăsat. ― Tot, a zis Barbara. ― Atunci nu mai ocoliţi subiectul şi spuneţi-mi clar de cât sânge de-al meu aveţi nevoie ca să transformaţi toată cantitatea colectată. Monique a făcut o pauză. ― De doisprezece litri, a rostit ea în cele din urmă. De tot sângele. ― Atunci, ce mai aşteptăm? Pregătiţi-mă pentru donare. Luaţi doisprezece litri. Puteţi face o transfuzie, da? Monique a ezitat, iar Thomas şi-a dat seama că avea să moară. ― Timpul a devenit o problemă. Kara i-a sărit în ajutor. ― Vrea să spună că orice oră care trece va costa multe vieţi. Au făcut şi calcule. Modelul arată că fiecare oră de întârziere înseamnă moartea a zece mii de oameni, cifră care creşte exponenţial cu fiecare oră. Trebuie să-ţi ia cât de mult sânge într-o perioadă foarte scurtă de timp. ― Timp în care mi se face transfuzie. De data aceasta, ea a fost cea care a ezitat. ― Problema este că prin transfuzie se va produce un amestec între noul sânge şi sângele tău, ceea ce îi slăbeşte eficacitatea. Doar un idiot nu ar fi înţeles, iar Thomas avea resentimente faţă de ei fiindcă nu ziceau lucrurilor pe nume. A simţit o fierbinţeală răspândindu-ise prin cap. S-a întors cu spatele la ei, ajungând cu faţa la o fereastră mare care dădea spre o încăpere echipată cu un pat de spital şi cu un stand pentru transfuzii. Îşi privea propriul pat de moarte. ― Cum voi supravieţui acestei donări de sânge? ― Dacă încetinim procesul şi luăm doar o parte din sânge, avem şansa de a… ― Aţi susţinut că timpul ne presează. Asta ar însemna mii, zeci de mii de vieţi. ― Da. Dar am putea să-ţi salvăm viaţa. ― Thomas. S-a uitat la preşedinte. ― Ţin să ştii că nu mă aştept să-ţi donezi tot sângele. Specialiştii afirmă că vor salva cinci miliarde de oameni şi totuşi să existe şanse reale de a te salva 1061

şi pe tine dacă procesul este încetinit şi se iau patru litri şi jumătate. Poate reuşesc să reproducă eritrocitele într-un ritm accelerat. Iar numărul celor salvaţi ar ajunge la şase miliarde. ― Deci, dacă întârziem câteva ore sau o zi, ca să rămân eu în viaţă, pierdem doar un miliard de oameni. Asta în cel mai fericit caz. Despre asta e vorba? Toţi s-au uitat la el. Aşa stăteau lucrurile. ― Vreau să ştii că tu singur alegi. Putem asigura salvarea Americii de Nord şi… ― Nu. El mi-a dat viaţa pentru asta. Acum totul căpăta sens. A privit-o pe Kara. Avea ochii înceţoşaţi de lacrimi. ― Istoria se bazează pe acest sacrificiu. Înţelegeţi? Mi s-a dat viaţă în lac să v-o transmit. Faptul că astfel voi renunţa la viaţă nu mai prezintă nicio importanţă. Mergea pe urmele lui Justin. Evident. Aşa era. Nu ştia cum funcţionau lucrurile în acele două realităţi, dar înţelegea că viaţa lui însemna ceva în acel moment. Iar alegerea îi aparţinea. ― Să trecem la treabă. Luaţi-mi tot sângele. A pornit spre camera unde se găsea patul de spital, dar, văzând că ceilalţi nu-l urmează, a revenit. ― O să dorm, bine? Trebuie să visez. E tot ce vă cer. Lăsaţi-mă să visez. Şi pe Kara. Să viseze şi ea. L-a privit cu ochi rotunzi de uimire. ― Thomas… Nu a reuşit să continue. ― Asta e singura condiţie pe care o pun. S-au uitat la el în tăcere. Thomas a tras-o deoparte pe Kara şi a coborât glasul. ― Kara, trebuie să visezi. Eu sunt… ― Thomas… ― Nu, ascultă-mă, i-a cerut şi a vorbit repede. Am revenit în bibliotecă, împreună cu Chelise. Woref încearcă să mă oblige să îmi reneg iubirea faţă de ea. A ameninţat că o va ucide dacă nu fac asta. Şi-a trecut o mână prin păr, amintindu-şi acum totul. ― Vreau ca tu să te trezeşti în pielea lui Mikil şi să-l găseşti pe Qurong. Trebuie să visezi înaintea mea – vei avea nevoie de timp să ajungi în oraşul 1062

Hoardei, să-l găseşti pe tatăl ei şi să-l convingi să-şi salveze fiica de Woref. Va fi primejdios, nu vreau să te mint. Iar dacă Mikil e ucisă acolo, s-ar putea să mori şi aici. Dar e singurul lucru… Cum să-i ceară să facă aşa ceva? ― Te rog. Kara a strâns din dinţi, apoi a păşit înainte. ― Sigur că da, a zis şi l-a sărutat pe frunte. Măcar atâta lucru să fac pentru fratele meu. Pentru comandantul Gărzii Pădurii. Pe neaşteptate, el a fost convins că va plânge. Ea a simţit asta privindu-l în ochi şi i-a şoptit cu blândeţe: ― Thomas, te iubesc. Nu e sfârşitul. Justin mai are putere. Ştiu că aşa e. A încercat să dea un răspuns, dar nu găsea cuvintele potrivite. Şi-a dres glasul. ― Atunci să ne apucăm de treabă. ― Thomas… Pe obrazul lui Monique s-a rostogolit o lacrimă. Îl iubea, şi-a dat seama. Poate că nu aşa cum o femeie iubeşte un bărbat, dar împărtăşise destul din iubirea lui Rachelle, astfel că ţinea profund la el. ― O să fie bine. Vei vedea. Va fi bine. ― Nu e nevoie să faci asta, a spus Robert Blair. Vorbesc serios. ― Să nu fim absurzi. Nu m-aţi fi chemat aici dacă aţi fi avut altă părere. Cum puteţi sugera măcar că aş gândi altfel? Toţi au rămas ca îngheţaţi. S-a întors pe călcâie şi a pornit spre camera care îl aştepta. * * * L-au pregătit trei chirurgi. Kara insistase să viseze în aceeaşi cameră. Au sedat-o şi au lipit pe braţul ei un pansament cu puţin sânge al lui în aceeaşi incizie făcută de doctorul Bancroft. A întors capul şi s-a uitat lung la el, cum stătea întins pe spate, şi s-a întrebat dacă simţea efectul heparinei ce i se injectase intravenos. Agentul trombolitic va împiedica sângele să se coaguleze când pătrundea în aparatul de circulaţie artificială. ― Ne vedem dincolo, Thomas, a rostit Kara. S-a întors cu faţa la ea. Cu braţele încrucişate la piept, Monique stătea lângă patul ei, luptând cu emoţii pe care el abia dacă le ghicea. Preşedintele era în afara camerei şi vorbea la telefonul mobil. Evident, Phil Grant lipsea. Firesc. 1063

― Tăria lui Elyon, a spus sora lui. I-a zâmbit vag. Simţea deja efetul medicamentului. ― E o trecere, Kara. Doar o trecere, a zis şi a dat din cap către fereastră. Sar putea ca ei să nu înţeleagă ce se petrece, dar tu pricepi. Ştii la fel ca Mikil. Asta e calea urmată de Justin. ― Aici nu e perceput la fel. ― Asta pentru că Cercul nu pare întotdeauna real aici. Dar asta îl face cumva mai puţin real? Avem Istoriile consemnate de Iubitul Său. Legătura este evidentă. Aici e la fel ca dincolo, înţelegi? ― Da, înţeleg, a vorbit ea privind în tavan. Dar chiar şi în cadrul Cercului această trecere îi întristează pe cei care rămân. Avea dreptate. ― Dacă nu supravieţuiesc, să le povesteşti. Să le spui ce am văzut amândoi. ― Aşa voi face. ― Ţi-am amintit de iazul roşu pe care l-au ascuns în spatele lacului? ― Nu, a făcut ea, întorcându-se spre el. Chiar aşa? ― Exact. Chelise a dezvăluit că au secat lacul, dar nu au putut scăpa de toată apa, de aceea l-au acoperit în partea de nord. ― Lacurile roşii. Ca sângele. A închis ochii scurtă vreme, apoi i-a deschis. Somniferul îşi făcea efectul. ― Te iubesc, Thomas. Apoi a rămas cu ochii închişi. ― Te iubesc, Kara. El a privit drept în lumina sclipitoare de deasupra. Timpul părea să încetinească. ― Vei începe să te simţi moleşit, l-a prevenit unul dintre doctori. Am administrat anestezicul prin intermediul aparatului de circulaţie artificială. Doctorii explicaseră că foloseau o procedură de circulaţie artificială simplă prin care sângele lui va fi pompat într-un aparat de culoare albastră, aflat în dreapta lui. Voia să viseze, astfel că l-au adormit imediat. Nu avea să simtă nicio durere, nici măcar o furnicătură. Odată începută, întreaga procedura va dura mai puţin de zece minute. S-au tras deoparte, iar Robert Blair a venit alături de patul lui. Şi-a lăsat mâna pe umărul lui. ― Ţin să ştii că nimeni nu va uita numele celui care a salvat viaţa atâtor oameni. Vei schimba istoria. 1064

― Aşa crezi? a zis Thomas, căruia îi venea greu să se concentreze. Probabil că aşa e. Salvez nişte vieţi. Când a murit, Justin a făcut mult mai mult. Dacă vrei să mulţumeşti cuiva, atunci mulţumeşte-i lui. ― Justin. Dar cine e Justin? ― Elyon. Dumnezeu. Blair a ridicat ochii şi a privit pe fereastră. ― Crede-mă, nu voi mai gândi niciodată la fel despre Dumnezeu. ― Thomas. A simţit o atingere pe celălalt umăr. A văzut-o pe Monique. Încerca să nu plângă, dar nu reuşea. ― Nu ai nicio vină, i-a spus el. Nu vaccinul tău a provocat toată situaţia. E vorba de ceea ce a făcut un om cu vaccinul tău. Să nu uiţi. ― O să ţin minte, a murmurat ea. Thomas abia a auzit ultimele vorbe. Aluneca din lumea aceasta. ― Adevăratul virus este răul, s-a auzit spunând. Boala… boala Hoardei. Apoi a adormit. Visa. * * * Monique nu a suportat să asiste la întreaga procedură. Totul părea frumos şi curat când privea halatele albe, instrumentele argintii şi aparatele complicate, dar, în esenţă, era vorba doar de a-l goli pe Thomas de sânge până va muri. Aşa sacrificau şi vitele. Totuşi, fusese alegerea lui. Acest om, care îi sărise în ajutor de multe ori şi îi salvase viaţa în două rânduri făcea acum sacrificiul suprem. Nu cunoştea un bărbat mai curajos. Singura consolare era visul. Dacă mânca rambutan în fiecare seară, câtă vreme trăia, probabil că avea să ducă o viaţă completă în cealaltă realitate înainte de a fi murit aici, în următoarele cinci minute. Era posibil. Pe de altă parte, se putea întâmpla să moară în ambele realităţi. Acest lucru era hotărât doar de Justin. Monique le spusese doctorilor să fie chemată când totul se va termina, după care se retrăsese în biroul ei. A încuiat uşa, s-a aşezat la masa de lucru, îngropându-şi faţa între palme. Apoi a plâns, fără putinţă de a se opri. Douăzeci de minute mai târziu a primit un apel. 1065

A ridicat receptorul. ― Da. ― Am terminat. A lăsat să se scurgă o clipă. ― A murit? ― Da. Îmi pare rău. ― Cât a ţinut visul lui? ― Cam douăzeci de minute. A inspirat adânc. ― Ştiţi ce aveţi de făcut. Sacrificiul lui nu ar fi însemnat nimic dacă fiecare dintre oraşele de răspândire a virusului nu ar fi primit câte o ceaşcă din sângele lui în cel mai scurt timp. ― A ajuns deja în elicopter, care va zbura spre aeroport, unde avioanele aşteaptă cu motoarele pornite. Monique a închis. A aruncat o privire spre răcitor. O mostră din sângele lui se afla încă acolo, într-o cantitate suficientă să-i îngăduie să viseze pentru ultima oară. Însă Thomas era mort. Nu avea dreptul de a încerca ceva atât de speculativ fără a înţelege implicaţiile. Ori putea face o încercare?

42 Mikil a tresărit pe ruloul ce îi slujea drept pat şi a căscat ochii mari în soarele orbitor al dimineţii. Kara! Preţ de o clipă, foarte concentrată, a analizat în gând informaţiile pe care i le dăduse Thomas. Se găsea în bibliotecă, ameninţat că altfel Chelise va fi ucisă. Tocmai se lovise la cap să-şi piardă cunoştinţa. Dar cât timp avea la dispoziţie? A sărit în picioare şi a fugit spre cai, strigând la Johan, care se ridicase într-un cot. Călătoriseră toată noaptea şi, când se crăpase de zi, se prăbuşiseră la pământ în acea peşteră aflată în afara oraşului. ― Nu mişca! Aşteaptă aici. Mă întorc. ― Unde te duci? a întrebat Suzan. ― În oraş. ― Atunci mergem cu tine! a zis ea, sărind în picioare. 1066

― Ba nu! Mikil a prins frâul în mâini, sărind în şa. A rotit calul. ― Trebuie să mă ocup personal. Nu putem risca să mai pierdem pe altcineva. ― Mikil, te rog! a spus Jamous, alergând spre ea. Nu te duce singură. Vin cu tine. S-a aplecat şi l-a sărutat pe creştet, apoi pe faţă. ― Mă întorc. Îţi promit, iubitul meu. Aşteaptă aici, te implor. Aşteaptă-mă. A dat pinteni calului şi acesta a pornit în goană spre copaci. ― Mikil! ― Aşteaptă-mă acolo! * * * Thomas a deschis ochii. Era pe podeaua bibliotecii. Îl durea capul. A simţit o mână pe umăr. Chelise se afla pe podea alături de el, plângând tăcută. Cât timp rămăsese fără cunoştinţă? Nu avea cum să afle. Suficient de mult. Ori poate nu îndeajuns, totul depinzând de Mikil. A închis ochii şi s-a străduit să-şi limpezească mintea. Stătuseră împreună o oră, poate două, şi totul mersese mai prost decât îşi imaginase cât zăcuse în temniţă şi se temuse de ceea ce era mai rău. Până şi vederea ei, când i se scosese legătura de la ochi şi fusese împins în bibliotecă, îl făcuse să-şi simtă genunchii moi. Chelise. Iubirea lui. Singura femeie pentru care şi-ar da viaţa fără să crâcnească. O fiinţă răpitoare, albită de boală doar fiindcă nu cunoştea încă adevărul. Însă el nu-i vedea boala. Lui, faţa dată cu morst şi ochii cenuşii i se păreau soarele şi stelele. Vreme de o oră, făcuse tot ce-i stătuse în puteri. Cuvintele rostite de gura lui îl arseseră ca un acid. Ştia însă că Woref ar fi omorât-o dacă acţiona altfel. Dacă murea acum, moartea ei avea să fie eternă, iar el nu putea suporta o asemenea idee. Singura lui speranţă fusese să-i ofere darul vieţii, astfel încât, într-o bună zi, altcineva să o poată duce la înec, unde îşi va găsi Creatorul. Acum mai avea o speranţă. O rază firavă de lumină. Mikil. Trebuia să îi acorde timp. Dar mai apăruse ceva. Va muri. După ce îi vor extrage şi ultima picătură de sânge ca să salveze lumea de virus, va muri, şi acolo, şi aici. Deşi o oră 1067

petrecută în vis putea însemna o lună aici, se putea întâmpla ca intervalul să fie doar de câteva minute. Nu va muri fără să-şi exprime ultima oară iubirea adevărată. A rămas nemişcat şi a lăsat-o pe Chelise să plângă încet, temându-se să mai deschidă ochii. Totul începuse cu o lovitură în cap. Trăise o lună într-o realitate, declanşând, fără să ştie, o molimă, iar apoi probabil că oferise şi leacul pentru acea boală. Şi trăise şaisprezece ani în această realitate, unde se dezlănţuise un alt fel de boală, care apoi fusese eradicată. Ambele vor sfârşi prin moartea lui. Nimic din toate acestea nu mai conta. Doar Chelise prezenta importanţă. Încă de la început, totul se petrecuse datorită ei. Această femeie căreia trebuia să i se ofere şansa de a se afunda într-un iaz roşu pentru a ceda pielea albă în schimbul rochiei albe de mireasă. Mireasă a lui Justin. Trebuia să-i ofere mai mult timp lui Mikil. * * * Biblioteca principală fusese golită de scribi de Christoph printr-o simplă înţelegere care avea să-i ofere într-o bună zi mai multă autoritate. Bibliotecarul-şef nu era nătâng. Ştia că Woref putea ajunge să deţină mai multă putere decât în prezent. Cu Ciphus era altă poveste. Preotul fusese de acord să îl aducă pe Thomas, dar refuzase să se amestece în vreun fel. Era în stare să facă un joc dublu, ca un şarpe veninos. Soren, cel mai credincios locotenent al generalului, stătea lângă zidul care se îmbina cu depozitul unde se găseau Cărţile de Istorii. Când şi când, se uita printr-o mică fantă ce fusese tăiată în zid, pentru a vedea toată încăperea din spate, pe deasupra celui de-al patrulea raft de Cărţi. Woref stătea la fereastra cealaltă, privind spre o livadă de formă circulară, aflată în mijlocul grădinii regale. Nu avea niciun interes să-l urmărească pe albinos – prefera ca anumite lucruri să rămână nevăzute. Îl interesa doar modul în care se încheia totul. Furia care îi bântuise prin minte după ce văzuse reacţia lui Chelise la vorbele lui Thomas îl surprinsese chiar şi pe el. Visase că Teeleh îi va striga în faţă, cu colţii rânjiţi, cu gâtlejul adânc şi întunecat. Fiara îl zgâriase cumplit cu ghearele puternice. S-a trezit din coşmar plângând, şi cu un obraz sângerând. Amintindu-şi întâmplarea, şi-a simţit gâtul cuprins de flăcări, iar degetele au început să-i tremure. A închis ochii şi s-a calmat. Mintea i-a fost invadată 1068

de întuneric. Woref, o să te sinucizi. În cele din urmă, chiar dacă ea te-ar iubi,

o vei lovi prea tare ori o vei sugruma prea mult, iar ea îţi va muri în braţe. De ce nu faci asta chiar azi, ca să termini cu toate? Fiindcă noi vrem iubirea ei.

― Stăpâne, se trezeşte. A deschis ochii. Trebuia să recunoască meritele albinosului. După părerea lui Soren, acesta se purtase bine, apoi îşi pierduse cunoştinţa, scutindu-se de durere. Locotenentul o socotise drept o acţiune necugetată, dar el înţelesese. Cunoştea sufletul lui şi îl dispreţuia pentru el. Lucrurile stăteau cu totul altfel în privinţa femeii. Iubirea ei faţă de Thomas era mai profundă decât îşi închipuise. O târfă încăpăţânată. Dar ştia că ea plângea pentru sine, nu pentru Thomas. Acum totul devenise o chestiune de timp. Teeleh se va bucura de iubirea alesei lui. * * * Nu mai suporta să rămână treaz cât ea plângea. A respirat adânc şi s-a rostogolit, îndepărtându-se de Chelise. Tânăra a sărit în picioare şi s-a retras un pas. ― Thomas? Woref ori vreunul din oamenii lui credincioşi stătea la pândă, trăgând cu urechea. Îngăduiseră ca lucrurile să continue doar datorită purtării lui convingătoare. S-a uitat în jur, debusolat. ― Cât timp a trecut? a întrebat el în şoaptă. ― Poftim? S-a uitat la ea. Avea faţa brăzdată de lacrimi. Ochii larg deschişi. Întrebarea ei a zăbovit pe buzele întredeschise. Brusc, nu a mai avut curaj să vorbească. Se va prăbuşi, acum şi aici, şi se va agăţa de gleznele ei ca să ceară iertare pentru felul în care o săgetase cu cuvinte urâte. Şi-a înghiţit nodul din gât şi a privit în altă parte. ― Cât timp am rămas fără cunoştinţă? Ea nu i-a răspuns imediat, ceea ce însemna că nici ea nu-şi dăduse seama. Nu putea face asta! Nu mai suporta! ― Nu ştiu, probabil jumătate de oră. Ori poate zece minute. ― Doar zece minute? Mikil va avea nevoie de mai mult timp! Pe de altă parte, dacă adormise şi visase doar cinci minute înaintea lui, însemna că ea îşi petrecuse deja o zi 1069

întreagă în acea realitate. În orice caz, nimeni nu venise încă după ei, ceea ce însemna că nu reuşise. La o adică, se putea să fi murit. ― Să fi trecut o oră, a zis cu glas mai aspru. A privit-o scurt şi a văzut-o încruntându-se. Încă se uita la el, dar părea ceva mai hotărâtă. Curând îi va crede minciunile. ― Te rog, a rostit ea în şoaptă. Thomas şi-a prins mâinile la spate şi s-a plimbat de-a lungul şirului de Cărţi. Te rog! Aşa spusese. Putea la fel de bine să-l sărute şi pe buze. A încercat să se gândească la Cărţile cu pagini albe care dispăruseră şi la consecinţele foarte grave dacă apăreau în cealaltă realitate. Dar acum, în inima lui nu mai încăpeau întrebări care începeau cu ce şi dacă. Nu reuşea să-şi smulgă mintea de la femeia care îl urmărea mergând ca şi cum nu l-ar fi interesat deloc soarta ei.

Mă interesează soarta ta, iubito. Uită-te la faţa mea, la mâinile mele, la felul cum păşesc şi cum respir. Nu vezi dincolo de această şaradă ca să-ţi dai seama că te voi iubi mereu?

Ar zădărnici scopul acestui joc, nu? Dar dacă jocul ar fi reuşit? Dacă se întorcea împotriva lui de furie şi nu lar mai iubi? Inima a început să i se strângă în piept. A ajuns într-un colţ al încăperii şi s-a oprit. Lacrimile îi năpădiseră în ochi din nou şi a încercat să le alunge, clipind. A închis ochii şi a implorat-o să-l ierte. Trăia un sentiment mai cumplit decât moartea. Mikil, unde eşti? Trebuia să-l facă pe Woref să creadă că îi făcea acel joc diabolic. Trebuia să rămână tare de dragul ei. Tăcerea părea să sufoce biblioteca. Un vid adânc, de moarte. Un mormânt închis, plin de… Thomas a deschis ochii. A perceput un sunet în spatele lui. Un scâncet foarte slab. Nu semăna cu altele. În geamătul ei se strecurase un sunet inconfundabil de final. Îngrozit, s-a uitat peste umăr. Chelise zăcea pe podea cu faţa în jos, ţinându-şi braţele deasupra capului, şi plângea. A pornit împleticit spre ea înainte de a apuca să dea comandă picioarelor lui să se mişte. Nu mai suporta. Ce făcuse? S-a prăbuşit în genunchi şi i-a cuprinsul capul cu braţele, îngropându-şi faţa în părul ei. A încercat să vorbească, dar îl lăsase glasul. 1070

S-a străduit să se poarte cu blândeţe – să se retragă şi să-i spună ceea ce dorea să îi comunice cu disperare, să o mângâie pe faţă şi să-i şteargă lacrimile, dar nu a reuşit decât să se agaţe de ea şi să plângă în părul ei. Woref urma să apară. Se putea ca el să între ca o furtună pe uşă şi să-l smulgă de lângă ea. Însă trebuia să îi vorbească! Numai că nu reuşea decât să tremure ca o frunză.

Încetează, Thomas! O sperii!

În acea clipă a ridicat capul, a rămas ferm pe picioare şi a plâns ţinându-şi faţa ridicată spre tavan. ― Te… te iubesc. Cuvintele s-au auzit ceva mai tare decât un murmur. A tras aer în piept şi, printre lacrimi, a privit spre ceafa ei. I-a mângâiat părul cu vârfurile degetelor. ― Te iubesc, Chelise, mireasa mea, mai mult decât aş iubi orice altceva. Plânsul ei încetase. ― Îmi pare foarte rău. Am minţit, te-am minţit ca să mă uiţi. A rostit cuvintele cu mare uşurare. ― Trebuia să te alung ca ei să nu te ucidă, dar eu nu sunt în stare de aşa ceva. Nu pot, nu am tăria de a te vedea suferind. Iartă-mă, iartă-mă, iubirea mea. Chelise a respirat adânc. Oare îl credea? În minte s-a născut gândul că ea nu ar dori să-l creadă. S-a apropiat încă o dată, s-a agăţat de umerii ei şi a continuat să plângă. ― Te implor, iartă-mă. Nu am vorbit serios, jur. O strângea prea tare, sugrumând-o. S-a retras. Chelise s-a ridicat în genunchi, cu faţa întoarsă de la el. Thomas a început să tremure, îngrozit de gândul că s-ar putea ca ea să nu-l creadă. Tânăra s-a răsucit încet şi a văzut că îşi ţinea gura închisă, într-un ţipăt mut. S-a uitat la el printre lacrimi. Regreta? Ea era… Şi-a petrecut brusc braţele pe după umerii lui, şi-a îngropat faţa în scobitura gâtului. ― Ştiam că mă iubeşti! a spus ea printre suspine. L-a sărutat sub ureche şi apoi şi-a trecut degetele pe ceafa lui şi l-a strâns ca şi cum s-ar fi agăţat de un colac de salvare. ― Te iubesc, dragul meu! Te voi iubi mereu. 1071

Se simţea copleşit de emoţie. Şi-a petrecut braţele în jurul trupului ei, abia lăsând-o să respire. ― Căsătoreşte-te cu mine! a strigat el. Suna absurd, dar nu se sinchisea. Voia ca ea să audă asta. Căsătoreşte-te cu mine! Ea nu a ezitat decât o clipă. ― Da, a zis ea, plângând pe umărul lui. Mă voi mărita cu tine. Uşa s-a deschis brusc, trântindu-se de perete în spatele lui Thomas. Pe podea a răsunat zgomot de cizme grele. Cineva l-a prins de păr şi l-a tras înapoi cu o asemenea forţă, încât a crezut că şi-a rupt gâtul. A căzut pe spate, iar Chelise s-a prăbuşit peste el. ― Lăsaţi-o! a strigat Thomas, încercând să se ridice. Dă-i pace! Woref l-a lovit cu piciorul în cap, făcându-l să cadă lat. Trebuia să se ridice. Să-l oprească pe general. Şi să-l ucidă. Oricum erau morţi amândoi. S-a împins cu braţele de la podea. Încăperea părea să se învârtă nebuneşte. A clipit, încordându-şi puterile. Şi-a dat seama că nu mai pătrunsese altcineva. Woref putea să-l învinuiască pe Thomas pentru ceea ce pusese la cale. ― Qurong… a spus Thomas printre gâfâieli. Nu-ţi va îngădui să… Scabiosul a împins-o pe Chelise spre perete, ţinând-o de gât şi pregătindu-se să o lovească cu cealaltă mână. ― Acum te voi ucide, a zis el, ridicând glasul. Mă auzi, târfă mizeră? O să te lovesc până o să mori, a răcnit el plin de furie. Nimeni nu mă va sfida! Nici fiica lui Qurong, nici chiar el! A dat să o lovească. ― Opreşte-te! Uşa s-a deschis brusc. Woref nu s-a mai putut opri – cu palma desfăcută a lovit-o pe Chelise peste obraz, cu un plesnet ca de bici. Capul ei a zburat în lateral. Însă nu se slujise de toată forţa, abţinându-se în ultima clipă. Femeia s-a uitat cu ochi dilataţi spre uşă. Thomas i-a urmat privirea. L-a văzut pe Qurong. Şi pe Ciphus. Iar în spatele lor, Mikil, cu mâinile legate. * * * Conducătorul suprem stătea cu pumnii strânşi şi capul descoperit. Pe sub codiţa lungă şi groasă de la tâmplă se vedea o venă care pulsa. ― Dă-i drumul! 1072

Woref şi-a retras mâna de la gâtul ei. Şi-a dat peste cap o codiţă care îi căzuse peste faţă. ― Femeia asta a comis un act de trădare iubind un albinos. Pentru asta trebuie să moară. Qurong a pătruns în încăpere. Thomas s-a ridicat şi a privit-o pe Mikil, care îl fixa. ― Ce caută aici? ― Am adus-o ca să-i salvez viaţa. Ştie şi Ciphus. ― Eu ştiu doar că ai poruncit să fie adusă aici. Altceva nimic! ― Minţi! ― Eu voi hotărî cine minte, a spus căpetenia, apoi, cu buzele subţiri lipite, s-a uitat la fiica lui. Cum adică, ai adus-o aici ca să-i salvezi viaţa? Dar nu a fost condamnată! ― S-a condamnat singură, iubind un albinos, a zis Woref, scuipând pe podea. Ştiam şi am cerut ca albinosul să-şi renege iubirea, astfel încât ea săşi vină în fire. Mai mult nu puteam face. ― Înseamnă că eşti un idiot, a făcut el cu amărăciune. Vezi lucruri care nu există. Cine eşti tu să judeci sentimentele fiicei mele? Soţia mea avea dreptate, vrei să o ucizi. ― Te asigur că… ― Tăcere! a strigat, păşind furios. Nu mă interesează ce spui, nu mai am încredere în cuvântul tău. ― Poate că ar fi bine ca fiica ta să vorbească pentru sine, a intervenit Ciphus. S-au uitat cu toţii la Chelise. Ea şi-a rotit ochii. S-a uitat fix la Thomas. Apoi a rămas cu privirea asupra tatălui ei. ― Vorbeşte, te rog. Dar, te previn, avem o lege care va fi respectată. Thomas a simţit un gol în suflet. Trebuia să-şi renege iubirea faţă de el! Doar dacă proceda astfel avea să primească prezumţia de nevinovăţie din partea tatălui ei, salvându-şi viaţa. Iar planul mârşav al lui Woref va fi dat în vileag, iar ea va scăpa. Chelise a rămas cu privirea aţintită îndelung spre tatăl ei. S-a uitat apoi la Thomas, iar el a clătinat discret din cap, astfel că nimeni altcineva în afara ei nu şi-a dat seama de gest. Te rog, iubirea mea. Eu ştiu adevărul. Salvează-te. A rămas cu privirea aţintită asupra ochilor lui şi s-a îndepărtat de zid. ― Tată, vrei să cunoşti adevărul? Vrei să ştii de ce această fiară, căreia i-ai încredinţat armatele tale este atât de revoltată? a exclamat şi a păşit spre 1073

Thomas, oprindu-se în faţa lui. Vrei să ştii de ce acest albinos m-a legat şi ma răpit din castel? De ce ar traversa deşertul desculţ dacă ar fi nevoie? De ce şi-ar da viaţa ca să o salveze pe a mea? A făcut o pauză de o clipă. ― Fiindcă mă iubeşte mai mult decât îşi iubeşte propria răsuflare. Thomas a simţit că se încruntă din teamă pentru ea. Chelise l-a prins de braţ, s-a aşezat alături de el şi s-a întors cu faţa spre tatăl ei. ― Cu toate astea, îl iubesc. Toţi şase au rămas încremeniţi ca nişte statui. ― Îmi pare rău, tată. Nu pot minţi în privinţa asta. Thomas a observat în ochii lui Qurong aceeaşi teamă pe care o simţise şi el pentru viaţa ei. ― Eşti silită să… ― Nu. ― Imposibil să afirmi aşa ceva! Ştii ce înseamnă? ― Înseamnă că îl iubesc. Şi că sunt gata să plătesc orice preţ pentru această iubire. Faţa conducătorului suprem s-a înroşit de furie. S-a uitat urât la Ciphus. Preotul şi-a lăsat capul în pământ. ― Atunci, soarta ei este pecetluită, stăpâne. Treptat, ca soarele ce se stinge, expresia de pe faţa lui Qurong s-a schimbat. Hotărârea care îi fusese de mare ajutor în sute de bătălii se stingea. A aruncat o privire fugară spre Chelise, apoi şi-a mutat ochii spre Thomas. ― Iartă-mă. Aş fi în stare de orice… ― Taci! La perete! Amândoi. S-au dus spre perete, lipindu-şi spatele de raftul de cărţi. ― Eliberează-l! S-a răstit la ea. Îndepărtează-te! Tânăra i-a dat ascultare. ― Prea bine, deci. Preţul pentru capul duşmanului meu cel mai mare este moartea fiicei mele. Fie. Le-a întors spatele şi a rămas cu privirea aţintită spre zid. ― Woref, te rog să li te alături. Generalul a lăsat impresia că nu a auzit. ― Îmi pare rău, stăpâne, dar… ― Treci la perete, alături de ei. 1074

― Nu înţeleg… ― Imediat! Woref s-a aşezat lângă Thomas. ― Ciphus. Acesta s-a apropiat şi i-a smuls sabia înainte să-şi dea seama ce se întâmpla. Qurong s-a răsucit spre el. ― Te condamn la moarte pentru trădare împotriva familiei regale. Vei muri împreună cu ei. Generalul a rămas împietrit. ― Am impresia că nu ai înţeles, stăpâne. Nu am comis niciun act de trădare! ― M-ai denunţat. De asemenea, ai avut intenţia să-mi ucizi fiica. Ţi-am spus deja că dacă îi faci vreun rău te voi îneca eu însumi, iar acum chiar voi face asta. ― E scandalos! ― Nu. E doar drept, a spus Ciphus. Asta înseamnă dreptate. ― Vino! a poruncit Qurong. Un gardian s-a apropiat, urmat de un şir de alte gărzi, toţi acţionând cu repeziciune. Douăzeci de oameni înarmaţi i-au înconjurat. Conducătorul suprem s-a apropiat de Woref, a prins între degete banda care îi definea rangul şi a smuls-o. ― Legaţi-i! a ordonat cu glas poruncitor. Vor fi înecaţi în această noapte. Apoi a azvârlit eşarfa pe podea şi a păşit spre uşă. ― Ce se întâmplă cu albinoasa? a întrebat Ciphus. Ea a venit de bunăvoie. În numele tău. Qurong avea o expresie de tristeţe în ochi, iar furia i se domolise. S-a uitat spre Mikil. ― Eliberaţi-o.

43 Având lanţuri grele în jurul gleznelor, Thomas stătea pe o platformă de lemn care înainta spre apele nămoloase ale lacului. În spatele acelui podeţ se aflau aproape cincizeci de războinici, fiecare înarmat cu sabie şi seceră, alcătuind un semicerc. Tot al treilea om ţinea câte o torţă aprinsă, care părea să despice noaptea cu lumina ei licărind oranj. Ciphus aştepta într-o parte, 1075

alături de câţiva membri ai consiliului, evitând să îl privească direct în ochi pe Thomas. Se părea că în acele momente Qurong era pe drum. Nimic din toate acestea nu îl interesa pe Thomas. Pentru el conta doar Chelise. A privit cercetător bezna din spatele gărzilor, sperând să o zărească. Nu ajunsese acolo nici ea, nici Woref. Sentimente contradictorii începuseră să îl chinuiască încă de când zăcea în celula lui cufundată în întuneric. Voise să moară, dar şi să trăiască. Se putea întâmpla să moară dintr-o clipă în alta, cât stătea întins în pat şi i se colecta sângele. Pe de o parte, l-a implorat pe Elyon să îl cruţe de durerea cumplită de a o vedea pe Chelise înecată, îngăduindu-i să moară în acele momente, înaintea ei. Într-un fel, îi venea să îl implore pe Elyon să-l lase să mai trăiască o oră, îndeajuns ca să o vadă încă o dată pe iubita lui. Vor muri amândoi, dar vor fi împreună în moarte. Nu suporta gândul să nu o mai privească în ochi măcar o dată. Nu ştia ce se întâmplase cu ea după ce fuseseră despărţiţi la bibliotecă, însă mintea lui nu-şi găsise odihna, astfel că-şi imaginase tot felul de situaţii. Se afla în castel, plângând în patul ei, în vreme ce mama plângea pentru viaţa ei în curte? Era în temniţă, azvârlită la pământ, ca o păpuşă devenită inutilă? Îi cerea tatălui ei să îşi regândească sentinţa, ori ţipa la el că o abandonase în favoarea religiei demente pe care o îmbrăţişase? S-a întors cu faţa spre lac şi a scrutat malul celălalt, abia vizibil. Cine urmărea totul dintre copaci? Probabil că Mikil şi Johan. Însă ei nu aveau nicio putere fără săbii. A rămas uimit dându-şi seama că nu se temea deloc de înecul care îl aştepta. Justin suferise mult mai mult. Însă Chelise… scumpa lui Chelise, cum de se condamnase singură la moarte, declarând nebuneşte că îl iubea? Nu îl interesa onoarea pe care ea io făcuse. Nu se sinchisea că se ridicase în favoarea unui principiu ori că procedase corect. Îi păsa doar de soarta ei. Chelise va muri. Nu doar în această viaţă, dar, dacă îl înţelegea bine pe Justin, în orice altă viaţă îi aştepta. A ridicat ochii spre stele. De ce? Cum de i-ai putut face rău unui suflet atât

de blând? Ea nu e frumoasă pentru tine? Te supără pielea ei? Atunci de ce ai pus în inima mea această dorinţă faţă de ea? Aşa îţi vei lăsa mireasa?

A simţit o oarecare agitaţie în spatele lui şi s-a întors să vadă dacă… A rămas fără suflare. Chelise ajunsese acolo. A mers de-a lungul malului între patru gărzi călare care o înconjurau. Era îmbrăcată într-o rochie albă şi 1076

îşi ţinea capul drept, fără să dea de înţeles că era mai curând victima decât cea care conducea acea înecare. A căutat pe chipul ei un semn care să-i spună că îl văzuse, însă gluga îi stătea ridicată, cu ochii umbriţi. Gărzile s-au despărţit, lăsând-o să treacă. În aceeaşi clipă, l-a văzut pe Qurong călărind cu nobleţe pe calul lui, cu numeroase gărzi în jur. Au coborât malul dinspre dreapta lui Thomas. Nu a zărit-o nicăieri pe Patricia. Conducătorul suprem s-a oprit la douăzeci de metri de mal. Trebuia să vadă cum se pun în aplicare pedepsele stabilite de el fără să arate niciun semn de slăbiciune. Însă, chiar de la depărtare, Thomas i-a desluşit chipul supt. Nu ar fi fost surprins dacă ceea ce văzuse nu erau cumva urmele lăsate de unghiile Patriciei. Woref a fost adus în josul malului în spatele lui Chelise. Însă lui nu-i păsa nicidecum de general. Chelise a trecut de războinici. Flăcările i-au luminat faţa. Se uita drept la el. Thomas a simţit că-l părăsesc până şi ultimele puteri. Pe faţă i-a apărut o expresie de tristeţe cumplită. Ea a urcat pe platformă şi s-a oprit la trei metri de el. Fără să-şi dea seama, s-a apropiat. ― Înapoi! Un pumn l-a izbit în cap cu puterea unei bâte. Noaptea a devenit ameţitoare, dar nu a scăpat-o din ochi pe Chelise. ― Murim pentru iubirea noastră! A spus ea cu glas tare, ca să audă toţi cei aflaţi în preajmă. Veţi nega până şi asta? Dacă tot aveţi de gând să ne înecaţi, lăsaţi-ne măcar un moment din iubirea pentru care murim. Soldatul de gardă s-a uitat la căpetenie. ― Las-o să se apropie, a zis Qurong. Chelise a păşit spre el încet, ca un înger. Lanţurile de la picioare, ascunse de rochia albă şi largă, au zăngănit pe podeţul din scânduri. Când a ajuns cât de cât aproape, în ochi i-au izvorât lacrimi proaspete. S-a îndreptat spre ea şi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Nu avea niciun rost să vorbească. Lacrimile, atingerea, răsuflarea fierbinte pe care o simţea fiecare pe gât vorbeau mult mai elocvent decât cuvintele. Să le fie ruşine celorlalţi! Stăteau şi priveau o iubire adevărată, care fusese condamnată de religia pe care o numeau cu neobrăzare Marea Romanţă. 1077

Aceasta era romanţa!

Woref a păşit pe platformă. ― Ajunge, a spus Qurong. Duceţi pedeapsa la îndeplinire până nu vă treziţi şi voi înecaţi. ― Aşezaţi-i alături! a poruncit Ciphus. ― Ti-ai dat viaţa pentru mine. Acum voi muri pentru tine, a şoptit Chelise în urechea lui Thomas, după care a scâncit. ― Nu e nevoie. Încă nu e prea târziu… tatăl tău ţi-ar accepta renegarea. Te rog, îţi cunosc iubirea, dar trebuie să găseşti un lac roşu… Soldaţii au smuls-o. L-a privit în ochi. ― Tu eşti lacul meu roşu, a rostit ea. * * * ― Nu vom reuşi să ajungem la vreme! a zis Mikil. Sunt deja pe platformă. Grăbiţi-vă! Se întorsese în goană la ceilalţi, ştiind că, dacă exista vreo şansă de a-l salva pe Thomas, va avea nevoie de ajutorul lor. Însă timpul se scurgea în mod implacabil. ― Nu ştim dacă vom reuşi, a spus Suzan. Mai avem timp să împiedicăm execuţia. Înarmaţi cu săbii, patru dintre noi am reuşi să-i împrăştiem. ― Nu e chiar aşa de uşor cum crezi, a intervenit Johan. Dacă au eşarfe de asasini, nu o vor rupe la goană precum cei peste care am dat zilele trecute. ― Nu-l putem salva ucigând scabioşi, s-a răstit Mikil. Mai bine am deveni noi înşine ca ei. Săpaţi mai cu spor! Jamous s-a opintit în băţul ascuţit pe care îl ţinea în mâini. Canalul era acum adânc de peste un metru şi îl săpau de la ambele capete. Mai puţin. Cu efort, în scurtă vreme pământul rămas va fi străpuns. Îndepărtaseră peste o sută de bolovani destul de mari, iar acum se chinuiau înfierbântaţi şi cu mâinile zdrelite să dea deoparte ceea ce mai separa cele două lacuri. Mikil împingea ţărâna deoparte cât de repede putea, atentă să nu fie lovită de vreunul dintre beţele pe care ceilalţi le foloseau să sape. Soţul ei s-a oprit o clipă şi a rostit gâfâind: ― Suzan are dreptate. Nu ştim dacă asta va… ― Săpaţi! Cred că ar ajunge şi o singură picătură! Un ocean de sânge e mai bun decât o găleată? O picătură din sângele lui Thomas e de ajuns să pătrundă în lumea lui de vis. Vă spun că doar o picătură va avea acelaşi efect. Acum… 1078

― Am terminat! a exclamat Johan. Au îngheţat. Nu cumva glasul lui se auzise până pe malul celălalt? Nu mai avea nicio importanţă. Iar timpul le era potrivnic. ― Curge! a zis Johan şi s-a lăsat în genunchi, îndepărtând bulgări de pământ. Apa roşie i s-a strecurat printre degete şi a curs în fundul şanţului. ― Cealaltă parte! a strigat Mikil. Dă la o parte stăvilarul! * * * ― Luaţi mâinile de pe mine! a strigat Woref spumegând de furie. Gărzile i-au împins pe poziţii, toţi trei în linie pe platforma lată. În partea stângă a docului se înălţau trei turnuri înalte, asemănătoare cu acela pe care îl folosiseră pentru a-l îneca pe Justin. Qurong ordonase să se găsească o metodă prin care să fie scutit de a-şi vedea fiica zbătându-se în timp ce atârna legată de picioare, pe jumătate scufundată în apă. Lanţurile groase de bronz legate de picioarele lor îi vor trage la fund, unde se vor îneca nevăzuţi. Acum se aflau la zece metri de marginea platformei. Strângând cu hotărâre din dinţi, Chelise s-a uitat drept înainte. Însă tăria demonstrată de ea nu era suficientă să pună stavilă râului de lacrimi care îi curgea pe obrajii albi. Thomas şi-a smuls ochii de la ea. Te implor, Elyon. Salvează-ţi mireasa.

Fie-ţi milă.

― Înaintaţi, le-a poruncit Ciphus. Opriţi-vă la marginea platformei. S-a simţit împins din spate. S-a deplasat înainte fără să fie nevoie de niciun îndemn. ― Te rog, Chelise. Apa asta nu înseamnă nimic pentru mine, dar nu îndur gândul morţii tale. ― N-aş putea trăi singură, a spus ea încet. Şi te înşeli. Tatăl meu nu şi-ar retrage nicicând cuvântul. Şi nici nu vreau să facă asta. El a ajuns la margine şi s-a oprit. ― Te-ai salva. M-ai salva pe mine. Să nu-mi plesnească inima de durere. Woref s-a uitat înainte, spre pădure, căutând din ochi foarte agitat. ― Te rog, te rog, a făcut el în şoaptă. Curajul lui ostentativ făcuse loc acestei milogeli ciudate adresate pădurii. Thomas i-a urmărit privirea. Avea în faţă aceeaşi pădure în care zărise Shataiki imediat după moartea lui Justin. Ce anume vedea Woref? ― Te implor, stăpâne, a bolborosit generalul. 1079

Striga spre Teeleh, a gândit Thomas. Nu avea decât. A urmărit privirea lui Chelise şi a văzut apa întunecată aflată la trei metri dedesubt. Stâlpii lungi dispăreau în adâncul sumbru. Câte trupuri îşi găsiseră mormântul acolo, cu oasele înlănţuite de ancorele lor? Soldaţii din gardă s-au apucat să le lege mâinile la spate. ― Te rog, iubita mea… ― Te-ai mai înecat. ― Dar nu în apa asta. ― Ştiai asta când te-ai scufundat, ori te-ai afundat de disperare? Şi una, şi alta. Şi teamă, şi un grăunte de credinţă. Însă aici nu avea ce spera. S-a uitat spre celălalt mal al lacului. Dincolo de raza de acţiune a luminii aruncate de torţe, apa era neagră-tăciune. Mai întunecată decât noaptea. Mai neagră decât îşi amintea el să o fi văzut vreodată. ― Acum înfruntaţi mânia lui Elyon, a spus Ciphus, care se găsea în spatele lor. Scândurile au scârţâit sub paşii lui. Glasul lui a căpătat forţă: ― Asta să fie o lecţie pentru toţi cei care sfidează Marea Romanţă denunţându-i pe cei pe care însuşi Elyon i-a pus pe acest pământ. Chelise s-a uitat la Thomas. Flăcările au jucat în ochii ei înceţoşaţi. ― Tu-mi eşti soţul. ― Iar tu, soţia, a şoptit el. ― Pregătiţi-i! a zis Ciphus. Soldatul din spatele fiecăruia i-a prins de păr cu o mână. ― Trageţi! Gărzile i-au tras de păr, astfel încât condamnaţii au fost siliţi să-şi lase capetele pe spate şi să privească cerul. Stând alături, cu mâinile legate cu fâşii de pânză, cu picioarele împovărate de lanţuri grele, neputincioşi şi pregătiţi să moară. * * * Mikil s-a lăsat într-un genunchi în partea dreaptă a şanţului şi a scrutat apele întunecate până spre malul celălalt. Jamous a îngenuncheat lângă ea; Johan şi Suzan le-au urmat exemplul de pe cealaltă parte a şanţului. ― Te rog, Elyon, a murmurat ea. Îndură-te. Salvează-l. A aruncat o privire spre stânga. Şanţul avea jumătate de metru lăţime şi un metru şi jumătate lungime, iar prin el curgea acum un curent puternic de apă roşiatică din iazul roşu pe care îl găsiseră în spatele lor. Thomas îi 1080

spusese Karei despre el, însă în momentul în care Qurong îi condamnase la moarte împreună cu Chelise, îşi dăduse seama că era singura lor speranţă. Să descopere iazul cu apa lui Elyon şi să îndepărteze bariera dintre el şi lacul Hoardei. * * * ― Thomas! Chelise avea glasul slab, chinuit. Îşi simţea gâtul îngheţat. Văzuse ambele modalităţi de înec – de pe platformă şi din turn –, iar dacă sentinţa la moarte oferea vreo alinare, aceasta era că, din fericire, Qurong alesese platforma. Într-un acces de revoltă, mama ei ceruse măcar atâta lucru, iar tatăl ei se grăbise să fie de acord. ― Tăria lui Elyon, i-a şoptit Thomas. ― Aşa cum a poruncit Elyon, aşa veţi muri, a strigat Ciphus. Muriţi! O mână a împins-o pe Chelise din spate şi, brusc, nu a mai avut nimic solid sub tălpi. În cădere, niciunul dintre ei nu a scos vreun sunet. Woref a atins primul apa. Chelise a văzut cu colţul ochiului jerba de stropi, asta înainte ca apa rece să îi ajungă dincolo de picioare, până la piept. Thomas a căzut în stânga. Apoi a ajuns sub luciul apei. S-a dus drept în jos, trasă de lanţurile prinse de glezne. S-a zbătut instinctiv să-şi elibereze mâinile legate la încheieturi – potrivit obiceiului, acestea erau legături făcute în grabă, doar să împiedice vreun episod neplăcut în ultimul moment petrecut pe platformă. Uimitor, s-a eliberat imediat, ceea ce a făcut-o să întrevadă o speranţă de salvare. A deschis ochii. Negru. Întuneric. A strâns ochii şi, făcând asta, a alungat orice urmă de speranţă.

Elyon! Ia-mă la tine. Ia-mă ca mireasă, aşa cum l-ai luat şi pe Thomas.

Gândurile ei porneau din panică, nu din raţiune. Curând picioarele ei se vor aşeza pe un morman de oase.

Elyon! Justin, te implor!

Apa din jurul tălpilor, apoi al picioarelor, a devenit din rece caldă. A deschis ochii şi a privit uimită în jur. Se aşteptase ca apa de la fund să fie tulbure – unde să mişune demoni negri care, în dorinţa lor de moarte, să o revendice.

1081

A văzut însă o pată de lumină roşiatică, neclară şi înceţoşată, dar sigur lumină! A privit spre stânga, apoi spre dreapta, dar nu a văzut nici urmă de Thomas sau Woref. Apoi Chelise a căzut în apa roşie şi caldă. Plutea. Senină. Tăcută. Nepământească şi ciudată. Şi-a auzit susurul propriului puls. Deasupra ei, Qurong şi Ciphus urmăreau apa, căutând semne ale morţii ei – bule de aer –, dar acolo, în acel fluid, ea se simţea pe moment în siguranţă. Apoi acel moment a trecut, iar realitatea situaţiei cumplite în care se găsea i-a invadat mintea. Apa era mai caldă şi mult mai adâncă decât crezuse, şi era roşie, dar tot se va îneca în ea. Ochii au început să o usture şi a clipit în apa caldă, dar fără a percepe vreo uşurare. Îşi simţea pieptul strivit şi vreme de o clipă s-a gândit să bată din picioare să se ridice la suprafaţă pentru a lua o gură de aer. A deschis gura şi a simţit apa caldă pe limbă. A închis gura. Să fie apa lui

Justin?

Dar cine ar aspira de bunăvoie apa în plămâni? Pătrunsese acolo cu intenţia de a muri. Ştia că Thomas avea dreptate – boala îi distrusese mintea. Dar moartea de bunăvoie i se păruse o nelegiuire. A atârnat moale, străduindu-se să-şi ignore plămânii, care începuseră să-i dea o senzaţie de arsură. Dar asta era – nu i se oferea luxul de a-şi analiza prea multă vreme hotărârea. Prin trup i-a trecut un val de panică, făcând-o să tremure sub lovitura lui cu o disperare pe care nu o mai trăise până atunci. A deschis gura, apoi a închis ochii. A început să suspine. Un ţipăt suprem i-a umplut mintea, interzicându-i să mai accepte apa aceea. Thomas se înecase o dată, dar asta doar lui i se putea întâmpla. Apoi a rămas fără aer. A deschis gura larg şi a aspirat puternic, la fel ca un peşte care încearcă să respire pe uscat. Durerea a izbit-o în plămâni cu forţa unui berbec. A încercat să expire. Să inspire. Plămânii ei păreau împietriţi. Va muri. Corpul ei îngreunat de apă a început să se scufunde tot mai adânc. Nu s-a opus înecului. Thomas voise ca ea să îl urmeze în moarte, şi exact asta făcea. Oricum, nu exista viaţă dincolo de luciul apei. Lipsa de oxigen i-a răvăşit corpul secunde în şir, şi nu a încercat să împiedice moartea. Apoi a încercat. Cu toate forţele, s-a străduit să întoarcă în sens invers acel proces. 1082

Elyon, te implor. Ia-mă. Tu m-ai făcut; acum ia-mă la tine.

Bezna i-a înconjurat mintea. A început să strige. Apoi totul a devenit întunecat. Nimic. Murise. Ştia. Dar mai era ceva acolo, dincolo de viaţă. Din întuneric, un geamăt a început să-i umple urechile, înlocuind propriile strigăte ascuţite. Geamătul a căpătat volum şi a crescut, devenind o jelanie, apoi un ţipăt. Cunoştea acea voce! Nu ştia de unde o cunoştea, dar acela era Elyon. Justin? Justin, care striga de durere. Şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să ţipe şi ea, socotind acum că acest lucru era mai rău decât moartea. Corpul îi ea cutreierat de un foc, de parcă până şi ultima celulă s-ar fi revoltat la auzul acelui sunet. Şi aşa trebuia, i-a şoptit un glas în minte. Creatorul ţipa de durere! O voce moale, ademenitoare, a înlocuit acel strigăt. ― Să nu mă uiţi, Chelise. Aşa spunea Elyon. Aşa spunea Justin. Lumina a atins periferia minţii ei. Una roşiatică. Ameţită de acea răsturnare neaşteptată, Chelise a deschis ochii. Arsura din piept dispăruse. Apa era mai caldă, iar lumina ce venea de dedesubt părea mai sclipitoare. Era în viaţă? A aspirat apa roşiatică şi a dat-o afară. Respira în ea! Trăia! A scos un ţipăt de mirare. S-a uitat în jos, spre picioare şi braţe. Lanţurile dispăruseră. Şi-a mişcat picioarele. Libere. Reale. Se afla aici, plutea în lac, nu în vreo realitate lipsită de consistenţă. Iar pielea ei… Şi-a atins-o cu degetul mare. Boala dispăruse! Thomas avusese dreptate. Era albinoasă. Aici, în pântecele acestui lac roşiatic, ea devenise o rasă uimitoare, şi gândul a făcut-o să fie copleşită de o emoţie pe care cu greu o putea identifica. S-a răsucit, căutându-l pe Thomas, dar acesta nu era acolo. S-a învârtit o dată în apă, aruncându-şi pumnii deasupra (ori dedesubtul?) capului. S-a afundat, apoi a descris o buclă şi s-a propulsat spre suprafaţă. Ce vor spune cei de acolo? Trebuia să-l găsească pe Thomas! Justin schimbase apa. În momentul în care mâna ei a atins apa rece de deasupra celei calde, plămânii ei au luat foc. A încercat să respire, dar a constatat că nu reuşea. Apoi a trecut mai departe, ieşind. 1083

În mintea ei au izbucnit trei gânduri, în timp ce apa continua să i se scurgă de pe faţă. Primul era că ieşea la suprafaţă exact în acelaşi timp cu Thomas, aflat în stânga ei. Ca doi delfini care străpung suprafaţa, făcând un salt coordonat, cu capetele arcuite pe spate, cu apa scurgându-se de pe părul lor, surâzând cât se poate de generos. Cel de-al doilea gând a fost că acum simţea fundul lacului sub picioare. Stătea în picioare în apropierea malului. Cel de-al treilea că nu putea respira. A ieşit din apă până la talie, s-a aplecat în faţă şi, tuşind, a lăsat apa să se scurgă din plămâni. Durerea i-a trecut. A scos un icnet, a descoperit că respira cu uşurinţă şi s-a răsucit încet. Din gura lui Thomas curgeau apă şi fire de salivă. Nu era sigură ce se petrecuse cu el, dar îl vedea viu. A ridicat braţul şi a privit atent. Pielea i se transformase. O nuanţă brunetă. Bronzată bine. Şi netedă ca a unui copil. Ştia fără nicio îndoială că avea ochii ca de smarald, la fel ca Thomas. Devenise ca orice alt albinos. Abia atunci şi-a dat seama că în acele momente Qurong încă stătea pe cal, la mai puţin de treizeci de metri depărtare de ea. Avea o expresie de şoc pe faţă. În stânga ei, un soldat o privea cu o muţenie năucă. Nici urmă de Woref. Fără îndoială că se înecase. ― Prindeţi-i! a strigat Ciphus, aflat pe platformă. ― Lăsaţi-i! a poruncit Qurong. Chelise a ieşit din lac, despicând apa zgomotos cu şoldurile. Thomas păşea alături – nici nu era nevoie de cuvinte. Într-un anumit fel, se simţea ca şi cum ar fi avut în ochi o lume cu totul nouă. Nu numai că devenise o altă persoană, înecată în magie, însă scabioşii aflaţi acum în faţa ei îi deveniseră străini. Boala atârna de ei ca o murdărie uscată. Dar când vor înţelege ce făcuse Elyon pentru ei în acel lac, ei vor da năvală în masă să pătrundă în apele roşiatice. Va fi călcată în picioare, s-a gândit ea cu un surâs strâmb. Apoi şi-a adus aminte de propria opoziţie faţă de înec. S-a uitat fix la tatăl ei, care încă lăsa impresia că vedea ceva dintr-un coşmar ce devenise realitate. ― Legea spune că trebuie să se înece! a zis Ciphus, apropiindu-se de marginea platformei şi arătând cu degetul. ― Dar s-au înecat. 1084

― Dar nu sunt morţi! ― Fiica mea arată cumva ca o scabioasă? L-a întrebat Qurong cu glas apăsat. Dacă nu avem în faţă o scabioasă moartă, atunci nu ştiu ce altceva ar putea fi. S-a înecat şi a plătit preţul! Să nu o atingi! Chelise a simţit dorinţa de a fugi să-l îmbrăţişeze. ― Tată, e adevărat! Apa e roşiatică. Acesta este un iaz roşu. El şi-a mutat ochii spre apa din spatele ei. Fiica lui i-a urmărit privirea. Lacul părea întunecat, dar avea o nuanţă roşiatică. Ciphus se holba şi acum vedea şi el. ― Izolaţi lacul! a strigat, răsucindu-se către gărzi. Nimeni să nu pătrundă. ― Ba nu! a zis ea. Oamenilor trebuie să li se îngăduie să se înece. Tată, spune-i asta. Qurong şi-a mutat din nou privirea spre lac. A măsurat suprafaţa lui. ― Şi Woref? ― El nu a crezut, i-a răspuns Thomas. ― Şi cum de a devenit apa roşie? a întrebat, măsurându-l din ochi. ― Nu ştiu sigur, dar cred că Mikil şi Johan au găsit iazul roşu pe care l-ai astupat. ― Izolaţi lacul, a ordonat, încruntat. ― Alcătuiţi un perimetru pe marginea lui, a continuat Ciphus. Nimeni să nu calce pe plajă decât după ce reparăm stricăciunile. Chelise a făcut un pas către Qurong. ― Tată, nu permite aşa ceva! ― Opreşte-te acolo, i-a cerut cu mâna ridicată. ― Îneacă-te! a strigat ea. Trebuie să vă înecaţi, tu şi mama! Cu toţii! Şi-a întors calul, astfel că a rămas cu faţa spre ea. ― Sunt liberi să plece. Ei şi prietenii lor vor primi drept de trecere prin pădurea noastră. Niciun albinos să nu fie vătămat decât după ce aflăm adevărul despre cele petrecute aici. ― Tată… te rog, te implor… doar ştii adevărul. ― Eşti fiica mea, şi pentru asta te voi lăsa să trăieşti în pace. Dar aici se opreşte bunătatea mea. Pleacă imediat, până nu mă răzgândesc. Şi-a întors calul şi s-a îndepărtat de-a lungul malului. Chelise s-a uitat lung după el, sfâşiată între dorinţa de a-l târî în lac şi gândul că nici ea nu era altfel în urmă cu o zi. Însă exista speranţa, adevărat? El se va mai gândi. ― Îmi pare rău, a spus Thomas, lăsându-şi mâna pe umărul ei. 1085

L-a privit în ochi şi tristeţea ei s-a risipit. Pielea lui, o enigmă încântătoare în acea dimineaţă, avea acum o culoare cafenie plăcută şi era netedă. Iar ochii lui verzi străluceau ca nişte stele. Era de-a dreptul frumos. ― Şi ochii mei sunt…? ― Verzi, a sfârşit el întrebarea, apoi şi-a trecut degetul mare peste faţă. Iar pielea ta e cafenie, cea mai frumoasă pe care am văzut-o. ― Acum îi sunt soţie? ― Da. Şi a mea? ― Da. Ea s-a simţit gata să explodeze. El i-a făcut cu ochiul şi a luat-o de mână. ― Trebuie să luăm în serios vorbele tatălui tău şi să plecăm cât se mai poate. Ne aşteaptă Cercul. Cercul. Chelise s-a uitat peste umăr. Ciphus îi privea încruntat. Douăzeci de gărzi alcătuiseră un şir în apropierea platformei, împiedicându-i să-l urmeze pe Qurong, care acum îşi îndruma calul dincolo de soldaţii strânşi în grabă pentru a închide perimetrul. Cercul îi aştepta. Chelise a surâs, brusc dornică să plece de acolo şi să ajungă în sânul noii familii. Să fie cu soţul ei. Thomas de Hunter. ― Atunci să nu-i facem să ne aştepte, a zis ea, şi a păşit spre pădure.

44 Marsilia, Franţa. Carlos aştepta deja de trei zile, şi niciun vehicul nu ieşise din adăpostul subteran. Însă oamenii se aflau acolo, putea pune rămăşag pe viaţa lui. Pe deal ciripeau păsări, neştiind cât de aproape fuseseră de a mai urca o treaptă în lanţul trofic în urmă cu trei zile. Aici, la ţară, în apropierea portului, dimineaţa se arăta paşnică şi răcoroasă. În oraş, lumea se agita să procure una din mult doritele seringi care soseau de la Paris. Ştirile nu se refereau decât la virus. Mai precis, la antivirus. Germenul Thomas, aşa i se spunea. Se afirma că acel om îşi dăduse viaţa. Carlos nu era dispus să creadă. Existau cantităţi suficiente de vaccin pentru a fi distribuite, aşa se anunţase, dar asta nu împiedicase răspândirea stării de panică. Planul de distribuţie era în realitate opus celui de colectare a sângelui. Seringile conţinând Germenul Thomas inundaseră deja oraşul. Fiecare vehicul 1086

frigorific din Franţa transporta acum antivirusul spre punctele de distribuţie din întreaga ţară, unde sute de mii de oameni îşi aşteptau rândul, alcătuind cozi lungi. Între timp, Carlos stătea la pândă cu arma în mână. A aruncat o privire spre antebraţ. Punctele roşii dispăruseră. Încă nu înţelegea nimic, dar exista o singură explicaţie. Intrase în contact cu sângele lui Hunter. Funeraliile lui urmau să se ţină peste douăzeci şi patru de ore. Voia să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să ajungă acolo. Trebuia să vadă cu ochii lui. Iar dacă Hunter era mort în cele din urmă… Gândul l-a făcut să simtă un nod în stomac, de aceea a vrut să uite. Dacă Fortier nu ieşea curând de acolo, era hotărât să ia legătura cu autorităţile – şefii militari francezi ar fi fost extrem de încântaţi să lanseze câteva bombe perforante asupra acelui buncăr, ca să scape lumea de oamenii care le pătaseră reputaţia. Preşedintele francez, care respectase cu prea multă uşurinţă cererile lui Fortier, ar fi fost probabil bucuros să dea personal acel ordin, doar ca să-şi mai îmbunătăţească imaginea în faţa poporului. În acele momente, lumea era prea preocupată de virus, dar într-o bună zi Carlos va îndrepta lucrurile. Contactarea autorităţilor ridica o problemă: însemna să-şi părăsească postul, existând posibilitatea ca în lipsa lui oamenii aceia să evadeze de acolo. Puţin probabil, dar Fortier era în stare de orice. De aceea, aştepta în ascunzişul acela de pe deal. Când se afla la jumătatea drumului spre Paris, socotise că buncărul de acolo nu conta. Fortier şi Svensson se vor ascunde la Marsilia, unde puteau fi în siguranţă, indiferent ce s-ar fi întâmplat în următoarele câteva zile. Din cauza noului lor plan de a-i trăda pe atât de mulţi care îşi predaseră armele, Parisul colcăia de duşmani. Avea confirmarea că două vehicule circulaseră recent pe terenul moale care ducea către buncărul ascuns sub pământ. Nu puteau fi decât cele în care sosiseră Fortier şi Svensson – nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Carlos ştia de el pentru că întotdeauna avusese grijă să afle mai multe decât doreau stăpânii lui. Totul se lega în modul cel mai cumplit. Declanşaseră arma şi intenţionau să rămână acolo până când îşi va face efectul, după care vor ieşi în lumea cea nouă. Însă nu ţinuseră seama de intervenţia lui Thomas. Şi nici de visele lui. 1087

A vârât mâna în buzunar şi a mai scos o tabletă. Dormise doar o dată de când îşi ocupase postul de pândă, dar asta se întâmplase la început, înainte de a se anunţa ştirea referitoare la Germenul Thomas. A pus tableta în gură şi a înghiţit-o. Şi-a închipuit că Fortier şi Svensson stăteau în borta aceea şi se certau furioşi, încercând să descopere ce nu mersese. Ei… Solul de pe panta dealului s-a mişcat brusc. Carlos a îngheţat. Atât de curând? Încet, ca şi cum o balenă gigantică ar fi deschis fălcile, dealul s-a desfăcut. Carlos a înşfăcat arma antitanc şi s-a ridicat. Aşadar, cei doi hotărâseră să părăsească Franţa cât lumea era încă derutată de criza declanşată. Se mai desfăşuraseră şi alte acţiuni pentru vânarea de oameni, dar niciuna care să se compare cu aceea ce se va declanşa după o asemenea catastrofă. A amorsat proiectilul, a pus arma la umăr şi a ţintit spre intrare. Mâinile îi tremurau din cauza stării de epuizare şi a nervilor zdruncinaţi. Uşa garajului s-a oprit. Era deschisă. Apoi, nimic. Şi-a dorit să vadă maşina ieşind mai curând. Trebuia să fie Mercedesul alb cu blindaj. Cei doi se vor despărţi ceva mai târziu, dar nu ar risca să plece cu două automobile ştiind că au unul blindat, despre care avea cunoştinţă doar Carlos.

Haideţi. Ieşiţi.

Practic, a simţit pe limbă gustul corditei eliberate în explozia ce urma să se producă. Proiectilul va sfârteca automobilul într-o mie de bucăţi. Botul Mercedesului alb a ieşit brusc din garaj.

Încet…

Apoi restul vehiculului. A aşteptat până când uşa garajului a început să se închidă. O singură maşină. Cu geamurile fumurii, astfel că nu vedea precis dacă erau amândoi în ea. Brusc, a simţit că nu mai poate aştepta nicio clipă. A apăsat pe trăgaci. S-a auzit un fâsâit puternic. O apăsare scurtă pe umăr. Apoi o dâră de fum şi un curent de aer fierbinte care l-a izbit în faţă. A însoţit proiectilul cu gândul tot drumul până la Mercedes. Acesta a lovit geamul portierei din dreapta faţă. Vreme de o fracţiune de secundă, Carlos a văzut picioarele de pe scaunul din dreapta. Asta însemna că în maşină erau doi oameni. 1088

Explozia a cutremurat aerul dimineţii. O minge de foc a spintecat vehiculul de la încheieturi. I-a aruncat acoperişul în aer. Fumul s-a vălătucit. Apoi a izbucnit incendiul mistuitor. Carlos a dus binoclul la ochi, l-a reglat şi a examinat flăcările. Văzuse destule în viaţa lui ca să poată trage concluzia că tocmai ucisese doi oameni. Unul dintre ei era Armand Fortier. Celălalt, Valborg Svensson. A coborât binoclul. Spre deosebire de Thomas cei doi nu vor mai reveni la viaţă. * * * Kara a urmărit coşciugul coborând sub iarba verde de la Cimitirul Naţional Arlington. Lui Thomas i se organizase o înhumare cu toate onorurile militare, iar sute de oameni pe care ea nu-i văzuse niciodată erau mişcaţi până la lacrimi de acel eveniment, dar pentru ea, întreaga înmormântare i se părea ciudat de lipsită de însemnătate. Fratele ei era viu. Nu aici, şi nu într-un mod în care aceşti oameni ar înţelege la fel ca ea. Însă el era mai viu decât oricare dintre cei care plângeau. Preşedintele stătea în dreapta ei. Monique, în stânga. Trecuseră cinci zile de la moartea lui Thomas. Organizatorii voiseră ca sicriul să fie purtat pe Bulevardul Constituţiei pentru a fi văzut de toată lumea, dar îl convinsese pe preşedinte că dacă ar fi avut putinţa să se pronunţe într-o asemenea chestiune, fratele ei ar fi protestat. În cele din urmă, se acceptase această ceremonie mai simplă, însă tot de importanţă naţională, transmisă ca atare. S-au auzit şapte salve de tun şi trei avioane de luptă au trecut pe deasupra cimitirului, timp în care Kara a urmărit totul cu un interes temperat. Se gândea tot la sângele lui Thomas. Cel pe care Monique încă îl păstra. Nu reuşea să-şi scoată din minte acest lucru. Dincolo de pojghiţa acestei lumi aştepta o alta, la fel de reală, poate chiar mai reală. Thomas era viu acolo, iar acum aproape sigur se căsătorise cu Chelise. Murise cât se aflase în lac, iar acesta îi dăduse viață. În mintea ei nu încăpea nicio îndoială că Justin plănuise totul. Îi îngăduise lui Thomas să se îndrăgostească de Chelise, astfel încât Cercul să ştie ce sentiment avea el despre ei. Era convinsă că dacă l-ar fi văzut în acele momente, Justin s-ar fi învârtit în jurul miresei lui pe un armăsar alb, 1089

emoţionat de frumuseţea creaţiei lui. De iubirea, indiferent cât de amestecată, pe care ei o manifestau faţă de el. Aceasta era mireasa lui! Iar în ochii lui, avea rochia imaculată. Albă. Cineva i-a întins o cazma. A făcut uitate gândurile ce o copleşeau. Voiau ca ea să facă onorurile? A făcut un pas înainte, a luat puţină ţărână şi a aruncato în mormânt. Apoi totul s-a terminat. A revenit la înmormântare. Mulţimea strânsă a început să se îndepărteze. ― Ţin să te anunţ că am comandat o statuie a lui, care va fi aşezată pe peluza de la Casa Albă, i-a spus preşedintele. Chiar dacă socoteşti că s-ar fi opus, acum nu mai este vorba de el. Poporul o cere. Poporul vrea să-şi exprime recunoştinţa. Iar ea nu se va sfârşi aici. Kara a dat aprobator din cap. Germenul Thomas ucisese virusul într-un mod nesperat. Se înregistraseră şi decese, dar extrem de puţine. Conform ultimelor statistici, sub două sute de mii, iar mai toţi cei care căzuseră victime erau oameni care încercaseră să ocolească sistemul. Unii răzvrătiţi care participaseră la tulburări, un camion cu instalaţie de refrigerare căzut pradă unei ambuscade şi alte evenimente asemănătoare. Germenul Thomas ajungea în prezent în locuri îndepărtate din lume – majoritatea din Lumea a Treia, în unele zone ale Americii, China, Africa, unde Germenul Raison acţionase ceva mai lent. Lumea nu avea să fie la fel ca până atunci, dar supravieţuise. Dacă Thomas de Hunter ar fi întârziat doar trei ore în cursul transportului de pe portavion spre laborator, pierderile umane ar fi fost mult mai mari. Preşedintele a luat-o uşor de umăr. ― Te simţi bine? ― Da, a răspuns surâzând. Vă mulţumesc, domnule. ― Să mă anunţi dacă ai nevoie de ceva. ― Aşa voi face. A plecat, iar Monique s-a apropiat de ea. ― Aşadar, a zis ea suspinând, acum ce facem? ― Acum nu ştiu ce-o să se întâmple. ― Crezi că sângele lui mai are efect? ― Nu ştiu. Acum şase miliarde de oameni au sângele lui, nu? Şi nu visează. ― Nu au niciun motiv. Fără credinţă, nu poţi visa. 1090

A mers alături de Monique. ― Ori poate visele nu dau roade pentru că el a murit. Sigur, am visat o dată când el era mort. ― Poate că n-ar fi rău să aflăm. ― Ispititoare idee, nu? a făcut Kara, uitându-se în ochii ei. ― M-am gândit, şi nu o dată. ― Nu ştiu. Ceva îmi spune că lucrurile s-au schimbat. Cred că ar fi preferabil să le lăsăm deocamdată aşa cum sunt. E mai sigur. ― Crede-mă, nimeni nu se va atinge de el. ― Altceva mă frământă, a zis Kara. ― Cartea, a rostit Monique fără să ezite. ― Exact, a răspuns Kara oprindu-se. Cartea de Istorii cu file albe. Ori poate ar trebui să spun Cărţile. Thomas considera că ele traversaseră până la ultima. În aceste momente există cel puţin o Carte, văzută ultima oară în Franţa, care are o putere mai mare decât orice armă nucleară scufundată de Thomas. ― Cu siguranţă că va apărea. ― De asta mă şi tem.

45 Apusul picta în oranj cerul ce se înălţa deasupra deşertului alb. Thomas stătea pe cal la marginea unei mici văi care semăna perfect cu un crater având în jur de o sută de metri diametru. Depresiunea adăpostea o oază, iar în mijlocul ei stătea un iaz roşu, cuibărit între nişte bolovani mari. Un cerc de pomi fructiferi creştea în solul bogat, aflat alături de piatra de calcar în care se găsea acel iaz. Aşezate într-un cerc perfect, douăzeci şi patru de torţe ardeau în jurul iazului. Marginea stâncoasă din jurul apei avea aproape cincizeci de metri diametru şi păstra iazul curat, astfel că, din locul înalt, aflat deasupra scenei, şi-a închipuit că vedea fundul apei, deşi ştia că acesta se afla la cel puţin cincizeci de metri. În acea seară, Thomas de Hunter se va căsători din nou. Chelise, care acum era pregătită de femeile mai vârstnice, va apărea curând în cercul de torţe şi se va oferi pentru unirea cu el, după obiceiul păstrat încă de pe vremea pădurii colorate. Celor patru sute de membri ai tribului li se alăturaseră alţi două mii, aparţinând triburilor suficient de 1091

apropiate ca să ajungă la eveniment. Aceştia se strânseseră pe panta îndepărtată, dincolo de inelul de torţe. Thomas s-a gândit câteva clipe la Rachelle. Îi ducea lipsa, şi aşa avea să fie mereu. Însă durerea provocată de pierderea ei fusese alinată de iubirea pentru Chelise. Rachelle nu numai că ar fi aprobat asta, dar chiar ar fi insistat, a socotit el. Trecuseră zece zile de la înecul lui Chelise. În acel interval, aproape cinci mii de oameni ai Hoardei li se alăturaseră, îndemnaţi de glasul ei pătimaş. Devenise un adevărat profet în cadrul Cercului. Cum fiica lui Qurong se găsea acum între albinoşi, ameninţarea din partea Hoardei dispăruse aproape cu totul. Cel puţin deocamdată. Teeleh nu va sta mult până să-şi reia eforturile lui vane, dar până atunci decretul tatălui ei îi va proteja de orice atac. Se zvonea că Ciphus fusese silit să îşi păstreze pentru sine dezaprobarea faţă de o asemenea măsură. Golise lacul şi acum îl umplea la loc. Religia lui va căpăta din nou forţă destul de curând. Suzan şi Johan stăteau călare pe cai negri, alături de Thomas. Ei se vor căsători peste două zile, în cadrul unei ceremonii similare. Mikil şi Jamous stăteau de cealaltă parte. Erau îndrăgostiţi până peste cap, cu toţii. Marea Romanţă îi înghiţise cu totul, iar acest dar al iubirii dintre perechi era un semn constant dintre cele mai frumoase. ― Cât mai este? a întrebat el. ― Ai răbdare, i-a zis Mikil. Înfrumuseţarea e ceva de care să te bucuri. ― Dar căsătoria nu e? Nu văd cum i-ar putea adăuga frumuseţe. Suzan a chicotit. Thomas a ridicat ochii şi a privit spre soarele care apunea. Un paradis, a gândit. Nu se compara cu pădurea colorată, dar era pe aproape. Având-o pe Chelise alături şi pe Elyon la orizontul minţii, totul se apropia de paradis. ― Mai visezi? L-a întrebat Mikil. Visele. ― Visez în fiecare noapte. Dar nu despre istorii. De şaisprezece ani, singurul mod prin care am scăpat de istorii a fost să mănânc fructe de rambutan. Acum nu aş putea visa istorii nici măcar dacă aş încerca. ― Dar ele există, a spus Johan. Şi eu am fost acolo. ― Da? Da, bine, istoriile au existat. Dar când vom avea în cele din urmă acces la Cărţile din biblioteca lui Qurong… ― A fost de acord? a vrut să ştie Suzan. 1092

― Până la urmă, vom pune mâna pe ele. Sunt convins că posibilitatea de a le citi va înclina balanţa în favoarea noastră. Dar când vom avea acces la Cărţi nu ştiu ce vom descoperi în ele. Totul s-a întâmplat; sunt convins că s-a întâmplat. Dar a fost consemnat? Nu ştiu. În orice caz, nu trăiesc în istorii. Eu trăiesc aici. Un zâmbet nesigur a apărut câteva clipe pe buzele femeii. Thomas s-a uitat la bolovanul de după care trebuia să apară curând Chelise. Ce o făcea să întârzie? ― Suzan, nu crezi că s-a întâmplat? Spune-i, Johan. A fost adevărat ori doar un vis? ― Dacă a fost un vis, rămâne cel mai incredibil de real pe care l-am avut vreodată. ― Am zis eu că nu cred? Dar să fim cinstiţi, Thomas. Nici măcar tu nu ştii exact ce să crezi despre aceste vise. Mikil are propriile păreri despre deplasările în timp; tu vorbeşti despre deplasări în dimensiuni. Nu susţin că aceste vise nu s-au petrecut, Doamne fereşte. Dar ele au aceeaşi noimă pentru mine cât lacurile roşii pentru Hoardă. ― Exact! a făcut Thomas, impresionat. Unui scabios, ideea de a se îneca din dorinţa de a descoperi o viaţă nouă îi este absurdă. La fel, nouă, ideea de a pătrunde într-o altă dimensiune prin vise. Însă lipsa de înţelegere nu subminează realitatea oricăreia dintre aceste experienţe. ― Ascultă, amintirile se estompează, a intervenit Mikil. Nu mai au aspect de realitate. Tot ce era atât de important pentru Kara pare foarte îndepărtat. Iar ceea ce preocupa lumea abia dacă are vreo importanţă aici. ― Ba nu, ceea ce s-a petrecut acolo a contribuit la definirea mea, a rostit Thomas. Totuşi, trebuia să fie de acord. Rasa umană se confruntase cu primejdia dispariţiei, dar drama de acolo fusese umbrită de drama petrecută aici. ― Îţi înţeleg punctul de vedere, şi cred că aşa a fost să se întâmple, a continuat el. Cum se poate compara creşterea şi căderea naţiunilor cu Marea Romanţă? Gândiţi-vă, doar. Acolo era în cumpănă o întreagă civilizaţie, iar la început asta m-a speriat de moarte. Însă la sfârşit, luptele din această realitate mi s-au părut mai semnificative. Cu siguranţă mult mai interesante. Bătălia pentru carne şi sânge nu se compară cu cea pentru inimă, a glăsuit şi a respirat adânc. Pe de altă parte, Cărţile cu pagini albe au dispărut. Interesant. Şi felul cum au ajuns ele să existe. Şi, fiindcă veni vorba, felul în care am făcut legătura între aceste două realităţi. 1093

Cu ochi sclipitori, Johan s-a întors spre el. ― Am o teorie. Nu vom şti niciodată de ce şi cum a intrat Thomas prima oară în pădurea neagră, fiindcă şi-a pierdut memoria, dar, dacă a căzut, s-a lovit la cap şi a sângerat exact în acelaşi moment în care a fost lovit în cap în cealaltă realitate? Acest lucru putea alcătui o punte între ceea ce se vede şi ceea ce nu se poate vedea. ― Înseamnă că Pământul, celălalt Pământ, există? a întrebat Suzan. ― Totul e posibil. Iar Cărţile cu pagini goale sunt probabil acolo. ― Doar dacă nu susţii cumva teoria lui Mikil, cum că Elyon a folosit visele lui Thomas ca să-l trimită în alt timp. Înţelegeţi ce vreau să spun? Ambele au sens doar dacă ne folosim din plin de imaginaţie. ― Principii şi puteri, a zis Thomas cu un aer absent. Nu luptăm contra cărnii şi sângelui, ci a principiilor şi puterilor. ― Poftim? ― E ceva ce mi-am adus aminte acum, din cealaltă realitate. Nu era mai puţin evident acolo cum funcţionau aceste lucruri. Ei le numeau dimensiune naturală şi dimensiune spirituală. ― Spirituală. Ca în spirite? a întrebat Suzan. ― Ca la Shataikii de aici. Nu-i vedem, dar bătălia noastră se poartă împotriva lor, nu a Hoardei. ― Păi ştim că sunt destul de reali, a vorbit Johan. Atunci de ce nu sunt reale şi visele? Un uruit îndepărtat, asemănător zgomotului de tunet, s-a rostogolit din partea îndepărtată a lumii venind spre ei. Thomas a ciulit urechile, aplecându-şi puţin capul într-o parte. ― Aţi auzit? Acum ascultau cu toţii. Uruitul a devenit constant. Calul lui Thomas a fornăit şi a bătut nervos cu copita în pământ. ― Pământul se zguduie! a spus Suzan. E cutremur? ― Durează prea mult. Acum toţi caii lor deveniseră neliniştiţi, lucru neobişnuit pentru nişte creaturi învăţate să rămână netulburate în bătălii. ― Praf! a strigat Mikil, arătând cu degetul spre deşert. S-au întors ca unul, exact când primele animale au apărut pe culmile dunelor din apropiere. Apoi s-au văzut mai multe, mii, întinzându-se de-a lungul întregului orizont. 1094

În prima clipă, Thomas a crezut că Hoarda dezlănţuise un atac masiv. Dar imediat după aceea a respins ideea. Johan a spus ce îl frământa. ― Roshuimi! a exclamat el. O mie, zece mii – imposibil de socotit un număr atât de mare de creaturi. Impozanţii lei albi pe care îi văzuse ultima oară în apropiere de lacul superior, atunci când îl întâlnise pe băiat, s-au scurs în josul dunelor ca o ceaţă rostogolitoare. Acel talaz era despicat pe mijloc. Iar acolo, puţin în faţa leilor, se afla un singur războinic călare pe un cal alb. Justin. Johan, Mikil, apoi Jamous şi Suzan, au coborât din şa şi au căzut într-un genunchi. Era prima oară că îl vedeau de când fugiseră departe de Hoardă, după moartea lui. Sunetele scoase de mulţimea din faţa lor amuţiseră, dar ei s-au ridicat ca unul şi au privit spre vest. Thomas abia depăşise starea de şoc şi a dat să descalece, când Chelise a ieşit de după bolovanii aflaţi dedesubtul lor. Înaintarea ei amintea mai curând de o plutire decât de mers. Mireasa lui purta o tunică lungă de culoare albă care mătura nisipul în spatele ei. O coroniţă alcătuită din flori de tuhan stătea delicat pe capul ei. A îngheţat. Ea sigur auzise tunetul ce se apropia, dar, din poziţia în care stătea, nu vedea la fel de bine ca el. Crezuse probabil că bubuiturile acelea fuseseră răpăit de tobe sau alte sunete legate de ceremonie, pentru că avea ochii aţintiţi spre el, nu spre deşert. L-a aţintit cu privirea şi i-a zâmbit. Vai, ce zâmbet. A ajuns în cerc, s-a oprit cu faţa către el, ridicându-şi uşor bărbia. Medalionul în negru, roşu şi alb îi atârna la gât, prins cu un fir de piele. În stânga lui Thomas, leii Roshuimi continuau să alerge avându-l pe Justin în frunte. Şi-a dat seama că încă stătea cu piciorul prins într-o scară. A coborât, a făcut un pas în faţă şi a îngenuncheat pe un picior. Chelise i-a urmărit privirea. Leii s-au desfăcut, alcătuind un cerc larg, înconjurându-i ca şi cum acea porţiune de deşert ar fi fost apărată de o forţă nevăzută. Pe de altă parte, Justin şi-a îndemnat calul înainte, dincolo de malul mai înalt ce dădea roată micii văi, direct spre Chelise. Acum a văzut şi ea. Justin şi-a oprit calul la zece paşi de ea, care a rămas nemişcată şi uimită. Armăsarul a nechezat şi s-a ridicat în două picioare. Ochii lui sclipeau ca ai 1095

nimănui altuia. Şi-a silit bidiviul să revină în patru picioare, apoi a alunecat pe nisip şi a făcut trei paşi către ea, după care s-a oprit. Purta o tunică albă, cu benzi aurii pe braţ şi cizme înalte de piele. Peste piept avea o eşarfă roşie. Leii continuau să se reverse în jurul văii, oferindu-le celor deja prezenţi un spaţiu larg, aşezându-se la douăzeci de metri în spatele lui Thomas. Justin s-a uitat la el. Apoi la Chelise, ca un părinte mândru. Ori ca un soţ mândru? A intrat în cerc, până lângă ea, a luat-o de mână şi s-a înclinat pe un genunchi. Apoi i-a sărutat mâna şi a privit-o în ochi. Tânăra a ridicat mâna liberă, reprimându-şi un mic ţipăt. Era o femeie puternică, dar ceea ce vedea acum în ochii lui ar fi tulburat pe oricine. Justin s-a ridicat, i-a eliberat mâna şi s-a retras un pas. Şi-a pus braţele în şolduri, apoi imediat le-a ridicat spre cer şi a rămas cu faţa spre stele. ― E perfectă! S-a întors către oamenii strânşi, dintre care mai toţi căzuseră în genunchi. ― Şi fiecare dintre voi, la fel! Perfecţi! A fugit către calul lui, a sărit în şa, a prins frâul în mâini şi a galopat în susul pantei, direct către Thomas. Roshuimii închiseseră cercul şi acum stăteau cu faţa spre vale. În momentul când Justin a ajuns la marginea cercului, ei au căzut pe burtă, scoţând un bufnet înfundat, apoi şi-au lăsat boturile spre nisip. Scena l-a făcut pe Thomas să simtă cum i se formează un nod în gât şi a vrut să se azvârle şi ei la pământ ca leii, în semn de veneraţie, dar nu şi-a putut desprinde ochii de la Justin, care gonea spre el. ― Elyon… a şoptit Johan. A cotit spre dreapta lor. Apoi, în aerul neclintit, s-a auzit sunet de metal frecat de metal. Justin şi-a scos sabia, s-a aplecat de pe spinarea calului şi a înfipt vârful armei în nisip. Şi-a rotit calul şi s-a îndepărtat de Thomas, aplecat în şa, chiar dacă armăsarul gonea, cu părul lung fluturând în vânt, şi târându-şi sabia prin nisip. Ţipete slabe de bucurie însoţeau duduitul copitelor. Toată lumea ştia ce făcea Justin. Cu toţii auziseră poveşti din vechime. Justin trasa cercul lui. Şi îl trasa în jurul tuturor, socotindu-i pe toţi drept mireasa lui. Cercul era simbolic. Pe de altă parte, Justin nu era simbolic. 1096

A închis cercul în spatele lui Thomas, apoi şi-a întors calul spre ei. Bărbatul s-a simţit obligat să-şi plece capul. Bidiviul a trecut pe lângă el, târându-şi copitele prin nisip, respirând apăsat şi fornăind. Pielea uscată a şeii a scos un scârţâit. S-a oprit în culmea pantei, la nici zece metri de locul unde îngenunchease Thomas. Un moment, s-a lăsat liniştea. Până şi cei de pe panta de pe cealaltă parte, care plânseseră până atunci, au rămas tăcuţi. Apoi s-a auzit zvon de râs. Un hohot grav, care a crescut în intensitate. Surprins, Thomas a ridicat ochii spre Justin. Războinicul/iubitorul care era în acelaşi timp şi Elyon îşi azvârlise capul pe spate şi începuse să râdă cu hohote lungi de încântare molipsitoare. Şi-a azvârlit în aer ambele mâini cu pumnii strânşi şi a râs, cu faţa spre cer şi ochii închişi. Thomas a surâs nedumerit în faţa acelei scene. Apoi râsul a început să se schimbe. Cu toată sinceritatea, în sinea lui, Thomas nu mai ştia dacă acela era râs ori suspin. Zâmbetul s-a şters rapid de pe faţa lui Justin. Acum plângea. Justin şi-a lăsat brusc braţele în jos, s-a ridicat în scări şi a strigat puternic, pentru a fi auzit de toată lumea. ― Marea Romanţă! S-a uitat spre stânga şi Thomas a văzut lacrimile pe obrazul lui. ― Încă de la început totul a fost doar Marea Romanţă. S-a aşezat şi a întors armăsarul, astfel că flancul acestuia a rămas spre vale. ― Totul s-a referit la acest moment în moduri pe care nu le puteţi înţelege. A măsurat din ochi mulţimea. ― Iubiţii mei, m-aţi ales. Aţi fost ispitiţi de duşmanul meu şi m-aţi ales pe mine. Aţi răspuns chemării mele faţă de Cerc, iar astăzi vă numesc mireasa mea. S-a uitat îndelung la oamenii care umpleau valea cu zvon de scâncete şi plânsete. Chelise a îngenuncheat în propriile lacrimi. Justin s-a întors către Thomas. Şi-a îndemnat calul să păşească înainte. ― Ridică-te. Cu picioare tremurânde, s-a ridicat. A înălţat capul spre Justin, dar i-a venit greu să se uite în ochii aceia de smarald mai mult de câteva momente. ― Nu, priveşte-mă în ochi. 1097

Acele fântâni ale creaţiei. Ale înţelesului profund şi al emoţiei nemijlocite. Thomas a simţit nevoia să plângă. I-a venit să râdă. Se afla din nou în lac, respirând puterea îmbătătoare care izvora din acei ochi. ― Te-ai descurcat bine. Să-i faci să ţină mereu minte iubirea mea şi preţul pe care l-am plătit pentru iubirea lor. „Nu voi uita“, a încercat Thomas să spună. Dar a rămas mut. Justin s-a uitat spre ceilalţi şi a dat din cap spre fiecare. ― Suzan, John. Jamous, Mikil. Lacrimi i s-au scurs pe obraji. Vai, ce lucru bun am făcut aici. A strâns uşor din dinţi, iar nările i s-au dilatat de mândrie. ― Ce lucru frumos. Apoi şi-a rotit armăsarul. ― Ehei! Calul a ţâşnit în goană. Ca la un semn, Roshuimii care alcătuiau cercul sau ridicat şi au scos răgete. Pământul s-a cutremurat. Chelise a pornit în goană dinspre iazul roşu, urcând panta către Thomas. S-a oprit lângă el şi l-a privit pe Justin. Thomas s-a apropiat de ea, şi, într-o tăcere încărcată de respect, au urmărit împreună cum Roshuimii şi Justin se îndepărtau. Justin a galopat spre deşert, urmat de fiecare parte de şirurile de lei albi. Liniştea s-a aşternut din nou asupra deşertului. Multă vreme nimeni nu a rostit nicio vorbă. Apoi Thomas s-a căsătorit cu Chelise, înconjuraţi de membrii exuberanţi ai Cercului, încă îmbătaţi de iubirea lui Justin.

EPILOG ― Prin urmare, ai avut dreptate ori te-ai înşelat? a întrebat Gabil, plimbându-şi ochii peste titlurile Cărţilor de pe raftul de sus al bibliotecii. Este o întrebare simplă, cu un… a zis, dar s-a oprit brusc. Aha! Am găsit! A extras o carte veche, îmbrăcată în piele şi a planat în jos, spre Michal, care stătea într-un echilibru precar pe marginea mesei de lucru, uitându-se la altă Carte de Istorii pe care o scosese din raft cu doar câteva minute mai devreme. Paginile erau luminate de o singură lumânare. Biblioteca Hoardei era cufundată în umbră, părăsită la acea oră târzie. ― Nimic din toate astea nu este simplu. Ai răbdare. 1098

― Parcă spuneai că ai găsit, a glăsuit Gabil, fâlfâind din aripi ca să se aşeze alături de Michal. A aşezat pe masă cartea extrasă din raft. ― Am zis că am găsit secţiunea care se ocupă de Marea Înşelătorie, nu chiar propoziţia care precizează data exactă. ― Ai rostit Thomas de Hunter 2010. Măcar atâta lucru ţin minte. ― Iar dacă-i aşa, tu ai fost de acord, a grăit Michal, răsfoind paginile. ― Serios? Eşti sigur? ― Te-ai opus cumva? Dai prea multă importanţă acestui aspect neînsemnat. Până la urmă, ce importanţă are data? E un exerciţiu inutil. ― Mă interesează pentru că istoriile nu puteau zice 2010. Thomas a schimbat istoria. Virusul nu a afectat lumea în 2010. Aşadar, se pune întrebarea: când se petrece Marea Înşelătorie? Ori nu are loc? Gabil a examinat coperta Cărţii, apoi a deschis-o la prima pagină. Acea istorie era luată din pădurea colorată. A frunzărit-o, ajungând la sfârşit. ― Sigur că Marea Înşelătorie are loc, a făcut Michal. Acum, în timp ce stăm de vorbă, eu citesc amănuntele. Vezi tu, chiar aici… Şi Roushul s-a oprit. ― Ce e? S-a interesat Gabil, eliberând pagina dintre degete, după care a ţopăit o dată şi s-a aplecat să vadă mai bine. ― Fă-mi puţin loc, a protestat Michal. Asta… Nu ţin minte nimic despre… ― Ştiam eu! a ciripit celălalt. Da, da. Ştiam. A suferit modificări, adevărat? ― Mda, anul diferă. Dar poate ne-am înşelat în privinţa asta. Însă celelalte lucruri… ― Thomas a schimbat istoria! Michal şi-a plimbat degetul în josul paginii. ― Tribulaţia, aşa cum a consemnat Ioan, nu s-a schimbat, însă data… şi Marea Înşelătorie… A revenit în locul de unde începuse lectura. Chiar aşa, evenimentele care ajung până la profeţia lui Ioan s-au schimbat. ― Deci, chiar a schimbat istoria. Da, într-adevăr! Gabil a ţopăit din nou, de două ori, a alunecat de pe marginea mesei şi a căzut pe podea. A sărit în picioare şi a făcut un mic dans. ― Ha! E fascinant! Este extraordiminunat! ― Te rog, potoleşte-te. Asta nici măcar nu e cuvânt. ― De ce nu? S-a mirat el. Dacă Thomas a schimbat istoria, cred că şi eu am dreptul să schimb câteva cuvinte. 1099

A sărit înapoi pe masă, reluându-şi căutarea în Cartea în care era consemnată dispariţia pădurii colorate. Michal s-a uitat la el, încă ţinând strâns pagina din care citea. ― Aşadar, chiar crezi că dacă vei şti cum a pătruns Thomas în pădurea întunecată, vei arunca o oarecare lumină asupra… ― Uite aici! Michal a sărit în sus. ― Ce e? ― Cred că am găsit! Cartea asta consemnează povestea lui, a zis şi a frunzărit cartea înainte, până la sfârşit, uitându-se cu mare atenţie. Aici, uite, trebuie să fie în volumul ăsta. Celălalt a examinat paginile cu interes. ― Fă-mi loc. ― Hm, a făcut Michal, şi s-a dat puţin spre dreapta. Gabil a ajuns la ultima pagină şi s-a oprit şocat. ― Ce e asta? ― Ce anume? ― A suferit… a început să descifreze, aplecându-se spre text. S-au făcut modificări. S-a şters ceva şi s-a scris pe deasupra. Michal l-a împins din nou pe Gabil. ― Şi ce scrie acolo? Roushul mai mic şi-a plimbat degetul arătător de-a lungul cuvintelor ce alcătuiau ultimul alineat, care erau scrise de altă mână decât cele de până atunci. A citit cu voce tare:

Atunci omul pe nume Thomas s-a trezit în pădurea neagră, unde căzuse şi se lovise la cap, pierzându-şi memoria. Ha. Luat pe nepregătite, uimit Gabil a ridicat ochii spre Michal. ― Ha? a făcut acesta din urmă, incapabil să creadă. Spune „ha“? Chiar aşa? ― Exact. Apoi urmează semnătura. Gabil s-a uitat la pagină. ― Billy, povestitor, a citit el. Cineva pe nume Billy, care e povestitor, a scris asta. Au rămas cu ochii aţintiţi la cuvinte vreme de câteva clipe. Michal a oftat şi a revenit la Carte. ― Trebuie să recunosc, e… e fascinant. 1100

― Se pare că Thomas nu a fost singurul care a schimbat istoria. Nu ţi-am zis? Ha! ― Ha? ― Ha! A închis cartea şi a sărit pe coperta ei. ― Atunci, citeşte. Citeşte această istorie nouă despre care ţi-am spus că o vom găsi, chiar dacă tu ai avut îndoieli, a glăsuit cu bărbia în sus şi surâzând. Michal s-a uitat la prietenul lui. ― Da, cred că mi-ai spus. Apoi Roushul a respirat adânc şi s-a apucat să citească din Cartea de Istorii. SFÂRŞIT

1101