Scrie un eseu-rezolvarea eseului de la romana bac 2007

Scrie un eseu, de 2-3 pagini, în care să prezinţi particularităţi ale nuvelei psihologice, prin referire la o operă studiată. Moara cu noroc de Ioan Slavici . Moara cu noroc de Ioan Slavici , este publicată in 1881, în volumul de debut Novele din popor,reprezentativ popor, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. (prezentarea a patru caracteristici ale speciei literare nuvela psihologica)

Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizate ale dorinţei de inavuţire, în societatea ardelenească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.Din personajelor.Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trait de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se imbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior, se reflectă în plan exterior, exterior, prin confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între doua repere temporale cu semnificţie religioasă: De la Sfântul Gheorghe pâna la Paşte. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, muncitor, hotărăşte să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga bani rapid. Cârciuma se află la răscuce de drumur, drumur, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. O vreme, la Moara cu Noroc, afacerile îi merg bine lui Ghiţă.Însă apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, la Moara cu noroc, constiutuie c onstiutuie intriga şi declanşează în sufletul lui Ghiţăconflictul Ghiţă conflictul interior. Desfăşurarea acţiunii ilustrează priocesul înstrăinării cârciumarului faţă de famili, care, dornic să facă avere, se indepărtază de Ana şi devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri, dintre care:jefuirea arendaşului, uciderea unei fete şi a unui copil. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău. Puncztul culminant al nuvelei ilustrează dezumanizarea a lui Ghiţă. La sărbătorile de Paşti, Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce elmerge să-l anunţe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furaţi. Degustata de lasitatea sotului, Ana i se daruieste lui Lica.Cand se intoarce si isi da seama de acest lucru Ghita o ucide pe Ana, fiind la ordinul lui ucis din rodinul lui Lica. Deznodamantul este tragic.Un incediu provocat de oamenii lui Lica mistuia carciuma de la moara cu noroc.Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide. Singurele personaje care supravietuiesc sunt batrana si copii, nuvela avand astfel un final moralizator. (constructia discursului narativ – incipitul si finalul)

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului. Cuvintele rostite de batrana incadreaza desfasurarea propriu-zisa a actiunii, avand rol moralizator: “ -Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci,daca-i vorba,nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” Batrana este

adepata pastrarii traditiei. In finalul nuvelei pune intamplarile tragice pe seama destinului: “ -Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat”.

(prezentarea personajului principal, prin raportare la doua situatii semnificative:)

Trusted by over 1 million members

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.













Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici. D estinul sau ilustreazaconsecintele nefaste ale setei de inavutie. La inceput, Ghita este un om energic, cu gustul riscului. Cizmar sarac, el hotareste luarea in arenda a carciumii Moara cu noroc, pentru ca doreste bunastarea familiei sale si are capacitatea de a-si asuma respunsabiliteatea destinului celorlalti. Carciuma aduce profit, iar familia traieste in bunastare si armonie. Aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc tulbura echilibrul interior al carciumarului. Cu toate ca isi da seama ca Lica reprezinta un pericol pentru el si familia lui, Ghita nu poate da inapoi de la tentatia imbogatirii: “ se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, dedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”. La inceput, crede ca ii poate tine piept lui Lica si isi ia masuri de

precautie: merge la Arad sa-si cumpere doua pistoale, isi face rost de doui caini pe care ii asmute impotriva turmelor de porci si isi aranjeaza inca o sluga, pe Marti. Cand Lica vine pe neasteptate la carciuma, Ghita isi pune in aplicare planul de aparare. Dar dupa cum cainii se imblanzesc inaintea Samadaului, tot astfel carciumarul isi deschide lada cu banii. Lica il caracterizeaza in mod direct: “Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in sufletul tau, si esti om

cu minte: daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul si de muma-sa. Ma simt chiar eu mai vrednic cand ma stiu alaturea de un om ca tine”. Totusi samadaului nu-i convine un om care sa nu-

l stie de frica si de aceea, treptat, distruge imaginea celorlaltii despre carciumar ca om onest si cinstit. Prin monologul interior sunt redate gandurile si framantarile f ramantarile personajului : “ Ei! Ce sa-mi

fac?... Asa ma lasat Dumnezeu!... Ce sa-mi fac daca e in min ceva mai tare decat vointa mea?” Ghita are si momente de remmuscare, cand ii cere iertare sotiei: “ Iarta-ma, Ano! Ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa-mi iert cat voi trai pe fata pamantului.Ai avut tata om d e frunte, ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa-ti vezi barbatul inaintea judecatorilor.” Dar se instraineaza de ea, iar apoi o

foloseste in incercarea de a-i oferi probe jandarmului Pintea in ceea ce priveste vinovatia samadaului.

Prin urmare, opera literara Moara cu Noroc de Ioan Slavici este o nuvela psihologica deoarece are toate trasaturile acestei specii literare: analizeaza conflictul interior al personajului principal, urmareste procesul instrainarii lui Ghita fata de familie si urmareste degradarea morala a acestuia produsa de ispita imbogatirii. Varianta 2: Trăsături ale romanului obiectiv ENIGMA OTILIEI (G. Călinescu)

Afirmaţia criticului literar Gheorghe Glodeanu despre romanul lui George Călinescu,surprinde, Călinescu,surprinde, într-adevăr, cele într-adevăr, c ele mai importante trăsături ale balzacianismului asimilat de prozatorul roman. Atât caracteristicile ce ţin de conţinut (individualizarea caracterelor caracterelor,, observaţia socială) cât şi cele care se referă la forma, la tehnica narativă (narator omniscient, relatare la persoana a treia) evidenţiază formula estetică balzaciană, aplicată romanului “ Enigma Otiliei”.















articolul său din volumul “Arca lui Noe”, consideră că obiectivitatea romanului “Enigma Otiliei” e paradoxală, pentru că nu mai ilustrează, conform definiţiei, absenţa din text a unui narator, narator, ci dimpotrivă, intervenţia permanentă a unui comentator savant şi expert. De aceea, s-a spus că, la Călinescu, mijloacele literaturii interferează cu cele ale criticii şi că toate aspectele sunt privite cu ochiul unui estet. Romancierul însuşi mărturiseşte că vrea să creeze documente de viaţă, asemenea lui Balzac, dar , de fapt, el face mai mult decât atât, comentează viaţa. Realismul, obiectivitatea se relevă prin temă (raportarea unei societăţi degradate moral la ban ca valoare supremă), structură (sferică), tehnica detaliului, detaliului, crearea de personaje tipice. Tema este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul “Părinţii Otiliei”,, ilstrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul Otiliei” epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul vi itorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de inspiraţie balzaciană, fiind ilustrată prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu. De altfel, romanul este structurat pe două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, pe de o parte, şi încercările familei Tulea de a moşteni averea lui Costache, pe de altă parte. Acţiunea romanului începe cu venirea la Bucureşti a tânărului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la Iaşi şi voia să devină medic. El soseşte în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Giurgiuveanu are o soră, Aglae Tulea, care o consideră pe Otilia un pericol pentru moştenire. Lupta pentru moştenirea bătrânului este dată de Aglae şi de ginerele ei, e i, Stănică Raţiu. Aceştia vor, vor, fiecare pentru el, să pună mâna pe banii lui C. Giurgiuveanu. Tocmai de aceea ei vin foarte des în casa lui Costache şi vor să fie siguri că bătrânul nu o înfiază pe Otilia şi nici nu face vreun testament. Cei doi bănuiesc că moş Costache ţine ascunsă în casă o mare sumă de bani. La un moment dat, moş Costache se îmbolnăveşte şi atunci Aglae îşi aduce toată familia în casa bătrânului, aşteptându-i moartea. Totuşi Totuşi Costache îşi revine, dar mai târziu în urma unui efort mare, paralizează, ceea ce o determină pe Aglae să se reîntoarcă. În cele din urmă, banii sunt furaţi de arivistul Stănică chiar de sub salteaua bolnavului paralizat şi din cauză că a fost jefuit fără să poată face nimic, Costache moare. Un alt argument care susţine obiectivitatea romanului în spirit balzacian este incipitul incipitul,, care fixează cadrul spaţial şi temporal: “Într-o seară de la începutul lui iulie i ulie 1909[…[, pe strada Antim…” După descrierea amănunţită a străzii, a casei lui Costache, în stil tipic balzacian, sunt prezentate personajele, în jurul cărora se va concentra conflictul. Esenţială pentru încadrarea romanului în realismul balzacian este descrierea din primele pagini , prin situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu, prin impresia de verosimilitate dată de detaliile topografice şi prin tehnica detaliului semnificativ: “Varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobişnuită a ferestrelor, ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor….” În plus, o altă metodă balzaciană este aceea a prezentării însuşirilor personajelor prin deducerea acestora din mediul în care trăiesc. Se pătrunde astfel, prin descrierea interioarelor, interioarelor, în psihologia personajelor.. Balzac spunea că o casă e un document moral şi sociologic, iar exemplul în acest sens personajelor este casa lui Costache Giurgiuveanu. Prin contrastul dintre pretenţia de bogăţie şi bun gust a locatarilor şi realitatea mizeră şi sărăcăcioasă sunt sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce















de la începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia),femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae) avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu),debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica) . Deşi se realizează tipologii, la construirea acestora este aplicată o formulă estetică modernă, şi anume ambiguitatea personajelor personajelor.. Spre exemplu, moş Costache nu este dezumanizat de patima sa, astfel are o iubire profundă pentru Otilia. Aceeaşi ambiguitate se remarcă şi în construirea personajului Stănică Raţiu: el este, simultan, demagog al ideii de paternitate şi sentimental. Astfel, când vorbeşte, chiar are impresia că işi doreşte un copil şi se iluzionează că este capabil de fapte bune. Cu toate acestea, băieţelul pe care il avusese ii murise din cauza neglijenţei sale şi a Olimpiei, soţia lui şi fiica Aglaei Tulea, sora autoritară a lui Costache Giurgiuveanu. George Călinescu îşi construieşte personajele p ersonajele şi în funcţie de d e etica lor. Astfel, unii actanţi sunt dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi. Un personaj realizat amplu, prin procedeul reflectării poliedrice, este Otilia. Portretul ei este complex si contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata “admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, dar şi copilăroasă pentru Pascalopol, “o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, “o fată deşteaptă” de şteaptă”,, cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie pentru Aurica. Alte procedee folosite în realizarea personajelor sunt: comportamentismul ( prin care se transmit exclusiv datele concrete, obiective ale comportamentului, fără a se cunoaşte gîndurile personajelor,, cu excepţia celor dezvăluite de ele însele) şi interesul pentru procesele psihice personajelor deviante (alienarea(alienarea-Titi, Titi, senilitatea-Simion) În ceea ce priveşte tehnica narativă, discursul îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent, care relatează la persoana a treia, controlând traiectoriile existenţei personajelor sale. Deşi naratorul pare a nu se implica în acţiune, el face mai mult decât atât, comentează permanent evenimentele, ceea ce a şi determinat observaţia că autorul îşi prelungeşte mijloacele criticii în literatură. O tehnică ce ţine de modernitatea romanului constă în introducerea în naraţiune a unor secvenţe tipice genului dramatic, dramatic , cum este aceea a jocului de cărţi la căpătâiul lui moş Costache care agoniza. Prin intermediul monologului interior, interior, sunt evidenţiate gândurile personajelor prezente, fiecare preocupat de o altă problemă, niciunul sensibil la drama muribundului. De asemenea, umorul este un alt element al originalităţii lui G. Călinescu, romanul fiind considerat comic prin folosirea unor procedee caracteristice: tipologia redusă redusă la esenţă, personajele – caricaturi (Simion), prezenţa unor teme şi motive specifice comediei. Limbajul este uniformizat, ceea ce trădează faptul că naratorul se ascunde în spatele personajelor sale. Sunt utilizate aceleaşi mijloace ligvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura acestora. În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, obiectiv obiectiv.. Naratorul prezintă viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind procedee specifice ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, a focalizării, motivul paternităţii, veridicitatea, depăşind însă modelul realismului clasic, prin elementele de modernitate (spiritul critic şi polemic, ambiguitatea personajelor,, reflectarea personajelor refle ctarea poliedrică). poli edrică).















Cu Mihail Sadoveanu ne aflăm în faţa celui mai productiv şi mai longeviv prozator al literaturii române, contemporan cu trei generaţii de scriitori (antebelică, interbelică şi postbelică) şi autor a peste o sută de titluri. Anul 1928 marchează maturizarea artistică a autorului, prin apariţia ciclului de povestiri Hanu Ancuţei , care va fi urmat de capodopere precum Baltagul, Creanga de aur, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Fraţii Jderi. Hanu Ancutei este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde noua povestiri: Iapa lui Voda (Comisul Ionita - narator persona personaj), j), Haralambie (calugarul Gherman narator martor), Balaurul (Mos Leonte Zodierul - narator martor), Fantana dintre plopi (Neculai Isac, capitan de mazali - narator personaj), Cealaltă Ancuţă(Mos Enache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Moţoc - narator personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (Jupan Dumitrache - narator personaj), Orb sarac (orbul Constantin narator personaj), Istorisirea Zahariei fantanarul ( Zaharia - antinataror prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia - narator colportor).

Povestirea in povestire (povestire în ramă) este o tehnică narativă ce constă în multiplicarea firelor narative prin cedarea iniţiativei naratorului principal (din ramă) unor alţi naratori (personaje, martori sau colportori, creditabili sau necreditabili); rolul naratorului principal este de a interveni pentru a face legătura între istorisiri. Tehnica Tehnica este preluata din literatura literatura orientală, din 1001 de nopti , cultivată în literatura europeană de Boccaccio în Decameronul , de Geoffrey Chaucher în Povestiri din Canterburry, de Margaret Margaretaa de Navarra în Heptameronul , iar recent de Italo Calvino în Castelul destinelor încrucişate. Prezentarea a patru caracteristici ale speciei povestirea în Hanu Ancuţei : Fiind o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un numar mediu de d e personaje şi un singur fir narativ, în care accentul se pune pe întâmplări şi pe modalitatea de a le relata, Fântâna dintre plopi este o povestire, respectiv o naraţiune subiectovizată, relatare din punctul de vedere al unui narator care a participat la cele povestite în calitate de personaj principal (narator personaj). Fântâna dintre plopi reprezintă cea de-a patra povestire din ciclu şi este relatată de Neculai Isac, căpitan de mazâli. Dimensiunea textului este restrânsă restrânsă,, firul epic fiind reconstituibil pe momentele subiectului. Expoziţiunea povestirii propriu-zise constă în fixarea precisă a indicilor spaţiotemporali, cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi, pe vremea când actualul căpitan de mazâli făcea negoţ cu vinuri alături de Moş Ieremia. Poposind la han, în timpul unei plimbări, el întâlneşte şatra ţiganului Hasanache, care are gând ascuns să-l jefuiască, ispitindu-l prin Marga, o ţigancă frumoasă (intriga). Întâlnirile nocturne succesive la fântâna dintre plopi ale celor doi îndrăgostiţi reprezintă desfăşurarea acţiunii. Înors de la Fălticeni după vânzarea vinurilor cu o scurteică penru Marga, Neculai Isac o aşteaptă la locul ştiut, unde ea îi divulgă planurile lui Hasanache. Lupta dintre căpitanul mazâlilor şi cei trei ţigani (în care naratorul îşi pierde un ochi), relatată într-un tablou detaliat şi dinamic, constituie punctul culminant al povestirii, iar deznodământul tragic prezintă moartea-sacrificiu a Margăi, aruncată în fântână de ţigani. Astfel, fântâna devine un suprapersonaj cu funcţie simbolică dublă: loc al iubirii pure (fântâna), dar şi al blestemului, plopul fiind copacul în care s-ar fi spânzurat Iuda, asociat cu tristeţea şi singurătatea. Astfel, coordonatele spaţio-temporale sunt clar delimitate : evenimentele se petrec cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi. Personajele nu sunt bine individualizate, căci esenţial este nu ce se spun, cât cum se spune, deci discursul discursul,, nu istoria. Actul narării depinde astfel de puterea naratorului de a convinge publicul, de a-i capta atenţia, de a-i stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tz. Todorov Todorov numeşte reţeaua reţea ua tematică a « tu-ului », povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu publicul. Ceremonialul spunerii implică încadrarea povestitorului, declanşarea relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al discursului (al momentului narării)















menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultător activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt triplate de timpul cititorului, o altă instanţă narativă. În teoria naratologică modernă, cititorului concret al fiecărei generaţii în se adaugă un cititor «model» (Umberto Eco), acel cititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric, celor două instanţe le corespund autorul concret, persoana reală Mihail Sadoveanu, respectiv autorul abstract, abstract, creatorul universului ficţional al operei. Cel mai important rol îi revine naratorului. În studiul Sadoveanu sau utopia cărţii , Nicolae Manolescu susţine ca Hanu Ancuţei este «capodopera imaginarului sadovenian», pornind de la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile, ceea ce echivalează unui act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Moţoc din Judeţ al sărmanilor , narator personaj camuflat într-un narator colportor, colportor, pretinzând că spune păţania unui prieten; alteori naratorul «zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând târcoale», căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul. Modalităţi ale narării în Fântâna dintre plopi : Din rama povestirii, din relatarea naratorului principal putem selecta indici temporali ce sugerează începutul celei de-a doua zile la han: «soarele bătea pieziş în hanu Ancuţei scânteind». Apariţia lui Neculai Isac are o doză de irealitate: el vine «de demult, de pe depărtate tărâmuri», pe un cal pag, ca şi cum ar coborî dintr-o lume a basmului. Este nevoie de recunoaşterea lui de către comisul Ioniţă pentru a introduce în scenă noul venit, recunoaştere ce reprezintă mai ales garanţia calitaţii sale de bun povestitor povestitor.. Alături de Ancuţa, comisul reprezintă repre zintă unul dintre personajele tutelare ale hanului: ei menţin atmosfera locului, Ancuţa prin bucatele şi vinurile alese ce dezleagă limbile, comisul prin faptul că dechide de chide turnirul narativ, declanşează între cei prezenţi o competiţie printr-o promisiune mereu amânată de a mai spune o poveste «şi mai înfricoşată», prin rolul său de a integra în cercul celor prezenţi nou-veniţii şi prin intervenţiile şi aprecierile ce însoţesc fiecare dintre celelalte povestiri. Comisul este, de altfel, şi cel care, cunoscându-l pe Ne culai Isac din vremuri trecute, observă că între timp «şi-a pierdut o lumină», ceea ce implică o unei nouă relatare, pe care şi Ancuţa de acum pretide că şi-o aminteşte vag. Căpitanul de mazâli cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină cu rol de captaţio benevolentiae, adrsându-se ritualic, protocolar: «iubiţi prietini», «domnilor şi fraţilor» (pregătirea pentru intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului : «Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi». Spunerea, împărtăşirea unor întîmplări tragice din trecut are pentru Neculai Isac, narator subiectiv, subiectiv, aflat şi în postura de protagonist, rol terapeutic, eliberându-l de povara suferinţei. suferinţei. Pentru el actul spunerii implică retrăirea evenimentelor, de unde şi caracterul persuasiv al relatării. D e aceea el nu comentează faptele, ci se concentrază mai ales asupra implicării auditoriului, stârnind şi menţinând interesul prin alternarea prezentării cu reprezentarea, prin dramatizarea faptelor prin dialog, prin rapiditatea derulării înfruntării, prin insistarea asupra anumitor detalii, prin inflexiunile vocii. El impune astfel la han un nou tip de relatare, respectiv naraţiunea ca discurs, ce implică specularea relaţiei dintre cele două timpuri, al evenimentelor narate şi al relatării. Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajul ceremonios, prin stilizarea discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul

















nevolnic», «loc tainic şi singuratic») sau exprimarea metaforică («clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea»). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, regi onal, popular, popular, oral cu cel literar, literar, astfel încât relatarea este în egală măsură autentică, spontană, naturale, pastrând o notă de poeticitate si de prospeţime.

Conc Co nclu luzi zie e: Hanu Ancutei rămâne o capodoperă a litaraturii romane şi a prozei lui Mihail Sadoveanu, lectura

ciclului fiind un manual de înţelegere a speciei şi confirmând încadrarea autorului în familia povestitorilor din literatura româna alaturi de Neculce, Negruzzi sau Creangă.

ar || Articole | Sfaturi Practice | Contact ar

Varianta 4, 26: Evoluţia protagonistului unui roman subiectiv studiat /Condiţia intelectualului într-un roman subiectiv studiat Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Introducere: Odată cu afirmarea romanului subiectiv citadin, tipologia cu care cititorul se familiarizase în romanele realiste (personaje tipice în situaţii tipice, exponenţiale pentru o categorie socială) este înlocuită de un nou personaj, intelectualul hipersensibil, hiperlucid şi hipe ranalitic, caracterizat în primul rând prin experienţa de cunoaştere pe care o asimilează, capabil aşadar de drame interioare de ordin mai ales cognitiv. Unul dintre prozatorii care ilustrează modernismul lovinescian în proză este Camil Petrescu, ale cărui romane - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust – şi drame de idei ( Jocul Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari ) aduc în prim-plan intelectuali aflaţi în căutarea absolultului, fie în dragoste, fie în ideea de dreptate socială. Apărut în 1930, primul dintre cele două romane citate se înscrie în categoria prozelor moderniste prin renunţarea la tematica socială în favoarea unei teme orinetate spre interioritatea protagonistului (condiţia intelectualului şi experienţlele sale de cunoaştere), prin accentuarea

















Lecturile şi discutarea lor devin o activitate şi în viaţa cuplului: chiar dacă în vremea studenţiei Ela îl însoţeşte la cursurile de istoria filozofiei şi de matematică doar pentru a petrece timpul alături de el, după căsătorie discuţiile celor doi accentuează preocupările constante ale bărbatului pentru lectură, spre deosebire de lejera superficialitate a femeii. Capitolul E tot filozofie reprezintă o lecţie a lui Ştef ţinută Elei despre intuiţionismul bergsonian şi despre curentele realtiviste din filozofie, Kant reprezentând lectura preferată a personajului. Complementar actului lecturii este gestul scrierii şi al rememorării trecutului petrecut alături de Ela. Pentru Gheorghidiu retrăirea dragostei într-o situaţie-limită are ca scop ordonarea existenţei, depăşirea stării de incertitudine, a dezechilibrului lăuntric, ceea ce conferă actului scrierii o valoare terapeutică. Pe de altă parte, confesiunea de tip jurnal publicată la câţiva ani de la participarea la Primul Război Mondial este mărturia revelaţiei majore a personajului, ce constată inadvertenţa dintre conţinutul mitizant al literaturii literaturii despre război şi realitatea dramatică a morţii morţii aproapelui, a absurdităţii uciderii celuilalt, a pierderii libertăţii individuale de a acţiona.

Statutul de narator-persona narator-personaj: j: Protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este un narator-personaj ce relatează experienţa de viaţă la persoana I, într-o manieră subiectivă, fiind necreditabil. Tehnicile moderne prin care se realizează confesiunea sunt : introspecţia (modalitatea specifică prozei de analiză psihologică prin care personajul principal îşi analizează trăirile sufleteşti în cele mai mici nuanţe),autoscopia nuanţe), autoscopia,, monologul interior (dezvăluirea interiorităţii la persoana I), fluxul conştiinţei (relatarea faptelor sau transcrierea gândurilor în ordinea subiectivă în care le reconstituie afectivitatea naratorului), memoria involuntară (rememorarea unui fapt în urma unei senzaţii sau a stimulării unui simţ, deci neintenţionat/programat).. Acest tip de narator anulează cronologia faptelor specfică prozei realist neintenţionat/programat) obiective, relatându-le în funcţie de subiectivitatea sa. O consecinţă directă a existenţei naratorului-personaj este modificarea raportului dintre acesta şi lumea evocată: dacă în romanul obiectiv obi ectiv naratorul omniprezent şi omniscient se afla într-o postură demiurgică, în romanul de analiză psihologică naratorul este un eu central, „actor” care oferă cititorului propria viziune asupa celor relatate.

Modalităţi de caracterizare: Modalitatile de caracterizare ce compun portretul personajului sunt atât directe, cât şi indirecte.

















conştiinţa personajului, gandurile, atitudinile, evidentiate prin tehnici moderne precum monologul interior,, introspectia, fluxul constiintei. Doua experiente fundamentale de cunoastere îi modeleaza interior spiritual: cea erotica,in care idealul iubirii absolute formulat in urma discutiei de la popota este infirmat de realitate, şi cea legata de razboi, în urma căreia Gheorghidiu înţelege că posibila trădare în dragoste a unei femei este incomparabilă cu absurditatea morţii aproapelui, cu durerea pierderii celor dragi, cu ororile razboiului . Încă de la începutul romanului, tânărul sublocotenent de 23 de ani, înrolat în Regimentul XX din Munţii Piatra Craiului, îşi rememorează trecutul, fiind prezentat ca un om preocupat de problematica vieţii, în căutarea unor răspunsuri clare la ceea ce îl frământă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşeală” î nşeală”.. Acesta este începutul drumului spre căutarea adevărului, Ştefan dorind să dezlege enigma vieţii sale. El se teme de o posibilă dezamăgire din partea persoanei iubite, deoarece pentru el iubirea înseamnă totul. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal. Conceptia despre iubire aminteste de idealul lui Pietro Gralla din Act veneţian . Gheorghidiu rosteste fraze din care se deduce ca limbajul colocvial si plin de clisee al ofiterilor de la popota îl irită. El nu vede in iubire un set de reguli sau compromisuri, nici o înţelegere care se poate uşor anula, ci o trăire intensă si refuza si formula superficiala a cui Corabu, adept al despartirii fara regrete, fara resentimente. Gheorghidiu considera ca orice iubire rerprezinta o comuniune a spiritelor,, o “cristalizare” în sens sthendalian ce presupune timp si profunzime, devotament si spiritelor purificare. Orgoliul de a fi iubit de una dintre cele mai frumoase studente se concretizează prin mariajul cu Ela. Dispreţuirea valorilor materiale îl caracterizează în scena vizitei la unchiul Tache, Tache, unde rezistă cu superioritate afişată ironiilor celor doi unchi ai săi legate de proacupările sale intelectuale şi unde dovedeşte curajul de a-şi afirma răspicat sistemul de valori, chiar şi atunci când acesta nu coincide cu cel al unchiului bogat a cărui avere poate fi moştenită. Reacţia sa la primirea moştenirii este tipică pentru un individ lipsit de simţ pragmatic: pragmatic: o consideră asigurarea traiului decent, ceea ce implică dedicarea studiului filozofiei. Spirit interogativ şi însetat de cunoastere, cunoastere , Ştef este inadaptat social si incapabil de compromis, trăsături evidenţiate chiar din primul capitol, din timpul şi de după discuţia de la popotă pe marginea legitimităţii graţierii bărbatului care îşi ucisese nevasta adulteră. El nu poate accepta banalitatea argumentelor aduse, limbajul nenuanţat, expunerea neînsoţită de dovezi ale propriei experienţe. Altădată, călătorind cu trenul, îl stânjenesc discuţiile din compartimentul vecin despre posibila intrare a României în război, purtate în acelaşi registru bogat în clişee. Experienţa erotică reprezintă o modalitate de autocunoaştere: capabil de sentimente intense, văzând în iubire singurul plan al împlinirii sufleteşti, este totuşi dominat de îndoială şi devine victima geloziei, astfel incat romanul erotic este de fapt o “monografie a indoielii” (Constantin Ciopraga), la sfârşitul căreia Ştef nu este un învins decât în măsura în care Ela idee a fost infirmată de Ela realitate, în schimb el gaseste în sine forţa de a depăşi eşecul în dragoste, reorganizându-şi sistemul de valori (analogie cu Pietro Gralla).

















Prin personaje precum Ştef Gheorghidiu sau Pietro Gralla, Camil Petrescu creează tipul intelectualului inadaptat social, hiperlucid şi hiperanalitic, căutător al absolutului în dragoste, infirmat de realitatea ale cărei compromisuri le refuză. Prin urmare, înlocuirea personajelor tipice în situaţii tipice cu personaje autorefelexive, preocupate cu precădere de viaţa lor lăuntrică, ignorând legile realităţii sociale, reprezintă unul dintre elementele definitorii ale prozei moderne de analiză psihologică. Varianta 5: Personajul principal dintr-un roman aparţinând pro zei realiste Ion (Liviu Rebreanu)

Introducere: Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care dezvăluie în romanele sale resorturile interioare ale creaţiei. Dintre aceste romane („Ion” („Ion”,, „Răscoala”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin prezentarea unei întregi umanităţi rurale. Aspecte generale ale operei: Publicat în 1920, romanul evidenţiază spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod realist. Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate. Criticul Nicolae Manolescu, în volumul „Arca lui Noe”, încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici mult mai importantă decât iluzia artei. Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acţiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare de personaje. Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină det ermină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea. În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, avand în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, iubirii”, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul” „Începutul”,, „Blestemul”, „Sfârşitul”. „Sfârşitul”. O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor evenimentelor,, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi.

















teoreticianului E. Forster, Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul jurul său (Ana, Vasile Vasile Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe. Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, narator , beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a avea: „Toată „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult... mult...” ” Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi” elevi”,, iar doamna do amna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, muncitor, harnic, săritor, isteţ”.. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul dintre isteţ” invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă. Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă!”. năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată. Aceată pendulare a personajului între cele două coordonate ale existenţei sale, generează şi conflictele exterioare ale romanului: cu Vasile Baciu pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc pentru Ana, şi ulterior pentru Florica. Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte. Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerindo şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa dură, dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”,, având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită” pământului” ascuţită”,, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă” Este naiv naiv,, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior, interior, generat de relaţia sa cu pământul. Personajul are o dorinţă , iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl



















Încheierea: Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un personaj p ersonaj complex, realist, cu un caracter bine individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.

Variata 6: argumentarea citatului din Mihail Sebastian, referitior la nevoia de rediscutarea a conve Comedia – teatrul de secol XIX, clasic (O scrisoare

pierdută, I.L. Caragiale)

•

•

•

•

Număr mare de personaje

Tematica orientată spre exterior: moravurile vieţii politice în perioada alegerilor alegerilor,, la sfărşit de secol

Accentuarea conflictelor exterioare

Răsturnările de situaţie, mişcarea scenică abundentă: comicul de situaţie (cupluri, triunghiuri, confuzia, qui pro quo, păcălitorul păcălit, evoluţia inversă)



















•

•

•

Tematica orientată spre interior: drama intelectualului aflat în căutarea absolutului în dragoste

Accentuarea conflictelor interioare sau a celor între mentalităţi –importanţa relaţiei protagonist-antagonist

Reducerea mişcării scenice (în defavoarea spectacolului dramatic), accentuându-se confruntarea dintre sistemele axiologice ale celor două personaje

•

Crearea unor personaje rotunde şi mobile

•

Rezolvarea conflictului prin reorganizarea sistemului de valori a protagonistului

•

Tensiunea scenică realizată prin confruntarea dialogică, prin revelaţiile personajelor



















stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tz. Todorov Todorov numeşte reţeaua tematică a « tuului », povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu publicul. Ceremonialul spunerii implică implică încadrarea încadrarea povestitorului, declanşarea relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al discursului (al momentului narării). narării). Cel mai important rol îi revine naratorului, naratorului, idee formulată în studiul Scrisori către un Llosa: losa: „Povestitorul este întotdeauna un un personaj inventat, o tânăr romancier de Mario Vargas L fiinţă ficivă, precum celelalte, cele povestite, dar mai important decât ele, pentru că de felul cum

acţionează […] depinde ca ele să ne convingă ori ba de adevărul lor, să ne pară reale sau caricaturale.”” Ideea apare şi în eseul Sadoveanu sau utopia cărţii , unde Nicolae Manolescu caricaturale. susţine ca Hanu Ancuţei este «capodopera imaginarului sadovenian», pornind de la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile, ceea ce echivalează unui act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Moţoc din Judeţ al sărmanilor , narator personaj camuflat într-un narator colportor, colportor, pretinzând că spune păţania unui prieten; alteori naratorul «zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând târcoale», căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul. Hanu Ancutei este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde noua povestiri: Iapa lui Voda (Comisul Ionita - narator personaj), Haralambie (calugarul Gherman narator martor), Balaurul (Mos Leonte Zodierul - narator martor), Fantana dintre plopi (Neculai Isac, capitan de mazali - narator personaj), Cealaltă Ancuţă (Mos Enache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Moţoc - narator personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (Jupan Dumitrache - narator personaj), Orb sarac (orbul Constantin narator personaj), Istorisirea Zahariei fantanarul ( Zaharia - antinataror prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia - narator colportor).



















Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajulceremonios limbajulceremonios,, prin stilizarea discursului. discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul patriarhal, pastrator al tainelor/tradiţiilor unui saptiu ancestral, aureolat de mit, de mister,, de basm. De mister D e aceea limbajul lor nu are ca marci individualizatoare individualiz atoare doar folosirea arhaismelor,, a regionalismelor sau a elementelor populare, ci se caracterizeaza preferinţa pentru arhaismelor expresii, perifraze sinonimice («a se afla în mare mâhnire»), prin plasticitatea imaginilor şi nota lirică date de folosirea figurilor de stil precum comparaţia (Ancuţa «ieşi ca o şerpoaică», «umblam bezmetic şi singur ca un cuc», «răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli»), epitetul («ochi iuţi», «obraz străin, ţigan nevolnic», «loc tainic şi singuratic» sau exprimarea metaforică («clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea»). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, popular,, oral cu cel literar, popular literar, astfel încât relatarea este în egală măsură autentică, spontană, naturale, pastrând o notă de poeticitate si de prospeţime. Relaţia dintre instanţele narative implică permanenta grijă a naratorului personajpentru a convinge naratarii, respectiv auditoriul de la han, ale cărui atenţie şi curiozitate trebuie permanent menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultător activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt triplate de timpul cititorului, o altă instanţă narativă. În teoria naratologică modernă,cititorului concret al fiecărei generaţii în se adaugă un cititor «model» (Umberto Eco), acelcititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric, celor două instanţe le corespund autorul concret, persoana reală Mihail Sadoveanu, respectiv autorul abstract, abstract, creatorul universului ficţional al operei. În concluzie, concluzie, valoarea unei povestiri rezidă în primul rând în specificul instanţelor narative, a căror relativizare accentuează perspectiva subiectivă a textului de acest tip.



















cititorul, împlineşte alături de Ana, personaj plat cu vocaţia tragicului, unul dintre cuplurile cu rol esenţial în evoluţia firului epic şi în conturarea dramei personajului principal. Evoluţia cuplului: Diferenţa de statut social: personaj eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei familii al cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele două personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi Ana bat someşana , apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc”, sărăntoc”, Vasile Baciu decalnşează conflictul exterior principal al romanului, de esnţă socială. Viziunea diferită asupra iubirii: Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului social, sau mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai puternice, el va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie. Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerete materiale (pentru Ion) sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile Baciu). Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion un temei demn de luat în seama, căci în societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi două braţe de muncă, după cum observa G.





















Particularităţi ale basmului cult Povestea lui Harap-Alb (Ion Creangă)

(varianta 9, 55) Încadrarea autorului în context: Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic “Amintiri “Amintiri din copilarie”, copilarie”, prin povestiri precum “Soacra cu trei nurori”sau nurori”sau acul şi barosul, prin nuvela Moş Nechifor coţcariul coţcariul şi prin basme culte: “Dănilă Prepeleac” sau “Povestea lui Harap-Alb” Harap-Alb”.. Elementele basmului popular ce se regăsesc în Povestea lui Harap-Alb: “Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică în proză de dimensiuni medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o luptă intre forţele binelui si cele ale răului, învingând intotdeauna cele dintâi şi în care se împletesc elemente elem ente ale realului cu elemente miraculoase. Aşadar, Aşadar, “Povestea lui Harap-Alb” este încadrabilă în categoria basmelor. basmelor. Pe de altă parte, întâlnim şi alte elemente





















Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului/Harap-Alb/viitorul craiului/Harap-Alb/viitorul crai, crai, iar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de al începutul textelor (prin superlative de tipul “creştea într-un an cât alţii în zece”), astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale ale unui erou, ci este un traseu iniţiatic parcurs de un tânăr la început naiv şi lipsit de experienţă, la sfârşit capabil de a conduce o împărăţie. Se vorbeşte, în acest sens, despre caracterul de bildungsroman al basmului, căci cititorul nu mai are în faţă personajul plat din basmul popular, popular, ci unul rotund rotund,, care evoluează gradat. Trei etape se disting în procesul său de formare: mai întâi el este mezinul craiului, tânărul lipsit de curaj şi de iniţiativă, boboc în trebi d-aiste”, “luminat crăişor”, crăişor”, cum îl numeşte, prin antifrază, batrâna cerşetoare. Drumul său de iniţiere este punctat cu spaţii cu valoare simbolică: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez simbolic al protagonistului care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare a nici unui tânăr). Dacă eroul basmului popular era supus în general al numai trei probe, Harap-Alb trece prin mai





















Un ultim nivel la care se pot stabili deosebiri este cel stilistic stilistic,, intenţionalitatea artistică a lui Creangă manifestându-se prin procedee de realizare a oralitaţii si umorului. Oralitatea este calitatea unui text de a fi scris ca şi cum ar fi spus, dând senzaţia de spontaneitate, autenticitate. autenticitate. Calitatea de povestitor a lui Creangă se ilustrează şi prin familiaritatea cu care se adreseaza cititorilor, cititorilor, realizată prin: vocative, imperative, pronume şi verbe persoanele I şi a II-a, adresari directe către cititor sau sau autoadresări: “ma rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult?”, folosirea dativului etic: “şi odată mi ţi-l ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap”, cap”, proverbe şi zicători, unele preluate din folclor, folclor, altele inventate pe tiparul popular (erudiţie paremiologica): “Lac de-ar fi, ca broaşte sunt destule”, destule”, “cine poate, oase roade”, roade”, interjecţii şi onomatopee: “şi-odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap”, teleap”, folosirea lui “şi” narativ la începutul frazelor frazelor pt accentuarea dinamismului, expresii populare: “a veni de hac”, arhaisme, regionalisme şi elemente populare. Umorul este o categorie estetică ce nu trebuie confundată cu comicul, intrucât atitudinea naratorului nu e satirică, ci condescendentă, condescendentă, de înţelegere şi de simpatie faţa faţa de personaj. Se realizează în poreclele şi portretele celor cinci, prezentarea unor scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casuţa de aramă), diminutivele diminutivele cu valoare augmentativă: “buzişoare”, “buzişoare”, expresii: “da-i cu cinstea, să piară ruşinea”, eufemisme (exprimarea voalata a unei realitati crude): “mititelul”, “cel de pe comoara” exprimarea mucalită: “să trăiască trei zile cu cea cea de-alaltăieri” zeflemisirea:





















Alexandru Lapusneanul este un text în proza de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje (principale, secundare, colective), al cărui unic fir narativ prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul, accentual punandu-se pe complexitatea de caracter a protagonistului, ceea ce justifică încadrarea operei în specia nuvelei.

La nivel tematic, tematic, nuvela prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul, trecutul istoric fiind o tema romantica prin excelenţă. Viziunea subiectivă a prozatorului este puternic influenţată de gustul romanticilor pentru excepţional: îndepărtându-se de modelul real al domnitorului, aşa cum îl aflăm din cronici sau din “Trecute vieţi de doamne şi domniţe” de C. Gane, Negruzzi ilustrează politica de îngrădire a autoritatii boierilor de catre un domn despotic şi autoritar. autoritar. Ca surse de inspiraţie, prozatorul se întoarce la Letopiseţul Ţării Moldovei, la Grigore Ureche pentru episodul acestei domnii şi la Miron Costin, de unde preia episodul uciderii boierului Batişte Veleli pentru pedepsirea lui Moţoc. Totuşi, în spiritul romanticilor, Negruzzi va opera importante modificări atât asupra faptelor, cât şi asupra persoanjelor, persoanjelor, urmărind crearea antitezelor şi a situaţiilor excepţionale. Ilustrati raportul realitate/fictiune intr-o opera studiata





















Evidenţierea raporturilor dintre erou şi celelalte personaje: La nivelul personajelor, personajelor, remarcăm faptul ca protagonistul este în egală măsura şi eponim, numele său apărând însoţit de articolul hotărât enclitic, ceea ce accentuează unicitatea acestuia. Personaj excepţional în situaţii excepţionale, Lăpuşneanul este o întruchipare a domnitorului crud, machiavelic, posesor al unei diabolice arte a disimulării, bun cunoscător al psihologiei celuilalt, cu o voinţă de fier, un temperament vulcanic şi o autoritate ineluctabilă, îndepărtându-se de imaginea mitică a unor domnitori precum Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân. Trăsăturile sale de caracter se evidenţiază în scene revelatorii precum cea a intâlnirii cu boierii de lângă Tecuci, unde dovedeşte labilitate psihică prin trecerea de la aparenta stăpânire de sine la exteriorizarea autorităţii şi la cinism în dialogul cu Moţoc sau în partea a doua a nuvelei, în care în prezenţa Ruxandei cu greu îşi stăpâneşte instinctul de a scoate pumnalul. Cea mai grăitoare dintre situaţiile excepţionale rămâne însă cea a uciderii nemiloase a celor 47 de boieri, culminând cu aşezarea capetelor lor în formă de piramidă, element pur neconfirmat de cronicariul Ureche.























romantismului de tip Biedermeier Bied ermeier,, specific culturilor şi literaturilor li teraturilor est-europene şi implicit celei române. Nu in ultimul rand, la nivelul procedeelor artistice, artistice, Negruzzi exceleaza in folosireaantitezei. folosirea antitezei. Pe de o parte, sunt plasate în opoziţie personaje, nu numai cele principale, ci şi personajele episodice: Spancioc şi Stroici se detaşează de Moţoc prin refuzul lor d e a-l sluji pe Lăpuşneanul şi prin rolul lor























Subiectul cuprinde aşadar o serie de evenimente declanşate de reluarea tronului de către Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, confiscarea averilor boierilor de către noul domn, uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de către mulţime şi moartea tiranului prin otrăvire. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt în conformitate cu specificul nuvelei istorice, clar precizate: cea de-a























Figură complexă, demonică, stranie, el este tipul domnitorului tiran şi crud, o personalitate contradictorie, ale carei trăsături sunt subordonate uneia esenţiale: voinţa de putere. De asemenea, forţa, autoritatea, instabilitatea emotionala, capacitatea de a disimula trădează un temperament vulcanic, cinic, machiavellic.























Geneza romanului Publicat în 1920, romanul prezintă spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod realist şi are ca punct de plecare câteva dintre nuvelele cu care debutase scriitorul. Astfel, una dintre acestea, „Volbura „Volbura dragostei”, dragostei”, sintetizează tema din ce-a de-a doua parte a operei, iar nuvela „Ofilire” reia tema fetei seduse şi abandonate, care se va regăsi în „Ion”, în ipostaza cuplului Ion-























morală. Ion este implicat într-un î ntr-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. În confruntarea cu Vasile Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul are ca miză iubirea. Momentul în care se intensifică conflictele este nunat lui Ion cu Ana, când fata realizează că ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.

















































































































































































































































































































































































































































Scrie un eseu-rezolvarea eseului de la romana bac 2007

Recommend Documents