REVOLUȚIA DE LA 1821 Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei. Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească (prin eliminarea elementului fanariot). Numirile în toate dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni şi patrioţi”. Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”. Se cerea de asemenea desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. „Cererile…” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţământul, care trebuia să cuprindă întreg tineretul naţiunii indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele
fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de importexport, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică. În ceea ce priveşte ţărănimea, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiţi”, dar fiind atent şi la reacţiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea ţăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcaşilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedaţi în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naţionale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” şi 200 de arnăuţi. Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naţionale. S-a aşteptat momentul potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare româneşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie). După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme […] pentru obştescul folos”. Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare, care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceştia fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii liberi) ci şi din rândul clăcaşilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă şi slobozenie”, iar în rândurile ţăranilor clăcaşi prin asigurarea scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunţate în Proclamaţia de la Padeş.
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare. Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mănăstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluţie politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Rus. Declanşarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mişcării eteriste, ale căror forţe au traversat graniţele Moldovei cu aprobarea autotităţilor ţariste, corelată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, împreună cu declaraţia riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul ţarului , au dus la precipitarea evenimentelor şi complicarea situaţiei mişcării revoluţionare române. Pentru a asigura controlul asupra ţării, pandurii au executat marşul spre Bucureşti. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluţionare roeşti au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptămână mai târziu. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamaţie prin care cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de condiţia socială, să se unească pentru „obşteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş, evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie politicomilitară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de
„vremelnicească ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeaşi zi 23 martie/4 aprilie. La începutul lunii mai armata otomană a intrat în Moldova pe la Brăila și în Muntenia pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa. În fața acestei amenințări, pe 15/27 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii nu doreau retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia, iar prin trădare și complot au reușit să-l captureze pe Tudor pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii împotriva otomanilor până spre sfârşitul lunii iunie. În primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi au fost trimise delegaţii pentru a cere Înaltei Porţi domni pământeni. Din aceste delegaţii au făcut parte printre alţii: Ioniţă Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Ţepeş, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei şi vornicul Iordache Râşcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acţiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniţă Sandu Sturdza şi în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Naţională”.
