UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ BUCUREŞTI MASTER: ISTORIE ŞI TRADIŢIE
RELAŢIILE DINTRE BIZANTINI – LATINI – ARABI ÎN PERIOADA CRUCIADELOR
FLORIN TALMACIAN
BUCUREŞTI IUNIE 2002
2
Preliminarii Relaţiile dintre Europa Apuseană şi cea Răsăriteană au fost marcate dintotdeauna de o rivalitate intre civilizaţia greacă şi cea latină, prima mult superioară celei din urmă. Cuceriţi de latini cu armele, grecii îi vor cuceri prin cultura lor. Această rivalitate s-a perpetuat de-a lungul secolelor îmbrăcând diverse forme. Diferenţele culturale dintre greci şi latini s-au accentuat în special în perioada târzie a Imperiului Roman, adică în perioada bizantină şi al doilea mileniu al erei creştine a adus cu sine o rupere totală a răsăritului ortodox de apusul catolic. Din păcate, ceea ce se voia a fi un factor de unitate – creştinismul- s-a dovedit pentru cele două lumi elementul care le-a dezbinat. Cauzele care au determinat îndepărtarea Răsăritului de Apus au fost de natură religioasă, culturală şi politică. Ele pot fi sesizate încă din secolul al III-lea după Hristos. împărţirea Imperiului Roman pe care a făcut-o Diocleţian în anul 286 a separat lumea orientală de cea occidentală între care existau de pe atunci mari deosebiri de concepţii şi mentalităţi. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, la 11 mai 330, a fost o lovitură foarte grea pentru Roma, cetatea eternă fiind trecută pe plan secund. în timpul împăratului Teodosie Imperiul a fost împărţit din nou, între fii săi: Arcadiu şi Honoriu. Anul 476 reprezintă căderea Romei sub barbarii conduşi de Odoacru şi desfiinţarea Imperiului Roman de Apus. Imperiul Bizantin va fi considerat de acum înainte singurul continuator legitim al Imperiului Roman, fapt ce va duce la creşterea resentimentelor apusenilor faţă de greci. Reunificările parţiale realizate de Justinian nu au avut consecinţe durabile sub ameninţarea longobarzilor papii vor face apel de acum înainte la popoare apusene, renunţând la ajutorul bizantin care oricum nu era prea eficient. în anul 752 , cu ajutorul lui Pepin cel Scurt (741-768) , papa Ştefan II (752-757) obţine victorii împotriva longobarzilor şi toate teritoriile cucerite vor deveni PATRIMONIUM SANCTI PETRIS aceasta este baza statului papal. Suveranul Pontif se va emancipa de acum de sub puterea politică a Bizanţului ca şef al REPUBLICA ROMANORUM. în anul 800 papa Leon III îl încoronează pe Carol cel Mare (768-814) împărat roman al Apusului. Se pare că încoronatul nici nu şi-a dorit acest lucru, dar papa a vrut să opună un împărat capabil să-l apere unui Imperiu Bizantin care nu voia sau nu mai avea puterea necesară pentru a controla Apusul. în anul 962 este încoronat împărat al Apusului Otto I al Germaniei. El va propune Basileului o alianţă matrimonială, cerând o soră a împăratului Vasile II pentru fiul său. Trimisul lui Otto era arhiepiscopul de Cremona- Liutprand- a cărui prezenţă la Constantinopol pune în lumină natura relaţiilor dintre Bizanţ şi latini: emisarul apusean nu se înclină în faţa Basileului care, apoi, contestă vehement titlul imperial al lui Otto, afirmând că papa e un ignorant dacă nu ştie că Sfântul împărat Constantin cel Mare a transferat totul de la Roma la Constantinopol, acolo rămânând doar
3 robii cei mai umili. Emisarul va replica : papa n-a uitat, dar de vreme ce a văzut că v-aţi schimbat limba, obiceiurile şi straiele, Sfântul Papă a crezut că numele romanilor vă displăcea profund . Basileul ripostează spunând că Otto e doar un barbar căruia nu-i poţi da o soţie imperială. Răspunsul emisarului e pe măsura celui primit: noi îi numim pe duşmanii noştri romani pentru că acest nume cuprinde toate relele de pe pământ.1 Cauzelor de natură politică li se adaugă cele de natură religioasă. La loc de frunte stă dorinţa de supremaţie manifestată de episcopii Romei considerându-se urmaşi ai Sfântului Apostol Petru, papii aveau credinţa că lor li se cuvine onoarea de a conduce întreaga Biserică creştină. Pretenţiile lor s-au lovit de opoziţia patriarhatelor din Răsărit, în special cel al Constantinopolului. Tot la cauze religioase se înscrie disputa celor Trei Capitole care a generat Sinodul V Ecumenic amintim monofizismul, şi monotelismul şi mai ales iconoclasmul lupta împotriva icoanelor îi arată pe împăraţii bizantini şi papii Romei în tabere adverse. O altă distincţie între romani şi bizantini o întâlnim la nivelul cultului divin: în Apus se introduce missa romană, se acceptă pascalia romană în locul celei alexandrine, se foloseşte azimă în loc de pâine dospită la sinodul quinisext catolicii sunt acuzaţi de celibat, de consum de carne de animale sugrumate şi de sânge, de postire în zi de sâmbătă, că mănâncă ouă şi brânză în Păresimi, că-L pictează pe Mântuitorul în chip de miel în enciclica patriarhului Fotie se adaugă şi alte acuze aduse latinilor, cum ar fi că îşi rad bărbiile şi junghie de paşti un miel pe altar în total, la anul 1054, se adunaseră 80 de acuzaţii împotriva latinilor. Dar au existat acuzaţii şi din partea papilor: Nicolae I îl acuza pe Fotie că era un simplu laic, nega autoritatea patriarhului de Constantinopol la 1054 grecii mai erau acuzaţi că sunt simoniaci, că fac eunuci şi-i ridică la treapta de episcopi, că-i rebotează, ca arienii, pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, că permit căsătoria preoţilor şi pretind că Legea lui Moise este blestemată. Aceste acuze reciproce arată cât de puţin se cunoşteau cele două lumi, cultura diferită precum şi mentalităţile diferite. Dintre cauzele culturale care au determinat separarea celor două lumi şi lipsa interesului reciproc, trebuie subliniat faptul că grecii şi latinii aveau firi diferite. Primii erau mai aplecaţi spre filosofie, dând naştere la erezii de ordin dogmatic, pe când latinii erau mai pragmatici, ocupându-se de probleme de cult şi morală, aducând inovaţii în aceste direcţii. Domnia lui Heraclius a consfinţit o evoluţie începută de mai înainte. El renunţă la titulatura romană şi adoptă titlul de Basileu prin care era desemnat până atunci regele persan. La acea dată în Imperiul Roman latina nu mai era folosită, fiind înlocuită cu greaca.2 La 450 puţini occidentali ştiau citi greceşte, iar la anul 600 puţini orientali vorbeau latina; Fotie nu ştia citi în latină iar Mihail III considera limba lui Vergiliu un dialect barbar; Psellos îl confunda pe Caesar cu Cicero şi toate aceste constatări arată necesitatea unor traduceri, dar nimeni nu era preocupat de aşa ceva. în 1
Răsărit mulţi laici erudiţi erau
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, traducere de Sorina Dănăilă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Florin Platon, ediţia a doua, editura Institutul European pentru cooperare Cultural Ştiinţifică, Iaşi, 1998, vol II p. 64-65. 2 Ibidem, p. 49.
4 preocupaţi de teologie, pe când în Apus teologia era apanajul exclusiv al Bisericii, restul fiind analfabeţi, nepricepând teologia. Traducerile care se făceau erau toate eronate.3 „În toate timpurile grecii au fost mândrii de superioritatea lor în domeniul cunoştinţelor laice şi religioase. Ei erau primii care primiseră lumina credinţei creştine, ei pronunţaseră decretele celor şapte sinoade ecumenice. Numai ei posedau limbajul Scripturii şi al filosofiei, şi după cum socoteau ei, nu s-ar fi cuvenit ca barbarii, cufundaţi în întunecimea Apusului , să îndrăznească a discuta despre problemele înalte şi misterioase ale ştiinţei teologice. Aceşti barbari dispreţuiau la rândul lor subtila şi agitata nestatornicie a orientalilor, autorii tuturor ereziilor şi îşi binecuvântau propria simplitate care se mulţumea să păstreze tradiţia bisericii apostolice.” 4 Dezbinarea Bisericii creştine în anul 1054 nu a fost decât fireasca urmare a dezbinării culturale a celor două lumi: greacă şi latină. Acuzele reciproce aduse de cele două Biserici au determinat caracterul relaţiilor dintre cruciaţi şi bizantini; primii erau bănuiţi de interese meschine de ocupare a noi teritorii şi totodată aliaţi ai papei în încercarea de a-şi întinde jurisdicţia peste Orient; bizantinii erau consideraţi un obstacol în calea ţelului de eliberare a locurilor sfinte, a Sfântului Mormânt. Dată fiind rivalitatea dintre bizantini şi latini, se va observa o apropiere din ce în ce mai puternică între lumea greacă-ortodoxă şi lumea musulmană. Ignoraţi la început, consideraţi drept eretici iudeo-creştini, fără o cultură şi civilizaţie demnă de atenţia Bizanţului, lumea musulmană va fi descoperită în timpul cruciadelor şi chiar va fi preferată celei apusene. Interesele politice, care au făcut ca diferenţele religioase să nu mai conteze, au dus la o apropiere între cele două civilizaţii care se vor influenţa reciproc.
3
Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, editura Aldo Press, Bucureşti, 1999, p. 67. Edwuard Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, vol.III, traducere de Dan Hurmuzescu, editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.146-148. 4
5
Relaţiile dintre Bizanţ şi lumea musulmană până la momentul cruciadelor Primele contacte arabi-bizantini. Înainte de Mahomed Imperiul Bizantin n-a avut aproape nici un fel de relaţii cu Peninsula Arabică. S-a mulţumit, pentru a apăra Siria, doar cu ridicarea unui zid împotriva nomazilor din deşert. Imperiul n-a considerat niciodată această zonă ca pe unul din punctele sale nevralgice, nici n-a masat în regiunile respective o parte însemnată a forţelor sale militare. Beduinii nomazi din peninsulă se aflau în stadiul tribal de dezvoltare iar credinţele lor abia depăşeau fetişismul. La moartea lui Mahomed, în 632, nimic nu anunţa pericolul care avea să se manifeste fulgerător peste doi ani. La graniţă nu se luase nici o măsură, încât atacul arabilor i-a luat prin surprindere pe bizantini. Succesul arabilor se explică şi prin epuizarea celor două Imperii: Bizantin şi Persan, ca urmare a îndelungatei lupte care le încleştase unul împotriva celuilalt.5 După victoria împotriva bizantinilor din anul 634, arabii vor cucerii întreaga Sirie. Oraşele şi-au putut păstra libertatea religioasă în schimbul unui tribut. în anul 640 Cezareea - reşedinţa guvernatorului imperial – a capitulat în faţa viitorului calif Moawia. A urmat ocuparea Mesopotamiei Superioare, a Armeniei, a Insulelor Cipru Rhodos şi Creta. Constantinopolul a fost asediat fără succes, între 668-718. este vorba de două asedii: primul, în 674-678, pornind din insula Cizic, eşuat din cauza focului grecesc şi a unei furtuni care a distrus flota arabă. Al doilea (717718), respins de împăratul Leon al III-lea cu ajutorul bulgarilor. 6 După acest moment, Imperiul, care beneficiase până acum de o superioritate pe mare evidentă pe mare, se va mulţumi de acum cu o politică maritimă defensivă, pentru că invaziile slave şi bulgare din Balcani necesitau o atenţie mărită pe plan terestru. Dinastia Isauriană - adoptând monofizismul - îşi va asigura sprijinul unei părţi din capitală şi din Asia Mică, fără de care apărarea Imperiului ar fi imposibilă. Ocuparea Asiei Mici, a Locurilor Sfinte, a sensibilizat lumea creştină, născându-se ideea eliberării lor cu ajutorul cruciadelor.
Imperiul musulman în viziunea bizantină. În scrierile bizantine ştiri despre lumea arabo-musulmană avem relativ târziu. Lipsa de informaţii se explică prin aceea că în secolul al VIII-lea istoria internă a arabilor era puţin cunoscută. Pe de altă parte bizantinii erau puţin marcaţi de pierderea provinciilor orientale în 5
Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, traducere de Sanda Oprescu, editura Meridiane Bucureşti, 1996, p. 136137. 6 Dominique Sourdel, Istoria Arabilor, traducere de Ioana Cojocariu, cuvânt înainte de Nadia Anghelescu, prefaţă şi note de Radu G. Păun, editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 33-34.
6
care trăiau eretici(monofiziţi) şi trădători. Pentru bizantini era mai importantă eliminarea ereticilor decât lupta contra duşmanului. Ortodocşii îi considerau mai periculoşi pe eretici decât pe duşmanii reali ai Imperiului. Fiind acuzaţi de trădare, ereticii orientali au meritat să fie supuşi musulmanilor, aceasta fiind o manifestare a mâniei
divine. Contemporanii bizantini ai cuceririlor arabe
vedeau supunerea falşilor creştini duşmanului musulman ca pe un simplu instrument al justiţiei divine. Istoricii bizantini sunt destul de discreţi cu privire la cucerirea Orientului Apropiat de către arabi. Teofan consacră acestor evenimente doar patru pagini, iar Kedrenos este şi mai discret. Faptul este frapant ţinând cont de conflictele din secolele IX-X dintre arabi şi bizantini. Când turcii au forţat frontierele Asiei Mici bizantinii aveau sentimentul că numai atunci se produsese o adevărată catastrofă; explicaţia era din nou păcatele oamenilor. Subiectul cuceririlor arabe ca pedeapsă divină era clasic în Bizanţ; fusese invocat şi pe perioada iconoclaştilor. Din secolul XI aceste argumente nu mai erau valabile, erezia fiind înlăturată din Imperiu. Kekavmenos susţine că necredincioşi au triumfat pentru un timp datorită planurilor ascunse ale lui Dumnezeu; dacă oamenii răi reuşesc, să nu-i invidiem, să nu ne mire. Se mai credea că musulmanii îi omoară pe creştini nu doar pentru rai, ci pentru a-i converti pe infideli; de aici teama bizantinilor că musulmanii erau ucigaşi şi jefuitori, moartea şi hoţia fiind părţi integrante ale religiei lor. Bizantinii credeau că lumea se împarte în oicumene şi barbaria ; în secolul XI bizantinii îi considerau pe occidentali şi pe musulmani situaţi în acel spaţiu întunecat al barbariei. Turcii reprezentau un fel de ţară fabuloasă, de care se legau legendele despre opulenţa califilor abasizilor. Leon Diaconul descrie capitala Irakului ca fiind cea mai opulentă şi bogată în aur de sub soare (PG. 117/189, apud Pr. Băbuş,Curs de bizanţ). O asemenea descriere contrazice ideile preconcepute repetate constant cum că Islamul ar conţine moravuri primitive, fiind în contrast cu aprecierile exagerat pesimiste. Bizantinii nu aveau cunoştinţe istorice şi geografice exacte despre lumea musulmani, aşa încât s-a putut face confuzia între ei şi pavliceni când sunt relatate expediţiile lui Vasile I asupra maniheilor de la Eufrat. La fel se întâmplă şi la Constantin VII
7
Porfirogenetul; într-o relatare cu privire la revolta abasizilor din 750 el pune această mişcare în raport cu cucerirea Spaniei, anterioară cronologic cu 85 de ani; se observă orgoliul împăratului care subliniază caracterul marginal al Occidentului
în
preocupările
Bizanţului.7
Descrierile
lui
Teofan
şi
ConstantinVII Porfirogenetul nu conţin date exacte despre arabi decât atunci când au influenţat relaţiile cu Bizanţul, cum sunt războaiele civile care l-au slăbit pe adversar. Unele detalii de la Constantin VII Porfirogenetul se datorează unor greci iniţiaţi în arabă; existau traduceri ale Coranului care circulau cel puţin pe cale orală. La Bizanţ se afla şi un interpret pentru această limbă.(Pr. Băbuş) Islamul în viziunea creştinismului bizantin. Strădaniile lui Mahomed de a păstra o continuitate între islam şi tradiţia iudeo-creştină i-au adus acuzaţii de a fi un fals profet sau un eretic în sensul iudeo-creştin: „Nelegiuitul şi blestematul Mahomed…îşi trage originea dintr-o spiţă foarte de jos, din Ismail, fecior de-al lui Avraam…Şi acest smintit şi şarlatan …profetul mincinos al saracenilor.”8 Alţi creştini au interpretat apariţia islamului din punct de vedere eshatologic, ca fiind ultimele zile ale promisiunii privind venirea falşilor profeţi, aşa cum este ea prezisă în Apocalipsa Sântului Ioan(Apocalipsa 19,20). Sfântul Ioan Damaschinul – fost funcţionar vamal la curtea califului musulman, era convins că islamul este o erezie creştină. După el, „în zilele împăratului Heraclius, un fals profet s-a arătat printre arabi. Numele lui este Mamed. El a învăţat Vechiul şi Noul Testament şi mai târziu…şi-a făcut secta lui…mai târziu a susţinut că o scriptură i-a fost trimisă din ceruri.”
9
La fel scrie şi Theofanes Confesorul (mort în 817), istoricul bizantin: „în
acest an a murit Mahomed, conducătorul şi falsul profet al sarazinilor…”. 10 Relaţiile economice, comerciale, dintre lumea arabă şi cea bizantină nu s-au lăsat influenţate de deosebirile de religie.11imperiul întreţine intense relaţii comerciale cu lumea arabă, cu marile centre din Asia Mică şi cu republicile italiene.12Bizanţul a influenţat lumea arabă şi din punct de vedere cultural: primele construcţii publice musulmane au fost opera meşterilor bizantini; până în secolul VIII actele oficiale ale curţii şi administraţiei califatului erau redactate în limba greacă; şcolile constantinopolitane erau ţinta intelectualităţii islamice; califii omayazi şi abasizi adunau manuscrise greceşti şi puneau să se traducă în limba arabă operele cele mai însemnate de ştiinţă, medicină şi filozofie elenice. În secolul 7
Constantin VII Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 28. 8 Ibidem., p. 25-26. 9 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, traducere de Claudia Dumitriu, editura Humanitas, 1994, p. 131. 10 Ibidem,p. 132. 11 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, editura Saeculum IO Vestala, Bucureşti, 1998, vol. IV, p. 410. 12 Ibidem, p. 255.
8 IX la Bagdad s-a format, sub influenţa Bizanţului, o mare şi fecundă mişcare intelectuală, iar Mihail Psellos avea printre studenţii săi şi foarte mulţi arabi.13 S-a întâmplat ca mulţi pretendenţi la tronul imperial să apeleze în multe rânduri la serviciile militare ale turcilor; astfel, fie ca adversari, fie ca aliaţi ai prinţilor bizantini, turcii au cucerit cetăţi ca Iconium, Niceea, Smirna, Antiohia, Edesa.14 Am văzut că iniţial Bizanţul nu a acordat nici o importanţă lumii arabe – care nu reprezenta un pericol politic şi nici un interes cultural – considerând-o nesemnificativă. Dar când arabii au atacat Imperiul şi i-a cucerit teritorii, cronicarii bizantini se arată interesaţi de această parte a lumii, deşi multe informaţii sunt încă eronate: nu se cunoaşte temeinic nici configuraţia etnică, nici cea culturală, iar din punct de vedere religios erau priviţi ca o sectă iudeo-creştină. Cuceririle lor erau privite ca o manifestare a mâniei divine împotriva monofiziţilor; chiar era necesară prezenţa lor, încât s-ar putea crede că ei au adus un serviciu Imperiului. Ulterior această optică se va schimba, iar musulmanii, deşi consideraţi păgâni, vor fi trataţi pe picior de egalitate cu Imperiul Bizantin, se vor stabili puternice legături economice şi culturale între cele două lumi, ba se vor încheia alianţe militare bizantino-arabe împotriva latinilor porniţi să elibereze Locurile Sfinte.
13 14
Ibidem, p. 362-363. Columbeanu, S., Radu Valentin, Cruciadele, editura Enciclopedică Română, 1971, p. 49.
9
Cruciadele Cruciadele au pus faţă-n faţă două lumi diferite: creştinătatea orientală şi cea occidentală; deşi aveau aceleaşi principii, erau complet diferite prin modul de a fi, a vorbi, a se îmbrăca. Iniţiate ca un mijloc de reunificare a lumii creştine, ele s-au dovedit a avea un efect invers, de separare şi dezmembrare. Cruciadele sunt un fenomen complex, tipic epocii feudale a Evului Mediu. Papalitatea – unul din factorii ce au iniţiat şi susţinut aceste războaie- a urmărit realizarea dominaţiei sale spirituale peste întreaga creştinătate. În afară de prima cruciadă – la care au luat parte luptători de bună credinţă, celelalte cruciade s-au dovedit a fi mai degrabă expediţii care urmăreau scopuri lumeşti, materialiste, culminând cu cea de-a patra cruciadă când Constantinopolul va fi devastat de cruciaţi.15 Oraşele italiene angajate în desfăşurarea cruciadelor au văzut în ele ocazii optime pentru întărirea puterii lor economice şi pentru deschiderea de pieţe cât mai avantajoase.16 Cum s-a ajuns la organizarea cruciadelor? Datorită ocupării Ierusalimului şi a locurilor sfinte de către musulmani: la 29 septembrie 1009, sultanul Egiptului, Al Hakim(996-1020) a devastat şi distrus Biserica Sfântului Mormânt şi a Golgotei; pelerinajele au continuat, însă, dar în anul 1065 cei aproximativ 10.000 de pelerini au fost atacaţi de beduini; ulterior turcii cuceresc Antiohia, Ierusalimul şi au loc numeroase atrocităţi. Împăratul Alexios I Comnenul primeşte făgăduinţa din partea contelui Robert de Flandra, în 1090, când acesta trecu prin Bizanţ cu ocazia unui pelerinaj la Ierusalim , şi îi făcu jurământ de vasalitate, că-i va trimite un detaşament de 500 de cavaleri pentru a elibera Locurile Sfinte.17 Însă împăratul nu ceruse organizarea primei cruciade; de la Occident venea mai multă primejdie decât ajutor.18 E adevărat că Imperiul se confrunta cu ameninţări din exterior (turcii selgiucizi) şi interior(incursiunile cumanilor şi pecenegilor dincoace de Dunăre); de aceea va apela la serviciile mercenarilor din Apus întucât era nevoie de trupe de elită. Se pare că ideea de a cere papalităţii ajutor- incitându-i pe cavalerii occidentali în slujba Imperiului - s-a născut în timpul domniei lui Mihail al VIII-lea Dukas(1071-1078). Papa Grigore al VII-lea plănuise o expediţie pe care intenţiona să o conducă el însuşi, dar cearta cu Imperiul antrenează abandonul planului şi chiar orientarea politicii papale spre normanzi19 Au urmat negocieri între Urban II şi Alexios I Comnenul; dar Bizanţul nu chema la cruciadă; lupta împotriva arabilor, apoi a turcilor, nu însemna decât apărarea Imperiului, nu i se dădea caracter sfânt; mai mult, creştinii din Siria, monofiziţi, nu cereau să fie eliberaţi. Deci prima cruciadă nu răspundea dorinţelor papei, dar mai ales Împăratului bizantin 15
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 17. 16 Ibidem, p. 18. 17 Ibidem, p. 18. 18 Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, traducere de Maria Holban, editura Enciclopedică Română, 1974, p. 393. 19 Cecile Morrisson, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 21.
10 care se descotorosise de pecenegi şi de emirul Smirnei, iar cu sultanul selgiucid, stabilit la Niceea, întreţinea raporturi paşnice.20
Sosirea cruciaţilor punea Imperiului grave probleme legate de
aprovizionare şi pază. La Constantinopol cruciaţii erau priviţi cu neîncredere şi bănuiţi de intenţii ascunse; prezenţa lui Bohemond în haine de cruciat în aceleaşi locuri unde nu cu mult timp în urmă a venit să cotropească a sporit starea de nelinişte. Totuşi împăratul îl primeşte şi le promite că le va înlesni trecerea cu condiţia ca aceştia să-şi respecte angajamentele de pace. Primele incidente s-au datorat „cruciadei populare”, incapabilă să-şi cumpere proviziile şi înclinată spre jaf chiar în împrejurimile Constantinopolului. Din această cauză Alexios I se grăbeşte să-i tracă în Asia Mică. Cu toate insistenţele împăratului de a aştepta sosirea celorlalţi cruciaţi, mulţimea neînarmată şi neorganizată atacă pe selgiucizi şi este nimicită aproape în întregime. 21 În toamna aceluiaşi an soseşte la Constantinopol armata cavalerilor cruciaţi; Alexios I Comnenul le cere prestarea unui jurământ prin care încerca să obţină restituirea către Imperiu a tuturor pământurilor care-i aparţinuseră înainte de invazia turcă, menţinerea în feudă imperială a celorlalte pământuri care urmau să fie cucerite în Orient şi promisiunea din partea tuturor căpeteniilor cruciate că vor rămâne fideli împăratului. 22 A fost nevoie de intervenţia armată pentru a-i convinge pe cruciaţi să presteze jurământul. Unii dintre ei refuză orice jurământ şi evită Constantinopolul, trecând direct în Asia Mică. Niceea este asediată şi se predă în mâinile Basileului, după ce acesta a tratat separat cu garnizoana turcă din oraş; acest fapt a nemulţumit profund pe cavalerii cruciaţi. 23 În ciuda generozităţii împăratului, indulgenţa lui faţă de necredincioşi este calificată drept trădare. 24 În acest moment relaţiile dintre bizantini şi cruciaţi capătă caracterul tot mai pronunţat al unor disensiuni. Cauza consta tocmai în pretenţia Împăratului asupra fostelor sale posesiuni asiatice; Bizanţul a înţeles că cruciaţii au pornit la luptă în numele şi sprijinul Imperiului, pe când cruciaţii au venit cu gândul de a elibera aceste teritorii pe care nu le considerau însă posesiuni bizantine, ci „res nullius”, adică pământuri ale nimănui. De aici răcirea relaţiilor dintre cruciaţi şi bizantini. 25 Asediul Antiohiei, bizantină până în 1085, reprezintă un moment esenţial în desfăşurarea primei cruciade: atunci se manifestă primele ambiţii teritoriale ale cruciaţilor şi se consumă ruptura cu Bizanţul.
26
Cu toate protestele bizantinilor , Bohemund pune bazele unui principat propriu în
Antiohia şi refuză să-l predea Imperiului, aşa cum prevedea jurământul; evenimentul provoacă disensiuni în tabăra cruciată. Exemplul său este urmat de Badouin de Boulogne care creează comitatul de Edesa în Mesopotamia Superioară, pe care refuză să-l predea Imperiului.27 În vara anului 1099 forţele cruciate asediază şi cuceresc Ierusalimul; se întemeiază regatul Ierusalimului avându-l ca titular pe Godefroy de Bouillon, nu cu titlul de rege ci de „apărător al 20
Ibidem, p. 22. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 136. 22 Cecile Morrisson, Op. Cit. p29. 23 Stelian Brezeanu, Op. Cit. , p. 136. 24 Cecile Morrisson, Op. Cit., p. 30. 25 Columbeanu, S., Op. Cit., p. 67-69. 26 Cecile Morrisson, op. cit. p. 31. 27 Stelian Brezeanu, Op. Cit., 21
11 Sfântului Mormânt”; se creează un sistem de state cruciate: comitatele de Edesa,
Tripoli şi
principatul Antiohiei, recunoscându-se vasale regatului de Ierusalim. 28 Cucerirea Ierusalimului s-a făcut printr-un masacru oribil, unic ca amploare şi cruzime. Despre acest trist eveniment avem două surse: musulmane şi creştine. Cele creştine descriu momentele astfel: „Oraşul prezenta ca spectacol un asemenea carnagiu, o asemenea vărsare de sânge încât învingătorii înşişi nu puteau decât să fie cuprinşi de oroare şi dezgust.29 „A fost un asemenea carnagiu încât ai noştri mergeau în sânge până la gleznă”30 Aceste acte reprobabile, total lipsite de sens, au avut darul printre altele să trezească în sufletele musulmanilor o ură adâncă împotriva creştinilo0r, fapt care va obliga pe cruciaţi să stea de acum înainte aproape în permanenţă cu arma în mână pentru a apăra teritoriile cucerite de ei. 31 În lucrarea sa Gibbon, îl numeşte pe Alexios I „şacal” pentru viclenia şi diplomaţia lui; grecii sunt nişte vicleni care au profitat de vitejia nesăbuită a cruciaţilor şi şi-au consolidat poziţiile în Asia Mică, uitând de eliberarea Sfântului Mormânt; pentru acest motiv cruciaţii l-au înfierat cu mârşavul cuvânt de trădător şi dezertor.32 Între anii 1105 – 1107 Bohemund călătoreşte în Occident, lăsând regenţa nepotului său. Însoţit de un legat papal, prinţul normand parcurge Italia şi Franţa, prilej cu care desfăşoară o vastă propagandă antibizantină; cu o mare influenţă în evoluţia psihologiilor colective apusene anitibizantine din secolul XII; Basileul este prezentat ca un trădător al cauzei creştine şi ca principală piedică în ducerea la bun sfârşit a planurilor latine de cruciadă.33 Cruciada a II-a a fost predicată de Bernard de Clairvaux şi condusă de Ludovic VII regele Franţei, şi Conrad III regele Germaniei. Manuil I Comnenul le impune cruciaţilor aceleaşi condiţii ca şi Alexios I. Regii apuseni au refuzat jurământul de vasalitate faţă de Basileu. Atunci împăratul a semnat o pace cu sultanul turc Masud, stăpânul teritoriilor ce urmau să fie străbătute de armatele celor doi suverani apuseni.34 Împăratul a ordonat totodată trecerea cruciaţilor în Asia Mică pentru a nu pune în pericol capitala.35 Înfrânţi de musulmani, cruciaţii au cerut bizantinilor din portul Adalia corăbii; ordinul venit de sus era să li se pună la dispoziţie nave cu ţârâita şi în mai multe etape; aceste şicane au contribuit la plecare pe rând a trupelor franceze şi rămânerea inevitabilă în Adalia a unui ultim efectiv militar redus ca număr; acest efectiv a fost atacat de oştile unite ale bizantinilor şi turcilor fiind măcelărit în cea mai mare parte. Aceasta era poliţa pe care Împăratul o plătea „mult prea mândrului rege Ludovic al VII-lea.36 Cruciada s-a sfârşit în anul 1149 cu tentativa eşuată a lui Conrad de a cuceri Damascul împreună cu cavalerii din Ierusalim. Eşecurile cruciaţilor au 28
Stelian Brezeanu, op. cit., 138 R.Grousset, Histoire des croisades et du Royaume fran de Ierusalem, tome I, Paris, p.161, apud Columbeanu op.cit., p.82 30 Ibidem, p.82 31 Ibidem, p.82 32 Edward Gibbon, op.cit., p.142-143 33 Stelian Brezeanu, op.cit., p.138-139 34 Columbeanu, S., op.cit., p.101 35 Ilie Grămadă, Cruciadele, editura Ştiinţifică, 1961, p. 163 36 Columbeanu, S., op.cit., p.103 29
12 consolidat poziţia lui Manuel care a izbutit să obţină de la turci cedarea către Bizanţ a câtorva cetăţi.37 Relaţiile dintre Bizanţ şi cruciaţi în această a II-a cruciadă au avut un specific aparte. Manuil, ne spune Nicolae Iorga, este prin temperamentul său un latin, un occidental, acest fapt vădindu-se la port şi la înfăţişare nemaiîngăduind în jurul său portul bărbii. 38 Dar era neîncrezător în francezi datorită prieteniei lor cu normanzii precum şi a legăturilor lor cu principii latini din Orient. Conrad şi Ludovic sunt trataţi ca simpli pelerini. Regele Franţei e poftit la Palat dar trebuie să se mulţumească cu un scaun mai puţin înalt ca acela al împăratului şi i se arată cu orgoliu oraşul minunat.39 Bizantinii vedeau în cruciada a II-a dorinţa cavalerilor occidentali de a jefui în trecere ţara romanilor; cruciaţii nu sunt decât nişte barbari femeile care vin călare însoţindu-i scandalizează sentimentul de decenţă al bizantinilor.40 În ce priveşte viaţa economică a Imperiului veneţienii primiseră foarte mult drepturi şi privilegii în Constantinopol unde aveau o influenţă deosebit de mare; ei se poartă cu orgoliu faţă de romei, reuşind astfel să-şi atragă antipatia constantinopolitanilor. Ei erau văzuţi ca nişte rebeli, nişte sclavi răzvrătiţi. Faţă de latini, bizantinii continuă să nutrească vechile sentimente de aversiune, dar când interesele politice o cer ei pot deveni chiar aliaţi.41 În anul 1169 genovezii primesc pentru prima dată largi privilegii comerciale în Imperiu pentru a contrabalansa influenţa Veneţiei.42 În anul 1171 autorităţile bizantine i-au arestat pe toţi negustorii veneţieini, le-au confiscat bunurile şi i-au aruncat în închisoare. Veneţienii ripostează prădând coasta Dalmată, însă ciuma a pus capăt expediţiei lor. Din acest moment Veneţia va trece categoric alături de adversarii lui Manuil I şi totodată acest moment va influenţa desfăşurarea cruciadei a IV-a.43 Altfel se petrec lucrurile în ceea ce priveşte relaţia lui Manuil I cu lumea musulmană. În slujba de mare domestikos se află un turc: Axuch, devenit prin botez Ioan. În 1162 sultanul de Iconium Kilidj Arslan II este poftit la Bizanţ; în cinstea lui se oferă ospeţe, spectacole cavalereşti, distracţii de tot felul. De n-ar fi fost teama de al scandaliza pe patriarh l-ar fi dus poate şi la Sfânta Sofia. Se semnează totodată un tratat prin care inamicul primejdios devine prietenul prietenilor săi şi duşmanul duşmanilor săi, obligându-se de acum în acolo să facă cuceriri pentru Basileu, să supună aprobării acestuia toate actele politicii sale externe, să-i dea trupe care să lupte chiar şi în occident.44 După Myriokefalon sultanul trimite împăratului un cal de Nisa, cu frâu de argint şi o sabie, iar împăratul răspunde printr-o sumă de aur şi un veşmânt de purpură. Manuil a pus să fie
37
S.B. Daşkov, Dicţionar de împăraţi bizantin, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.324 38 Nicolae Iorga, op.,cit., p.401, nota2 39 Ibidem, p.405 40 Ibidem, p.413 41 Ibidem ,p.413 42 Stelian Brezeanu, op.cit., p.152 43 Ibidem, p.152 44 Nicolae Iorga, op.cit., p.402-403
13 omisă de către Biserică sentinţa împotriva dumnezeului islamului dar fără a cruţa tot astfel şi pe Profet şi descendenţii lui.45 Cruciada a III-a. Apelul la o nouă cruciadă făcut de papalitate către statele apusene a provocat în Bizanţ mari temeri datorate faptului că la cruciadă aveau să se înroleze armate naţionale puternice. Exista posibilitatea izbucnirii unui conflict între Bizanţ şi statele occidentale în urma căruia Bizanţul ar putea pierde toate teritoriile pe care le-ar cucerii cruciaţii. De aceea Saladin a fost făcut să înţeleagă că Basileul preferă o alianţă cu el cu o singură condiţie: retrocedarea Locurilor Sfinte bizantinilor. Fiind vorba de un fapt minor ce ţinea de satisfacerea unui amor propriu al împăratului, Saladin a spus „da”; ca răsplată Bizanţul acordă lui Saladin dreptul la protectorat asupra musulmanilor din Imperiu.46 Era normal, ca la momentul venirii emisarilor lui Frederic I Barbarosa, la Constantinopol, să fie rău primiţi de Basileu şi chiar să fie aruncaţi în închisoare.47 Patriarhia din Constantinopol iritată de perseverenţa cu care papalitatea organiza noi cruciade ce făceau din Bizanţ o simplă ţară de tranzit, îl îndeamnă pe împărat să întreprindă o mare expediţie ortodoxă împotriva lumii catolice. Până la urmă Isac Anghelos ajunge la înţelegere cu Frederic I, acesta din urmă, ajuns în Asia, e primit cu bunăvoinţă de sultanul Selgiucid, interesat de realizarea unei alianţe contra lui Saladin. Richard inimă de Leu, eşuat pe insula Cipru, a cerut ajutor bizantinilor, dar a fost refuzat. Atunci a atacat insula, i-a înfrânt pe greci şi Ciprul rămâne în stăpânirea englezilor.48 Cruciada a IV-a a fost predicată de papa Inocenţiu III. El urmărea unirea bisericească sub oblăduirea Romei şi eliberarea locurilor sfinte. 49 În 1201 cruciaţii stabilesc să se îmbarce în flota Veneţiei şi să debarce în Egipt. În momentul îmbarcării, dogele Veneţian Henrico Dandolo, le-a cerut banii cruciaţilor; neavând cu ce plăti, dogele le propune un târg: ocuparea cetăţii Zara în favoarea Veneţiei şi abia pe urmă plecarea în Egipt. Cruciaţii se văd nevoiţi să accepte şi se îndreaptă spre cetatea respectivă cucerind-o de la regele maghiar Emeric, el însuşi cruciat. Acest trist eveniment a adus cruciaţilor aspre acuze şi reproşuri din partea papei Inocenţiu III.50 Alexios Anghelos, cere ajutor cruciaţilor pentru a-l repune pe tron pe tatăl său, Isac II Anghelos. În schimb le-a promis cruciaţilor o sumă mare de bani, sprijin militar şi totodată unirea bisericilor. Cruciaţii acceptă, şi după trei săptămâni de asediu, Alexios III este alungat de constantinopolitani iar Isac II ajunge împărat. Neputând însă să le plătească cruciaţilor, ei vor asedia a doua oară Constantinopolul, cucerindu-l în 1204, la 3 aprilie. 51 Ocuparea Bizanţului, petrecută în vinerea patimilor, a fost urmată de un jaf nemaiîntâlnit ce a durat trei zile. 45
Ibidem, p. 405 Columbeanu, S., Op. Cit., p. 117. 47 Ibidem, p. 117 48 Ibidem, p. 121 49 Stelian Brezeanu. Op. cit., p. 160 50 Ibidem, p. 161 51 Ibidem, p. 162. 46
14 Nichetas Akominatos, martor ocular, mărturiseşte: „S-au scos tetrapoadele sfinte, ţesute cu pietre preţioase, de o frumuseţe uimitoare şi au fost tăiate în bucăţi şi împărţite între ostaşi, împreună cu alte lucruri de mare preţ. Atunci când au vrut să scoată din biserici vasele sfinte, obiecte neobişnuite de artistic lucrate şi extrem de rare, aurul şi argintul cu care erau îmbrăcate stranele, amvoanele şi porţile, ei au adus în pridvorul bisericii catâri şi cai înşeuaţi … animalele, speriindu-se de strălucirea podele nu au vrut să intre dar ei le-au bătut şi au spurcat cu sângele lor podeaua sacră a Bisericii.”52 În îndelungata sa istorie, Constantinopolul este ocupat pentru prima dată şi jefuit. Ia naştere Imperiul latin al Constantinopolului; Balduin de Flandra este încoronat împărat; veneţienii impun pe scaunul patriarh un protejat al lor, Morosini, asigurându-şi astfel controlul asupra unei instituţii de o însemnătate fundamentală în viaţa Imperiului.53 Un pumn de baroni şi cavaleri au încercat să se suprapună prin brutalitate societăţii bizantine. Tentativa lor a eşuat din mai multe cauze: mai întâi erau puţini la număr, dar mai ales datorită faptului că aveau o cultură mult inferioară celei pe care se străduiau să o elimine. Ei au făcut greşeala elementară de a ataca clerul ortodox care se bucura, datorită antipatiei puternice faţă de latini de o mare popularitate.54 Cruciada a IV-a a constituit ruperea definitivă a Orientului de Occident şi a înlăturat orice posibilitate de reconciliere între cele două Biserici. Divergenţele dintre cele două lumi au atins în 1204 apogeul. Jaful Constantinopolului a rămas în memoria locuitorilor oraşului, mult timp după aceea, şi a avut un asemenea impact încât între latini şi musulmani erau preferaţi aceştia din urmă.
Impactul cruciadelor asupra relaţiilor dintre bizantini şi latini. „Pentru prima dată se întâlnea creştinătatea occidentală cu cea orientală şi cu surprindere îşi dădeau seama că sunt două lumi diferite, chiar dacă asemănătoare ca ideologie şi structuri politice. Diferite ca mod de a se îmbrăca, fel de a se purta şi mânca, diferite mai ales în formele de protocol, în viaţa de familie, în relaţiile dintre indivizi sau individ şi autoritatea centrală şi chiar în felul de a se adresa lui Dumnezeu.”55 Apusul era pasionat de vânătoare şi războaie, pe când Constantinopolul era un oraş al luxului, al manierelor rafinate, pasionat de frumos, de artă şi litere. În faţa acestei lumi cruciaţi apăreau ca nişte bădărani, prost crescuţi, nepoftiţi şi supărători. Pe de altă parte, latinii nu au putut înţelege rafinamentul şi politeţea Constantinopolului şi s-au simţit jigniţi de lipsa de atenţie ce li se
52 53
Columbeanu, S., op. cit., p. 146. Ovidiu Drâmba, op.,cit., p. 219.
54 55
Florentina Căzan, Cruciadele – momente de confluenţă între două civilizaţii şi culturi, editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 61.
15 acorda; dar n-au adoptat acest mod de viaţă, ci au continuat a se purta ca nişte hoţi şi tâlhari, după cum spune chiar un latin de-al lor, Petre Eremitul. Alexios Comnenul era îngrijorat pentru că nu vedea în cruciadă decât un demers politic care i-ar fi putut periclita situaţia. Îngrijorarea lui era alimentată de reaua voinţă pe care o arătau cruciaţii, de pretenţiile, trufia şi obrăznicia lor. La palat ei nu respectau nici o etichetă, intrând neanunţaţi şi deranjându-l pe Basileu chiar în timpul mesei; şi-au permis chiar să se aşeze pe tronul imperial.56 Cei mai înverşunaţi adversari ai latinilor era preoţii şi călugării greci. Cardinalul Ioan, legatul papei Alexandru III, a fost decapitat şi capul său legat de coada unui câine … divorţul dintre Occident şi Orient devenea ireparabil.57 În Occident exista ideea că imperiul bizantin era principalul obstacol în calea reuşitei cruciadelor; această părere a devenit certă pentru occidentali odată cu momentul Frederic Barbarosa. Acesta îi cere fiului său Henri (16 noiembrie 1189) să trimită flotele oraşelor italiene în Dardanele şi să-i ceară papei o cruciadă contra Constantinopolului. În faţa pericolului reprezentat de oastea cruciaţilor, Isac II Anghelos caută un aliat în sultanul Saladin, cu care pregăteşte o expediţie comună împotriva lui Richard Inimă de Leu ce ocupase insula Cipru.58 Putem observa cum scopul iniţial de eliberare a Palestinei deviază spre Constantinopol care întruchipează adevăratul duşman al Apusului. Încetul cu încetul cruciadele şi-au schimbat scopul iar cavalerii occidentali şi-au dat seama că în Răsărit, unde ei visau să-şi întemeieze state proprii se află o mare putere ce le sta împotrivă, o mare civilizaţie cei fascinează şi-i atrage, şi în faţa căreia ei nu pot decât să accepte să fie asimilaţi. „În tot timpul cruciadelor comunitatea bizantină a avut o poziţie precară. Istoricii spun că această comunitate nu a răspuns pozitiv la chemarea papalităţii de a participa la cruciade, chemare cu care bizantinii erau, în principiu, de acord. În practică însă au existat o serie de probleme serioase. Mai întâi aprovizionarea cu hrană şi oamenii care alcătuiau escorta militară a trupelor ce luptau în teritoriile bizantine au dus la o secare gravă a finanţelor. În al doilea rând, printre cruciaţi se găseau duşmani de moarte ai imperiului, cum erau normanzii. Între cruciaţi şi trupele bizantine, exista o permanentă încordare alimentată de învinuirile aduse de soldaţii bizantini pentru bătăliile pierdute. În al treilea rând, cruciaţi ignorau adesea edictele împăraţilor bizantini, faţă de care afişau un dispreţ categoric.”59
56
Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. I, p. 413. Louis Brehier, Le monde byzantine, vie et mort de Byzance, precedee d’ un preface de Gilbert Dagron, Edition Albin Michel, 1992, p. 282. 58 Ibidem, p. 289. 59 Joseph Mitsuo Kitagawa, op., cit., p. 145. 57
16
Relaţiile lumii musulmane cu lumea bizantină. Iniţial arabii erau integraţi în lumea barbarilor şi nu prezentau interes pentru bizantini; nu erau o putere militară şi nici o civilizaţie care să atragă atenţia bizanţului. Atunci când arabii devin o putere militară de temut pentru soarta imperiului lumea bizantină avea puţine date despre ei şi multe erau confuze. Religia lor era considerată o erezie iudeo-creştină iar cuceririle pe care le-au făcut în Asia Mică, unde creştinismul îmbrăca forma monofizismului, erau văzute şi acceptate ca o împlinire a voii divine, chiar ca un serviciu adus imperiului. Părerile bizantinilor cu privire la religia musulmană au rămas cam aceleaşi în timpul cruciadelor, dar legăturile militare şi politice au apropiat cele două lumi. În principiu lucrurile sunt clare: musulmanii sunt duşmanii creştinătăţii şi nici un compromis nu este posibil cu ei; tatăl lor este diavolul, care l-a inspirat pe falsul profet. Dar aceste atitudini rigoriste, care vin din lumea monastică şi sunt profund implementate în mentalitatea populară, sunt departe de a domina istoria relaţiilor bizantino-musulmane. Pentru imperiu musulmanii trebuie să fie combătuţi întrucât reprezintă un pericol, dar acest pericol este rareori resimţit sub aspectul său religios; pentru marii suverani: Constantin V, Vasile I, Vasile II, islamul este înainte de toate un adversar politic pe care trebuie mai întâi să-l opreşti şi apoi să-i smulgi cuceririle, dacă e posibil.60 Totuşi, umanismul ortodox este mai puternic, considerând pe musulmani egali cu creştinii, fiind şi ei oameni; moartea unui musulman este la fel ca oricui şi nu poate pretinde cineva că a adus un serviciu creştinătăţii exterminând pe musulmani. Patriarhul Polieuct îi răspunde lui Nechifor Focas că nu poate fi considerat martir un soldat care moare cu mâinile pline de sânge, fie el şi al unui sarazin.61 Niceta Choniates face elogiul cruciadei latine al lui Conrad III – după noile cuceriri turce din secolul XI din ură pentru Comneni – dar are meritul de a spune că Manuil Comnenul nu a ezitat
să-i folosească pe turci împotriva latinilor, mulţi aristocraţi greci căutând refugiul în
teritoriile musulmane. Sultanul de Rum le promite ţăranilor greci din Anatolia pământ şi taxe lejere. Ortodocşi sunt din ce în ce mai înclinaţi în secolul XII să-i prefere pe turci latinilor. Niceta însuşi, martor ocular al jafului din 1204, este obligat să dezavueze că aceşti creştini sunt mai puţini umani decât fusese
60 61
Alain Ducellier, Byzance et le monde orthodoxe, Armand Colin Editeur, Paris, 1986, p. 287-288. Ibidem, p.288.
17 Saladin la ocuparea Ierusalimului în 1187.62 Ocupând regatul Ierusalimului, Saladin s-a arătat deosebit de generos cu creştinii: le-a permis învinşilor să părăsească nestingheriţi locurile ocupate de armatele sale, refuzând cu încăpăţânare ca Sfântul Mormânt să fie distrus, aşa cum îl sfătuiau cei din anturajul său.63 Alianţa pe care o face Isac Anghelos cu sultanul de Iconiu, avea în spate suportul opiniei publice, care preferă categoric pe musulmani latinilor.64 „Până la cruciade, cărturarii creştini nu au manifestat nici un interes faţă de ea, iar cruciadele au contribuit din plin la lărgirea orizontului cultural, au mărit nevoia de a cunoaşte specificul unei culturi necreştine, cultura musulmană.”65
Concluzii Îndelungata existenţă a imperiului bizantin s-a datorat diplomaţiei sale mai mult decât forţei militare. Avea o diplomaţie realistă ce manevra o mare varietate de mijloace. În relaţiile cu diferite popoare era stabilită o ierarhie protocolară deosebite. Titlurile ce urmau a fi acordate statelor căpeteniilor statelor străine şi felul de a se adresa erau stabilite cu exactitate. Singurele state cărora imperiul li se adresa de la egal la egal era regatul persan şi, mai târziu, califatul arab; în protocolul epistolar numele regelui persan şi cel al califului arab precedau pe cel al împăratului. În schimb, capetelor încoronate din Occident li se adresa pe un ton de superioritate (chiar dacă uneori se numea pe sine „fratele” lor) punându-şi numele său înainte, numindu-i cei mult regi, refuzându-le tuturor şi totdeauna titlul de „împărat”.66 62
Ibidem, p.289. Columbeanu, S., op. cit., p.111. 64 Alain Ducellier, op. cit, p.289. 65 Florentina Căzan, op. cit., p.154. 66 Ovidiu Drâmba, op. cit., p. 241 63
18 Imperiul latin al Constantinopolului n-a fost latin decât după religie; Balduin de Flandra a fost încoronat în felul moştenitorilor lui Justinian şi a semnat la fel ca întregul şir de împăraţi predecesori: în greceşte, şi nu doreşte nimic altceva decât să fie înglobat în această succesiune neîntreruptă a stăpânilor lumii.67 Relaţile dintre bizantini şi musulmani au avut o istorie interesantă, plecând de la un dezinteres aproape total al bizantinilor faţă de lumea musulmană şi ajungând apoi să fie preferaţi cruciaţilor latini. Aceştia din urmă erau priviţi ca nişte barbari, neciopliţi, veniţi doar să jefuiască şi să cotropească, punând în pericol soarta Imperiului.
Bibliografie
1. Brehier Louis, Le monde byzantine, vie et mort de Byzance, precedee d’ un preface de Gilbert Dagron, Edition Albin Michel, Paris, 1992. 2. Căzan Florentina, Cruciadele – momente de confluenţă între două civilizaţii şi culturi, editura Academiei Române, Bucureşti, 1990. 3. Columbeanu, S., Radu Valentin, Cruciadele, editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971. 4. Constantin VII Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971. 5. Daşkov S.B., Dicţionar de împăraţi bizantin, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999. 6. Diehl Charles, Figuri bizantine, vol. I 7. Drâmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, editura Saeculum IO Vestala, Bucureşti, 1998. 8. Ducellier Alain, Byzance et le monde orthodoxe, Armand Colin Editeur, Paris, 1986. 67
Nicolae Iorga, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină, texte alese, traducere, prefaţă de Dan Zamfirescu, editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 47
19
9. Gibbon Edward, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, vol.III, traducere de Dan Hurmuzescu, editura Minerva, Bucureşti, 1976. 10.Grămadă, Ilie, Cruciadele, editura Ştiinţifică, 1961. 11.Iorga Nicolae, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, traducere de Maria Holban, editura Enciclopedică Română, 1974 12.Idem, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină, texte alese, traducere, prefaţă de Dan Zamfirescu, editura Minerva, Bucureşti, 1972. 13.Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, traducere de Sorina Dănăilă, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Florin Platon, ediţia a doua, editura Institutul European pentru cooperare Cultural Ştiinţifică, Iaşi, 1998, vol II . 14.Kitagawa Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, traducere de Claudia Dumitriu, editura Humanitas, 1994 . 15.Morrisson Cecile, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, editura Meridiane, Bucureşti, 1998. 16.Pirenne Henri, Mahomed şi Carol cel Mare, traducere de Sanda Oprescu, editura Meridiane Bucureşti, 1996. 17.Sourdel Dominique, Istoria Arabilor, traducere de Ioana Cojocariu, cuvânt înainte de Nadia Anghelescu, prefaţă şi note de Radu G. Păun, editura Corint, Bucureşti, 2001. 18.Rămureanu Pr. Prof. Ioan , Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993. 19.Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, editura Albatros, Bucureşti, 1981. 20.Ware Timothy , Istoria Bisericii Ortodoxe. Editura All, 1996.
