MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI T INERETULUI DIN REPUBLICA MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE
EDUCAŢIEI
CATEDRA DE PSIHOLOGIE APLICATĂ
Referat Cunoaşterea ştiinţifică – abordarea retrospectivă A r eali zat: Ungureanu
Tatiana,
masterandă an. I, specialitatea „Psihologia muncii şi organizaţională” A ver if icat: icat: Şevciuc Maia,
doctor în pedagogie, conferenţiar universitar
CHIŞINĂU, 2013
Cuprins: 1. Introducere. 2. Definirea conceptului de cunoaştere. 3. Tipuri de cunoaştere. 4. Cunoaşterea stiinţifică - perspectivă filosofică. 5. Concluzii. 6. Referinţe bibliografice.
1. Introducere
Activitatea umană din cele mai vechi timpuri a avut la baza dezvoltării sal e activitatea de cunoaştere, datorită căreia umanitatea a reuşit să se dezvolte pînă la nivelul tehnologiilor de astăzi, a reuşit să găsească soluţii pentru diverse probleme şi a reuşit să înţeleagă diferite circuite, cicluri şi fenomene ce au loc în univers. Cunoaşterea însă reprezentînd un proces complex şi divers pe care îl vom analiza în cele ce urmează. Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde să fie cît mai obiectivă, cît mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate şi generalizate încît cunoştinţele să surprindă realitatea întocmai aşa cum este ea. Teoriile ştiinţifice se constituie prin re-elaborarea trăsăturilor de forţă ale fragmentului de existenţă studiat, în aşa fel încît modelul teoretic îi descrie şi explică invarianţii structurali, mecanismul funcţional, legităţile prin care este supus devenirii. Pentru a-şi atinge ţelul, ştiinţa presupune o desubiectivizare a procesului de cunoaştere.[6] Desigur, omul care face ştiinţă este un om «total», «întreg», în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăţi psihice; este înzestrat cu structuri raţionale, imaginative, afective şi voliţionale, cu anumite conşinuturi spirituale (sentimente, valori, atitudini, etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, unicat uman. Însă, atunci cînd face ştiinţă, elementele de subiectivitate sunt «puse între paranteze», sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raţionale, logice ( şi prospective, cînd e cazul) pentru a interpreta cît mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opţiunile valorice, modul de a înţelege omul etc. nu sunt omise, ci doar dominate în mod raţional; ele nu intră în acţiune, pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se şi spune despre ştiinţă că este «rece». 2.
Definirea conceptului de cunoaştere Cunoaşterea
în general este prezentată ca un proces de reflectare a realităţii obiective în
conştiinţa oamenilor, ea este un proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane.[10] Disciplina filosofică care studiază legităţile, posibilităţile şi formele în care se realizează cunoaşterea se numeşte teoria cunoaşterei ori gnoseologia. Ca şi pentru filosofie în întregime problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi existenţă. Însă în gnoseologie ea se formulează specific – cum se referă gândurile noastre despre lumea obiectivă către această lume însăşi? Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea? [12] Activitatea de cunoaştere este studiată de mai multe ştiinţe: psihologie, fiziologie, cibernetică, semiotică, lingvistică, logica formală ş.a. În psihologie pe primul plan stă studierea formelor şi proceselor de cunoaştere: senzaţii, percepţii, imaginare, gândire, memorie şi acele stări
psihice ce au o atitudine nemijlocită la cunoaştere (dispoziţia, afectivitatea, încrederea, uspiciunea ş.a.). Teoria filosofică a cunoaşterii practic studiază aceleaşi momente, numai că în alt aspect – formularea celor mai generale legităţi şi principii a cunoaşterei, atitudinea către realitate, adevăr şi procesul atingerii lui. Teoria cunoaşterei studiază generalul în activitatea de cunoaştere a omului indiferent de specificul acestei activităţi – este ea cotidiană ori specializată, ştiinţifică ori artistică ş.a. [11] Cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însuşeşte realitatea, o apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul cunoaşterii sînt cunoştinţele în care se fixează experienţa umană, se constituie planul ideal al activităţii. Cunoaşterea este un proces de activitate spirituală a oamenilor. Cunoaşterea este obiect al analizei filosofice deoarece filosofia formulează o teorie a cunoaşterii, cele mai generale legităţi a cunoaşterii şi o concepţie despre lume fără de care este imposibil de a rezolva problemele teoriei cunoaşterii. Nevoia de cunoaştere a fiind întotdeauna unul dintre atributele fundamentale ale umanităţii. Cunoaşterea presupunînd receptarea unor informaţii, experimentarea sau învăţarea lor şi, ulterior, valorificarea experienţei accumulate. [3] Cunoaşterea se bazează pe următoarele principii: obiectivităţii, cognoscibilităţii, reflectării, unităţii subiectivităţii şi obiectivităţii, rolului hotărîtor al practicii şi rolului activ, creator al conştinţei. Însă conţinutul şi specificul cunoaşterei se schimba în procesul dezvoltării filozofiei. Concepţia că cunoaşterea este reflectarea lumii obiective se întîlneşte încă la filosofii din Grecia antică. [9] 3. Tipuri de
cunoaştere
Analizînd literatura de specialitate am identificat că procesul cunoaşterii se divizează în două categorii, tipuri mari şi anume : cunoaşterea empirică şi cunoaşterea ştiinţifică, fiecărui tip fiindui specifice anumite caracteristici definitorii, pe care le vom evidenţia în cele ce urmează. Termenii experienţă, experiment şi experimental sunt utilizaţi într -o multitudine de sensuri dificil de conciliat. Cel mai adesea, sunt aşezaţi sub spectrul empiricului, înţeles ca activitate cognitivă ne- sau pre-teoretică ce se desfăşoară în afara sau anterior oricărei elaborări intelectuale închegate. Ceea ce presupune faptul că cunoaşterea empirică reprezintă ceea ce există în mod efectiv şi concret în realitate, constituind un dat nemijlocit al observaţiei. Cunoaşterea ştiinţifică
se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită sau empirică prin aceea că
ea este o activitate specifică socială, presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe şi orientată spre atingerea scopurilor respective. Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea, acumularea şi generalizarea faptelor ştiinţifice. Faptul ştiinţific este un fragment al realităţii
obiective inclus în activitatea omului, în atenţia şi gîndirea subiectului, în sistemul de cunoştinţe. Faptul ştiinţific
este realitatea obiectivă prelucrată cu ajutorul metodelor ştiinţifice, din care este
exclusă întîmplarea şi evidenţiată necesitatea pură. Faptul este nu realitatea ca atare, ci cunoştinţe despre ea, el este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului cunoaşterei şi exprimării lui în limbaj în formă de diferite judecăţi. Faptul ştiinţific este imaginea subiectivă a realităţii obiective. De aceea faptele, ca şi orice cunoştinţe pot fi adevărate ori false, precise ori aproximative, complete ori incomplete. Pentru ele este obligatoriu o biectivitatea, veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului). [13] Însă cunoaşterea ştiinţifică se ocupă nu numai cu constatarea faptelor, dar şi cu evidenţierea cauzelor şi legităţilor obiectelor şi fenomenelor. Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe o măsurare foarte precisă, pe demonstrativitate şi verificabilitate în practică, pe capacitatea de a prognoza dezvoltarea ulterioară. Ea este o cunoaştere ce se conduce de anumite principii şi metode gnoseologice. Metoda ştiinţifică este modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teor etică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi de acea metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop determinat, clară.[9] Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice:
forma: teoretică, sistematizată, cu organizare internă rigurosă, coerentă şi logică; bazată pe
concepte clare, pe argumente, demonstraţii ce fac posibilă explicarea şi anticiparea logică; tinde spre obiectivitate;
metodă: înregistrare, comparare şi generalizare, construire a teoriei, măsurare, concepere, validare şi rezolvare a modelelor teoretice;
procedee de verificare (testare):
criterii, tehnici şi instrumente specializate (experiment,
observaţie, tehnici formale etc.);
limbaj: aparat conceptual bine definit, fără ambiguitate, unitar şi comprehensibil;
memorie externă: mecanisme, dispozitive şi elemente su port de stocare, tratare, difuzare şi exploatare a cunoştinţelor.[10]
4.
Cunoaşterea ştiinţifică - abordare filosofică Antichitatea şi perioada creştină (Evul Mediu)
Pe lîngă instituţii , politică, democraţie, educaţie şi spirit civic, Grecia antică a lasat moştenire Romei şi mai apoi Europei moderne o ştiintă cutezătoare şi o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central cunoaşterea şi slăvirea omului. Gîndirea ştiintifică a grecilor s -a cristalizat în secolele VII-VI i.Hr detaşîndu-se treptat de cea religioasă. Sunt 2000 de ani de-atunci cînd în micile oraşe - stat ale Greciei apăreau primii filosofi. Ei nu se mai mulţumeau cu răspunsurile religiei şi ale mitului. În locul autorităţii şi tradiţiei ei puneau curiozitatea, uimirea, critica, dar mai ales strădania de a găsi răspunsuri raţionale la întrebările lor: „ care e adevărata substanţă primordială a lumii, ce stă „în spatele” percepţiilor noastre? Există oare principii de acţiune valabile pentru toţi cei capabili să gîndească? Uriaş ecou în istoria filosofiei au stîrnit în primul rînd cei trei mari gînditori: Socrate, Platon şi Aristotel .
Asemenea lui Socrate, noi căutăm o bază obiectivă a cunoaşterii şi acţiunii
noastre. Asemenea lui Platon, noi facem distincţie între spirit şi materie şi, asemenea lui Aristotel, căutăm un sens al conexiunii dintre fenomenele naturale şi ne străduim să găsim argumentaţii „logice”. La peste 400 de ani după moartea lui Socrate la Atena, într -un colţ al Imperiului Roman, în Palestina, a apărut un profet evreu cu numele de Isus din Nazaret. Adepţii lui l -au numit „Cristos” iar în secolele următoare „Creştinismul” s-a răspîndit pe întregul spaţiu mediteranean. În Evul Mediu ea a devenit forţa spirituală dominantă a Europei. Filosofi medievali, precum Augustin şi Toma d’Aquino
au dat creştinismului o înfăţişare filosofică confruntîndu-se cu filosofia antică. În
această confruntare raportul dintre credinţă şi raţiune a rămas tema principală. Augustin
a imprimat în mai multe privinţe o nouă direcţie filosofică, a introdus gîndirea istorică
modernă, interpretînd evoluţia umanităţii ca pe un proces tinzînd spre o stare finală – mîntuirea. O dată cu Augustin şi-a făcut intrarea în filosofie subiectivitatea.[1] Despre Toma d’Aquino (Aristotelul creştin) putem spune că Aristotel l-a ajutat să rezolve cea mai importantă problemă filosofică a Evului Mediu: conflictul dintre credinţă şi raţiune. Pe lîngă adevărurile revelate ale credinţei, Toma i-a recunoscut şi raţiunii un adevăr propriu. Raţiunea a devenit acum deschizătorul de drum al credinţei. Filosofia antică şi creştinismul au pus amîndouă bazele filosofiei europene. Prin teoria Ideilor, filosoful grec Platon a devenit fondatorul idealismului filosofic. Să ne imaginăm un pictor avînd în minte „imaginea” unui cal şi aşternînd pe hîrtie nenumărate desene de cai, dar nefiind mulţumit cu nici unul dintre desene, fiindcă nici unul nu corespunde imaginii ideale. Exact aşa şi-a imaginat Platon raportul dintre lumea ideilor şi lumea senzorială, peceptibilă. Cu o singură deosebire: lumea spirituală a ideilor era pentru el cea propriu -zis adevărată şi suporioară ca valoare, veşnică, nepieritoare, în schimb lumea perceptibilă prin simţuri este o lume secundă, o lume a reproducerilor, a iluziilor şi a pieirii.
Începînd cu teoriea platonică a ideilor, distincţia dintre idealism şi materialism, dintre spirit şi materie, precum şi cea dintre raţiune şi experienţă aparţin inventarului clasic al filosofiei.Tot Platon a fost unul dintre primii susţinători ai tezei că omul se deosebeşte de animale prin raţiune şi posedă un suflet nemuritor şi indestructibil. Termenul ”teleologie”desemnează un gen de explicare a realităţii introdus de Aristotel. Principiul spiritual al lucrurilor, care pentru Platon putea fi găsit în afara lucrurilor concrete, în „Idee”, Aristotel îl găseşte în lucrurile însele. Una dintre cele mai importante idei filosofice ale sale constă în principiul explicaţiei „teleologice”- presupunerea că toate lucrurile tind asemenea unui bob de sămînţă, spre dezvoltar ea unui scop, care le este inerent.[4] Filosofia modernităţii timpurii şi Iluminismului
O dată cu sfîrşitul Evului Mediu, în Renaştere şi în modernitatea timpurie, filosofia a început să se desprindă din nou de prescripţiile teologiei. Cei mai mulţi filosofi continuau să fie credincioşi, dar cunoaşterea nu mai era subordonată credinţei; credinţa şi cunoaşterea trebuiau, ce -i drept, să se completeze reciproc, dar să fie tratate separat. Filosofia se străduia să găsească, ajutată numai de raţiune, bazele unei cunoaşteri sigure şi să întemeieze „raţional” atît statul, cît şi acţiunea morală. Prin tentativa sa de a ajunge la adevăruri certe cu ajutorul gîndirii, francezul Rene Descartes a devenit, la începutul secolului al XVII-lea, părintele raţionalismului modern.
La sfîrşitul secolului al XVII-lea aceasta a dus la o „emancipare” care cuprins nu numai filosofia, ci întreaga societate. Renaşterea a condus la Iluminism. Iniţial conceptul de „Iluminism” era înţeles absolut literal. El conţinea un program şi o descriere. Filosofii de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi cei ai secolului al XVIII-lea se socoteau martorii a unei epoci în care „se făcea lumină”, în care întunericul era progresiv înlocuit de lumină. Prin „întuneric se înţelegea Evul Mediu şi moştenirea lui în acea perioadă: dominaţia spirituală nejustificată a Bisericii, dogmatismul şe fanatismul în educaţie , ataşamentul faţă de idei neîntemeiate şi prejudecăţi în filosofie, precum şi stăpînirea politică nejustificată a unui monarh absolut ”prin graţia lui Dumnezeu”.
Întreaga
cunoaştere trebuia pusă pe o bază nouă , raţională. „Îndrăzneşte să te foloseşti de propriu intelect”, aşa a formulat Immanuel Kant acest îndemn despre Ce este Iluminismul? Sloganurile pozitive ale Iluminismului au fost, printr e altele, toleranţa, critica, raţiunea, natura şi autonomia . Iluminismul a fost o epocă optimistă şi deschisă. Iluminiştii credeau în „pozitivitatea” şi capacitaea de evoluţia omului, iar de la viitor aşteptau un continuu progres. Credinţa în ştiinţă şi tehnică, în posibilitatea de educare a omului, într-o lume a dezvoltării necontenite şi a globalizării îşi are rădăcinile în Iluminism. Iluminismul a atins primul său apogeu în Anglia, fiind sprijinit şi influenţat de gînditori ca John Locke şi David Hume care s-au pronunţat în favoarea libertăţii individului, a toleranţei între religii şi a experienţei ca piatră de încercare a cunoaşterii.[7]
Una dintre problemele centrale ale filosofiei modernităţii timpurii şi ale Iluminismului a fost „problema cunoaşterii”: care sunt fundamentele unei cunoaşteri a lumii? Două mari şcoli ale teoriei cunoaşterii stăteau faţă în faţă: aşa numitul raţionalism şi empirismul . Cele două abordau problema în moduri diferite. După părerea raţionaliştilor în teoria cunoaşterii există cunoştinţe raţonale independente de experienţă, deci valabile a priori. Printre ele se numără, de exemplu principiul cauzalităţii („Toate evenimentele sunt legate între ele prin cauză şi interacţiune”),dar şi ideea de Dumnezeu şi cea a nemuririi sufletului. Raţionalismul a fost întemeiat încă din secolul al XVII-lea de filosoful şi matematicianul francez Rene Descartes (1596-1650). „Gîndirea carteziană” numită astfel după Descartes, a influenţat filosofia pînă astăzi, dar a trezit şi o violentă împotrivire. Este vorba de o gîndire care pleacă de la caracterul explicabil în mod raţional al tuturor lucrurilor şi de la separarea strictă dintre spirit şi materie, adică eul gînditor are o existenţă independentă de lumea materială şi că există idei înnăscute independent de experienţă. Astfel, Descartes a devenit nu numai fondatorul r aţionalismului, ci şi fondatorul teoriei moderne a cunoaşterii.[8] În schimb empirismul a luat naştere în spaţiul de limbă engleză. Părintele empirismului filosofic este socotit John Locke (1632-1704). În lucrarea sa Eseu asupra intelectului omenesc, Lock e a asemuit conştiinţa omului, înainte ca el să vină în contact cu experienţa senzorială, unei tabula rasa,
unei foi goale, nescrise , care e umplută doar prin experienţă senzorială. Pentru
empirişti nu există, aşadar cunoştinţe „înnăscute” sau cunoştinţe a priori. Cunoştinţe sigure putem dobîndi doar prin prelucrarea experienţelor particulare. Urmaşul cel mai important a lui Locke, scoţianul David Hume (1711-1776) adaugă la empirism şi scepticismul. O cunoaştere absolut sigură a lumii nu este posibilă, după Hume. David Hume a fost cel despre care Immanuel Kant (1724-1804) a spus că l-ar fi treuit din „somnul dogmatic”. Kant însuşi susţinea despre sine că ar fi rezolvat printr -un compromis conflictul dintre raţionalism şi empirism. Educat în tradiţia raţionalismului, el a ajuns prin lectura lui Hume la înţelegerea faptului că fără experienţe senzoriale nu este posibilă vreo cunoaştere sigură. Pe de altă parte, ca şi raţionaliştii, Kant continua să aibă în vedere modelul matematicii şi să considere că în raţiunea umană există premise cognitive care sunt valabile a priori. Printre ele se numără intuiţia spaţială şi cea temporală. Aşadar, percepţia senzorială nu produce singură vreo cunoaştere certă. După propria apreciere, Kant a săvîrşit prin Critica raţiunii pure o „răsturnare copernicană” în filosofie aşa cum Copernic a revoluţionat astronomia timpului său prin afirmaţia că nu Soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci Pămîntul în jurul Soarelui, la fel a afirmat şi Kant: cunoaşterea noastră nu se orietează după obiecte, ci obiectele după cunoaştere. Aceasta înseamnă că ceea ce noi cunoaştem în lume drept obiecte este codeterminat de premisele cognitive din mintea noastră.[5]
Iluminismul se prezenta ca un grandios program de educaţie, guvernat de două concepte conducătoare: Raţiunea şi Natura. Dar deja, în legătură cu întrebarea dacă de la natură omul este bun sau rău, părerile erau diferite. Deviza lui Jean Jack Rousseau (1712-1778) era „Înapoi la natură!” Starea naturală a omului era pentru el un fel de paradis necorupt. Numai din cauza societăţii şi relelor civilizaţiei omul ajunge în contact cu răul. Mult mai sceptic faţă de natura omului a fost Voltaire (1694-1778) care credea că progresul civilizaţiei este cel care îl fereşte pe om de recăderea în barbarie. El îi reproşa lui R ousseau că ar vrea să-l trimită pe om înapoi în păduri. Şi Immanuel Kant considera răul ca parte originală a naturii umane. Voltaire şi Kant au pus accentul mai mult pe raţiune decît pe natură. Maeştrii gîndirii şi Absolut (Fil osofia idealismului german
În epoca romantismului (cca 1770-1830), Germania devine centrul filosofiei europene. Filosofii idealismului german au preluat de la Iluminism credinţa în puterea raţiunii, credinţă pe care au îmbinat-o cu acea convingere că principiul fundamental al lumii şi adevărata realitate nu pot fi găsite decît în Spirit. Ei îl consideră pe Immanuel Kant strămoşul lor filosofic. Aveau în comun cu acesta pretenţia de a face ca filosofia să fie „ştiinţifică”, adică de a prezenta bazele întregi i noastre cunoaşteri într -un sistem cuprinzător. La începutul secolului al XIX-lea numele de „idealism german” a devenit denumirea celui mai influent curent filosofic. Acestui curent îi este comună credinţa optimistă într -un principiu spiritual de bază, Absolutul , prin care întreaga realitate poate fi explicată prin schiţarea unui sistem filosofic. Filosofii idealismului german, Fichte, Schelling şi Hegel considerau că omul şi lumea sunt legaţi între ei printr -o „lungime de undă” comună. Această trăsătură de unire este Raţiunea. Omul are capacitatea de cunoaştere raţională, iar lumea însăşi are o structură raţională. Există, aşadar, o corespondenţă iniţial ascunsă între eu şi lume, între Spirit şi Natură. Această structură raţională ni se dezvoltă în cunoaşterea filosofică, forma supremă de cunoaştere şi de „ştiinţă”. Ea este partea propriu-zis „reală” din realitate. Noţiunea de „dialectică” are în filosofie o lungă istorie, dar cea mai răspîndită definiţie a ei a fost formulată de Georg Wilhelm Hehel care afirma că dialectica desemnează atît modul filosofic corect de gîndire, cît şi legea după care se dezvoltă întreaga cultură a omenirii.[2] O nouă viziune asupra lumii şi omului la sf.sec. al XIX -lea ( Realitatea de dincolo de raţiune)
De la filosofii greci şi pînă la filosofii idealismului german, filosofia a fost dominată de ideea că lumea este în fond raţional orînduită, precum şi că rolul precumpănitor al raţiunii este cel
care îl deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe vii. Creştinismul a sprijinit şi el această concepţie prin teza că omul este o făptură aleasă de Dumnezeu. Dacă noi suntem astăzi mult mai sceptici cu privire la rolul raţiunii şi dacă, prin experienţa secolului XX, vedem confirmată convingerea că din partea omului „ne putem aştepta de la orice”, datorăm acestor opinii filosofilor din secolul al XIX-lea care au devalorizat radical rolul raţiunii şi ne-au atras atenţia asupra rolului instinctelor şi al forţelor iraţionale ale lumii. În anul 1819, Artur Schopenhauer a atras deja atenţia în lucrarea sa Lumea ca voinţă şi reprezentare
asupra existenţei unei realităţi de dincolo de raţiune, care are asupra vieţii noastre
influenţă mai mare decît am fi crezut vreodată. Cu Schopenhauer începe modernitatea în filosofie şi sfîrşitul oricărei metafizici bazate pe credinţa în raţiune. Asfel, Charles Darwin , cu teoria evoluţiei a demonstrat înrudirea strînsă dintre om şi animal, un alt atac frontal la adresa viziunii de factură raţională şi creştină. Prin teoria despre subconştient a lui Sigmund Freud , ni s-au deschis definitiv ochii asupra lucrurilor care dormitează în om sub acoperămîntul raţiunii.[8] Filosofia vieţii, fenomenologia şi existenţialismul (înc.sec.XX)
Reprezentanţii filosofiei vieţii au dat primii un nou impuls reflecţiei filosofice. Henri Bergson
a completat explicaţia iraţională a realităţii prin idei împrumutate din biologie: realitatea
adevărată este organică, un flux vital în necontenită mişcare. Calea spre ea nu trece prin intele ct, ci printr-o percepţie lăuntrică, intuiţia. Edmund Husserl şi fenomenologia
întemeiată de el, au considerat la rîndul lor că putem
spune ceva despre realitate doar atunci cîndne dăm jos toţi ochelarii filosofici de cal şi, printr o”viziune a esenţei”, ne concentrăm pe de -a-ntregul asupra obiectelor vizate pe care vrem să le cunoaştem. Filosofia existenţei a pus în centrul gîndirii libertatea şi decizia individuală.. Filosofia vieţii, existenţialismul şi fenomenologia – toate trei au în comun faptul că intenţionează să readucă filosofia la originile ei. Din punct de vedere al reprezentanţilor filosofiei analitice , ei se expun, ce-i drept, reproşului că ar construi castele pe nisip şi ar vorbi despre lucruri cărora sunt imposibil de făcut afirmaţii ştiinţifice fundamentate.[6] Despre orice ştiinţă este valabil, în ultimă instanţă, ceea ce exprimă Goethe atât de semnificativ în cuvintele: „Teoria în şi pentru sine nu foloseşte la nimic, decât în măsura în care ne face să credem în legătura dintre fenomene”. Prin ştiinţă noi aducem mereu în legătură fapte izolate ale experienţei. În natura anorganică vedem cauze şi efecte separate iar în ştiinţele respective căutăm legătura dintre ele. Găsim în lumea organică specii şi clase de organisme şi ne străduim să constatăm raporturile reciproce ale acestora, în istorie ne întâmpină diferite epoci de cultură ale omenirii; ne străduim să recunoaştem dependenţa lăuntrică a unei trepte evolutive de alta. Astfel,
fiecare ştiinţă trebuie să acţioneze într -un anumit domeniu de fenomene, în sensul afirmaţiei de mai sus a lui Goethe. 5.
Concluzii
Fiecare ştiinţă are domeniul ei, în care caută legătura dintre fenomene. Apoi, în strădaniile noastre ştiinţifice mai rămâne încă o mare opoziţie: lumea ideatică dobândită de către ştiinţă, pe de o parte, şi obiectele care stau la baza ei, pe de altă parte. Trebuie să existe o ştiinţă care să clarifice şi aici raporturile reciproce. Lumea ideatică şi cea reală, opoziţia dintre idee şi realitate sunt obiectul unei asemenea ştiinţe. Şi aceste opoziţii trebuie să fie recunoscute în raportul lor reciproc. Ştiinţa ca fapt real, pe de o parte, şi natura şi istoria pe de altă parte, trebuie aduse într -un raport. Trebuie să păstrăm mereu în faţa ochilor faptul că nu poate fi vorba vreodată să produci mai întâi în mod artificial o nevoie spirituală, ci doar de a o căuta pe cea existentă şi a -i da satisfacţie. Nu să pună întrebări este misiunea ştiinţei ci să observe cu grijă când acestea sunt puse de natura umană şi de treapta de cultură respectivă şi să le dea răspuns. Filosofii noştri moderni îşi propun sarcini care nu izvorăsc nicidecum în mod firesc din treapta de cultură pe care ne aflăm şi de a căror rezolvare nu întreabă, de aceea, nimeni. Ştiinţa trece însă pe lângă acele probleme pe car e cultura noastră, în virtutea acelui loc unde au înălţat-o clasicii noştri, trebuie să le pună.
Referinţe bibliografice : 1.
Adămuţ Anton I. Filosofie. Iaşi, 1997
2.
Diaconu Marin Filosofie. Bucureşti, 1998
3.
Enescu Gh., Popa C. Logica şi cunoaşterea ştiinţifică, 1970
4.
Florea Ion Filosofie. Bucureşti, 2000
5.
Macoviciuc V. Filosofie. Bucureşti, 2000
6.
Popper K. Adevăr, raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice, 1979
7.
Stroe Connstantin Filosofie. Bucureşti, 2000
8.
Zimmer Robert Filosofia. Romania, 2006
9.
http://ru.scribd.com/doc/67356449/Cunoasterea-Empirica-Si-Cunoasterea-Stiintifica
10.
http://ru.scribd.com/doc/49334515/2-cunoasterea-stiintifica
11.
http://www.avocatura.com/academica/referat226-cercetarea-stiintifica-si-metodologiaei.html
12.
http://ru.scribd.com/doc/73911591/CUNOASTEREA
13.
http://ru.scribd.com/doc/166499902/Cercetare-Stiintifica-Prezentare-Curs
