Capitolul 4. Cunoaşterea elevului şi a clasei de elevi 4.1. Metode şi instrumente de cunoaştere a elevului şi a clasei de elevi Secolul XX aduce cu sine o nouă tendinţă în studiul şi formarea personalităţii umane, generată de nevoia socială de eficienţă umană. Un număr crescând de lucrări de specialitate, circumscrise instruirii, abordează teme care vizează ameliorarea şi optimizarea capacităţilor umane în vederea creşterii randamentului activităţii şi obţinerii eficienţei personale şi sociale (Zlate, 1999). Acest deziderat devine posibil prin orientarea şi focusarea acţiunii pedagogice conform viziunii care are la bază învăţarea/instruirea centrată pe elev. Deducem cu uşurinţă aşadar necesitatea cunoaşterii psihologice a elevului, a aptitudinilor şi caracteristicilor sale generale şi particulare de personalitate, eficienţa instruirii fiind direct influenţată de asigurarea concordanţei dintre caracteristicile persoanei şi obiectivele procesului formativ. În acest context, ne propunem în acest capitol realizarea unei radiografii sumare a conceptului general de personalitate, punctarea unor coordonate descriptive ale acesteia, fără însă a avea pretenţia abordării exhaustive a temei şi enumerarea principalelor metode de cunoaştere a elevului şi a clasei de elevi, cu detalierea doar a câtorva dintre acestea, lucrările de specialitate existente în domeniu asigurând, fără îndoială, repere de cunoaştere imposibil de sintetizat în acest format. Despre Personalitate… Noţiunea personalitate provine din latinescul « persona », ce desemna în teatrul antic roman masca actorului, faţa pe care o prezenta publicului. Acest înţeles este la originea primei definiţii a personalităţii şi desemnează atât aspectul exterior al unui individ, cât şi modul în care el este perceput de alţii. Multiplele accepţiuni ale termenului şi variatele definiţii date conceptului din perspectiva diferitelor abordări psihologice oferă prilejul unei bune cunoaşteri şi înţelegeri. Reţinem în cele ce urmează câteva dintre acestea, considerate lămuritoare.
Astfel, în « Dicţionar de Psihologie » de Norbert Sillamy (1995), personalitatea este definită ca « (…) element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană ». Pentru sociologie, personalitatea este « expresia socioculturală a individualităţii umane » (Zamfir&Vlăsceanu, 1993). Allport, în 1981, definea personalitatea drept « organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic ». Personalitatea este « o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi mai ales, social » (Cristea, 2000). Deducem deci cu uşurinţă că orice încercare de cunoaştere practică a personalităţii impune luarea în considerare a modului unic/particular în care ereditatea, mediul şi educaţia, ca factori determinanţi a dezvoltării psihice umane, acţionează în cadrul procesului anevoios şi de durată al formării personalităţii fiecărui individ. Structura personalităţii ; Coordonate descriptive ale personalităţii Psihologia personalităţii îşi centrează atenţia asupra « modului » în care procesele, funcţiile şi stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: « dinamico-energetică, instrumental-performanţială şi relaţional-socială » (Golu, 2004). Procesul integrării pe cele trei coordonate conduce la elaborarea a trei subsisteme (substructuri) intercorelate (Ţuţu, 2007), care definesc obiectul central de studiu al psihologiei personalităţii, şi anume: ● subsistemul dinamico-energetic (temperamentul); ● subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile); ● subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul). Temperamentul Temperamentul este latura energetică şi dinamică a personalităţii, preponderent înnăscut, ereditar, care nu se schimbă în mod radical în timpul vieţii.
Apartenenţa la un tip temperamental nu are nicio conotaţie de valoare în sine, ci exprimă doar anumite predispoziţii native care pot sau nu să fie valorificate ori potenţate. În cadrul dezvoltării personalităţii, temperamentul este latura care se manifestă cel mai de timpuriu (observabilă din copilărie, când nu se poate spune încă nimic despre celelalte laturi ale personalităţii deoarece ele nu au fost dezvoltate) şi se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire etc.) Temperamentul, pe de o parte, ne indică modul în care se exteriorizează şi se manifestă o persoană într-o situaţie concretă, sub aspectul intensităţii, mobilităţii şi echilibrului diverselor tendinţe, pulsiuni şi procese biologice contrare (forţă – slăbiciune, mobilitate – inerţie, excitaţie – inhibiţie, control – impulsivitate etc.), iar pe de altă parte, influenţează celelalte laturi ale personalităţii, nuanţând modul lor de manifestare, având rol predispozant şi facilitând sau inhibând formarea lor. Dinamica temperamentală se exteriorizează atât în mişcările persoanei, cât şi în afectivitate, în conduitele voluntare sau în procesele cognitive; ea se exprimă în mimica individului, în viteza şi ritmul vorbirii, în particularităţile scrisului său etc. Astfel, putem identifica tipurile temperamentale cu ajutorul unor indicatori psihocomportamentali, respectiv: Colericul : extravert, instabil, dezechilibrat, sociabil, vorbăreţ, mimică şi gestică expresive, bogate, înclinat spre a avea o multitudine de relaţii sociale, voinţă accentuată, procese afective intense, fluctuatii emoţionale, inegalitatea trăirilor (se înfurie repede, apoi se calmează brusc), impulsivitate, bogăţia şi intensitatea reacţiilor, pasionalitate, excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, orientare spre viitor, adaptabil, optimist, activ (cu perioade în care îşi epuizează bateriile şi simte nevoia de un timp pentru relaxare), nerăbdător, combativ, în general cu un potential energetic ridicat, însă fluctuant (cu mici perioade în care este lipsit de energie, epuizat), hiperemotiv. De multe ori predomină fantezia şi intuiţia asupra logicii şi activităţii analitice. Exemple: Casanova, Danton. Sangvinicul : extravert, stabil, echilibrat, mobil, sociabil, caută compania oamenilor, stabil emotional, nivel scăzut de nervozitate, buna dispoziţie, calm, stăpân pe sine, mai greu influenţabil, orientat spre viitor, adaptabil, cu spirit de iniţiativă,
activ, comunicativ, expresiv, în general cu un potential energetic ridicat şi constant, volubil, creativ, hiperactiv, jovial, îi place să povestească. Exemple: Voltaire, lonel Teodoreanu, Marx. Flegmaticul : introvert, stabil, echilibrat, inert, inexpresiv, tolerant, mimică şi gestică reţinute, răbdător, meticulos, autocontrol crescut, calm chiar şi în situaţii tensionate, perseverent, tolerant la monotonie, reactivitate redusă, spirit diminuat de iniţiativă, retras, comunică şi socializează greu, se adaptează mai greu la situaţii noi, monotonie afectivă, îi place stabilitatea, ataşat de trecut, de obiceiurile sale, posibile abilităţi de gândire abstractă, în general cu un potenţial energetic scăzut şi constant, lent, perseverent, inteligenţă analitică şi raţională, atent la detalii, fidelitate, sânge rece. Exemple: Kant, J. Locke, Franklin. Melancolicul : introvertit, comunică şi socializează greu, procese afective intense şi durabile, mai puţin expresiv, liniştit, sârguincios, responsabil, mai puţin mobil şi adaptabil, predispus spre anxietate şi depresie, neîneredere în sine şi pesimism, înclinat spre trecut, viaţă interioară bogată, posibile capacităţi de abstractizare, hipoinstinctiv, sugestibil, subtil, scrupulos, în general cu un potenţial energetic scăzut. Exemple: Eminescu, Chopin, Rousseau. Aptitudinile „Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi” (Zlate, 2000). Prezenţa unei aptitudini este evidenţiată de uşurinţa cu care sunt învăţate cunoştinţele şi deprinderile dintr-un domeniu, de originalitatea unor răspunsuri, de aplicarea reuşită a informaţiilor dobândite în domeniul respectiv, de multitudinea soluţiilor oferite la o problemă dată, de oboseala mai redusă ca efect al muncii depuse. Nu trebuie să uităm că punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţelor în activitate sunt condiţionate de participarea altor componente ale personalităţii. Motivele, interesele, scopurile, perseverenţa. În cadrul subsistemului aptitudinal este necesară o diferenţiere şi o clasificare, în funcţie de mai multe criterii (Oprescu, 1991), în acest sens atrăgându-ne atenţia cel
reprezentat de natura psihologică a elementelor componente, distingându-se astfel trei tipuri de aptitudini: ●
aptitudini
senzoriale
(rapiditatea,
stabilitatea
structurării
percepţiei,
plasticitatea perceptuală etc.); ● aptitudini psihomotorii (forţa mişcărilor, rapiditatea, precizia, coordonarea mişcărilor); ● aptitudini intelectuale (care prezintă grade diferite de complexitate; cea mai importantă fiind inteligenţa, care reprezintă o sinteză a mai multor aptitudini intelectuale: spirit de observaţie, fluenţa verbală, memorie asociativă, flexibilitatea gândirii, raţionament inductiv şi deductiv, atenţie distributivă etc.). Astfel „inteligenţa se relevă a fi aptitudinea intelectuală generală a individului uman de a sistematiza şi apoi utiliza achiziţiile anterioare în situaţii problematice noi, modificând în mod necesar semnificaţia funcţională a elementelor cunoaşterii, în scopul realizării unui echilibru optimal la situaţiile noi şi mereu variabile ale mediului” (Oprescu, 1991). Cu alte cuvinte, inteligenţa este acea aptitudine generală care conferă eficienţă în rezolvarea situaţiilor problematice şi o bună capacitate de adaptare la situaţii noi. Reamintim faptul că anumiţi factori de personalitate precum motivaţia, perseverenţa, tenacitatea, efortul voluntar de autoperfecţionare, ambiţia, pot compensa într-o oarecare măsură această aptitudine. Având în vedere aceste aspecte, propunem spre a fi avuţi în vedere, în demersurile de cunoaştere a personalităţii elevilor, o serie de indicatori ai inteligenţei generale, precum: în conversaţiile sale, elevul face conexiuni rapide şi deducţii interesante, originale ; are rezultate şcolare deosebite ; deosebeşte cu uşurinţă esenţialul de detaliile nesemnificative şi trage concluzii pertinente ; are argumente adecvate şi interesante prin care îşi susţine punctele de vedere ; are preocupări, hobbyuri ce denotă aptitudini intelectuale ; abordează situaţiile căutând să înţeleagă faptele ; are un cerc relaţional (anturaj) valorizant ; desfăşoară cu succes activităţi pentru care nu are o pregătire teoretică adecvată ; se gândeşte la consecinţele pe termen scurt şi lung înceea ce priveşte activităţile derulate ; tinde să aibă standarde mai înalte şi mai complexe.
Psihologia modenă vorbeşte din ce în ce mai accentuat de tipuri de inteligenţă, care fac ca o persoană să fie potrivită pentru anumite activităţi şi mai puţin indicată pentru altele. Bazându-se pe rezultatele obţinute prin testări, cât şi pe cercetările de neuropsihologie, teoria lui Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenţă multiplă, identificând şapte tipuri (forme) distincte de inteligenţă, şi anume: inteligenţa lingvistică (apitudini legate de limbaj: cititul, scrisul, vorbirea, ascultarea); inteligenţa logico-matematică (aptitudini numerice); inteligenţa spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile spaţiale, ca în conducerea maşinii sau jocul de şah); inteligenţa muzicală (capacitatea de a cânta vocal sau la un instrument); inteligenţa kinestezică (folosirea corpului, ca în dans sau atletism); inteligenţa interpersonală (capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de a relaţiona cu ei); inteligenţa intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere). Tipurile de inteligenţă sunt considerate de Gardner ca fiind independente unele faţă de altele. Cu toate acestea, tipurile de inteligenţă interacţionează şi conlucrează atunci când este necesar (de exemplu, rezolvarea unei probleme de matematică redată verbal necesită conlucrarea inteligenţei lingvistice cu cea logico – matematică). Alţi autori (J. D. Mayer şi P. Salovey, Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal) evidenţiază o altă formă de inteligenţă: inteligenţa emoţională. Adaptarea individului la mediu se realizează nu numai prin componentele cognitive, ci şi prin aspectele de ordin afectiv, personal şi social, acestea din urmă fiind esenţiale pentru succesul individual. D. Goleman include în componenţa inteligenţei emoţionale: conştiinţa de sine (încrederea
în
sine);
autocontrolul
(dorinţa
de
adevăr,
conştiinciozitatea,
adaptabilitatea, inovarea); motivaţia (dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul); empatia (capacitatea de a ne raporta la sentimentele şi nevoile celorlalţi, de a-i înţelege pe ceilalţi); aptitudinile sociale (influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă). Printre indicatorii inteligenţei emoţionale amintim : stăpânirea unui impuls emoţional; ghicirea celor mai ascunse sentimente ale celuilalt; tratarea cu tact a relaţiilor interumane sau a conflictelor; capacitatea de « a te înfuria pe cine trebuie, cât trebuie, pentru ceea ce trebuie şi cum trebuie »; capacitatea de a empatiza; abilitatea de
a gestiona stresul, de a şti să te relaxezi; capacitatea de a face ceea ce este cel mai potrivit naturii tale; abilitatea de a gândi pozitiv; aptitudinea de a fi creativ; aptitudinea de a-ţi conştientiza şi diferenţia rapid şi oportun trăirile emoţionale. Caracterul Pornind de la sinteza realizată de Ţuţu, C.M., (2007), înţelegem caracterul ca reprezentând cea mai înaltă şi sintetică formaţiune a personalităţii, care rezultă din integrarea în anumite modalităţi psihocomportamentale a întregii experienţe de viaţă. Spre deosebire de temperament, care exprimă forma de manifestare a personalităţii şi care se evidenţiază în orice situaţie (naturală sau socială), caracterul este latura de conţinut a personalităţii, constituind nucleul psihosocial al relaţiilor individului (caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale, elaborându-se doar în cadrul interacţiunii dintre individ şi mediul sociocultural). Caracterul este considerat o totalitate de trăsături esenţiale şi stabile, derivate din orientarea şi voinţa omului. Din punct de vedere genetic, caracterul se explică prin interiorizarea relaţiilor exteme, ca urmare a integrrii treptate într-un sistem de relaţii sociale. Plecând de la sensul etimologic al cuvântului caracter, care în limba greacă însemnă pecete, tipar, vom înţelege însuşirile de voinţă ale caracteralui ca particularităţi psihice, speciflce fîecarui om şi care se exprimă în conduita sa voluntară. Aceste însuşiri au o semnificatie morală, evidenţiază esenţa socială a omului, raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Caracterul nu este dat, înnăscut, ci dobândit. El este expresia istoriei personale a omului, este o „a doua natură” a omului. Trăsăturile caracteriale nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează de-a lungul vieţii individului, se conturează treptat în ontogeneză (Ţuţu, 2007). Trăsăturile caracteriale pot fi puse în legătură directă cu sistemul de valori şi cu concepţia despre lume şi viaţă şi pot fi foarte greu scoase în evidenţă, fiecare individ încercând să se prezinte într-o lumină favorabilă celorlalţi. Caracterul este cel care valorifică maximal atât temperamentul, cât şi aptitudinile. Atunci când vorbim despre caracter ne referim la conduita umană direcţionată de un ax conducător. Omul nu reacţionează arbitrar, ci comportamentele lui izvorăsc
dintr-o anumită atitudine. Atitudinea este poziţia internă, specifică, pe care o are o persoană faţă de realitatea în care trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi. Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor situaţii, el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. Astfel, atitudinile fac parte integrantă din structura caracterului, nu sunt entităţi diferite. La nivelul caracterului nu ne interesează atitudinile circumstanţiale şi variabile, ci atitudinile stabile şi generalizate, definitorii pentru individ, întemeiate pe convingeri puternice. Fiind în esenţă un rezultat al învăţării, atitudinea este, de fapt, ecoul subiectiv al evenimentelor şi faptelor externe, al relaţiilor individului cu realitatea. Atitudinea reprezintă un fel de dispoziţie latentă a individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern. Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ reprezintă, din punct de vedere practic, un instrument de previziune a comportamentului în diferite situaţii sociale. Atitudinea, deşi este relativ stabilă, constantă, se restructurează, este supusă evoluţiei. Putem vorbi, deci, de o dinamică a atitudinilor, această dinamică depinzând de componentele care structurează atitudinea. În principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, putându-se reorganiza, corecta, perfecţiona. Dobândind stabilitate, pregnanţă şi semnificaţie, atitudinile, aşa cum precizează Measiscev, devin caracteristice pentru individ, transformându-se în trăsături de caracter (Ţuţu, 2007). Trăsăturile caracteriale satisfac următoarele cerinţe: 1. Sunt esenţiale, definitorii pentru individ, exprimând ceea ce are el specific; 2. Sunt stabile, durabile, şi nu spontane, întâmplătoare; ele determină un mod constant de manifestare a individului şi permit predicţia comportamentului; 3. Sunt coerente cu toate celelalte, fiind organizate ierarhic în sistem; 4. Au o valoare etică sau morală, şi nu sunt neutre;
5.Sunt specifice şi unice ca existenţă şi manifestare, irepetabile şi ireductibile, diferenţiindu-se de la un individ la altul, formându-se prin istoria personală a fiecărui individ. Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale în sistem reprezintă cea mai importantă particularitate a structurii caracteriale, constituindu-se în profilul caracterial al fiecărei persoane . Reţinem clasificarea propusă de M. Golu (2004), care distinge două tipuri de trăsături caracteriale: 1. trăsături caracteriale globale (de ansamblu), şi anume: unitatea caracterului, care se referă la constanţa şi identitatea conduitei unui individ, dincolo de modificările situaţionale accidentale; expresivitatea caracterului vizează dezvoltarea predominantă a uneia sau câtorva trăsături care dau notă specifică întregului; originalitatea caracterului presupune nota distinctivă a unei persoane în raport cu alta (autenticitatea în asimilarea valorilor, coerenţa lor internă, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi integrare la fiecare individ); bogăţia caracterului rezidă în diversitatea relaţiilor persoanei în plan social, în raport cu ceilalţi (semeni), cu munca etc.; stabilitatea caracterului este dată de semnificaţia în plan moral a atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale, aceasta fundamentând manifestarea constantă în plan comportamental; plasticitatea caracterului presupune restructurarea elementelor structurii caracteriale în concordanţă cu noile realităţi sociale, asigurându-se evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în funcţie de împrejurări; tăria de caracter (integritatea) implică rezistenţa acestuia la influenţele şi presiunile negative din exterior, rezistenţa la diferite tentaţii. 2. trăsături caracteriale particulare, diferenţiate în funcţie de componentele psihice valorizate de individ şi implicate în determinarea atitudinii acestuia faţă de obiectul de referinţă, şi anume: trăsături cognitive (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor); trăsături afectiv-motivaţionale (sentimentalismul, timiditatea, lăcomia, avariţia, mercantilismul şi opusul lor); trăsături volitive (curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea, hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusul lor); trăsături intersubiective (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de
întrajutorare, altruismul şi opusul lor); trăsături morale (cinstea, bunătatea, corectitudinea, demnitatea, modestia şi opusul lor). Principale metode utilizabile de profesori în cunoaşterea personalităţii elevilor Un inventar al celor mai discutate metode, regăsibile în extenso în lucrări de specialitate dedicate (vezi Chelcea, 1998; Chelcea, 2004; Drăgan şi Nicola, 1993; Hoban, 1978; Cosmovici, 1980 sau Dincă, 2003) include : observaţia, interviul, convorbirea, metoda biografică, analiza produselor activităţii, ancheta, chestionarul, testul, sociomatricea, etc. Metodele de cunoaştere a elevilor pe care le supunem dezbaterii în cadrul acestui subcapitol vizează, aşa cum deontologia şi responsabilitatea de care orice profesor trebuie să dea dovadă în demersurile sale de invesigare a personalităţii elevilor o cer, sunt cele care, în opinia noastră, pot fi utilizate eficient fără sprijinul autorizat al unui specialist în domeniul psihologiei/sociologiei. De asemenea, au fost selectate acele metode care pot fi aplicate/utilizate fără a fi nevoie de o abordare frontală, directă şi cu scop declarat de cunoaştere a personalităţii (cum presupun spre exemplu chestionarul sau testele), contexte în care intervin inevitabil, în mod conştient, filtre precum imaginea de sine, tendinţa de faţadă, locul controlului, etc. Din această perspectivă, metodele agreate şi aplicate frecvent de noi sunt cele reprezentate de : 1. Metoda observaţiei Metoda observaţiei este una din cele mai vechi metode utilizate in cunoaşterea psihologică, şi constă in urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice (Cosmovici&Iacob, 1998). Între observarea spontană, ocazională, pasivă şi observaţia ştiinţifică există diferenţe
privind scopul, modul de organizare, prelucrare şi interpretarea datelor
obţinute. „… observaţia ştiinţifică în cercetarea pedagogică înseamnă urmărirea atentă şi sistematică a fenomenelor şi faptelor fără intenţia de a le modifica, cu scopul de a degaja relaţii cauzale referitoare la procesul instructiv – educativ, pe baza cărora se pot
formula generalizări predictive” (Gugiuman, 1993). Observaţia este metoda cel mai des utilizată în cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale preşcolarilor, elevilor, furnizând informaţii bogate şi variate. Principalele probleme pe care le ridica observaţia pentru subiectul cunoscător, profesorul, se referă la câteva aspecte importante: 1. ce observăm: care este conţinutul observaţiei; 2. care sunt formele observaţiei; 3. de ce anume depinde calitatea observaţiei; 4. care sunt condiţiile unei bune observaţii; 5. cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei; 6. care sunt limitele şi avantajele observaţiei (1). Aplicarea
riguroasă
şi
eficientă
a
observaţiei
presupune
parcurgerea
următoarelor etape: pregătirea cercetătorului în vederea realizării observaţiei; (documentarea, selectarea instrumentelor, tehnicilor etc.); observarea propriu-zisă; analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute. Din punct de vedere psihopedagogic ne reţin atenţia câteva probleme privind conţinutul observaţiei, formele şi condiţiile acesteia. Trebuie subliniat şi faptul că în activitatea curentă la clasă, profesorul este interesat în primul rând de realizarea obiectivelor pedagogice; paralel, în procesul de predare – învăţare el realizează observarea spontană a conduitelor de comunicare, de învăţare ale elevilor. Strânse de-a lungul unor intervale mai mari de timp şi prelucrate corect aceste observaţii devin ipoteze ce sunt urmărite apoi prin observaţii sistematice. Studiind astfel de elemente de conduită vom reuşi să desprindem unele semnificaţii cu privire la structurile de personalitate ale copilului: aptitudini, temperament, caracter. Calitatea observaţiei depinde de o serie de factori, dintre care enumerăm: particularităţile psihoindividuale ale observatorului (concentrarea atenţiei, sesizarea esenţialului etc.);
ecuaţia personală a observatorului: tip descriptiv, tip evaluativ, tip erudit, tip imaginativ şi poetic; caracteristici ale percepţiei: selectivitatea ei, factorii sociali ce o pot modela şi deforma (Zlate, 1994). Unii observatori sesizează raporturile, relaţiile dintre faptele observate, alţii consideră faptele ca fiind independente. Pentru a limita sau elimina efectele deformatoare ale acestor factori şi pentru a spori calitatea observaţiei se recomandă respectarea unor condiţii dintre care reţinem: stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit; selectarea formelor observaţiei ce vor fi folosite, a condiţiilor şi mijloacelor necesare; caracterul selectiv al observaţiei; elaborarea unui plan în funcţie de care se va desfăşura observaţia; consemnarea imediată a datelor observaţiei, în sinteză, urmând ca apoi acestea să fie detaliate; desfăşurarea observaţie în condiţii cât mai variate; efectuarea unui număr optim de observaţii; observaţia să fie maximal discretă, persoana în cauză să nu-şi dea seama de această situaţie; datele obţinute să fie confruntate cu cele obţinute prin alte metode. Deoarece manifestările atitudinale, comportamentale, relaţiile sociale din cadrul demersului didactic sunt complexe şi necesită observaţii variate şi evaluări simultane, după documentarea prealabilă asupra subiectului cercetat, activitatea de observare trebuie să se desfăşoare pe baza „unei grile” sau „categorii de indicatorii”, „protocoale de observare” a evenimentelor pedagogice. Protocoalele de observaţie cuprind: dimensionarea domeniului supus observării; planul de desfăşurare a observării; evenimentele pedagogice considerate; categoriile de încadrare a comportamentelor manifestate de cei observaţi;
modul de notare a datelor (Vlăsceanu, 1983). Avantajele observaţiei Este vorba în primul rând de uşurinţa aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare efectuării cercetării, naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor relevante. Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti ale individului în condiţii obişnuite de viaţă. Oferă date de ordin calitativ. Dezavantajele observaţiei Observatorul trebuie să aştepte uneori mult timp până se produce fenomenul vizat, fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă imposibilitatea de a izola şi controla variabilele. Mai mult decât atât, prezenţa observatorului poate determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor care modifică situaţia globală a câmpului social sau a comportamentelor celor observaţi, chiar fenomenul studiat pe ansamblu (Ilie, 2004). 2. Metoda analizei produselor activităţii şi a cercetării documentelor Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile, disponibilităţile, potenţele sale, se exteriorizează nu doar în conduite nonverbale, motorii sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii (Ilie, 2004). Furnizează informaţii despre procesele psihice şi unele trăsături de personalitate ale elevilor prin prisma obiectivării lor în „produsele” activităţii: desene, lucrări scrise, referate, portofoliu, caiete de teme, lucrări de creaţie tehnică, piese, proiecte, creaţii literare, compuneri etc. Analiza psihologică a produselor activităţii – compuneri, desene, creaţii literare, sau de orice fel, obiecte realizate, modul de rezolvare a unor probleme etc. – furnizează informaţii despre însuşirile psihice ale persoanei, constituind reale surse de cunoaştere ştiinţifică a individului. Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza psihologică a obiectului, aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său. Cu ajutorul acestei metode putem cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane în viaţă, cât şi ale unor personalităţi dispărute.
Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la: capacitatile psihice de care dispun copiii (coerenta planului mental, forta imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunostintelor, deprinderilor, priceperilor si aptitudinilor, etc), stilul realizării (personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învatare (prin realizarea repetata a unor produse ale activitatii) (De magister). Folosirea acestei metode presupune un exerciţiu îndelungat şi mai ales elaborarea şi utilizarea unor grile speciale de decodificare prin care să se evidenţieze relaţiile dintre diferitele elemente ale produsului activităţii şi diferitele structuri ale personalităţii. Pentru aceasta este necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât şi calitativ (originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.). Folosită în studiul aptitudinilor, această metodă permite depistarea copiilor cu potenţial creativ remarcabil, fapt cu consecinţe pozitive în planul strategiilor educaţionale şi al tratării lor diferenţiate. Analiza unor desene şi a compunerilor cu subiect liber permite descifrarea (proiectiv) unor tensiuni şi aspiraţii scăpate de controlul conştient şi angajate în acea activitate. Alte informaţii obţinute prin intermediul acestei metode vizează: stilul realizării; nivelul şi calitatea cunoştinţelor, deprinderilor; caracteristicile observaţiei; capacitatea de concentrare a atenţiei; profunzimea înţelegerii diferitelor materiale cercetate; spiritul de independenţă şi iniţiativă; capacitatea de reprezentare; capacitatea de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice; bogăţia vocabularului şi precizia lui; unele trăsături temperamentale şi caracteriale etc. Analiza psihologică a acestor produse ale activităţii trebuie realizată după o serie de criterii, cum ar fi: originalitatea, utilitatea, corectitudinea, complexitatea, expresivitatea, progresul înregistrat de la o etapă la alta ş.a. 3. Convorbirea Convorbirea este o conversaţie intre două persoane, desfăşurată după anumite reguli metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană, in legătură cu o temă fixată anterior (Cosmovici&Iacob, 1998).
Metoda convorbirii şi interviului permite sondarea vieţii interioare, a intenţiilor, opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor, mentalităţilor, sentimentelor, valorilor, statutului profesional, dorinţelor aşteptărilor, idealurilor, etc. (Ilie, 2004). Există mai multe forme de convorbire, cele mai frecvent întâlnite fiind: convorbirea standardizată, structurată, bazată pe întrebări formulate anterior, adresate în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor şi convorbirea liberă, spontană, desfăşurată în funcţie de trăsăturile psihoindividuale ale subiectului, de particularităţile situaţiei etc. Indiferent de situaţia în care o utilizăm, convorbirea va avea unele note specifice, imprimate de caracteristicile individuale ale subiectului abordat, fiind necesare respectarea câtorva condiţii: alcătuire prealabilă a protocolului convorbirii, a unui „ghid de interviu”; evitarea întrebărilor directe, frontale, ce ar genera răspunsuri formale; respectarea personalităţii subiectului şi motivarea participării sincere a acestuia la convorbire; competenţa psihosocială, relaţională a cercetătorului (tact, intuiţie, empatie, sociabilitate); consemnarea răspunsurilor imediat după încheierea convorbirii; reconstituirea amănunţită a protocolului şi confruntarea datelor cu informaţiile obţinute prin alte metode pentru a contracara eventualele neajunsuri (subiectivitatea răspunsurilor, lipsa de sinceritate, „tendinţa de faţadă”). Cosmovici, A., Iacob, L. (1998) atrag atenţia că sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci cand utilizăm convorbirea, pentru a se asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute: caştigarea increderii elevilor, eliminarea oricăror suspiciuni, care depinde de tactul profesorului, de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri, iar colaborarea nu poate fi decat benefică;
menţinerea permanentă a interesului in timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare; să existe o preocupare permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor, deoarece subiecţii manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună intr-o lumină favorabilă; în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului, ceea ce va permite decodificarea sensului afirmaţiilor şi sinceritatea răspunsurilor ; se va evita adresarea unor intrebări sugestive, care influenţează rezultatele in vederea obţinerii unor răspunsuri dorite; trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de incredere reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii, care este o piedică importantă, mai ales atunci cand se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei; înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie, putandu-se folosi diferite mijloace de inregistrare, insă se preferă notarea manuală, cat mai fidelă, pentru a nu determina anumite reţineri in relatare. Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică in dirijarea conversaţiei şi de cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Interpretarea rezultatelor nu ridică probleme deosebite atunci cand convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată (Cosmovici&Iacob, 1998). Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că permite recoltarea unor informaţii numeroase, variate şi preţioase despre motivele, aspiraţiile, interesele, trăirile afective etc., într-un timp relativ scurt. Desfăşurată liber sau dirijat, convorbirea necesită multă răbdare, spirit de observaţie, tact, relevând o serie de aspecte profunde ce sunt greu sesizabile prin observaţie şi experiment. În practica educaţională această metodă se particularizează în funcţie de profilul psihologic de vârstă. Astfel, la vârstele mici, convorbirea se poate desfăşura nu ca metodă de sine stătătoare, ci integrată altor metode (mai ales în observaţie). La preadolescenţi şi adolescenţi ea poate îmbrăca formele descrise anterior, tematica îmbogăţindu-se şi diversificându-se mult.
Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegându-se dintre: Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii; Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se poate schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare; Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară; Convorbirea psihanalitică, propusă de S. Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului; Convorbirea nondirectivă, propusă de C. Rogers, creează condiţiile psihologice care să faciliteze relatările spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat. Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate, direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată ori instalaţii speciale. Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al experimentului, cât şi al subiectului şi din eventuala lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a subiectului (Ilie, 2004). Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul că în cadrul interviului, locul experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia fiind în acest caz univocă – experimentatorul este cel care totdeauna pune întrebările, iar subiectul totdeauna răspunde. 4. Metoda biografică Metoda biografică sau anamneză constă in analiza datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă (Cosmovici&Iacob, 1998). Se bazează pe cercetarea vieţii şi activităţii individului în vederea cunoaşterii „istoriei personale” necesare în stabilirea profilului personalităţii sale, precum şi pentru explicarea comportamentului actual al persoanei. Cercetătorul este interesat de
succesiunea diferitelor evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre „evenimentele cauză” şi „evenimentele efect” dintre „evenimentele scop” şi „evenimentele mijloc”. Poate fi utilizată şi pentru cunoaşterea psihopedagogică a elevilor. Metoda biografică se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente (Ilie, 2004). Pentru cunoaşterea biografiei unei personalităţi se apelează la mai multe metode şi procedee precum: convorbirea, chestionarul, analiza produselor activităţii, cercetarea documentelor, observarea comportamentului în diverse împrejurări; prin urmare, ca metodă de cercetare, biografia nu poate fi considerată ca o metodă de sine stătătoare, independentă. „Statutul ei de metodă independentă poate fi pus în discuţie, deoarece principalele surse de informaţii biografice sunt convorbirea şi observaţia” (Cosmovici, 1980). Informaţia primară poate fi recoltată pe cale indirectă sau directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.). Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie că oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie să aibă în vedere câteva exigenţe metodologice: determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului; stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii datelor şi informaţiilor necesare; câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar putea frâna răspunsurile la întrebări; păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din relatările individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare;
înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit subiectul şi care prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului personalităţii; manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu datele furnizate de subiect (sau de ceilalţi) şi neapărat verificarea acestor informaţii prin alte metode (Ilie, 2004). Justificarea teoretico-stiintifica a metodei este data de teza potrivit căreia personalitatea copilului, constiinta si comportamentul sau se structurează sub acţiunea unor factori şi evenimente specifice. Diferite evenimente neaşteptate, încarcate emotional, frustrante sau stresante (divortul parintilor, moartea unuia dintre parinti, boli, accidente, schimbari de domiciliu, împrejurarea de a fi copil unic sau de a trai într-o familie cu mai multi copii, încadrarea într-o casa de copii, etc.), lasă urme asupra personalitatii copilului. Cel mai adeseori biografia ia fie forma jurnalelor de însemnari, fie forma anamnezei-o discuţie ampla purtata de psiholog cu copilul sau cu părintii focalizata pe depistarea unor situatii sau factori patogeni (somatici sau psihici) (1). Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă. Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit deformată. 5. Tehnica sociometrică Se ocupă cu studiul relaţiilor interpersonale, îndeosebi acelor relaţii simpatetice care se bazează pe atracţii şi respingeri între membrii colectivului. Se realizează cu ajutorul unor formule şi calcule matematice surprinderea unor calităţi/caracteristici relaţionale ale grupului de elevi (Mureşan, 2005). Tehnicile sau metodele sociometrice reprezintă un ansamblu de instrumente şi procedee destinate să înregistreze şi să măsoare configuraţia şi intensitatea relaţiilor interpersonale din interiorul grupului şcolar. Sub această denumire sunt incluse atât instrumentele de culegere a materialului faptic, cât şi cele de prelucrare, interpretare
sau prezentare a materialului respectiv. De aceea ele sunt indispensabile pentru cunoaşterea concretă a interacţiunilor ce se stabilesc în cadrul colectivului de elevi/studenţi. Studiul sociometric are o triplă orientare: în primul rând cunoaşterea de către diriginte/psiholog a afinităţilor exprimate de membrii grupului şi implicit a relaţiilor din cadrul colectivului; în al doilea rând o cunoaştere mai bună de către elevi a propriilor lor poziţii în grup; şi în al treilea rând, dar nu cel din urmă, îmbunătăţirea relaţiilor şi a climatului psihosocial a grupului şcolar prin acţiuni psihologice specifice. Aşa ar fi, de exemplu, în şcoală: aranjarea sau rearanjarea copiilor în bănci, organizarea pe grupe de lucrări practice, opţiunile în pragul unei excursii sau călătorii (vecini de compartiment), alegerea unui responsabil sau a unui delegat, indicarea prietenilor sau a colegilor mai apropiaţi din clasă, numirea partenerilor preferaţi în joc etc. Prin testul sociometric, ca instrument al metodei sociometrice, se pot determina: - amplasamentul, statutul unui elev/student în câmpul relaţiilor interpersonale (lider, popular, izolat, ignorat, respins, etc.), - structura psihologică globală a grupului şi a subgrupurilor din cadrul său ; - diversele centre de influenţă ; - percepţia grupului faţă de un anumit membru ; - coeziunea de grup, etc. Toate aprecierile, interpretările şi rezultatele obţinute în urma prelucrării sunt dependente de fidelitatea datelor oferite de test. Fidelitatea depinde de sinceritatea răspunsurilor la întrebările testului, sinceritate care la rândul ei este determinată de felul în care a fost întocmit testul şi de modul în care a fost aplicat. Testul sociometric constă în formularea unor întrebări prin intermediul cărora se solicită fiecarui elev să-şi exprime simpatiile şi antipatiile faţă de ceilalţi colegi ai săi. Foarte important este ca întrebările să aibă la bază criterii atent alese, care să fie în concordanţă cu interesele, preocupările şi aspiraţiile tuturor elevilor, dar şi cu interesele cercetării. Este necesar să li se ofere elevilor suficiente motive pentru a răspunde cât mai sincer.
Modalitatea de alcătuire, administrare, prelucrare, interpretare a testului sociometric precum şi prezentarea rezultatelor va fi redată sub forma unui algoritm, particularizat la colectivitatea urmarită. Putem să le definim ca metode sau etape ale tehnicii sociometrice: - testul sociometric; - matricea sociometrică; - indicii sociometrici; - sociograma (reprezentarea grafică a relaţiilor); - cadranele sociometrice; - prezentarea în faţa clasei/individual a rezultatelor. Testul sociometric ca instrument de măsurare a atracţiilor şi repulsiilor ce se manifestă între indivizii ce compun un grup mic, până la treizeci de subiecti, este un chestionar simplu, ce conţine două grupe de întrebări: a) Pentru măsurarea atracţiilor; b) Pentru măsurarea respingerilor. Etapele aplicării testului sociometric: a) membri grupului primesc motivări, li se explică scopul cercetării: - fiecare îşi va cunoaşte mai bine locul în grup, - în repartizarea anumitor sarcini se va ţine cont şi de preferinţele interpersonale, - se va ţine cont de relaţiile sociopreferenţiale ţi în structura formală a grupului; b) se obţine încrederea subiecţilor în caracterul confidenţial al răspunsurilor la întrebări; c) se distribuie membrilor grupului formularele cu întrebări ce urmează a fi completate şi se explică clar modul de completare; d) se precizează caracteristicile situaţiei: - grupul în cadrul căruia se fac alegerile şi respingerile; - sensul fiecărei întrebări; - limitarea la un anumit număr de răspunsuri, se recomanda 3 sau 5 răspunsuri în funcţie de mărimea grupului; - se explică faptul că poate răspunde atât cât corespunde preferinţelor sale dar să nu depăşească numărul maxim indicat;
- se precizează faptul că ordinea preferinţelor este o ordine valorică, cel de pe locul întâi să fie cel mai preferat, iar următorii în ordine descrescătoare; - nu se impune o limită de timp pentru completare. e) se recoltează răspunsurile. Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversală pentru a surprinde evoluţia relaţiilor colectivului. Astfel testul urmează a fi administrat periodic, iar rezultatele obtinuţe să fie comparate între ele. Trebuie specificat faptul că reluarea testului la intervale prea scurte îi diminuează eficacitatea, subiecţii orientându-se mai mult după răspunsurile anterioare, care sunt încă vii în memorie, decât după ceea ce simt în momentul respectiv. De asemenea în cazul în care intervalele sunt prea mari riscăm să pierdem din vedere dependenţa strictă dintre fenomene. Putem recomanda pe baza experienţei reluarea testării sociometrice anual. În ceea ce priveşte cunoaşterea psihologică a elevilor, a tinerilor, în general, testul sociometric poate furniza o informaţie preţioasă atât prin confruntarea datelor selective şi perceptive obţinute în anchetă, cât şi prin totalizarea motivării alegerilor/respingerilor care denotă modul cum este proiectat în afară individul de către grupul său de apartenenţă. Informaţia ce se colectează pe această bază, poate fi utilizată în scop formativ: se comunică persoanelor în cauză opinia colectivă despre ei, evitându-se, bineînţeles, orice nominalizare. În cadrul unor convorbiri individuale, subiectul este făcut conştient de calităţi sau defecte pe care le ignoră, deşi le posedă, conform relatării grupului. Se scontează, în felul acesta, reducerea cotei de iluzie în percepţia propriei poziţii în grup sau se elimină anumite lacune perceptive, ceea ce favorizează formarea unei imagini de sine mult mai juste. După aplicarea testelor se trece la următorul pas şi anume evaluarea rezultatelor, însă acest aspect comportă mai multe etape: 1. Codificarea numelui subiecţilor. Codificarea se va face după ce testele respective se amestecă pentru a nu fi într-o anume ordine, folosindu-se, în acest caz, literele alfabetului. Astfel fiecare subiect va primi un număr de cod, respectiv o literă din alfabet; 2. Se stabileşte punctajul pentru fiecare alegere. Acordarea punctajului facilitează calcularea scorului şi desprinderea unor concluzii necesare. Pentru
simplificarea calculelor şi facilitarea operaţiilor se va proceda astfel: pentru alegerea facută pe locul I se vor acorda 3 puncte, pentru cea de pe locul II -2 puncte, iar pentru cea din poziţia a III-a 1 punct. Pentru încurajarea fenomenelor pozitive de grup şi crearea unui colectiv puternic, profesorul diriginte trebuie să cunoască temeinic viaţa grupului, relaţiile interpersonale, prezenţa microgrupurilor, a individualitaţilor. Persoana care întreprinde ancheta concretă trebuie să fie cunoscută deja subiecţilor, fără să se afle însă în contact sistematic cu ei sau în raporturi ierarhice directe. Evident, urmează să se asigure anonimatul riguros al răspunsurilor şi rezultatelor individuale, orice indiscreţie faţă de membrii grupului sau faţă de cadrele ierarhice este contraindicată. Datele testului sociometric sunt înregistrate într-un tabel cu două intrări (matricea sociometrică), unde atât pe verticală cât şi pe orizontală sunt trecuţi elevii din colectivul respectiv. Pe verticală se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor nominalizaţi, iar pe orizontală percepţiile pozitive şi negative atribuite de asemenea colegilor. Matricea sociometrică este mai mult un instrument tehnic decât unul de cunoaştere. Ea facilitează descoperirea şi ordonarea datelor brute pe care ni le oferă testul şi asigură condiţiile necesare pentru manipularea şi prelucrarea lor. Pe verticală se trec în ordine, corespunzator fiecărui elev, cu culoare roşie +3, +2, +1 puncte în dreptul colegilor aleşi, preferaţi, iar cu culoare albastră - 3, - 2, - 1 puncte în dreptul colegilor respinsi, nominalizaţi la întrebarea a doua. Pe orizontală se trec percepţiile pozitive reprezentate prin cercuri roşii şi percepţiile negative reprezentate prin cercuri albastre. Mai apoi în capetele de tabel ale matricii sociometrice se calculează suma punctelor obţinute din alegeri şi respingeri şi suma percepţiilor pozitive/negative. Primul coleg ales la prima întrebare primeşte +3 puncte, al doilea +2 puncte, iar al treilea +1 punct. Primul coleg nominalizat la întrebarea a doua primeşte - 3 puncte, al doilea - 2 puncte, iar al treilea - 1 punct. Toţi cei trei nominalizaţi la întrebarea a treia primesc nediferenţiat un cerc rosu, iar cei trei nominalizaţi la întrebarea a patra primesc de asemenea nediferenţiat un cerc albastru.
Pe baza datelor brute rezultate din testul sociometric şi trecute în matrice se pot calcula mai mulţi indici sociometrici. Prezentăm mai jos indicele statusului sociometric cunoscut şi ca indicele de statut preferenţial, care arată poziţia ocupată de o persoană în cadrul grupului, care se calculează după formula: I = n / (N- 1), unde n = numărul alegerilor primite de respectiva persoană, N = numărul membrilor grupului. Statutele pot fi: pozitive, negative, zero, ceea ce indică existenţa unor subiecţi populari, acceptaţi, indiferenţi sau izolaţi afectiv (marginalizaţi) în cadrul grupului. Este de aşteptat că acţionând asupra relaţiilor interpersonale de grup să putem exercita indirect o anumită înrâurire asupra reuşitei şcolare şi invers. Pe baza datelor cuprinse în matricea sociometrică putem întocmi sociograma care ne prezintă sub formă grafică relaţiile interpersonale din interiorul colectivului. Ea scoate în evidenţă printr-un mod grafic nu numai locul fiecărui elev ci şi diverse tipuri de reţele interpersonale. Aceste reţele se cuantifică în sociogramă prin diferite simboluri grafice. Exista două categorii de sociograme, individuale şi colective. Primele nu sunt altceva decât un extras din sociograma colectivă şi prezintă situaţia unui elev aşa cum rezultă ea din totalitatea relaţiilor cu ceilalţi colegi. O sociogramă se poate prezenta sub formă moleculară (asemeni legăturilor dintre molecule) sau sub formă "ţintă" (relaţiile sunt prezentate în cadrul unui număr de cercuri concentrice). Numărul cercurilor din care e formată "ţinta" poate fi mai mic sau mai mare în funcţie de numărul elevilor din clasă sau în funcţie de distanţa sociometrică dintre elevi. Este recomandat un numar de cercuri impar astfel încât cercul de nivel mediu este nivelul corespunzător statutului sociometric nul. Cercurile din interior corespund nivelului de integrare, în care se află elevii cu punctajul total pozitiv, iar cercurile din exterior corespund nivelului de "neintegrare", în care se află elevii cu punctaj total negativ. Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este aşezat în centrul cercului numărul 1 (cerc numerotat astfel de la interior spre exterior). Cu cât un elev are un punctaj mai mic cu atât se departează mai mult de centrul cercului 1 sau chiar de grup.
Sociograma colectivă ne oferă posibilitatea cunoaşterii structurii preferenţiale ce se stabileste în interiorul colectivului, indicându-se în mod grafic cine cu cine relationează din punctul de vedere al afinităţilor. Pe grafic alegerile sunt reprezentate printr-o săgeată roşie (A îl alege pe B), iar respingerile printr-o săgeată albastră (A îl respinge pe B). Relaţiile reciproce ne apar ca o linie continuă dublă cu vârful spre ambele sensuri, în culoarea corespunzătoare. Se pot realiza analize multiple şi foarte complexe,
cât
şi
aprecieri
calitative
diverse
în
funcţie
de:
numărul
alegerilor/respingerilor, subgrupurile care se formează, statutul sociometric al elevilor ce fac parte dintr-un subgrup sau altul, distanţa dintre ei, etc. Dacă un elev trimite alegeri spre colegi cu statut sociometric mare are altă semnificaţie decât un altul care trimite alegeri spre un coleg cu un statut sociometric mai mic. Putem să atribuim unui lider o semnificaţie pozitivă sau una negativă în raport cu poziţia subgrupului din care face parte în cadrul colectivului clasei. Cadranele sociometrice ne oferă posibilitatea de a prelucra şi interpreta relaţiile interpersonale sub aspectul dinamicii lor în timp. Comparând datele ce figurează în cadrane se pot desprinde o serie largă de trăsături ale colectivului ca întreg. Observând ponderea distribuţiei elevilor în cadrane se pot cunoaşte influenţele şi "constrângerile" pe care colectivul le poate exercita asupra lor. Procedeul cadranelor surprinde fenomenele sociale în intimitatea lor. Concluzii privind direcţiile de acţiune pentru a mări gradul de coeziune Principalele direcţii de acţiune sunt: 1. Avantajul sociogramelor este acela de a oferi o radiografie a stării relaţiilor pozitive şi negative la un moment dat şi la o situaţie dată, putând fi radical diferit pentru o altă situaţie. 2. Cunoaşterea modului în care evoluează colectivul: ne interesează modul cum se structurează spontan grupul, care sunt relaţiile neoficiale ce apar în grup. Tot din schema relaţiilor de grup se pot obţine informaţii referitoare la membrii izolaţi ai colectivului, cei care nu reuşesc să se adapteze, cei care sunt cei mai agreaţi sau personajele mai putin agreate. 3. Cunoaşterea stadiului atins în formarea coeziunii: calcularea indicelui de coeziune înaintea unei etape importante pentru grup şi la o perioada oarecare dupa
aceea ne va arăta eficacitatea demersurilor întreprinse. Calcularea indicelui în diferite etape ne va dezvălui în ce direcţie evoluează grupul: creşte coeziunea, stagnează sau se află în regres. Fenomenele care pot produce astfel de modificări sunt numeroase ca atare, este nu numai recomandabil, ci şi necesar să se procedeze periodic la aplicarea testului sociometric şi implicit la compararea rezultatelor şi depistarea factorilor care au produs modificările respective. Cele două instrumente de investigare pot constitui un sprijin deosebit în cunoaşterea fundamentelor socioafective ale unui grup, care scapă de obicei observaţiei directe; dar mai ales oferă posibilitatea unei acţiuni, a unei intervenţii asupra grupului, care să ţină cont de organizarea sa internă, pentru îmbunătăţirea funcţionării acestuia, ameliorarea coeziunii de grup, dar şi în reconstituirea unor echipe omogene. Uşor de administrat şi prelucrat oferind foarte multe date asupra microgrupului cercetat testul sociometric poate crea usor iluzia instrumentului "ideal". Totuşi trebuie atrasă atenţia asupra unor limite privind utilizarea testului sociometric: acesta nu epuizează totalitatea relaţiilor interpersonale, ceea ce implică în mod obligatoriu corelarea lui cu alte metode şi tehnici de cercetare; criteriile testului sociometric trebuie corelate cu orientarea valorică şi cu motivaţiile preferinţelor exprimate; pentru asigurarea succesului cercetării trebuie creată o atitudine de înţelegere, dispoziţii şi atitudini favorabile ale subiectilor faţă de test; cercetatorul trebuie să dea dovadă de delicateţe şi competenţă psihosocială, el este recomandabil a fi un observator participant care să creeze la elevi sentimentul utilităţii participării lor la test, să-i implice personal. Testul sociometric fotografiază structura, poziţia indivizilor în grup aşa cum se prezintă ea la un moment dat, dar nu ne dezvăluie cauzele, natura, evoluţia ulterioară a relaţiilor din grup. Este deci importantă corelarea datelor obţinute prin testarea sociometrică cu cele obţinute prin alte metode. Test sociometric 1. Cu care dintre colegii tăi ai vrea să mergi într-o excursie? De ce? 1. 1............. 1. 2.............
1. 3............. 2. Cu care dintre colegii tăi nu ai vrea să mergi într-o excursie? De ce? 2. 1............. 2. 2............. 2. 3............. 3. Cine crezi că ar vrea să meargă cu tine în excursie? De ce? 3. 1............. 3. 2............. 3. 3............. 4. Cine crezi că nu ar vrea să meargă cu tine în excursie? De ce? 4. 1............. 4. 2............. 4. 3............. Nu există metode de cunoaştere a elevilor bune sau rele; există doar profesori mai mult sau mai puţin preocupaţi de cunoaşterea elevilor, de crearea unui climat educaţional adptat modernităţii, facilitator al comunicării şi performanţelor şcolare. Bibliografie Allport, G.W. (1981). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti : E.D.P. Chelcea, S. (1998). Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici. Deva : Editura Destin. Chelcea, S. (2004). Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti : Editura Comunicare.ro. Cosmovici, A. (1980). Metode de investigare a personalităţii. Bucureşti : Editura Academiei. Cosmovici, A., & Iacob, L. (1998). Psihologie şcolară. Iaşi: Editura Polirom. Cristea, D. (2000). Tratat de psihologie socială. Cluj-Napoca : Editura ProTransilvania. Dincă, M. (2003). Metode de cercetare în psihologie. Bucureşti : Editura Universităţii Independente Titu Maiorescu.
Drăgan, I. şi Nicola, I. (1993). Cercetarea psihopedagogică. Târgu-Mureş: Editura Tipomur. Gardner, H. (1983). Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New York : Basic Books. Golu, M. (2004). Fundamentele psihologiei (vol. II). Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine. Gugiuman, A. şi colab. (1993). Introducere în cercetarea pedagogică. Chişinău: Editura Tehnică. Hoban, I. (coord.). (1978). Cunoaşterea elevului, o sinteză a metodelor. Bucureşti : E.D.P. Ilie,
S.
(2004).
Strategii
şi
metode
de
cercetare
psihologică. www.actrus.ro/reviste/2_2004/r7.pdf Mureșan, A. (2005). Cunoaşterea şi conducerea grupurilor sociale. Bucureşti: Editura Accent. Oprescu, V. (1991). Aptitudini şi atitudini. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Sillamy, N. (1995). Dicţionar de psihologie. Bucureşti : Editura Univers Enciclopedic. Ţuţu, C.M. (2007). Psihologia personalităţii. Bucureşti : Editura Fundaţiei România de Mâine. Vlăsceanu, L. (1986). Metodologia cercetării sociale, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1993). Dicţionar de Sociologie. Bucureşti : Editura Babel. Zlate, M., & Zlate, C. (1982). Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale. Bucureşti: Editura Politică. Zlate, M. (1994). Introducere în psihologie. Bucureşti : Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL. Zlate, M. (1999). Eul şi personalitatea. Bucureşti : Editura Trei. Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. Bucureşti : Editura Pro Humanitate.
1.
***
Metode
şi
tehnici
de
cunoaştere
a
elevilor
-
http://www.academia.edu/6640305/Metode_%C5%9Fi_tehnici_de_cunoa %C5%9Ftere_a_personalit%C4%83%C5%A3ii_elevilor 2.
***
Tehnica
sociometrică
scoala.ro/psihologie/testul_sociometric.html
-
http://www.e-
