RĂZBOIUL SECRET AL MARII BRITANII DIN ANTARCTICA Introducere În anul 1938, Germania nazistă a trimis o expediţie în Antarctica pentru a căuta locuri potrivite de amplasare a unei baze şi pentru a emite pretenţii oficiale în numele celui de-al treilea Reich. Pentru a-şi pregăti misiunea, l-au invitat pe marele explorator polar Richard E. Byrd să le spună la ce să se aştepte. în anul următor, la o lună după ce au început ostilităţile în Europa, germanii s-au întors la Neuschwabenland pentru a termina ceea ce începuseră, multe indicii sugerând că se construia o bază. Nouă ani mai târziu, Richard E. Byrd, care devenise amiral în Marina S.U.A., a fost trimis în Antarctica în fruntea celei mai mari forţe militare strânse vreodată pentru o misiune polară. După cum se exprimă amiralul Byrd, misiunea (cu nume de cod Highjump) a avut „în principal un caracter militar". Mulţi pretind că trupele de comando au fost trimise pentru a elimina o bază nazistă secretă din Queen Maud Land, redenumită de nazişti Neuschwabenland, zonă care nu fusese la fel de bine explorată ca restul Antarcticii. Dar, şi acesta este un mare „dar", deoarece amiralul Byrd a vorbit despre „obiecte care puteau zbura de la un pol la celălalt cu viteze incredibile" şi deoarece exista o activitate germană atestată documentar înainte, în timpul şi imediat după al doilea război mondial, se pune întrebarea cât adevăr există în mitul despre o Antarctică nazistă. Chiar şi aşa, nu este posibil ca operaţiunea Highjump şi spusele lui Byrd să fi mascat adevărul despre expediţiile britanice în Antarctica prin furnizarea de informaţii false, atrăgând atenţia asupra misiunii lui Byrd şi asigurându-se astfel de faptul că istoria va înregistra doar o misiune misterioasă în Antarctica? Când se menţionează misterul din Antarctica, Marii Britanii nu i se acordă mai mult de o notă la subsolul paginii. Acest fapt este surprinzător prin el însuşi, în special deoarece forţele britanice au fost active în Antarctica de-a lungul întregului război şi este posibil să fi luat iniţiativa de a înfrunta ameninţarea nazistă din această parte a globului cu un an înainte de iniţierea operaţiunii Highjump. Activităţile britanice din Antarctica, deşi mai puţin documentate şi mai clandestine, sunt la fel de ciudate ca şi mult lăudata operaţiune Highjump. Din nefericire pentru Marea Britanie, deşi victorioasă în război, ea a fost ruinată şi umilită de cele două noi mari puteri. Marea Britanie avea totuşi posibilitatea de aşi recâştiga mândria şi de a-şi învinge pe ascuns presupuşii aliaţi printr-o luptă decisivă, finală, împotriva naziştilor care au supravieţuit: o luptă care nu va fi înregistrată niciodată în manualele de istorie; o luptă care i-ar face mai legitime pretenţiile asupra Antarcticii; dar, cel mai important, o luptă care să finalizeze războiul. Timbre poştale cu Antarctica: revendicare sau comemorare? Pe 1 februarie 1946 a fost emis un set de timbre poştale, cu aprobarea regală a majestăţii sale. Timbrele au provocat indignare pe plan internaţional şi o criză diplomatică pentru Anglia cea obosită de război. Cele opt timbre ofensatoare comemorau pretenţia Marii Britanii asupra coloniilor din Insulele Falkland, dar unul dintre ele reprezenta şi o hartă teritorială a Antarcticii care omitea complet
revendicările statului Chile şi majoritatea pretenţiilor Argentinei asupra acestui continent. De ce ar cauza Marea Britanie o criză internaţională într-o zonă a lumii care este pare total lipsită de viaţă, când economia mondială era într-o criză financiară cumplită? Mulţi istorici pretind că interesul postbelic al Marii Britanii a crescut deoarece Antarctica era considerată soluţia nevoii sale stringente de materiale; timbrele erau un mod de a valida revendicările Marii Britanii. Această afirmaţie, parţial adevărată, nu explică motivul pentru care forţele britanice participante la operaţiunea Taberlan au fost dispuse pe continent de-a lungul întregului război şi în perioada imediat următoare acestuia. Operaţiunea Taberlan a fost demarată ca un mijloc de a monitoriza activităţile germane de pe continentul antarctic. Bazele britanice cunoscute erau amplasate în principal în Peninsula Antarctică, în locuri precum Port Lockroy şi Hope Bay şi pe insulele din jurul peninsulei, cum ar fi bazele secrete din insulele Deception şi Wiencke - deşi unele erau stabilite şi pe continent. Cele mai secrete dintre ele nu au fost şi probabil nici nu vor fi dezvăluite vreodată. Baza de la Maudheim, din preajma lanţului muntos Miihlig-Hoffmann din Queen Maud Land sau Neuschwabenland, a fost atât de secretă încât nu i s- a dat nici un nume şi nici nu i se precizează coordonatele pe hărţile oficiale. S-ar fi putut emite timbrele pentru a marca o misiune realizată cu succes în Queen Maud Land? Faptele şi zvonurile, precum şi o poveste transmisă de un ofiţer care a făcut parte în timpul războiului din trupele SAS, pot arunca o oarecare lumină asupra multelor mistere ale arenei antarctice - un front care a fost ţinut secret timp de 60 de ani - şi asupra unei întâlniri ostile care nu va fi divulgată vreodată publicului. Anglia a suprimat atât de multe evenimente din timpul războiului în numele securităţii naţionale încât acum, după 60 de ani, majoritatea oamenilor nu cunosc secretele războiului - de la Rudolph Hess la conferinţele de pace, despre întâmplări mult mai sinistre ce includ cunoştinţele Marii Britanii despre lagărele de exterminare naziste, flirtul Armatei Republicane Irlandeze (IRA) cu naziştii şi secrete mai puţin cunoscute precum lagărele de concentrare SS de pe teritoriul britanic, de la Alderney, în Insulele Canalului. Din această scurtă enumerare reiese modelul unei suprimări - iar în privinţa unora dintre ele este de înţeles o negare totală. Antarctica nu este o excepţie. Datorită trecerii timpului, cei care au servit în campania din Neuschwabenland nu mai sunt printre noi. Ultimul supravieţuitor mi-a dat următoarea descriere a acestei bătălii uitate. Trebuie să adaug că povestea a fost relatată în două ocazii separate, la 10 ani una de cealaltă, fără nici o discrepanţă între ele. Campania din Neuschwabenland Când a fost anunţată victoria în Europa, unitatea mea se odihnea într-o peşteră din fosta Iugoslavie. Am fost recunoscător că se terminase în sfârşit războiul, deşi am fost avertizaţi că acesta ar mai putea continua datorită luptelor care se purtau încă în Pacific şi a tensiunilor ce creşteau în Palestina. Din fericire, am fost scutit de participarea la războiul împotriva Japoniei - dar vai, am fost trimis în Palestina unde afluxul de evrei, împreună cu creşterea terorismului sionist, provoca iritare nu doar locuitorilor Palestinei ci şi forţelor britanice trimise pentru a stopa afluxul evreilor şi a reprima revoltele. Am fost avertizat că şederea mea în Palestina va
continua pentru o perioadă nelimitată. I-am văzut pe mulţi dintre camarazii mei murind. La începutul lunii octombrie 1945 m-am bucurat să primesc ordinul de a mă prezenta la ofiţerul meu comandant, deoarece fusesem selectat pentru o misiune atât de secretă încât nici unul dintre ofiţerii mei nu ştia de ce mi se ceruse să merg în Gibraltar. Nu mi s-a spus de ce trebuia să mă prezint la raport, dar am mers în speranţa că voi fi în curând lăsat la vatră. Ce departe am fost de adevăr: urma să-mi petrec încă un Crăciun într-un marş. Odată ce am ajuns în Gibraltar am fost luat de un maior şi informat în secret că voi fi trimis în coloniile de pe Insulele Falkland pentru o instruire suplimentară şi că voi fi însoţit de alţi câţiva soldaţi din diferite forţe de elită britanice. Misterul a crescut deoarece am zburat până în Falkland într-o tăcere completă. Ni s-a ordonat ca nici măcar să nu speculăm despre motivul pentru care am fost selectaţi sau despre destinaţia noastră. După ce am ajuns în Insulele Falkland, am fost prezentaţi ofiţerului care conducea expediţia şi unui norvegian care servise în Rezistenţa norvegiană, expert în războiul pe timp de iarnă, ce urma să ne pregătească pentru misiunea despre care nu aveam nici un indiciu. Insulele Falkland sunt considerate acum secretul cel mai bine păstrat din armata britanică, iar trimiterea acolo poate însemna câţiva ani buni; oricum, lucrurile erau diferite în anii '40 - chiar mai mult pentru cei care fuseseră selectaţi împreună cu mine. Am fost forţaţi să trecem printr-o lună cruntă de antrenament, în care ne-am pregătit pentru un război în condiţii de iarnă. De la a fi aruncaţi în Atlanticul îngheţat până la a înfrunta furia naturii într-un cort de pe South Georgia, antrenamentul a fost dur şi nebunia pe care eram forţaţi să o realizăm părea lipsită de sens. După o lună de antrenament ni s-au dat ultimele instrucţiuni de către un maior şi un savant; pe măsură ce ni se dezvăluia misiunea am realizat cu toţii că avem puţine şanse de scăpare. Am fost informaţi că urma să investigăm activităţi ..anormale" în jurul Munţilor Miihlig-Hoffmann pornind de la baza britanică din Maudheim. Ni s-a spus că în Antarctica se ducea „războiul secret al Marii Britanii". Am fost informaţi apoi despre activităţile britanice desfăşurate în timpul războiului la Polul Sud. Am rămas consternaţi de ceea ce ne fusese dezvăluit; nici unul dintre noi nu mai auzise ceva aşa de fascinant sau de înfricoşător. Erau puţini cei care ştiau că naziştii au fost în Antarctica în anii 1938 şi 1939; un fapt şi mai puţin cunoscut era că Marea Britanie înfiinţa baze secrete în Antarctica. Cea pe care urma să o vizităm, Maudheim, era cea mai mare, cea mai importantă şi cea mai secretă bază din Antarctica. Motivul pentru care era atât de importantă consta în faptul că se afla la mai puţin de 300 de kilometri de locul unde se presupunea că naziştii îşi construiseră baza. Am rămas împietriţi de uimire, dar misterul a crescut. Ni s-a relatat despre activităţi întreprinse de germani în partea de sud a oceanului din jurul Antarcticii. Am fost de asemenea informaţi că lipsea un anumit număr de submarine germane, număr ce nu putea fi estimat; şi mai rău, unele dintre cele care s-au predat la câteva luni după terminarea războiului au stârnit şi mai multe speculaţii. Forţele britanice capturaseră trei dintre cele mai mari nume din Partidul Nazist Hess, Himmler şi Donitz - şi odată cu capturarea lor Marea Britanie primise informaţii pe care nu intenţiona să le împărtăşească Rusiei sau Statelor Unite.
Acele informaţii forţau Marea Britanie să acţioneze singură, iar noi eram vârful de lance al acestei operaţiuni. Nu ni s-a spus exact ce se aştepta de la noi şi ce se aştepta Anglia să găsim în Antarctica. Marea Britanie avea mai mult decât o simplă bănuială că germanii construiseră o bază secretă în care se făcuseră nevăzuţi naziştii care reuşiseră să fugă din Europa. Şi mai multe dezvăluiri urmau să apară. Ni s-a spus că în vara anterioară savanţi adevăraţi şi trupe de comando au găsit un „tunel străvechi". Supunându-se ordinelor, ei au intrat în tunel dar numai două persoane s-au întors înainte de începerea iernii antarctice. In lunile de iarnă, cei doi supravieţuitori au transmis prin radio poveşti absurde despre „oameni polari, tuneluri antice şi nazişti". în final, în iulie 1945 s-a pierdut contactul prin radio, iar ultima radioemisie, ameninţătoare pentru misiunea noastră, care mergea în necunoscut, ne-a neliniştit şi mai tare, când am ascultat teama din vocea care a ţipat: „...oamenii polari ne-au găsit!", chiar înainte de întreruperea legăturii. După ce am ascultat înregistrarea convorbirii prin radio, maiorul care urma să conducă expediţia ce trebuia să investigheze ce se întâmplase acolo ne-a ţinut un discurs mobilizator. „Vom merge la baza de la Maudheim, vom găsi tunelul, vom cerceta enigma oamenilor polari şi a naziştilor şi vom face tot ce putem pentru a ne asigura că ameninţarea nazistă este distrusă!" Când ni s-a permis să punem întrebări, cu toţii am avut foarte multe, iar răspunsurile au fost din fericire cinstite şi directe. Am fost informaţi că se întreprindea o acţiune secretă deoarece Anglia era conştientă de intenţiile Statelor Unite şi ale U.R.S.S.-ului de a-şi pregăti propriile expediţii, iar Marea Britanie nu dorea să rişte ca S.U.A sau U.R.S.S. să descopere baza şi să obţină şi mai multă tehnologie nazistă. Ambele ţări aveau un avantaj tehnologic asupra Marii Britanii datorită savanţilor, echipamentului şi a rezultatelor cercetărilor pe care le recuperaseră de la germani. Marea Britanie dorea oricum să fie naţiunea care va distruge ameninţarea [nazistă] deoarece ea considera că Antarctica este sub jurisdicţia Imperiului Britanic, iar dacă naziştii erau acolo era datoria şi dorinţa sa de a fi prima care îi va elimina, anulând astfel valoarea propagandistică pentru S.U.A. sau U.R.S.S. a ultimei bătălii a celui de-al doilea război mondial. Am zburat până la locul desemnat aflat la 30 km de baza din Maudheim; tractoarele de zăpadă fuseseră deja expediate şi aşteptau sosirea noastră. După ce am fost paraşutaţi în sălbăticia îngheţată, plini de frică şi nelinişte, am ajuns la tractoarele de zăpadă şi din acel moment am pornit în marş. Trebuia să operăm în condiţii de tăcere radio completă. Eram singuri, fără nici un sprijin şi nici o şansă de retragere în cazul în care ni s-ar fi confirmat temerile cele mai mari. Ne-am apropiat de bază îngrijoraţi de ceea ce ne aştepta, dar când am ajuns acolo baza părea lipsită de viaţă, ca un oraş fantomă. Imediat suspiciunile noastre au crescut, dar, la fel ca în campaniile precedente, aveam o treabă de făcut, iar temerile noastre personale nu trebuia să ne întunece judecata. Când ne-am separat pentru a cerceta baza, o sârmă a declanşat o explozie, iar o sirenă a început să sune, întrerupând tăcerea şi alarmându-ne pe toţi. Curând s-a auzit o voce care nu putea fi localizată şi care ne-a cerut să ne identificăm. Cu armele în poziţie de tragere maiorul a spus cine suntem şi apoi a apărut şi cel care ne vorbise. Vocea aparţinea unuia dintre supravieţuitori, iar ceea ce a divulgat ne-a neliniştit şi mai tare şi ne-a făcut să dorim să fi fost mult mai numeroşi.
Supravieţuitorul a pretins că în buncărul nr. 1 se află al doilea supravieţuitor al călătoriei prin „tunel", împreună cu unul din misterioşii oameni polari despre care auzisem în transmisia radio înregistrată. în ciuda piedicilor şi obiecţiilor ridicate de supravieţuitor, s-a ordonat deschiderea buncărului nr. 1. Supravieţuitorul a trebuit să fie tras înapoi, iar frica şi suferinţa sa ne-a panicat instantaneu şi nici unul dintre noi nu a dorit să fie primul care să intre în buncăr. Din fericire, eu nu am fost selectat pentru a intra; această onoare i-a revenit celui mai tânăr membru al unităţii noastre. A ezitat uşor în timp ce se lupta cu uşa şi a intrat. După aceasta s-a lăsat tăcerea asupra bazei, urmată câteva clipe mai târziu de două focuri de armă. Uşa s-a deschis şi omul polar s-a năpustit către libertate. Nici unul dintre noi nu s-a aşteptat la aşa ceva şi el a dispărut în împrejurimi atât de repede încât s-au tras doar câteva focuri la întâmplare. Plini de frică şi uimiţi de ceea ce văzusem, ne-am decis să intrăm în buncăr. Am intrat şi am găsit două cadavre. Camaradul nostru care intrase primul a fost găsit cu beregata smulsă şi, ceea ce era şi mai atroce, al doilea supravieţuitor avea carnea îndepărtată de pe oase. întâmplările la care fusesem martori solicitau răspunsuri; mânioşi de a fi văzut pe unul dintre noi murind la numai câteva ore de la debarcarea noastră, neam revărsat mânia asupra primului supravieţuitor care ne avertizase să nu deschidem buncărul nr. 1. întreaga unitate a ascultat cu atenţie întrebările maiorului, dar răspunsurile erau cele care aveau să provoace uimire. Am vrut să aflăm mai întâi ce i se întâmplase celuilalt supravieţuitor şi cum ajunsese să fie închis în buncăr împreună cu acel om polar. Singurul supravieţuitor a preferat însă să ne povestească tot ce s-a întâmplat, începând din momentul când au descoperit „tunelul". în timpul relatării sale, savantul care ne însoţise îşi nota fiecare cuvânt. A reieşit că zona din jurul tunelului ere una dintre văile uscate unice ale Antarcticii, acesta fiind motivul pentru care au reuşit să găsească tunelul atât de uşor. Fiecăruia dintre cei treizeci de membrii ai personalului bazei de la Maudheim i se ordonase să investigheze şi, dacă era posibil, să afle exact unde ducea tunelul. Au mers prin tunel kilometri în şir şi au ajuns la o vastă cavernă subterană care era anormal de caldă; unii dintre savanţi credeau că era încălzită geotermic. în caverna aceea uriaşă erau lacuri subterane; misterul s-a adâncit şi mai mult, căci caverna era luminată artificial. Ea s-a dovedit a fi aşa de mare încât au trebuit să se separe; au urmat apoi adevăratele descoperiri. Naziştii construiseră o bază uriaşă în caverne şi chiar docuri pentru submarine - se presupune că unul dintre acestea a fost identificat. Cu cât au pătruns mai adânc cu atât li s-au arătat imagini mai ciudate. Supravieţuitorul a raportat că s-au înregistrat în documente „hangare pentru avioane ciudate şi o mulţime de excavaţii". Prezenţa lor nu a trecut neobservată: cei doi supravieţuitori de la baza din Maudheim au fost martori la capturarea şi executarea pe rând a celorlalţi camarazi ai lor. După ce au asistat doar la şase execuţii au fugit spre tunel, pentru a nu fi prinşi, cu intenţia de a bloca tunelul - deşi „era prea târziu: veneau oamenii polari", a pretins supravieţuitorul. Cu forţele inamice pe urmele lor, nu au avut nici o altă alegere decât să încerce să revină la bază pentru a-şi putea informa şi avertiza superiorii despre ceea ce descoperiseră. Au reuşit să ajungă înapoi la bază, dar, gândindu-se la apropierea
iernii şi la şansele mici de a fi salvaţi, s-au gândit că era datoria lor să se asigure că baza nazistă secretă va deveni cunoscută; s-au despărţit deci, luând fiecare câte un aparat de emisie-recepţie şi aşteptând în buncăre diferite. Unul dintre supravieţuitori a atras un om polar în buncăr, cu speranţa că oamenii polari vor crede că există un singur supravieţuitor. Planul a funcţionat, în detrimentul vieţii sale şi al aparatului de radio. Din nefericire, acel suflet curajos din buncărul nr. 1 avea singurul aparat de radio complet operaţional, care a fost distrus în lupta ce a urmat. Celălalt supravieţuitor nu a avut altă opţiune decât să stea, să aştepte şi să încerce să evite nebunia. Misterul oamenilor polari a fost explicat, nesatisfăcător, ca produs al ştiinţei naziste; enigma modului în care naziştii obţineau energie electrică a fost de asemenea explicat, chiar dacă nu în termeni ştiinţifici. Ei se foloseau de activitatea vulcanică ce le furniza căldura pentru aburi şi-i ajuta să producă electricitate; se pare că naziştii stăpâneau şi o sursă necunoscută de energie, deoarece supravieţuitorul a afirmat: „...din ceea ce am văzut, cred că aburul nu putea produce cantitatea de electricitate necesară acolo". Savantul nostru a desconsiderat cea mai mare parte a dezvăluirilor şi 1-a mustrat pe supravieţuitor pentru lipsa de educaţie ştiinţifică, spunând că poveştile sale „nu pot fi adevărate". Deşi savantul a respins afirmaţiile supravieţuitorului, maiorul nu a făcut la fel. El a dorit să cunoască mai multe despre inamicul pe care îl înfrunta, dar, mai ales, ce urma să facă omul polar. Răspunsul supravieţuitorului nu ne-a liniştit de loc şi 1-a determinat pe savant să anunţe că supravieţuitorul nu era întreg la minte. Tulburaţi este un cuvânt prea palid pentru a descrie cum neam simţit atunci când supravieţuitorul a răspuns astfel la întrebările maiorului despre intenţiile omului polar care ne scăpase: „el va aştepta, ne va urmări şi se va minuna ce gust diferit are carnea noastră." S-a stabilit un serviciu de pază în timp ce maiorul şi savantul au discutat, în particular, despre ce urma să facem, chiar dacă era evident pentru toată lumea. în dimineaţa următoare ni s-a ordonat să „investigăm tunelul" şi în următoarele 48 de ore ne-am croit drumul către valea uscată şi către presupusul „tunel antic". Când am ajuns în valea aceea uscată am rămas uimiţi cu toţii, deoarece ni se spusese că Antarctica era complet acoperit
ă de gheaţă şi totuşi noi eram într-o vale care îmi reamintea de partea de nord a Saharei. Ni s-a interzis să ne apropiem de tunel înainte de ridicarea taberei temporare de bază. în timp ce noi construiam baza, savantul şi maiorul au cercetat tunelul. După câteva ore ei au revenit în tabăra care era deja gata, pentru a ne relata ce au văzut şi pentru a discuta despre următorul nostru plan de acţiune. Tunelul nu era deloc antic, a susţinut savantul, deşi maiorul a adăugat că pereţii erau din granit neted şi păreau fără sfârşit. Am fost informaţi că vom lua o decizie după o noapte de odihnă. Dormitul în Antarctica în lunile de vară este dificil datorită luminii continue; în noaptea aceea a fost şi mai dificil să dormim cu toate gândurile ce ne treceau prin minte referitoare la ce vom găsi şi la momentul şi locul reîntâlnirii cu omul polar. Chiar înainte de stabilirea turelor de pază, am fost informaţi că vom merge prin tunel până la capătul său - „...până la Fuhrer, dacă e nevoie". Fricile noastre au fost confirmate în noaptea aceea, căci omul polar chiar a revenit. De data aceasta nu au mai fost victime [din partea noastră], ci omul polar a fost omorât în timp ce se furişa spre tabără. Savantul a decis că omul polar era „uman", dar se pare că avea mai mult păr şi era mai rezistent la frig. Cadavrul său, după o scurtă examinare, a fost depozitat într-un sac special, deoarece putea fi păstrat datorită frigului până la o disecţie mai meticuloasă. în dimineaţa următoare s-a hotărât că doi dintre noi vor rămâne la intrarea în tunel împreună cu cadavrul, tractoarele, echipamentul şi aparatul radio. Maiorul avea nevoie de savant şi de norvegian, ca expert; supravieţuitorul era, de asemenea, esenţial pentru succesul misiunii. Noi ceilalţi am dorit să ne alăturăm lor. Am fost selectat alături de alţi patru camarazi triumfători pentru a întreprinde una dintre cele mai interesante şi mai importante expediţii din istoria umanităţii. Cei doi care au rămas la intrarea în tunel erau dezamăgiţi, dar rolul lor era vital pentru succesul misiunii ca şi rolul celor nouă care urmau să călătorească în necunoscut. Am luat cu noi muniţie şi exploziv în cantităţi suficiente pentru a purta un mic război, cu speranţa de a distruge în întregime baza, pentru că aceasta era misiunea noastră: nu să salvăm ci să distrugem. Am intrat în întuneric şi după patru ore de mers am început să vedem o lumină aflată la mare depărtare. Lumina era totuşi la încă o oră de mers şi am continuat să mergem, în timp ce fiecare se întreba ce vom descoperi. Am ajuns apoi în caverna uriaşă care era luminată artificial. Am fost conduşi la locul din care cei doi supravieţuitori fuseseră martori ai execuţiilor. Ultimul supravieţuitor a afirmat că din locul acela nu puteam fi observaţi. Am fost copleşiţi de vederea numărului mare al personalului care mişuna precum furnicile, dar cele mai impresionante erau construcţiile. Din ceea ce vedeam, se părea că naziştii erau în Antarctica de mult timp. Savantul îşi nota tot ce vedea, trasa diagrame, lua mostre din pietre şi făcea
fotografii. Maiorul, pe de altă parte, era mai interesat de o cale de a distruge baza fără a fi prinşi de nazişti. După două zile de observări vigilente, savantul şi maiorul s-au decis asupra ţintelor minelor, care urmau să fie amplasate pe toată suprafaţa tavanului cavernei, lângă depozitele de petrol, pe generatoare şi lângă depozitele de muniţii, dacă era posibil. Am pus mine toată ziua şi s-au făcut şi mai multe fotografii; atunci când nu puteam fi văzuţi, am reuşit să luăm un ostatic, dovezi ale bazei naziste, un om polar şi fotografii ale noii şi avansatei tehnologii naziste. Când misiunea de a plasa minele care urmau să distrugă baza a fost îndeplinită şi am terminat de strâns dovezi substanţiale ale existenţei bazei, ne-am îndreptat către tunel - dar, vai, am fost observaţi; mai mulţi oameni polari şi o trupă de nazişti au început să ne urmărească. înainte de a ajunge la tunel a trebuit să creăm un obstacol în drum pentru a ne încetini inamicul până ce vor exploda minele. Unele mine erau plasate la intrarea în tunel şi după ce am auzit exploziile am sperat că nu am distrus doar baza ci şi forţele inamice care ne urmăreau. Greşeam. Minele au închis tunelul, dar după ce naziştii şi oamenii polari care ne urmăreau trecuseră şi ei de intrarea în tunel, în lupta ce a urmat, numai trei dintre cei zece au scăpat din tunel: norvegianul, savantul şi cu mine. Ceilalţi au căzut în luptă, plini de curaj, pentru a se asigura că măcar o parte a grupului va supravieţui. După ce am ieşit din tunel, am pus suficiente mine pentru a închide tunelul pentru totdeauna. După ce am detonat minele, nu mai exista nici o urmă care să dovedească existenţa tunelului. în mod ciudat au rămas foarte puţine dovezi din materialele strânse în cavernă. Fie că au fost pierdute accidental sau intenţionat, nu avea prea mare importanţă deoarece savantul nostru îşi formulase deja concluziile. Am strâns tabăra şi ne-am întors la baza de la Maudheim de unde am fost transportaţi pe calea aerului înapoi în Insulele Falkland. înainte de a ajunge în South Georgia, am primit ordinul prin care ni se interzicea să povestim despre ceea ce ni se întâmplase. Tunelul a fost explicat ca fiind doar o ciudăţenie a naturii; „eroziune glaciară" era termenul specific folosit de savant. „Oamenii polari" nu erau altceva decât „soldaţi neîngrijiţi care înnebuniseră"; faptul că ei erau germani nu a apărut în raport şi s-a interzis orice dezvăluire publică a emisiunii. Misiunea nu va fi niciodată recunoscută oficial, deşi anumite părţi ale misiunii urmau să fie transmise ruşilor şi americanilor. Astfel, ultimul meu Crăciun din perioada celui de al doilea război mondial a fost petrecut pe continentul antarctic în anul 1945, luptând cu aceiaşi nazişti împotriva cărora luptasem din 1940. Mai rău era faptul că expediţia nu a primit nici un fel de apreciere oficială, iar supravieţuitorilor nu li s-au recunoscut meritele. In loc de asta, supravieţuitorii britanici au fost demobilizaţi, savantul a dispărut curând împreună cu raportul său, iar misiunea nu a mai ajuns să fie cunoscută vreodată în afara unui cerc foarte restrâns.
Această misiune nu a ajuns în manualele de istorie, spre deosebire de următoarea misiune, din februarie 1950, organizată de Marea Britanie, Suedia şi Norvegia, care a durat până în ianuarie 1952. Scopul principal al expediţiei a fost cel de a verifica şi investiga unele din rezultatele expediţiei naziste de la Neuschwabenland din anii 1938- 1939. ' La cinci ani după misiunea noastră, Maudheim şi Neuschwabenland au fost revizitate, această expediţie fiind legată de campania din Neuschwabenland şi de ceea ce am distrus noi. în anii dintre misiuni aviaţia militară britanică a executat zboruri frecvente deasupra zonei Neuschwabenland. Motivul oficial al acestor zboruri a fost căutarea de locuri potrivite pentru înfiinţarea de noi baze. [Relatarea ofiţerului din trupele SAS se termină aici.] Ce a aflat Marea Britanie Camarazi, şase ani de război pe submarine se află în spatele nostru. Aţi luptat precum leii. O superioritate zdrobitoare ne-a împins pe un drum fără întoarcere. Continuarea luptei este imposibilă, pornind de la bazele care au rămas. Camarazi de pe submarine, cu un curaj neştirbit, veţi depune armele după o luptă eroică fără asemănare. Ne amintim cu respect de camarazii noştri care au pecetluit prin moartea lor loialitatea faţă de Fuhrer şi patria mamă. Camarazi, păstraţi-vă şi în viitor spiritul cu care aţi luptat cu bravură şi fără şovăire, în timpul lungii perioade de bunăstare a patriei noastre. Trăiască Germania! Marele vostru amiral. - Marele amiral Donitz, 4 mai 1945, ordonându-le submarinelor germane să pornească în călătoria de întoarcere. Anglia, care ştia că 16 submarine germane au navigat în Atlanticul de Sud între octombrie 1942 şi septembrie 1944, majoritatea fiind angajate în activităţi secrete, era de mult timp conştientă de posibilitatea existenţei unei baze în zona Neuschwabenland, dar restul lumii a aflat despre această posibilitate numai după terminarea războiului din Europa. Pe 18 iulie 1945 presa din toată lumea era cu ochii aţintiţi spre Antarctica. New York Times afirma: „Un port în Antarctica", în timp ce alte ziare pretindeau că „Hitler a fost la Polul Sud". Aceste titluri care zguduiau lumea se bazau parţial pe fapte reale. Ştirile despre evenimentele ce aveau loc în America de Sud au pus lumea pe gânduri, inclusiv forţele armate ale Statelor Unite şi pe ale Marii Britanii. Pe 10 iunie 1945 un submarin german fără număr de identificare s-a predat marinei militare argentiniene; nu s-au dat alte detalii. Călătoriile a cel puţin 100 de submarine germane au rămas un mister, după cum nota renumitul istoric Basil Liddell Hart: „în primele luni ale anului 1945 flota de submarine germane era încă în creştere... în martie flota de submarine a ajuns la un maxim de 463. Misterul s-a adâncit atunci când, pe 10 iulie 1945, U-530 s-a predat la Mar del Plata, Argentina, iar lumea a aflat numai după opt zile. Misterul submarinelor germane nu s-a terminat cu U-530; o lună mai târziu, pe 17 august 1945, U-977 s-a predat de asemenea la Mar del Plata. Şi mai curios a fost faptul că în aceeaşi lună U-465 fugea din Patagonia.
La numai trei luni după ce flota germană ajunsese la un număr maxim de submarine, a apărut primul dintre submarinele neînregistrate. Istoricii tind să treacă peste enigma submarinelor lipsă şi chiar Hart nu oferă altă explicaţie pentru soarta celor 362 de submarine cunoscute decât: „După ce Germania s-a predat în luna mai, 159 de submarine germane s-au predat, iar alte 203 au fost sabordate de către echipajele lor. Aceasta era caracteristic pentru mândria încăpăţânată şi moralul de nezdruncinat al echipajelor submarinelor. Cu aşa de multe submarine germane lipsă - la sfârşitul războiului se estima că lipsesc cel puţin 40 - şi cu Anglia care poseda încă una dintre cele mai mari flote militare din lume şi cu teritorii strategice în Insulele Falkland şi Antarctica, ea era cel mai bine plasată dintre aliaţi pentru a se confrunta cu un port nazist. Ea ar fi fost cel mai bine informată despre submarinele germane care lipseau, datorită teritoriilor sale din emisfera sudică şi a unui imperiu care, chiar dacă se prăbuşea, era încă cel mai mare care a existat vreodată. Serviciul de contrainformaţii a alimentat suspiciunile cu rezultatele interogatorilor căpitanilor de pe U- 977 şi U-530. Căpitanul Wilhelm Bernhard, de pe U-530, a pretins că submarinul său a plecat spre Antarctica la data de 13 aprilie 1945, în cadrul operaţiunii Valkyrie-2. La interogatoriu el a divulgat doar ce a implicat misiunea. Se presupune că 16 membri ai echipajului au debarcat pe ţărmul Antarcticii şi au depozitat numeroase cutii care aparent conţineau documente şi relicve ale celui de-al treilea Reich. Heinz Scheffer, căpitan pe U-977, pretinde şi el că submarinul său a transportat relicve ale Reichului. Mai puţin plauzibilă este teoria conform căreia submarinul ar fi transportat rămăşiţele lui Hitler şi ale lui Eva Braun la Polul Sud, iar alte teorii după care Chivotul Sacru şi Suliţa Destinului ar fi fost duse în Antarctica întunecă şi mai mult adevărul. Ceea ce dă o oarecare consistenţă poveştii lor este faptul puţin cunoscut (relatat de Pravda în 16 ianuarie 2003) că Serviciile Speciale au interceptat în anul 1983 o scrisoare confidenţială scrisă de căpitanul Scheffer căpitanului Bernhard, în care Scheffer îl imploră pe Bernhard să nu-şi publice memoriile cu prea multe detalii şi îşi subliniază de fapt intenţia de a nu permite lumii să cunoască adevărul: „Noi am făcut cu toţii un jurământ de a păstra secretul; nu am făcut nimic rău: doar ne-am supus ordinelor şi am luptat pentru iubita noastă Germanie şi pentru supravieţuirea ei. Te rog să te mai gândeşti; nu este mai bine să descrii totul ca o născocire? Ce rezultat plănuieşti să obţii cu dezvăluirile tale? Te rog, gândeşte-te." Un alt mister care nu a fost rezolvat niciodată este cel al încărcăturii de mercur ce se afla în submarinul german U- 859, scufundat în 23 septembrie 1944 de submarinul britanic HMS Trenchant în Strâmtoarea Malacca din Marea Java, aşa de departe de casă şi cu o încărcătură foarte ciudată - care ar fi putut fi utilizată ca sursă de combustibil. Supravieţuitorii le-au divulgat englezilor care i-au capturat ce transportaseră, iar această informaţie a stârnit cu siguranţă uimire, când a fost transmisă contraspionajului britanic. U-859 nu a constituit un caz izolat. Multe submarine germane au fost active în toată lumea, multe dintre ele au efectuat transporturi pentru
japonezi, chiar după capitularea Germaniei. în iulie 1945, un submarin german al cărui indicativ nu se cunoaşte, presupus a face parte dintr-un convoi secret, a transmis japonezilor o nouă invenţie. Aceştia au construit şi au activat dispozitivul, care s-a înălţat spre cer, unde a izbucnit în flăcări. Nu s-a îndrăznit realizarea unor alte încercări. Marina militară britanică, ce recuperase deja multe dintre submarinele nemţeşti care se predaseră în Norvegia, ştia prea bine că multe altele au fugit, în special dacă poate fi crezută povestea apărută în presa din America Latină despre un convoi de submarine germane care ar fi anihilat complet distrugătoarele britanice care au atacat convoiul respectiv. Pe 2 mai 1945, El Mercurio şi Der Weg au susţinut că bătălia navală finală a celui de-al doilea război mondial dintre Marina de Război Germană şi Marina Militară Britanică a fost câştigată de cea germană, iar povestea a fost suprimată în presa occidentală din frica de a stimula rezistenţa germană. Se spune că un singur distrugător a scăpat iar căpitanul său ar fi declarat: „Domnul să mă ajute să nu mai întâlnesc vreodată o astfel de forţă. Deşi povestea a fost suprimată şi guvernul britanic nu va recunoaşte niciodată un astfel de eveniment, zvonurile despre acea bătălie navală circulă încă printre foştii combatanţi - dar, din păcate, există prea puţine dovezi în favoarea acestor zvonuri. Submarinele germane date dispărute reprezintă o parte a puzzle-ului din Antarctica pe care Anglia încearcă să-1 reconstituie din momentul în care naziştii l-au trimis pentru prima dată pe amiralul Ritscher în expediţia sa polară. Imaginea a început să se contureze datorită reţelei britanice de contrainformaţii - SOE (Special Operations Executive) şi SIS (Secret Intelligence Service) - care transmitea toate informaţiile prin maşina Enigma şi a imensei sale reţele europene de spionaj. Un exemplu de superioritate a contraspionajului britanic îl reprezintă faptul că englezii deţineau date despre programele secrete de realizare de arme nucleare ale naziştilor, informaţii care au contribuit la bombardarea de către RAF a staţiunii naziste de cercetări secrete de la Peenemunde din Marea Baltică. Germanii nu şi-au putut da seama cum de au ajuns britanicii să audă de Peenemunde, ca să nu mai vorbim de bombardarea sa. Pravda, 16 ianuarie 2003, citând o scrisoare confidenţială de la Scheffer către Bernhard. Scrisoarea, datată 1 iunie 1983, a fost interceptată de către Serviciile Secrete ale fostei Republici Democrate a Germaniei (conform unor surse germane) şi solicitată de U.R.S.S. Căpitanului citat de El Mercurio şi Der Weg nu i s-a publicat numele, iar marina militară britanică nu a recunoscut nimic din faptele relatate. Reţeaua de contraspionaj a făcut adevărate minuni pentru aliaţi, în special după capturarea în 9 mai 1941 a unei maşini Enigma împreună cu documentele necesare decriptării; submarinul german U-l 10 a fost capturat de HMS Bulldog şi HMS Aubretia din Grupul de Escortă nr. 3. Germanii nu au realizat niciodată faptul că Anglia le descifrase codurile lor „imposibil de spart". Datorită acestei capturi întâmplătoare Anglia a reuşit să rezolve misterul şi a fost provocată să ia în serios înaintea altora posibilitatea existenţei în Antarctica a unui port nazist.
Capturile influente ale Marii Britanii Probabilitatea ca forţele britanice să captureze cea mai mare parte a ierarhiei naziste era mare, englezii având sub control, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, partea de nord a Germaniei. Poziţia lor era ideală şi pentru că Rusia era mai interesată de Berlin, iar cea mai mare parte a armatei americane era staţionată în sudul Germaniei. Cu patru ani înainte de sfârşitul războiului Marea Britanie reuşise să-1 captureze pe adjunctul Fuhrer-ului celui de-al treilea Reich, Rudolf Hess, care pe atunci era, probabil persoana, ce poseda cele mai multe secrete naziste. Rudolf Hess a aterizat în Scoţia în 10 mai 1941 şi a solicitat o întâlnire cu ducele de Hamilton. Planurile sale în privinţa tratativelor de pace au fost respinse rapid şi astfel a început detenţia sa de 46 de ani, unul dintre cele mai discutate mistere ale războiului. Unii pretind că Hess a fost întemniţat datorită prejudiciilor pe care dezvăluirile sale le-ar fi putut aduce monarhiei britanice. Alţii pretind că respingerea propunerilor sale de pace a condus la uriaşe pierderi teritoriale, materiale, financiare şi emoţionale; datorită reducerii sale la tăcere poporul englez nu a aflat niciodată termenii păcii sau cât de benefici ar fi putut fi aceştia. Oricum, după cum pretinde Christof Friedrich, unii cred că „lui Hess i se încredinţase şi extrem de importantul dosar referitor la Antarctica"; indiferent dacă este vorba despre un dosar fizic sau despre date memorate, un lucru este sigur: Hess trebuie să fi cunoscut în totalitate planurile naziste referitoare la Antarctica. Deşi Hess a fost apreciat ca „nebun", atât de Hitler, cât şi de guvernul britanic, cu siguranţă că nebunia sa i-ar fi redus iscusinţa demonstrată în numeroasele roluri pe care le-a avut în partid şi guvern. Hess a fost totuşi conducătorul Auslandsorganisation, Comisar pe Politică Externă, Comisar pe Probleme şi Politici Universitare, Comisar pe Probleme şi Organizare Tehnologică şi şef al Biroului de Politică Rasială. Hess, în termeni obişnuiţi, era implicat în toate cele. Rudolph Hess era de asemenea membru activ al Societăţii Thule, iar pentru Antarctica ar fi manifestat atât interese personale cât şi profesionale. Când a parcurs lista personalului care urma să participe la Deutsche Antarktische Expedition („Expediţia Germană în Antarctica") din 1938, Hess, pilot iscusit, şi-a folosit poziţia din Partidul Nazist şi din Societatea Thule pentru a se întâni cu Richard Byrd şi pe această cale, el ar fi intrat în posesia tuturor descoperirilor din Neuschwabenland. Byrd, devenit o legendă vie în urma primului zbor pe deasupra Polului Nord şi a Polului Sud, era probabil cel mai bine informat explorator polar din câţi au existat vreodată. El le-a dezvăluit naziştilor vastele sale cunoştiinţe, precum şi detaliile explorărilor sale. Sfaturile primite de la Byrd şi, în ultimă instanţă, expediţia prin care naziştii au revendicat Neuschwabenland le-au dat germanilor suficientă încredere pentru a înfiinţa o bază antarctică viabilă. Zborul lui Hess şi capturarea sa la câţiva ani după Deutsche Antarktische Expedition probează că planurile erau în curs de desfăşurare. Poziţia sa de invidiat de adjunct al Fiihrer-ului şi legătura sa strânsă cu Societatea Thule care a sponsorizat expediţia, indică după cum a pretins jurnalistul canadian Pierre van Paasen la scurt
timp după zborul lui Hess, că „nu exista nici un secret sau plan militar major al celui de-al treilea Reich pe care acesta să nu-l cunoască". Din cei 46 de ani de închisoare, Hess a petrecut primii patru sub jurisdicţie britanică. Secretele pe care le-a destăinuit în aceşti patru ani, deşi catalogate oficial drept „demenţă" de către guvernul englez precum şi la procesele de la Nurenberg, au fost luate în serios în unele cercuri - în special după ce, la sfârşitul războiului, Marea Britanie i-a capturat pe mulţi dintre cei mai influenţi nazişti. Din nefericire, Hess, fiind în detenţie până la „sinuciderea" sa suspectă din 1987, la vârsta de 97 de ani, toate informaţiile preluate de la el sunt şi vor fi considerate secrete pentru viitorul apropiat datorită UK OJjicial Secrets Act. Pentru a aprecia întinderea cunoştinţelor lui Hess despre portul din Antarctica pot fi folosite doar dovezi circumstanţiale. Heinrich Himmler, Reichsfuhrer-ul SS, a fost capturat pe 23 mai 1945 de britanici. Cu toate că a reuşit să se sinucidă cu o capsulă cu cianură şi să scape astfel de interogatoriu, anturajul său nu şi-a permis acest lux. Himmler a fost acuzat de trădare de către Hitler pentru încercarea sa de a încheia pacea cu S.U.A. şi Marea Britanie. Deoarece Himmler nu avea cu ce să negocieze, iar trecutul său odios însemna execuţie sigură, se poate ca, în speranţa de a scăpa de moarte, să le fi oferit englezilor informaţiile pe care aceştia le doreau? Din păcate pentru el, fără şansa unui răgaz şi cu Donitz capturat în aceeaşi zi, Himmler a devenit neesenţial; „dezgustat" de a fi tratat ca un soldat de rând, el a anunţat cine era doar înainte de a-şi provoca moartea. E mai mult decât probabil ca Marea Britanie să fi intrat în posesia tuturor cunoştinţelor lui Himmler prin interogarea exhaustivă a anturajului său. Orice cunoştinţe ar fi dorit Himmler să împărtăşească au fost împărtăşite şi fără ca englezii să trebuiască să-1 păstreze în custodia lor pe unul dintre cei mai josnici oameni din Europa. Himmler, etichetat de Albert Speer drept, jumătate maniac, jumătate dictator", reuşise să devină dintr-un găinar mărunt cel mai temut şi cel mai ponegrit om din Europa datorită sistemului său de instituire a terorii, care a transformat uciderea în masă într-o industrie şi datorită formaţiunii sale paramilitare SS care asigura statului nazist „loialitate" şi „supunere". Cercetările întreprinse de misiunile Ahnenerbe ale SS-ului, pe care Himmler le autorizase în căutarea „moştenirii ancestrale ariene" în teritorii îndepărtate precum Tibetul, Egiptul şi Irakul, şi chiar apropiate precum Insulele Canalului au adus rezultate inestimabile. Deşi Deutsche Anlarktische Expedilion din 1938 s-a aflat sub controlul ferm al lui Hermann Goring, Himmler era mai mult decât interesat de rezultatele expediţiei şi de posibilitatea descoperirii unei intrări în presupusele adâncuri ale Pământului - atât de mult încât cu siguranţă că a cerut să fie informat, din dorinţa de a urma mitul moştenirii ariene. Cât de multe ştia Himmler şi nu ştiau încă serviciile secrete britanice la sfârşitul războiului este discutabil, chiar dacă pentru aliaţi, şi în special pentru britanici, rezultatele numeroaselor misiuni SS Ahnenerbe erau de nepreţuit. Deşi dr. Ernst Schăfer, care a condus expediţia din Tibet,
susţinea că „Himmler avea unele idei foarte ciudate" şi că „toate musteau de ocultism", acestea nu afectau temeinicia cercetărilor sau a dovezilor obţinute. Himmler a scăpat de spânzurătoare cu ajutorul capsulei cu cianură, iar Goring a procedat la fel în ajunul execuţiei sale. Este posibil ca SOE-ul(Abrev. pentru Special Operations Executive - organizaţie britanică care s-a ocupat cu pregătirea şi coordonarea acţiunilor întreprinse de partizani în ţările ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial.) britanic să fi furnizat pilulele în schimbul informaţiilor? Hess, Himmler şi Goring au reuşit să se „sinucidă" în timp ce erau în custodie - doi dintre ei în timp ce se aflau sub o pază severă. Toate cele trei „sinucideri" sunt încojurate de o aură de mister, în special pentru că cei trei deţineau informaţii despre Antarctica. Hermann Goring, deşi capturat de armata americană, ştia multe despre expediţiile germane din Antarctica din 1938-1939 şi 1939-1940 - el comemorase prima expediţie printr-o medalie şi lăudase în toată lumea „succesul german". Goring a fost mult timp a doua persoană ca importanţă din Partidul Nazist, dar a reuşit să păcălească moartea şi justiţia în împrejurările cele mai misterioase. Născut într-o familie bogată, fiu al unui funcţionar din colonii, Goring a devenit unul dintre aşii aerului din primul război mondial. S-a alăturat Partidului Nazist în 1923 şi a luat parte la puci, intrând în graţiile lui Hitler. Atunci s-a ales şi cu o rană la vintre în urma căreia a devenit dependent de morfină - dependenţă care va avea consecinţe profunde. Căsătoria lui Goring cu o femeie bogată şi influentă 1-a ajutat să-şi consolideze poziţia în cadrul elitei. Legăturile sale cu clasele dominante au ajutat Partidul Nazist mai mult decât orice paradă. în 1932, Goring a fost ales ca reprezentant oficial al Reichstag-ului, dar, în ciuda popularităţii sale, îşi facea duşmani datorită ambiţiei, lăcomiei şi preocupării exagerate pentru propria persoană. El a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Germania, toată averea sa fiind obţinută prin jefuirea victimelor nazismului. în 1936, el a ajuns la apogeul carierei sale în Partidul Nazist, când a devenit, aparent, moştenitorul lui Hitler. Totuşi popularitatea sa nu ajunsese încă la cota maximă: el a trebuit să aştepte până la primul succes reputat de Germania prin războiul-fulger împotriva Poloniei. Dependenţa sa începuse să-i macine deja judecata şi poziţia sa din cadrul elitei. Primele victorii germane au dus la ascensiunea lui Goring în ochii lui Hitler, dar când aviaţia militară germană comandată de acesta, nu a reuşit să câştige Bătălia Angliei în ciuda superiorităţii numerice, Goring a căzut în dizgraţie. Consolarea şi-a găsit-o doar în morfină şi în uriaşa avere obţinută prin jaf. în 1943, Goring nu mai era printre vârfurile conducerii naziste; devenise extrem de dependent de morfină, se afla într-o recluziune virtuală şi în dizgraţie totală. Orice cunoştinţe ar fi putut avea despre planurile naziste de supravieţuire ar fi fost sub semnul întrebării, dar este totuşi extrem de probabil că ar fi avut destule de divulgat în privinţa Antarcticii serviciilor de informaţii americane, informaţii aflate pe când facea parte din elită şi care i-ar fi determinat pe americani să ia în considerare posibilitatea existenţei
unei baze naziste în Antarctica şi să acţioneze. Mai mult, americanii trebuie să fi auzit zvonuri despre ceea ce descoperiseră englezii. în prima vară antarctică ce a urmat proceselor de la Nurenberg a fost iniţiată operaţiunea Highjump-, este totuşi posibil ca americanii să fi ratat startul deoarece britanicii îl interogaseră deja pe cel mai bine informat nazist, Marele Amiral Karl Donitz. Este posibil să se fi încheiat o înţelegere secretă între Donitz şi Marea Britanie? Dacă analizăm faptele, putem trage concluzia că acea înţelegere a fost într- adevăr încheiată. Marele Amiral Donitz: Cheia către paradisul antarctic Cred că eu am luptat pentru o cauză justă şi am refuzat să fug de responsabilităţi atunci când naziştii, la scurt timp după prăbuşirea lor finală, s-au oferit să mă transporte la bordul unui submarin către un refugiu sigur [accentuarea aparţine autorului]. Maior Vidkun Quisling, Nurenberg, 1945 Marele Amiral Donitz preluase conducerea Germaniei naziste, iar fiecare submarin, navă şi port aflate încă în posesia Germaniei după moartea lui Hitler erau sub comanda sa. El ar fi fost succesorul perfect, capabil să orchestreze o evadare tactică - evadare care ar fi făcut ca moartea atâtor germani şi cercetarea întreprinsă să nu fi fost în van şi care ar fi permis dispersarea seminţelor celui de-al patrulea Reich. Mulţi nazişti au ales să rămână şi să înfrunte o moarte sigură, în ciuda faptului că marina de război avea cea mai mare flotă de submarine desfăşurată în Atlantic şi era hotărâtă să continue lupta din Norvegia; problema nu era că nu ar fi avut unde să fugă, dar mulţi tânjeau după martiriu şi ştiau că fusese implementat un plan mai cuprinzător: apariţia celui de-al patrulea Reich. Quisling a dorit să moară ca un nazist adevărat şi nu a arătat nici o remuşcare, la fel ca toţi cei care au fost spânzuraţi la Nurenberg. Siguranţa lor provenea din credinţa că vor fi consideraţi martiri. Hitler, Himmler, Goebbels şi numeroşi alţi nazişti de rang înalt s-au sinucis - regula istorică fiind că se comite sinucidere atunci când lupta este pierdută şi sunt sigure doar umilirea publică şi execuţia. Cei care s-au sinucis cu ocazia colapsului final al Germaniei şi cei care au ajuns la Nurenberg au acţionat ştiind că dacă ar fi fugit ar fi compromis bazele şi porturile secrete, precum şi comunităţile de expatriaţi care au înflorit în America de Sud şi în restul lumii. Şansele manifestării unui al patrulea Reich cu atât de mulţi nazişti de rang înalt ascunşi erau minime, iar germanii, meticuloşi şi hotărâţi ca întotdeauna, ştiau acest lucru. Sacrificiile trebuiau făcute. Marele Amiral Karl Donitz, al doilea Fiihrer al Germaniei naziste şi guvernul său au fost recunoscuţi oficial de diferite ţări atunci când s-a aflat despre moartea lui Hitler şi despre promovarea lui Donitz. Oricum, promovarea sa nu însemna că se afla în poziţia ideală pentru a-i ajuta pe nazişti în planurile lor de a fugi din Europa. Considerat criminal de război, alături de ceilalţi membri ai ierarhiei naziste, lui Donitz i s-a comutat condamnarea la moarte în 10 ani de detenţie în închisoarea Spandau din Berlin. în timpul procesului, Donitz a pretins că a
participat doar la un război legal şi că nu ştie nimic despre „atrocităţile" comise şi nici despre „soluţia finală". Albert Speer ura nazismul şi avea în mod evident remuşcări pentru rolul pe care 1-a avut în cel de-al treilea Reich, totuşi a primit 20 de ani de închisoare! Donitz, pe de altă parte, dorea atât de mult ca marina militară să fie în totalitate alături de mişcarea nazistă încât în 14 februarie 1945 a emis o directivă prin care le ordona ofiţerilor din marină să îmbrăţişeze nazismul, nu doar să-1 accepte: „întregul corp de ofiţeri trebuie să fie atât de îndoctrinaţi încât să se simtă în întregime responsabili de binele Statului Naţionalist Socialist. Ofiţerul este reprezentantul Statului. Trăncăneala că ofiţerul trebuie să fie apolitic este un nonsens."18 [Accentuarea aparţine autorului acestui articol.] Condamnarea uşoară la care a fost supus Donitz este ciudată în lumina pasiunii sale tumultuoase faţă de nazism; directiva sa totuşi contravenea virtual tuturor regulilor din armata germană. Conducerea armatei şi, într-o oarecare măsură Luftwaffe, s-au detaşat de politică şi s-au focalizat în primul rând asupra războiului, dar Donitz afirma că a fi „apolitic" este un „nonsens". Apelul său la loialitate ar putea explica atât dispariţia unor submarine, cât şi apariţia multora după luni şi chiar ani de la terminarea războiului - ţinând cont şi de ceea ce a declarat Albert Speer pe 10 decembrie 1947 în închisoarea Spandau: „Donitz nu şi-a modificat deloc viziunea sa despre Hitler. Până în ziua de azi, Hitler a rămas comandantul său şef."19 în ultima sa declaraţie politică, Hitler le-a cerut tuturor naziştilor „să nu renunţe la luptă în nici o împrejurare, să continue oriunde s-ar afla împotriva duşmanilor patriei". Hitler şi-a desemnat apoi succesorul, după ce i-a acuzat pe Goring şi Himmler de trădare: „îl numesc pe Marele Amiral Donitz Preşedinte al Reichului şi Comandant Suprem al Wehrmachtului."20 Hitler îşi alesese ofiţerul cel mai loial şi singura persoană pe care o credea capabilă de restabilirea Reichului. După cum remarcă eminentul istoric Chester Wilmot: „Importanţa acordată de Hitler acestor baze de submarine reflectă puterea crescândă a lui Donitz, care a devenit rapid cel mai influent dintre consilierii săi."21 Hitler îl aprecia pe Donitz şi era aşa de fascinat de posibilităţile noilor submarine de a schimba sorţii luptelor din Atlantic încât „de la începutul anului 1945 se întâlneau zilnic".22 Deoarece noile submarine erau capabile să rămână sub apă pe durata întregii călătorii din Europa în America de Sud sau Antarctica, şansele de scăpare a unei părţi din maşina de război germană precum şi abilitatea de a înfrunta navele britanice şi americane erau mult mai mari. La conferinţa navală din 3 ianuarie 1945, Donitz s-a lăudat că noile submarine germane dotate cu Schnorchel(Tub care permite unei persoane, vehicol sau submarin să alimenteze cu aer în timp ce se află sub apă.) ar putea „obţine succesul în aceleaşi ape în care Germania a fost forţată să înceteze operaţiunile în urmă cu peste trei ani". Pretenţia lui Donitz din 1945 nu era nouă: în 1943 el pretinsese că noile submarine vor crea „posibilităţi noi"23, iar fanfaronadele sale însemnau că Hitler ordonase să fie considerată prioritară construcţia submarinelor lui Donitz. Credinţa
ierarhiei naziste în noile submarine germane nu s-a micşorat niciodată, nici măcar atunci când soldaţii ruşi pătrundeau în Germania. în 6 martie 1945, Goebbels a vorbit despre sentimentul împărtăşit de toată elita nazismului: „Există aici o speranţă considerabilă pentru noi. Submarinele noastre trebuie să lupte mult; mai presus de orice, se poate anticipa că după ce noile tipuri vor intra în luptă, rezultate mult mai măreţe ar trebui să apară, comparativ cu cele ale vechilor noastre submarine. Goebbels a mai notat în jurnalul său de război cât de mulţumită era ierarhia nazistă: „E clar că revigorarea războiului nostru cu ajutorul submarinelor a făcut o impresie bună." „Revigorarea" percepută de Goebbels a fost înregistrată în 28 martie 1945, doar'cu o lună înainte de moartea sa, într-o stare de disperare profundă! Donitz, ca cel mai de încredere ministru al lui Hitler, după Goebbels, era conştient de planurile naziste pentru Europa de Est ca şi de lagărele de concentrare. Deşi unii istorici sugerează că el nu ar fi trebuit tratat drept criminal de război, aflaţi în faţa probelor care dovedesc contrariul, singurul aspect care ne poate nedumeri în privinţa sentinţei de la Nurenberg este durata ei. Sentinţa uşoară s-a datorat ajutorului pe care 1-a dat Aliaţilor, furnizând informaţii inestimabile, mai ales că el ştia totul despre misterioasele submarine germane care apăreau după război în toată lumea. Marea Britanie, fiind ţara care 1-a capturat pe Donitz, a fost principalul beneficiar al informaţiilor deţinute de acesta. în 23 mai 1945 când a fost arestat pentru a doua oară de către englezi, interogatorii britanici ştiau deja pe ce butoane să apese pentru a obţine răspunsurile pe care le doreau. în 1918, în ultimele zile ale primului război mondial, Donitz fusese luat prizonier de marina militară britanică. El a fost trimis într-un lagăr de prizonieri de război şi transferat apoi la Royal Lunatic Asylum din Manchester. După teste psihologice ample, a fost declarat „nebun" şi a rămas acolo un an, pentru „tratament". în ciuda comentariului lui Goebbels care afirmase despre Donitz că era „o persoană realistă, foarte rece şi calculată, timpul petrecut de acesta la spitalul de nebuni trebuie să fi lăsat cicatrice mentale care e probabil să fi ieşit la suprafaţă când a fost ameninţat iarăşi cu încarcerarea. Acea teamă şi loialitatea sa faţă de cel de-al treilea Reich i-au impus să continue lupta atunci când, în 1 mai 1945, a aflat că va fi succesorul lui Hitler. Donitz a anunţat apoi Wehrmachtul: „Voi continua să lupt împotriva britanicilor şi a americanilor atât timp cât mă vor împiedica în lupta împotriva comunismului. Deoarece Donitz avea încă sub ordinele sale numeroase nave de război şi Wehrmachtul şi putea să cauzeze în continuare probleme Aliaţilor, anunţul său reprezenta o ameninţare pe care aceştia au luat-o în serios; i-a făcut să realizeze că pacea era departe de a fi ceva sigur, iar „predarea necondiţionată" ar trebui reevaluată. în ziua care a urmat anunţului făcut de Donitz, London Times a îndemnat la precauţie: „Donitz poate strânge destule forţe pentru a provoca dificultăţi. Spiritul de luptă al marinei militare probabil că este încă puternic. Un număr formidabil de submarine germane au baza în Norvegia, acolo unde
inamicul are şi 200.000 de soldaţi din trupele de uscat şi câteva sute de avioane. Este deci mai probabil ca Donitz să se gândească să-şi stabilească acolo baza decât în Reichul devastat sau pe poziţiile sudice ameninţate acum din nord şi din sud. El poate să-şi amâne un timp decizia pe care tot va trebui să o ia."27 în lumina angajamentului solemn făcut de Donitz de a continua lupta, a forţelor uriaşe aflate încă sub comanda sa şi a temerilor Aliaţilor, putea „pacea" să fie considerată un succes - o pace care să prezinte garanţii pentru toate părţile implicate? Donitz ar fi putut cere ca Germania să fie reconstruită şi nu umilită ca la Versailles, ca Aliaţii să lupte împotriva răspândirii comunismului şi indulgenţă, nu clemenţă, din partea învingătorilor, inclusiv reabilitarea acţiunilor sale din perioada războiului, în schimbul predării totale şi a transmiterii unor informaţii extrem de secrete. La numai o săptămână după ce Donitz declarase că războiul va continua atât timp cât va persista comunismul, el a ordonat predarea tuturor forţelor germane. Toate faptele arată că trecutul lui Donitz a fost ascuns, iar Donitz, în ciuda tuturor argumentelor, încă nu este considerat de istoricii oficiali ca unul dintre personajele de importanţă majoră ale Germaniei naziste. Clemenţă i s-a arătat printr-o scurtă condamnare la închisoare, ameninţarea comunistă a fost conştientizată de Aliaţii occidentali, iar Germania de Vest a răsărit din cenuşa lui mai 1945 pentru a deveni „centrala electrică" a Europei, multe dintre companiile majore care au avut interese financiare în Partidul Nazist formând corporaţii uriaşe. După ce a solicitat formal predarea germanilor şi a dus la încheierea războiului în Europa, Donitz a rămas Preşedinte al Germaniei încă trei săptămâni şi a fost arestat abia în 23 mai de forţele britanice. Donitz, de două ori prizonier al britanicilor şi admirator al tradiţiei navale engleze (ceea ce nu-i micşora deloc ura faţă de Marea Britanie), era persoana care cunoştea starea exactă a lucrurilor în privinţa submarinelor naziste, inclusiv despre noul şi formidabilul tip „XXI" de submarin. Donitz era de asemenea acea persoană care trebuia să fi ştiut poziţia bazei Neuschwabenland şi care fusese transportat acolo şi în alte părţi. Dispunând de informaţii vitale, nu doar pentru securitatea naţională, ci şi pentru cea mondială, Donitz îl impresionase pe Hitler prin loialitatea şi viziunea sa încă din primele etape ale războiului. El şi-a primit recompensa în 31 ianuarie 1943, când a fost promovat în funcţia de Comandant Suprem al Marinei Militare. într-unui dintre discursurile inaugurale ţinute în faţa unei elite a ofiţerilor, Donitz a pretins că „flota de submarine a Germaniei este mândră de a fi ridicat pentru Fiihrer o fortăreaţă de necucerit, în altă parte a lumii, într-o Shangri-La". Aceasta era o afirmaţie impresionantă care a inspirat credinţă ofiţerilor săi şi mândrie lui Hitler şi Marinei Militare. Declaraţia lui Donitz s-a răspândit în Marina Militară, fiind primită cu entuziasm, căci toată lumea credea în posibilitatea acelei realizări. în timp ce cercetam misterele celui de-al treilea Reich, am întâlnit o sursă est-germană care a activat în Marina Militară şi dispunea de informaţii sigure despre Neuschwabenland. El a afirmat: „Europa era în ruine, iar
Norvegia aflată complet sub ocupaţie germană, astfel că Neuschwabenland a devenit singura bază de operaţiuni viabilă. Când s-a decis că pentru naţiunea germană cea mai bună soluţie era predarea, cei care au putut au plecat, încercându-şi şansele cu convoaiele de submarine. „Antarctica reprezenta un secret, dar zvonurile persistau - doar câteva persoane ştiau că exista un port acolo. Majoritatea celor care dispuneau de informaţii detaliate despre Neuschwabenland nu întrevedeau un sfârşit al războiului, iar majoritatea dintre cei care se gândeau la aşa ceva au fost executaţi, s-au sinucis sau au fost trimişi în lagărele ruseşti... Numai cei capturaţi de britanici au dus-o mai bine, dar după interogatorii li s-a interzis să mai menţioneze realizările din timpul războiului. Ameninţarea de a distruge aceste realizări i-a determinat pe germani să păstreze tăcerea şi i-a ajutat pe Aliaţi să suprime adevărul. Ofiţerul din marina germană care a făcut acea relatare a fost capturat de URSS şi trimis în Siberia pentru 15 ani; s-a întors apoi în Germania comunistă. Donitz, din contra, a fost condamnat doar la 10 ani de închisoare şi a trăit apoi în Germania de Vest. Aceasta i-a cauzat o mare amărăciune respectivului ofiţer, în special pentru că istoricii oficiali nu îndrăznesc nici măcar să pomenească despre un port nazist în Antarctica sau despre pasiunea lui Donitz pentru naţionalism-socialism. Spunea Donitz adevărul când vorbea în 1943 despre o „Shangri-La"? Kerguelen era folosit ca bază pentru submarinele germane şi Neuschwabenland era încă inclusă în planurile germane, aşa că Donitz ştia că acea afirmaţie îl va impresiona pe Hitler. Din nefericire, deoarece majoritatea documentelor referitoare la planurile naziste pentru Neuschwabenland - incluzând stenograme, memorii şi jurnale - au dispărut, au fost distruse sau ascunse, sugestiile că Antarctica ar fi găzduit un port nazist au fost ridiculizate de guverne. Discursurile lui Donitz furnizează destule indicii pentru a ne face să suspectăm că un întreg capitol al celui deal doilea război mondial a fost suprimat intenţionat. Donitz a anunţat în 1944: „Marina Militară germană va avea de îndeplinit o sarcină măreaţă. Noi cunoaştem toate ascunzătorile oceanelor şi ne va fi uşor, dacă va fi necesar, să-i ducem pe Fiihrer într-un loc sigur unde va putea să-şi elaboreze planurile finale."30 Marina Militară a fost bine întrebuinţată, fiind loială cauzei sale şi îndrăzneaţă în explorările întreprinse. Submarinele germane vizitau frecvent coasta de est a Americii şi au călătorit pe sub gheaţa arctică şi chiar au urcat pe râul Mersey din Anglia. Cea mai interesantă explorare a fost cea care a condus la descoperirea unui traseu submarin prin care se putea traversa Antarctica printr-o înşiruire de lacuri subterane, peşteri, crevase şi tuneluri străvechi de gheaţă. Aliaţii au luat în serios afirmaţia lui Donitz, în special după sinuciderea misterioasă a lui Hitler; ei ştiau că Antarctica ar fi putut fi „locul sigur" despre care vorbise Donitz. Britanicii luaseră deja în calcul această direcţie, dar americanii au fost împinşi să acţioneze doar după ce Donitz a făcut în 1946 o declaraţie, probabil în timpul procesului de la Nurenberg, prin care
se lăuda cu o „fortăreaţă invulnerabilă, o oază paradisiacă în mijlocul gheţilor eterne".31 Marea Britanie, care investigase deja „fortăreaţa invulnerabilă", a ajutat Statele Unite, furnizând în secret hărţi ale Antacticii, în timp ce făţiş, împreună cu Chile, Argentina şi alte state pretendente, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de operaţiunea Highjump. Ajutorul reprezentat de acele hărţi - similare hărţilor norvegiene utilizate de Deutsche Antarktische Expedition din 1938 - nu ne dă o imagine completă a situaţiei. Informaţiile furnizate de Donitz englezilor, precum şi distrugerea probabilă a bazei din Neuschwabenland (Queen Maud Land) indică faptul că aceasta nu a fost cercetată minuţios de americani. Nu există răspuns la această omisiune, deşi mulţi au speculat pe această temă. E mai mult decât probabil că motivul constă în explorarea în profunzime a zonei la începutul secolului al XX-lea, dar se pune întrebarea dacă asta se datorează faptului că britanicii au ajuns acolo primii, nemailăsând americanilor nimic de descoperit. Se poate presupune despre operaţiunea Highjump că a recuperat dovezi despre existenţa altor baze - chiar dacă, asemenea expediţiilor britanice în Antarctica, adevăratele descoperiri ale operaţiunii au fost ascunse? Donitz dispunea de cunoştinţe unice despre Antarctica, dar informaţiile pe care le-a revelat despre porturile submarinelor germane din Norvegia şi despre submarinele staţionate acolo, ca şi despre conexiunea dintre Norvegia şi Antarctica, au fost cele care au trezit curiozitatea în privinţa frontului din Antarctica. în timp ce importanţa Norvegiei pentru Donitz, Hitler şi Marina Militară era bine cunoscută, unele dintre motivele reale ale invadării iniţiale a Norvegiei sunt mai puţin cunoscute şi adaugă şi mai mult mister istoriei celui de-al doilea război mondial şi a frontului antarctic. Nota editorului: în partea întâi a acestui articol operaţiunea „Tabarin" a fost numită greşit „Tabalan". Autorul îşi cere scuze pentru această greşeală. Operaţiunea Tabarin a fost numită astfel după un club de noapte parizian. Şi-a ratat Marea Britanie şansa în Norvegia? Iată-ne aici în Norvegia, neînfrânţi, la fel de puternici ca înainte. Nici un inamic nu a îndrăznit să ne atace, însă suntem şi noi nevoiţi să ne supunem voinţei inamicului pentru a servi cauza Germaniei. Sperăm că de acum înainte vom avea de-a face cu oameni care respectă onoarea militarului. - Generalul Bohme, Comandant Suprem al forţelor armate germane din Norvegia, 7 mai 1945. Motivul principal pentru care Germania era interesată de Norvegia consta în faptul că ţărmul acesteia ar fi reprezentat locaţia excelentă pentru bazele germane de submarine. Un alt motiv ar fi că Germania trebuia să asigure transportul de minereu de fier din Suedia, iar centrala hidroelectrică Vernok, care producea oxid de deuteriu (apă grea) avea o importanţă deosebită pentru cercetarea atomică, domeniu în care Germania era incontestabil numărul unu în lume. Au existat totuşi şi alte
motive care l-au făcut pe Hitler să-şi revizuiască şi chiar să-şi schimbe poziţia cu privire la menţinerea neutralităţii Norvegiei. în 14 ianuarie 1939, Norvegia şi-a exprimat oficial intenţia de a revendica terenul Queen Maud din Antartica, motivată fiind de descoperirile făcute de Germania în zona respectivă. Norvegia a eşuat în încercarea de a evita un conflict cu Germania pentru teritoriul respectiv şi astfel a început o criză politică ce s-a soldat cu o invazie. Expediţia Deutsche Antarktische, folosind hărţile întocmite de către norvegieni, avea să descopere că aceştia au omis zonele de uscat, redescoperite apoi în 20 ianuarie 1939. Norvegienii, ca şi britanicii de altfel, ştiau de existenţa zonelor fără gheaţă, însă le-au omis intenţionat de pe hărţile lor pentru a evita revendicările din partea celorlalte ţări precum şi crizele diplomatice inerente acestor revendicări. Când germanii au raportat existenţa zonelor fără gheaţă li s-a ordonat să revendice întreaga zonă în numele Germaniei naziste şi să amplaseze în teritoriu steaguri cu svastica pentru a exprima intenţia acesteia de a obţine suveranitatea, lucru, sperau naziştii, suficient pentru oficializarea revendicării. Germaniei şi implicit lui Hitler nu le păsa prea mult de ceea ce ar putea crede celelalte ţări: ocupaseră deja Austria şi Cehoslovacia, iar Antarctica urma să devină o extensie a celui de-al treilea Reich. Norvegia a protestat vehement împotriva acestei revendicări precum şi împotriva schimbării numelui teritoriului Queen Maud în Neuschwabenland, însă în condiţiile în care naţiunile europene erau în prag de război, iar atenţia era îndreptată înspre Polonia, problema din Antarctica a fost în curând uitată. Când în cele din urmă a izbucnit războiul, în septembrie 1939, majoritatea cuceririlor sau a eventualelor cuceriri ale Germaniei s-au declarat neutre, iar Norvegia nu a făcut excepţie. Hitler dorea ca Norvegia să-şi păstreze neutralitatea însă cabinetul său de război, în care a avut încredere deplină până în momentul în care situaţia a devenit defavorabilă Germaniei, l-a convins că ar fi mai bine ca Norvegia să nu-şi păstreze poziţia de neutralitate. în 20 februarie 1940 Hitler i-a ordonat generalului von Falkenhorst să conducă o expediţie în Norvegia. „Am fost informat că englezii intenţionează să debarce acolo [în Norvegia] şi am de gând să ajung acolo înaintea lor", a afirmat Hitler. Neville Chamberlain. prim-ministrul britanic a declarat cu emfază, atunci când a anunţat debarcarea forţelor Marii Britanii în Norvegia, că Hitler „a ratat ocazia. Acest gest necugetat l-a costat prăbuşirea guvernului, demisia din funcţie şi distrugerea reputaţiei. Mai mult, prin angajarea trupelor în Norvegia, Chamberlain i-a făcut jocul lui Hitler şi al Cabinetului de Război al acestuia. Putem spune totuşi că misiunea Marii Britanii a fost un fiasco? Operaţia Weserubung a fost lansată de către Germania în aprilie 1940, iar Norvegia a fost invadată (Danemarca a fost şi ea invadată în aceeaşi zi). Deşi Marea Britanie şi Forţele Aliate trebuiau să părăsească teritoriul până în iunie, acestea au reuşit să se opună Wehrmacht-ului suficient de mult pentru ca monarhia, guvernul şi tezaurul naţional să fie evacuate la bordul crucişătorului britanic HMS DevonShire. Regele Haakon al VlI-lea a
reprezentat Norvegia în exil, iar documentele şi toate „comorile" salvate au fost utile atât pentru Norvegia cât şi pentru Serviciul Britanic de Informaţii. Hitler a fost extrem de furios pe Vidkun Quisling, căci sperase ca acesta săi ajute pe nazişti mai mult. Quisling şi-a pierdut în cele din urmă puterea, iar incapacitatea sa de a opri salvarea monarhiei, a guvernului şi nu în ultimul rând a tezaurului şi a documentelor naţionale i-a atras neîncrederea lui Hitler, care 1-a declarat trădător. Se ştia că Hitler se asigura ca cei carei trădează încrederea să îşi piardă funcţia şi să fie distruşi. Chiar şi aşa, Quisling a făcut o declaraţie publică surprinzătoare în care afirma că i s-a oferit un „refugiu sigur". Indiferent dacă această declaraţie a fost necugetată sau cinstită, ea a confirmat afirmaţiile altora. Deşi pe Hitler nu-1 interesa decât să ajungă în Norvegia înaintea Marii Britanii, Cabinetul său de Război ştia că Norvegia avea o importanţă vitală pentru toate forţele armate ale Germaniei, fiind mult mai importantă decât orice altă cucerire. Ocuparea Norvegiei de către Germania nazistă a adus beneficii imense Reich-ului, căci fiordurile erau locul ideal pentru amplasarea submarinelor germane, ceea ce oferea naziştilor posibilitatea de a face presiuni asupra Suediei. Cel de-al treilea Reich era astfel mai aproape de Arctica, având posibilitatea de a-şi antrena trupele în condiţii şi medii polare, mai ales după achiziţionarea Spitzbergen-ului, spre satisfacţia lui Himmler şi Ahnenerbe, societatea acestuia. Cel mai mare avantaj oferit de Norvegia era faptul că aceasta era localizată la mică distanţă faţă de toţi inamicii Germaniei. Norvegia, prin porturile sale, a făcut traficul din Marea Arctică şi Atlanticul de Nord mult mai profitabil. Toate aceste beneficii au făcut din Norvegia o cucerire valoroasă. Germania nu a reuşit totuşi să ocupe Norvegia fără nici o problemă, căci Marea Britanie a finanţat forţele norvegiene de rezistenţă şi a sprijinit acţiunea de sabotare a centralei hidroelectrice Vermok. Serviciile de Informaţii ale Marii Britanii şi ale Norvegiei colaborau şi făceau schimb de informaţii. Serviciul Britanic de Informaţii avea acces la toate dosarele guvernului norvegian, indiferent de cât de „delicate" erau informaţiile. In acele momente Marea Britanie juca pe cont propriu şi orice informaţie, cât de mică, era indispensabilă. După ocuparea Poloniei de către Germania, mulţi polonezi s-au refugiat în Marea Britanie aducând cu ei atât nenumărate informaţii secrete, cât şi primul prototip al binecunoscutei maşini de codificat Enigma. La fel s-a întâmplat şi atunci când Norvegia a fost invadată şi ocupată, refugiaţii norvegieni dezvăluind Angliei secretele Reich-ului. Odată ce Marea Britanie a învins Germania în Bătălia pentru Anglia şi, ca rezultat, a redat speranţa numeroaselor guverne aflate în exil, în 19401941 nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să atace germanii în Africa sau să bombardeze oraşele germane. în scurt timp însă, au început să circule zvonuri despre un nou front, a cărui deschidere nu era dorită nici de către guvernul britanic, nici de către cel norvegian. în 13 ianuarie 1941, trupele germane de desant-diversiune sub conducerea căpitanului Emst-Felix Kruder, la bordul navei comerciale Pinguin au lansat un atac violent, capturând astfel două baleniere norvegiene. Dacă această
captură ar fi avut loc undeva de-a lungul coastelor europene nu ar mai fi fost nici un mister, căci se ştie că Germania nu permitea nici-unei naţiuni cucerite să se îndepărteze de ţărm; însă, deoarece captura a avut loc în apele teritoriale ale Neuschwabenland-ului, aceasta a şocat atât guvernul britanic cât şi guvernul norvegian. Cu toate acestea, misterul nu a fost elucidat ci dimpotrivă, căci în noaptea următoare trupele germane au mai capturat încă trei nave baleniere şi unsprezece nave defensive. Flota Antarctică Germană era activă şi prosperă - minele amplasate în porturile australiene au scufundat primul vas american, însă obiectivul principal era monitorizarea coastelor şi a insulelor Antarticii. Atlantis, Pinguin, Stier şi Komet erau doar patru dintre navele care nu ar fi avut niciun motiv să avanseze atât de mult înspre sud. Toate aceste patru nave au fost în cele din urmă distruse de către forţele navale britanice pe când se aflau departe de Antarctica în diferite părţi ale lumii, din Franţa până în Insulele Ascension. Odată ce frontul din Antarctica a fost cu adevărat deschis, Marea Britanie a construit mai multe baze în regiune, le-a completat cu personal şi a emis chiar şi o serie de timbre pentru a celebra victoria. Totuşi, cea mai importantă zonă în care era necesară amplasarea unei baze era Neuschwabenland, cunoscută oficial sub numele de Queen Maud. Cu sprijinul oferit de Norvegia, prin informaţii secrete şi hărţi. Marea Britanie a realizat că Maudheim era de fapt locul cel mai potrivit pentru amplasarea unei baze, căci de acolo Marea Britanie ar fi putut spiona cu uşurinţă activităţile nemţilor. Astfel s-au întemeiat bazele campaniei Neuschwabenland. Din 1941 până la începutul expediţiei Britanico-Suedezo-Norvegiene din 1949-1952, Marea Britanie a mai întreprins cel puţin 12 misiuni în Antarctica - jumătate dintre acestea având loc în perioada dintre sfârşitul războiului şi începutul operaţiei Highjump, condusă de amiralul Byrd, în decembrie 1946. Este de asemenea surprinzător faptul că Marea Britanie nu a mai efectuat nici o misiune în Antarctica de la începutul operaţiei Highjump până în 1948, timp în care S.U.A. s-a bucurat de exclusivitate asupra Antarcticii. Marea Britanie a fost totuşi mai interesată de Antarctica decât orice altă naţiune şi, cu toate că a întreprins nenumărate misiuni în teritoriu în anii '40, singura misiune menţionată pe larg de către istorici este operaţiunea Highjump condusă de amiralul Byrd. Misiunea acestuia încă mai eclipsează celelalte misiuni şi prezintă un mare interes pentru adepţii teoriei conspiraţiei. Eforturile susţinute ale Marii Britanii au fost trecute cu vederea; odată cu începerea campaniei de dezinformare lansată de către amiralul Byrd, conspiraţia cu privire la Antarctica - loc de refugiu pentru nazişti - a fost şi ea uitată. După capitularea Germaniei teritoriul Norvegiei trebuia curăţat de inamici iar secretele pe care aceasta le deţinea necesitau o investigare atentă. Descoperirile făcute ulterior au confirmat faptul că războiul s-a încheiat exact la timp, însă suspiciuni tot mai existau cu privire la dispariţia misterioasă a 250.000 de militari germani printre care Martin Bormann şi alte sute de nazişti - criminali de război daţi în urmărire. Misterul cu privire
la submarinele cu care se presupune că aceştia au scăpat trebuie de asemenea investigat. Totuşi, deşi o mare parte din submarinele germane sau retras din Norvegia, cele descoperite au demonstrat că nemţii făcuseră mari progrese tehnologice. în iunie 1945, într-un articol publicat de Washington Post se afirma că Aviaţia Militară Engleză (RAF) a descoperit lângă Oslo, 40 de bombardiere Heinkel cu o bătaie de 7.000 de mile. în articol se mai preciza că echipajul german capturat ar fi declarat că avioanele erau pregătite în vederea efectuării unei misiuni în New York.41 Forţele britanice au capturat de asemenea submarinele germane aflate în Norvegia la sfârşitul războiului, inclusiv noul tip de submarin XXI. Căpitanul Mervyn Wingfield a avut misiunea de a escorta la Scapa Flow cele 25 de submarine capturate şi a ales să navigheze la bordul noului tip de submarin, lucru destul de interesant. La întoarcere, acesta a afirmat că „aliaţii au câştigat lupta cu submarinele la timpul potrivit - afirmaţie reiterată de către toţi aliaţii atunci când făceau referire la noile sisteme de armament ale naziştilor. Serviciul Britanic de Informaţii a descoperit foarte multe secrete cu privire la Norvegia, însă le-a suprimat; la fel s-a întâmplat şi cu cele referitoare la Antarctica. După eliberarea Norvegiei şi întoarcerea guvernului în ţară, Antarctica a redevenit punctul principal de interes, însă Norvegia ar mai fi avut de aşteptat câţiva ani buni până să se poată reîntoarce în acea regiune, dacă zvonurile cu privire la baza nazistă nu ar fi fost adevărate. Pe de altă parte, Marea Britanie a considerat că a adunat suficiente informaţii pentru a iniţia o campanie de investigare în Antarctica - una menită să înlăture toate temerile şi să ascundă toate dovezile - deoarece nu mai putea suporta să vadă cum tehnologia ajunge pe mâinile cui nu trebuie, în special ale Statelor Unite şi ale Rusiei. Marea Britanie a ajutat la eliberarea Norvegiei, iar spre sfârşitul anului 1945 aproape reuşise şi „eliberarea" teritoriului Queen Maud (în noul atlas postbelic teritoriul nu mai apărea sub denumirea Neuschwabenland). Cu toate acestea,misterioasele expediţii efectuate pe timpul războiului de către toate ţările combatante, în special de către Germania, nu sunt precizate în cărţile de istorie referitoare la cel de-al doilea război mondial. Am putea spune că a avut loc o denaturare a istoriei. Marile Puteri după cel de-al doilea război mondial Imediat după cel de-al doilea Război Mondial suspiciunile cu privire la apariţia unui nou inamic au fost confirmate - inamicul, pe care Hitler spera că îl va anihila era comunismul. Foştii aliaţi au devenit inamici în timp ce foştii inamici s-au aliat în lupta împotriva comunismului. în acest timp S.U.A. oferea guvernelor occidentale sprijin financiar pentru a le feri de influenţa comunismului, Marea Britanie rămânând singură să înlăture ultimele avanposturi naziste. Ne-am fi aşteptat ca după capitularea forţelor Germaniei în mai 1945, să se fi instalat pacea, însă din păcate lumea a fost cuprinsă de aceeaşi stare de nelinişte ca înaintea izbucnirii celei mai mari deflagraţii din istoria
umanităţii. Astfel anul 1945 nu a reprezentat doar sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ci şi începutul Războiului Rece. U.R.S.S. şi S.U.A. nu numai că aveau unele temeri cu privire la intenţiile uneia faţă de cealaltă, dar aveau şi opinii diferite cu privire la modul de administrare a Germaniei. Problemele au început odată cu conferinţa de la Yalta din 4-11 februarie 1945 şi s-au intensificat o dată cu sfârşitul războiului din Europa, când toate secretele şi campaniile de dezinformare cu privire la descoperirile făcute de aliaţi au dus la dizolvarea unui parteneriat viabil ce reuşise să distrugă nazismul. Atmosfera care domina Germania în mai 1945, după capitularea naziştilor era una de extenuare; cu toate acestea deşi aliaţii occidentali se resimţeau de pe urma războiului, Stalin era pregătit să lupte şi nu intenţiona să renunţe la pretenţiile sale teritoriale. Sovieticii nu au făcut absolut nimic pentru a înlătura temerile cu privire la refugierea naziştilor nici pentru a infirma zvonul după care Hitler nu s-ar fi sinucis, ci ar fi scăpat. Cu puţin timp înainte de căderea Berlinului în faţa sovieticilor, Martin Bormann a avut o discuţie referitoare la Tierra del Fuego, Argentina, cu Marele Amiral Donitz. Această conversaţie, care se pare că a avut loc în buncărul din Berlin al lui Hitler a fost ultima discuţie interceptată pe timpul războiului din Europa. Argentina fusese mult timp percepută ca fiind locul de refugiu pentru mulţi nazişti însă această ipoteză a fost vehement negată de către regimul Peron. Cu toate acestea, neînţelegerile dintre generalul rus Zhukov şi Stalin cu privire la posibila sinucidere sau evadare a lui Hitler au relansat mitul supravieţuirii naziştilor. Marea Britanie aflându-se în posesia Insulelor Falkland, insule deosebit de importante din punct de vedere strategic, era singura ţară în măsură să investigheze problema legată de existenţa unui loc de refugiu în Antarctica, precum şi de crearea unui al patrulea Reich în America de Sud. S.U.A., care era prinsă între războiul din Japonia şi Războiul Rece, a fost luată prin surprindere de atitudinea agresivă şi înjositoare a Marii Britanii şi de incursiunile acesteia în Antarctica. Din acest motiv americanii au adoptat o politică menită să distrugă aspiraţiile imperialiste ale Marii Britanii şi să o împiedice să-şi exercite influenţa în lume, coborând-o la statutul de „aliat" doar cu numele. Din 1949, Marea Britanie şi identitatea naţională a acesteia au avut de suferit din cauza programei de globalizare iniţiată de S.U.A. Nu trebuie să uităm totuşi că Marii Britanii i s-a interzis fabricarea propriei sale bombe atomice în ciuda faptului că bomba nu s-ar fi putut realiza fără expertiza britanicilor. Pe lângă aceasta, poporul britanic a avut de suferit mult mai mult decât orice altă naţiune occidentală de pe urma programului de raţionalizare care a durat până în anii '50. Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa şi autonomia teritoriilor aflate sub stăpânire. Astfel, deşi Marea Britanie a intrat în al doilea război mondial ca o superputere, până la sfârşitul războiului s-a văzut pusă la punct de către americani prin acţiunile întreprinse de aceştia - în special prin operaţia Highjump. S.U.A. a devenit singura ţară care a reuşit să-şi exercite influenţa asupra Marii Britanii cu succes, fapt demonstrat de altfel şi în
criza din Suez din 1956. Chiar şi acum, la 60 de ani după sfârşitul celui deal doilea război mondial, Marea Britanie încă se mai sacrifică în favoarea politicii externe a S.U.A. Explorarea teritoriului Queen Maud După cum am afirmat şi în prima parte a articolului, Shangri-La nazistă a existat cu adevărat. Cu dimensiuni necunoscute, aceasta a fost descoperită în timpul expediţiei germane în Antarctica (Deutsche Antarktische Expedition). Existenţa unei baze naziste în Antarctica ascunsă în vastele caverne ale acesteia a fost considerată de către Marea Britanie un motiv întemeiat pentru ca aceasta să amplaseze baze în regiune pe timpul războiului pentru a contracara această ameninţare. Dacă expediţiile britanice înregistrate oficial se concentrau în principal în jurul peninsulei antarctice, cele neînregistrate se axau pe investigarea teritoriului Queen Maud - numit astfel înainte de 1939 de către balenierii norvegieni în onoarea reginei Maud a Norvegiei (1869-1938), soţia regelui Haakon al VlIlea, fostă prinţesă a Regatului Unit al Marii Britanii şi nepoată a reginei Victoria. Norvegienii au început explorarea intensivă a teritoriului Queen Maud în 1930, când au cartografiat pentru prima dată zona, folosind imaginile obţinute din avion. în survolările ulterioare ale zonei efectuate în 1931 şi 1936, aceştia au descoperit zone necunoscute şi au identificat unele anomalii ce au atras atenţia întregii lumi. în 4 februarie 1936, Lars Christensen a lansat steagul Norvegiei din avion, revendicând astfel terenul în mod oficial. în hărţile întocmite pe baza fotografiilor făcute erau omise zonele uscate şi lacurile, însă aceste descoperiri au provocat unele discuţii între guvernul norvegian şi monarhie cu privire la anexarea sau nu a teritoriului respectiv Norvegiei. După deliberări îndelungate, în 14 ianuarie 1939, cu şase zile înainte ca Deutsche Antartische Expedition să efectueze prima survolare a zonei Queen Maud, guvernul norvegian a emis un decret regal prin care regiunea dintre Enderby şi Coates Land era anexată Norvegiei sub numele de Queen Maud. Descoperirilor realizate de Deutsche Antartische Expedition li s-a făcut multă reclamă. Căpitanul Ritscher a explorat intens zona cu două hidroavioane Dornier Wal (Boreas şi Passat) şi a realizat peste 1.500 de fotografii acoperind o zonă de mai bine de 250.000 km 2. Şi totuşi, ca şi în cazul hărţilor norvegiene suprimate, majoritatea filmelor şi materialelor înregistrate au fost distruse în război, câteva fiind totuşi salvate. în timpul războiului şi până la sfârşitul verii antarctice din 1945-46, Aviaţia Militară a Marii Britanii (RAF) a explorat de asemenea Antarctica pentru a găsi zone potrivite pentru amplasarea bazelor. Astfel au descoperit nu numai multe zone de uscat, ci şi informaţiile secrete care au lansat campania Marii Britanii în Neuschwabenaland. Aroganţa cu care Marea Britanie se încăpăţâna să trimită trupe în Antarctica independent de S.U.A., precum şi emiterea ostentativă în februarie 1946 a unui set de timbre prin care să îşi sărbătorească reuşita
au dus inevitabil la contestarea revendicărilor Marii Britanii asupra Antarcticii, deşi timbrele menţionate comemorau de fapt ultima luptă a Marii Britanii cu nazismul, nefiind o declaraţie a revendicărilor sale în Antarctica. Deşi Marea Britanie a fost oficial scandalizată atunci când a fost lansată operaţia Highjump, în realitate a fost doar un subterfugiu, căci Marea Britanie era conştientă că S.U.A., având statutul de superputere, nu va permite folosirea Antarcticii de către alte naţiuni în vederea obţinerii unor beneficii financiare. Timp de doi ani, Marea Britanie a oprit zborurile şi operaţiunile în Antarctica, lăsându-le Statelor Unite mână liberă o dată începerea operaţiunii Highjump. Locul de refugiu al naziştilor fiind distrus, Marea Britanie nu mai avea de ce să se întoarcă în Antarctica. Oricum, americanii nu aveau să descopere nimic nou, totul fiind deja descoperit. Aşa să fi fost? în cei doi ani în care trebuiau să descopere cât mai mult posibil, americanii au găsit numeroase zone uscate şi lacuri cu apă caldă, ceea ce a atras interesul mass-mediei. Cu toate acestea, operaţiunea Highjump, planificată iniţial pentru şase luni, a durat doar opt săptămâni. Reacţia celorlalte naţiuni a fost una de ostilitate, însă abia după încheierea misiunii au început să circule zvonurile şi teoriile care aveau să învăluie operaţia Highjump în mister. în vara antarctică 1947-1948, Statele Unite au efectuat o altă expediţie, operaţia Windmill şi au alcătuit harta altor zone de interes. în 1948-49 Aviaţia Militară Britanică au revenit în zonă survolând terenul Queen Maud în căutarea unei locaţii pentru stabilirea unei baze pertinente pentru expediţia norvegiano-britanico-suedeză, care avea să dureze din 1949 până în 1952 şi al cărei obiectiv era investigarea descoperirilor germane din 1938. Marea Britanie şi Norvegia ştiau că terenul Queen Maud, aşa cum era el în momentul în care fusese folosit de către nazişti, va fi foarte diferit de cel cartografiat în anii '30 şi la începutul anilor '40. Orice explozie cu o magnitudine suficient de mare ar fi putut crea un front atmosferic cald. Astfel pământul s-ar fi încălzit, iar căldura degajată ar fi produs precipitaţii cantitatea putând fi măsurată în funcţie de viteza exploziei. După toate probabilităţile, zăpada ar fi acoperit zone pe care nu mai căzuseră precipitaţii de mii sau chiar milioane de ani, iar relieful ar fi cunoscut o transformare semnificativă. Când membrii expediţiei norvegiano-britanico-suedeze au inspectat zona, au descoperit cel mai mare animal de pe continent: minusculele căpuşe de praf, o descoperire de altfel neobişnuită. Expediţia a mai descoperit licheni şi muşchi în unele zone. Şi totuşi, lacurile ce apăreau predominant în rapoartele altor expediţii nu erau menţionate; nici vastele zone uscate. Este posibil ca lacurile să fi îngheţat, iar majoritatea zonelor uscate să fi dispărut sub stratul de zăpadă? între timp, din ce în ce mai multe ţări doreau să îşi înfiinţeze propriile baze în Antarctica şi astfel au început conflictele. în noiembrie 1948, un incendiu a distrus în condiţii suspecte baza Hope a Marii Britanii; în 1952 forţele
argentiniene au deschis focul asupra britanicilor ce se întorceau din expediţia amintită mai sus. Din nefericire detalii cu privire la alte conflicte au fost suprimate din motive diplomatice. Cu toate acestea, în 1982 Marea Britanie a intrat în război împotriva Argentinei pentru a revendica Insulele Falkland (Malvine). înfrângerea forţelor argentiniene a dus la prăbuşirea juntei fasciste militare ce dominase Argentina în ultimii ani. Deşi Argentina avea interese mari în Antarctica, cu pierderile înregistrate în campania, din Malvine - mai mult de 2.000 de victime - şi cu ameninţarea ca oraşul Buenos Aires să fie bombardat, Argentina s-a văzut nevoită să-şi recunoască înfrângerea. Argentina a ţinut să precizeze că a pierdut o bătălie, dar nu a pierdut războiul. Conform atlaselor sud-americane, Insulele Malvine se află în posesia Argentinei, aşa că nu putem fi siguri că războiul nu va izbucni din nou. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, Marea Britanie ar trimite din nou invincibila flotă la luptă pentru a apăra insulele Falkland, cele mai de preţ posesiuni ale Marii Britanii dintr-un motiv cât se poate de simplu: poziţia geografică a acestora în imediata apropiere a Antarcticii şi implicit comorile şi misterele ce ar putea fi într-o bună zi accesate şi folosite. Interese militare în Antarctica înainte de ratificarea Tratatului Antarcticii în 23 iunie 1961, Anul Geofizic Internaţional din 1958 a captat atenţia şi a condus la o cooperare pe plan internaţional în vederea explorării continentului îngheţat. Americanii au revenit în zonă, la fel şi britanicii iar sovieticii au început propriile lor experimente. Scopul Anului Geofizic Internaţional a fost înlăturarea tensiunilor dintre ţări şi promovarea colaborării în vederea utilizării resurselor şi a informaţiilor ştiinţifice. Succesul acestei iniţiative a făcut posibilă promulgarea Tratatului Antarcticii, însă în condiţiile în care U.R.S.S. îşi exprima clar intenţia de a rămâne în Antarctica şi după încheierea Anului Geofizic Internaţional. Toate ţările implicate au căzut de acord asupra faptului că „Antarctica va fi folosită doar în scopuri paşnice, utilizarea echipamentului şi a personalului militar fiind permisă însă nu în scopuri militare." Cu toate acestea, în anii premergători ratificării din iunie 1961 a tratatului, atât S.U.A. cât şi U.R.S.S. şi Marea Britanie au folosit Antarctica în scopuri militare, circulând zvonuri că toate cele trei naţiuni au folosit continentul pentru a testa bombe nucleare. Se pare că în 27, 30 august şi 6 septembrie 1958 americanii au detonat cel puţin trei astfel de bombe. Se presupune că acestea au fost aruncate deasupra zonei Queen Maud fiind lansate de la 300 de metri deasupra ţintei, iar scopul lor era de a „recupera" zonele îngheţate. Informaţiile cu privire la locaţiile altor detonări au fost suprimate însă se presupune că zonele ţintite erau acelea în care germanii desfăşuraseră acţiunile de recunoaştere în 1939 şi 1940. Cum şi germanii şi americanii declaraseră oficial că au găsit lacuri cu apă termală, descoperirea altor astfel de lacuri era doar o chestiune de timp. Un astfel de lac este lacul Vostok descoperit de ruşi la 4.000 de metri adâncime, localizat în mod surprinzător chiar sub baza rusească Vostok. Descoperirea nu a fost făcută publică decât în 1989. Ne întrebăm totuşi, nu
cumva sovieticii descoperiseră lacul cu mult timp în urmă, acesta fiind motivul pentru care au refuzat să părăsească baza? Lacul nu a fost încă investigat, pe de-o parte deoarece existau temeri cu privire la ceea ce s-ar fi putut descoperi, iar pe de-altă parte deoarece nu se dorea contaminarea lacului, deşi a fost identificată o uriaşă anomalie magnetică. Este chiar atât de greu de conceput faptul că Antarctica ar putea fi împânzită de o reţea de tuneluri subterane - aşa cum apar în harta lui Piri Reis - suficient de largi pentru a permite trecerea submarinelor germane? Am putea spune că această ipoteză, avansată de Christof Friedrich, nu este chiar de neconceput, mai ales că imaginile oferite de sateliţi demonstrează faptul că Antarctica este alcătuită din arhipelaguri, iar nenumărate lacuri, au fost deja descoperite. Dacă naziştii au construit într-adevăr o bază în Neuschwabenland care a fost distrusă ulterior, în 1945, testele nucleare efectuate de S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie ar fi distrus oricum orice dovadă a incursiunii naziste în Antarctica. Cu toate acestea, încă mai circulă zvonuri după care naziştii nu au fost complet distruşi, ci s-au retras în baze secrete din America de Sud. Campania Marii Britanii din Neuschwabenland reanalizată Dacă forţele Marii Britanii ar fi distrus într-adevăr avanpostul nazist ce se pare că ar fi existat în mijlocul Munţilor Muhlig-Hoffman, acest lucru nu s-ar fi aflat oricum niciodată, căci şi să fi fost adevărat, istoricii nu i-ar fi dat crezare. Chiar şi aşa este cert faptul că Marea Britanie a fost ţara cu cea mai mare prezenţă în Antarctica în anii'40, lucru destul de intrigant, dacă nu chiar suspect. Mai mult, Marea Britanie a fost destul de avantajată în colectarea dovezilor privitoare la intenţiile nemţilor în Antarctica, atât prin intermediul capturilor, al spionajului şi al reţelei de contrainformaţii deosebit de eficiente, cât şi prin propriile sale investigaţii efectuate la faţa locului. Toate aceste aspecte ne conduc la concluzia că în acea zonă s-a întâmplat într-adevăr ceva de proporţii semnificative, însă se pare că lucrurile se vor clarifica doar odată cu trecerea timpului. Descoperirile ştiinţifice făcute după terminarea războiului sugerează că Antarctica a fost la un moment dat, în trecutul apropiat, afectată de activităţile desfăşurate în acea zonă - o descoperire ce oferă credibilitate campaniei Neuschwabenland. în 1999, o expediţie în Antartica a descoperit un virus la care nici animalele, nici oamenii nu sunt imuni. Specialiştii nu au reuşit să găsească vreo explicaţie cu privire la originea virusului, deşi mulţi au încercat. Conform unor specialişti, virusul ar fi putut fi o formă de viaţă preistorică păstrată nealterată sub gheaţă. Alţi specialişti au susţinut totuşi, că virusul ar fi fost o armă biologică secretă adusă în Antarctica,odată cu Deutsche Antarktische Expedition din 1938-39. Dacă o armă biologică sau un virus a fost transportat într-adevăr în Antarctica este puţin probabil ca acesta să fi fost împrăştiat pe continent în mod intenţionat, ci mai degrabă depozitat acolo cu foarte mare grijă. Dacă nemţii au fost într-adevăr cei care au proiectat virusul din Antarctica, protejându-l cu atâta precauţie, avansarea ipotezei conform căreia virusul ar fi putut fi eliberat în urma unui atac lansat asupra locului de depozitare nu pare exagerată.
Un alt mister este legat de teritoriul Queen Maud şi ceea ce s-a întâmplat în 1945. în anul 1984 British Antarctic Survey de la baza Hallev Station a observat prima gaură în stratul de ozon, chiar deasupra zonei Queen Maud. După multe speculaţii, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că apariţia găurii din stratul de ozon se datorează acţiunii clorofluorcarbonaţilor şi că în timp aceasta va provoca încălzirea globală. Este posibil ca o imensă explozie nucleară să fi produs atât gaura în stratul de ozon, cât şi eliberarea virusului amintit? Posibilitatea ca şi altceva în afară de clorofluorcarbonaţi să fi contribuit la formarea găurii în stratul de ozon pare plauzibilă, mai ales dacă luăm în considerare faptul că în zonă au fost efectuate trei teste atomice de care se ştie, plus nenumărate alte teste asociate cu distrugerea bazei naziste. Lacuri subterane ce prezintă urme de viaţă, lacuri geotermale în văi uscate, aflate într-o zonă aparent îngheţată, viruşi care ameninţă umanitatea, găuri misterioase în atmosferă asociate cu expediţii militare suprimate, toate acestea pot părea a fi un produs al ficţiunii, însă, incredibil sau nu, acestea sunt cât se poate de reale. Antarctica este o zonă cu adevărat misterioasă şi de aceea pare de neconceput ca naziştii să fi revendicat zona pentru ca mai apoi să o abandoneze, neapărată, mai ales că Channel Islands, de exemplu - o cucerire nazistă fără o importanţă strategică deosebită - a necesitat pentru construirea propriilor fortificaţii mai mult de 10% din fierul şi betonul folosit pentru construirea Zidului Atlanticului — un zid ce se întindea de la Pirinei până la Capul Nord al Norvegiei! Cu toate acestea, povestea campaniei Marii Britanii în Neuschwabenland este ceva mai greu de confirmat. Poveştile cu referire la tuneluri străvechi şi lupta împotriva ultimelor rămăşiţe ale nazismului par de domeniul fantasticului. Cu toate acestea, este binecunoscut faptul că oamenii de ştiinţă nazişti efectuau experimente pe oameni simulând condiţiile de îngheţ caracteristice Frontului de Est pentru a descoperi mijloace de creştere a rezistenţei forţelor în acele condiţii grele. Să fi înregistrat oare acele experimente atroce un aşa zis succes, permiţându-le militarilor să facă faţă frigului mai bine? Poveştile cu privire la tuneluri străvechi, tuneluri care traversează munţii Muhlig-Hoffmann, par la prima vedere de domeniul fantasticului, însă ne întrebăm dacă nu există posibilitatea ca o reţea de caverne suficient de erodată pentru a avea un aspect neobişnuit să fi fost luată drept tunel? în mod cert, soldaţii nu sunt oameni de ştiinţă, însă, indiferent dacă descoperirea făcută era un sistem artificial de tuneluri sau o reţea naturală de caverne, aceasta duceau fără îndoială la o bază nazistă. Dacă posibilitatea ca baza nazistă să fi fost asemănătoare bazei de submarine germane prezentată în filmul Raiders of the Lost Ark pare ireală, posibilitatea ca baza respectivă să fi fost construită şi completată cu personal de către forţele germane este cât se poate de plauzibilă. Dacă forţele britanice au avut baze secrete pe timpul războiului, de ce ni sar părea nerealistă ipoteza ca şi forţele naziste să fi deţinut astfel de baze? Să ne amintim de asemenea, faptul că soldaţii japonezi au luptat mai bine
de 20 de ani, refuzând să accepte înfrângerea; de ce ar fi imposibil ca forţele naziste să fi opus şi ele rezistenţă? De fapt luptătorii nazişti au fost activi şi după capitularea din mai, lansând atacuri izolate şi după câţiva ani de la terminarea războiului şi îndepărtarea nazismului. Nu se ştie dacă baza Neuschwabenland a fost sau nu eradicată de către forţele speciale britanice în 1945-46, însă ipoteza ca Marea Britanie să fi reuşit această izbândă este cât se poate de plauzibilă. Pe perioada războiului, Marea Britanie deţinea, şi încă mai deţine, o forţă bine pregătită, una dintre cele mai bine pregătite trupe din lume, cu experienţă în executarea misiunilor de distrugere şi sabotaj în operaţii necostisitoare de acoperire. Forţele britanice au repurtat un succes atât de răsunător încât - chiar şi după eşecul înregistrat la Dieppe - Hitler a ordonat ca orice militar britanic capturat să fie executat imediat. Marea Britanie, spre deosebire de Statele Unite, era de părere că victoria poate fi obţinută cu resurse limitate; cu toate acestea nu este de mirare faptul că Statele Unite a cărei filozofie „puterea înseamnă totul" şi-a concentrat întreaga atenţie asupra operaţiunii Highjump? Afirmaţiile generalului Byrd şi presupusele sale descoperiri care au generat numeroase ipoteze bazate pe teoria conspiraţiei au eclipsat eforturile Marii Britanii. în ultimă instanţă, nu ne interesează atât de mult dacă forţele britanice au distrus într-adevăr baza nazistă sau dacă ultimii nazişti au fost distruşi pe timpul războiului de către forţele atomice ale aliaţilor. Ceea ce ar trebui să ne intereseze mai degrabă este aflarea adevărului cu privire la informaţiile privind trecutul, prezentul şi chiar viitorul Antarcticii, informaţii care au fost, sunt şi ar putea fi în continuare suprimate. Postscriptum: misiune de recunoaştere efectuată de către Marea Britanie în Antarctica, în anul 1996, învăluită în mister După ce NEXUS a publicat prima parte a articolului în numărul octombrienoiembrie 2005 am fost asaltat de nenumăraţi oameni şi specialişti care mi-au oferit informaţii şi au confirmat evenimentele relatate. De departe cea mai interesantă informaţie pe care am primit-o a fost un e-mail de la Miles Johnston. care investigase o povestire ciudată despre Antarctica, împreună cu Danny Wilson, pe când lucrau pentru Centrul de Cercetare a OZN-urilor. în 1975, Centrul a fost contactat de un anume Eric Wilkinson care a raportat un incident neobişnuit pe care 1-a observat în 1966, pe când se afla în misiunea British Antarctic Survey. O poză şi mai ciudată decât relatarea susţinea povestea. Miles Johnson explica: „în 1975 am investigat un OZN/ o formaţiune ciudată, ca un nor format din raze negre, la cererea unui membru din Belfast a British Antarctic Survey. Acesta mi-a oferit câteva imagini ale unei formaţiuni noroase pulsatorie care trimitea o rază neagră către gheaţă şi care era apoi reflectată mai departe. Cine ştie, poate cineva de acolo foloseşte arme cu impulsuri de energie negativă. Sau. cel puţin, folosea, căci imaginile au fost făcute în 1966."
Fotografia este într-adevăr enigmatică şi confirmă faptul că Antarctica şi rolul pe care Marea Britanie îl joacă acolo sunt învăluite în mister. Despre autor: James Robert este funcţionar în cadrul unui departament al Ministerului Apărării din Marea Britanie, istoric specializat în studiul celui de al doilea război mondial şi scriitor. A călătorit mult prin Africa de Nord şi Europa pentru a investiga misterele războaielor secrete ale Marii Britanii. Provenit dintr-o familie de militari şi având surse germane ale căror mărturii au acordat credibilitate multor aşa-zise „mituri", el şi-a asumat misiunea de a cerceta în profunzime activităţile ciudate, suprimate, puţin cunoscute şi anormale care au fost întreprinse împotriva Germaniei înainte şi după război, precum şi în timpul acestuia. Articolul „Războiul secret al Marii Britanii în Antarctica" este extras din cartea aflată în curs de apariţie în care vor fi detaliate rezultatele unora dintre investigaţiile sale. James Robert poate fi contactat la adresa de email:
[email protected]. Note finale: 0 Hart, Basil Liddell, History of the Second World War, Cassell, Londra, 1970, p. 411. 1 Neville Chamberlain, discurs ţinut în Parlament în 2 aprilie 1940. 2 2.140.000 de soldaţi germani şi peste 100.000 de vagoane ale armatei germane au traversat Suedia până în 20 august 1943. 3 Naziştii erau fascinaţi de miturile polare. U.R.S.S. şi S.U.A. fiind mai accesibile prin intermediul Oceanului Arctic, iar Murmanskul fiind singurul port pe care U.R.S.S.-ul îl avea în Europa, convoaiele arctice erau hărţuite constant, în timp ce se desfăşurau din ce în ce mai multe studii ştiinţifice în Arctica. 4 Spitzbergen este înconjurat de numeroase mistere, de la fosile de animale şi plante anormale până la ruine străvechi. Mulţi cred că aici este vechea Thule. De asemenea, nu se poate vorbi de Spitzbergen fără a menţiona zvonul despre un OZN care s-ar fi prăbuşit acolo în anii '50; se presupune că savanţii britanici au fost implicaţi în recuperarea resturilor OZN-ului. 5 Lui Atlantis i s-a schimbat numele în Tamesis înainte de a fi scufundat de HMSDevonshire în apropierea Insulelor Ascension, la 22 noiembrie 1941. 6 Pinguin a fost scufundat în Golful Persic de HMS Cornwall, la 8 mai 1941. 7 Stier a navigat în Antarctica şi Kerguelen în 1942. 8 Komet a fost scufundat în faţa oraşului Cherbourg în 1942 de către un distrugător britanic. 9 The Washington Post, 29 iunie 1945. 10 The Times, Londra, iunie 1945 (data exactă nu este disponibilă). 11 într-o declaraţie sovietică oficială din septembrie 1945 se pretindea că „la bordul submarinului au existat persoane misterioase, printre ele fiind
şi o femeie..." Stalin era sigur că Hitler era în viaţă, iar din partea generalilor săi veneau diferite contradicţii, aşa că U.R.S.S.-ul doar a mai adăugat ceva în plus misterului existent. 12 în 1998 s-a căzut de acord pentru o prelungire de 50 de ani a acordului de interzicere a amplasării de mine; aceasta va expira în 2048. 13 Stevens, Henry, The Last Battalion and German Arctic, Antarctic, and Andean Bases, The German Research Project, Gorman, California, 1997. 14 Oameni de ştiinţă beneficiind de asistenţă NASA, au forat 500 de metri în lac. Rusia a declarat recent că în vara antarctică 2006-2007 va întreprinde lucrări de foraj în lac. 15 Zvonurile după care naziştii au construit baze în Anzi şi în pădurea amazoniană circulă împreună cu poveştile despre nazişti aliaţi cu extratereştri şi sunt prea bizare pentru a fi crezute, totuşi ar putea exista o oarecare doză de adevăr în aceste zvonuri. 16 Halley, prima bază antarctică a Marii Britanii, şi-a primit numele după astronomul englez Sir Edmund Halley, care a fost prima persoană ce a afirmat că Pământul este gol în interior, fiind compus din patru sfere concentrice. O altă enigmă antarctică? 17 Experimentele implicau îngheţarea victimelor până deveneau inconştiente, apoi scufundarea lor în apă fierbinte. Documentaţia şi rezultatele altor experimente, atroce din punct de vedere moral şi benefice cauzei naziste, au fost şi ele printre cele mai căutate de aliaţi. Se ştie că fără experimentele naziste pe oameni, Statele Unite nu ar fi ajuns pe Lună în 1969. 18 „Predarea finală: locotenentul Onoda se opreşte din împuşcături după 29 de ani", Daily Mirror, Marea Britanie, 11 Martie 1974. Locotenentul Onoda a omorât 39 de oameni de la sfârşitul războiului până la capturarea sa în 1974. 19 în iunie 1945, o bombă „vârcolac" a explodat în sediul poliţiei din Bremen, omorând 5 americani şi 39 de germani. „Vârcolacii" au fost creaţi de Himmler în 1944 şi au continuat să lupte împotriva forţelor de ocupaţie cel puţin până la sfârşitul anului 1947. 20 O căutare pe Google folosind cuvintele cheie Operation Highjump dă 46.700 rezultate, depăşind de departe menţiunile despre orice altă misiune în Antarctica!
