Procesarea cu fluide supercritice. Notiuni fundamentale si aplicatii privind incapsularea componentelor bioactive in prezenta de SC CO2
Introducere. Istoric. Procesarea minimă cu fluide supercritice face parte din categoria procesării minime atermice fiind cunoscută de peste 100 de ani, dar ignorată până după cel de-al doilea război mondial. Astfel, începând din 1920, aplicaţiile fluidelor supercritice (supercritical fluids - SCFs) au fost recunoscute pentru extracţie şi purificare. În anii 1960, Kurt Zosel studiază, în premieră, utilizarea dioxidului de carbon supercritic (supercritical carbon dioxide SC-CO2) pentru extracţia cafeinei din boabele de cafea verde şi a aromei de hamei. În anul 1970, Paul şi Wise au previzionat utilizarea fluidelor supercritice în industria alimentară, industria farmaceutică şi industria chimică. În anul 1980, începe să funcţioneze prima instalaţie de extracţie cu dioxid de carbon supercritic (SC-CO2) pentru decafeinizarea cafelei (Amarfi, Turtoi, 1996). Ulterior, procedeele extracţiei cu SC-CO2 sunt continuu îmbunătăţite la scară industrială, astfel că astăzi se obţin anual peste 100 000 tone de cafea decafeinizată. În prezent, tehnica se foloseşte cu precădere la: prelucrarea uleiurilor vegetale şi a grăsimilor animale; extracţia diferiţilor componenţi valoroşi (arome, coloranţi, vitamine, pigmenţi etc.); decafeinizarea cafelei şi a ceaiului; studiul reacţiilor enzimatice în fluide supercritice (reacţii de hidroliză, de esterificare etc.); studiul stabilităţii enzimelor în fluide supercritice în condiţii diferite de temperatură şi presiune; obţinerea de membrane polisulfonice; realizarea unor analize de laborator pentru identificarea unor compuşi prin cromatografie cu fluide supercritice. Definitie. Proprietăţi fizico-chimice ale fluidelor supercritice Fluidele supercritice reprezintă starea unui component, amestec sau element, deasupra presiunii şi temperaturii critice, pc respectiv tc. Procesarea cu fluide supercritice este o tehnică de separare nedistructivă de tip High Pressure Extraction, desfăşurată la presiuni înalte, bazată pe puterea de solvatare a fluidelor aflate la valori de temperatură şi presiune superioare punctului critic. O comparaţie a proprietăţilor gazelor, lichidelor şi fluidelor supercritice este prezentată în continuare:
1
Proprietăţile fizice ale fluidelor supercritice, gazelor şi lichidelor Caracteristica fizică Densitatea, kg/m
3
Fluid supercritic
Gaz
Lichid
200–500 pentru p = pc 400–900 pentru p = 4xpc
1
1000
Vâscozitatea dinamică, (1–3)x10-5
Paxs
(0,6–2)x10-5
(0,2 –3)x10-3
Difuzivitatea termică, a, m2/s
(0,2–0,7)x10-7
(0,1–0,4)x10-4
(0,2–5)x10-9
Avantajele utilizării fluidelor supercritice Utilizarea drept solvenţi în diferite procese industriale şi biotehnologice se datorează următoarelor avantaje care pot fi grupate în patru categorii avantaje privind mediul înconjurător; avantaje privind sănătatea şi siguranţa utilizării; avantaje privind condiţiile de desfăşurare a proceselor; avantaje legate de caracteristicile fizico-chimice. Beneficiile asupra mediului înconjurător sunt recunoscute la utilizarea dioxidului de carbon supercritic şi a apei supercritice. Cu toate că SC-CO2, alături de alte fluide supercritice, sunt gaze de seră, utilizarea sa este benefică datorită posibilităţii înlocuirii solvenţilor lichizi organici. Utilizarea SC-CO2 nu contribuie la creşterea emisiilor de CO2, existând posibilitatea reciclării emisiilor de CO2. Beneficiile legate de sănătate şi siguranţă se datorează faptului că fluidele supercritice (în special, SC-CO2 şi SC-H2O) sunt necancerigene, netoxice, nemutagene, neinflamabile şi stabile termodinamic. Procesele chimice desfăşurate în condiţii supercritice au loc la un consum energetic redus, acest aspect constituind un avantaj din punct de vedere economic. Avantajele referitoare la desfăşurarea procesului derivă de la proprietăţile fizice ale fluidelor supercritice: difuzivitate termică mare, vâscozitate dinamică scăzută, valori medii ale densităţii. Cel mai important avantaj al utilizării fluidelor supercritice în sinteza chimică se referă la proprietatea lor de separare, aspect deosebit de important pentru extracţia cu ajutorul fluidelor supercritice. Datorită volatilităţii lor, ele pot fi îndepărtate din produsele de reacţie fără un consum energetic suplimentar. Acest aspect este important pentru industria alimentară şi farmaceutică. Utilizarea fluidelor supercritice permite desfăşurarea unor procese eficiente şi curate. Deoarece fluidele supercritice sunt miscibile cu alte gaze, reacţiile desfăşurate în fluidele supercritice au loc cu viteză mare de reacţie. Alte avantaje ale utilizării dioxidului de carbon supercritic sunt: - determină creşterea vitezei transferului de substanţă a substratului la enzimă; 2
- prezintă proprietăţi fizice uşor ajustabile în domenii relativ mari, prin modificări uşoare ale valorilor presiunii şi temperaturii; - preţul de cost este mult mai mic, comparativ cu al solvenţilor convenţionali; - permite o separare uşoară a fazelor ulei şi apă în bioreactor cu funcţionare continuă la scară industrială. Astfel, permite integrarea şi recircularea solventului; - permite utilizarea bioreactoarelor cu volume mici şi productivităţi ridicate în procese desfăşurate la scară industrială. Extractele obținute prin diferite metode pot fi utilizate ca surse pentru obținerea de microcapsule deoarece în industria alimentară multe produse se află în formă de pulbere. Metode clasice de încapsulare, precum: coacervarea, cristalizarea, uscarea prin pulverizare, liofilizarea sunt folosite pentru obținerea de pulberi. Astfel, se raportează încapsularea prin pulverizare a uleiului de mentă (Mentha piperita) în prezență de amidon hidrolizat prin metoda acidă sau enzimatică cu un randament de 79%, iar alti cercetatori încapsulează cu o eficiență de 100% ulei esențial din coajă de portocală folosind ca polimer guma arabică. În cazul acestor procedee, morfologia particulelor obținute este corelată cu parametrii de uscare. În plus, uscarea prin pulverizare este recomandată produselor sensibile termic, în general uleiurile esențiale folosind ca materiale de încapsulare guma acacia, malto-dextrinele, amidon modificat, proteine sau amestecuri a acestora. În procesul de liofilizare, solventul este îndepărtat din sistem prin sublimarea sub vid, la o temperatură și presiune inferioară punctului triplu al solventului. Datorită temperaturile reduse, utilizării vidului, liofilizare poate fi aplicabilă materialelor sensibile și aromelor. Coacervarea presupune separarea soluției polimerice în două faze, o fază bogată în polimer numit coacervat și altă fază diluată numită soluție de echilibru, etapă urmată de legarea coacervatului în jurul particulelor solide în suspensie. Această metodă a fost aplicată pentru încapsularea uleiurilor esențiale de oregano (Origanum dictamnus L.) în gelatină, ulei de Zanthoxylum limonella în chitosan alți polimeri. În ultimii ani, o alternativă viabilă a metodelor clasice de încapsulare este reprezentată de utilizarea fluidelor supercritice cu rol de solvent (Rapid Expansion of Supercritical Solutions, RESS), antisolvent (Supercritical Anti Solvent Precipitation, SAS), co-solvent sau solvent (Particles from Gas Saturated Solutions PGSS). Multe din aceste procese au fost aplicate pe compuși în stare solidă, dar unele dintre procese pot fi folosite pentru obținerea microcapsulelor cu uleiuri esențiale. La microîncapsularea componentelor bioactive prin utilizarea fluidelor supercritice, rol important îl are selecția biopolimerului care trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: rezistență mecanică, compatibilitate cu produsul alimentar, solubilitate bună, dimensiuni reduse ale particulelor. Selecția biopolimerului pentru încapsulare implică evaluarea eficacității încapsulării, condițiile de stabilitate, gradul protector al materialului, posibilitatea realizării scanarilor electronice microscopici. Unii autori consideră că materialul ales pentru încapsulare trebuie să prezinte capacitate de emulsifiere și stabilitate ridicată, tendința de a forma o rețea fină și densă în timpul uscării și să nu permită separarea componentelor lipidice din emulsie în timpul eliminării apei. În mod ideal, biopolimerii folosiți pentru încapsulare trebuie să fie solubili în apă, biodegradabili, să formeze suspensii cu vâscozitate redusă, să permit obținerea de pulberi cu proprietăți specific (nehigroscopice, neporoase, solubile, stabile), să fie ieftini.
3
Carbohidrații, precum amidonurile modificate și maltodextrinele sunt agenți de încapsulare folosiți în industria alimentară. Acest materiale datorită vâscozităților reduse și solubilității bune, constituie agenți recomandați pentru încapsulare. De exemplu, unele amidonuri modificate au proprietăți bune fiind utilizate pentru micro-încapsulare prin pulverizare, amidonurile fiind compuși hidrofilici, astfel că au afinitate redusă pentru aromele hidrofobice. Caracterul lor hidrofilic poate fi modificat prin legaturi hidrofobice la legaturile octenil. În prezența fluidelor supercritice, proprietățile biopolimerilor sunt importante deoarece dioxidul de carbon supercritic interacționează cu polimerii determinând modificări a proprietăților fizice, precum: expandare, reducerea cristalinității și a punctului de topire. Aceste proprietăți permit încapsularea particulelor de ulei esențial datorită expandării și deschiderii porilor specifici matricei polimerului. Amidonurile modificate sunt ieftine, foarte solubile, rezistente la temperaturi ridicate, iar suspensiile formate au vâscozități moderate. Se raportează obținerea de emulsii ulei în apă în prezență de amidonuri modificate, emulsii din care pot fi obținute microcapsule. Unii cercetatori prezintă rezultatele încapsulării uleiului de usturoi în prezență de ciclodextrină prin formarea unui complex molecular cu etanol, urmat de filtrare și uscare, eficiența procedeului fiind de 95%. Procedeul Particles from Gas Saturated Solutions se desfășoară la temperaturi mici, în prezență de dioxid de carbon supercritic, fiind potrivit pentru produsele sensibile la temperatură sau oxidare. În plus, acest procedeu este protectiv față de mediu și oferă posibilități de formulare pentru numeroase produse solide sau lichide. Recent, s-a demonstrat ca procedeul Particles from Gas Saturated Solutions este potrivit pentru obținerea de particule cu aplicații pentru industria alimentară. Procedeul are loc în două etape: în prima etapă are loc saturarea cu dioxid de carbon a sistemului analizat într-un sistem static sub agitare la presiune înaltă, în a doua etapă are loc expansiunea sistemului saturat cu gaz (etapa realizată în mod obișnuit la presiune atmosferică) prin intermediul unei duze. Efectul Joule-Thomson induce reducerea pronunțată și rapidă a temperaturii, determinând formarea particulelor. Procedeul Particles from Gas Saturated Solutions permite încapsulare lichidelor (de exemplu, uleiurile esențiale) prin alimentarea acestora împreună cu biopolimerul în interiorul sistemului static și aflat în timpul presurizării sub agitare. Astfel, se formează o emulsie a uleiului esențial în biolopolimerul saturat cu dioxid de carbon, iar polimerul va deveni solid în timpul expansiunii, încapsulând uleiul esențial. Principalele avantaje ale tehnicii Particle from Gas Saturated Solutions sunt: procedeu simplu desfășurat la presiune mică; cantitate mică de fluid supercritic; nu se folosește cosolvent, deci nu se formează compuși reziduali în produsul finit; se poate desfășura în sistem continuu sau discontinuu; datorita solubilitățtii ridicate a gazului, se obțin randamente apreciabile privind încapsularea compusului activ; dioxidul de carbon supercritic poate descrește punctul de topire a unor polimeri. Astfel, tehnica Particles from Gas Saturated Solutions se poate aplica pentru înglobarea unor substanțe active în polimer prin formarea de microsfere prin decompresie.
4
Biopolimerii au un rol important fiind responsabili de protecție a compușilor bioactivi din uleiul esențial. În mod ideal, biopolimerii trebuie să fie solubili în apă, biodegradabili, să formeze soluții cu vâscozitate redusă și pulberi cu randament ridicat care sa fie nonhidroscopice, neporoase, solubile și stabile. În plus, biopolimerii trebuie să aibă cost redus, să fie ușor de uscat și să nu inducă reacții secundare. În prezența fluidelor supercritice, proprietățile biopolimerilor și interactiunile cu acestea sunt de o mare importanță. Dioxidul de carbon supercritic poate interacționa cu mulți polimeri, determinând variații a proprietăților fizice precum: expansiune, reducerea cristalinității sau a punctului de topire. Aceste interacțiuni sunt importante pentru a se realiza încorporarea uleiului esențial în matricea biopolimerului prin difuzia uleiului și deschiderea porilor particulelor de biopolimer. Diferiți biopolimeri au fost utilizați pentru tehnici de încapsulare, incluzând gume, amidon, gelatină. Cea mai mare utilizare o au amidonurile modificate (octenyl succinic anhydride (OSA) starches), β-ciclodextrinele, guma acacia sau amestecurile acestora. Obținerea surfactanților pe bază de amidonuri modificate au la bază introducerea de grupări hidrofobe în structura polimerului. Datorită masei moleculare mari și modificărilor structurale, amidonul modificat absorbit la interfață are capacitatea de a stabiliza emulsia prin legătură sterică, și produce emulsii la concentrații reduse de surfactant. În plus, când acești surfactanți permit realizarea procesului de emulsionare și de precipitare în prezență de fluide supercritice, astfel că se obțin produse funcționale prin prevenirea procesului oxidativ și îmbunătățindu-se caracteristicile produsului finit. Procedeul PGSS-drying este apropiat de tehnica convențională PGSS. Principala diferență dintre cele două tehnici este că la PGSS-drying, suspensia/emulsia polimerului este alimentată într-un mixer static și o cantitate de gaz este dizolvată în suspensie (cantitatea de gaz este mai mare când concentrația polimerului este mare, iar îndepărtarea gazului din amestec are loc în timpul depresurizării. Prin stabilirea condițiilor de presiune și temperatură înainte de expansiune, a raportului dintre debitul de gaz si solutie se asigură o singură fază fluidă după depresurizare și astfel, se formează particole solide. Unii cercetatori au folosit aceasta tehnică pentru încapsularea uleiului de lavandă, utilizând amidon modificat ca polimer. Eficiența încapsulării a fost de 50%, obținând particole cu dimensiuni de la 15 m la 200 m cu un conținut de umiditate de 5%. Studiile privind încapsularea uleiurilor esențiale prin procedeul PGSS-drying presupune determinări privind proprietățile de emulsifiere și stabilitatea biopolimerului analizat. Uleiuri incapsulateprin tehnica PGSS drying : uleiurilor de eucalipt și mentă în prezență de span80 și tween80, ulei de mentă în prezență de amidon modificat, uleiuri esențiale (oregano, lamăiță și scorțisoară) prin separarea de faze în nanosfere. Metoda de încapsulare Particle from Gas Saturation Solution (PGSS) Procedeul Particle from Gas Saturated Solution a fost adaptat pentru obținerea de microcapsule, bazându-se pe solubilitatea ridicată a dioxidului de carbon supercritic față de grăsimi, lipide sau polimeri la temperaturi moderate. Uleiul de usturoi, obținut prin distilare în vapori, a fost încapsulat în PEG 6000 prin procedeul discontinuu PGSS (figura 1). Obținerea particulelor prin pulverizarea soluției saturate cu gaz are loc în două etape: polimerul este amestecat continuu și lichefiat în vasul sub presiune (PV). Vasul sub presiune este încălzit și presurizat, astfel încât CO2 este dizolvat în PEG, micșorând punctul de topire ș
5
vâscozitatea biopolimerului. Amestecul obținut este menținut sub agitare cu ajutorul unor agitatoare (M), până când se atinge starea de echilibru. M P-02
P-01
E-01
V-06 V-05
PI 02
V-04
V-02
V-03
V-01 PI 01
V-07
V-08 PI 03
PEG 6000 feed Garlic oil feed
PV
E-02 CO2 exit & finer particles
TI 02
CO2
CO2
TI 01
ST
PEG & Garlic oil microparticles
Fig. 1. Schema instalației pentru procedeul discontinuu PGSS PV – vas sub presiune; ST – turn de pulverizare; M – mixer; E-01 – unitate de răcire pentru CO2; E-02 – baie de apă; P-01 – pompa cu membrană pentru CO2; P-02 – pompă cu piston; PI – indicator de presiune; TI – indicator de temperatură; V-01, …, V-08 – valve. În a doua etapă, amestecul bifazic este expandat printr-o duză în turnul prin pulverizare (ST). În timpul expansiunii la presiune atmosferică, datorită efectului Joule-Thomson, gazul dens este răcit și polimerul solidifică, formând un strat de material în jurul picăturilor de ulei. Particulele cu dimensiuni diferite sunt regăsite în turnul de pulverizare (ST), iar CO2 și particolele foarte fine sunt eliminate din sistem. Menținerea presiunii constante în vasul sub presiune în timpul operației de depresurizare, a fost posibilă prin utilizarea pompei cu piston (P-02) care a permis selectarea presiunii de lucru atinse. Presiunea maximă a instalației este 30 MPa și temperatura de 200C. Debitul maxim de CO2 furnizat de pompa P-01 a fost de 16.3 L/h. Procedeul PGSS permite reducerea temperaturii de topire a polimerului. Deoarece punctul de topire al PEG 6000 este aproximativ 60C, cele mai reduse valori aletemperaturii au fost 51.28C, rezultand particule cu dimensiunile cele mai mici (66.85 μm). Acest lucru este datorat temperaturilor reduse înainte de presurizare care intensifică efectul Joule-Thomson, determinând o solidificare mai rapidă și formarea de particole de dimensiuni reduse. Eficiența încapsulării uleiului de usturoi în PEG 6000 a fost între 30.9% și 35.3% pentru determinările efectuate cu agitatorul cu 4 elemente drepte și între 26.1 -48.9% pentru agitatorul cu 3 elemente rotunde. În cazul ambelor sisteme, s-a constatat scăderea eficienței încapsulării când presiunea înainte de expansiune și raportul GPR cresc. Cea mai mare 6
valoare a presiunii determină creșterea solubilității uleiului de usturoi în CO2, uleiul devenind complet miscibil la valori superioare punctului critic (pc CO2 = 7.38 MPa). Creșterea cantității de fluid supercritic determină reducerea eficienței la încapsulare deoarece uleiul este transformat în fază gazoasă. Alti cercetatori au aplicat procedeul continuu PGSS pentru obținerea de particole bogate în ulei de lavandă, obținând o eficiență la încapsulare de peste 66%, particolele obținute fiind sferice cu dimensiuni între 80 – 130 m. Metoda de încapsulare Particle from Gas Saturation Solution –drying Aplicarea procedeului discontinuu PGSS-drying pentru încapsularea uleiului de usturoi dintro suspensie ulei în apă, în prezență de surfactant biodegradabil și netoxic, respectiv amidon modificat extras din Manihot esculenta (tapioca), furnizat de National Starch Group (New Jersey, USA) este prezentata in continuare. Diagrama de proces pentru procedeul discontinuu PGSS-drying este prezentată în figura 2. Instalația lucrează la un debit maxim de CO2 de 15 kg/h. FI 01
P-01
E-01
V-06 V-1
V-05
PI 02
TIC 01
TI 01
TI 03
V-4
CM V-2
E-02
V-03
V-02
V-01 PI 01
PI 02
V-09
V-07
V-3
PI 03
V-04
M
TI 02
PI 04
CO2 exit
FP
CO2
MS PI 05
TI 05
V-08
ST CO2
CO2
Fig. 2. Schița instalației cu funcționare discontinuă a procedeului PGSS-drying FP – pompa alimentare emulsie; ST – turn de pulverizare; M – mixer; CM – debitmetru Coriolis; MS – mixer static; E-01 – unitate de răcire pentru CO2; P-01 – pompa cu membrană pentru CO2; E-02 – baie de apă; PI – indicator presiune; TI – indicator de temperatură; FI – indicator de debit; FIC – indicator și controler de debit; V-1, V-2, V-3, V-4 – valve cu acționare cu membrană; V-01, …, V-09 – robineți cu acționare manuală. Procedeul PGSS-drying este apropiat de tehnica PGSS. Principala diferență dintre cele două tehnici este că la PGSS-drying, suspensia/emulsia polimerului este alimentată într-un mixer static și o cantitate de gaz este dizolvată în suspensie (cantitatea de gaz este mai mare când concentrația polimerului este mare, iar îndepărtarea gazului din amestec are loc în timpul depresurizării. La procesul PGSS-drying, în prima etapă emulsia este saturată cu CO2 într-un recipient dotat cu agitatorul M cu parametrii de funcționare la 10 MPa și 30C. acest lucru permite scăderea 7
vâscozității emulsiei și facilitarea circulației prin instalație. În a doua etapă, emulsia saturată cu CO2 este trimisă și intră in contact direct cu CO2 supercritic în mixerul static la parametri de presiune și temperatură ridicați. Timpul petrecut în mixerul static este de câteva secunde, permițând un amestec intre emulsie și fluidul supercritic. După această etapă, amestecul bifazic este depresurizat la presiune atmosferică printr-o duză. Aceasta determină o vaporizare și expansiune a CO2, conducând la fenomenul de atomizare rapid a emulsiei, rezultând particolele fine. Pentru a obține particolele uscate, condițiile de temperatură în turnul de pulverizare trebuie stabilite în zona marcată în figura 3, zonă care indică valorile de temperatură optime pentru eliminarea apei din emulsie prin procedeul PGSS-drying. Prin stabilirea condițiilor de presiune și temperatură înainte de expansiune, a raportului dintre debitul de gaz și solutie se asigură o singură fază fluidă după depresurizare și astfel, se formează particole solide. Unii cercetatori au folosit aceasta tehnică pentru încapsularea uleiului de lavandă, utilizând amidon modificat ca polimer. Eficiența încapsulării a fost de 50%, obținând particole cu dimensiuni de la 15 m la 200 m cu un conținut de umiditate de 5%.
Fig. 3. Diagrama variației temperaturii în funcție de compoziția amestecului CO2-H2O (fracția masică a CO2 în fază gazoasă sau lichidă) Diametrul particulelor scade când presiunea înainte de expansiune crește, iar în corelație cu raportul GPR (debitul de gaz raportat la debitul de emulsie) corelația este direct proporțională. Aceste rezultate sunt datorate faptului că variațiile parametrilor procesului determină o concentrație mare a CO2 în faza lichidă după ce emulsie trece de mixerul static MS (figura 2), care îmbunătățeste efectul de atomizare în timpul depresurizării, determinând formarea de particole mai mici . Din analiza imaginilor SEM a particulelor obținute prin procedeul PGSS-drying, se observă că s-au obținut particule în formă de sferă (figura 22). Imaginile SEM obținute indică influența parametrilor procesului asupra morfologiei particulelor. Se observă că la valori reduse a temperaturii înainte de expansiune (figura 4b) se obțin mai puține particule sferice, în timp ce la presiuni ridicate înainte de expansiune (aproximativ 12 MPa) majoritatea particulelor au formă sferică (figura 4).
8
a.amidon fără ulei
b.ulei usturoi/amidon = 0.218
c.ulei usturoi/amidon = 0.43
d.ulei usturoi/amidon = 0.532
109.79 C; 10.62 MPa
105.92 C; 10.01 MPa
106.25 C; 12 MPa
Fig.4. Imagini SEM a particulelor de ulei de usturoi încapsulat în amidon modificat Prin urmare, formarea de particule sferice este favorizată de valori mari ale presiunii și temperaturii înainte de expansiune. La creșterea cantității de ulei adăugată în emulsie, se poate observa că particulele sferice au mici fisuri (figura 4c). În acest caz, s-a obținut o eficiență a încapsulării mai redusă, respectiv 27.103%. Rezultatele obținute sunt în corelație cu observațiile din literatură. Au loc și unele aglomerări de particule datorită legării uleiului neîncapsulat împreună cu particulele sferice prin forțe capilare (figura 4c). În concluzie, utilizarea fluidelor supercritice pentru încapsularea uleiurilor esențiale conduce la obținerea de produse lipsite de toxicitate și permit controlul caracteristicilor particolelor. Aplicarea unui sistem de bune practici de lucru este facilă datorită condițiilor tehnice și economice de desfășurare a procedeelor chiar la nivel pilot. Cu toate că se prezintă puține aplicații ale acestor procedee pentru încapsularea uleiurilor esențiale, rezultatele demonstrează perspective comerciale bune a acestor tehnici neconvenționale de încapsulare.
9
