PROCEDURA DIVORTULUI
1. SEDIUL MATERIEI. În România, după ce divorţul a fost reglementat în Codul familiei, în prezent dispoziţiile de drept material se găsesc în Noul Cod civil (art. 373-404), iar cele de procedură în Codul de procedură civilă (art. 607 - 619). Conform art. 373 NCC „Divorţul poate avea loc: soţilor , la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată a ) prin acordul soţilor de celălalt soţ; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin puţin 2 ani; d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. ” Acest curs îşi propune să analizeze în mod special procedura divorţului realizat pe cale judiciară care, astfel cum rezultă din textele menţionate mai sus, cuprinde următoarele forme: - divorţul di din cu culpă; - divo divorţ rţul ul din din mot motiv ivee de săn sănăt ătat ate; e; - divorţ divorţul ul cons consens ensual ual propri propriu-zi u-zis, s, pe pe cale cale judici judiciară ară.. 2. SESIZAREA INSTANTEI DE DIVORT. PARTICULARITATI PRIVIND FAZA JUDECATII 2.1. Instanta competenta in materia divortului În ce priveşte competenţa materială îşi găsesc aplicare aplicare dispoziţi dispoziţiile ile art. 1 Cod Procedura civila, care consacră plenitudinea de competenţă a judecătoriilor pentru judecata în primă instanţă. Dispoziţiile Dispoziţiile derogatorii derogatorii întâlnim numai în materia competenţei teritoriale, deoarece, spre deosebire de art. 5 Cod procedura civila (care instituie regula actor actor segui seguitu turr forum forum rei) rei), art art. 607 prev preved edee că cere cererrea de divo divorţ rţ este ste de competenţa competenţa judecătoriei judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor , însă numai dacă la data introducerii acţiunii cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun. Pe de altă parte este de reţinut că la stabilirea competenţei prezintă importanţă data introducerii acţiunii, schimbarea ulterioară a domiciliului soţilor neprezentând relevanţă.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la stabilirea competenţei nu interesează dacă soţii au avut făcută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă au locuit efectiv în acea localitate. Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data introducerii acţiunii, nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei ultimului domiciliu comun, îşi găsesc aplicare – potrivit art. 607 Cod procedura civila – dispoziţiile dreptului comun şi deci cererea va fi adresată judecătoriei de la domiciliul sau reşedinţa soţului pârât. În sfârşit, art. 607 precizează că în situaţia în care pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în străinătate, acţiunea se va înainta la judecătoria în raza căreia domiciliază reclamantul, deci textul se îndepărtează de la dispoziţiile art. 5 Cod procedura civila, care prevăd această competenţă numai dacă pârâtul ce domiciliază în strainătate nu are o reşedinţă cunoscută în ţară. Pe de altă parte, este de observat că art. 607 nu se ocupă de ipoteza în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut, astfel încât ar trebui să se aplice regula de drept comun, înscrisă în art. 5, competenţa revenind judecătoriei de la reşedinţa pârâtului şi numai dacă acesta nu are nici reşedinţă cunoscută va deveni competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului. În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis însă în sensul că acţiunea se introduce la judecătoria domiciliului reclamantului, fără a condiţiona această competenţă de inexistenţa unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul în care pârâtul ar avea domiciliul în străinătate. Instanţele enumerate de art. 607 Cod procedura civila nu sunt toate deopotrivă competente şi deci reclamantul nu are posibilitate de opţiune, ci trebuie să-şi intenteze acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege. Aceasta pentru că în materie de divorţ competenţa teritorială este stabilită prin norme imperative şi deci fiind absolută, părţile sau chiar instanţa nu o pot înlătura. Pe de altă parte, fiind o normă specială, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi aplicată prin analogie la alte materii, cum ar fi anularea căsătoriei.
2.2. Legitimarea procesuală Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate exercita în locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât celălalt soţ. Creditorii săi nu ar putea recurge, în această privinţă, la acţiunea oblică reglementată de art. 974 Cod civil. Acest drept nu îl are nici procurorul [art. 45 alin. 1 Cod procedura civila]. Însă, NCC în art.380 aduce un element de noutate în privinţa posibilităţii continuării acţiunii de către moştenitorii reclamantului: “(1) În situaţia prevãzutã la art. 379 alin. (1), dacã soţul reclamant decedeazã în timpul procesului, moştenitorii sãi pot continua acţiunea de divorţ.(2) Acţiunea
continuatã de moştenitori este admisã numai dacã instanţa constatã culpa exclusivã a soţului pârât.” Ca urmare, modificarea a fost introdusă şi în Codul de procedură civilă, prin art.616²: „- Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului. (2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. În caz contrar, dispoziţiile alin. 1 sunt aplicabile. (3) Pentru introducerea în cauză a moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va suspenda procesul potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. 1 pct. 1.” Se susţine, în doctrină şi jurisprudenţă, admisibilitatea introducerii acţiunii de către soţul pus sub interdicţie aflat în momente de luciditate, arătându-se, în esenţă, că dacă s-ar răspunde negativ la problema admisibilităţii acţiunii de divorţ introdusă de interzisul judecătoresc, incapacitatea de exerciţiu a acestuia s-ar transforma într-o incapacitate de folosinţă. Dacă ulterior introducerii cererii de divorţ, soţul reclamant îşi pierde luciditatea, el va fi reprezentat în faţa instanţei de către tutore, potrivit art. 614 Cod procedura civila. În orice caz, pe parcursul judecăţii soţul interzis, indiferent dacă este reclamat sau pârât, va putea fi reprezentat de tutore, deoarece art. 614 nu face nici o distinţie. Trebuie retinut că în cazul în care un soţ este dispărut, celălalt soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea pârâtului făcându-se prin publicitate.
2.3. Cererea de divorţ În afară de cerinţele de ordin general, prevăzute de art. 112 Cod procedura civila, art. 612 prevede că cererea de divorţ mai trebuie să cuprindă şi numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau al celor cu aceeaşi situaţie legală, ori arătarea că asemenea copii nu exista. La cerere se va alătura certificatul de căsătorie şi certificatul de naştere ale copiilor minori, dacă este cazul, acestea fiind indispensabile pentru judecarea proceselor de divorţ. Cererea de divorţ este supusă taxei judiciare de timbru în sumă fixă. 2.4. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea Spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de chemare în judecată poate fi trimisă prin poştă sau depusă de un mandatar, în materia divorţului, cererea trebuie depusă personal de către reclamant. Este o soluţie care rezultă fără dubiu din art. 612 alin. 4, care stabileşte că cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant
preşedintelui judecătoriei şi din art. 613, care prevede că preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de împăcare. Dacă reclamantul stăruie în cererea sa, preşedintele va fixa termen pentru judecarea cererii. În situaţia în care reclamantul învederează că, deşi a făcut toate eforturile, nu a putut afla domiciliul soţului pârât, preşedintele va dispune citarea acestuia prin publicitate, în condiţiile art. 95 Cod procedura civila. O declaraţie făcută cu rea-credinţă atrage casarea hotărârii sau retractarea ei pe calea contestaţiei în anulare. Chiar dacă citarea nu s-a făcut prin publicitate, dar procedura de chemare s-a îndeplinit prin afişare, în cazul în care pârâtul nu se prezintă la primul termen de judecată, art. 616¹ obligă instanţa să ceară dovezi sau să dispună cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu mai domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă. Dacă părţile au copii minori, instanţa va dispune şi citarea autorităţii tutelare, în vederea unei anchete psihosocială. Întâmpinarea nu este obligatorie în această materie [art. 612 alin. 5].
2.5. Cererea reconvenţională Soţul pârât poate cere şi el desfacerea căsătoriei prin divorţ în condiţiile stabilite de art. 608-610 Cod procedura civila, prin cerere reconvenţională. Să menţionăm aspectele derogării faţă de cererea similară din dreptul comun. Astfel, potrivit art. 608 alin. 1, pârâtul poate face cerere reconvenţională până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute până la această dată. Pentru faptele săvârşite de reclamant după această dată, soţul pârât va putea face cerere reconvenţională, până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului. În cazul în care motivele s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţă învestită cu judecarea apelului. Această dispoziţie constituie o derogare expresă da la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura civila, care interzic cereri noi în apel. În toate aceste cazuri cererea reconvenţională se judecă, potrivit art. 608 alin. 2, împreună cu cererea de divorţ principală, neexistând posibilitatea disjungerii. Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de art. 608 şi art. 609 atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei, deci, observăm, şi din acest punct de vedere, o derogare faţă de dreptul comun, unde art. 135 prevede o altă soluţie (judecarea separată a cererii).
Cererea reconvenţională nu este, în principiu, obligatorie deoarece instanţa judecătorească poate pronunţa desfacerea căsătoriei prin divorţ, chiar dacă soţul pârât nu a făcut cerere reconvenţională, cu condiţia, însă, ca din administrarea dovezilor să reiasă vina ambilor soţi [art. 617 alin. 2 Cod procedura civila]. Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 617 1 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului.
2.6. Şedinţa de judecată Ea se desfăşoară după regulile obişnuite, de drept comun, dar există şi unele derogări asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează. A. Publicitatea
Ca şi în dreptul comun, art. 615 stabileşte regula potrivit căreia cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Totuşi, acelaşi text îngăduie instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. B. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor. Prezenţa obligatorie a reclamantului
Spre deosebire de dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. 1], în procesele de divorţ în faţa instanţelor de fond , soţii trebuie să se prezinte personal, neputând sta în proces prin reprezentanţi. Astfel spus, ei pot fi numai asistaţi de către avocat, nu şi reprezentaţi. De la această regulă, art. 614 Cod procedura civila prevede patru excepţii când soţul se poate înfăţişa prin mandatar: 1) dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; 2) dacă este împiedicat de o boală gravă; 3) dacă este pus sub interdicţie; 4) dacă are reşedinţa în străinătate. Distinct de cerinţa ca părţile să se înfăţişeze personal în faţa instanţelor de fond, legea pretinde prezenţa reclamantului pe tot parcursul procesului de divorţ [art. 616 şi art. 619 alin. 2]. Deci, prin derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea loc chiar dacă este prezent numai pârâtul, ori chiar în lipsa ambelor părţi, dacă cel puţin una din ele a solicitat judecata în lipsă, în materia divorţului, potrivit art. 616 Cod procedura civila, dacă la termenul de judecată, în primă instanţă reclamantul lipseşte şi se prezintă numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută. Această soluţie se bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecată şi pârâtul nu se poate opune acestei prezumţii, cerând judecata în lipsă. La fel, apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea, va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul [art. 619 alin. 2]. În situaţia în care însă în cursul judecăţii, indiferent de instanţă, lipsesc ambele părţi, procesul se va suspenda în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedura civila. C. Regimul probelor
Faţă de dreptul comun, există în materia divorţului dispoziţii derogatorii: Potrivit art. 190 Cod procedura civila, rudele şi afinii părţilor, cu excepţia descendenţilor, pot fi martori. Soluţia legiuitorului este explicabilă, deoarece acestea fiind persoanele cele mai apropiate de soţi, sunt în măsură să cunoască cel mai bine adevăratele raporturi dintre ei. În legătură cu probele din materia divorţului, evidenţiem şi faptul că în legătură cu una din cererile accesorii care se soluţionează chiar din oficiu de către instanţă – încredinţarea copiilor minori (art. 389-395 NCC), art. 264 NCC prevede că vor audiaţi şi minorii, dacă au îndeplinit vârsta de 10 ani. Ascultarea minorului în vederea încredinţării sale – şi nu ca martor în procesul de divorţ al părinţilor săi, se face în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar, faţă de împrejurările cauzei, instanţa poate proceda la ascultarea copilului minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului
Art. 613 Cod procedura civila ingăduie să se poată lua, pe tot timpul divorţului, prin ordonanţă preşedenţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. După cum rezultă din text, norma specială pretinde declanşarea procesului, spre deosebire de dreptul comun, unde, cererea de ordonanţă preşedinţială nu necesită existenţa procesului asupra fondului. Aşa fiind, chiar în legătură cu încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei, se pot lua măsuri vremelnice şi înainte de sesizarea instanţei de divorţ, dar în temeiul art. 581 Cod procedura civila, ceea ce presupune dovedirea urgenţei, deoarece ea nu mai este presupusă ca în cazul normei speciale. În orice caz, toate măsurile luate sunt valabile doar până la soluţionarea procesului de fond privind desfacerea căsătoriei.
a. Judecarea unor cereri accesorii
În cadrul procesului de divorţ, se solicită, de regulă, fie prin cererea de chemare în judecată, fie prin cererea reconvenţională şi soluţionarea unor cereri accesorii, precum: b. Exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului şi stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 396-404 NCC); c. instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la nume, în sensul ca, cel care, potrivit art. 383 NCC, a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după divorţ. În cazul în care nu se învoiesc, iar soţul care a luat la căsătorie numele celuilalt soţ doreşte să-l păstreze, instanţa îi poate încuviinţa acest drept dacă există motive temeinice, chiar în lipsa unei înţelegeri; d. instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la împărţirea bunurilor comune, să se pronunţe şi în legătură cu acest aspect, la cererea oricăruia dintre soţi, urmându-se regulile partajului judiciar; e. la solicitarea soţului interesat, instanţa va rezolva şi cererea de despăgubiri, cea privind obligaţia de întreţinere între foştii soţi sau cea privind prestaţia compensatorie, în condiţiile art. 389-395 NCC. Cu excepţia cererilor menţionate la lit. a şi b., formularea celorlalte cereri accesorii în cadrul procesului de divorţ este facultativă pentru părţi, şi deci, ele pot cere rezolvarea acestor aspecte prin acţiune separată. Pentru chestiunile menţionate la lit.a. şi b. instanţa se va pronunţa din oficiu, chiar dacă părţile au omis să facă cerere. În cazul însă în care soluţionarea cererilor ce au caracter facultativ ar duce la întârzierea soluţionării cererii de divorţ, instanţa va putea dispune disjungerea. F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de divorţ
O primă derogare de la dreptul comun se referă la condiţiile în care reclamantul poate renunţa la judecată. Potrivit art. 618 alin. 1 Cod procedura civila, reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Este o soluţie legislativă care doreşte să contribuie, dacă mai este posibil, la salvarea căsătoriei. Aşa fiind, numai dacă reclamantul ar dori să renunţe la judecată în faţa instanţei de recurs ar fi nevoie de consimţământul soţului pârât. Acelaşi text, în alin. 2, consacră o altă particularitate, stabilind că acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţă de apel sau de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii. Dacă împăcarea nu dă rezultate, reclamantul va
putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute ulterior, dar are posibilitatea în acest caz să se folosească şi de faptele vechi [art. 618 alin. 3]. În sfârşit, este menţionat că întelegeri, chiar sub forma tranzacţiei judiciare uneori, pot interveni şi cu privire la cererile accesorii. Important este de reţinut că în unele cazuri, cum ar fi prestarea întreţinerii şi încredinţarea minorului, stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul sau numele purtat după divorţ, învoiala nu-şi poate produce efectele decât dacă este încuviinţată de către instanţa judecătorească.
2.7. Hotărârea de divorţ şi efectele ei Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în principiu, după regulile dreptului comun. Totuşi este de reţinut că, potrivit art. 617 alin. 4, hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta, indeferent care au fost motivele de divorţ. Cât priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în caz de admitere a cererii, acestea sunt: a) desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. – art.617 alin.1 Cod de proc.civ. b) desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi. În art. 617 alin. 2 Cod de proc.civ.se precizează că această soluţie se poate pronunţa, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile care s-au administrat reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei; c) desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţului reclamant se poate pronunţa doar în următoarele situaţii: dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri a rezultat culpa exclusivă a soţului reclamant, astfel că cererea principală a fost respinsă, iar cererea reconvenţională a fost admisă. dacă se dovedeşte că soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, iar soţul reclamant îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei (art.617¹ Cod de proc.civ.). d) desfacerea căsătoriei fără a se face menţiune despre culpă se poate pronunţa în următoarele situaţii: în cazul divorţului judiciar prin acord – art. 613¹; când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei – art. 613^1b; când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât , iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale şi dacă reclamantul este de acord să nu se facă menţiune despre culpă - art. 613^1a. o
o
o o
o
Potrivit art. 382 NCC, căsătoria este desfăcută: - din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. - la data decesului unuia dinsoţi, prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380 NCC; - pe data eliberării certificatului de divorţ, în cazul divorţului pe cale administrativă sau notarială. Efectele desfacerii căsătoriei prin divorţ se produc numai pentru viitor. Suntem deci în prezenţa unei hotărâri constitutive de drepturi. Pentru detalii privind efectele divorţului asupra raporturilor dintre soţi, precum şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori a se vedea art. 383-404 din Noul cod civil.
2.8. Căile de atac Şi în legătură cu exercitare căilor de atac există anumite particularităţi. Ne-am referit deja la respingerea apelului şi recursului reclamantului ca nesusţinete, precum şi la posibilitatea soluţionării apelului ori recursului introdus de pârât, dacă se prezintă numai reclamantul [art. 619 alin. 2 şi 3]. O altă derogare vizează termenul de exercitare a celor 2 căi de atac, care, spre deosebire de dreptul comun, este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii . Cum textul nu face nici o distincţie, iar hotărârea are caracter unitar, s-a decis că hotărârea de divorţ este supusă acestui termen de recurs special, chiar dacă prin intermediul recursului se atacă numai soluţia dată unei cereri accesorii. În mod corespunzător, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul apelului. În privirea căilor extraordinare de atac, art. 619 alin. 5 Cod procedura civila instituie o singură derogare şi anume prevede că hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Această dispoziţie vizează numai capătul principal de cerere, astfel că revizuirea este totuşi admisă dacă se atacă soluţia capetelor accesorii. 3. DIVORŢUL PRIN ACORDUL SOŢILOR Divorţul prin acordul părţilor a fost introdus prin Legea nr.59/1993 şi recent – prin Legea nr.202/2010 şi Noul Cod civil – s-a lărgit sfera de aplicare a acestei modalităţi de desfacere a căsătoriei. Astfel, potrivit art. 374-378 NCC, divorţul prin acord poate avea loc: a) pe cale judiciară; b) pe cale administrativă sau prin procedură notarială. a) Divorţul prin acord pronunţat de instanţa judecătorească
Potrivit art. 374 NCC, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Există o singură limitare: Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie (art.374 alin.2 NCC). Potrivit art 613¹ Cod de proc.civ., în caz de acord, cererea va fi semnată de ambii soţi. Primind cererea de divorţ, instanţa va verifica existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ, după care va fixa termen în camera de consiliu. Prin cererea de divorţ, atunci când este cazul, soţii vor stabili şi modalităţiile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Desfacerea căsătoriei se va dispune fără a se pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi şi, desigur, hotărârea nu va fi motivată în ceea ce priveşte acest capăt de cerere Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa, potrivit legii, cu privire la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei şi, când este cazul, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Tot astfel, instanţa va putea lua act de învoiala soţilor cu privire la alte cereri accesorii, în condiţiile legii. În cazul în care soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va continua judecata administrând probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestor cereri. În ceea ce priveşte divorţul, hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă [art. 619 alin. 4 Cod proc.civ.], astfel că nu poate fi atacată nici pe calea apelului şi nici a recursului. Teoretic, ar putea fi exercitată contestaţiei în anulare, dacă ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru această cale de atac. Din interpretarea art. 619 alin. 4 rezultă că în ce priveşte soluţiile date cererilor accesorii, hotărârea ar putea fi atacată atât cu apel, cât şi cu recurs. Nu rezultă care ar fi termenul de exercitare, dar fiind vorba de o hotărâre de divorţ, apreciem că termenul este de 30 de zile de la comunicare. Există şi opinii în sensul că termenul de exercitare a apelului şi a recursului ar trebui să fie cel de drept comun. b) Divorţul constatat de ofiţerul de stare civilă ori notarul public
Potrivit art. 375 NCC, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate
constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii. Prin excepţie, divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).. Conform art. 376 NCC, ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea (depusă de soţi împreună) şi le acordă un termen de reflecţie 30 de zile. La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată. Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.
