Gică Grădinariu
Mihai Istrate
Pomicultură generală şi specială
Referenţi ştiinţifici Prof. Dr. Doc. Vasile Cociu, membru titular al Academiei de Stiinţe Agricole şi Silvice, Bucureşti Dr. Ing. Sergiu Budan, cercetător principal gr. I, Istitutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă, Piteşti – Mărăcineni EDITAT CU SPRIJINUL MINISTERULUI EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI Coperta: Cristian Almăşanu Redactor: Aurel Ştefanachi Culegere text: Ing. Pavel Acostăchioaie Corector: Bogdan Ştefanachi Bun de tipar: R. Ungureanu Tehnoredactor: Cristian Almăşanu
ISBN: 973-8422-47-7 © Tipografia Moldova Iaşi, 2003 Tipărit la Tipografia Moldova, Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi Telefon/Fax: 0232206549 E-mail:
[email protected]
6
Gică Grădinariu
Mihai Istrate
Prof. Univ. Dr.
Conf. Univ. Dr.
Facultatea de Horticultură Iaşi
Pomicultură generală şi specială
CUPRINS PREFAŢĂ ............................................................................................
10
CAPITOLUL 1. - DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII .... 1.1. Definiţii; Terminologie ............................................................ 1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi ................ 1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră .........................................................
11 11 14 18
CAPITOLUL 2. - CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE ...... 2.1. Clasificarea botanică ................................................................ 2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus ........................... 2.3. Clasificarea pomicolă ...............................................................
25 25 27 29
CAPITOLUL 3. - MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ............................ 3.1. Rădăcina ................................................................................... 3.2. Tulpina .....................................................................................
32 32 38
CAPITOLUL 4. - CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE ... 4.1. Perioadele de vârstă ................................................................. 4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole ............................................ 4.2.1. Perioada de vegetaţie ............................................................... 4.2.2. Perioada de repaus ...................................................................
56 56 59 59 73
CAPITOLUL 5. - ALTERNANŢA DE RODIRE .............................. 5.1. Cauzele alternanţei de rodire .................................................... 5.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire ........................
76 76 77
CAPITOLUL 6. - ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ....................................................... 6.1. Lumina ca factor de vegetaţie .................................................. 6.2. Căldura ca factor de vegetaţie .................................................. 6.3. Apa ca factor de vegetaţie ........................................................ 6.4. Aerul ca factor de vegetaţie ..................................................... 6.5. Solul ca factor de vegetaţie ...................................................... 6.6. Relieful şi distribuţia factorilor ecologici ..............
79 79 84 87 90 91 96
5
CAPITOLUL 7. - ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA ..... CAPITOLUL 8. - PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ............................................................. 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră ......................................... 8.2. Organizarea pepinierelor .......................................................... 8.3. Asolamente folosite în pepinieră .............................................. 8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor .......................... 8.5.1. Producerea portaltoilor generativi ............................................ 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi ................................................................................... 8.6. Înmulţirea prin altoire .............................................................. 8.6.1. Sisteme şi metode de altoire .................................................... 8.6.2. Producerea ramurilor altoi ....................................................... 8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi ......................................... CAPITOLUL 9. - ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 9.1. Sisteme tehnologice pomicole ................................................. 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole ............................................ 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor ........................... 9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare .....................................................................................
98 107 107 107 108 109 110 111 117 125 127 131 132 141 141 144 151 156
CAPITOLUL 10. - TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE ..................................................................
Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură ............... Forme de coroană ..................................................................... Lucrări de întreţinere a coroanelor ........................................... Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole ........... Fertilizarea în plantaţiile pomicole .......................................... Irigarea plantaţiilor pomicole ................................................... Recoltarea fructelor ..................................................................
159 159 163 172 174 178 183 186
CAPITOLUL 11. - CULTURA MĂRULUI …………………........... 11.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire …………….............. 11.2. Particularităţi biologice şi ecologice …………………............ 11.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
192 192 196 219
CAPITOLUL 12. - CULTURA PĂRULUI …………………................ 12.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 12.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 12.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
233 233 235 249
10.1. 10.2. 10.3. 10.4. 10.5. 10.6. 10.7.
6
CAPITOLUL 13. - CULTURA GUTUIULUI ………………............ 13.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 13.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 13.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
260 260 261 266
CAPITOLUL 14. - CULTURA MOŞMONULUI …………….......... 14.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 14.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 14.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
270 270 271 272
CAPITOLUL 15. - CULTURA SCORUŞULUI ……………............ 15.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 15.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 15.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
273 273 273 275
CAPITOLUL 16. - CULTURA PRUNULUI …….…………............ 16.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 16.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 16.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
276 276 278 294
CAPITOLUL 17. - CULTURA CIREŞULUI ………………............. 17.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 17.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 17.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
304 304 306 326
CAPITOLUL 18. - CULTURA VIŞINULUI ………….……............ 18.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 18.2. Particularităţi biologice şi ecologice …………………............ 18.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
337 337 338 346
CAPITOLUL 19. - CULTURA CAISULUI ………….……….......... 19.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 19.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 19.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
350 350 353 363
CAPITOLUL 20. - CULTURA PIERSICULUI ………….…............ 20.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 20.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 20.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
372 372 375 384
7
CAPITOLUL 21. - CULTURA MIGDALULUI ………….…........... 21.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 21.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 21.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
393 393 394 400
CAPITOLUL 22. - CULTURA NUCULUI ………….………........... 22.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 22.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 22.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
404 404 406 413
CAPITOLUL 23. - CULTURA ALUNULUI ………….……............ 23.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 23.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 23.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
417 417 418 423
CAPITOLUL 24. - CULTURA CASTANULUI CU FRUCTE COMESTIBILE ………….……………......... 24.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ………………......... 24.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………....... 24.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
428 428 429 435
CAPITOLUL 25. - CULTURA CĂPŞUNULUI ………….…............ 25.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 25.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 25.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
437 437 439 445
CAPITOLUL 26. - CULTURA COACĂZULUI ………….…........... 26.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 26.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 26.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
450 450 451 456
CAPITOLUL 27. - CULTURA AGRIŞULUI ………….……........... 27.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 27.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 27.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
461 461 462 464
CAPITOLUL 28. - CULTURA ZMEURULUI ………….…............. 28.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 28.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 28.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
467 467 468 472
8
CAPITOLUL 29. - CULTURA MURULUI ………….…….............. 29.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 29.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 29.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
477 477 478 481
CAPITOLUL 30. - CULTURA AFINULUI ………….…….............. 30.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 30.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 30.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
484 484 485 488
CAPITOLUL 31. - CULTURA CĂTINEI ALBE ………….…......... 31.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 31.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 31.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
492 492 493 496
CAPITOLUL 32. - CULTURA CORNULUI ………….……............ 32.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 32.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 32.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
498 498 499 501
CAPITOLUL 33. - CULTURA SOCULUI …………...…….............. 33.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 33.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 33.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
503 503 504 506
CAPITOLUL 34. - CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU DULCEAŢĂ ………….………………........... 34.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 34.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 34.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
508 508 508 509
CAPITOLUL 35. - CULTURA MĂCEŞULUI ………….…….......... 35.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 35.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 35.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
512 512 512 514
CAPITOLUL 36. - CULTURA LĂMÂIULUI ………….…….......... 36.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 36.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 36.3. Particularităţi tehnologice ………………………………........
516 516 516 518
CAPITOLUL 37. - CULTURA SMOCHINULUI ……………......... 37.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire ……………….......... 37.2. Particularităţi biologice şi ecologice ……………………........ 37.3. Particularităţi tehnologice ……………………………… BIBLIOGRAFIE ………………………………………………
521 521 522 524 525
9
PREFAŢĂ Pomicultura pe meleagurile româneşti are o tradiţie foarte veche, începuturile ei pierzându-se în negura timpurilor şi confundându-se cu însăşi existenţa poporului român. Deşi există o experienţă bogată în acest domeniu, uneori rezultatele productive sunt sub aşteptările cultivatorilor. Dinamica accentuată a dezvoltării pomiculturii este condiţionată de nivelul şi valoarea învăţământului precum şi a cercetării ştiinţifice din domeniu. Lucrarea de faţă a apărut ca o necesitate actuală, dacă se are în vedere lipsa tot mai pregnantă din librării şi biblioteci a lucrărilor fundamentale cu caracter tehnic şi în special din domeniul agricol. În cele 37 capitole, am considerat să sintetizăm şi să actualizăm principalele aspecte ale pomiculturii româneşti, folosind pe cât posibil cele mai recente rezultate ale cercetării ştiinţifice din domeniu. Totodată, un important punct în elaborarea lucrării l-a constituit activitatea de cercetare ştiinţifică interdisciplinară desfăşurată în cadrul unor institute şi staţiuni de profil. De asemenea, s-a urmărit ca obiectiv prioritar, stabilirea legăturilor interdisciplinare, fără de care nu se mai poate concepe învăţământul, cercetarea şi activitatea productivă modernă. Este o lucrare majoră, atât ca volum cât şi informaţie ştiinţifică. Manualul tratează în mod unitar fondul informaţional privind cele două părţi ale pomiculturii: Pomicultura generală şi Pomicultura specială, integrându-le în acelaşi timp într-o concepţie novatoare. Studiul complex şi complet al acestei importante discipline, implică o analiză sintetică a celor două părţi ale acesteia: Pomicultura generală şi Pomicultura specială. De altfel, pentru o informare completă şi corectă, cele două părţi trebuie studiate împreună, în mod unitar. Pornindu-se de la însuşirile biologice, tehnologice şi de perspectivă ale majorităţii soiurilor existente în cultură, s-au elaborat tehnologii de cultură pe soiuri, grupe de soiuri, sisteme tehnologice, direcţii de producţie etc. Prin modul de sistematizare, care ţine cont în primul rând de cerinţele didactice şi pedagogice ale manualului, acesta se adresează studenţilor de la facultăţile cu profil horticol şi agricol, cercetătorilor, cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar, specialiştilor din producţie sau chiar amatorilor. Vom primi cu toată solicitudinea observaţiile şi sugestiile tuturor, vom încerca să le utilizăm în activitatea noastră viitoare, fiind conştienţi că şi această lucrare reprezintă o muncă perfectabilă. AUTORII 10
CAPITOLUL 1 DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII 1.1. Definiţii; Terminologie Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se ocupă cu cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice, în scopul obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate superioară. Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină: Pomus,- i = pom, cultura = cultivare, îngrijire. Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în strânsă dependenţă cu acestea. Ca disciplină didactică pomicultura cuprinde: Pomicultura generală (biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor); Pomicultura specială (completează pomicultura generală prin studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri, stabilind tehnologii diferenţiate).
1.1.a. Legătura pomiculturii cu alte discipline Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc. Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procesele metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc.
11
Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare. Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor, atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică. Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelor. Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri. Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol, pentru cultura unei anumite specii sau soi. Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora. Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim. 1.1.b. Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii La început cele două ramuri ale pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau până la formarea aceluiaşi întreg. Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste 10000 ani înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc. Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc. Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în Mesopotania (604-563 î.H.). Teofrast (374-287 î.H.) descrie primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin, prun s.a. Lucrări importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella, Virgiliu, Varro etc. În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomicultură de o valoare incontestabilă, unele din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de Serres (1539-1619) descrie soiuri de măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în Franţa (Orleans). În 1686 J. Merlet şi Claude Saint-Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits. 12
Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt Duhamel du Moucean (1770-1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri de păr, Williams Prince (1795-1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat "Pomona Austriaca". În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta publică în 1880 "Dictionnaire de pomologie" în şase volume în care sunt descrise 1749 de soiuri de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate ireproşabilă. În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de soiuri. În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii "Pomona Italica". Tot în Italia apare în acestă perioadă "Trattto di Frutticoltura". Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank, Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A. Knight, W. Hooker. Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers Modern fruit science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc. Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de Horticultură Iaşi. În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-se practic odată cu poporul român. Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o preocupare foarte veche. Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400). Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” … La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului” … Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie mai multe soiuri locale de măr, prun, cireş etc. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase soiuri autohtone de pomi. Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum. În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa (1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând şi în prezent. 13
Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct dedicat pomiculturii), Ion Henţescu (Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu, I. Haşeganu, D. Alessin. ş.a. După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V. Sonea, Pavel Babalean ş.a. S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia României editată în opt volume, la care şi-au adus contribuţia multe cadre didactice şi cercetători care se alătură celor menţionaţi mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C. Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A. Şuta, ş.a. Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac, P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a. De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu etc.
1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi
1.2.a. Valoarea alimentară a fructelor Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală care intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări. Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi, proteine, glucide, celuloză, vitamine şi săruri minerale. (tabelul 1.1.). Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului uman şi, totodată, datorită zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate, rezultă energia necesară activităţii vitale a organismului. Acizii organici contribuie la stimularea apetitului, combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc. Substanţele minerale contribuie la osificarea scheletului, influenţează creşterea organismului, activitatea unor glande cu secreţie internă etc. Celuloza, substanţele pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi dezvoltare. Aromele stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc. Valoarea energetică a fructelor raportată la 100 g produs brut sau produs edibil, ca şi procentul de părţi needibile din fruct sunt redate în tabelul 1.2.
14
Tabelul 1.1. Principalele componente ale fructelor (după A. Gherghi şi colab. 1983) Glucide totale (%)
Protide (%)
Lipide (%)
Aciditate titrabilă*
Apă (%)
Substanţe minerale (%)
Alune
-
13,4
61,60
-
3-6
2,44
Afine
6,2-11,9
0,6
0,60
0,85b
79-86
0,30
Specia
Agrişe
8,5-10,0
0,8
0,15
1,75c
83-88
0,45
Banane
11,4-27,0
1,1
0,18
-
70-77
0,83
Caise
9,6-13,8
1,0
0,13
1,00b
79-88
0,66
Castane
26,0-29,0
7,1
1,90
-
47-53
1,18
Căpşuni
4,0-9,0
0,8
0,40
0,87c
84-93
0,50
Cireşe
6,4-15,3
0,9
0,36
0,65b
75-87
0,49
Coacăze negre
6,9-7,9
1,3
0,22
1,88c
77-85
0,80
Coacăze roşii
4,0-6,3
1,2
0,20
2,07c
81-89
0,63
Grapefruit
6,0-8,0
0,7
0,20
-
86-91
0,40
Gutui
6,5-12,9
0,4
0,50
0,93b
77-87
0,44
Lămâi
0,9-3,6
1,1
0,60
4,92c
89-91
0,50
Mandarine
6,5-11,4
0,7
0,30
-
86-87
0,70
Mere
6,5-16,7
0,3
0,40
0,65b
77-88
0,32
Migdale
13,2-16,9
18,3
54,10
-
4-6
2,65
Mure
3,9-7,3
1,2
1,00
0,80b
82-87
0,51
Nuci
7,8-16,2
16,4
62,50
-
3-7
1,98
Pere
6,5-14,9
0,5
0,29
0,29b
79-87
0,33
Piersici
6,3-12,4
0,8
0,11
0,65b
82-91
0,45
Portocale
5,5-10,0
0,8
0,20
1,06c
84-87
048
Prune
7,2-14,9
0,7
0,17
1,10b
72-88
0,49
Vişine
6,0-14,0
0,9
0,50
1,38b
77-88
0,50
Zmeură
3,0-9,3
1,2
0,30
1,70c
80-86
0,51
a-ml NaOH 0,1N; b-% acid malic; c-% acid citric; d-% acid tartric.
15
Tabelul 1.2. Proporţia de părţi needibile şi valoarea energetică a fructelor (la 100 g produs proaspăt) (după A. Gherghi-1994) Specia Afine Agrişe Alune Ananas Banane Castane Căpşuni Caise Cireşe Coacăze negre Coacăze roşii Grapefruit Gutui Lămâi Mandarine Mere Migdale Nuci Pere Piersici Portocale Prune Vişine Zmeură
Părţi needibile (%)
Total (kcal.)
Utilizabil (kcal.)
3 2 58 46 33 20 3 9 11 2 2 29 16 36 35 8 49 57 7 8 28 6 12 -
62 44 694 56 99 211 37 54 60 57 45 31,7 68 27,9 48 55 661 705 56 46 27,9 62 67 40
56 39 620 51 89 200 33 58 54 51 41 30,6 62,0 26,6 41,3 49 582 632 50 42 26,6 55 60 66
Cantitatea de fructe proaspete şi industrializate consumate lunar de fiecare locuitor în perioada 1975-1995 este redată în figura 1.1.
Fig. 1.1. - Dinamica consumului lunar de fructe (proaspete şi industrializate)
16
Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau congelate. Proporţia fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din total. Dinamica apariţiei producţiei de fructe pe decade şi luni în România, este redată în figura 1.2.
Luna
V
VI
VII
VIII
IX
X
Cumulat %
1,8
12,3
23,4
35,0
68,0
99,3
XI 100
Figura 1.2. - Dinamica apariţiei producţiei de fructe în România
1.2.b. Valoarea terapeutică a fructelor Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în regimuri alimentare recomandate multor categorii de boli. Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Rol deconstipant au: merele, perele, gutuile, prunele, piersicile şi caisele. Ele au importanţă majoră în prevenirea cancerului intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea, fructele au rol în combaterea colibacilozei. Totodată, merele, gutuile şi perele constituie mijloace de tratare a diareii. Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum raţional de fructe. Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină reduc colesterolul, fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard. Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate bolnavilor cu dereglări hidrocarbonate. 17
1.2.c. Valoarea economică a fructelor Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50-200% de unde rezultă că din cultura pomilor se pot obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru pomicultori, cât şi pentru economia naţională. Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor. În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului. Fructele constituie o importantă sursă de valută, prin valorificarea acestora la export. Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industria alimentară. Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.
1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră Pe plan mondial pomicultura ocupă o suprafaţă de cca. 90 mil. ha, respectiv 6,4 % din suprafaţa agricolă (1400 mil. ha). Analizând evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial, pe ţări sau specii se remarcă diferenţe semnificative de la un an la altul, datorită variaţiei factorilor climatici, dar mai ales, alternanţei de rodire şi în mod deosebit, la măr. Datele din tabelul 1.3., prezintă volumul şi evoluţia producţiei de fructe în ultimii 45 de ani. Se constată că cca. 70 % din producţia mondială de fructe în anii 1995-2000, o constituie trei specii şi anume: bananierul (55 904 –66 900 mil. t); portocalul (59 3114 - 65 924 mil. t) şi mărul (50 353 - 59 115 mil. t). Producţia de mere, pe continente aşa cum reiese din tabelul 1.4., a rămas în general constantă, o creştere însemnată a înregistrat China, care produce peste 20 mil. t. Aceeaşi tendinţă de creştere a producţiei de mere se înregistrează în Polonia (peste 3 mil t) şi Turcia (2,5 mil. t). În ultimul deceniu, în unele ţări din Europa se constată că producţiile prezintă oscilaţii de la un an la altul, deşi deţin majoritatea suprafeţelor cu plantaţii intensive. Dintre tendinţele care se manifestă pe plan mondial privind dezvoltarea pomiculturii amintim: -Intensivizarea plantaţiilor pomicole prin utilizarea unor soiuri noi, foarte precoce şi productive (de tip spur), a unor portaltoi de vigoare redusă, diversificarea sistemelor de conducere a pomilor precum şi prin aplicarea unor verigi tehnologice cu rol esenţial în agrotehnica modernă (irigare, fertilizare, mecanizare).
18
-Concentrarea speciilor pomicole în bazinele şi centrele consacrate, cu posibilităţi de irigare, oferă condiţii edafice şi climatice specifice asociaţiei soiportaltoi, în vederea obţinerii de producţii mari de fructe, de calitate, constante an de an. Pentru măr şi păr sunt consacrate bazinele pomicole: Valea Padului (Italia), Valea Garone şi Valea Loarei (Franţa), Câmpia Tisei (Ungaria), Valea Mariţei (Bulgaria), Valea Dâmboviţei (România). -Modernizarea sortimentului pomicol, prin reducerea numărului de soiuri cultivate din fiecare specie, crearea de soiuri rezistente sau imune la boli şi dăunători. Utilizarea unor soiuri cu caracteristici specifice plantaţiilor de mare densitate: vigoare redusă, precocitate, productivitate, valoare alimentară ridicată, solicitare pe piaţă. Tabelul 1.3. Evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial (FAO, Production, Yearbook) mii tone Speciile Mere
Anii 1961
1965
1970
1975
17 054
21 324
27 006
31 136
1980
1985
33 943 38 905
1990
1995
2000
2002
41 026
50 353
59 155
57 095
Pere
5 202
5 356
7 996
8 428
8 584
9 291
9 560
12 674
16 756
17 115
Prune
6 176
4 816
6 148
4 988
6 014
6 579
6 111
6 523
9 076
9 315
Piersice
5 167
5 816
6 372
6 542
7 535
7 745
9 382
10 868
13 195
13 815
Caise
1 318
1 362
1 633
1 548
1 736
2 030
2 179
2 096
2 753
2 708
Cireşe
1 299
1 113
1 460
1 360
1 279
1 530
1 397
1 648
1 898
1 787
Vişine
542
479
539
594
665
940
868
914
933
883
Nuci
497
533
655
733
795
836
887
1 056
1 234
1 301
Total zona 37 255 temperată
40 799
51 809
55 329
60 551 67 856
71 410
86 132
105 000
104 019
Banane
21 155
26 261
31 229
31 324
36 395 39 471
46 252
55 904
66 900
69 832
Portocale
15 946
18 769
25 079
32 506
40 199 41 052
49 853
59 314
65 924
64 129
Mandarine
2 835
3 595
5 909
8 141
8 507
9 876
12 360
15 784
16 516
18 793
Ananas
3 831
4 477
5 447
7 205
10 831
9 755
11 555
12 691
14 405
14 853
Curmale
1 853
1 881
1 888
2 430
2 661
2 823
3 433
4 849
6 180
6 260
Grapefruit
2 121
2 277
3 075
3 645
4 532
3 824
4 072
5 152
5 449
4 980
Lămâi şi 2 626 alte citrice
2 979
3 519
5 071
5 200
6 366
7 298
8 641
11 066
11 227
Total zona 50 367 caldă
60 239
76 146
90 322
108 325 113 167 134 823
162 335
186 440
190 074
101 038 127 955 145 651 168 876 181 023 206 233
248 467
291 440
294 093
Total mondial
87 622
19
Tabelul 1.4. Producţia de mere pe continente în principalele ţări (FAO, Production, Yearbook) mii tone Anii Ţara 1990 1995 2000 2002 America de Nord Canada 541 599 543 460 Mexic 457 413 338 428 SUA 4380 4798 4682 3857 America de Sud Argentina 976 1146 833 1000 Chile 700 850 805 1050 Brazilia 544 686 1153 858 Asia China 4332 14017 20437 20435 India 1094 1200 1040 1420 Iran 1524 1990 2142 2353 Japonia 1053 963 800 912 Europa Anglia 309 261 209 175 Franţa 2326 2516 2157 2478 Germania 2222 1459 3137 1600 Italia 2050 1940 2232 2222 Polonia 812 1288 1450 2169 Rusia 1200 1832 1800 România 683 457 490 500 Spania 657 816 838 653 Turcia 1900 2100 2400 2500 Ungaria 954 353 695 470 Rep. Moldova 473 163 271 Oceania Australia 319 317 320 295 Noua Zeelandă 361 527 620 537 Africa Africa de Sud 439 512 578 579
Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii în ţara noastră Pomicultura pe teritoriul ţării noastre este bine reprezentată prin cultura a diverse specii şi soiuri, care găsesc condiţii pedoclimatice foarte favorabile pentru creştere şi fructificare, asigurând un consum eşalonat de fructe pe toată durata anului. Pe baza tradiţiei milenare a culturii pomilor cât şi a extinderii suprafeţelor ocupate de pomi, pomicultura a devenit în timp o ramură de bază a agriculturii, care dispune de o infrastructură bine definită şi recunoscută pe piaţa internă şi externă. 20
Analizând datele statistice privind patrimoniul pomicol, reiese că, acesta a deţinut o pondere însemnată, respectiv de la 184 200 ha în 1950 (după război) şi până la 428 400 ha în 1970. (tabelul 1.5.). La nivelul anului 2000, patrimoniul pomicol era de 239,9 mii ha, din care 208,1 mii ha total livezi. Livezile pe rod ocupă suprafaţa de 198,6 mii ha, Tabelul 1.5.. Evoluţia patrimoniului pomicol (1927-2000) Suprafaţa mii ha Patrimoniu Total livezi Din care pe rod Căpşunării Arbuşti fructiferi
1927
1938
1950
1960
1970
1980
1990
1997 2000
340,1 247,0 299,3 192,7
184,2 155,7
212,6 179,5
428,4 356,6 352,4 301,7
313,4 271,3
245,5 239,9 271,3 208,1
259,0 167,5
132,1
152,7
212,3 255,4
230,7
214,0 198,6
10,1
5,5
1,4
1,6
5,5
0,5
0,5
În ce priveşte suprafeţele ocupate de fiecare specie cultivată în ţara noastră, după datele statistice (FAO, 2001), prunul deţine primul loc cu 98 000 ha, urmat de măr cu 82 000 ha, de cireş şi vişin cu 12 500 ha, păr cu 7 000 ha, cais cu 5 490 ha, piersic cu 5 000 ha, nuc cu 2 370 ha, căpşun 1 650 ha (tabelul 1.6.). Tabelul 1.6. Suprafaţa ocupată cu pomi în România Suprafaţa ha
1990
1993
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
Măr Păr Prun
81000 100000 85620 81480 81020 9800 9200 7549 7205 6633 90000 83000 102280 100170 98610
79490 6483 99150
80500 82000 73000 6500 7000 5853 95000 98000 96000
70000 6000 96000
Cireş+ vişin
17400
16200
13370
12900
12300
11950
12000 12500 10400
11000
Cais Piersic Nuc Căpşun
7900 7200 2500 4500
7300 6800 2400 1800
6460 6390 2500 1320
6030 5880 2370 1420
5810 5310 2320 1420
5490 5020 2370 1430
5490 5020 2370 1590
3500 3500 2000 1800
5490 5000 2370 1650
3632 3687 2051 1765
Sub aspectul suprafeţelor cultivate, se consideră că, acestea sunt suficiente, pentru asigurarea unor producţii de fructe, care să acopere necesarul consumului de fructe pentru populaţie şi chiar pentru export, dar numai, în condiţiile obţinerii unor producţii medii ridicate de : 10-15 t/ha la măr şi păr; 6-8 t/ha la prun; 7-8 t/ha la cireş şi vişin; 10-12 t/ha la cais şi piersic etc. În condiţiile ţării noastre, pomicultura este cantonată în zonele colinare subcarpatice, în vestul Transilvaniei, în Banat, iar pentru speciile termofile în sud, sud-est şi în vestul ţării. Producţia totală de fructe obţinută în anul 2002 a fost de 1 275 mii t, evoluţia acesteia fiind influenţată în decursul anilor de numeroşi factori (inclusiv climatici), care au determinat ca limitele inferioare să fie de numai 917 400 t în 21
anul 1995, cea mai slabă producţie de fructe din ultimii 33 de ani până la 2 182 500 t în anul 1993, considerată cea mai mare producţie obţinută de-a lungul timpului în România (tabelul 1.7.). Tabelul 1.7. Evoluţia producţiei de fructe (mii tone) Specia
19851990 1993 1989
Total
1694,1 1453,0 2182,5 917,4 1361,8 1416,5 1036,4 922,3 1301,0 1324,5 1275,3
Mere
718,9
683,2 1097,2 457,2 659,7
664,1
364,6
316,1
490,2
507,4
500,0
Prune
585,2
449,5
703,7
252,5 663,0
491,6
404,4
364,6
549,6
557,1
530,0
Pere
96,8
73,8
108,0
63,0
74,2
69,9
64,5
63,9
70,6
71,6
65,0
Cireşe + vişine
79,9
67,7
106,4
60,5
89,3
73,8
77,9
71,8
73,7
91,2
88,0
Caise
49,7
48,0
41,7
15,2
43,8
27,6
37,0
31,6
28,4
28,3
26,0
Piersici
81,0
52,9
49,7
13,4
25,9
17,4
17,9
16,4
18,3
16,7
15,0
Nuci
24,4
26,0
32,6
22,7
35,7
32,9
32,5
31,2
31,5
33,9
33,0
Căpşuni
29,6
18,2
7,3
12,7
11,7
13,5
11,8
18,7
11,6
18,3
18,0
Alte fructe
52,5
33,7
35,9
20,0
28,5
26,0
25,8
24,3
26,9
Arbuşti fructiferi
2,5
3,3
1,6
1,0
0,8
0,4
0,3
0,3
0,3
0,4
0,3
1995 1996 1997 1998 1999 2000
2001
2002
Dintre judeţele cu o pondere mare în producţia de fructe se remarcă: Argeş 132 613 t; Dâmboviţa 91 289 t; Vâlcea 74 346 t; Cluj 67 397 t; Sălaj 45 235 t; Caraş-Severin 46 968 t; producţii la nivelul anului 2000. Producţia de material săditor pomicol a avut o evoluţie ascendentă, odată cu începutul intensivizării pomiculturii româneşti (anii 1960-1962) şi s-a accentuat după 1977, odată cu creşterea numărului de staţiuni pomicole şi a pepinierelor aflate în subordinea acestora, ajungându-se la 42 de pepiniere. După 1990, cerinţele de material săditor pomicol s-au redus an de an, datorită faptului că nu s-au mai înfiinţat noi plantaţii comerciale, respectiv de la 10 483 mii pomi altoiţi la 1 004 mii în anul 2000. (tabelul 1.8.). Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor În ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole prin: - utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vigoare scăzută; - valorificarea superioară a condiţiilor ecologice; - producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.; - reducerea numărului de soiuri la toate speciile; 22
-concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole consacrate; - micşorarea volumului de manoperă în livadă etc. Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent informat şi sprijinit pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de inovaţii care ţin de ameliorare şi genetică în vederea folosirii materialului biologic valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi agrotehnică, combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de menagement şi marketing specifice producţiei pomicole. Tabelul 1.8. Producţia de material săditor pomicol în România mii buc. Anul
Specia 1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
Total
11917 10483 7254
6646
4036
3225
2216
2442
2040
1309
Măr
2350
1894
1444
1578
1080
879
731
810
483
684
312
440
Păr
513
467
460
283
209
186
171
170
46
113
23
49
Gutui
107
125
92
76
47
48
35
26
13
19
7
13
Prun
3785
4379
3274
3330
1976
1251
693
421
503
249
324
261
Cireş
746
552
419
380
112
98
82
51
72
39
36
30
Vişin
1568
1102
486
199
49
45
57
36
29
15
16
16
Cais
693
470
292
484
368
268
295
142
191
94
90
160
Piersic
1205
1063
561
232
179
141
140
117
98
56
46
130
Migdal
93
39
19
1
-
2
1
12
-
2
-
3
Nuc
743
349
189
70
1
-
-
-
5
38
42
1
Castan
13
14
2
-
-
-
-
-
-
-
2
1
Alun
100
35
15
15
15
30
10
10
10
10
-
-
Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un sistem unitar de consultanţă, care să ofere tehnologii moderne şi să le asigure o cultură solidă de specialitate. Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul trebuie să ştie că dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de două grupe de factori şi anume:
23
- factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea tehnologiilor, materiale şi echipamente din dotare şi mijloacele de transport; - factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele acordate, servicii de asistenţă oferite, acţiuni de grup de tip asociativ, încadrarea producţiei în strategia agricolă regională şi naţională. La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce creează pieţe de desfacere, cerinţe pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare. Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producător, care ajută specialiştii din cercetare să abordeze problemele majore. Transferul şi difuzarea noilor tehnologii trebuie să parcurgă următoarele etape (figura 1.3.).
Figura 1.3. - Etapele transferului şi difuzării tehnologiilor noi
24
CAPITOLUL 2 CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi se pot clasifica din punct de vedere botanic, după habitus şi după fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia.
2.1. Clasificarea botanică Speciile pomicole de climat temperat aparţin clasei Magnoliatae (Dicotyledonatae) şi se grupează în 12 familii, 5 subfamilii, 24 genuri şi peste 66 specii (tabelul 2.1.). Tabelul 2.1. Clasificarea botanică a speciilor pomicole Ordinul
Familia
Subfamilia
Genul
Pirus
Cydonia
Rosaceae
Sorbus Mespilus Prunus Prunoideae
Rosales
Pomoideae
Malus
Armenianca Piersica
25
Specia - domestica Borkh. - silvestris Mill. -pumilla praecox Pall. -pumilla paradisiaca Pall. - baccata Borkh. - prunifolia Borkh - sativa Lam et. D.C. - piraster L. - eleagnifolia Pall. - nivalis Jac. - serotina Red. - oblonga Mill. - japonica Pers. - domestica L. - aucuparia L. - melanocarpa Red. - germanica L. - domestica L. - institiţia Jussc. - cerasifera Mhr. - spinosa L. - vulgaris Lam. - sibirica L. - mume Carr. - mandchurica Schv. - vulgaris Mill. - davidiana Karr. - comunis L.
Denumirea populară - mărul cultivat - mărul pădureţ - mărul dusen -mărul paradis - mărul siberian - mărul chinezesc - părul cultivat - părul pădureţ - părul sălcioară - părul nins - părul chinezesc - gutui cultivat - gutui japonez - scoruş - scoruş de munte - scoruşul negru - moşmon - prunul cultivat - prunul galben - corcoduş - porumbar - cais - caisul siberian - caisul japonez - cais de Manciuria - piersicul - piersicul lui David - migdalul
Ordinul
Familia
Subfamilia
Genul
Specia
Amygdalus
- nana L. - avium L. - vulgaris Mill. - mahaleb Mill. - fructicosa Pall. - vesca L. - moschata Duch. - virginiana Mill. - chiloensis Duch. - ananassa Duch. - idaeus var. vulgatus L. - idaeus var. strigosus Mill. - caesius L. - fructicosus L. - vulgaris Lam. - rubrum L. - nigrum L. - aureum Pursh. - reclinata Mill. - hirtella Spach. - vitis idaea L. - uliginosum L. - myrtillus L. - rhamnoides L. - ssp. Carpatica Rousi - jujuba Mill. - mas L. - regia L. - nigra L. - sativa Mill. - dentata Borkh. -pumilla Mill. - avellana L. - colurna L. - maxima Mill. - pontica Koh. - alba L. - carica L. - nigra L. - caerulea var. edulis L. - chinensis Planch. - deliciosa Achev.
Cerasus
Fragaria Rosoideae Rubus
Saxifragaceae
Ribesoidea e
Ribes Grossularia
Ericales
Ericaceae
Vaccinium
Eleagnales
Eleagnaceae
Hippöphae
Rhamnles Cornales
Rhamnaceae Cornaceae
Ziziphus Cornus
Juglandales Juglandaceae
Juglans
Fagaceae
Castanea
Betulaceae
Corylus
Fagales
Caprifoliacea e
Morus Ficus Sambucus Lonicera
Actinidiae
Actinidia
Moraceae Urticales Actinidiales
Denumirea populară - migdalul pitic - cireşul - vişinul - mahaleb - vişinul de stepă - fragul de pădure - căpşun - fragul de Virginia - fragul de Chile - zmeurul roşu - zmeurul pufos - murul de câmp - murul de pădure - coacăz sălbatic - coacăz roşu - coacăz negru - coacăz alb - agriş - agriş - afinul roşu - afinul vânăt - afinul negru - cătina albă - zizifus - cornul -nucul comun - nucul negru - castanul - castanul american - castanul pitic - alunul comun - alunul turcesc - funducul - alunul pontic - dudul - smochinul - socul european - caprifoi -actinidia chinezească -kiwi
În tabelul 2.1. sunt prezentate speciile pomicole cultivate, dar şi speciile spontane utilizate în prezent, fie ca portaltoi sau ca genitori în procesul de ameliorare a sortimentului de pomi şi arbuşti fructiferi. La U.Ş.A.M.V. Iaşi au fost introduse în cultură specii cum ar fi: Hippöphae rhamnoides, Ziziphus spina cristi, Lonicera coerulea, Aronia melanocarpa, Cornus mas. (V. Cireaşă, 1995).
26
2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus După habitus plantele pomicole se împart în: pomi propriu-zişi; arbustoizi; arbuşti; semiarbuşti; liane; plante fructifere semierboase. Pomi propriu-zişi (fig. 2.1.) sunt plante viguroase cu un singur trunchi bine definit şi o coroană de dimensiuni mari, care împreună, pot ajunge la înălţimi de 5-20 m şi o durată a vieţii de 15-100 ani şi chiar mai mult (ex. castanul). Au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulţi ani până la intrarea pe rod (excepţie face piersicul). Se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele specii şi prin drajoni (prun, vişin).
Fig. 2.1. - Pom propriu-zis
Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, caisul, vişinul, castanul. Arbustoizii (fig. 2.2.) au caractere intermediare între pomi şi arbuşti; cresc mai puţin înalţi (5-6 m); formează mai multe tulpini de grosimi diferite; intră relativ repede pe rod (3-4 ani) şi trăiesc aproxmativ 20-30 ani. Se înmulţesc, în general, pe cale vegetativă şi, mai rar, prin seminţe. Din această grupă fac parte alunul, vişinul arbustoid, scoruşul, cătina albă, ziziphus, gutuiul arbustoid şi unele tipuri de migdal. 27
Arbuştii (fig. 2.3.) sunt plante lemnoase cu talie mică (până la 2 - 2.5 m), care prezintă numeroase tulpini (10 - 20 buc), de grosimi şi înălţimi aproape egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au ciclul de dezvoltare scurt, intră pe rod în anul al doilea, dar nu trăiesc mai mult de 10 - 15 ani. Arbuştii emit cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi, marcote dar şi prin seminţe. Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: coacăzul negru şi roşu, agrişul, afinul etc.
Fig. 2.2. - Arbustoid
Fig. 2.3. - Arbust
Semiarbuştii (fig. 2.4.), au numeroase tulpini, erecte sau semierecte, de grosimi mici (cca 1cm), lungi de 1-3m. Tulpinile trăiesc doi ani, în primul an cresc vegetativ, în al doilea an rodesc, apoi se usucă. Plantele se regenerează prin drajoni care, de altfel, este şi principala metodă de înmulţire. O tufă trăieşte 10-15 ani. Zmeurul şi murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă.
Fig. 2.4. - Semiarbust
Fig. 2.5. - Plantă semierboasă
28
Lianele au tulpini foarte lungi ce ating 15-20 m, sunt subţiri sau ceva mai groase (3-5 cm până la 8-10 cm în diametru), adaptate pentru agăţare sau încolăcire în jurul arborilor. Din această categorie face parte actinidia. Plantele fructifere semierboase (fig. 2.5.) formează tufe mici de 25-30 cm înălţime. Tulpina se ramifică la nivelul solului formând segmente anuale de 2-3 cm, care vor forma stoloni şi rădăcini adventive. Frunzele mor în fiecare an, însă tulpinile trăiesc 6-8 ani. Din această grupă fac parte căpşunul şi fragul.
2.3. Clasificarea pomicolă Se face pe baza particularităţilor biologice şi tehnologice ale speciilor pomicole, un accent deosebit punându-se pe fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia. Din acest punct de vedere se disting 5 mari grupe: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere şi grupa plantelor subtropicale. 1. Grupa pomacee (pomoidee, seminţoase) cuprinde: mărul, părul, gutuiul, moşmonul, scoruşul, păducelul, specii din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o "poamă", care din punct de vedere morfologic este un "fruct fals", rezultat din concreşterea ovarului cu receptaculul floral şi care prezintă rezistenţă la transport şi păstrare; - mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali, solitari şi situaţi în general, în vârful ramurilor de rod. Acestea au o evoluţie şi degarnisire lentă; - pomii au longevitate mare, intră pe rod relativ târziu şi dau producţii mari; - repausul vegetativ este lung, înflorirea târzie, florile nefiind afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară; - sunt rezistente la ger, pretenţioase la umiditate şi fertilitatea solului, fapt pentru care cultura lor reuşeşte mai ales, în zona deluroasă; - suportă uşor tăierile, iar rănile se vindecă repede; - se înmulţesc prin altoire pe portaltoi generativi şi vegetativi şi se cultivă în livezi clasice, intensive şi superintensive. 2. Grupa drupacee (prunoide, sâmburoase) cuprinde: cireşul, vişinul, prunul, caisul, piersicul (precum şi mahaleb, corcoduşul, porumbarul şi zarzărul, specii care se folosesc ca portaltoi). Toate speciile aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o drupă cu mezocarpul comestibil şi endocarpul lignificat şi este perisabil; - mugurii de rod sunt monofuncţionali, floriferi, dispuşi solitar şi axilar pe ramurile de rod, acestea au o evoluţie rapidă, longevitate redusă, degarnisindu-se în zona bazală; - pomii au un ritm intens de creştere şi dezvoltare, mai ales în primii ani,, produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc repede; 29
- intră mai repede pe rod şi trăiesc mai puţin decât pomaceele, respectiv 4550 ani (cireş), 15-20 ani (cais, piersic); - perioada de repaus este scurtă, înfloresc timpuriu şi în unii ani, florile şi fructele abia formate, pot fi distruse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. - sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii (-26°C piersicul), au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă, fapt pentru care, cultura acestor specii este cantonată în zona colinară sau de câmpie, cu excepţia unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care dau rezultate bune şi în zona deluroasă. - suportă mai greu tăierile, rănile se cicatrizează mai greu, deseori prezentând scurgeri de clei; - se înmulţesc prin altoire, în special pe portaltoi generativi, cei vegetativi fiind mai recent introduşi în cultură. La vişin, înmulţirea se poate face şi prin drajoni (Oblacinska). - se cultivă cu precădere în sistem clasic, intensiv şi mai puţin superintensiv (vişin, prun, piersic). 3. Grupa nucifere - include nucul, castanul cu fructe comestibile alunul, specii din familii diferite dar cu fructe uscate, rezistente la transport şi păstrare. Acestea prezintă următoarele particularităţi: - fructul este o nucă (castan, alun) sau o pseudodrupă (nuc şi migdal), la care partea comestibilă este sămânţa; - cuprinde specii unisexuate monoice, cu creştere sub formă de pomi propru-zişi (nuc, castan) sau arbustoizi (alunul); - mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali şi evoluează în lăstari fertili, ce poartă numai flori femele (nuc, alun) sau şi mascule (castan); - sunt specii sensibile la ger (cu excepţia alunului comun), pretenţioase la căldură (castanul), fapt pentru care, se cultivă în zone cu climă mai blândă. - suportă greu tăierile, iar la nuc apare plânsul; - se înmulţesc prin seminţe (nuc, castan) sau drajoni (alun) marcote (castan) sau prin altoire la masă (castan nuc); - unele specii trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nuc, castan) altele intră pe rod mai devreme dar au o viaţă mai scurtă (alun, migdal). 4. Grupa bacifere cuprinde: coacăzul, agrişul, zmeurul, murul, căpşunul, fragul, afinul, cătina albă, scoruşul negru, lonicera albastră. Specii care fac parte din familii diferite şi au toate, fructele foarte perisabile, sensibile la transport şi păstrare. - fructele sunt bace (afin, soc, cătina albă, scoruşul negru. lonicera albastră), pseudobace (coacăz, agriş), polidrupe (zmeur, mur), poliachene sau receptacul îngroşat (căpşun, frag); - plantele cresc sub formă de arbuşti (coacăz, agriş, soc, cătină), semiarbuşti (zmeur, mur) sau plante semiierboase (căpşun); - intră repede pe rod şi au longevitate mică; 30
- se înmulţesc vegetativ: drajoni (zmeur, mur, cătină), stoloni (căpşun) butaşi şi marcote (coacăz, afin, agriş). 5. Grupa speciilor subtropicale cuprinde - smochinul, rodia, citrice (lămâi, portocal), actinidia, care fiind plante de climat mediteranian, la noi în ţară, se cultivă în sere, apartamente sau chiar în câmp (smochin, kiwi); - fructul hisperida (citrice), siconă (smochin), bacă falsă la rodie (Punica granatuie), bacă la kiwi (Actinidia chinensis).
Fig. 2.6. - Poamă
Fig. 2.7. - Drupă
Fig. 2.8. - Nucă
Fig. 2.9. - Bacă
31
CAPITOLUL 3 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI În general, pomii cultivaţi reprezintă un sistem obţinut din două sau chiar trei subsisteme. În biologie acest sistem poartă denumirea de simbioză. În acest sistem, fiecare parte componentă, participă activ la viaţa de asociaţie. Astfel, portaltoiul (hipobiontul) absoarbe seva brută şi o transmite altoiului (epibiontului) care o transformă în produs finit, folosit apoi, în mod egal de cei doi parteneri. În afară de indivizi altoiţi, în cultură mai există şi pomi care cresc pe rădăcini proprii, obţinuţi pe cale generativă sau prin una din metodele de înmulţire vegetativă, dintre care înmulţirea meristematică pare să câştige teren. Fiecare individ, indiferent de modul de obţinere, este alcătuit din organe specifice adaptate la condiţiile ecologice în care trăiesc. Aceste organe se pot grupa în două mari subsisteme cu formă şi funcţii distincte: (Fig. 3.1.) Organele hipogee (rădăcina); Organele epigee (tulpina).
3.1. Rădăcina Clasificarea rădăcinilor - tipuri de rădăcini: După origine: a. - rădăcini embrionare - se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei obţinuţi pe portaltoi generativi; b. - rădăcini adventive - sunt caracteristice pomilor obţinuţi pe cale vegetativă. După dimensiuni: 1. Rădăcinile de schelet şi semischelet - constituie structura de rezistenţă a sistemului radicular şi sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale şi ramificaţiile lor până la ordinul III. Ele sunt groase (3-20 cm), lungi de 1-8 m (în funcţie de vârsta pomilor), au longevitate mare, structură anatomică secundară, epiderma suberificată, culoarea brună şi îndeplinesc funcţia de fixare a pomilor în sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă. 32
Fig. 3.1. - Biostructura unui pom 1- Pivotul; 2- Rădăcini orizontale; 3- Rădăcini verticale; 4- Rădăcini absorbante; 5- Coletul; 6- Trunchiul; 7- Axul coroanei; 8- Şarpantă; 9- Subşarpantă; 10- Ramuri de semischelet; 11- Săgeată; 12- Unghi de ramificare; 13- Unghi de deschidere; 14- Distanţă de ramificare; 15- Etaj
33
Pivotul - este rădăcina principală centrală, care provine din radicela embrionară. Se întâlneşte la pomii tineri, obţinuţi direct din sămânţă (portaltoi generativi) şi lipseşte la cei înmulţiţi vegetativ. Este gros, conic, are direcţia verticală de creştere şi prin ramificare formează rădăcinile de schelet. După ce atinge lungimea de 60-80 cm, ramifică puternic şi se atrofiază. Pomii altoiţi nu prezintă pivot, nici în cazul folosirii portaltoilor generativi deoarece, acesta se scurtează la plantarea în şcoala de puieţi cât şi cu ocazia scoaterii pomilor din pepinieră sau a plantării la locul definitiv. 2. Rădăcinile fibroase sau de garnisire - sunt ramificaţii secundare ale rădăcinilor de schelet (ord. IV, V, VI), sunt subţiri cu diametru sub 3 mm, scurte (fracţiuni de mm până la câţiva cm), trăiesc mai puţin de un an, constituind elementele nepermanente ale rădăcinii. După studiul de dezvoltare şi funcţiile pe care îndeplinesc rădăcinile fibroase pot fi clasificate în: a.- rădăcini axiale - sunt groase şi lungi până la 10-25 mm, au structură primară, culoarea albă iar în zona lor meristematică sunt mai groase decât cilindrul central (înaintea apariţiei îngroşării secundare). Folosesc pentru creştere canalele existente în sol, dar pot să-şi formeze altele noi. Vârful lor de creştere exercită asupra solului o presiune de 15-25 atm. (Roy Rom, l988). Viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, prezenţa O2 şi a substanţelor hrănitoare în sol, acestea prezentând un chimiotropism accentuat. (fig. 3.2.). Aceste rădăcini evoluează în rădăcini intermediare şi apoi în conducătoare. b.- rădăcini active sau absorbante sunt lungi de 0,1-4 mm şi groase de 0,3-1 mm, au structură primară, culoarea albă şi pot avea micoriză. Au rolul de absorbţie şi de sinteză. În perioada creşterii intensive, reprezintă 90% din numărul total de rădăcini, Fig. 3.2. Structura care la pomii maturi pot depăşi chiar nepermanentă a rădăcinii milioane. Au o perioadă de viaţă foarte scurtă 1. rădăcini axiale; 2. rădăcini (15-25 zile), nu formează îngroşări secundare absorbante; 3. rădăcini intermediare; 4. rădăcini şi sunt acoperite cu perişori absorbanţi. conducătoare Numărul perişorilor absorbanţi diferă de la o specie la alta: exemplu la măr 170-300 /mm2, la prun 380 /mm2 etc. Majoritatea acestor rădăcini active se găsesc către extremităţile rădăcinilor de schelet şi semischelet, în zona cuprinsă între R/2 şi 3R/2 din proiecţia coroanei pe sol. În această zonă îngrăşămintele au un coeficient ridicat de utilizare. 34
c.- rădăcini intermediare, de culoare gri-deschis, provin în special din rădăcini axiale mai rar din rădăcini absorbante. Au o durată de viaţă scurtă (10-15 zile) şi fac tranziţia la rădăcinile conducătoare. d.- rădăcini conducătoare - au culoarea brună-deschisă, se alungesc şi se îngroaşă an de an, transformându-se în timp în rădăcini de schelet şi semischelet. Au rol în fixarea pomului şi în conducerea sevei brute.
Funcţiile rădăcinilor Pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului planta-individ rădăcinile execută numeroase funcţii: ancorarea în sol; absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare. Ancorarea în sol - depinde de o serie de factori care contribuie la definirea habitusului rădăcinii: biologici, de sol şi agrotehnici. Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât specia este mai viguroasă cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volum mare de sol. De exemplu, nucul la vârsta de 40 de ani are rădăcinile extinse la 1114 m de trunchi, unele ajung la 20 m (Rusu E., 1969). În cadrul aceleiaşi specii, portaltoiul prin particularităţile sale genetice, generează diferenţe mari privind înrădăcinarea în condiţii indentice de sol şi agrotehnică. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol, decât cei cu vigoare redusă, care necesită sistem de susţinere. Soiul influenţează semnificativ ramificarea rădăcinilor, îndeosebi a celor cu direcţie orizontală şi implicit extinderea suprafeţei ocupate de acestea. O influenţă puternică asupra extinderii şi repartizării rădăcinilor în sol revine: însuşirilor fizice, îndeosebi textura, structura şi stabilitatea structurală. Agrotehnica - poate aduce uneori schimbări importante în extinderea şi repartizarea pe profil a rădăcinilor prin modificarea condiţiilor din sol, îndeosebi înainte de plantare. Absorbţia apei - şi a substanţelor minerale este o funcţie principală care contribuie la satisfacerea nevoilor de apă şi de hrană ale pomului. Odată cu apă sunt absorbiţi şi ionii elementelor hrănitoare precum şi substanţele organice cu moleculă mică, existente în soluţia solului. Absorbţia se realizează în principal prin intermediul perişorilor absorbanţi. O cantitate importantă de apă şi mai puţin de săruri minerale pătrund în pomi şi prin rădăcinile suberificate. Această particularitate prezintă importanţa în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca, prin pierderea rapidă a apei. În ce priveşte absorbţia apei la nivelul rădăcinilor absorbante şi axiale, aceasta se face în două moduri pasiv şi activ. Absorbţia pasivă - a apei este determinată de transpiraţie, care creează un deficit de saturaţie la nivelul frunzelor, provocând astfel un deficit de presiune în xilem, care se transmite hidrostatic până la cele mai fine ramificaţii ale rădăcinii. Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 atm. la măr, păr, gutui şi cireş şi 18 atm. la prun şi piersic. 35
Apa este absorbită prin peri absorbanţi şi direcţionată spre vasele de lemn (xilem). Absorbţia pasivă vehiculează cea mai mare cantitate de apă prin plantă în perioada de vegetaţie. Absorbţia activă - nu depinde de transpiraţie, ci este rezultatul forţelor dezvoltate în rădăcini. Celulele rădăcinii preiau prin endosmoză soluţia externă (de obicei hipotonă) şi o pompează în vasele de lemn. Pe această cale apa este absorbită cu forţe mai mici 1,8-2 atm. (Milică C. şi colab. 1977). Ionii minerali sunt absorbiţi prin absorbţia activă. Transportul substanţelor absorbante se face prin xilem, care este continuu de la vârful rădăcinii până la frunze, iar seva elaborată se deplasează de la frunze la rădăcini prin floem. Respiraţia se desfăşoară normal, când oxigenul din sol reprezintă 10 % din aerul din sol. Creşterea rădăcinilor este mult redusă la o concentraţie de 3-5% şi rădăcinile abia supraveţuiesc la 0,1-3% oxigen. Dintre rădăcini, cele noi formate au cerinţe mai mari decât cele în vârstă. Situaţii de stress în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite, în cele cu textură şi structură deficitară, precum şi pe terenurile inundate. În acest caz apare asfixia radiculară, concomitent cu inhibarea funcţiilor întregului sistem radicular. Deosebit de sensibilă la acest fenomen entropic este cireşul, care nu suportă inundaţiile chiar şi parţiale mai mult de 10-12 zile. O altă sursă producătoare de dioxid de carbon sunt chiar rădăcinile pomilor. Cercetările au demonstrat că 2/3 din cantitatea de dioxid de carbon provine din activitatea microbiană, iar 1/3 este produsă de rădăcinile pomilor (D. Soltner, 1990).
Depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini are o mare importaţă pentru plantă în general. Acestea conferă pomilor o mare vitalitate, putând fi utilizate în momente critice din ciclul anual de viaţă (creşterea rădăcinilor primăvara, vindecarea rănilor) Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa maximă. Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice (aminoacizi, amide), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxinele şi giberelinele, citochininele, acidul abscizic şi etilenul. Toate aceste substanţe influenţează activitatea fiziologică a pomului, precum şi creşterea şi dezvoltarea acestuia. Secreţia (desorbţia) - constă în eliminarea de către rădăcini în mediul exterior a unor substanţe dintre care: - unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol (acidul carbonic); 36
- rădăcinile mai elimină în sol zaharuri simple sau chiar polizaharide, enzime, aminoacizi. În zona sistemului radicular numită şi rizosferă sunt create condiţii pentru dezvoltarea unui număr mare de microorganisme, bacterii, acomycete, ciuperci. Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile active ale pomului. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare, în special, în solurile sărace în fosfor. De asemenea, micoriza facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare. În general, pomii care prezintă micoriză, sunt mai viguroşi, mai bine dezvoltaţi, mai rezistenţi. Insecticidele şi erbicidele pot avea efecte nefavorabile asupra micorizei (Viorica Aldea, 1985).
-Prezenţa substanţelor aleopatice în sol, constituie şi una dintre cauzele apariţiei fenomenului de “oboseală a solului”, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi din aceiaşi specie. Böhmer a descoperit în rădăcinile rămase în sol după defrişarea pomilor, la măr florizina. De asemenea, au fost identificate benzaldehida şi amigdalina în rădăcinile piersicului. Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum sunt: porumbarul, prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă (drajonare). Longevitatea rădăcinilor şi ritmicitatea creşterilor anuale Comparativ cu organele epigee, rădăcinile prezintă o plasticitate ecologică mult mai redusă reacţionând mai prompt la schimbările de mediu. De aceea apar rădăcini noi în fiecare an, care se îndreaptă spre zonele mai bogate în elemente nutritive. Formarea de rădăcini noi, ca şi moartea altora este un proces natural şi continuu caracteristic organelor hipogee, care constituie o latură a circuitului elementelor în natură. Referitor la ritmicitatea creşterii rădăcinilor s-a constatat că acestea au o capacitate potenţială de a creşte în tot cursul ciclului anual (Roy Rom citat de Miliţiu I., 1992). Rădăcinile îşi încep activitatea mult mai devreme primăvara, când în sol se înregistrează cca. 2°C şi o încheie mult mai târziu toamna, la realizarea în sol a aceluiaşi prag de temperatură. De regulă, creşterea rădăcinilor precede creşterea lăstarilor, atingând un maxim înainte de creşterea intensă a lăstarilor. Un al II lea maxim se înregistrează târziu în vară, după ce lăstarii s-au oprit din creştere şi numai dacă temperatura solului nu depăşeşte 20-25°C. Fluctuaţii ciclice pot fi datorate competiţiei pentru hidraţii de carbon care apare între organele supra şi subterane, precum şi condiţiilor ecologice şi tehnologice. Cea mai mare parte din volumul creşterilor are loc în timpul nopţii (60%).
37
3.2. Tulpina La pomii cultivaţi şi la arbuştii fructiferi, tulpina are ca origine mugurii vegetativi, aparţinând altoilor sau butaşilor. La speciile pomicole obţinute prin seminţe, sistemul aerian (tulpina) este de origine embrionară. Tulpina are funcţia de conducere a sevelor (brută şi elaborată) şi generează toate biosistemele componente (lăstari, ramuri, frunze, flori, fructe). Creşterea în lungime şi ramificarea tulpinii este asigurată prin activitatea meristemelor primare din conurile de creştere (muguri vegetativi), care dau naştere ţesuturilor primare (formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central). Creşterea în grosime a tulpinii este asigurată de două zone meristematice secundare, cambiul, situat la limita dintre scoarţă şi lemn, care generează lemn şi liber secundar (vasele libero-lemnoase) şi felogenul, situat în scoarţă care generează felodermul către interior (scoarţă secundară) şi suberul către exterior. Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroana. 3.2.1. Trunchiul Trunchiul este partea bazală neramificată a tulpinii, care face legătura dintre rădăcină şi coroană. În funcţie de sistemul de cultură a pomilor trunchiul poate avea dimensiuni diferite: - 30 - 40 cm, trunchi pitic, plantaţii superintensive; - 40 - 60 cm, trunchi mijlociu, plantaţii intensive; - 60 - 80 cm, trunchi supramijlociu, plantaţii clasice; - 100 - 180 cm, trunchi înalt, plantaţii de aliniament. Trunchiul este caracteristic pomilor propriu-zişi şi mai puţin arbuştilor şi lipseşte la arbuşti şi semiarbuşti. 3.2.2. Coroana Coroana cuprinde totalitatea ramificaţiilor tulpinii, fiind constituită din numeroase bioelemente, care se diferenţiază între ele prin dimensiuni, funcţii, vârstă, aspect şi longevitate. Miliţiu I. (1992) - consideră longevitatea criteriul principal în diferenţierea bioelementelor ce alcătuiesc coroana, clasificându-se în: - bioelemente permanente (ramuri de schelet); - bioelemente cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi de rod); - bioelemente cu durată scurtă de viaţă (muguri, lăstari, frunzele, florile, fructele). Cireaşă V. (1995) - prezintă coroana formată din: - macrostructura vegetativă (ramurile de schelet şi semischelet); - microstructura roditoare (ramurile de rod). 38
1. Bioelementele permanente ale coroanei Ramurile de schelet - sunt cele mai viguroase ramificaţii din coroană şi formează structura de rezistenţă biologică a coroanei (scheletul pomului). Axul - este ramura centrală a coroanei (prelungirea trunchiului), care este delimitat la partea inferioară de prima ramură din coroană iar la cea superioară de o ramură anuală, numită săgeată. Pe ax sunt înserate ramurile de schelet de ordinul I. Din acestea se formează ramurile de ordinul II, care prin ramificare dau ramuri de ordin III ş.a.m.d. Lipseşte la coroanele de tip vas. Şarpantele (braţele sau ramurile de schelet de ordinul I), sunt ramurile cele mai puternice, de dimensiuni apreciabile, ce pornesc de pe trunchi sau de pe axul pomului. După modul de inserţie pe ax, acestea pot fi dispuse grupat: formând etaje (piramide şi palmetele etajate) sau spiralat, distanţate între ele (piramide şi palmete neetajate). Subşarpantele - sau ramurile de schelet de ordinul II se formează prin ramificarea celor de ordinul I şi la majoritatea formelor de coroană sunt dispuse bilateral-altern-extern. Forma de coroană este definită de modul de amplasare şi îmbinare a şarpantelor şi structura ei. De aici şi necesitatea cunoaşterii unor noţiuni care determină parametrii bioconstructivi ai coroanei. Unghiul de ramificare (creştere) este unghiul format între şarpantă şi ax sau între ramura de ordinul II şi cea de ordinul I. Pentru a avea un schelet bine consolidat, este de dorit, ca unghiurile de ramificare să fie mai mari de 45o, condiţionat şi de menţinerea unui echilibru între creştere, fructificare şi entropie. Unghiul de deschidere (divergenţă) este unghiul format în plan orizontal de două şarpante alăturate în cadrul unui etaj. Distanţa de ramificare este distanţa dintre ax şi prima subşarpantă sau intervalul dintre punctele de inserţie a două subşarpante pe lungimea unei şarpante. Sistemul de ramificare reprezintă modul de amplasare al subşarpantelor pe şarpante. Se întâlnesc două sisteme: ramificare prin bifurcare şi ramificare bilateral-altern-extern. 2. Bioelementele cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi ramurile de rod). a. Ramurile de semischelet - sunt ramificaţii de ordin superior (III, IV) ale ramurilor de schelet, au dimensiuni mici (1-2 cm grosime, 10-100 cm lungime), asigură amplificarea coroanei, constituind suportul de susţinere al ramurilor de rod, mugurilor, lăstarilor, frunzelor şi fructelor. Ramurile de semischelet se formează de regulă din ramuri vegetative de vigoare medie dar şi din ramurile de rod, care după fructificare, rămân numai cu 39
funcţia de semischelet (poartă buchete de mai şi ramuri mixte la drupacee, pinteni şi ţepuşe la pomacee). In majoritatea cazurilor, ramurile de semischelet se apleacă sub greutatea organelor pe care le susţin şi îndesesc coroana, se epuizează cu timpul şi dacă nu sunt regenerate provoacă degarnisirea scheletelui, fenomen cunoscut sub numele de elagaj (natural). b) Ramurile de rod - sunt formaţiuni lemnoase, de dimensiuni reduse (din punct de vedere botanic) pot fi numite microblaste (micros-mic) sau brachiblaste (brachis-scurt), care se formează în principal pe ramurile de semischelet sau chiar direct pe schelet în cazul soiurilor de tip spur. Ramurile de rod pot fi recunoscute cu uşurinţă prin următoarele particularităţi: -au dimensiuni reduse, 1-5 cm pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 20-30 cm, smiceaua, nuieluşa; 30-70 cm ramura mixtă; -au durata de viaţă scurtă: 1-2 ani la piersic, 5-6 ani la vişin, 10-12 ani la măr şi păr; -au o poziţie aproape perpendiculară pe ramura mamă (semischelet sau schelet), având un unghi mare de inserţie: 90°, pintenul, ţepuşa, buchetul de mai;, 45-60° ramura mixtă, nuieluşa, mlădiţa; -au ţesuturile fragile, sfărămicioase, datorită conţinutului ridicat în substanţe de rezervă; -evoluează rapid, transformându-se în noi formaţiuni de rod mai complexe (pinten - ţepuşă - bursă - vatră de rod la măr şi păr, măciulie - coarne de melc ramificaţie fructiferă la gutui) sau în ramuri de semischelet bine garnisite cu ramuri de rod. Unele ramuri de rod (pinten, smicele) deşi au toate caracteristicile prezentate mai sus, nu poartă muguri florali, acestea fiind denumite ramuri preflorifere (ramuri de rod în devenire) şi apar de obicei la pomii tineri şi devin în ani următori ramuri de rod propriu-zise. Formaţiunile de rod la măr şi păr La măr şi păr se cunosc următoarele formaţiuni de rod: pintenul, ţepuşa, smiceaua, nuieluşa, mlădiţa, bursa şi vatra de rod. (fig. 3.3) Pintenul - este o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur vegetativ terminal iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi. El se formează din muguri terminali sau laterali ai ramurilor vegetative sau de rod, în anii cu o încărcătură mare de fructe şi în perioada de declin a pomilor. Pintenul evoluează prin mugurul terminal în ţepuşă sau tot în pinten. Ţepuşa - este o ramură de rod scurtă (0,5-5 cm), care se deosebeşte de pinten, prin aceea că mugurul terminal este mixt. Se întâlneşte la toate soiurile de măr şi păr, fiind predominantă la cele de tip "spur". 40
Ţepuşa evoluează prin mugurul terminal într-o formaţiune fructiferă numită bursă. Smiceaua - conţine de asemenea, o ramură anuală prefloriferă de vigoare slabă, lungă de 10-30 cm, cu mugurele terminal şi cei laterali vegetativi. Smiceaua evoluează prin mugurul terminal şi cei laterali în nuieluşe (cel mai întâlnit caz), mlădiţe, smicele, ţepuşe sau pinteni, în funcţie de încărcătura de rod, vigoare şi poziţia în coroana pomului. Nuieluşa - este o formaţiune de rod, care se aseamănă după formă şi lungime cu smiceaua, deosebindu-se, prin aceea că mugurele terminal este mixt. Ea evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o bursă iar lateral din mugurii vegetativi se formează mlădiţe, nuieluşe, smicele, ţepuşe sau pinteni. Mlădiţa - reprezintă o formaţiune de rod de 10-40 cm lungime care are în poziţie terminală şi subterminală (2-5) muguri micşti, restul mugurilor fiind vegetativi. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în poziţie terminală şi subterminală burse iar lateral ţepuşe, pinteni. Bursa - sau puntea de rod reprezintă o formaţiune bienală scurtă, care provine din mugurul mixt terminal al ţepuşei, nuieluşei sau mlădiţei. În condiţii favorabile de nutriţie, bursa asigură dezvoltarea normală a fructelor, dar şi formează ţepuşe, pinteni, smicele, nuieluşe sau mlădiţe. Vatra de rod - sau ramificaţia fructiferă este o formaţiune de rod multianuală formată din două sau mai multe burse. Ele se dezvoltă numai prin evoluţia ţepuşelor. La păr, ramurile de rod sunt viguroase decât la măr, glabre, cu muguri mari, conici, cu vârful ascuţit şi depărtat de ramură.
Fig. 3.3. - Ramurile de rod la măr şi păr 1- pinten; 2- ţepuşă; 3- smicea; 4- nuieluşă; 5- mlădiţă; 6- bursă ; 7- vatră de rod (după Cepoiu N., 2001)
41
Formaţiunile de rod la gutui Gutuiul fructifică pe ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. (fig. 3.4.) Ramura mixtă este o creştere anuală de 20-60 cm lungime, care prezintă 5-20 muguri micşti în treimea superioară şi mediană şi câţiva muguri vegetativi slab dezvoltaţi în partea bazală. Uneori mugurii vegetativi pot alterna axial cu cei micşti. Din mugurii micşti se formează lăstari fertili de 5-12 cm, care poartă în vârf o floare şi mai târziu un fruct şi devin măciulii la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Ramura lungă evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită cu măciulii, a căror vigoare descreşte de la vârf spre baza ei. Măciulia reprezintă o ramură de rod scurtă (5-12 cm) cu vârful îngroşat şi o cicatrice pe el, rezultată în urma desprinderii fructului de pe lăstar. Pe partea terminală îngroşată se formează câte 1-3 muguri micşti, iar lateral 3-7 muguri vegetativi. Măciulia evoluează în formaţiunea coarne de melc, astfel, din muguri micşti se formează lăstari fertili, care se îngroaşă terminal transformându-se în noi măciulii. Măciuliile mai puţin viguroase, de cele mai multe ori se usucă sau formează o singură măciulie. Coarnele de melc constituie o formaţiune de rod multianuală ce cuprinde două măciulii de un an situate pe una de doi ani.
Fig. 3.4. - Ramurile de rod la gutui şi moşmon Ramura mixtă (1) şi evoluţia ei în ramură de semischelet garnisită cu măciulii (2), iar în anul următor formează coarne de melc (3); evoluţia mugurilor micşti în lăstari fertili (a,b). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
42
Formaţiunile de rod la cireş şi vişin Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul. (fig. 3.5) Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee. La pomii tineri pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu o poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete. Ramura buchet (buchet de mai) este o formaţiune scurtă (1 - 5 cm) care prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4 - 6 muguri floriferi. Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de vegetaţie în pinteni. Ramura mijlocie are lungimea de 10 - 30 cm. Terminal şi în partea superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri floriferi. Uneori mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toată lungimea ramurii. Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni iar lateral buchete şi pinteni. Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică ca ramura mijlocie. Evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal şi în poziţie subterminală ramuri mijlocii iar lateral buchete de mai şi pinteni.
Fig. 3.5. - Ramurile de rod la cireş şi vişin Ramura mijlocie şi evoluţia ei (1a; 1b); ramura lungă şi evoluţia ei (2a; 2b); ramura pleată de un an (3a) şi evoluţia ei în anii următori (3b); pintenul (4a) şi evoluţia lui tot în pinten (4b)sau în buchet de mai (5a); buchet de mai simplu (5b) şi alungit (5c). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
43
Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia, Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş, la unele soiuri (Ramon Oliva). Este o creştere anuală cu lungimea de 15 - 40 cm, care prezintă un mugur vegetativ terminal şi lateral 10 - 15 muguri floriferi, dispuşi solitar. Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de viaţă. După 5 - 6 ani de fructificare ele se usucă. Formaţiunile de rod la prun şi cais La prun şi cais se disting următoarele formaţiuni fructifere: spinul, pintenul şi smiceaua care sunt preflorifere, ramura buchet, ramura mixtă şi ramura anticipată care rodesc. (fig. 3.6) Spinul este o creştere anuală scurtă (2 - 10 cm), la care mugurele terminal s-a transformat în ghimpe. Lateral are muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Se întâlneşte la zarzăr, corcoduş, unele biotipuri locale de prun, dar în special la soiul Tuleu gras. Spinul evoluează prin muguri vegetativi laterali, formând pinteni sau buchete de mai, în funcţie de încărcătura de rod. După 2 - 3 ani de rodire, ghimpele terminal se usucă şi cade, spinul căpătând aspectul unei ramificaţii fructifere. Pintenul are lungimea de lungimea de 0,5 - 2,5 cm, terminal poartă un mugur vegetativ care-i asigură creşterea în lungime, iar lateral are tot muguri vegetativi, slab dezvoltaţi. Pintenul se formează din mugurii laterali ai ramurilor anuale de vigoare mică şi mijlocie şi evoluează în general monoaxial în ramuri buchet scurte. Smiceaua este o formaţiune prefloriferă subţire (2 - 4 mm), de 15 - 40 cm lungime, care prezintă atât terminal cât şi lateral numai muguri vegetativi. Apare la unele soiuri de prun (Tuleu gras) la începutul perioadei de rodire. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în partea superioară smicele şi ramuri buchet iar în treimea mijlocie şi inferioară numai pinteni. Ramura buchet sau buchetul de mai este o formaţiune scurtă de 2 - 5 cm lungime, cu un mugur terminal vegetativ care-i asigură creşterea, iar lateral sunt inserate 3 - 5 grupuri de muguri a câte 2 - 3 muguri, din care unul vegetativ şi ceilalţi floriferi. Evoluează prin mugurii vegetativi în pinteni şi buchete de mai formând ramificaţii fructifere. La soiul de prun Stanley se întâlnesc cele mai viguroase şi ramificate buchete de mai (Drobotă Gh. şi colab.,1991). Ramura mixtă este o creştere anuală de 15 - 60 cm, care prezintă terminal un mugur vegetativ. Lateral sunt inseraţi muguri vegetativi şi floriferi, care pot fi dispuşi solitar, dar în general sunt grupaţi câte 2 - 3 la prun şi 2 - 8 la cais, predominante fiind grupurile formate de un mugur vegetativ şi unul florifer sau doi floriferi şi unul vegetativ. 44
Evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită în partea terminală cu noi ramuri mixte, iar în zona mediană şi bazală cu buchete şi pinteni.
Fig. 3.6. - Ramurile de rod la prun şi cais Ramură de prun cu spini (1); spinul (2a) şi evoluţia lui (2b); ramură mixtă anuală (3) şi evoluţia ei în ramură de semischelet (4); pinten (5); buchet de mai simplu (6) şi evoluţia lui în buchet ramificat (7); buchet ramificat, multianual la soiul de prun Stanley (8). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Ramura anticipată este o formaţiune întâlnită îndeosebi la cais, care prezintă o organizare morfologică asemănătoare cu a ramurii mixte, purtând lateral grupe de muguri vegetativi şi floriferi. Deoarece, mugurii floriferi de pe aceste ramuri sunt mai rezistenţi la ger, în anii mai friguroşi ele pot contribui la salvarea recoltei. Formaţiunile de rod la piersic şi migdal Piersicul şi migdalul fructifică pe ramura buchet, ramura salbă, ramura mixtă, ramura anticipată şi au ca ramură prefloriferă pintenul. (fig. 3.7) Pintenul este asemănător cu cel de la alte specii şi se formează la începutul rodirii pomilor, pe ramurile de schelet. El evoluează în buchete la pomii tineri, iar în perioada de maximă rodire în pinteni slab dezvoltaţi, care foarte des degeră în timpul iernii. Buchetul de mai este o formaţiune de 1 - 5 cm lungime, care prezintă terminal un mugur vegetativ iar axial câţiva muguri floriferi (2 - 4 la piersic şi 2 8 la migdal). Evoluează prin mugurele vegetativ terminal în buchete de mai, pinteni, salbe. 45
Ramura salbă sau şifon este o creştere anuală subţire, cu lungimea de 10 20 cm, care prezintă terminal un mugure vegetativ iar lateral 10 - 12 muguri floriferi dispuşi solitar, mai rar grupaţi câte 2. Salbele se formează în special la pomii bătrâni şi slabi. Poate evolua monoaxial în salbe şi buchete la pomii cu încărcătură normală sau în pinteni la pomii supraîncărcaţi cu rod.
Fig. 3.7. - Ramurile de rod la piersic şi migdal 1. pinten; 2. Ramura buchet, 3. Ramura salbă; 4,5 ramura mixtă: 6. Ramura anticipată - diferite posibilităţi de dispunere şi grupare a mugurilor vegetativi şi floriferi pe ramura mixtă. (după Cepoiu N., 2001)
Ramura mixtă este o creştere anuală, de 20 - 80 cm lungime şi poartă atât muguri vegetativi cât şi floriferi. Mugurele terminal este vegetativ iar în zona bazală, de asemenea, poartă 2 - 4 muguri vegetativi. Axial poartă muguri floriferi şi vegetativi dispuşi solitar dar de regulă grupaţi câte 2 - 3, cea mai frecventă grupare fiind formată din 3 muguri, din care unul vegetativ aşezat central şi 2 floriferi colaterali. Ramura mixtă evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o nouă ramură mixtă de vigoare slabă şi lateral salbe, buchete şi pinteni. Ramura anticipată se formează din muguri axilari de pe ramurile mixte mai viguroase, în cel de-al II-lea val de creştere. Are o lungime de 10 - 50 cm şi 3 - 5 mm grosime. Ca organizare morfologică se aseamănă cu ramura salbă sau ramura mixtă. 46
Formaţiunile de rod la nuc Nucul este o specie unisexuat monoică, care fructifică pe ramuri anuale mijlocii. (fig. 3.8) Ramura mijlocie este o creştere anuală de 5 - 30 cm lungime şi 6 - 10 mm grosime, care poartă terminal un mugur mixt unisexuat femel şi lateral 1 - 3 muguri de amenţi. Uneori poate avea 1 - 3 muguri micşti unisexuaţi femeli, iar axilar atât muguri de amenţi cât şi vegetativi, dispuşi serial.
Fig. 3.8. Specificul fructificării nucului Ramuri de rod (1, 2); lăstar fertil cu flori femele situate apical (3); ramură de rod cu amenţi axiali şi lăstar fertil terminal (4); secţiune longitudinală printr-o ramură de rod, se observă dispunerea serială a mugurilor axiali. (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Formaţiunile de rod la alun Alunul rodeşte pe ramuri scurte, mijlocii şi lungi. (fig. 3.9) Ramurile scurte au lungimea de 2 - 3 cm şi se aseamănă cu ţepuşele de la măr şi păr. Ele prezintă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lateral muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Evoluează prin mugurele mixt terminal într-o nouă ramură de rod scurtă. Ramurile mijlocii au lungimea de 15 - 30 cm şi prezintă terminal un mugur mixt sau un grup de amenţi, iar lateral muguri micşti. Ramurile lungi (au peste 40 cm) prezintă terminal un mugure mixt iar lateral muguri micşti, uneori grupe de amenţi. În zona bazală prezintă muguri vegetativi. Ramurile lungi se întâlnesc în general, la pomii tineri. 47
Fig. 3.9. - Specificul fructificării alunului. Ramuri anuale lungi (1) şi mijlocii (2) cu muguri micşti şi amenţi dispuşi lateral sau terminal; lăstar fertil provenit prin evoluţia mugurelui mixt (3);ramuri de rod scurte cu muguri micşti dispuşi apical (4) sau la baza grupului de amenţi (5). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Formaţiunile de rod la castan Ramura mijlocie - este o creştere anuală de 10-30 cm, care poartă în partea superioară muguri micşti, iar în partea inferioară muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Mugurii micşti evoluează primăvara în lăstari fertili, care vor forma amenţi uni sau bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi situaţi în partea inferioară a lăstarului fertil şi poartă numai flori mascule. Amenţii bisexuaţi se formează în partea superioară şi mijlocie a lăstarului fertil. Aceştia poartă spre bază flori femele iar spre vârf numai flori mascule. (fig. 3.10) 48
Fig. 3.10. - Specificul fructificării castanului cu fructe comestibile Ramura anuală mijlocie cu muguri micşti situaţi în partea superioară (1); lăstar fertil cu amenţi bisexuali şi unisexuaţi (2); ramură cu fructe (3) (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Specificul de fructificare la arbuştii fructiferi Zmeurul rodeşte pe tulpini de un an, crescute în anul anterior fructificării. Au lungimi de 1-1,5m, sunt cilindrice, neramificate, erecte, acoperite cu ghimpi. Tulpinile care au fructificat se usucă în acelaşi an. (fig. 3.11.) Coacăzul negru rodeşte pe ramuri scurte şi ramuri anuale mijlocii, formate pe tulpini în vârstă de 2-5 ani. Tulpinile au durata productivă rentabilă de 4-5 ani, după care se înlocuiesc prin tăieri. (fig. 3.12.) Coacăzul roşu rodeşte pe ramuri scurte asemănătoare cu buchetele de mai (2-3cm). Terminal, aceste ramuri au un mugure vegetativ, iar axilar muguri de rod. (fig. 3.12.) Agrişul fructifică prioritar pe ramuri buchet simple sau ramificate inserate pe tulpini de 2-7 ani. Murul rodeşte pe tulpini de un an formate în anul anterior. Tulpinile trăiesc 2 ani. Afinul de cultură fructifică pe ramuri de un an formate pe tulpini de 2-10 ani. Cătina albă fructifică pe ramuri multianuale; este o plantă unisexuat dioică. Socul fructifică pe ramuri anuale mijlocii, formate în anul precedent. 49
Fig. 3.11.- Specificul fructificării zmeurului Fragment dintr-o tulpină de un an, se observă dispunerea mugurilor de rod micşti (1); tulpina fructiferă garnisită cu lăstari fertili formaţi prin evoluţia mugurilor micşti (2); formarea drajonilor din mugurii adventivi de pe rizomi (3). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Cornul fructifică pe ramuri de rod scurte, fin pubescente, de culoare verzuie, cu un mugure florifer terminal şi 1-2 muguri vegetativi inseraţi axial. Trandafirul pentru petale fructifică pe creşterile anuale ale tulpinilor de 23 ani. Ziziphus Spina Cristy fructifică pe lăstari fertili formaţi din muguri micşti, situaţi pe ramurile anuale mijlocii; ramurile roditoare subţiri, după fructificare se usucă şi cad, iar cele groase se ramifică. Lonicera fructifică pe ramuri de un an care poartă flori în axilele frunzelor. Scoruşul negru (Aronis melanocarpa) fructifică pe ramuri de rod scurte şi mijlocii provenite atât din lemn tânăr, cât şi mai bătrân. Scoruşul roşu (Sorbus aucuparia) fructifică şi rodeşte pe lăstari fertili formaţi din mugurii micşti ai ramurilor fructifere.
50
Fig. 3.12. - Ramuri de rod ale coacăzului Coacăz negru: ramura scurtă (1); ramura anuală mijlocie (2); tulpină garnisită cu ramuri fructifere (3); evoluţia mugurelui mixt într-un lăstar cu 1-2 inflorescenţe (4). Coacăz roşu: tulpină garnisită cu formaţiuni de rod (5); gruparea mugurilor de rod la limita dintre creşterile de 1 şi 2 ani (6); specificul de fructificare (7). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă Sunt reprezentate prin muguri, lăstari, frunze, flori şi fructe. Ele trăiesc doar câteva zile (florile) altele întreaga perioadă de vegetaţie (lăstarii) sau chiar un an (muguri vegetativi şi de rod) şi numai cu excepţii 2-3 ani (muguri dorminzi). MUGURII - sunt bioelemente de creştere şi rodire care se formează anual pe lăstari, în axila frunzelor sau chiar pe rădăcini (muguri adventivi). 51
După poziţia lor pe ramură mugurii pot fi: Mugurii terminali - au o poziţie apicală, fiind situaţi în vârful ramurilor anuale, se formează târziu, în fenofază încetării creşterii lăstarilor, primăvara pornesc primii în vegetaţie şi manifestă dominanţă apicală asupra mugurilor axilari. Au rolul de a asigura creşterea în lungime a ramurilor. Există şi cazuri când în poziţie terminală se formează un mugur de rod, în acest caz ramura nu se mai prelungeşte ci formează flori şi fructe (ramurile de rod la pomacee). Mugurii laterali (axilari) - se formează în axila frunzelor, pe noduri în cursul primăverii şi a verii. La majoritatea speciilor, muguri axilari rămân în repaus până primăvara următoare, iar la unele specii, ca de exemplu la piersic, prun, pornesc în vegetaţie în aceeaşi vară în care s-au format şi dau naştere la lăstari anticipaţi. Muguri situaţi sub cei terminali se numesc muguri subterminali şi evoluează în lăstari concurenţi. Mugurii axilari pot fi dispuşi câte unul la nod (solitar) sau în grupe de 2-6 buc. la un loc. Grupele de muguri sunt formate dintr-un mugur principal şi alţi câţiva muguri mai mici numiţi stipelari sau suplimentari. (fig. 3.13.)
Fig. 3.13. - Muguri: 1-colaterali; 2-seriali; 3-vegetativi; 4-floriferi
După dispunerea spaţială, mugurii stipelari pot fi: colaterali, atunci când sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurului principal (piersic, prun, cais) sau seriali dacă sunt aşezaţi sub mugurul principal, pe aceiaşi axă verticală (nuc). Mugurii dorminzi - sunt muguri axilari vegetativi, situaţi în zona bazală a ramurilor anuale sau multianuale şi rămân inactivi un timp îndelungat, constituind un fel de rezervă a pomului. Aceştia pornesc în vegetaţie, în cazul unor tăieri severe sau a ruperii unor ramuri. Mugurii adventivi - au o poziţie nedeterminată, se formează atât pe noduri şi pe internoduri pe ramurile multianuale, trunchi sau rădăcini şi au rolul de a reface organele pierdute. După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi: Muguri vegetativi - sau de creştere evoluează în lăstari cu frunze. Asigură creşterea şi ramificarea tulpinii, precum şi înmulţirea vegetativă a pomilor. Sunt mai mici ca cei de rod, au forma conică, cu vârful ascuţit, care poate fi depărtat sau alipit de ramură pe care s-au format. 52
Morfologic sunt alcătuiţi din conul de creştere cu ţesuturi meristematice primare, primordiile viitoarelor frunze şi muguri şi sunt acoperiţi de solzi protectori sau catafile. Muguri de rod - provin din mugurii vegetativi în urma procesului de diferenţiere. În comparaţie cu cei vegetativi, aceştia sunt mai mari, mai bombaţi şi cu vârful în general rotunjit. Pe ramuri pot avea poziţia apicală (pomacee) sau axială (drupacee). Din punct de vedere morfologic, mugurii de rod nu prezintă con de creştere, fiind formaţi dintr-un ax vegetativ, pe care se înseră primordiile bracteale, primordiile florale, iar la exterior sunt protejaţi de catafile. După organele pe care le generează mugurii de rod pot fi: floriferi, micşti şi muguri fruct. Mugurii floriferi - sunt monofuncţionali din ei rezultând numai flori, respectiv o floare (cais, piersic, migdal), 1-2 flori (prun) sau o inflorescenţă (cireş şi vişin). Mugurii micşti - sunt bifuncţionali, deoarece, formează atât organe vegetative (rozete de frunze, lăstari fertili) cât şi organe generative (flori sau inflorescenţe). Ei se întâlnesc la speciile pomacee şi arbuşti fructiferi. Muguri fruct - se întâlnesc la smochin, au formă globuloasă cresc şi evoluează fără a parcurge fenofaza de dezmugurire şi înflorire aparentă, transformându-se într-o inflorescenţă şi ulterior într-un “fruct fals” numit siconă. LĂSTARII - sunt bioelemente anuale de creştere şi alcătuiţi din noduri şi internoduri, poartă frunze în axila cărora se formează noi muguri. Au lungimea de 10-150 cm, culoarea verde, verde roşietică, roşcată (mur), roşie-maronie (afin), epiderma glabră (cais, piersic, migdal), glabrescentă (păr, prun), pubescentă (măr, gutui), acoperită cu sarmenţi (zmeur şi mur) sau ghimpi (măceş, trandafirul de dulceaţă). După mugurii din care provin lăstarii pot fi: - lăstarii terminali sau de prelungire se formează din muguri terminali ai ramurilor anuale, cărora le continuă creştere în lungime. - lăstari laterali sau axilari, provin din muguri laterali şi au o vigoare mai mică decât lăstarul terminal. Lăstarul lateral situat imediat sub cel de prelungire şi cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent. - lăstari lacomi, provin din muguri adventivi sau dorminzi de pe ramurile multianuale şi au o creştere extrem de rapidă. - lăstari anticipaţi sunt lăstari de dimensiuni mai reduse, ce iau naştere din muguri axilari, care pornesc în vegetaţie, în acelaşi an în care s-au format (piersic). - lăstari fertili care provin din muguri micşti de pe ramurile de rod. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, lăstarii devin ramuri anuale. Acestea păstrează în general, denumirea lăstarilor din care au provenit. 53
FRUNZELE - sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi din muguri vegetativi şi micşti. Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară, pentru creşterea organelor vegetative, cât şi pentru formarea fructelor. Asigurarea unei suprafeţe foliare optime şi păstrarea unei stări fitosanitare corespunzătoare, constituie un obiectiv important pentru pomicultură. Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului, constituie caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.(tabel 3.1.) Tabelul 3.1. Tipuri de frunze întâlnite la speciile pomicole Frunze simple limb întreg măr, păr,gutui, moşmon, cireş, vişin, prun, cais, piersic, migdal, castan, corn, alun.
limb lobat coacăz, agriş, smochin.
Frunze compuse palmate imparipenate căpşun, frag.
nuc, zmeur, mur, soc, măceş trandafir.,
FLOAREA - se formează din muguri de rod (floriferi şi micşti). La majoritatea speciilor florile sunt hermafrodite, iar la unele specii pomicole (alun, nuc) florile sunt unisexuate. (fig. 3.14.) La măr şi păr inflorescenţa este un corimb, la cireş şi vişin - corimb umbelifer, la căpşun - cimă bipară, la coacăz - racem, la nuc şi castan - amenţi. Florile solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, migdal, porumbar şi corcoduş.
Fig. 3.14. - Structura unei flori la cireş. (după Mc. Gregor)
FRUCTUL - se formează în urma procesului de fecundare şi “legare”; există cazuri rare la unele specii când se pot forma fructe fără fecundaţie (partenocarpice). 54
În urma acestor procese ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori împreună cu alte părţi ale florii în fruct. Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un număr mic dintre ele (alun, castan), fructe uscate. Fructele cărnoase ale speciilor pomicole sunt: poama, drupa şi baca. Poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar, şi receptacolul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Acest tip de fruct este caracteristic pentru speciile măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă, este formată din receptacul şi partea exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos formează lojile seminale. (fig. 3.15.)
Fig. 3.15. - Structura principalelor fructe a- măr; b- nucă; c- zmeură 1-epicarp; 2-mezocarp; 3-endocarp; 6-peduncul; 7-fascicule libero-lemnoase; 8-sămânţă; 9-drupeolă; 10-sepale; 11-receptacul.
Drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul. Partea cărnoasă, comestibilă, a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul lignificat formează sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică pentru prun, cais, piersic, cireş, vişin, corcoduş. Fructele nucului şi ale migdalului sunt tot drupe (pseudodrupe), la maturitatea cărora mezocarpul se usucă, iar partea comestibilă este de fapt sămânţa. La zmeur fructul este o polidrupă, alcătuită din mai multe drupeole. Baca este un fruct simplu caracteristic pentru coacăz şi agriş. Seminţele rezultate din ovule sunt înglobate în pulpă. Poliachena sau receptaculul îngroşat este caracteristic pentru căpşun şi frag. Fructele propriu-zise sunt mici achene prinse la exteriorul receptacului. Fructele uscate sunt achene cu pericarp lemnos (castane şi alune).
55
CAPITOLUL 4 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE 4.1. Perioadele de vârstă Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte alcătuiesc ciclul individual de viaţă. Pomii şi arbuştii fructiferi au un comportament foarte complex în decursul ciclului de viaţă, care se eşalonează pe durate variabile de la 10 - 15 ani la arbuşti, până la peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea plantelor, precum şi caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropie să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald. Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă, ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioada de vegetaţie activă. Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioada de tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin. La pomii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi prin seminţe se adaugă şi perioada embrionară, care durează de la formarea zigotului, până la germinarea seminţei şi formarea primelor frunze adevărate. 4.1.1. Perioada de tinereţe Este caracteristică prin predominanţa procesului de creştere, care se manifestă, atât funcţional cât şi morfologic, mai intens decât celelalte procese. Atât organele epigee cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul său maxim. Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.
56
Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc. Aceasta variază de la 3 - 4 ani la plantaţiile superintensive, la 5 - 6 ani la cele intensive şi 10 - 12 ani la cele clasice. Corelat cu procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în: Etapa juvenilă: în care pomii vegetează fără să fructifice, datorită între altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală. Această perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire. Etapa de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până când apar producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce fructificarea se intensifică, creşterile vegetative se reduc ajungând către finalul acestei perioade la o stare de echilibru (fig. 4.1.). Durata acestei perioade este influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere şi altele noi se formează în cantitate mare. Tendinţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă. Din relaţia creştererodire-entropie (C-R-E) predominantă este creşterea, ceea ce asigură un raport frunze-fructe favorabil. Producţia este mică dar de calitate superioară. 4.1.2. Perioada de maturitate Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea ireversibilă a producţiei. Este cea mai lungă perioade şi este de dorit să dureze cât mai mult. Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare iar producţiile sunt constante. Acum trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului de alternanţă de rodire. Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet şi semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de semischelet, iar cele existente se ramifică, îndesind coroana. Se formează în ritm susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare). Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani la cele intensive şi 20-40 de ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soi-portaltoi, agrotehnica aplicată etc. Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două etape: Etapa de mare producţie, durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi cca 7080% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o agrotehnică necorespunzătoare. 57
Etapa de diminuare a producţiei, începe odată cu scăderea uniformă a producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic. Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă; creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire, iar entropia este tot mai accentuată.
Fig. 4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării, printr-o agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă). Specia măr, plantaţie intensivă.
De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în detrimentul creşterilor vegetative conduce la un raport frunze-fructe dezechilibrat, cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând în acelaşi timp alternanţa de rodire. Totodată apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod. 58
În concluzie, amintim că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte măsuri agrotehnice efectuate corect, pot prelungi etapa de maturitate până la nivelul potenţialului maxim productiv al pomului. 4.1.3. Perioada de declin Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug. Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari apar în special rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface planta. Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În plantaţiile industriale această etapă nu mai există deoarece pomii se defrişează atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic. Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice, atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate.
4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm biologic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice. Pomii şi arbuştii fructiferi trec de-a lungul unui an prin două stări fiziologice distincte: cea de activitate fiziologică intensă (perioada de vegetaţie) şi una de viaţă latentă (perioada de repaus). Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe, care ajung la maturitate. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare. Cunoaşterea acestor faze fenologice (fenofaze) are ca scop adaptarea tehnologiei, în vederea obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate. 4.2.1. Perioada de vegetaţie Fenofazele organelor vegetative
1. Formarea mugurilor vegetativi Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada premergătoare repausului biologic. Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe lăstarii în creştere. 59
Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale ale meristemul primordial), primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi protectori. Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din starea de inhibiţie corelativă, în stare de repaus (dormance) (Manget, 1982; G. Grădinariu, 1992). 2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie - aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă etapă de diviziune. Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior. Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului. La iniţierea şi desfăşurarea creşterii participă: citochinine, auxine, gibereline şi acid abscisic (E. Baldini, 1976). Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal, pe seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o măsură mai mică pe substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în hidraţi de carbon, necesari procesului de creştere. Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei fenofaze. Astfel, din rezerva foarte mare de muguri vegetativi existentă pe pomi, numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi. Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană. Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca urmare, mugurii care se formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi. Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K. Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, favorabil calităţii şi constantei recoltelor. 60
3. Creşterea intensă a lăstarilor Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical într-o activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta. Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză (îndeosebi a proteinelor şi acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este intensă, internodiile se alungesc, nodurile devin mai proeminente iar mugurii formaţi ating dimensiuni normale. Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate integral în procesele de creştere şi fructificare. Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie, soi, vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi. La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7 săptămâni. În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor, potasiu şi apă. Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea, întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor. 4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la formarea mugurelui terminal. Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai groase şi au capacitatea fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase. Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a substanţelor stimulatoare şi o mărire semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi de frunze, în mod special acid abscisic (E. Baldini, 1988). Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe de rezervă. Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea pomilor cu apă şi substanţe nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de încărcătura de rod a pomilor. În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a pomilor. În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor, pomii absorb cca 60 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi 40 % din totalul anual de Mg (M-me Huguet).
61
Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona climatică. 5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor. Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea membranelor celulare, apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul căderii frunzelor. În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult, faţă de P şi K cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg (M-me Huguet).
De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul izolator de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (E. Baldini). Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată de migrarea substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente în frunze către celelalte organe ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor are efecte negative. Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces azot, la pomii tineri), fie a unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturarea ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului de substanţe sintetizate pentru respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă (A. P. Bădescu şi colab. 1994).
Fenofazele organelor de rod Pentru realizarea producţiei, organele de rod ale pomilor trec prin diferite procese morfologice, fiziologice şi biochimice, care se desfăşoară pe un ciclu de un an şi jumătate: încep în luna iunie-iulie cu diferenţierea mugurilor de rod şi se finalizează în anul următor, odată cu maturarea fructelor. Organele de fructificare parcurg următoarele 4 fenofaze succesive pentru formarea unei recolte: diferenţierea mugurilor de rod, înfloritul şi legarea fructelor, creşterea fructelor, maturarea fructelor. 1. Diferenţierea mugurilor de rod Procesul formării mugurilor de rod este complex şi cuprinde două etape obligatorii: inducţia florală şi diferenţierea morfologică. 62
Inducţia florală (antogenă) este o etapă relativ scurtă (8-9 săptămâni), în care se creează condiţiile necesare, schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul de formare, în muguri de rod. Aspectele legate de inducţia florală sunt insuficient cunoscute, datorită absenţei pe parcursul ei a unor modificări micro sau macroscopice. Inducţia florală cuprinde două faze: - reversibilă, prin dispariţia factorilor declanşatori, precum şi datorită efectului antiflorigen al giberelinei. - ireversibilă, când evoluţia mugurilor urmează programarea antogenă, indiferent de unele perturbaţii fiziologice. Această fază se manifestă cu 4-5 săptămâni înaintea diferenţierii morfologice (E. Baldini, 1988, citat de V. Cireaşă, 1995).
Inducţia florală începe în luna iunie, mai devreme la măr şi păr decât la prun şi piersic şi la soiurile timpurii faţă de cele târzii. La cireş şi vişin are loc după recoltarea fructelor. Aspectele fiziologice şi biochimice ale inducţiei florale nu sunt complet elucidate, asupra acestora s-au emis diferite ipoteze şi teorii: Teoria nutriţionistă se bazează pe acumularea substanţelor organice: raportul hidraţi de carbon-azot, C/N ≥ 1 (Klebs G., 1903); acidul fosforic (Kobel, 1964); raportul azot proteic/azot total (Ursulenko P. K., 1957). Teoria substanţelor florigene emisă încă din 1856 de către J. Sachs şi preluată de alţi cercetători (Harley C.P., Moon H. H. şi Regeimbal L.O. 1949). Inducţia florală este determinată de formarea în frunze a unor substanţe hormonale (auxine, citochinine), care migrează la nivelul mugurilor. Substanţele florigene nu au putut fi izolate până în prezent. Westwood M.N. (1978), consideră că inducţia florală este dependentă de: vârsta sezonieră (numărul de zile de la înflorirea deplină); reacţia la intensitatea şi calitatea luminii; de nutriţie; de suprafaţa foliară; de intensitatea tăierilor; de nivelul recoltei, respectiv existenţa unui echilibru hormonal care acţionează în spaţiu şi timp (pomocronotop după V. Cireaşă, 1995), la nivelul apical al mugurilor. Teoria genetică potrivit căreia inducţia florală este determinată de gene specifice înfloririi (florigen), care controlează sinteza substanţelor hormonale de către frunze şi afluxul acestora la nivelul meristemului apical al mugurilor, sub acţiunea unor stimuli termici, fotoperiodici şi hormonali (citochinine). Dintre factorii externi se menţionează luminozitatea intensă, temperatura de 18-25oC şi aprovizionarea solului cu apă (Kolomieţ, 1961). După H. Chirilei (1976), formarea florilor este determinată de florigen, care activează genele florale din muguri vegetativi, dar care nu au fost descoperite până în prezent. Diferenţierea morfologică sau intramugurală are loc după inducţia florală şi se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp (8-9 luni), rezultatul fiind diferenţierea în muguri, a elementelor morfologice ale florii (primordiile florale). Diferenţierea morfologică cuprinde câteva faze desfăşurate după încetarea creşterii lăstarilor: 63
- aplatizarea apexului, datorită activităţii mai intense a procesului de diviziune de la periferia conului meristematic; - apariţia primordiilor sepalelor; - diferenţierea sepalelor, staminelor şi pistilului. Aceste faze se desfăşoară în timpul verii, când temperatura este de 18-20oC (Serghev, 1961) şi se continuă în cursul toamnei, iernii şi a primăverii, când se desăvârşeşte formarea organelor sexuale (stamine şi pistil) şi formarea gameţilor (polen şi ovule). Bioritmul desfăşurării diferenţierii nu este acelaşi la toate speciile, începe mai întâi, la speciile şi soiurile care înfloresc primăvara timpuriu şi îşi maturează fructele devreme (N. Constantinescu şi colab. 1969; Creola Mănescu şi colab. 1989; V. Balan şi colab. 2001).
În afară de specie şi de soi, diferenţierea morfologică mai este influenţată de condiţiile climatice şi tehnologice: - temperatura şi seceta din a doua parte a verii, accelerează procesul de diferenţiere (Newmann, 1962). - umbrirea frunzelor, micşorează intensitatea procesului de diferenţiere, fiind una din cauzele înfloririi eşalonate în cadrul coroanei pomilor (Rudenko, 1960).
- tăierile, excesul de azot şi umiditatea prelungesc creşterea lăstarilor, întârziind formarea mugurilor de rod. - supraîncărcarea cu fructe a pomilor, înhibă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod. 2. Înfloritul şi legarea fructelor Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi dublează volumul. Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt: dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor. (fig. 4.1) Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii. Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie: -înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal); -înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun); -apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este dependentă de temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig a soiului (t° scăzute pozitive pentru formarea gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei. Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar pentru arbuştii fructiferi de 4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce 64
pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură activă (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole caisul are nevoie de 300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul 325°C; mărul 380-690°C; nucul 435°C (M. Popescu, 1972, Elena Voica, 1973, Sonea V.).
Fig. 4.1. Fenofazele organelor de rod la măr (după Flekinger) A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire); D-D3 –apariţia butonilor florali; E-E2 – apariţia petalelor; F-F2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor; I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor
65
Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea atmosferică 50-60%. Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazul primăverilor mai reci sau se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată. Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană (de obicei apar primele flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi apar celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte. Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul, cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul, coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul, măceşul, lonicera, zizifus. Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul precedent (biochimic fiind predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca, în absenţa acestora, se constată o cădere masivă a florilor. În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Începutul umflării mugurilor corespunde cu apariţia în masă a tetradelor, umflarea mugurilor (începutul formării grăunciorilor de polen) iar odată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar (macrosporogeneza), iar polenizarea şi fecundarea urmează după deschiderea florilor.
Polenizarea Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe stigmat şi germinarea polenului (Breton, 1980). Polenizarea poate fi entomofilă şi anemofilă. Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor pomicole, care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus). Condiţiile climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile: temperatura de 10-12°C, zile calde, fără ploi. Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc, castan, alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul polenului fiind asigurat de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor femele favorizează receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului).
Fecundarea Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul. 66
Aici are loc o dublă fecundare, respectiv, una din cele două spermatii se uneşte cu oosferă şi formează zigotul (nr. dublu de cromozomi), iar spermatia secundară se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar şi dă naştere la zigotul accesoriu (endosperm) cu număr triplu de cromozomi. Cercetările mai noi au arătat, că în procesul fecundării şi legării fructelor, regulatorii de creştere au un rol important (acidul giberelinic). După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile existente în cultură pot fi: -autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu (cais, piersic, gutui, ), zmeur, afin, căpşun (unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori. -autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la alte soiuri bune polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr, prun, cireş). Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind atrofiate şi lipsite de polen, ca în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar, Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de nuc, la care momentul înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele (soiurile putând fi: protandre şi protogine), unisexualităţii dioice la cătina albă. Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele. Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc (ex. soiuri de cireş B. Burlat x B. Moreau) (Bargioni 1991). Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost complet elucidat. Incompatibilitatea se caracterizeză prin inhibare stilară a creşterii tubului polenic, tipic gametofitului autoincompatibilităţii, care se datorează existenţei perechilor de gene alele.(Lansari şi Iezzoni). (fig. 4.2.). Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la drupacee în funcţie de soi, polenizatori factorii interni climatici şi de nutriţie din timpul înfloritului asigură recolte mari şi constante. Factori interni -de natură morfologică - absenţa polenului - androsterilitate; -de natură fiziologică - pomi foarte bătrâni, epuizaţi, ramuri slab dezvoltate; -de natură citologică - unele soiuri triploide de măr cu deficienţe cromozomale. Factori climatici -temperatura, umiditatea atmosferică, vântul, precipitaţii. Seceta usucă stigmatul iar ploile diluează secreţia acestuia. 67
Fig. .4.2. - Mecanismul compatibilităţii polenului (după G. Bargioni 1978) (Sx Sy - perechi de gene alele S)
Factori de nutriţie -lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ germinarea polenului, determină avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate. Facoti agrotehnici -efectuarea tratamentelor fitosanitare în timpul înfloritului influenţează negativ fecundarea. Unele soiuri pot lega fructe parternocarpic (fără fecundare) măr - Belle de Boskoop, păr - Curé. 3. Creşterea fructelor Creşterea fructelor începe după legarea florilor, când ovarul îşi dublează volumul şi se încheie la intrarea în pârgă. I.F. Radu (1985) consideră că fructele au intrat în pârgă, în momentul când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 7580% din pigmentaţia normală. Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este foarte diferită de la un soi la altul iar în condiţii identice din punct de vedere climatic constituie o caracteristică de soi. În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante care au loc sunt: creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură. 68
Creşterea propriu-zisă a fructelor se bazează pe multiplicarea celulelor (citochineză) şi apoi pe “intinderea” celulelor până la dimensiunile normale (până la 0,5 mm Φ), însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare (Baldini E., 1976, citat de Miliţiu I., şi colab., 1992).
Durata celor două etape este diferită, în funcţie de specie şi soi. Astfel, durata medie a etapei de diviziune este de 3-4 săptămâni, la majoritatea speciilor pomicole, cu excepţia cireşului unde este de numai 10 zile şi la păr, unde această etapă se întinde pe 6 săptămâni. Această etapă se încheie, atunci când fructele au aproximativ 14,5 mm diametrul. În schimb, etapa de întindere a celulelor are o contribuţie importantă asupra calibrului fructelor. La măr, de la 14,5 mm la 60-65 mm şi chiar mai mult. Deşi, etapa de diviziune celulară contribuie mai puţin la sporirea volumului fructelor, ea are o importanţă deosebită, deoarece, numărul de celule existent la sfârşitul acestei etape, determină şi potenţialul de mărire al fructelor. Atunci când, numărul de celule din care este alcătuit fructul este mai mare, se pot obţine fructe mari, de calitate superioară. Fructele cu puţine celule, de dimensiuni mari, au o structură afânată şi ca urmare, o capacitate de păstrare redusă. Între etapa de diviziune şi cea de întindere a celulelor, care formează fructul, nu există o demarcaţie netă. Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe sigmoide la pomacee sau sub forma unei curbe duble sigmoide la drupacee (cu o inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor) (E. Baldini, 1976). (fig. 4.3.)
Fig. 4.3. - Curba creşterii la pomaceae (a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp
Creşterea fructelor se datorează factorilor hormonali şi nutriţionali. În faza de diviziune celulară (citochineză) acţionează în principal citochininele, giberelinele şi auxinele. În faza de alungire a celulelor sunt prezente numai auxinele şi giberelinele. Respiraţia în timpul creşterii fructelor are variaţii însemnate este foarte intensă în etapa de diviziune a celulelor iar pe măsură ce fructele avansează în timp, respiraţia scade în intensitate până la începutul maturării fructelor sau la unele specii (cireş, vişin) şi după aceasta. (fig. 4.4.) 69
Căderea fiziologică se manifestă imediat după fecundare şi se accentuează ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. Cad în primul rând fructele rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca dezvoltare, cu puţine seminţe, lipsite de vitalitate. Fenomenul este prezent în fiecare an, dar intensitatea căderii fiziologice diferă de la un soi la altul. Faptul că se manifestă la toate speciile pomicole, denotă, că fenomenul este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin care se tinde la stabilirea unui echilibru (autoreglare) între încărcătura de rod şi condiţiile de nutriţie. În anii, în care polenizarea şi fecundarea se desfăşoară în condiţii optime, căderea fiziologică este mai accentuată şi mai redusă în anii cu fecundare deficitară. Căderea fiziologică ca fenomen biologic se desfăşoară în limitele caracteristice soiului şi nu influenţează negativ producţia. Există şi situaţii, când căderea fiziologică poate atinge proporţii deosebite, necesitatea cunoaşterii factorilor externi care o influenţează, prezintă importanţă deosebită (insuficienţa hranei, insuficienţa şi excesul de umiditate, atacul de boli şi dăunători).
Fig. 4.4. - Schema proceselor fiziologice şi biochimice din fenofazele de creştere şi maturare a fructului (după Baldini citat de Miliţiu I., 1992): f - fecundare; Min-m.r. - maturitate de recoltare; MAX-m.c. - maturitate de consum; IAA acid indolil acetic; GA3 - acid giberelic 3; ABA - acid abscizic; R1 - curba respiraţiei la fructele cu fază climacterică; R2 - curba respiraţiei fructelor fără fază climacterică
70
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulieaugust (deci destul de târziu după căderea fiziologică) şi până în momentul recoltării fructelor. Acest fenomen se manifestă cu o intensitate mai mare, pe măsura apropierii de maturitatea fructelor, care acum conţin o mare cantitate de substanţe sintetizate. Nu este prezentă la toate speciile pomicole, în mod frecvent la măr, păr şi în măsură mai redusă la prun, cais. În cadrul fiecărei specii, există soiuri la care fenomenul este mai redus şi la altele la care este mai accentuat. a) din prima categorie: - măr: Calvil de zăpadă, Tirolca; - păr: Favorita lui Clapp, Ducchesse d'Angouléme - prun: Vinete de Italia, Anna Späth b) din a două categorie: - măr: Parmen auriu, Roz de Virginia; - păr: Josefina de Malines; - prun: D'Agen. În afară de particularităţile biologice ale speciei şi soiurilor, căderea prematură poate fi accentuată de numeroase cauze: seceta, atacul de boli şi dăunători, udarea după o secetă prelungită, lipsă de hrană. Factorii care influenţează creşterea fructelor Factori nutriţionali Nutriţia - are un rol deosebit atât în privinţa creşterii cât şi a calităţii fructelor influenţând acestă fenofază şi pe cea a maturării fructelor. Factorii climatici Apa - reprezintă în exces conduce la obţinerea unor fructe de calibru mare, rarefiate, formate din celule mari şi cu conţinutul redus de substanţa uscată. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere a fructelor, recolta redusă. Căldura - satisfacerea nevoilor de frig din timpul repausului favorizează citochineza, constituind o premisă pentru obţinerea de fructe de calitate. Temperaturi ridicate (24°C) în faza diviziunii celulare favorizează creşterea fructelor. Lumina - iluminarea corespunzătoare asigură obţinerea unor fructe de dimensiuni mari, bogate în substanţă uscată. 71
Factori biologici -rolul seminţelor din fructe: -sporesc afluxul de substanţe trofice în citochineză; măresc rezistenţa legăturii cu ramură; determină asimetria fructelor.Influenţa seminţelor se menţine numai până la căderea fiziologică. -competiţia între rodire şi creştere - în primele 4-5 săptămâni în favoarea creşterii lăstarilor, apoi se schimbă în favoarea creşterii fructelor; -influenţa lemnului purtător şi poziţia fructelor. La soiul Golden delicious fructe mari se obţin pe lemn de 3 ani, respectiv, fructe mici pe lemn de 1 an. -înclinarea ramurilor purtătoare: Lespinasse a constatat că cele mai mari fructe se obţin pe ramuri înclinate la 30-60°. -lungimea suportului fructului - egală sau mai mare de 3 cm conferă mugurelui şi apoi fructului o oarecare autonomie (scapă de concurenţa lăstarilor), duce la obţinerea de fructe mari. Factori tehnologici: -rărirea precoce a fructelor;-ciupirea lăstarilor;-rărirea chimică a florilor. 4. Maturarea fructelor Maturarea fructelor începe la intrarea în pârgă şi se încheie atunci când fructele au atins însuşirile organoleptice maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice, prin care trec fructele în această fenofază. Schimbările fizice care au loc la nivelul fructelor, constau în micşorarea tăriei pulpei, textura devine mai flexibilă, scade conţinutul în clorofilă din exocarp, creşte conţinutul substanţelor ceroase şi a xantofilelor. În acelaşi timp are loc schimbarea culorii de fond a fructelor de la verde la galben şi o creştere a pigmenţilor antocianici. Procese biochimice - În fenofaza maturării fructelor, amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce, dispare astrigenţa, datorită diminuării conţinutului de acizi organici şi substanţe tanante. Alături de acestea, mai apar, însă şi substanţe noi cum sunt pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone), care alcătuiesc mirosul de fruct copt şi împreună cu zaharurile şi aciditatea, contribuie la realizarea principalelor însuşiri organoleptice. Etilenul - măreşte permeabilitatea membranelor celulare, ceea ce favorizează o respiraţie mai intensă şi activitatea enzimelor care reglează maturarea (protopectinază). La început, producerea etilenului în fruct este inhibată de prezenţa giberelinelor. Acidul abscizic (ABA) - acţionează ca antogonist al GA3 favorizând producerea etilenului. Din punct de vedere fiziologic, respiraţia are în această fenofază, o intensitate diferită în funcţie de specie. 72
La cireşe, vişine, prune intensitatea respiraţiei manifestă o scădere continuă pe măsura avansării spre maturitate şi chiar după aceea, până la moartea celulelor - fructe fără fază climacterică. (fig. 4.4.). La mere, pere, banane curba respiraţiei are altă alură, începutul maturării la aceste fructe, este însoţit de o scădere a respiraţiei până la un minim, care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor, urmează o creştere bruscă a intensităţii până la un maxim, după care descreşte din nou - fructe cu fază climacterică. În cadrul procesului de maturare a fructelor există 3 tipuri de maturitate: de recoltare; de consum şi tehnologică. 1. Maturitate de recoltare - reprezintă momentul optim de recoltare al fructelor, stabilit în funcţie de destinaţie şi timpul necesar transportului de la plantaţie la locul de valorificare. Există o serie de indici, cu ajutorul cărora se determină maturitatea de recoltare: fermitatea pulpei, culoarea pieliţei, conţinutul în zahar şi aciditate, testul amidonului, etc. 2. Maturitatea de consum - coincide cu momentul în care transformările fizice, biochimice şi fiziologice au atins nivelul, la care fructele prezintă maximum de însuşiri organoleptice. -la sâmburoase, mere şi pere de vară, acest optim poate fi atins în livadă, datorită necesităţilor transportului şi valorificării fructelor, acestea se recoltează la maturitatea de recoltare; -la merele şi perele de toamnă - iarnă, maturitatea de consum se realizează în depozite, în lunile următoare. 3. Maturitatea tehnologică - are loc atunci când fructele mature sau imature corespund momentului cel mai prielnic pentru prelucrare industrială. Epoca de maturare diferă de la o specie la alta şi în cadrul fiecăreia reprezintă o caracteristică de soi, constantă pentru condiţii ecologice identice. Aceasta nu exclude, ca momentul maturării să difere de la un fruct la altul în coroana pomului. Eşalonarea maturării în cadrul unui soi, se extinde uneori pe o durată mare de timp şi necesită recoltări repetate. 4.2.2. Perioada de repaus Starea de repaus, reprezintă o reacţie de adaptare a plantelor la condiţiile nefavorabile de mediu, prin încetarea activităţii de vegetaţie. În principal, trecerea de la viaţa activă la starea de repaus este determinată de: caracterul ereditar al pomului de a-şi reînoi anual frunzele, scăderea temperaturii şi reducerea luminii solare, care nu permit o vegetaţie normală. Starea de repaus este relativă, deoarece, funcţiile vitale ale pomului continuă dar cu o intensitate redusă (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor), precum şi unele schimbări biochimice. În timpul iernii are loc şi desăvârşirea diferenţierii organelor sexuate şi formarea gameţilor, care necesită temperaturi scăzute. 73
Instalarea repausului are loc în octombrie, când scurtarea zilei (12 ore) şi scăderea temperaturii 5°C noaptea, determină încetarea creşterilor pomilor şi apoi căderea frunzelor. Receptori pentru această reacţie la scurtarea zilei, sunt frunzele, mecanismul constând în transformarea pigmentului fotoreceptor fitocrom, din forma activă (P = 730 nanometri) în forma inactivă (P = 660 nm). Starea de "dormance" a mugurilor porneşte tot de la frunze, sub forma unui impuls inhibitor spre apex, care se pare a fi acidul abscizic. Alături de lumină, se apreciază că temperaturile ridicate din cursul verii, contribuie la temperarea creşterii a mugurilor şi la pregătirea repausului. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată prin reînceperea vegetaţiei active (umflarea mugurilor) în martie. Schimbările biochimice - care au loc în timpul repausului sunt următoarele: -se acumulează o cantitate maximă de amidon, care ulterior scade, se hidrolizează şi dă naştere unor zaharuri simple (glucoza, maltoza, sorboză), acestea ating cantitatea maximă în decembrie-ianuarie; -creşte conţinutul de azot total şi proteic, concomitent cu scăderea cantităţii de azot neproteic; -în scoarţă şi în lemn creşte conţinutul substanţelor grase şi tanante (maximum în decembrie-ianuarie). Prin urmare datorită acestor schimbări creşte rezistenţa la ger. Modificări fiziologice În procesul de respiraţie, deşi are o intensitate scăzută, se consumă o parte din substanţele de rezervă. Dacă temperatura din sol este mai mare de 2°C, creşterea rădăcinilor, continuă într-un ritm mai lent. Astfel, rădăcinile rănite în toamnă prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) sau chiar emit rădăcini noi. Transpiraţia, deşi are o intensitate redusă, conduce totuşi, la pierderi mari de apă prin ramurile tinere, de aici şi necesitatea existenţei apei în sol în timpul iernii. Lipsa de apă din sol, duce la deshidratarea pomilor, fenomen mai accentuat în cazul solurilor neacoperite cu zăpadă, unde solul îngheaţă. Seceta apărând, datorită faptului că rădăcinile nu pot absorbi apa existentă în sol. Posibilitatea mare de apariţie a acestui fenomen, este în cazul pomilor altoiţi pe portaltoi de vigoare redusă, care au sistemul radicular situat în stratul de sol care îngheaţă. Pentru înlăturarea acestui fenomen de deshidratare este indicată a fi aplicată toamna udarea de aprovizionare. Pentru finalizarea deferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneza) şi formarea gameţilor masculi şi femeli, pomii cultivaţi în condiţiile climatului temperat au nevoie, ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute dar pozitive - nevoie de frig. 74
Fiecare specie, are nevoie de un anumit număr de ore de frig, respectiv la migdal, cais 700-1000 ore; piersic 750-1200 ore; prun 800-1200 ore; cireş 11001300 ore; măr 1200-1500 ore. (Negrilă A., şi colab., 1982). Temperaturile eficace, care pun capăt repausului, se situează între 0 şi 7°C la majoritatea speciilor; sub 7°C piersic; 4-10°C cais; 3-6°C soiuri de măr timpurii, 0-3°C soiuri de măr (de iarnă). Perioadele intermitente de căldură şi frig din cursul iernii, conduc la durate mai mari, decât temperaturile constante. Nesatisfacerea acestei cerinţe, duce la unele perturbaţii în evoluţia ulterioară: întârzierea şi eşalonarea înfloritului, înflorire şi legare slabă, absenţa înfloririi şi căderea mugurilor în masă. Cunoaşterea cerinţelor soiurilor faţă de aceste temperaturi, ne ajută la o zonare corectă. Pomii parcurg repausul hibernal trecând prin două etape: repausul profund (obligatoriu) şi repausul facultativ. Repausul profund - are loc începând cu octombrie-noiembrie până în decembrie-ianuarie. Această etapă este determinată ereditar, astfel, pomii nu pornesc în vegetaţie, chiar dacă sunt puşi în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate. Mărul şi părul au repausul profund lung, iar caisul şi piersicul un repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie. Repausul facultativ - reprezintă durata de timp de la încheierea repausului profund şi până la pornirea în vegetaţie a pomilor. El este determinat, numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie. În perioada repausului facultativ, rezistenţa la ger a pomilor scade, ca urmare a procesului de decălire, întrucât, o parte din zaharuri se transformă în amidon, astfel, că în februarie-martie se înregistrează maximul de primăvară. Acesta este mai mic cu 25-30% faţă de maximul de toamnă, datorită consumului din timpul iernii, în procesul de respiraţie a pomilor, cât şi pentru creşterea şi vindecarea rănilor rădăcinilor. Ca urmare, genurile de revenire de la sfârşitul iernii, mai puţin aspre decât cele din repausul profund, provoacă daune mari pomilor. În perioada de repaus, se efectuează tăierile (de formare a coroanelor, de întreţinere şi fructificare), iar toamna înainte de oprirea creşterii rădăcinilor se efectuează transplantarea pomilor. Foarte frecvente sunt tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, care se efectuează în timpul repausului, cu insecto-fungicide în concentraţii mai mari, deci cu o eficienţă mărită.
75
CAPITOLUL 5 ALTERNANŢA DE RODIRE Alternanţa (periodicitatea) de rodire este un fenomen biologic, entropic, care dereglează întregul sistem de creştere şi fructificare a biosistemului pomicol şi este definit prin succesiunea unor ani fără producţie sau cu o producţie scăzută după ani cu producţii mari.
5.1. Cauzele alternanţei de rodire: Cauza nerodirii pomilor o constituie lipsa procesului de inducţie florală datorată: - dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile vegetative şi fructe, în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod; - producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor; - factorii genetici (capacitatea redusă de autoreglare a încărcăturii de fructe a unor soiuri de pomi). Accidentele climatice (gerurile de revenire, îngheţurile şi brumele târzii de primăvară) şi condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului pot compromite recolta din unii ani şi creează premise favorabile pentru instalarea alternanţei de rodire. Ca o concluzie, alternanţa de rodire este determinată de un complex de factori: genetici, nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei de fructe din anul anterior. Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire. Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile târzii de măr, păr şi prun. Soiurile cu maturare timpurie, precum şi speciile sâmburoase, în general, nu prezintă alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţierii mugurilor floriferi, fructele sunt recoltate. Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropic în plantaţiile intensive şi superintensive, adesea este mai greu de combătut, decât în plantaţiile clasice, datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fructifere şi a stressului de densitate. 76
Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la fenomenele de stress scade. Ca efect, creşterea lăstarilor slăbeşte în intensitate, diferenţierea mugurilor de rod se reduce, conducând şi la fenomenul de alternanţă de rodire. Când creşterile sunt foarte slabe, diferenţierea este foarte puternică rezultând o producţie foarte mare, dar calitativ inferioară, în anul următor diferenţierea mugurilor de rod va fi foarte slabă, ajungându-se la producţii foarte mici sau chiar lipsa rodului. Cercetări recente efectuate pe plan mondial au permis o clasificare a soiurilor funcţie de coeficientul sau indicele de alternanţă (Biennal Bering Index), coeficient obţinut prin următoarea formulă matematică: I.A. = (A - B) / (A + B) x 100 în care I.A. = indice de alternanţă; A şi B = producţiile din doi ani consecutivi. Funcţie de valorile obţinute, se vor da note, ce reprezintă indicii de alternanţă după cum urmează: 1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%; 3 = alternanţă mare, cu I.A. > 30%; 5 = alternanţă mijlocie, cu I.A. = 20 - 30%; 7 = alternanţă mică, cu I.A. < 20%; 9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0 Acest indicator a fost introdus recent şi în ţara noastră servind în principal la omologarea soiurilor şi hibrizilor de către C.I.O.S. 5.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri, iar celelalte măsuri agrotehnice (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărirea fructelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc) se aplică raţional, pomii rodesc constant. Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru fiziologic între procesele biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi entropie. Toate aceste fenomene evoluează funcţie de starea timpului biologic (V. Cireaşă, 1995).
Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice fundamentale ale pomului, cu ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi constante, în special în zonele înalte, ridică probleme mult mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire, decât pe terenurile plane. Pe aceste terenuri, procesul de eroziune este mult mai agresiv, iar pierderile anuale de sol fertil se ridică la 3-5 t/ha. În aceste zone se impune organizarea teritoriului pomicol cu alei de trafic tehnologic cu rol multiplu (combaterea eroziunii solului, facilitarea deplasării mijloacelor mecanice în orice anotimp etc.). O reuşită în acest domeniu s-a realizat la S.C.P.P. Fălticeni. 77
Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de cinci muguri floriferi/cm2 secţiune trunchi şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere (N. Cepoiu, 1978).
Rărirea fructelor în general şi rărirea chimică în special, în faza de floare sau imediat după legare, contribuie substanţial la combaterea alternanţei de rodire. Dintre produsele testate amintim Paclobutrazolul administrat radicular (1 g/pom)(Baldini E., Sansavini S., 1986). Ca produse româneşti recomandăm produsul Norchim 80-100ml/100 l apă şi produsul Amid 80 (Rarex) în doză de 40-60g/100 l apă funcţie de soi (Grădinariu G., 1995). Un alt factor important în diminuarea alternanţei de rodire, îl constituie fertilizarea moderată, constantă, cu păstrarea echilibrului între minerale. O importanţă deosebită o are şi fertilizarea cu microelemente Ca, Mg, B, Fe. Tăierile anuale atât în perioada de repaus, cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”) sunt factori care diminuează periodicitatea de rodire. Lucrările solului au de asemenea, o importanţă deosebită în combaterea acestui fenomen nedorit. Factorii genetici (soiul) sunt, de asemenea, implicaţi în fenomenul alternanţei de rodire. Se recomandă a se planta clone ale soiurilor, care nu manifestă acest fenomen. Alte măsuri pentru diminuarea sau chiar înlăturarea acestui fenomen, se referă la combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi total de viroze ( LTV ) etc.
78
CAPITOLUL 6 ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t).(Cireaşă V., 1995).
Pec = f (G,E,A) t Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt: trunchiul (Voiculescu V.,ş.a., 1983), lăstarii (Negrilă A., 1982), relaţia creştererodire (Constantinescu 1969), fructivitatea (Cireaşă V., 1994). Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât sistemul natural şi mai sensibil la acţiunea unor factori de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut, numai prin intervenţia omului. Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, altitudinea etc. Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi. Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea culturii pomilor în ţara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul şi solul. 6.1. LUMINA ca factor de vegetaţie Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor, fiind condiţia de bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate (Milică C., şi colab. 1977).
Lumina solară poate fi directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată de: latitudinea şi longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului, nebulozitate, direcţia vântului, proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor faţă de punctele cardinale. România este situată între latitudinile de 43o37'şi 48o15', durata anuală de strălucire a soarelui este cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700 ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie. 79
Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofile, fiind pretenţioase faţă de lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi clasificate în 4 grupe: - cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul. - cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul. - cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul. (după Miliţiu I., şi colab., 1992).
Prezenţa luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a relaţiei creştere-rodire, asigură creşteri viguroase (lăstari groşi cu internoduri scurte), rodirea abundentă şi constantă, cu fructe aromate şi colorate, favorizează longevitatea ramurilor de rod, diferenţierea mugurilor floriferi, mărirea rezistenţei la ger şi a stării fitosanitare a pomilor. Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului de diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului iar fructele obţinute sunt de calitate inferioară. Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de schelet, frunzele rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă, culoarea verde a frunzelor este mai puţin intensă. Prevenirea arsurilor se face prin văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina şi implicit căldura, nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de rezistenţă (35-40oC). În condiţiile ţării noastre, lumina satisface exigenţele celor mai pretenţioase specii pomicole, fapt pus în evidenţă prin aceea, că fotosinteza atinge pragul superior la 1/3 - 1/2 din lumina totală, în condiţiile unui conţinut normal de CO2 în atmosferă. Existenţa unui surplus de lumină, impune analiza variaţiilor în timp şi spaţiu a cantităţii de energie solară recepţionată, în funcţie de înălţimea şi grosimea coroanei, de distanţele dintre rânduri şi de orientarea acestora. Pentru efectuarea unor intervenţii, privind modificarea structurii coroanelor, este necesară cunoaşterea modului de captare a luminii de către aparatul foliar şi factorii care influenţează pătrunderea luminii în coroana pomilor. Indicele foliar reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi, raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Speciile pomicole au în general, un indice foliar mijlociu (4-5), mărul, caisul şi vişinul ating cel mai mare indice foliar (6,1), celelalte specii având valori mai mici: cireşul 2,6; prunul 1,9; piersicul şi părul 0,9 (N. Constantinescu şi colab. 1967, citat de Miliţiu I., şi colab., 1992).
Dimensiunile frunzelor influenţează asupra capacităţii de captare a luminii astfel: - speciile cu frunze mari posedă o mare capacitate de captare a luminii (nuc, măr). - speciile cu frunze mici permit în schimb, pătrunderea mai uşoară a luminii, suportând mai uşor îndesirea pomilor (prun, vişin). 80
Diferenţierea pe verticală a capacităţii de captare a radiaţiilor fotosintetice active, diferă în funcţie de specie. La măr, păr, cireş, dispunerea frunzişului se face pe spaţii echidistante, ceea ce permite pătrunderea luminii până la 1 m în adâncimea structurii coroanei. Indicele foliar luminat este dat de raportul dintre suprafaţa frunzelor luminate şi suprafaţa foliară totală. La nucul nealtoit 80-90 % din radiaţii sunt receptate de frunzişul de la periferia coroanei iar 8-10 % din radiaţii sunt reţinute de stratul foliar următor; ca urmare, apare fenomenul de degarnisire, iar fructificarea este slabă. Proprietăţile optice ale frunzelor. Albedoul pomicol (raportul dintre radiaţia solară reflectată şi radiaţia incidentă) este de 10-20 %. Părul şi vişinul având frunze lucioase reflectă până la 30 % din lumina incidentă, aceasta fiind una din cauzele producţiilor mai scăzute la aceste specii, faţă de speciile cu frunze mate (măr, cireş). (Miliţiu I., 1992; Cireaşă V., 1995). Poziţia frunzelor faţă de lumina incidentă şi înălţimea soarelui. La speciile pomicole poziţia frunzelor poate fi: - erectă, la unele specii (afin) şi soiuri de tip "spur" (soiul de măr Starkrimson, soiul de prun Stanley); - oblică, la majoritatea speciilor; - dreaptă, la gutui; - atârnândă, la unele soiuri de cireş. Fiecare plantă are frunze orizontale cât şi oblice în proporţii diferite. Perioadele cele mai eficiente pentru captarea luminii incidente de către frunze, sunt dimineaţa şi după amiază, când soarele ajunge la 45o faţă de orizont. Forma şi orientarea coroanei. Intensitatea fotosintezei este influenţată de gradul de înclinare al ramurilor. Astfel, în cadrul unor experienţe efectuate la măr, s-a constatat, că formele de coroană cu unghiul de deschidere mare al ramurilor, captează de 4 ori mai multă lumină decât formele de coroană cu unghiul de deschidere al ramurilor mai mic (A.S. Terehova, 1972). Compoziţia spectrală a luminii se schimbă cu altitudinea. Astfel, la altitudini mai mari, lumina este mai bogată în radiaţii albastre şi violete (410-430 m) şi ultraviolete (100-400 m). Ultimele două tipuri de radiaţii au o acţiune inhibitoare asupra creşterii în înălţime a pomilor. La altitudini mai ridicate creşte şi fructifică normal vişinul (900-1000 m), urmat de măr (200-800 m), prun (800 m, cu excepţia soiului Tuleu gras), cireş (700-750 m) (Voiculescu V., 1986). Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă orientare s-a dovedit a fi cea nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV. Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor. a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se receptează până la 70% din lumina incidentă. 81
Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică, groasă de cca 1-1,2 m captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară este supusă fenomenului de autoumbrire, primind de 5-20 ori mai puţină lumină, provocând degarnisirea ramurilor. b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin (umbra purtată). Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,52 m (mai lat la bază şi mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu înălţimea pomilor (fig. 6.1.). În cazul pomilor care au coroana globuloasă se calculează distanţa dintre rânduri, după exemplul din fig. 6.2..
Fig. 6.1. - Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri; D = H x tagenta unghiului de incidenţă a razelor solare (după Odier): A - la 40° latitudine şi H 4 m, D = 3,35 m; B - la 45° latitudine şi H 4 m, D = 4 m; C - la 50° latitudine şi H 4 m, D = 4,75 m.
Fig. 6.2. - Relaţia dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri pentru asigurarea unei iluminări optime: D - distanţa dintre rândurile de pomi; E - lăţimea coroanei; H - înălţimea pomilor; λ - unghiul de incidenţă a razelor solare cu verticala solului; L = H tg λ D=L+E
82
c) În plantaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare pericolul umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m iar distanţa între rânduri nu este sub 4 m. Distanţele prea mici de plantare pe rând determină umbrirea reciprocă a pomilor (fig. 6.3.).
Fig. 6.3. - Pătrunderea luminii în coroane (după Lespinasse) a. clasice-pomi luminaţi în treimea superioară; b. distanţele mari de plantare asigură iluminarea, dar scade eficienţa plantaţiei; c. plantaţii intensive; d. tăieri incorecte duc la lărgirea în partea superioară a coroanei cu consecinţe asupra iluminării; e.,f. plantaţii superintensive- iluminare corectă.
Totodată, tipul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel: - în plantaţiile clasice de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este scăzut: 1,26-1,31 %, iar recolta de fructe de 17,6-18,5 t/ha; - în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (K) este sub mediu: 1,46-1,90 %, recolta fiind de 23,7-30,9 t/ha; - în plantaţiile superintensive, K = 2,082 %, ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha. (V.I. Babuc, 1992). Pe părţile laterale ale unui gard fructifer intensitatea luminoasă scade de la vârf (100%) treptat, la treimea superioară 95 %, la mijlocul gardului 85 % şi în treimea inferioară 80-75 %. 83
Fig. 6.4. - Curba de saturaţie luminoasă
Din punct de vedere fiziologic, relaţia dintre cantitatea de lumină interceptată de frunză şi activitatea fotosintetizatoare a acesteia nu este liniară, cu o alură exponenţială, conform figurii 6.4., care reprezintă o ,,curbă de saturaţie luminoasă” generică. Denumirea acestei curbe derivă din faptul că, pe ea poate fi individualizat punctul de saturaţie, sau cantitatea de lumină dincolo de orice sporire a interceptării nu mai comportă creşteri ale ratei fotosintezei. Tot cu ajutorul acestei curbe poate fi găsit şi punctul de compensare, sau cantitatea de lumină necesară pentru ca activitatea de fotosinteză (fixare a CO2) să egaleze activitatea de respiraţie (eliberare de CO2). 6.2. CĂLDURA ca factor de vegetaţie Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un criteriu de zonare. Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului României, imprimă o distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele mai ridicate valori, de peste 11oC, au fost înregistrate în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării şi pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-vest a Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine între 10 şi 11oC. În regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6oC. (sursa INMH). Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în principal prin insuficienţa căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin temperaturile negative extreme din timpul iernii, precum şi prin îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cât şi prin temperaturile ridicate din timpul verii. După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt împărţite în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul, arbuştii fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai 84
puţin afectate de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari din timpul verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -30 - -32oC. 2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea afectate de îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului. Aceste specii reuşesc bine în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 910,5oC, temperatura medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30oC. 3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5oC şi altitudinea de până la 190200m. 4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16oC. La zonarea speciilor pomicole se ţine seama de resursele termice ale unui bazin pomicol, evaluate prin calcularea bilanţului termic global şi activ, cât şi a coeficientului termic. Bilanţul termic global (∑toC) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie. Acesta are valori cuprinse între 3200-3700oC şi reprezintă potenţialul termic al zonei respective. Bilanţul termic activ (∑toa) este dat de suma temperaturilor care depăşesc pragul biologic, caracteristic pentru fiecare specie şi are valori cuprinse între 2500-3500oC. T activă = T medie a zilei - pragul biologic Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de temperatură activă (∑toa) şi numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20 (Gh. Amzăr, C. Budan, 1987). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea unui anumit bilanţ termic activ, caracteristic fiecărei specii. Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 – 8 oC. La nuc de 10oC, iar la arbuştii fructiferi 4 – 5oC (N. Constantinescu, citat de A. Negrilă, 1982). Înfloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380oC la măr, 435oC la nuc sau 625oC la zmeur (I. Miliţiu, 1992). Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800oC pentru soiurile timpurii şi 2600 – 2900oC la soiurile târzii (V. Cociu, R. Roman, 1984) Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19oC pentru măr; 18 – 25oC la cais, piersic, nuc (V. Balan şi colab, 2001). 85
Tabelul 6.1. Temperaturile medii anuale, optimul caloric şi suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie la unele specii cultivate în ţara noastră (după diverşi autori)
Specia
Măr Păr Prun Cais Piersic Cireş Vişin Nuc Gutui Zmeur Coacăz negru Agriş Coacăz roşu Castan comestibil
Suma temperaturilor active pentru parcurgerea fenofazelor
Temp. medie anuală (°C)
Optimul caloric în perioada de vegetaţie (°C)
Necesarul de zile cu optimul caloric
Dezmugurit
Înflorit
Maturare
8-10,5 8-10,5 8-10,5 10-11,5 10-11,5 9-11,5 8-10,5 9-10,5 9-11,5 7-10,0
15-19 16-19 15-17 18-20 18-20 16-19 15-17 16-20 18-20 15-17
85-120 93-140 67-103 88-115 85-140 67-119 55-93 100-140 90-135 61-76
163-206 152-182 145-169 102-181 85-245 138-171 135-150 170-210 119-132 67-76
232-408 226-385 210-386 256-378 213-365 210-315 215-315 203-435 489-539 586-775
1859-2945 2100-2865 1385-2700 1300-1550 1285-2750 893-1071 1160-1315 2245-2980 2286-2998 1115-1275
7-10,5
15-17
53-86
59-120
232-298
1098-1215
7-10,5
15-18
51-80
32-40
93-250
1110-1315
7-10,5
15-18
60-90
70-86
210-243
1010-1250
9-12,0
18-20
100-150
220-280
1483-1580
3100-3293
Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea prematură; afectează scoarţa trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară” (Mary Ann Drobotă, 1996).
Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie la alta şi reprezintă perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC), necesară pentru desfăşurarea normală a procesului de formare a gameţilor (a se vedea Starea de repaus a pomilor). Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 6.1.). Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi, deoarece, având o perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul. Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la temperaturile scăzute, decât cei care vegetează până toamna târziu. Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a desfăşurat procesul de călire al pomilor. 86
Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin gerurile (brusc sau lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor ramurilor anuale, a lemnului multianual şi a mugurilor de rod. Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii la temperaturi mai puţin scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului, înnegrirea lemnului, arsura scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de rod. Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie, care determină decălirea pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger. Un astfel de caz, s-a înregistrat în iarna 1993-1994, când după temperaturile pozitive din lunile decembrie şi ianuarie, au urmat temperaturi scăzute (-20,8oC) în a doua decadă a lunii februarie, care au distrus în totalitate mugurii de rod la cais şi piersic (M. Istrate şi colab, 1996; Iacobuţă Gh., 1995). Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele subcarpaţilor orientali (Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se evită plantarea speciilor termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de aceste îngheţuri târzii şi speciile cireş şi nuc. Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală (cu excepţia cireşului) şi descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor (tabelul 6.2.). Tabelul 6.2.. Diminuarea rezistenţei la ger pe specii şi fenofaze Specia Măr Piersic Cireş Păr Prun Cais
Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze Boboci în faza Plină înflorire Fructe tinere de colorare -3,9 °C -2,2 °C -1,7 °C -3,9 °C -2,8 °C -1,1 °C -2,2 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,9 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,5 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,9 °C -2,2 °C -1,9 °C
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei. Rădăcinile la măr degeră la –8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC; coacăz –15oC; agriş –18oC (M. Gautier, 1977). Solurile acoperite cu un strat de zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10oC, iar cele mulcite cu 1 – 4oC (A. Lazăr, 1973). 6.3. APA ca factor de vegetaţie Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural, fără de care viaţa pomilor nu este posibilă. Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie, asigură circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor, facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%. 87
Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară (9095%) şi mai puţin din atmosferă (5-10%), de unde este preluată în special de frunze. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă cu factorii de mediu (temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu tipul şi structura solului şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie, vârsta şi vigoarea pomilor). Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini, frunze, flori şi fructe. Acesta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase (P. Sitt) şi 250-350 la sâmburoase (Tompson, 1952, citat de A. Negrilă şi colab1982). Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha anual. Folosirea eficientă a apei de către pomi, poate fi influenţată prin verigile tehnologice, care modifică intensitatea transpiraţiei. Astfel, fertilizarea cu N şi P intensifică transpiraţia, iar K o diminuează; întreţinerea solului ca ogor lucrat reduce coeficientul de transpiraţie, în comparaţie cu înierbarea sau culturile intercalate (A Lazăr, 1975, M. Georgescu şi colab., 1987). În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual. 2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în zonele cu 700 mm precipitaţii anual. 3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual. 4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se înregistrează minimum 500 mm precipitaţii anual, asigură condiţii satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii. Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în general, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată. Seceta, determinată de insuficienţa apei din sol şi aer, se manifestă prin creşteri slabe ale lăstarilor, îngălbenirea şi căderea frunzelor, mărimea şi calitatea deficitară a fructelor. În consecinţă, pomii fructifică periodic şi îmbătrânesc prematur. Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi şi portaltoi şi pot fi clasificate astfel în 3 grupe: 1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de vară-toamnă)/franc. 2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc. 88
3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun (soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul. Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială sau totală a sistemului radicular. Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migdalul, piersicul, prunul (D. Teaci, 1980). Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul înfloritului şi în perioada de maturare a fructelor, deoarece, favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ polenizarea, depreciază calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restul perioadei de vegetaţie. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ procesele vitale ale pomilor, favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), iar când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează (V. Cireaşă, 1995). Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca: bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează necesarul de apă al solului, totuşi, ele au o acţiune negativă asupra pomilor. Principala caracteristică a regimului precipitaţiilor şi a repartiţiei lor spaţiotemporale o reprezintă neuniformitatea, precipitaţiile fiind fenomene atmosferice care se produc în cantităţi foarte diferite şi în mod discontinuu în timp. Pentru zonarea speciilor pomicole şi aprecierea necesităţii irigării plantaţiilor, o importanţă deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni şi fenofaze de vegetaţie. Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o adâncime de 30-40 cm. Foarte dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă. Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, protejează rădăcinile pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor cu repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea şi o influenţă negativă asupra pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci când se depune în cantităţi mari. Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se maturează bine, iar diferenţierea mugurilor de rod este slabă. Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de rod. Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului, în special, în zonele secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă este de cca. 30 mm anual. 89
Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distrugerea frunzelor, micşorează fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, care pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice. 6.4. AERUL ca factor de vegetaţie Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură, higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie. Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte destul de uşor reducând, astfel, atacul bolilor. O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele suferă. O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă căderea fructele, înclină pomii etc. În zona dealurilor, tăria vânturilor este mai potolită decât pe câmpii şi podişuri. Cele mai bântuite de vânturi sunt dealurile subcarpatice din Moldova, după care urmează cele din Muntenia şi apoi cele din nordul Transilvaniei, Banat şi Oltenia. În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru culturile pomicole terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de protecţie. În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe secundare modificând raportul cantitativ dintre componentele naturale ale atmosferei, numărul componentelor inexistente în mod normal sporeşte şi se înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone. Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra fructelor şi implicit a sănătăţii omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale. Spre exemplificare, prezentăm conţinutul merelor în 3,4 benzipirenhidrocarbură cea mai reprezentativă a clasei de substanţe aromatice polinucleare şi, în acelaşi timp, cea mai cancerigenă. Astfel, din plantaţiile limitrofe zonelor industriale şi căilor rutiere, merele au prezentat un conţinut de 3,4 BaP (mg/kg) de 3,92 în timp ce din plantaţiile amplasate în zonele neexpuse, nivelul de 3,4BaP din mere a fost de 0,90mg/kg (Felicia Grădinariu şi colab. 1986). O acţiune negativă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor o exercită şi alţi componenţi ai atmosferei, cum sunt fumul şi praful. Praful, prin cantitatea sa în atmosferă ca şi prin depunerea parţială pe aparatul vegetativ, pe fructe etc, intensifică reacţia luminii solare, diminuează procesele de fotosinteză şi în cele din urmă afectează producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. Dintre componentele prafului şi fumului (aerosoli), ce se formează în zonele poluate este dăunătoare 90
prezenţa în diferite cantităţi a dioxidului şi trioxidului de sulf, a aldehidelor, a uleiurilor filtrabile, a clorurilor solubile, hidrocarburilor nesaturate, peroxizilor organici, acidul formic, acetic etc. Nivelele de poluare a aerului şi fructelor determinate în zona Moldovei prezintă valori mai crescute, fără a depăşi limitele maxime admise la funingine, clor, amoniac, pulberi sedimentale. Dinamica acestor valori este în general descendentă cu excepţia funinginei (M. Ichim şi Felicia Grădinariu, 1990). 6.5. SOLUL ca factor de vegetaţie Factorii edafici în interdependenţă cu cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare a pomilor, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli. Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică, nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de desfăşurare a proceselor fiziologice, iar pomul la rândul lui, modifică conţinutul în substanţe organice sau anumite însuşiri ale solului. Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care dispune, este dependent de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului (tabelul 6.3.) Tabelul 6.3. Parametrii chimici optimi ai solurilor pentru cultura pomilor (după D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992) Parametrul
Măr
pH. V.
Valori optime Cireş, Cais, Piersic, Păr Prun Vişin 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8 > 75 >65 > 80
Reacţia solului 5,5-7 Gradul de saturaţie cu baze (%) > 60 Capacitatea totală de schimb cationic T. 15-20 20-30 15-20 (me/100 g) S. Salinitatea (ppm) < 200 < 600 < 500 Na Conţinutul în Na schimbabil (% din T) < 5 5-12 < 12 H. Conţinutul în humus (%) 2-3 2-3 3-4 H/ha. Rezerva de humus (t/ha) 120-180 120-180 160-200 Nt. Conţinutul în N total (%) 0,25 0,25 0,25 C/N Raportul C/N din sol 10-15 10-15 10-15 In. Indicile de azot 3-4 3-4 4-5 Nas. Azot asimilabil (ppm.) 50 50 60 P Fosfor potenţial asimilabil (ppm., Al) 60-80 60-80 70-100 K Potasiu potenţial asimilabil (ppm.,Al) 200-300 200-300 300-400 Ca Conţinutul în Ca (%)-CaCO3 3 3 7 Ca a Conţinutul în Ca activ (%) 8 8 9 B 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 Bor (H2O-ppm.) Zn Zn (EDTA-ppm.) 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 Fe Fe (AcNH4-ppm.) 2 2 2 Mn Mn activ (ppm.) 24-45 20-45 46-60
91
25-35 < 300 < 12 3-4 160-200 0,25 10-15 4-5 60 70-100 300-400 3 5 0,6-0,8 1,2-2 2 40-60
Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar este obligatorie şi suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase specii pomicole (nuc, cireş, prun, cais) formează rădăcini care pot ajunge la 3-4 m adâncime. Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai mici de 2 mm, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculat pe o secţiune de 1 m. Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice, profilele de sol trebuie deschise până la cel puţin 1 m adâncime, iar recoltarea probelor de sol se face de la 3 adâncimi: 0 – 20 cm, 30 – 50 cm şi 60 – 80 cm. Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece, de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase; între aceste grupe există categorii intermediare. Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă, permeabilitate mare pentru apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi infiltraţie), sunt lipsite de structură şi au un regim termic mai bun decât cele argiloase. În ţara noastră se găsesc plantaţii pomicole înfiinţate pe nisipuri în Oltenia şi în nord-vestul ţării. Pentru reuşita culturilor, se impune fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cultivarea plantelor pentru îngrăşăminte verzi între rândurile de pomi şi irigarea. Solurile lutoase, după conţinutul în argilă (10 – 45%) se clasifică în: nisipolutoase, luto-nisipoase, lutoase şi luto-argiloase. Aceste sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, deoarece, permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă. Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. În funcţie de specie, toleranţa la conţinutul în argilă poate fi de 40% la prun, 20 – 40% la măr şi 25 – 30% la păr (Teaci D. şi colab., 1977). Solurile argiloase (peste 45% argilă) sunt mai puţin favorabile culturii pomilor, fiind compacte, greu penetrabile pentru apă, reci, umede, puţin aerate şi în general mai acide. Pomii au o creştere slabă, intră mai târziu pe rod, au o vegetaţie prelungită toamna, iar sistemul radicular este slab dezvoltat şi dispus superficial. Totuşi, pe anumite soluri argiloase (cum sunt cele negre de fâneaţă) se pot înfiinţa plantaţii de măr, coacăz negru şi afin, în condiţiile realizării unui drenaj corespunzător înainte de plantare (Teaci D. şi colab.; Lazăr A. şi Pop A., 1980). Structura solului, trebuie să asigure condiţii optime pentru aprovizionarea sistemului radicular cu aer, apă şi substanţe minerale. Stabilitatea structurală imprimă solului anumite însuşiri cum sunt porozitatea şi elasticitatea, care au o influenţă puternică asupra fertilităţii. 92
Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macroporozitate care să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o microporozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp. Starea de gleizare a solului determinată: fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă, constituie un factor limitativ în procesul de creştere şi rodire a pomilor. Starea de gleizare determină asfixierea radiculară; dintre speciile pomicole cele mai sensibile sunt: cireşul, prunul, piersicul, caisul. Pe solurile gleizate sau pseudogleizate (lăcovişti, podzoluri), dacă nu sunt eliminate de la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40 – 60 cm, asigurând scurgerea apei pe rigolele formate între acestea. Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole. Nivelul maxim al apei freatice stagnante poate fi diferit în funcţie de specie şi portaltoi (tabelul 6.4.) Pentru aprecierea acestui factor se ia în consideraţie nivelul maxim din primăvară, pe care-l poate atinge apa freatică. Adâncimea pânzei de apă freatică este optimă pentru aprovizionarea pomilor cu apă şi cu elemente minerale, atunci când prin ascensiunea capilară acestea ajung în zona de răspândire a rădăcinilor (A. Negrilă şi colab., 1982). Însuşirile chimice ale solului Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru creşterea şi fructificarea pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate, solurile scheletice, degradate, nu asigură condiţii pentru o creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor. Conţinutul solului în macroelemente (N, P, K, Ca, Mg) şi microelemente (B, Zn, Fe, Mn, Cu), reprezintă un indicator valoros pentru stabilirea nivelului optim de fertilizare. Tabelul 6.4.. Nivelul pânzei de apă freatică stagnată pentru speciile pomicole, m
Specia
Măr
Portaltoiul
Adâncimea apei freatice
vegetativ
1-1,5
franc
2-2,5
Specia
Vişin Piersic
Portaltoiul
Adâncimea apei freatice (m)
mahaleb
2-2,5
vişin
1,5-2
gutui
1,5-2
franc
2,5-3
Gutui
gutui
1,5-2
Prun
corcoduş
2-2,5
mahaleb
2,5-3
Arbuşti
0,8-1
vişin
1,5-2
Căpşun
0,7-1
Păr
Cireş
Cais Nuc
93
migdal, franc
2-2,5
zarzăr
2,5-3
corcoduş
2-2,5
nuc
3-3,5
Nivelul optim de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se consideră, atunci când acesta conţine: 0,11 – 0,25 mg% N total; 10 – 25 mg% P2O5 mobil şi 20 – 40 mg % K2O accesibil. Cerinţele speciilor pomicole faţă de compoziţia chimică a solului sunt diferite şi în strânsă corelaţie cu sistemul de cultură, vigoarea pomilor şi nivelul producţiei de fructe. Insuficienţa elementelor nutritive din sol determină diminuarea producţiei, reducerea vigorii de creştere, instalarea unor dezechilibre ale metabolismului şi chiar a stării de carenţă. Conţinutul de calciu din sol poate fi de maximum 7 – 8% la piersic, gutui; 12% la măr şi 15% la păr (Teaci D., 1988; Davidescu D., 1990). Depăşirea limitei de rezistenţă a speciilor, determină aprovizionarea slabă cu K, Mg, Fe, Mn, Bo (fenomenul de cloroză la pomi). Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor nutritive şi implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor. Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă faţă de valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul 6.5. Cele mai favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între 5,5 - 7,5. Fiecare specie îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere şi fructificare într-un anumit domeniu de favorabilitate. Astfel, mărul, prunul, vişinul şi arbuştii fructiferi valorifică bine solurile uşor acide. Alte specii preferă solurile uşor alcaline: părul, gutuiul, caisul, piersicul, migdalul. Speciile pomicole cu toleranţă mare la reacţia solului sunt: cireşul şi nucul. Prezenţa într-un sol cu reacţie uşor acidă a aluminiului mobil în concentraţie de 15 mg/100 g sol pentru măr, constituie un factor de restricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol. În acelaşi timp, în cazul solurilor uşor alcaline, factorul restrictiv este carbonatul de calciu, care atunci când depăşeşte 15% determină clorozarea pomilor. Tabelul 6.5.. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului (Gyuro F. şi colab.) Valoarea pH Specia Măr Păr Cireş Vişin Prun Cais Piersic Nuc
Acid Minim 4,7 5,5 5,5 5,5 5,5 6,0 6,0 5,5
Optim 5,7-7,6 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,3 6,2-8,3 6,2-8,2
94
Bazic Maxim 8,0 8,5 8,5 8,5 8,5 8,7 9,0 8,5
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi specie pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic şi cireş), dar şi la măr. Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod, dezvoltarea redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin elucidate: - tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor nutritive, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente. - acumularea de toxine, secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia precedentă. Rădăcinile de măr emit florizină iar piersicul amigdalină şi benzaldehidă. - degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei solului. - acţiunea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzime capabile să producă anumite toxine în sol. Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi reacţia de răspuns a microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată, impusă aceiaşi sole (Viorica Aldea, 1994). Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în: - rotaţia culturilor; - evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie (tabelul 6.6.) (după V.Cireaşă, 1995); - cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene; - tratarea solului cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965). Tabelul 6.6.. Timpul de plantare a unor specii premergătoare (după M. Fregoni 1977) Specia ce se plantează
Specia premergătoare Piersic
Cireş
Cais
Prun
Măr
Păr
Piersic
XXX
XXX
XX
XX
X
X
Cireş
XXX
XXX
XX
XX
XX
X
Cais
XX
XX
XX
XX
X
X
Prun
XX
XX
XX
XX
XX
X
Măr
X
XX
X
XX
XX
XX
Păr
X
X
X
X
XX
XX
Legendă: XXX - după, 18-20 ani; XX - după 3-4 ani; X - imediat după defrişare.
95
6.6. RELIEFUL şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Desigur, condiţiile climatice se află nu numai sub incidenţa latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele înalte, mărul nu fructifică la potenţialul său biologic la altitudini mai mari de 700-800 m. În general, panta, expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse. Dacă pe terenurile plane principalii factori de mediu sunt aproape uniform repartizaţi, pe pante apar diferenţe considerabile de intensitate a unuia şi a aceluiaşi factor între partea inferioară şi cea superioară. Această neuniformitate a reliefului din zonele înalte, atrage după sine o mare variaţie de soluri, expoziţii şi microclimate unele favorabile, iar altele neprielnice pentru pomicultură. Microreliefurile creează microclimate. Poziţia munţilor, nordică faţă de unele bazine pomicole (în Subcarpaţii Meridionali, în Banat, şi nordul Transilvaniei), sudică faţă de altele (Sibiu, Făgăraş), vestică (în Moldova) sau estică (în vestul Transilvaniei), este un factor orografic cu rol important în modificarea climatului regional şi în crearea de microclimate. Munţii Carpaţi pe teritoriul ţării noastre transformă zonalitatea climatică latitudinală în zonalitate climatică altitudinală, imprimându-i particularităţi proprii. Acestea mai sunt influenţate de lărgimea văilor (topoclimat de vale largă)-favorabil pentru cultura pomilor, îngustimea văilor (topoclimat de vale îngustă)-nefavorabil pentru cultura pomilor.La poalele munţilor se crează, de asemenea, un topoclimat de adăpost (exemplu, Tismana, Horez, Baia Mare), ce permite chiar creşterea speciilor pomicole termofile (castan, nuc, gutui). Înclinarea versanţilor. Circa 63% din suprafeţele plantate cu pomi în ţara noastră, au panta de peste 10% şi deci, necesită lucrări de amenajare antierozionale. Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu expoziţie favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de alunecare. O importanţă mare pentru pomicultură, o are lungimea versanţilor şi expoziţia versanţilor. Cu cât creşte altitudinea terenului, în zona pomicolă propriu-zisă, capătă importanţă expoziţia sudică şi sud-vestică. Poziţia pe versant. De-a lungul unui versant, condiţiile edafice şi de microclimă se diferenţiază sensibil. Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină umiditate, este luminat intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul îngheaţă pe o adâncime mai mare. Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este valorificată mai bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin exigente faţă de sol şi cu plasticitate ecologică ridicată Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară. Se răceşte mai puternic în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este mai expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea inferioară a versantului, având sol 96
mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme, prelungind perioada de vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului. Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea inferioară a versantului este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului, precum şi pentru arbuştii fructiferi. În anumite situaţii (drenaj aerian asigurat), pe treimea inferioară a versantului se pot planta unele soiuri de prun mai rezistente. Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între celelalte două prezentate anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilor pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc. (în zona dealurilor mijlocii şi înalte). Influenţa altitudini, a latitudinii şi a reliefului asupra fenologiei pomilor
Parcurgerea fenofazelor de creştere şi fructificare a pomilor sunt influenţate de latitudine, altitudine şi expoziţie. Latitudinea, în condiţiile ţării noastre, influenţează mai puţin fenologia pomilor, deoarece, zonele pomicole extreme sunt cuprinse între 450 şi 480 latitudine nordică. La Bistriţa faţă de Voineşti (localităţi de pe aceeaşi altitudine, dar despărţite de două grade latitudine) înfloritul mărului întârzie cu 2-3 zile, iar maturarea fructelor cu 9 zile, respectiv, cu 4,5 zile pentru fiecare grad de latitudine. Între cele două localităţi, diferenţa dintre temperaturile medii anuale este de numai 0,40C. Altitudinea. Manifestarea fenotipică a caracterelor din genotip sub influenţa climatului, determinată de altitudine, este mai evidentă decât în cazul latitudinii. Între două puncte ecologice situate la 415m (Voineşti-Dâmboviţa) şi 840 m (Bilceşti-Argeş) se înregistrează decalaje de 8-12 zile la înflorit şi de 13-18 zile la maturarea fructelor. Datele sunt confirmate şi de L. Philips care arată că înfloritul pomilor întârzie cu o zi pentru fiecare 33-34 m altitudine. Înflorirea mai târzie a speciilor pomicole în zona dealurilor înalte, care are loc de regulă după îngheţurile târzii de primăvară, reprezintă un avantaj net pentru siguranţa producţiilor. Relieful are o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor de microclimă, atât prin forma pe care o reprezintă (versant, platou, vale etc.) cât şi prin expoziţia acestuia. După D. Teaci (1980), diferenţele de temperatură determinate de expoziţie, asociată cu înclinarea terenului, sunt semnificative începând de la panta de 18 % şi pot fi luate în consideraţie la aprecierea influenţei climei ca factor de vegetaţie. Pornirea în vegetaţie este mai avansată pe versanţii sudici, iar desfăşurarea fiecărei fenofaze mai accelerată, urmată în ordine de versanţii vestici, estici şi nordici. Decalaj în declanşarea fenofazelor se înregistrează şi între elementele versantului. Pomii din aceeaşi specie şi soi înfloresc mai devreme pe treimea superioară şi, mai târziu, pe cea inferioară a pantei, diferenţa fiind accentuată de înclinarea pantei şi lungimea versantului. 97
CAPITOLUL 7 ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA Zonarea producţiei pomicole, în esenţă, îmbină totalitatea elementelor de ordin natural, biologic, tehnic, economic şi social pe teritorii, ce se deosebesc între ele ca potenţial al resurselor naturale, economice şi umane. Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială a producţiei pomicole l-a constituit cadrul ecologic natural, reprezentat de factorii de ordin geomorfologic, pedologic, climatic şi biologic întâlniţi în diferite zone ale teritoriului ţării noastre. Având în vedere cele de mai sus, în prezent, în ţara noastră există mai multe modele de zonări, toate de o valoare ridicată. Prima hartă pomicolă a României a fost elaborată de ctitorul învăţământului horticol din Moldova, M. Costeţchi (1934) şi cuprindea 26 regiuni pomicole (inclusiv Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud). N. Constantinescu (1959) şi Th. Bordeianu (1965) prezintă o nouă zonare a pomiculturii în România formată din 13 regiuni pomicole diferenţiate pe baze biogeografice. Il. Isac (1982) întocmeşte o zonare a pomiculturii funcţie de formaţiunile de vegetaţie şi altitudine pe cinci zone (alpină, a pădurilor, de silvostepă, de stepă şi zona inundabilă a Dunării). Aceasta este completată de o zonare a principalelor specii pomicole cultivate în România. Gr. Mihăescu şi Gh. Bădescu (1985) împart zona colinar montană a României în opt zone favorabile culturii pomilor, funcţie de favorabilitate, condiţii ecologice, vegetaţie. Totodată, autorii fac şi o repartiţie a speciilor în aceste zone : - zona înaltă a Banatului; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Olteniei; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Munteniei; - zona înaltă şi depresionară din vestul Munţilor Apuseni; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii şi Carpaţii Orientali; - zona înaltă şi depresionară din N-E Transilvaniei; - zona înaltă şi depresionară din partea de est şi sud-est a Munţilor Apuseni şi Poiana Ruscă. - zona înaltă şi depresionară din S-E Transilvaniei. Considerând aceste zonări ca anacronice şi inoperante, V. Cireaşă (1995) propune o nouă zonare a pomiculturii în România pe baza legii ierarhizării 98
spaţiale în următoarele ecosisteme naturale: montan, subcarpatic, colinar, câmpie şi hidric. În viziunea ecosistemică a autorului, fiecare ecosistem este format din altele de dimensiuni mari (bazine pomicole) şi de dimensiuni mai mici (centre pomicole). Tot în această viziune ecosistemică, modernă, zonarea pomiculturii (Zp) este o funcţie de Xn variabile antropice controlabile şi de Yn variabile ecologice necontrolabile conform formulei: Zp = f (Xn, Yn), în care: Xn = factori socio-economici (Sec), biologici (B), agrotehnici (A); şi Yn = factori ecologici. Factorii determinanţi în întocmirea acestei zonări sunt prezentaţi în figura 7.1. care reprezintă schema cibernetică a zonării pomiculturii.
Fig. 7.1. - Macrozonarea pomiculturii (după V. Cireaşă, 1993)
Legendă: xxx: - ecosistem subcarpatic; ----: - ecosistem colinar; .....: - ecosistem câmpie; °°°: - ecosistem hidric; : ecosistem montan.
99
Eficienţa zonării pomicole rezultă din satisfacerea optimă a cerinţelor ecologice a speciilor şi soiurilor. Noua zonare pomicolă ţine seama de treptata descreştere a reliefului ţării noastre, începând din zona montană spre zona de şes. În acest sens s-au stabilit cele 5 mari regiuni pomicole prezentate anterior. În cadrul acestor regiuni pomicole s-a făcut o microzonare pe bazine şi centre pomicole. Toţi autorii prezentaţi anterior au avut ca puncte de sprijin pentru efectuarea zonării temperatura medie anuală (t.m.a.), temperatura minimă şi temperatura maximă (t.m. şi t.M.), precipitaţiile anuale etc. Considerăm că dacă aceste date ar fi decalate pe perioade de vegetaţie (fenofaze) lucrările ar avea o siguranţă mult mai mare. In baza studiilor efectuate de Constantinescu N. şi Teaci D. (1967) în cuprinsul ţării noastre au fost stabilite 13 regiuni pomicole (fig. 7.2.), din care 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, 3 pe podişuri şi platforme, 4 în zona de şes şi coline şi 1 în zona inundabilă a Dunării. In cadrul fiecărei regiuni nu toate terenurile sunt destinate culturii pomilor. Regiunea I. Dealurile meridionale şi de sud-est. Cuprinde partea deluroasă a judeţelor: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău şi Vrancea, precum şi platformele Strehaia, Cotmeana şi Cândeşti. Versanţii au înclinare sudică, sud-estică sau sud-vestică; văile râurilor principale, având orientarea nord-sud, sunt largi şi calde, lipsite de curenţi reci. Clima este continentală, atenuată de factorii orografici, hidrografici şi biosferici. Temperatura medie anuală de 6 - 10°C, temperatura minimă din timpul iernii scade foarte rar sub -24 ... -27°C, iar durata intervalului fără îngheţ este de 160 - 190 zile. Durata medie a perioadei de vegetaţie: 235 zile (10.III-1.XI). Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 550 şi 1.000 mm, iar umiditatea relativă a aerului între 45 - 60%. Frecvenţa îngheţurilor este destul de mare. Solurile predominante sunt: brun-argilice, brun-podzolite, brune (8085%), local: negre de fâneaţă, rendzine, pseudorendzine, mai puţin favorabile pomilor. Flora pomicolă spontană este foarte bogată şi reprezentată prin: măr pădureţ, păr pădureţ, păducel, cireş păsăresc, porumbar, alun, corn, zmeur şi mur. In depresiunea subcarpatică a Olteniei cresc spontan castanul dulce şi alunul turcesc, iar semi-spontan smochinul, toate aceste specii constituind indicatori ai influenţei climatului mediteranean. Bazinele pomicole: bazinul Jiului (Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg. Jiu), bazinul Oltului (Horezu şi Râmnicu Vâlcea), bazinul Argeşului (Curtea de Argeş, Merişani, Câmpulung Muscel, Piteşti ş.a.), bazinul Dâmboviţei (Malu, Voineşti, Gemenea, Cândeşti), bazinul Ialomiţei (Pucioasa, Târgovişte), bazinul Prahovei (Măgurele, Vălenii de Munte), bazinul Râmnicu Sărat (Podgoria şi Dragosloveni), bazinul Milcovului (Petreşti, Mera), bazinele intramontane (Tiţeşti, Ceraşu, Răteşti). 100
101
Regiunea a II-a. Piemonturile de vest. Cuprinde dealurile Reşiţei, Lugojului, Făgetului şi podişul Lipovei, depresiunea Haţegului, Orăştiei şi Sebeşului, depresiunea Bozovici (în sud), dealurile Beiuşului şi Gurahonţului, precum şi terasele Crişului, suprapunându-se parţial cu judeţele Timiş, Hunedoara, Arad şi Bihor. Versanţii au expoziţii variate: sudice, nordice, estice şi vestice. Clima este continental-moderată, în general umedă, suma precipitaţiilor medii anuale fiind de 550-1000 mm. Temperatura medie anuală: 6 - 10°C; temperaturi minime absolute: -24 ... -27°C. Durata perioadei de vegetaţie este de 240 - 250 zile, iar a intervalului fără îngheţ de 175 - 180 zile. Umiditatea atmosferică mai ridicată este consecinţă a invaziei de aer maritim. Brumele târzii de primăvară au frecvenţă redusă. Solurile predominante sunt: brun-argilice şi brun-podzolite (70 - 75%), local soluri podzolice argiloiluviale, brune, pseudorendzine, rendzine, soluri negre de fâneaţă, soluri erodate şi cu fertilitate în general slabă. Flora pomicolă spontană este asemănătoare celei din regiunea I. în cultură predomină prunul. Sunt şi centre pomicole (Obreja, Bolovaşniţa, Bârlova) unde predomină mărul, cu numeroase soiuri autohtone. Bazine pomicole. Cernei (Domaşnea, Iablaniţa), Caransebeş (Teregova, Zăguşeni, Armeniş), Mureşului (Haţeg, Sibişel, Geoagiu şi Orăştie), Crişurilor (Gurahonţ, Ineu, Beiuş, Harghita). Regiunea a IlI-a. Podişul Someşan. Cuprinde partea deluroasă a judeţelor Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Cluj şi Bihor. Pantele au expoziţie vestică, nordică sau sudică, în funcţie de orientarea văilor. Clima este continentală-moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 ... 8,5°C, durata intervalului fără îngheţ de 180 - 190 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 240 zile. Precipitaţiile însumează 650-800 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 70%. Brumele au o frecvenţă scăzută. Solurile predominante sunt cele brun argilice, brun podzolite, soluri podzolice argiloiluviale, brune, local, soluri erodate. Flora pomicolă este bogată, reprezentată prin aceleaşi specii ca şi în regiunile I şi II. Centrele pomicole principale sunt: Şimleul Silvaniei, Şomcuţa Mare, Seini, Dej ş.a. Regiunea a IV-a. Bordura Podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei. Cuprinde dealurile Sebeşului şi Făgăraşului, cele de la Rupea, Odorhei, Mureş, Reghin şi Bistriţa-Năsăud, precum şi depresiunile Târgului Lăpuş, Baia Mare, Sighet şi Ţara Oaşului, o parte din câmpia judeţului Satu Mare; districte insulare din Ţara Bârsei, Miercurea Ciuc, Gheorghieni. 102
Relieful este foarte variat (văi, dealuri), iar versanţii au orientări diferite. Clima, în general, este rece (excepţie Cisnădie şi Sf. Gheorghe), temperatura medie anuală variază de la 4°C până la 8,5°C, iar precipitaţiile însumează 700 - 1000 mm anual. Solurile predominante: brun argilice, negre de fâneaţă, lăcovişti şi soluri gleice, soluri brun podzolite şi brune. Flora pomicolă spontană, este săracă. Centre pomicole: Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Sighet, Sf. Gheorghe, Rupea, Reghin, Apold, Sighişoara, Cisnădie-Cisnădioara Regiunea a V-a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe dreapta Şiretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunile Liteni-Suceava şi Rădăuţi. Expoziţia este estică şi nord-estică; văile sunt strâmte şi bântuite de curenţi reci, care defavorizează creşterea şi rodirea pomilor. Clima este pronunţat continentală, cu ierni geroase prelungite, veri calde şi secetoase. Temperatura medie anuală este 7 ... 8,1°C. Temperaturile minime de până la -32,7°C, sunt periculoase pentru pomi. Intervalul fără îngheţ are o durată de 150-170 zile, iar perioada de vegetaţie de 220 zile. Pericolul brumelor târzii de primăvară este mare. Precipitaţiile însumează 500 - 600 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 65 - 70%. Solurile predominante sunt cele cenuşii, brun argilice şi brun podzolite, negre de fâneaţă. Flora pomicolă spontană este reprezentată prin măr pădureţ, păr pădureţ, porumbar etc. în cultură specia predominantă este mărul. Bazinele pomicole: Fălticeni (Rădăşeni, Spătăreşti, Horodniceni, Dumbrava), Ozana-Topolniţa (Tg. Neamţ, Grumăzeşti, Ghindăuani, Bălţăteşti, Agapia, Valea Seacă, Ocea), Piatra Neamţ (Girov, Dobreni), Trotuşului (Oituz, Dărmăneşti), Sucevei (Salcia, Ciprian Porumbescu). Regiunea a VI-a. Podişul Târnavelor. Cuprinde dealurile înalte ale Târnavelor, dealurile Târnăvenilor, Mediaşului şi ale Sighişoarei. Se suprapune parţial cu judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş. Zonă deluroasă, cu luncile Târnavelor largi şi expoziţia versanţilor foarte variată. Clima este continental moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 - 9,5°C. Gerurile mari sunt relativ rare. Durata intervalului fără îngheţ este de 160 - 185 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 235 zile. Precipitaţiile însumează 600 - 700 mm anual. Solurile sunt brun argilice, brun podzolite, local negre de fâneaţă, pseudo-rendzine, soluri erodate. Flora pomicolă este săracă în specii şi soiuri locale. 103
Centrele pomicole principale: Mediaş, Dumbrăveni, Sighişoara, Târnăveni şi Agnita. Regiunea a VIl-a. Câmpia Transilvaniei. Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră din centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor. Clima este continental-moderată, de silvostepă, răcoroasă, potrivit de secetoasă, cu temperatura medie anuală de 8 - 8,5°C, durata intervalului fără îngheţ de 175 - 190 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 240 zile. Precipitaţiile însumează 550 - 650 mm anual. Solurile predominante sunt brun argilice, brun podzolite, negre de fâneaţă, cernoziomuri argilice şi cernoziomuri levigate. Flora pomicolă este cea caracteristică silvostepei, cultura pomilor fiind relativ slab dezvoltată. Pe văi şi coaste se întâlnesc livezi de prun, măr, cireş şi vişin, precum şi nuci. în mai multe centre reuşeşte piersicul şi caisul. Centre pomicole: Blaj, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia şi Ocna Mureşului. Regiunea a VIII-a. Podişul Moldovei. Cuprinde dealurile Bârladului, valea Siretului, dealurile Cozancea, Copălău, Negreşti, Copou, până în Dorohoi; se suprapune parţial cu judeţele Vaslui, Bacău, Iaşi şi Botoşani. Orografia este foarte variată; predomină pantele orientate spre nord-est şi sud-vest. Clima este pronunţat continentală, temperatura medie anuală fiind de 8,5 ... 9,5°C, iar precipitaţiile de 440 500 mm anual. Solurile predominante sunt: solurile cenuşii, brune argilice, brun podzolite, cernoziomuri argilice şi cernoziomuri levigate, solurile podzolice, argiloiluviale, soluri erodate îndeosebi în bazinul Bârladului. Bazine pomicole: Comarna (Tomeşti, Goruni, Hiliţa, Costuleni, Osoi, Vişani), Strunga (Strunga, Fărcani, Tg. Frumos, Sârca), Cotnari (Cârjoaia, Scobinţi, Hârlău). Regiunea a IX-a. Câmpia Română de vest. Cuprinde zona de stepă şi silvostepă din Oltenia şi Muntenia, la vest de linia Mizil-Urziceni-LehliuCălăraşi. Orografia: şes, dealuri şi terase mici. Clima are caracter continental, de silvostepă sau de stepă. Temperatura medie anuală este de 10 ... 11,5°C. Intervalul fără îngheţ are o durată de 178 205 zile, iar perioada de vegetaţie de 245 zile. Precipitaţiile sunt cuprinse între 350 mm şi 600 mm anual. Umiditatea atmosferică este de 56 - 64%, coborând vara până la 45 - 50%. Brumele târzii, după 15 aprilie, sunt foarte rare. Se înregistrează vânturi puternice, cu direcţie est-vest, atingând 50 - 75 km/oră. Solurile sunt variate: în sud: cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi cernoziomuri argilice, psamosoluri la Segarcea-Cujmir, Băileşti-Calafat; în nord: brun roşcat de pădure, aluviale, cernoziomuri de luncă, nisipuri în sudul Olteniei; la Băileşti-Pleniţa, Ciuperceni, Tâmbureşti, Bechet şi Dăbuleni. 104
Flora pomicolă este cea tipică de silvostepă şi stepă. Speciile pomicole mai bine reprezentate sunt prunul, corcoduşul, caisul, cireşul, vişinul, mărul, gutuiul, părul, nucul şi dudul. Centre pomicole: Pleniţa-Calafat, Craiova-Coşereni, Turnu Măgurele-Liţa, Petro-şani-Giurgiu, Greaca-Hotarele, Bucureşti, Găeşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi. Regiunea a X-a. Câmpia de vest sau şesul Banatului şi Crişanei. Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi de pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Relieful este plan, slab ondulat, sub formă de coline şi dealuri mici, cu puţine depresiuni. Clima, este continental-moderată, temperatura medie anuală fiind de 9 ... 10,5°C. Gerurile mari se întâlnesc rar. Intervalul fără îngheţ durează 185 205 zile, iar perioada de vegetaţie 245 zile. Precipitaţiile însumează 550 - 800 mm anual, iar umiditatea relativă a aerului este de 65 - 70%. Solurile predominante: cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri argilice, soluri brun argilice, psamosoluri la Carei şi Valea lui Mihai. Flora pomicolă este destul de bogată; în cultură predomină prunul.. Centre pomicole Ceacova, Timişoara, Sânicolau Mare, Cenad, Vinga, Lovrin, Arad, Miniş, Gearmata, Oradea, Valea lui Mihai. Regiunea a Xl-a. Câmpia Moldovei. Cuprinde stepa şi silvostepa din judeţele Suceava, Iaşi, Vaslui, Botoşani şi Galaţi, depresiunea Jijia-Bahlui. Orografia este puţin variată. Clima are caracter continental, fiind mai caldă în sud. Temperatura medie anuală este de 8 - 9,5°C, intervalul fără îngheţ durează 175 zile, iar perioada de vegetaţie 236 zile. Oscilaţiile de temperatură sunt mari, minimele absolute atingând -30 - -34°C, iar maximele până la +40°C. Precipitaţiile însumează 440 - 550 mm anual. Umiditatea relativă este de 57 - 64%. Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară se înregistrează până la 15 mai, iar cele de toamnă începând cu 1 octombrie. Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate şi cernoziomurile argilice, local solurile cenuşii, destul de fertile. Flora pomicolă spontană este relativ săracă, fiind reprezentată prin măr pădureţ, păr pădureţ, cireş păsăresc, porumbar etc. Bazine pomicole: Iaşi (Copou, Miroslava, Şorogari, Vlădeni, Bârnova), Răducăneni (Bazga, Moşna, Bohotin, Dolheşti), Huşi (Dobreni, Avrămeşti) Săveni (Drăguşeni), Bârlad (Tutova). Regiunea a XII-a. Bărăganul şi Dobrogea. Cuprinde stepa din sud-estul ţării (judeţele Ialomiţa, Brăila, Constanţa, Tulcea, o parte din judeţele Galaţi şi Buzău). Relieful de câmpie şi podiş (în Dobrogea), străbătute de râurile Ialomiţa, Buzău şi Siret. 105
Clima are caracter continental tipic, de stepă şi stepă uscată, cu călduri excesive vara, dar cu ierni mai puţin aspre. Temperatura medie anuală este de 10 - 11,5°C, intervalul fără îngheţ durează 200 - 230 zile, iar perioada de vegetaţie circa 250 zile. Vânturile bat puternic iarna. îngheţuri de primăvară se înregistrează până la 15 aprilie, iar toamna după 15 octombrie. Precipitaţiile însumează 350 - 500 mm (400 mm pe litoral). Umiditatea atmosferică are valori sub 60%, uneori scade până la 50% şi chiar 30%. Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, soluri bălane (în Dobrogea) ş.a. Flora pomicolă este tipică de stepă, săracă. Dintre speciile pomicole se întâlnesc: porumbarul, părul pădureţ, mahalebul, vişinul de stepă. În cultură predomină caisul şi piersicul. Bazine pomicole: nordul Dobrogei (Tulcea, Babadag, Măcin), sudul Dobrogei (Mangalia, Ostrov), Medgidia (Valea lui Traian, Nazarcea, Neptun, Cernavodă); Bărăgan (Feteşti, Burduşeni, Însurăţei, Ianca, Carasu, Movila Miresei, Merleasca); Regiunea a XIII-a. Zona inundabilă a Dunării şi gurile Siretului. Cuprinde fâşia îngustă de-a lungul fluviului Dunărea, de la Giurgiu până la Călăraşi, cu prelungire peste bălţile Borcea şi Brăila până la gurile Siretului şi Delta Dunării. Relieful este plan, cu lunci, grinduri etc. Clima este apropiată de a stepei vecine, atenuată de influenţa Dunării, care favorizează o umiditate atmosferică ridicată. Solurile predominante sunt aluviunile şi solurile aluviale, uneori foarte fertile. Pe alocuri se întâlnesc soluri hidromorfe şi halomorfe, improprii pentru pomicultură. Vegetaţia creşte luxuriant. În cultură predomină gutuiul, cu deosebire în Deltă, părul altoit pe gutui, căpşunul precum şi caisul, piersicul, cătina albă.
106
CAPITOLUL 8 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL Pepiniera este o unitate specializată în producerea materialului săditor de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşun. 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră Pepiniera se amplasează pe cât posibil în centrul zonelor pomicole deservite, lângă o cale de acces, pentru a uşura transportul şi valorificarea materialului săditor, cât şi în apropierea centrelor populate, pentru asigurarea forţei de muncă permanentă. La alegerea terenului pentru pepinieră, se ţine seama de condiţiile climatice, tipul şi fertilitatea solului, relief şi expoziţie şi de posibilităţile de irigare. Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera, trebuie să fie cuprinsă între 8,5 - 11°C, iar temperatura minima absolută din cursul iernii să nu scadă sub –25 - -28°C. Temperatura optimă din timpul perioadei de vegetaţie trebuie să fie de 18 - 20°C. Suma precipitaţiilor anuale trebuie să fie în jur de 550 – 600 mm, chiar dacă se asigură pepinierei sistem de irigaţie, importanţă mare pentru creşterea normală a materialului săditor prezintă şi umiditatea atmosferică. Se va evita amplasarea pepinierei în locuri prea deschise, neadăpostite, pe văi înguste, bântuite de curenţi reci, de grindină sau îngheţuri târzii de primăvară. Solurile cele mai corespunzătoare pentru pepiniere, sunt cu textura luto nisipoasă sau nisipo-lutoasă, permeabile, drenate, fertile, structurate şi aerisite, cu reacţie neutră, uşor acidă (pH 6,5 – 7), cu pânza de apă freatică la peste 1,5 m adâncime. 8.2. Organizarea pepinierelor Sporirea eficienţei în producerea materialului săditor, precum şi calitatea biologică a acestuia, presupune, existenţa tuturor sectoarelor pepinierei, echipate corespunzător: 1. Sectorul de plantaţii mamă elită cuprinde: a. – plantaţia mamă de ramuri altoi; 107
b. – plantaţia de seminceri; c. – marcotieră; d. – plantaţii mamă de butaşi; e. – stolonieră pentru căpşun. 2. Sectorul de înmulţire a portaltoilor şi a arbuşti fructiferi: a. – şcoala de puieţi (câmpul de înmulţire a portaltoilor generativi, durează un an); b. – câmpul de înmulţire a portaltoilor prin butaşi (durează 1-2 ani); c. – câmpul de înmulţire prin butaşi a arbuştilor fructiferi (durează 1-2 ani). 3. Sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde: a. – câmpul I sau de altoire; b. – câmpul II sau de formare a altoilor. 4. Construcţii tehnologice şi auxiliare: a. – platformele tehnologice; b. – serele şi solariile înmulţitor; c. – hale pentru preforţare şi forţare prevăzute cu subsoluri şi beciuri; d. – laborator pentru culturi de ţesuturi; e. – spaţii pentru prezentarea şi desfacerea materialului săditor; f. – reţeaua de irigaţii; g. – sistema de maşini şi utilaje; h. – birouri, şoproane, remize.
8.3. Asolamente folosite în pepinieră Pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor produs, este obligatorie, folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere. Culturile din asolamentul pepinierei, trebuie să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor fizice, chimice şi fitosanitare ale solului, necesare creşterii şi dezvoltării normale a pomilor. În toate cazurile, culturile premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote, butaşi sau drajoni, trebuie să părăsească terenul până la 25 iulie, să-l lase curat de buruieni, fără boli sau dăunători de carantină pentru pomi. În pepinieră, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi, butaşi şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi. Pentru marcotieră şi plantaţia mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste sectoare având o durată de exploatare de cca 8-12 ani. În figurile 8.1. şi 8.2. sunt prezentate exemple de scheme de asolament. 108
Sola I II III IV
1. 5. 9. ----Şcoala puieţi Cereale păioase Porumb siloz Porumb boabe
Anii şi cultura 2. 6. 10. ----3. 7. 11. ----Porumb boabe Borceag fîn Şcoala puieţi Porumb boabe Cereale păioase Şcoala puieţi Borceag fîn Cereale păioase
4. 8. 12. ----Cereale păioase Borceag fîn Porumb boabe Şcoala puieţi
Fig. 8.1. - Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala puieţi (butaşi)
Sola I II III
1. 6. 11. --Cereale păioase Porumb boabe Porumb boabe
2. 7. 12.---
Anii şi cultura 3. 8. 13.---
Câmpul I
Câmpul II
Cereale păioase
Câmpul I
Câmpul II
Porumb boabe
Borceag fîn
Cereale păioase
Câmpul I
Câmpul II
4. 9. 14.--Porumb boabe
5. 10. 15.--Borceag fîn
IV
Câmpul II
Porumb boabe
Borceag fîn
Cereale păioase
Câmpul I
V
Câmpul I
Câmpul II
Porumb boabe
Borceag fîn
Cereale păioase
Fig. 8.2. - Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare
8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră Parcelarea se face prin marcarea şi bornarea sectoarelor şi solelor. Bornarea se face cu borne fixe, din ţeavă metalică, încastrate în ciment, prevăzute cu tăbliţe indicatoare. Trasarea drumurilor şi aleilor Pe mijlocul pepinierei se trasează un drum principal lat de 6 m, bine consolidat şi pietruit. Între sole se trasează alei late de 2-3 m, care se vor menţine înierbate. Între parcele se lasă alei de 0,5-1,2 m, care se întreţin ca ogor lucrat. Dimensiunile parcelelor Pentru şcoala de puieţi şi marcotieră, parcelele au dimensiuni de 25/100 m sau 50/100 m, pentru sole egale sau mai mici de 5000 m2. Parcelele câmpurilor de altoire şi formare au dimensiunile de 50/200 m sau 100/200 m, respectiv 1-2 ha. Parcelele se dispun cap la cap, pentru uşurarea executării lucrărilor mecanice. Pe alei se instalează şi hidranţii. 109
Pregătirea terenului în pepiniere se realizează prin: - defrişarea culturii anterioare; - fertilizarea de bază cu gunoi de grajd (30-60 t/ha), 700 kg îngrăşăminte pe bază de P şi K, la care se adaugă un insecticid-nematocid; - arătură la 18-20 cm pentru încorporare; - desfundatul (la 45-60 cm) pentru câmpul I, marcotiere, plantaţii producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30-35 cm pentru şcoala de puieţi şi de butaşi (prima decadă a lunii august); - discuiri repetate pentru distrugerea rezervei seminţelor de buruieni. 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor Funcţie de modul de înmulţire portaltoii speciilor pomicole se clasifică în două grupe: generativi şi vegetativi. Principalii portaltoi generativi şi vegetativi utilizaţi în prezent în ţara noastră, sunt prezentaţi în tabelul 8.1. În ţara noastră au efectuat cercetări în domeniul ameliorării şi înmulţirii portaltoilor numeroşi cercetători (St. Casavela; N. Minoiu – 1976; I. Bodi, 1965; V. Cireaşă – 1969; M. Movileanu – 1985; A. Liacu – 1963, 1966, 1974; P. Parnia – 1963, 1976 şi alţii). Tabelul 8.1. Principalii portaltoi folosiţi în pomicultură Specia
Portaltoii mărul pădureţ mărul franc
Măr
părul franc
Gutui
Generativi - nu se foloseşte - P.F. Creţesc, Pătul, Vieşti Bistriţa 50
mărul Dusen şi paradis; Tipurile M 1-28; MM 100111; A părul pădureţ
Păr
Portaltoii folosiţi în ţara noastră
gutuiul timpuriu A şi C gutuiul din sămânţă intermediar gutuiul din sămânţă gutui din marcote
-
- nu se foloseşte - P.F. Harbuzeşti, Alămâi, Cu miez roşu, Păstrăvioare, Pepenii etc.
Vegetativi G 21, M 4, M 9, M 26, M 27, MM 104, MM 106, MM 109, MM 111, A 2, CG 60, CG 10, CG 44, CG 80, B 9, MAC -
-
A şi C, BN 70
-
-
Curè şi Beurre Hardy
-
Populaţii autohtone
-
-
110
A şi C
Specia
Portaltoii corcoduş
Prun
prun zarzăr porumbar corcoduş
Cais
Piersic
Migdal
zarzăr prun piersic migdal corcoduş zarzăr prun porumbar migdal corcoduş cireş păsăresc
Cireş
cireş franc cireş seria F mahaleb
Vişin Nuc Castan
vişin mahaleb nucul comun nucul negru castanul franc
Portaltoii folosiţi în ţara noastră Generativi - P.F. Buburuz, Gălbior, Oteşani 8, Roşior văratec, Renclod verde, Scolduşul, Voineşti Porumbar de Iaşi -nu se recomandă în zone umede: -pentru zone secetoase - P.F. Buburuz-intermediar -piersic franc -De Balc, Oradea 1, T 16 -Goldanul -nu se foloseşte -în zone secetoase şi calcaroase -în zone mai umede -în zone calcaroase Pietroase negre, Pietroase, Dönissen -pentru zone secetoase P.F. Mocăneşti 16, Dropia, Meteor, V.G. 1 -idem -biotipuri locale Tamba 1, Hobiţa
Vegetativi Corcoduş 163 Oteşani 11 C12, I. P.C.1., F12/1 V.V. 1 -
8.5.1. Producerea portaltoilor generativi Portaltoii generativi se înmulţesc prin seminţe, care se extrag din fructele obţinute în plantaţiile de seminceri. La înfiinţarea şi întreţinerea acestor plantaţii se respectă tehnologia recomandată pentru livezile intensive, iar locul de amplasare al acestora trebuie să fie pe cât posibil izolat. La speciile sâmburoase se folosesc soiuri de vară-toamnă, asigurându-se polenizatori dintre cei mai valoroşi. Înmulţirea prin seminţe a portaltoilor în pepinieră, impune, efectuarea în ordine cronologică a următoarelor lucrări tehnologice: -recoltarea fructelor pentru obţinerea seminţelor; -extragerea seminţelor şi sâmburilor; -uscarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor şi sâmburilor; -stabilirea calităţii seminţelor; 111
-stratificarea seminţelor; -semănatul în şcoala de puieţi; -lucrările de întreţinere a puieţilor; -recoltarea, sortarea, păstrarea puieţilor. Recoltarea fructelor – se face prin scuturare, manual sau mecanizat, când acestea sunt ajunse la maturitatea fiziologică. Câteva date tehnice privind recoltarea şi stratificarea sâmburilor şi seminţelor sunt prezentate în tabelul 8.2. Tabelul 8.2. Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg seminţe şi sâmburi, numărul acestora la kg pe specii (după A. Liacu – 1976)
Specia Măr sălbatic Măr franc Păr sălbatic Păr franc Gutui Cireş sălbatic Vişin Mahaleb Prun Corcoduş Zarzăr Piersic franc Migdal Nuc Castan Alun Porumbar
Epoca de recoltare a fructelor
Prod. de fructe/pom (kg)
15.09-30.09 15.09-30.09 15.09-30.09 15.09-30.09 15.10-25.10 15.06-31.07 15.06.31.08 15.07-31.08 1.09-30.09 15.07-31.08 15.07-31.08 1.09-30.09 10.09-1.10 10.09-1.10 20.09-20.10 1.09-15.09 1.09-15.10
100-200 300-400 100-200 150-200 20-25 15-20 10-15 8-10 50-90 30-50 50-90 20-25 10-20 80-100 30-100 4-7 1-2
Cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg seminţe 100-150 160-570 100-120 250-420 150-200 12-14 10-12 3-4 18-24 10-17 15-18 20-30 2-3 1 1 1 4-5
Numărul de seminţe la 1 kg 25000-35000 25000-30000 25000-28000 20000-25000 26000-29000 6000-17700 3000-5500 9000-18000 800-3700 1300-4000 700-1000 140-540 160-330 80-125 100-300 260-800 4000-5000
Extragerea seminţelor şi sâmburilor – se efectuează manual sau cu pasatricea, zdrobitorul sau tocătoarea. Sâmburii sunt extraşi imediat după recoltare, iar seminţele numai după 10-20 zile, când pulpa fructelor începe să se înmoaie. Spălarea seminţelor se face prin introducerea acestora în vase cu apă (1 parte seminţe şi 3 părţi apă), pentru îndepărtarea celor seci şi a resturilor de mezocarp. Seminţele de gutui nu se spală, deoarece sunt acoperite cu un strat gelificat de pectină, care în contact cu apa se transformă într-un mucilagiu lipicios. 112
Uscarea, condiţionarea şi păstrarea Uscarea seminţelor - se face pe prelate sau folie de polietilenă, aşezate la umbră vara şi la soare toamna sau se usucă în uscătoare speciale, la o temperatură de cel mult 35°C. După uscare umiditatea trebuie să ajungă la 15-16%. Condiţionarea seminţelor şi sâmburilor - se efectuează cu ajutorul selectoarelor şi trioarelor, pentru separarea de impurităţi şi sortarea lor după mărime şi greutate. Păstrarea seminţelor – se face în saci de pânză, în depozite cu temperatura de 6-10°C, în condiţii de semiumbră şi la umiditate a aerului de 50-60%. Facultatea germinativă normală poate fi menţinută pe o durată de 2-3 ani. Sâmburii şi în special de cireş, vişin, mahaleb dacă nu se păstrează sau livrează, imediat după spălare, se pun la prestratificare în lăzi cu nisip umed în beciuri sau magazii, la temperaturi apropiate de 10°C. Stratificarea seminţelor Seminţele speciilor pomicole de climat temperat nu pot germina imediat după extragerea lor din fructe, având nevoie de o perioadă de repaus, numită postmaturare, în timp căreia au loc o serie de procese biochimice, care fac ca sămânţa să germineze. Durată de postmaturaţie este de 60-180 zile, în funcţie de specie şi perioada de maturarea a fructelor, fiind mai lungă în cazul celor cu maturare timpurie şi mai scurtă la speciile la care fructele se recoltează mai târziu (A. Liacu – 1974; P. Parnia – 1992 ), (tabelul 8.3.). Tabelul 8.3. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor la principalele specii pomicole Specia
Perioada în care seminţele se pun la stratificare
Durata stratificării (zile)
Măr Păr Gutui Prun Corcoduş Zarzăr Piersic Migdal
1.XII - 1.I 1.XII - 1.I 15.I - 1.II 1.XI - 1.XII 1.X - 1.XI 1.XI - 1.XII 1.X - 1.XI 1.I - 1.II
85 - 90 85 - 90 60 120 160 120 150 70
Specia
Perioada în care seminţele se pun la stratificare
Durata stratificării (zile)
Porumbar Cireş Mahaleb Vişin Nuc Castan Alun
1.X - 1.XI 1.X - 1.XI 1.X - 1.XI 1.X - 1.XI 1.XII - 1.II 1.I - 1.II 1.X - 1.XII
150 150 - 180 150 150 - 180 90 60 90 - 120
Stratificarea se face în lăzi speciale, perforate, acoperite cu sită metalică, pentru a evita pătrunderea rozătoarelor, care se depozitează în bazine de beton, beciuri sau depozite frigorifice, unde temperatura se menţine la 1-4°C şi umiditatea constantă la 28-30%. Cele mai bune sunt bazinele de beton, construite special (fig. 8.3.). 113
Fig. 8.3. - Bazin de beton pentru stratificat sămâmţa (după Parnia P., şi colab., 1992)
Materialul de stratificare poate fi nisip, turbă sau pierlit (în proporţie de 3 părţi la o parte sămânţă), umectate, astfel încât, strânse în mână, să devină monolit, fără să curgă apă din ele. Stratificarea se poate realiza prin amestecarea uniformă a seminţelor cu nisip, turbă sau pierlit sau straturi alternative de sămânţă şi material de stratificare, respectându-se proporţiile stabilite. Pentru prevenirea infectărilor cu agenţi patogeni (Fusarium sp., Botrytis sp., Penicillium sp. s.a.) atât materialul de stratificare cât şi sămânţa se dezinfectează în prealabil cu Topsin M-70, Benlate 50, Rovral 50 (1 g/kg sămânţă sau nisip). Stratificarea seminţelor în depozite frigorifice sau zăpadă, la temperaturi cuprinse între 0-2°C, reduce perioada de postmaturaţie până la la 40 zile seminţoase şi 80 zile la sâmburoase (Modoran I.,– 1959; Parnia P.,– 1968). Producerea puieţilor portaltoi în şcoala de puieţi Pregătirea terenului se face toamna devreme şi constă în: fertilizarea cu 2030 t/ha îngrăşăminte organice, 60-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O; combaterea dăunătorilor din sol, efectuarea arăturii adânci la 30-35 cm. În funcţie de durata de stratificare a seminţelor şi de data semănatului diferă şi momentul efectuării arăturii. Epoca de semănat – Drupaceele, nucul, măceşul se seamănă toamna, după o lună de stratificare, iar pomaceele se seamănă primăvara devreme. Lucrarea se efectuează manual pe suprafeţe mici sau mecanic, prin adaptarea semănătorilor pentru cereale şi legume. Semănatul se face în rânduri simple, distanţe la 40 cm (60-70 cm la nuc) sau în benzi de 2 rânduri distanţate la 10-15 cm şi 70-80 cm între benzi. 114
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pentru cireş, vişin, mahaleb; 4-6 cm pentru prun şi cais, piersic, migdal şi 6-8 cm la nuc, respectiv adâncimea de 3-5 ori mai mare decât diametrul seminţei. Cantitatea de seminţe şi sâmburi pentru 1 ha şcoală de puieţi este de: 50-60 kg/ha la măr şi păr, 80-100 kg/ha la gutui, 400-500 kg/ha la corcoduş; 900-1100 kg/ha la prun franc, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin; 300-350 kg/ha la mahaleb; 1100-1300 kg/ha la zarzăr; 2000-3000 kg/ha la piersic, migdal şi nuc (Liacu A., 1971; Parnia P., şi colab., 1992).
Seminţele se seamănă amestecate cu nisipul de la stratificare. Speciile sâmburoase se separă de nisip prin cernere şi apoi se pun în recipiente de 100-200 l cu soluţie de sare (NaCl) în concentraţie de 2-5%, în care se agită sâmburii, pentru separarea celor seci. După aceasta, sâmburii se tratează cu soluţie de CuSO4 în concentraţie de 1%. După semănatul de toamnă, rândurile se bilonează, ridicând un bilon de 1012 cm, pentru a menţine temperatura şi umiditatea constantă pe timpul iernii. Acesta se împrăştie cu grebla primăvara foarte devreme. La semănatul de primăvară, rigolele nu se acoperă în întregime, se pune mraniţă sau seamănă plante indicatoare (ovăz, ridiche de lună, salată), pentru marcarea rândurilor, în cazul efectuării unor praşile oarbe înainte de răsărirea puieţilor, atunci când se formează crustă. Lucrările de întreţinere Prăşitul – se face de 6-8 ori pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului. Fertilizarea suplimentară – se face în primul rând cu azot (60-70 kg/ha s.a.), aplicat în două reprize în cursul lunii iunie. Rărirea puieţilor – se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate ,la distanţa de 2-3 cm la drupacee, 4-5 cm la pomacee şi 6-7 cm la nuc şi castan. Irigarea – este o lucrare obligatorie în perioadele secetoase (iulie, august) precum şi după fertilizare, pentru a favoriza creşterea şi a evita formarea timpurie a mugurelui terminal. Eliminarea “impurităţilor” se efectuează în luna iulie. Combaterea bolilor şi dăunătorilor – în şcoala de puieţi se execută cca. 1015 tratamente. La toate speciile, cu 2-3 săptămâni înainte de scosul puieţilor se aplică un tratament cu un produs organofosforic pentru combaterea păduchelui din San José, păduchele lânos, afidelor şi păianjenilor. Dacă primele brume întârzie, se recomandă să se efectueze tratamente pentru defolierea puieţilor cu Ethrel 0,15% + sulfat de cupru 1%, folosind 1000 litri soluţie la ha. Scosul puieţilor – se face manual sau mecanic, în a II-a jumătate a lunii octombrie, după căderea frunzelor. Concomitent, se face şi clasarea pe categorii, se leagă în pachete de câte 50 buc. şi se stratifică în şanţuri, rădăcina şi 12-15 cm din tulpină. Producţia este de 200 000 – 300 000 puieţi /ha la drupacee şi 130 000 – 200000 puieţi /ha la seminţoase. 115
Producerea puieţilor portaltoi la ghivece Această metodă este indicată, atunci când nu există puieţi portaltoi, pentru înfiinţarea câmpului I, pentru completarea golurilor în câmpul I sau pentru producerea portaltoilor de cireş, vişin şi păr, care se prind bine la altoirea pe lemnul din anul respectiv. Prin folosirea acestei metode se reduce cantitatea de sămânţă şi timpul de producere a materialului săditor cu un an, sistemul radicular creşte ramificat, iar altoirea se poate face într-un interval mai mare de timp. Durata de postmaturaţie a seminţelor este prezentată în tabelul 8.4. Cu 7-8 zile înainte de semănat sămânţa sau sâmburii se scot de la stratificare, se separă de nisip şi se pun la încolţit, în camere cu temperatură constantă de 18-20°C, pe prelate, acoperite cu pânză umedă, la întuneric sau lumină difuză. Puieţii portaltoi se produc în sere, solarii sau tunele, pardosite cu folie de polietilienă, prevăzute cu instalaţie de irigare cu pulverizare fină, care să permită şi fertilizarea extraradiculară. Epoca de semănat este în perioada 20 februarie – 15 martie, când pericolul temperaturilor de –5 - -8°C a trecut, în funcţie zona climatică. Tabelul 8.4. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor destinate producerii puieţilor portaltoi la ghivece Specia Portaltoiul
Durata post. sem., zile
Măr franc Păr franc Gutui franc
90 90 60
Corcoduş
160
Prun franc
120
Vişin franc
160
Cireş
160
Mahaleb
150
Piersic
150
Perioada când se pun seminţele la stratificat pentru însămânţare în ghivece 15.XI – 1.XII 15.XI – 1.XII 15.XII – 30.XII După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică Idem După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică
116
Temperaturile optime pentru postmaturaţia seminţelor 1 - 3°C 1 - 3°C 1 - 3°C 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Idem 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3 °C în perioada umătoare
Semănatul se face în ghivece de plastic, cu diametrul de 8 cm la partea superioară, pungi de polietilenă cu înălţimea de 10 cm şi lăţimea de 7-8 cm, ambele perforate la partea inferioară sau cuburi nutritive. Amestecul de pământ din ghivece se compune dintr-o parte mraniţă, o parte pământ de ţelină şi o parte nisip, la care se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică, la fiecare metru cub amestec. Amestecul se dezinfectează termic sau chimic. Într-un ghiveci se pun câte 2 seminţe la adâncimea de 2-3 cm. Lucrările de întreţinere constau în: -dirijarea temperaturii, 18-20°C până la răsărire, apoi 12-15°C; -combaterea bolilor şi dăunătorilor; -fertilizarea extraradiculară odată cu irigarea, cu 100g azotat de amoniu, 100g sulfat de potasiu, 200g superfosfat, 100g sulfat de magneziu, 4g borax, 4g sulfat de cupru şi 4g sulfat de mangan, pentru 100 l soluţie, care este aplicată în trei reprize la 100 de ghivece; -plivirea buruienilor de câte ori este nevoie; -călirea puieţilor, când au 4-5 frunze, prin deschiderea treptată a geamurilor iar în final, prin scoaterea puieţilor afară. Plantarea – se face în luna mai-iunie, când puieţii au înălţimea minimă de 6 cm pomacee şi 10 cm la drupacee. După plantare se bilonează uşor, iar operaţia continuă pe măsură ce puieţii cresc, pentru a-i menţine drepţi, până la 12-15 cm. O altă lucrare este eliminarea unuia dintre puieţi din ghivece, prin tăieri sau dacă este cazul se completează golurile. Celelalte lucrări sunt identice cu cele din câmpul I al şcolii de pomi. 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele, pentru că asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi. Înmulţirea vegetativă este de două feluri: -naturală – când se intervine numai pentru separarea părţilor înrădăcinate (despărţirea tufei, drajoni, stoloni); -artificială – prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire, altoire, culturi de meristeme. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă, bazată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale a ramurilor sau lăstarilor nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn. Prin marcotaj, se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru măr, păr, gutui şi cireş, alunul, agrişul, coacăzul, smochinul. 117
În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care dă rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm. În celelalte zone reuşeşte numai în condiţii de irigare. Şcoala de marcote are o durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare economică este de 8-10 ani. Marcotajul se face în mai multe feluri: vertical (muşuroire), orizontal, chinezesc, şerpuitor etc. Marcotajul vertical (figura 8.3.) se foloseşte mult pentru înmulţirea portaltoilor vegetativi ai mărului (G21; M25, M4, M9; M26, M7, MM106), tipurile de gutui folosite peentru păr şi gutui (BN70, gutui tip A şi BA 29) şi în general, toţi portaltoii de vigoare mică şi medie. Terenul se pregăteşte şi se fertilizează ca şi pentru câmpurile de formare. Plantarea marcotelor se face toamna sau primăvara la distanţe de 1,50/0,50 m sau 1,50/0,25 m pentru portaltoii de vigoare slabă (M9, M26, M27). Fasonarea marcotelor. Înainte de plantare rădăcinile marcotelor se scurtează la 1 cm şi se mocirlesc. Marcotele se introduc în sol la 20 cm, apoi se scurtează la 12-15 cm şi se bilonează, acoperindu-le.
Fig. 8.3. – Marcotaj vertical - a) scurtarea tulpinii la 2-3 muguri; b) muşuroitul bazei lăstarilor; c) marcote înrădăcinate înainte de recoltare; d) marcote desprinse de planta mamă
Timp de doi ani se aplică lucrările de întreţinere şi protecţie fitosanitară specifice, fără intervenţie asupra plantei. În anul al III lea, primăvara devreme, se 118
desface bilonul până la nivelul solului şi marcotele se scurtează la 2-3 muguri, după care se muşuroiesc cu 2-3 cm pământ mărunţit şi reavăn. Când lăstarii ce dau pe cepul rămas au depăşit înălţimea de 10-12 cm şi au început să se lemnifice la bază (culoarea violacee), se aplică primul muşuroit, acoperind jumătate din lungimea lăstarilor. Pentru a uşura înrădăcinarea marcotelor, cu ocazia muşuroitului se pune la baza lăstarilor turbă sau rumeguş de răşinoase. Al doilea muşuroit se face când lăstarii au 25-30 cm, acoperind jumătate din lungimea lor. Coama bilonului se va menţine sub formă de jgheab. Lucrări de întreţinere constau în: combaterea buruienilor (5-6 praşile mecanice şi lucrat manual pe bilon); fertilizare suplimentară cu azot 70 kg/ha s.a. aplicat în două reprize în luna iunie; irigare; combaterea bolilor şi dăunătorilor, în primul rând al păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum). Recoltarea marcotelor se face toamna, după ce în prealabil s-au desfăcut biloanele. Marcotele se taie de la bază cît mai aproape de punctul de inserţie pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie speciale acţionate de maşina de recoltat marcote M.R.M.-1. La marcotajul orizontal, recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza lăstarilor înrădăcinaţi, ferind planta mamă. Marcotele se clasează şi se stratifică la fel ca şi puieţii, introducând în nisip pachetele pe o porţiune de 30 cm. Pentru stimularea emiterii de rădăcini adventive, la baza lăstarilor se aplică, la unele specii, “ştrangularea” cu sârmă (la castan şi alun) (Lazăr A., şi colab., 1989; Botu I., 1985).
Marcotajul orizontal se foloseşte în special, pentru acele specii şi tipuri de portaltoi cu creşteri viguroase. Se aplică obligatoriu la speciile sâmburoase (portaltoii-F12/1, C12, Colt, VV-1) la cireş şi vişin şi la unii portaltoi de prun, care se înmulţesc prin marcote Marcotele se plantează primăvara sau toamna la distanţa de 50-75 cm pe rând şi 1,5-2 m între rânduri. Plantarea se face înclinat la 450 faţă de suprafaţa solului. După plantare, marcotele se scurtează la 40-60 cm. (fig.8.4.)
a b Fig. .8.4.. - Plantarea şi scurtarea marcotelor (a); scurtarea anticipatelor (b)
Toamna, în anul I de vegetaţie, lăstarii laterali se scurtează la un cm, iar pe rând se deschide un şănţuleţ cu adâncimea de 5-6 cm, pe care se culcă marcota, legându-se cu vârful de baza marcotei următoare. Pentru fixare se pun cârlige de 119
lemn şi se acoperă cu un bilon de pământ cu înălţimea de 12-15 cm. (fig.8.5) Primăvara bilonul se înlătură, lăsând pe cordon un strat de pământ de 2-3 cm.
Fig. 8.5. - Orizontalizarea şi bilonatul marcotelor
După apariţia lăstarilor pe cordon, când aceştia au depăşit înălţimea de 10 cm, se ciupesc la 2-4 muguri prin cosire, în scopul ramificării şi apariţiei unui număr mai mare de lăstari. (C. Magherescu şi colab., 1987). În continuare, se bilonează în două reprize ca şi la marcotajul vertical. Când pe cordonul orizontalizat, lăstarii care au atins 5-7 cm, se face primul bilonat, la fel ca şi la marcotajul vertical. (fig. 8.6.) După 2-3 ani de producţie, cordonul se înlocuieşte toamna, cu ocazia recoltării marcotelor, tăind cordonul la 1-2 cm de marcota situată la baza lui. Noul cordon se orizontalizează, se leagă de baza marcotei următoare, se fixează cu cârlig şi se bilonează în acelaşi mod ca şi prima dată. Producţia de marcote STAS este de 80 000- 150 000 buc/ha.
Fig. 8.6. - Creşterea şi înrădăcinarea lăstarilor la marcotajul orizontal (după Parnia P., şi colab., 1992)
Înmulţirea prin butaşi Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă utilizată cu precădere pentru înmulţirea în câmp a unor specii de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, mur, afin) şi pentru înmulţirea pe platforme tehnologice a unor portaltoi la speciile seminţoase şi sâmburoase (portaltoiul de prun Oteşani 11, portaltoiul de cireş IPC 1). 120
Platformele sunt amplasate pe sol sau paturi înalte în sere şi solarii (fig. 8.7.)
Fig. 8.7. - Platforma tehnologică de înrădăcinarea butaşilor (după Parnia P., şi colab., 1992)
Butăşirea în perioada de repaus (butăşirea în uscat) Ramurile pentru butăşire se recoltează la sfârşitul lunii octombrie, când acestea conţin cantităţi maxime de substanţe de rezervă, care asigură o bună înrădăcinare. După recoltare, ramurile se fasonează în butaşi de: 18-25 cm pentru şcoala de butaşi; 5-10 cm la afin şi alte plante care se înrădăcinează la ghivece şi 40-60 cm pentru portaltoii speciilor pomicole, înrădăcinaţi pe platforme tehnologice. Grosimea butaşilor trebuie să fie în general de 6-8 mm. Pentru stimularea înrădăcinării se fac două tăieturi oblice: una mai lungă de 3-4 cm pe o parte şi alta de 1-1,5 cm în parte opusă. După fasonare, butaşi se leagă în pachete de 50 ± 2 buc, se introduc cu baza într-o soluţie biostimulatoare (Radistim), apoi se stratifică în nisip, în gropi, beciuri, unde temperatura se menţine constantă între 2-10°C (P. Parnia şi colab., 1992).
Rezultate foarte bune se obţin atunci când, după fasonare baza butaşilor se tratează cu biostimulatori, apoi se pun butaşii, fie pe platforme tehnologice cu substrat încălzit sau în camere la temperaturi de 0-10°C până în primăvară, când se plantează în şcoala de butaşi sau în câmpurile de formare (P Parnia şi colab., 1992).
Pentru şcoala de butaşi, terenul se pregăteşte la fel ca pentru şcoala de puieţi. Din toamnă sau primăvara foarte devreme se fac biloane la distanţa de 80100 cm între ele, cu înălţimea în funcţie de lungimea butaşilor. Biloanele se executa cu rariţa şi se finisează manual. Primăvara în momentul plantării, biloanele se desfac (se despică în două), lăsând jumătate de bilon intact. De-a lungul jumătăţii de bilon rămase, la bază se execută un şanţ oblic de 10-15 cm adâncime, în care se înfig butaşii, la distanţa de 6-10 cm, se trage pământ mărunt şi reavăn, se tasează, apoi se reface bilonul, astfel încât, să rămână butaşul cu un mugure afară (fig. 8.8.) 121
Fig. 8.8. - Plantatul, bilonatul şi creşterea plantelor în şcoala de butaşi (după Parnia P., şi colab., 1992)
Lucrările de întreţinere efectuate în şcoala de butaşi, constau în 5-6 praşile, irigare, tratamente fitosanitare la avertizare. Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face toamna, cu plugul de scos puieţi după care se clasează pe categorii şi se stratifică, în vederea plantării în câmpul I al şcolii de pomi (portaltoii) sau la locul definitiv (arbuştii fructiferi). Butăşirea în verde Prin această metodă se pot înmulţi rapid atât portaltoii vegetativi cât şi arbuştii şi chiar unele soiuri de pomi. Butăşirea lăstarilor se face în răsadniţe sau solarii simple, cu posibilităţi de pulverizare a apei. Pentru mărirea capacităţii de înrădăcinare şi pentru scurtarea timpului necesar de emitere a rădăcinilor adventive, se vor folosi numai spaţii protejate, special amenajate. Acestea sunt dotate cu instalaţie de ceaţă artificială şi cu posibilitate de menţinere la baza substratului temperatura de 25°C. În aer temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai scăzută decât în substrat. Substratul de înrădăcinare – are grosimea de 15 cm şi este compus dintr-o parte nisip de rău şi 2 părţi turbă sau un amestec în părţi egale nisip, turbă. Amestecul se aşează peste un strat de mărgăritar gros 4-5 cm, întins pe o folie de polietilenă, pe pământul din seră sau solar. Înainte de plantare, amestecul se dezinfectează cu Zineb sau Mancozeb 0,2%, folosind 0,5 l soluţie pentru 1 m2. Recoltarea şi ambalarea lăstarilor Calendaristic, epoca de butăşire în vedere este în lunile iunie şi iulie, în faza creşterii intense a lăstarilor. Recoltarea butaşilor – se face dimineaţa în zile însorite sau în tot timpul zilei pe timp noros. Imediat după recoltare, lăstarii se pun în găleţi cu apă, se acoperă cu tifon umed şi se transportă la locul de ambalare. 122
Ambalarea – se face în pungi de polietilenă, legate etanş, baza butaşilor se acoperă cu vată sau muşchi umed. Pregătirea butaşilor verzi Butaşii se fasonează la 15-20 cm lungime, cu 5-8 noduri, tăind la 2-3 mm sub şi deasupra unui mugur. Pe lăstar se lasă în zona terminală 3-4 frunze adevărate, restul frunzelor înlătură. Tratarea butaşilor cu o soluţie de biostimulatori, prin îmbăierea bazei (acid betaindolil butiric). Plantarea butaşilor Imediat după fasonare şi tratare cu biostimulatori, butaşii sunt plantaţi la adâncimea de 5-7 cm, în găuri făcute cu marcatorul la distanţa de 10 cm între rânduri şi 5 cm între butaşi pe rând. Lucrările de întreţinere -menţinerea la valori optime a factorilor de vegetaţie; -tratamente fitosanitare; -plivirea buruienilor. După înrădăcinare (15-60 zile), butaşii se repică la ghivece, într-un amestec de pământ de frunze şi nisip grosier la bază, pentru o drenare perfectă. Ghivecele cu butaşi se ţin în continuare sub regim de ceaţă, programată la interval de 30 minute câte 10 secunde. Călirea butaşilor se face după 10 zile de la repicat, prin reducerea numărului udărilor şi se aeriseşte treptat. Călirea durează 15-20 zile. După călire, butaşii se plantează în câmp în şcoala de butaşi, pentru fortificare timp de un an, fie în câmpul de formare (III August). Înmulţirea prin micropropagare “in vitro” Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea unor celule sau ţesuturi meristematice, de a reproduce clonal întreaga plantă. Interesul deosebit pentru înmulţirea “in vitro” (micropropagare sau microînmulţire) se datorează posibilităţilor pe care le oferă de a înmulţi rapid, în condiţii controlate soiuri, clone valoroase, portaltoi. De asemenea, face posibilă obţinerea unor descendenţe sănătoase, din material iniţial infectat cu diverse boli virotice. Metoda se poate practica numai în unităţi specializate, dotate cu camere aseptice şi aparatură corespunzătoare (I.C.D.P. Mărăcineni, S.C.D.P. Bistriţa, S.C.D.P. Cluj-Napoca). Iniţiatorii acestei noi tehnici de înmulţire au fost George Morel şi Claude Martin, care în anul 1952, au reuşit să cultive “in vitro” meristeme, cu scopul obţinerii de plante libere de boli virotice. La speciile pomicole, metoda se aplică pentru înmulţirea speciilor, care emit uşor rădăcini adventive: căpşun (Maria Isac, 1982, Sansavini, 1980); măr (A.J. Abbot, 1976, Luminiţa Nicolae, 1991); piersic (O.P. Jones, 1976, 1977, Tatiana Coman, 1983, Paulina Tudor, 1992); cireş şi vişin (G. Popov, 1976, Maria Isac, 1984, 1986).
123
În general, metoda cuprinde următoarele etape (fig. 8.9.). 0 – pregătirea materialului iniţial de înmulţire şi a mediilor de cultură; I – prelevarea şi diferenţierea explantului; II – multiplicarea; III – alungirea lăstarilor; IV – înrădăcinarea; V – aclimatizarea tinerelor plante. Creşterile anuale se recoltează în perioada noiembrie-ianuarie şi se păstrează în frigidere la 2-3°C. Dezinfectarea materialului – Înainte de prelevare, porţiunile de ramură de câte un mugur sunt dezinfectate într-o soluţie de alcool 94°, timp de 10 minute şi de hipoclorit de calciu 5% timp de 20 minute. Prelevarea explantului se realizează la binocular, în condiţii aseptice, cu instrumente dezinfectate la fiecare prelevare (hotă cu flux de aer laminar).
Fig. 8.9. - Schema privind fazele care trebuie parcurse în decursul procesului de micropropagare a plantelor, pe medii aseptice
Sunt prelevate ţesuturi de 0,1-0,3 mm (meristeme), care sunt trecute pe medii de cultură. Ca medii de bază sunt folosite mediile de cultură MurashigeSkoog şi Fossard, care cuprind în proporţii diferite macroelemente, vitamine, la care se adaugă în funcţie de faza de creştere “in vitro”, stimulatori de creştere, în diferite concentraţii (Maria Isac, 1986), (tabelul 8.4.). Fazele I – IV se desfăşoară în camere climatizate cu o temperatură de 2224°C şi 2-4 mii de lucşi, în condiţii de zi lungă de 16 ore. 124
Diferenţierea explantului - Explantul prelevat în spaţii cu flux de aer laminar, este transferat în eprubete cu medii de cultură specifice. Multiplicarea – Rozete de frunze obţinute în etapa anterioară, sunt transferate în vase Erlenmayer de 50 ml, într-un mediu nutritiv specific. Prezenta citochininei în mediu a favorizat dezvoltarea de muguri axilari, care la rândul lor dau naştere la noi rozete de frunze, după 3-4 săptămâni. Se repetă operaţia de microînmulţire până se obţine un număr de plante dorit. Alungirea plantelor – După multiplicare, plantele sunt trecute în vase Erlenmayer de 100 ml, pe medii de cultură specifice, pentru alungirea internodiilor. Această fază durează 3 săptămâni şi se realizează o alungire a plantelor între 3-7 cm (Maria Isac, 1986). Înrădăcinarea plantelor – Se realizează în vase Erlenmayer de 100 şi 200 ml, pe un mediu nutritiv specific. Primordiile radiculare încep să apară după 10 zile. Tabelul 8.4. Compoziţia mediilor nutritive în funcţie de faza de creştere (după Maria Isac, 1986) Mediul de bază (MB) Murashige-Skoog – MB 1
Fossard MB 2
I AG IBA BAP AG IBA BAP
Fazele II III AIA AG BAP AIA BAP
AG
IV AIA ANA IBA PG AIA ANA IBA PG
Zaharoză %
Agar %
2,5
0,6
MB – macroelemente, microelemente, vitamine AG – acid giberilic 1 mg/l IBA – acid indolil butiric 1-2 mg/l AIA – acid indolil acetic 1 mg/l BAP – 6 benzil amino purină 0,1 mg/1 faza I şi 1-2 şi 4 mg/1 faza II PG – phloroglucinol 1 mg/1
Aclimatizarea plantelor – Când rădăcinile au atins 1-2 cm lungime, plantele sunt scoase din laborator şi trecute la faza de aclimatizare. Rădăcinile sunt spălate într-un curent de apă, pentru înlăturarea eventualelor resturi de medii nutritive. Apoi, plantele sunt trecute în ghivece cu diametrul de 8 cm, pe un substrat format din mraniţă, pământ de frunze şi pierlit în proporţii egale. Ghivecele sunt puse în camere de vegetaţie sau solarii, prevăzute cu instalaţii de ceaţă artificială. În primele zile, temperatura se menţine la 24-25°C şi umiditatea relativă 85-95%, în condiţii de zi lungă. După 8-10 zile, se începe 125
călirea materialului, prin aerisirea treptată şi mărirea intervalului de declanşare a ceţii artificiale. În această faza, se aplică tratamente fitosanitare şi 1-2 fertilizări suplimentare. După retestarea virotică, noile plante sunt plante în câmpul I al şcolii de pomi, pentru altoirea în luna august, pe portaltoi generativi liberi de boli virotice sau în câmpul II în cazul soiurilor pe rădăcini proprii. 8.6. Înmulţirea prin altoire Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, prin care se realizează grefarea unui partener numit altoi sau epibiont pe un alt partener numit portaltoi sau hipobiont, în scopul obţinerii unei noi entităţi pomicole (pom altoit), capabil de o viaţă independentă. Concreşterea sau prinderea la altoire între altoi şi portaltoi se realizează în trei etape şi anume: -calusarea, prin formarea calusului de cicatrizare, de către ţesuturile meristematice cambiale ale celor doi portaltoi; -sudarea constă în congruenţa celulelor noilor ţesuturi intermediare generate de cei doi parteneri în zona de altoire. -vascularizarea, respectiv stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului şi portaltoiului, pentru a asigura circulaţia apei şi a substanţelor nutritive. (Hartman şi Kester; M. Oprean – 1957). Durata de timp necesară pentru calusare, sudare şi vascularizare în sensul asigurării funcţionalităţii între cei doi simbioţi, diferă de la o specie la alta. În cazul altoirii cu mugure detaşat s-a constatat, că spaţiul existent între acesta şi portaltoi a fost umplut complet după 12-14 zile, iar inelul continuu de calus s-a realizat după 20 zile (P. Parnia şi colab., 1984). Factorii care condiţionează reuşita altoirii sunt de natură: biologică, climatică, fitosanitară şi tehnologică. Condiţii biologice -suprapunerea pe suprafeţe cât mai mari a zonelor cambiale ale simbionţilor; -existenţa compatibilităţii între parteneri; -starea fiziologică bună a altoiului şi portaltoiului; -vârsta altoiului, în primul an de vegetaţie sau cel mult 2 ani (nuc). Condiţii climatice -temperatura, formarea calusului se desfăşoară în condiţii optime între 1827°C, în funcţie de specie; -umiditatea moderată, mai ales în primele faze, când celulele parenchimatice pot fi uşor deshidratate în condiţii de uscăciune; -aeraţie bună, diviziunea repetată a celulelor şi creşterea lor, sunt însoţite de o respiraţie intensă şi consum mare de oxigen. Condiţii fitosanitare. -simbionţi să fie sănătoşi, liberi de boli virotice şi micoplasme; 126
Condiţii tehnologice -cunoştinţele altoitorilor; -precizia şi viteza de executare a operaţiilor; -calitatea uneltelor şi materialelor utilizate. Prin compatibilitate se înţelege asemănarea sub raport anatomic, fiziologic şi biochimic între altoi şi portaltoi, care asigură prinderea la altoire, creşterea şi dezvoltarea pomilor în pepinieră şi la locul definitiv în plantaţii. Incompatibilitatea poate fi de natură: -fenotipică, evidenţiată prin diferenţele de vigoare şi cele privind parcurgerea fenofazelor dintre parteneri (Weber, 1962); -fiziologică, existenţa unor diferenţe fiziologice între altoi şi portaltoi (Mose şi Garner, 1954);
-virotică, explicată prin invadarea celulelor unui simbiont de către proteinele celuilalt provocată de virusuri (Herero, 1962); -ereditară, când simbionţii aparţin unor unităţi sistematice diferite; -biochimică, acumularea acidului abscizic, modificarea acţiunii catalazei şi peroxidazei, conţinut diferit de hidraţi de carbon între cei doi parteneri (Morettini, 1963).
După simptomelor manifestate incompatibilitatea poate fi de trei feluri: (Herero, 1962, citat de P. Parnia, 1992);
-localizată, se manifestă prin prinderea slabă la altoire, sudura slabă şi dezbinarea altoiului, formarea unei îngroşări (gâlme) la punctul de altoire; -translocată, vizibilă prin simptomele: frunze puţine, palide, îngroşarea şi căderea prematură a frunzelor, creşteri reduse, înflorire timpurie, fructe puţine şi mici; -virotică, indusă de virusuri. Metode de apreciere timpurie a compatibilităţii la altoire: -conductibilitatea hidrică a zonei de altoire (Graziella Cristoferi şi Santucci, 1965);
-testarea enzimatică (Kaimakan, 1968); -testarea serologică (Minoiu N., 1973); -rezistenţa la rupere în zona de altoire cu ajutorul dinamometrului (Evans Hilton, 1957):
-conţinutul în zahăr şi amidon din scoarţă deasupra şi sub locul de altoire; -raportul hidric între altoi şi portaltoi; -conductibilitatea bioelectrică (Taper, 1963); -raportul dintre scoarţă şi lemn (Şt. Wagner, 1970). Alegerea celor mai corespunzătoare asociaţii soi-portaltoi, reprezintă o condiţie esenţială pentru producerea materialului săditor pomicol (A. Liacu, 1974, citat de Mary Ann Drobotă, 1996).
În unele cazuri, când nu există afinitate între altoi şi portaltoi se poate introduce un al treilea partener numit intermediar sau mezobiont. Astfel, se altoiesc unele soiuri de păr pe gutui vegetativ, cu intermediar Curé, U. Hardy (Doina Vlădeanu, 1988, 1989) sau a caisului pe corcoduş, cu intermediar prun Buburuz (G. Prică, 1968, 1971). 127
8.6.1. Sisteme şi metode de altoire Metodele de altoire cunoscute se încadrează în trei sisteme principale de altoire şi anume: -Sistemul de altoire cu mugure detaşat; -Sistemul de altoire cu ramură detaşată; -Sistemul de altoire prin alipire sau apropiere. În tabelul 8.5. şi figurile 8.10; 8.11; 8.12, sunt prezentate principalele metode de altoire folosite în pomicultură. Tabelul 8.5. Principalele metode de altoire în pomicultură Sistemul şi metoda de altoire
În ce sector se utilizează
- în mugur dormind
Câmpul I
- în mugur crescând
Realtoire în câmpul II
- în placaj
Realtoire în câmpul II
-în dreptunghi (ferăstruică) -în fluier
Câmpul I
15.VII - 1.IX
Pentru altoirea nucului
Câmpul I
15.VII - 1.IX
-cu mugur cu scutişor (Chip budding)
Câmpul I
15.VIII - 15.IX şi 15.IV - 15.V
Altoirea cu dublu scut
Câmpul I sau Câmpul II
Pentru altoirea nucului La altoirea nucului şi a celorlalte specii în mugur dormind şi crescând. Se utilizează pentru altoirea cu intermediar.
1. Altoirea cu ramură detaşată în lemn -altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată -altoirea în semicopulaţie simplă şi perfecţionată
Epoca optimă de altoire A. Altoirea cu mugure detaşat 15.VIII - 15.IX 15.III - 15.IV
15.VII - 10 IX 15.III - 15.IV B. Altoirea cu ramură detaşată II - III Realtoire în Câmpil II sau II - III III şi pomi maturi XII - IV Altoirea la masă
Observaţii Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi cu 10-12 cm mai sus Se foloseşte numai la speciile cu creştere rapidă. Dă rezultate mai bune decât altoirea cu mugure crescând
La toate metodele este necesară acoperirea ramurilor cu ceară de altoit (mastic). Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni
Altoirea la masă
XII - IV
Altoirea la masă
XII - IV
-altoirea în triangulaţie
Altoirea la masă
XII - IV
-altoirea în despicătură
Altoirea la masă
XII - IV
Nu se foloseşte pentru altoirea la masă
II - III
Se utilizează cu bune rezultate la altoirea nucului în pepinieră.
La altoirea pomilor maturi şi în câmpul II sau III
II - III
Se recomandă la realtoirea în pepinieră la nivelul coroanei.
În câmpul II sau III şi pomilor maturi
IV - V
La portaltoii mai groşi se pun 24 altoi
-altoire laterală în "T"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
-altoire laterală în "D"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
-altoire laterală în "L"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
-altoirea laterală în placaj, în tăietură dreaptă -altoirea laterală în tăietură oblică 2. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă -altoirea sub scoarţă terminală
128
Se utilizează când altoii sunt mai puţini Se execută mai greu, dar asigură o prindere mai bună. Portaltoii mai groşi nu se mai leagă
Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm.
Altoirea în "T" cu mugure dormind
Altoirea în mugur cu scutişor (Chip budding)
Altoirea cu mugure în inel
Altoirea cu mugur în dreptunghi
Altoirea dublă cu scutişor (intermediar) Fig. 8.10. - Principalele metode de altoire cu muguri (după Parnia P., şi colab., 1984)
129
Altoirea în copulaţie simplă
Altoirea în copulaţie perfecţionată
Altoirea în semicopulaţie
Altoirea în triangulaţie
Altoirea în despicătură Fig. 8.11. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn (după Parnia P., şi colab., 1984)
130
Altoirea sub scoarţă terminală
Altoirea sub scoarţă laterală
Fig. 8.12. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă (după Parnia P., şi colab., 1984)
8.6.2. Producerea ramurilor altoi Plantaţiile mamă de ramuri altoi se înfiinţează în perimetrul pepinierei, într-un loc mai izolat, la o distanţă de cel puţin 500 m de plantaţiile comerciale. Materialul biologic folosit cuprinde speciile şi soiurile din sortimentul zonal admis la înmulţire, pomi devirozaţi obţinuţi la I.C.D.P. Mărăcineni sau S.C.D.P. Bistriţa. Formele de coroană utilizate sunt cele globuloase cu ax central şi volum mic. Pomii de vigoare medie se plantează la distanţa de 4 x 1,5-2 m iar coroana pomilor ajunge în perioada de producţie la înălţimea de 2-2,5 m şi lăţimea la bază de 1,5-2 m. Tehnologia de întreţinere a acestor plantaţii, include tăierea scurtă în cepi de 4-6 muguri, întreţinerea solului ca ogor lucrat sau înierbarea intervalelor, pe rând solul se lucrează, erbicidează sau mulceşte, fertilizarea moderată cu îngrăşăminte. Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire, utilizându-se pesticide dintre cele mai bune. Alte lucrări specifice sunt: înlăturarea bobocilor florali (pentru a evita infecţiile cu virusuri prin polen) şi retestarea anuală a pomilor, în scopul eliminării pomilor care manifestă simptome virotice, cu această ocazie sunt eliminate şi eventualele impurităţi. Recoltarea lăstarilor altoi se face în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înainte, după care aceştia se fasonează şi păstrează provizoriu până la altoire în vase cu apă, pentru a nu-şi pierde turgescenţa. ( fig. 8.13.) 131
Fig. 8.13. - Fasonarea ramurilor altoi (după Mary-Ann Drobotă)
Ramurile altoi se recoltează toamna târziu până la venirea îngheţului, se fasonează, se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se păstrează prin stratificare în nisip, la temperatura de 1-4º C, urmând a fi folosite pentru altoirile din primăvară. Durata de exploatare a plantaţiei mamă de ramuri altoi este de 8-10 ani iar producţiile de ramuri altoi pot ajunge la 100 000 buc./ha, cu 10 muguri pe ramură.
8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi Producerea materialului săditor pomicol de înaltă valoare biologică, sănătos, liber de boli virotice şi garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor şi portaltoilor, constituie un deziderat major al pomiculturii actuale în vederea înfiinţării noilor plantaţii pomicole.
Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a câmpului I Pregătirea, fertilizarea şi dezinfectarea terenului Pe terenul destinat înfiinţării câmpului I, se administrează 40-60 t gunoi de grajd, 300-600 kg superfosfat şi 200-400 kg sare potasică la ha, la care se adaugă insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din sol (cărăbuşul de mai, nematozi). În prezent, se folosesc ca insecticide Mocap 106, în cantitate de 20-30 kg/ha sau Dazomet 906 în cantitate de 500 kg/ha. Îngrăşămintele şi pesticidele se încorporează în sol, sub arătură de vară, la adâncimea de 18-20 cm, până cel târziu în prima decadă a lunii august. Urmează apoi desfundatul la 50-60 cm adâncime, care trebuie executat cu 2-3 luni înainte de plantare, pentru ca terenul să se aşeze, spre a evita fenomenul descălţării puieţilor portaltoi în timpul iernii, datorat îngheţului şi dezgheţului solului. Pentru plantarea de toamnă, desfundatul se face în luna august, se mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de 132
primăvară, desfundatul se execută în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi nivelarea se face primăvara înainte de plantat. Distanţele de plantare folosite în şcoala de pomi sunt de: 80-90 cm între rânduri şi 15-20 cm între puieţi (marcote). Pentru a produce pomi cu coroana formată în câmpul III, distanţele pe rând se măresc la 40 cm şi 50 cm pentru nuc şi castan şi la 1 m între rânduri pentru toate speciile. Pichetatul – constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea capetelor fiecărui rând cu picheţi. Pe suprafeţele mai mari pichetatul se înlocuieşte, prin marcarea mecanică a rândurilor. Rândurile rezultate trebuie să fie drepte, paralele şi echidistante, pentru a permite, executarea lucrărilor mecanice de întreţinere a solului. Pregătirea materialului pentru plantat Câmpul I al şcolii de pomi, se poate înfiinţa folosind puieţi obţinuţi în şcoala de puieţi, puieţi produşi la ghivece, butaşi şi marcote înrădăcinate sau prin semănatul direct în câmp al sâmburilor. Fasonarea materialului de plantat constă în scurtarea rădăcinii principale (pivotul) la 15-18 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii generativi şi la 23 cm lungime a rădăcinilor adventive la portaltoii vegetativi. Odată cu fasonarea, se face şi o sortare a puieţilor, înlăturându-se de la plantat, puieţii care prezintă secţiunea rădăcinilor de culoare brună sau pătată, cei sănătoşi au secţiunea de culoare albă sidefie. Tulpina portaltoilor în cazul plantării manuale, nu se scurtează dar se scot la inel toţi lăstarii anticipaţi. În cazul plantării mecanizate, tulpina se scurtează la 12-15 cm. Mocirlirea înainte de plantare este obligatorie. Puieţii se mocirlesc, introducând în mocirlă rădăcinile până aproape de colet (astfel încât acesta să rămână vizibil) iar marcotele şi butaşii pe o lungime de 18-20 cm. Plantarea portaltoilor se face separat pe specii şi tip de portaltoi, în funcţie de grosime, pentru a asigura uniformitate materialului. Având rândurile marcate, se întind sârmele de plantare (55 m) între picheţii marginali ai rândului iar echipe de muncitori execută plantarea propriu-zisă, cu ajutorul plantatorului. Puieţii se introduc în sol până la nivelul coletului iar marcotele şi butaşii la 18-20 cm adâncime. Plantarea se poate face şi mecanizat, utilizând maşini, asemănătoare celor de plantat răsaduri. În acest caz, maşina de plantat, deschide rigole de 18-20 cm, în care puieţii se introduc manual, tasarea pământului în jurul puieţilor, făcânduse de către roţile de tasare ale maşinii. Scurtarea tulpinii portaltoilor, după plantarea manuală se face cu foarfeca la 12-15 cm de la suprafaţa solului sau mai înalt în funcţie de înălţimea de altoire. În cazul portaltoilor groşi, care depăşesc 10 mm în diametru; scurtarea se face la 2-3 muguri, în vederea altoirii pe lemn nou. 133
Bilonatul se impune după plantare şi constă în ridicarea unui bilon continuu, cu înălţimea de 15 cm, care rămâne până la altoire numai în cazul puieţilor portaltoi. Lucrarea se execută mecanizat şi se corectează manual. Între rânduri solul se mobilizează cu prăşitoarea. La începutul lunii iunie, se verifică prinderea la plantare şi se fac eventualele completări de goluri, cu portaltoi păstraţi în camere frigorifice sau cu puieţi produşi la ghivece. Irigarea este obligatorie, mai ales, în cazul plantării mecanizate, executându-se odată cu plantatul, când maşina este dotată cu furtune distribuitoare de udare sau prin aspersiune. În condiţiile unui an secetos se execută 2-3 udări, ultima în luna iulie, pentru a stimula circulaţia sevei, înainte de altoit. Lucrările de întreţinere a solului constau în praşile, care să menţină în permanenţă solul afânat şi curat de buruieni, fără a distruge biloanele, care se menţin până la altoire în cazul puieţilor portaltoi, cu scopul de a împiedica apariţia lăstarilor anticipaţi în zona de altoire şi a păstra scoarţa netedă şi turgescentă asigurând condiţii bune pentru altoire. Îngrăşarea suplimentară se face cu 150 kg/ha, azotat de amoniu, aplicat în două reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea lăstarilor este intensă. Tratamente fitosanitare se fac la avertizare, prin efectuarea a 8-14 tratamente în funcţie de portaltoi şi starea fitosanitară a culturii. În general, pentru corcoduş, prun şi mahaleb, sunt necesare 8 tratamente iar la cireş, vişin, măr şi păr, se ajunge la 14 tratamente. Altoirea se face în perioada 20 iulie – 10 septembrie, în funcţie de zona pedoclimatică. În sudul ţării şi în zonele de câmpie, altoirea poate să înceapă de la 20 iulie iar în zona subcarpatică de la 1 august. Ordinea la altoire a speciilor pomicole este următoarea: cireş, vişin, păr altoit pe franc, piersic, cais, prun altoit pe franc, prun altoit pe corcoduş, măr altoit pe franc, păr şi măr altoit pe portaltoi vegetativi. Această ordine este impusă de circulaţia sevei. La corcoduş, momentul optim de altoire, este atunci când 50% din lăstarii laterali au format mugur terminal. Altoindu-l în plină fază de creştere lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi împinge mugurul altoi afară, separându-l de portaltoi. Altoirea se face în mugur dormind în T, sub scoarţă sau altoirea în mugur cu scutişor (chip budding), mai ales, când circulaţia sevei nu este puternică. A doua metodă este mai eficientă şi datorită faptului că mugurii altoi nu pornesc în vegetaţie până la venirea îngheţului. Înălţimea de altoire pentru portaltoii generativi este la nivelul coletului iar pentru cei vegetativi la 10-15 cm deasupra solului. Legarea se face cu bandă plastifiată, care acoperă strâns zona de altoire, ocolind mugurul altoi, în acest caz nu se mai practică slăbirea şi refacerea legăturilor. Verificarea prinderii la altoire se face după 14 zile. Altoii prinşi se cunosc prin faptul că sunt turgescenţi iar peţiolul se desprinde uşor la atingere. Portaltoii neprinşi se realtoiesc, cu acelaşi soi, în partea opusă şi mai sus faţă de prima altoire. 134
Toamna, înainte de venirea primului îngheţ, altoii se muşuroiesc, acoperindu-se cu 2-4 cm de pământ.
Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi Câmpul I în anul al doilea de vegetaţie devine câmpul II. În acest câmp se formează pomul altoit, efectuându-se următoarele lucrări. Dezmuşuruitul mugurilor altoi. Lucrarea se face primăvara devreme, imediat ce terenul permite. Întârzierea lucrării poate duce la asfixierea şi putrezirea mugurilor altoi, mai cu seamă, în primăverile ploioase şi călduroase. Tăierea tulpinii portaltoilor. Această lucrare se efectuează primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, deoarece dacă se întârzie, o parte din substanţele de rezervă migrează în tulpină şi se pierd odată cu îndepărtarea ei. Tulpina portaltoiului se poate scurta în două feluri: cu cep şi fără cep. Tăierea cu cep, constă în scurtarea tulpinii portaltoilor, la 12-15 cm, deasupra mugurelui altoit, lăsând un cep, de care se palisează lăstarii altoi. (fig 8.15.) Tăierea fără cep, se face scurtând tulpina portaltoiului la 2-3 mm deasupra mugurelui altoi, printr-o secţiune uşor înclinată, care să nu depăşească baza mugurelui. (fig. 8.14.). Rana produsă cu această ocazie, se unge cu ceară de altoit. Această metodă se utilizează numai în zonele lipsite de vânturi puternice, care ar putea dezbina lăstarii altoi, de la punctul de altoire şi la care lăstarii cresc vertical fără palisare. Cultura fără cep este generalizată la noi în ţară. Odată cu tăierea tulpinii portaltoiului, se înlătură şi eventualele legături care ar putea ştrangula pomul. (Bodi I., 1965; Parnia P., şi colab. 1984).
Fig. 8.14. - Tăierea portaltoiului fără cep de palisare
Portaltoii neprinşi, care au fost marcaţi în prealabil nu se taie la cep. Realtoirea portaltoilor neprinşi sau ai căror muguri altoi au pierit peste iarnă, se face numai cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate până la altoire, stratificate în nisip sau în camere frigorifice la 1-2oC. 135
Se folosesc metodele de altoire cu ramură detaşată, dar cea mai eficientă este altoirea în mugur crescând cu scutişor (Chip budding). La 10-14 zile după altoire, portaltoiul se taie la cep, deasupra mugurelui altoi la 2-3 mm şi se pliveşte sălbaticul. Plantarea golurilor se face primăvara, folosind pomi altoiţi la masă, din acelaşi soi şi portaltoi. Plivitul lăstarilor de pe portaltoi se face imediat ce au apărut lăstarii, prin înlăturare cu briceagul. Aceşti lăstari trebuie pliviţi de 2-3 ori pe măsură ce apar. Dacă lucrarea se întârzie altoitul creşte mult mai încet şi uneori nu mai porneşte în vegetaţie. Înlăturarea florilor apărute pe lăstarul altoi la începutul creşterii, se recomandă la speciile seminţoase, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor stipelari, din care se va forma lăstarul altoi. Palisatul altoilor - începe când o parte din lăstarii altoi au depăşit 10 cm înălţime iar al doilea palisat se face când lăstarii au 15-20 cm. La prima palisare, se leagă în formă de opt culcat iar la a doua palisare, legătura este obişnuită, mai slabă, lăsând loc pentru creşterea altoiului. (fig. 8.15.) Cu ocazia palisatului se execută şi plivitul lăstarilor daţi din portaltoi.
Fig. 8.15. - Palisatul altoiului 1a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm deasupra mugurului altoi; 1b-palisarea altoiului 2-eliminarea cepului
Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime, înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor cu foarfeca, cosorul sau cu mâna. 136
Proiectarea coroanei în câmpul II se poate face la toate speciile în decada a treia a lunii inie. Proiectarea anticipată, constă în ciupirea vârfului ierbaceu al altoiului, la înălţimea trunchiului plus 15-20 cm, pentru ramurile coroanei. De exemplu, pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice scurtarea lăstarului trebuie făcută la 75-80 cm. (fig. 8.16).
Fig. 8.16. - Formarea coroanei în câmpul II din lăstari anticipaţi
Prin ciupirea lăstarului altoiului, se stimulează apariţia de lăstari anticipaţi la înălţimea de proiectare a coroanei. Lăstarii de pe porţiunea de trunchi se înlătură, prin plivire repetată. Tăierea cepului în cazul în care s-a lăsat cep pentru palisare, se face în a doua jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul, dar mai frecvent cu foarfeci bine ascuţite, efectuând o tăietură oblică sub un unghi de 45o , la inel, fără să se afecteze ţesuturile altoiului. (fig. 8.15.) În vederea cicatrizării, rănile se acoperă cu ceară de altoit sau cu un strat de pământ reavăn, înalt de 15-20 cm. Bilonul pe lângă stimularea cicatrizării, are rolul şi de a susţine lăstarii altoi. Lucrările de întreţinere şi fertilizare a solului constau din praşile manuale pe rând şi mecanizat între rânduri, până la jumătatea lunii iulie. Fertilizarea cu azot se poate face între 10-20 iunie, administrându-se 60-70 kg/ha s.a azotat amoniu. Fertilizarea după 1 iulie nu este recomandată, deoarece, prelungeşte vegetaţia, în dauna maturării lemnului. Lipsa precipitaţiilor impune irigarea, pentru a nu întrerupe creşterea pomilor. Tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac la avertizare. Scoaterea portaltoilor neprinşi şi a eventualelor impurităţi, provenind din amestecuri de soiuri, se face în luna iunie. Evaluarea producţiei şi evidenţa materialului săditor. Completarea la zi a registrului pepinierei, în care se înscriu toate datele privind provenienţa ramurilor altoi şi a portaltoilor şi testările efectuate pentru viroze, este obligatorie, în vederea autentificării materialului săditor. 137
Evaluarea producţiei se face pe soiuri, prin numărarea tuturor pomilor din câmp, lucrare ce se execută în luna septembrie. Defolierea pomilor, înainte de scos, constituie o necesitate obiectivă, deoarece, frunzele pomilor nu cad de regulă până în momentul scoaterii, determinând o pierdere a apei din ţesuturile plantei, după scosul acestora, fenomen ce duce la deshidratarea materialului. Defolierea manuală este neeconomică, necesitând multă forţă de muncă. Rezultatele defolierii chimice, efectuate la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni, au demonstrat că din gama largă de substanţe folosite, cele mai bune rezultate le-au dat combinaţia Ethrel în conc. de 0,15%+CuSO4 în conc. 1%, aplicată în a III-a decadă a lunii septembrie, folosindu-se 1000 l de soluţie la ha. Scosul pomilor are loc la sfârşitul lunii octombrie, după încetarea creşterii lăstarilor. Lucrarea se face mecanizat, cu un plug special destinat în acest scop, după care pomii sunt smulşi şi lăsaţi pe rând cu coroana în partea opusă trecerii plugului. Clasarea pomilor se face concomitent cu scosul pomilor de către o echipă specializată, potrivit prevederilor standardelor de stat. Pe măsura clasării, pomii se leagă în pachete de câte 10 bucăţi, pentru altoi de un an sau de câte 5 bucăţi pentru pomii de doi ani cu coroană. Dacă nu a fost etichetat tot materialul, odată cu evaluarea, atunci legăturile trebuiesc etichetate obligatoriu. Stratificarea pomilor se face în şanţuri săpate în teren uşor, luto-nisipos, late de 50 cm, unde legăturile de pomi, se aşează în poziţie verticală, se acoperă rădăcinile plus 20 cm din tulpină cu pământ şi se tasează bine. La manipulările ocazionate de scos, clasare şi stratificare, se impune acordată atenţie deosebită la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind uşor, cum este cazul la cireş, vişin, păr, nuc, piersic. Ruperea mugurilor poate compromite formarea coroanelor. În pepinierele moderne, există hale speciale de sortare şi chiar de păstrare temporară a materialului săditor. Metode de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor Tendinţa de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor, preocupă tot mai mult pepinieriştii, deoarece, aceasta înseamnă economie de timp, spaţiu, manoperă, rezultând în final pomi mai ieftini. În prezent se folosesc mai multe metode de scurtare a timpului de producere a materialului săditor, printre care amintim : -înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece sau prin semănare directă; -înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă; -altoirea în şcolile de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea la masă şi creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc., sunt metode ce se folosesc destul de puţin, mai mult în sectoarele de cercetare.
138
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Producerea puieţilor la ghivece a fost prezentată într-un capitol anterior. Avantajele acestei metode constau în aceea că se evită şcoala de puieţi (se câştigă un an), se economiseşte sămânţă, reduce preţul de cost şi dă randamente sporite la speciile păr, cireş, vişin, care se prind mai bine la altoirea pe lemn de un an. De asemenea, pomii obţinuţi au un sistem radicular ramificat, chiar pe portaltoii generativi. Infiinţarea câmpului I prin însămânţare directă la speciile sâmburoase reduce preţul de cost, consumul de sâmburi etc. Ca dezavantaj, precizăm că pomii astfel obţinuţi au un sistem radicular pivotant, neramificat, ceea ce îngreunează prinderea lor în livadă. Acest defect se poate corecta prin scurtarea pivotului pe loc în câmpul I, toamna în luna octombrie, cu plugul de scos pomii, modificat pentru a nu dizloca portaltoii. Lucrarea trebuie făcută cu prudenţă, deoarece, prezintă anumite riscuri. Pentru înfiinţarea acestui câmp se seamănă în rânduri, sâmburi mari se seamănă în copci iar după răsărire se răresc la distanţele prevăzute de tehnologie. Producerea pomilor prin altoire la masă Se poate folosi la majoritatea speciilor pomicole, dar în ţara noastră în special, la nuc. Materialul biologic folosit: Portaltoii pot fi: puieţi, marcote şi butaşi înrădăcinţi. Aceştia trebuie să aibă grosimea în zona de altoire de 10-16 mm la nuc sau 8-12 mm la măr. Rădăcinile principale ale portaltoilor se fasonează la 2022 cm lungime la nuc şi la 18 cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm, respectiv, 1-2 cm. Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4°C. Preforţarea materialului se face în lăzi cu rumeguş la 26-28° C şi U.R. de 80-90% timp de 4-6 zile pentru portaltoi, respectiv 2-3 zile ramurile altoi, iar la nuc 10 zile pentru portaltoi şi 3-4 zile ramurile altoi. După preforţare materialul se spală, se zvântă şi este trecut pentru altoire. Altoirea la masă se face mecanizat, primăvara devreme sau chiar în a doua parte a iernii. Portaltoiul se secţionează la colet iar altoiul la bază, ramurile altoi se scurtează în segmente de 1-2 muguri. După altoire, zona se parafinează, prin introducerea într-un amestec de parafină 90% + colofoniu 10 %, încălzit la 50-60º C. Materialul altoit se stratifică apoi, în lăzi cu rumeguş umed, în prealabil dezinfectat (cu Topsin 0,1%), acoperind altoiul cu un strat de 5-6 cm de rumeguş. Forţare materialului altoit se realizează în camere de forţare, unde temperatura se menţine constantă 25-27º C. Durata de forţare este de 6-10 zile la seminţoase şi 10-14 zile la nuc. Călirea materialului se realizează pe timp de 3-4 zile. 139
Stratificarea materialului. După forţare materialul se sortează, alegând pe cel prins, se înlătură lăstarii daţi din portaltoi, apoi se stratifică. Materialul se stratifică în nisip, în camere cu temperatura de 1-5º C, păstrându-se până la plantare. Producerea materialului săditor la containere Este o metodă intensivă folosită pe scară industrială în unele ţări pentru a produce milioane de pomi (S.U.A.: R.W. Boslei, 1969; G.A. Melhquist, 1969; Olanda: S.J. Wertheim, 1987; Israel: A. Erez, 1989; Italia: G. Ravaglia, 1990).
Se foloseşte cu precădere la arbuştii fructiferi, dar şi la pomi. În Germania există în pepiniere, poligoane special amenajate, unde plantele la ghivece sunt aşezate pe un strat de mulci, compus din 2/3 rumeguş 1/3 turbă, care se menţine curat prin erbicidare (Fisher P., 1985). Avantajele metodei constau în: manipularea uşoară a plantelor pomicole, prindere 100 %, deoarece, la transplantare nu se deranjează sistemul radicular, se poate planta în cursul perioadei de vegetaţie. Metoda se foloseşte pe scară largă pentru cultura plantelor obţinute prin microînmulţire (G. Ravaglia, 1990). În ţara noastră s-au făcut încercări cu pomi altoiţi, obţinându-se rezultate bune. (Parnia P., şi colab., 1992). Materialul se altoieşte la masă, mecanic în spaţii special amenajate, aşa cum a fost descris la producerea nucului altoit. După altoire şi forţare, materialul se clasează şi se plantează în pungi de polietilenă, perforate, cu dimensiunile de 25/16 cm, într-un amestec format din nisip, mraniţă şi pământ de ţelină, în părţi egale. Pe măsura plantării, pungile cu material săditor se trec în solarii, pe un substrat de rumeguş şi turbă, pentru un drenaj mai bun, cu umiditatea asigurată prin pulverizări fine, sub formă de ceaţă artificială. Lucrările de îngrijire sunt cele descrise la producerea portaltoilor la ghivece, în plus, se execută plivitul sălbatecului, ciupirea concurentelor axului şi chiar a lăstarilor anticipaţi, dacă au depăşit lungimea de 20 cm. Plantarea se poate face începând cu 1-10 iunie, după o călire prealabilă a materialului. Randamentul de producere a materialului săditor depăşeşte 70 % dar metoda este costisitoare.
140
CAPITOLUL 9 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 9.1. Sisteme tehnologice pomicole Termenul de "sistem tehnologic pomicol" a fost introdus în literatura de specialitate de V. Cireaşă (1995) şi este definit ca un ansamblu pomicol cronospaţial bine structurat arhitectonic şi condus prin tehnologii variabile. Acelaşi autor a considerat sistemul tehnologic pomicol (S.T.P.) o funcţie matematică în care variabile sunt: genomul pomicol-specia, soiul (G), -tehnologia pomicolă (Tp), forma de coroană (Fc) şi timpul biologic (tb), astfel: S.T.P.= f(G.Fc.Tp.tb) Noţiunea de sistem tehnologic cuprinde verigile tehnologice de producţie (fertilizare, tăieri etc.), iar prin structură se exprimă relaţiile biologice din cadrul formelor de coroană (S. Marcus, 1980). Sistemele tehnologice pomicole pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi asociate. Culturile pomicole pure pot fi clasice, intensive şi superintensive. Ca şi în celelalte zone în regiunile colinar-montane se pot practica toate sistemele tehnologice pomicole. De altfel, conţinutul noţiunii de intensivizare nu reflectă numai gradul de utilizare a terenului, exprimat prin numărul de pomi la hectar, ci şi alte elemente ca: nivelul producţiilor şi costurile acestora, volumul şi durata de recuperare a investiţiilor etc. Sistemul clasic (extensiv) a deţinut ponderea în pomicultura mondială până în jurul anilor 1950-1960. În acest sistem pomii au o vigoare mare (8-10 m înălţime), coroane globuloase (4-8 m diametru) sau piramidale, se plantează la distanţe mari (7-8 până la 10-12 m), rezultând o densitate de 150-300 pomi/ha. Datorită acestor considerente, terenul dintre rânduri şi chiar de pe rând are un grad de utilizare redus, atât cât plantaţia este tânără cât şi după intrarea pe rod. Intrarea pe rod economică a acestor plantaţii este la 8-10 ani uneori chiar 12-15 ani de la plantare. Producţia este relativ scăzută (10-15 t/ha), iar amortizarea investiţiei se realizează foarte târziu. Lucrările agrotehnice (tăieri, protecţia fitosanitară, recoltarea) se desfăşoară anevoios şi cu costuri ridicate.
141
Acest sistem are o durată de viaţă mare (40-50 ani) şi este aplicabil la majoritatea speciilor pomicole. Totuşi datorită caracteristicilor sale, există tendinţa de a fi înlocuit cu sistemele moderne: intensiv şi superintensiv. Sistemul intensiv, deţine în prezent ponderea în cultura pomilor pe plan mondial şi în ţara noastră. Acest sistem s-a extins considerabil şi în zona dealurilor înalte, fiind preponderent la măr în prezent, dar cu perspective şi pentru prun, cireş şi vişin. În cadrul acestui sistem, caracterizat prin densităţi de 500-1250 pomi/ha, se utilizează, funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, precum şi de forma de coroană, distanţe de plantare de 4-5 m între rânduri şi 2-4 m între pomi pe rând. Pomii au înălţimea de 3-3,5 m şi sunt conduşi sub formă de coroane aplatizatepalmete (pomaceae) sau vasul aplatizat, vasul ameliorat, Leader modificat, palmeta etajată şi palmeta liberă (drupaceae). Pomii cultivaţi în acest sistem produc primele fructe în anul al III lea de la plantare, recoltele devin economice în anii 4-5, perioada de plină producţie durează 20-30 ani, când se pot obţine producţii de 20-30 tone/ha, cu cheltuieli destul de scăzute. Gradul de utilizare a terenului, este mult mai mare decât în sistemul clasic, iar densităţile şi formele de coroană permit efectuarea corectă şi la timp a lucrărilor agrotehnice. Varietatea formelor de relief, fertilitatea solurilor în general mai scăzută, costul mai redus al investiţiilor şi durata mare de exploatare, sunt elemente care pledează pentru extinderea cu prioritate a acestui sistem în toate perimetrele favorabile pentru cultura pomilor, precum şi în zonele înalte. Sistemul superintensiv se caracterizează prin pomi de vigoare mică (1,5-2 m înălţime), conduşi sub formă de coroane aplatizate, sau globuloase cu volum mic (fus, cordon vertical), distanţe de plantare mici (2,5-4 m între rânduri şi l-l,5 m pe rând) rezultând densităţi de 1250-3333 pomi/ha şi chiar mai mult. Acest sistem este recomandat pentru măr şi păr, folosind portaltoi de vigoare submijlocie sau mică. Pomii plantaţi în acest sistem, dau recolte economice începând cu anul al III lea de la plantare. În perioada de plină rodire, care durează 10-15 ani, se obţin producţii de 30-45 t/ha. Gradul mare de utilizare a terenului, de mecanizare, contribuie la creşterea productivităţii muncii, prin reducerea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale, conducând la realizarea unor costuri reduse pe unitatea de produs. Pe lângă avantajele menţionate, sistemul superintensiv are şi o serie de dezavantaje, care trebuie luate în considerare la evaluarea justă a posibilităţilor de promovare a acestuia în anumite zone şi în special în zonele înalte, după cum urmează: - necesită soluri cu fertilitate ridicată, cu permeabilitate bună, ce se întâlnesc destul de rar;
142
- densitatea mare a pomilor, face ca lumina să fie deficitară, cu consecinţe asupra producţiei şi în special a calităţii ei, creând în acelaşi timp condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor; - cheltuielile cu înfiinţarea plantaţiilor sunt foarte mari. Cultura pomilor cu densităţi mari, poate fi extinsă pe suprafeţe mai mici, care nu prezintă aceste inconveniente, precum şi în gospodăriile populaţiei dar numai în zonele cu o ecologie favorabilă speciilor şi soiurilor ce se vor cultiva. Culturi pomicole asociate - sunt sistemul agropomicol şi grădinile familiale. Sistemul agropomicol, mult practicat în trecut dar şi în prezent, mai ales în zonele deluroase şi montane, este o variantă a sistemului clasic (extensiv). Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mare, cu coroane globuloase sau piramidale, plantaţi la 8-12 m între rânduri şi 4-5 m pe rând. Intervalele se cultivă cu plante alimentare şi furajere, pe toată durata de exploatare a plantaţiei, de la care se obţine o producţie complimentară, ce compensează producţia pomicolă mai redusă (8-10 t/ha). Sistemul are perspectivă numai în zonele înalte unde este dezvoltat agroturismul. Grădinile familiale ocupă suprafeţe relativ mici (până la 0,5 ha) în apropierea gospodăriilor şi care se cultivă cu un număr mare de specii şi soiuri în vederea satisfacerii nevoilor proprii de consum cu fructe în tot cursul anului iar în anii favorabili se pot realiza venituri suplimentare prin valorificarea pe piaţă a surplusului. Aceste grădini, au un deosebit rol agroturistic, datorită faptului că înfrumuseţează zonele respective şi oferă proprietarilor preocupări plăcute, iar vizitatorilor imagini agreabile. Tipuri de plantaţii În prezent pe plan mondial, dar şi în România sistemele tehnologice pomicole prezentate anterior se întâlnesc în diferite tipuri de plantaţii, în unităţi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital mixt. Plantaţii comerciale (îndustriale) – ocupă suprafeţe mari (100-200 ha.) şi au rolul de a produce mari cantităţi de fructe marfă. Cuprind, de regulă, 2-3 specii pomicole cele mai bine adaptate la condiţiile locale, reprezentate fiecare de un număr restrâns de soiuri cu valoare biologică şi comercială ridicată, competitive pe pieţele interne şi internaţionale. Este recomandată folosirea a 2-3 specii pentru siguranţa producţiei, folosirea raţională a forţei de muncă, asigurarea conveerului pentru produse proaspete şi pentru industrializare. Plantaţii didactico – experimentale sunt organizate pe lângă instituţiile de învăţămănt superior sau mediu, precum şi pe lângă staţiunile de cercetări. În primul caz plantaţiile au rol de cercetare dar şi de atelier-şcoală, iar în cel de-al doilea creează condiţii pentru cunoaşterea şi adaptabilitatea sortimentului zonal, a biologiei şi tehnologiei specifice, precum şi pentru crearea de noi soiuri. Tot în aceste unităţi se întâlnesc şi numeroase colecţii de soiuri (bănci de gene). Acestea sunt folosite fie ca material didactic, fie ca fond de germoplasmă în activitatea de creare de noi soiuri. 143
Plantaţiile de aliniament - sunt organizate în lungul şoselelor, a drumurilor sau a liniilor de cale ferată. Sunt alcătuite din specii şi soiuri cu mare plasticitate ecologică şi tehnologică (dud, cireş, nuc, măr, prun, păr). Pomii sunt conduşi cu trunchi înalt şi coroane globuloase sau piramidale. Plantaţiile de aliniament, prin folosirea unor soiuri şi portaltoi de vigoare redusă, precum şi a arbuştilor fructiferi (coacăz, afin, trandafirul de dulceaţă, agriş, zmeur, cătină albă etc.) sunt indicate pentru incintele şi parcurile instituţiilor, societăţilor comerciale şi grădinile populaţiei, unde ar avea un rol estetic, dar şi utilitar. Plantaţiile pomicole antierozionale. Plantaţiile pomicole din zonele colinar-montane caracterizate printr-un regim pluviometric ridicat mai ales în sezonul cald, pot îndeplini şi funcţii antierozionale pe terenuri în pantă. Interceptarea precipitaţiilor de către livezi provoacă modificări hidro-cinematice, hidrodinamice şi hidrologice, funcţie de forma de coroană şi gradul de acoperire (I. Neamţu, 1980). În zonele înalte, cu precipitaţii de peste 6 % este obligatorie plantarea pomilor pe curbele de nivel şi folosirea unor coroane cu grad mare de acoperire (60-80 %), în cazul când solul este întreţinut ca ogor lucrat. Când pomii se conduc sub formă de palmetă liberă, este obligatorie înierbarea alternativă a intervalelor. Parcelele mari (0,5-1 ha) cu panta peste 15 % situate în perimetre pomicole, pot fi valorificate eficient prin plantaţii antierozionale de arbuşti fructiferi cum ar fi: cătina albă, zmeurul, măceşul, trandafirul de dulceaţă, specii rustice şi cu înrădăcinare profundă. Aceste plantaţii au o acţiune mediobiogenă, iar producţia de fructe rambursează cheltuielile de investiţie, aşa cum au arătat cercetările de la Universitatea Agronomică laşi (V. Cireaşă, G. Grădinariu, 1995). 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole Datorită longevităţii sale mari, a investiţiilor foarte mari precum şi altor factori obiectivi, înfiinţarea unei plantaţii pomicole implică o mare responsabilitate din partea tehnologilor, proiectanţilor şi a beneficiarului. Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi urmăreşte satisfacerea exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii ecologici. De asemenea, în reuşita şi perspectivele unei plantaţii un rol important îl au şi factorii socio-economici. Factorii edafici. Cartarea pedologică şi agrochimică este indispensabilă la înfiinţarea unei plantaţii. Variaţia mare a însuşirilor solului, mai ales în zonele înalte, impune cartarea amănunţită a versanţilor, a microdepresiunilor şi chiar a parcelelor. În urma efectuării acestor analize sunt declarate improprii pomiculturii terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică mai sus de 2 m adâncime; solurile compacte, grele; solurile cu mai mult de 15 % carbonat de calciu; cu pH sub 5,5 sau peste 7,8; solurile sărăturoase sau soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de 144
50-60% schelet. Sunt, de asemenea, improprii pentru cultura economică a pomilor, vârfurile de deal şi văile înguste. Favorabile pentru cultura pomilor sunt solurile adânci (0,8-1 m.), fertile, lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase. O atenţie mai mare trebuie acordată alegerii terenurilor în zonele înalte. Astfel, terenurile cu panta uniformă până la 12-14% pretabile la mecanizare şi cu soluri mai profunde, din zone cu precipitaţii de peste 600 mm, vor fi folosite pentru plantaţii în sistem intensiv. Versanţii uniformi cu panta cuprinsă între 15 şi 20% vor fi terasaţi şi destinaţi plantaţiilor de seminţoase pe portaltoi cu înrădăcinare superficială sau mijlocie, iar cei cu panta de la 20 la 30% plantaţiilor de sâmburoase (M. Iancu ş.a. 1983). Factorii climatici Temperatura. Se vor alege acele zone unde temperatura medie anuală a temperaturii corespunde cerinţelor pomilor, unde temperatura minima şi maxima absolută sunt suportabile. De asemenea, vor fi evitate zonele în care se înregistrează frecvent brume şi îngheţuri târzii de primăvară. Precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei pe fenofaze de vegetaţie. Vor fi evitate, de asemenea, zonele în care se înregistrează frecvent grindină. Luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie activă. Altitudinea influenţează temperatura şi luminozitatea. Speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie amplasate la altitudini mici, iar cele iubitoare de umiditate şi cu pretenţii mai modeste faţă de temperatură, se pot amplasa la altitudini mai mari (măr, prun, arbuşti). Relieful terenului are o mare importanţă pentru viitorul plantaţiei. Se recomandă terenurile plane sau uşor înclinate, dar rezultate bune şi foarte bune se pot obţine şi pe terenuri cu panta mai mare de 10-15%, cu condiţia amenajării antierozionale şi care să permită mecanizarea lucrărilor. Cu investiţii mai mari, pot fi valorificate şi terenurile cu panta de până la 25%. Expoziţia terenului: În zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiile vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudinea între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu cât altitudinea creşte cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate. În aceste zone, mărul va fi amplasat pe versanţii cei mai însoriţi, dar în treimea inferioară a acestora, iar prunul şi vişinul pe celelalte două treimi. Expoziţiile nefavorabile pot fi ocupate de arbuştii fructiferi (coacăz, zmeur, măceş, cătină, trandafir pentru dulceaţă). 145
Adăposturile naturale joacă un rol important în reuşita plantaţiei. Sunt recomandate terenurile adăpostite natural sau se vor înfiinţa perdele de protecţie special amenajate. Factorii socio-economici mai importanţi sunt: -existenţa forţei de muncă pentru efectuarea lucrărilor manuale; - existenţa căilor de acces; - existenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; - aprovizionarea cu apă pentru irigaţii şi efectuarea tratamentelor fitosanitare; - apropierea de pieţele de desfacere şi de prelucrare a fructelor; - depărtarea de zonele intens poluate industrial.
Pregătirea terenului în vederea plantării Pregătirea terenului în vederea plantării constă în executarea în perioade optime a unor lucrări agrotehnice, pentru a realiza condiţii bune de prindere şi creştere a pomilor tineri. Principalele lucrări sunt: defrişarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea, desfundatul şi scarificarea terenului, corectarea regimului aerohidric şi a reacţiei chimice a solului, bilonarea, fertilizarea de bază, dezinfecţia terenului şi asigurarea unei surse de apă; Defrişarea vegetaţiei lemnoase Când amplasarea plantaţiilor se face pe foste păşuni, fâneţe etc, defrişarea se execută cu un an înainte de înfiinţare. În cazul când noile plantaţii, se vor înfiinţa pe vechile amplasamente pomicole, defrişarea se face cu doi ani înainte, pentru a se evita efectele negative ale oboselii solului. Lucrarea constă în eliberarea terenului de arbori, arbuşti, liane, pomi, etc., scoaterea şi arderea tuturor rădăcinilor, care cu timpul putrezesc şi îmbolnăvesc solul. Operaţiile de defrişare se execută cu tractoare grele prevăzute cu instalaţii pentru dizlocarea şi scoaterea buturugilor şi rădăcinilor. Nivelarea terenului Pe terenurile plane, nivelarea este sumară şi constă în distrugerea muşuroaielor şi umplerea cu pământ a şanţurilor şi gropilor rezultate în timpul defrişării. Lucrarea are o deosebită importanţă pe terenurile accidentate şi presupune: decopertarea unui strat de sol fertil pe adâncimea de 10-20 cm, stocarea acestuia la marginea parcelei, nivelarea gropilor şi a depresiunilor, apoi reaşezarea uniformă pe întreaga suprafaţă a solului fertil pentru a nu modifica starea generală de fertilitate a solului. Se vor evita deplasări masive de sol fertil în microdepresiuni, decopertarea zonelor mamelonare şi ca urmare, crearea unor condiţii neuniforme pentru creşterea şi fructificarea plantelor. Nivelarea terenului se execută după defrişare sau concomitent cu aceasta.
146
Scarificarea terenului se recomandă cu precădere în zonele umede, pe solurile grele, dar şi pe cele subţiri aflate într-o stare avansată de degradare. Afânarea are loc fără întoarcerea brazdei. În urma scarificării, se strâng şi se ard toate rădăcinile şi resturile vegetale, care ar putea influenţa şi mai mult starea de oboseală biologică a solului. Prin aceste lucrări se înlătură efectele negative ale excesului de umiditate şi se creează condiţii mai bune pentru creşterea şi rodirea pomilor. Îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului. În multe zone din ţara noastră apare frecvent excesul de umiditate, în special primăvara datorită topirii zăpezii, ploilor ceea ce duce la ridicarea nivelului freatic. Pentru prevenirea acestor neajunsuri, terenul se nivelează în pantă uşoară în direcţia scurgerii apei, iar solul se afânează mai adânc, cu pluguri speciale, pentru preluarea şi înmagazinarea excesului de apă şi îmbunătăţirea regimului de aer (N. Oanea, 1977).
Bilonarea. În zonele depresionare largi de la baza pantelor se întâlnesc adesea soluri gleice şi pseudogleice, în care apa freatică este mai la suprafaţă şi în care excesul de umiditate în perioadele ploioase se manifestă mai accentuat. Pe aceste terenuri se recomandă executarea biloanelor cu înălţimea de 40-60 cm şi plantarea pomilor pe acestea. Prin această lucrare se elimină parţial excesul de umiditate şi se creează condiţii favorabile pentru creşterea rădăcinilor şi dezvoltarea pomilor. Biloanele se realizează imediat după nivelarea terenului prin arături succesive la cormană, executate în mai mulţi ani (A. Şuta, 1975). Bilonarea prezintă şi unele dezavantaje legate de dificultăţile provocate agregatelor în executarea lucrărilor tehnologice. Desfundatul este lucrarea care poate influenţa cel mai mult viitorul unei plantaţii. De regulă, solurile grele şi cele superficiale se desfundă la adâncimea de 60-70 cm. Pentru plantaţiile mici de lângă casă, desfundatul manual constituie o altenativă mai economică. Aceasta se realizează la adâncimea de 40-50 cm. Desfundatul are rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru creşterea rădăcinii şi a pomului. Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi în lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m situate la 20-30 m între ele. Aceste fâşii vor rămâne între rândurile de pomi. Epoca cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru terenurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi. Fertilizarea de bază. După desfundat se face fertilizarea de bază (de fond) cu 40-60 t/ha gunoi de grajd compostat, 600-800 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sare potasică. Aceste îngrăşăminte vor aproviziona pomii tineri cu biomineralele necesare o perioadă de cel puţin 3-4 ani. Aceste îngrăşăminte se administrează prin împrăştiere pe terenul desfundat şi se încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm. Dezinfecţia terenului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru distrugerea, în special a nematozilor, dar şi a celorlalţi dăunători existenţi în sol şi 147
care pot provoca mari pagube tinerelor plantaţii. În prezent, există foarte multe insecticide şi nematocide, dintre care recomandăm Nemagon în doze de 80-100 l/ha emulsie sau 400kg/ha granule, Dazomet, 450kg/ha granule sau 600 kg/ha pulbere; Basamid 600 kg/ha etc.
Organizarea interioară a plantaţiilor pomicole Parcelarea terenului constă în împărţirea terenului în parcele, care trebuie să aibă pe cât posibil, aceeaşi pantă şi expoziţie, aceleaşi condiţii de sol, ţinând seama că pe o parcelă se plantează, de regulă, o singură specie, pe un singur portaltoi. Forma parcelelor poate fi: dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală sau triunghiulară. Parcelele sunt delimitate de drumuri de exploatare pe laturile lungi, iar la capete de zone de întoarcere a agregatelor. Mărimea unei parcele este invers proporţională cu panta şi orografia terenului (tabelul 9.1.). Tabelul 9.1. Dimensiunile şi suprafaţa parcelelor în plantaţiile de pomi funcţie de panta terenului Dimensiuni (m)
Panta terenului (%)
Lungime
Lăţime
Suprafaţa (ha)
sub 5
400-500
200-300
8-15
6-14
300-400
150-200
4,5-8
15-25
200-300
100-150
2-4,5
peste 25
100-150
80-100
0,8-1,5
Pentru exploatarea cât mai raţională a agregatelor şi creşterea productivităţii muncii, lungimea parcelelor trebuie să fie cât mai mare, în funcţie de înclinarea pantei sau de anumite limite obligate (canale, debuşee etc). Lăţimea parcelelor variază în funcţie de aceeaşi factori. Raportul optim între dimensiunile parcelelor este de 2:1, iar în cazul unor situaţii determinate de configuraţia terenului chiar 3:1. Când panta terenului depăşeşte 6 %, laturile lungi ale parcelelor vor fi obligatoriu orientate în direcţia curbelor de nivel. Platourile înalte se organizează separat, orientarea parcelelor urmând criteriul bunei însoriri. Vârfurile de deal situate în locuri cu vânturi puternice, se vor evita de la plantare sau se vor planta cu perdele de protecţie. Pentru arbuştii fructiferi şi căpşuni mărimea optimă a parcelelor este de 2-5 ha. Trasarea şi amenajarea drumurilor, se realizează concomitent cu definitivarea parcelelor. Funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie 148
pomicolă pot fi principale şi secundare. Suprafaţa totală a acestora nu trebuie să depăşească 1-2 % din suprafaţa plantaţiei. Drumurile principale fac legătura cu şoselele de acces şi cu cele secundare. Drumurile ce străbat versanţii se trasează în diagonală sau în serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 8-10 %. Ele trebuie să aibă o lăţime de 5-6 m iar în porţiunile curbe se lăţesc cu încă 1,5 m şi se supraînalţă. Aceste drumuri se pietruiesc şi, în anumite cazuri, pot fi prevăzute marginal cu şanţuri de colectare a apelor. Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi. Pe latura din amonte se trasează şanţuri de colectare a apelor. Aceste drumuri au o lăţime de 34 m, cu o pantă longitudinală de max. 5%, cu partea carosabilă bombată de cca 2 %. Atât drumurile secundare cât şi şanţurile de colectare a apelor se înierbează. Zonele de întoarcere se amplasează pe laturile mici ale parcelelor, la capetele acestora. Ele vor avea lăţimea de 6-8 m pentru a se putea executa mecanizat lucrările tehnologice. Acestea se înierbează pentru a preveni eroziunea. Amplasarea centrului gospodăresc are o deosebită importanţă pentru plantaţiile mari, industriale. Acesta se compune din: sediul administrativ, grup social, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi pesticide, depozit de păstrat fructe, eventual pentru prelucrarea primară a acestora etc. Suprafaţa acestor construcţii este de cca 0,2-0,4 ha. Lucrări de amenajare a teritoriului Terenurile în pantă necesită efectuarea unor lucrări speciale cum ar fi : construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii, terasarea, construirea de debuşee, drumuri, perdele de protecţie etc Canalele de coastă. După funcţia ce o îndeplinesc în plantaţiile pomicole, canalele de coastă se împart în canale de nivel şi canale înclinate. Canalele de nivel se folosesc pe versanţi uniformi, cu pante de 10-12%, în zonele secetoase cu soluri uşoare şi mijlocii. Au rolul de a reţine apa şi a favoriza infiltrarea ei în sol, îmbunătăţind regimul de apa în perioadele secetoase şi împiedicând eroziunea solului. Acestea se vor amplasa paralel cu rândurile de pomi, pe tronsoane lungi de minimum 10 m. Distanţa dintre canale se stabileşte funcţie de panta terenului astfel: 35 m la o pantă de 10%; 26 m la una de 15%; 23 m la 18% si 20 m la 20%. Canalele înclinate au rolul de a colecta şi evacua excesul de apa, şi de a scădea nivelul apelor freatice din plantaţii. Se construiesc în zonele cu peste 600 mm precipitaţii anual, acolo unde există pericolul alunecărilor de teren. Traseul acestor canale trebuie să urmărească, în general, relieful terenului, curbele de nivel, pentru a stânjeni cât mai puţin lucrările tehnologice, iar volumul de săpături să fie minim. Panta longitudinală a canalelor este orientată către debuşee, cu o înclinaţie de 1,5-2%. Debuşeele artificiale sau naturale au rolul de a colecta apa din canalele înclinate, de pe terase sau din alte locuri. Se amplasează pe linia de cea mai mare 149
pantă, astfel ca apa să poată fi colectată de pe suprafeţe cât mai mari şi să necesite cheltuieli cât mai puţine. Cele mai recomandate sunt debuşeele naturale, cu o lăţime de scurgere de 3-6 m şi cu panta de 6-8%. La o pantă mai mare se amenajează căderi transversale din piatră, beton sau lemn. În cazul când lipsesc debuşeele naturale, se construiesc debuşee artificiale, prin săpături fragmentate, tronsoane cu secţiunea crescândă din amonte către aval şi cu panta la baza de 10-12%. Între tronsoane se prevăd căderi de 0,4-0,6 m. Consolidarea debuşeelor naturale sau artificiale se poate face prin înierbare sau la nevoie cu piatră sau beton. Drenurile reprezintă lucrări de eliminare a excesului de apă din profilul solului, prin care se creează un regim aerohidric, termic şi biologic mai favorabil în zona de dezvoltare a sistemului radicular. Funcţie de provenienţa excesului de apă, orografia terenului, hidrogeologia şi alţi factori, captarea şi evacuarea excesului de apă se realizează prin diverse metode de drenaj. În pomicultură se utilizează drenajul închis, executat înainte de plantare, folosind diferite materiale cum ar fi: fascinele, tuburile de ceramică sau material plastic etc., precum şi drenajul cârtiţă. Terasarea terenului. Aceasta lucrare se execută pe terenurile cu pantă mai mare de 15 - 20%, pentru o cât mai raţională exploatare a lor. După modul de construcţie, terasele sunt de mai multe feluri: cu platformă continuă, terase realizate prin arături repetate şi terase individuale. Terasele cu platformă continuă se recomandă să se execute pe terenurile cu panta de 15- 20% în zonele mai secetoase şi cu pantă de 18-30 % în zonele umede. Versanţii trebuie să aibă panta uniformă, soluri lutoase, luto-argiloase sau luto-nisipoase, adânci şi cu grad mic sau mijlociu de eroziune. Lăţimea platformei se calculează ţinând cont de distanţa dintre rândurile de pomi şi numărul de rânduri ce urmează a se planta. Dimensionarea şi utilizarea teraselor se face funcţie de forma de coroană, panta terenului, zonele climatice şi vigoarea portaltoilor. Terasarea prin arături repetate (agroterasarea) se foloseşte pe versanţii uniformi, cu panta până la 30%. Lucrarea se execută cu plugul reversibil (după plantarea pomilor), prin arături repetate an de an, răsturnând în aval brazdele. Formarea platformelor durează mai mulţi ani. Printr-o astfel de terasare, pierderile de suprafaţă prin taluzare variază între 11-21%. Terasele individuale sunt recomandate pe pantele mai mari de 35-45 %, în zonele umede. Acestea se construiesc în jurul fiecărui pom. Construcţia unei astfel de terase se poate realiza prin desfundare sau fără desfundare. Dau rezultate bune terasele pătrate de 2/2 m sau 3/3 m sau cele dreptunghiulare, 2/3 m cu înclinarea platformei de 10-12 %. Pentru reţinerea apei aceste terase sunt prevăzute cu diguleţe de 0,3-0,4 m înălţime în aval şi o lăţime de 0,2 m. Acestea se înierbeaza sau se consolidează cu brazde. Organizarea terenului în vederea înfiinţări unei plantaţii pomicole trebuie să urmărească anumite obiective cum ar fi: 150
-asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului de producţie; -crearea condiţiilor optime de mecanizare; -diminuarea sau chiar combaterea totală a eroziunii solului etc. Aceste obiective pot fi atinse relativ uşor, dacă se vor respecta recomandările prezentate în acest capitol. 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor Alegerea speciilor şi soiurilor se face funcţie de condiţiile ecologice din fiecare zonă, de tipul de plantaţie şi de posibilităţile de valorificare. Astfel, pentru plantaţiile comerciale, se aleg cele mai reprezentative specii de pomi din zonă (23), care se remarcă prin producţii mari şi de calitate, rezistente la ger, la îngheţurile de revenire şi la alţi factori stresanţi. Pentru grădinile familiale se alege un număr mai mare de specii de pomi şi arbuşti fructiferi, care să asigure un consum variat de fructe pe o perioada cât mai mare. În vederea plantării se aleg soiuri foarte productive, care intră devreme pe rod şi au o bună afinitate cu portaltoiul. În alegerea soiului se mai ţine cont de momentul maturării fructelor funcţie de zonă, gustul consumatorului, gradul de poluare a zonei etc. La măr, se vorbeşte din ce în ce mai mult de noua generaţie de soiuri rezistente la rapăn si făinare, la păr de soiuri rezistente la afide şi arsura bacteriană, la piersic, de soiuri care sunt mai puţin atacate de afide şi Taphrina, iar la cais şi vişin de soiuri tolerante la Monilinia. În condiţiile actuale se pot obţine recolte mari şi de calitate dacă soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi se amplasează în zonele de cultură de maximă favorabilitate. Având în vedere faptul că multe localităţi din aceste zone vor fi destinate agroturismului şi că o parte din necesarul de fructe pentru consum va fi produs pe plan local, de mare importanţă este sortimentul. În aceste condiţii se vor cultiva numai soiuri de măr cu o perioada de vegetaţie scurtă, care înfloresc târziu, rezistente la ger, cât şi soiuri care au un grad mare de adaptabilitate ecologică. Amplasarea pomilor în parcele se face funcţie de condiţiile ecologice de pe teritoriul livezii, astfel încât cerinţele specifice soiurilor să fie satisfăcute. În cazul când parcela nu este adăpostită natural atunci, în zonele mai expuse se vor planta specii rezistente la cădere (nuc, cireş etc). Într-o parcelă se va planta o singură specie, cu 2-3 soiuri care se polenizează reciproc şi sunt altoite pe acelaşi portaltoi. Stabilirea distanţelor de plantare. Distanţele de plantare se stabilesc funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, condiţiile ecologice şi tehnologice. De regulă, pentru plantaţiile de pomi cu densitate medie, care se înfiinţează în zonele de stepă şi silvostepă, se conduc sub formă de garduri fructifere, distanţa dintre rânduri este egală cu înălţimea maximă a pomilor. 151
Pentru plantaţiile care se înfiinţează în nordul ţării sau în zonele înalte, datorită înclinării mai accentuate a razelor de lumină, distanţele de plantare dintre rânduri se măresc cu 0,5 m (N. Cepoiu, 1994) (tabelele 9.2., 9.3.,9.4.). La nivel de specie, distanţele de plantare se stabilesc funcţie de zona de cultură, starea de fertilitate a terenului, vigoarea soiului şi portaltoiului. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive de măr aceste distanţe sunt de 3,5-4 m între rânduri şi l-2,5 m între pomi pe rând (tab.9.2). În aceleaşi condiţii de cultură la păr, distanţele de plantare sunt cuprinse între 3-4,5 m între rânduri şi l-3 m pe rând (tab. 9.3.) Tabelul 9.2 Distanţele de plantare la măr, în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994)
Zona de cultură Zona premontană Zona dealurilor înclinate Zona dealurilor mici şi mijlocii Zona de şes Zona inundabilă a Deltei şi Dunării
Ferilitatea solului
Grupade soiuri
mijlocie mică mijlocie mică
standard standard standard, spur standard, spur
mijlocie
standard, spur
mică
standard, spur
mare mijlocie mare
standard, spur standard, spur standard, spur
franc franc MM 106 M4, franc M9, M26, MM106, M4 MM106, franc, A2 M9, M 26 MM106 M106 M 106 M9, M26 M4
mijlocie
standard, spur
M9, M26 M4
Portaltoiul
Distanţe de plantare (m) 5x4 4x3 4x2 4x2 3,5 x 1,5; 4x2,5 4x2 4x2,5; 4x 1,5 4x2,5; 3,5 x 1 4x 1;5; 4x2 3,5 x 1,5; 4x1,5
Tabelul 9.3, Distanţele de plantare la păr şi la gutui în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură
Specia
Soiul viguros
Zona dealurilor mici şi mijlocu
Păr miijlociu Gutui
Zona de şes
Păr
viguros mijlociu viguros
152
Portaltoiul
Distanta de plantare (m)
franc
4x2,5
gutui franc
3 x 1,25 4x2
gutui gutui
3,5 x 1,25 4x2
gutui
3x1,5
franc
4,5x3
gutui
3,5 x 1,5
mijlociu Gutui Zona inundabilă a Dunării
Gutui
franc
4x2,5
gutui
3,5 x 1
viguros mijlociu
gutui gutui
4x2 3,5 x 1,5
viguros
gutui
3x1,5
mijlociu
gutui
3x1
La speciile drupaceae (cu excepţia vişinului), care nu dispun de portaltoi de vigoare redusă, distanţele de plantare sunt mai mari decât la măr, păr şi gutui (tab. 9.4). În noile sisteme de cultură, arbuştii fructiferi se plantează la distanţe mai mici, pentru a le pune în valoare mai bine potenţialul de producţie de care dispun aceste specii (N. Cepoiu). Tabelul 9.4 Distanţele de plantare la speciile drupaceae, cultivate în diferite zone (după N. Cepoiu, 1994) Zona de cultură
Specia
Soiul
Prun
viguros
Cireş Zona dealurilor mici şi mijlocii
Vişin Nuc Castan Migdal
Zona de şes
Prun Cireş Vişin Cais Piersic
Portaltoiul
Distanta de plantare (m)
Franc,vegetativ
4,5 x 3,5
Franc, vegetativ
5x4
viguros
Franc, vegetativ
6x5
mijlociu mijlociu
Franc, vegetativ Franc, vegetativ
5x4 3,5x2
Vegetativ
3x 1,5
viguros
pitic
Franc
10x8
mijlociu viguros
Nuc negru Franc
8x6 8x6*
mijlociu
Franc
6x5*
mijlociu viguros
Franc Franc, corcoduş
5x4 6x5
mijlociu
Franc, corcoduş
5x4
viguros
Mahaleb
7x6
mijlociu
Mahaleb
6x5
mijlociu
Franc, mahaleb
4x3
pitic
Franc
3,5 x 1,5
viguros
Zarzăr, franc
5x4
mijlociu viguros
Zarzăr, franc Franc
4x3 5x4
153
Migdal
Deltă
Prun, Cais, Vişin
mijlociu viguros mijlociu
Migdal Migdal Migdal
4x4 5x5 4x3,5
mijlociu mijlociu
Franc
4x3
Prun
4x3
pitic
Franc
3,5x1,5
Pichetatul terenului este o lucrare specială prin care se stabileşte faptic, prin picheţi, poziţia fiecărui pom. Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrică care se realizează pe teren cu ajutorul a 3-4 picheţi şi care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un triunghi, forme geometrice ce definesc sistemul de pichetaj. Pichetatul în pătrat se foloseşte pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice pe terenurile plane, unde lucrările de întreţinere ale solului se pot executa în ambele sensuri. Pichetatul în dreptunghi este utilizat pe terenuri plane sau cu pantă uşoară (până la 8 %), pentru toate tipurile de livezi. Pichetatul în triunghi oferă pomilor condiţii mai bune de interceptare a luminii directe, precum şi o distribuţie mai bună a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie. Acest sistem se foloseşte pe terenurile în pantă, unde pomii constituie şi obstacole împotriva eroziunii solului. Pichetarea terenurilor plane sau cu maximum 8 % pantă. În vederea efectuării acestei lucrări, fiecare parcelă se încadrează într-o formă geometrică regulată, de preferinţă un dreptunghi sau pătrat. Pe latura lungă a figurii se trasează o linie dreaptă A-B, care va fi baza de pornire a pichetajului.(figura 9.1)
154
Fig. 9.1. - Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri simple
Lungimea liniei A-B trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre pomi pe rând, iar depărtarea ei de la marginea parcelei este egală cu 1/2 din intervalul dintre rândurile de pomi. Din punctele A şi B, cu ajutorul aparatelor topografice se vor ridica două perpendiculare A-C şi B-D egale între ele ca lungime. Lungimea laturilor AC şi BD este totdeauna multiplul intervalului dintre rânduri. Laturile AB şi CD trebuie să fie egale sau cu o toleranţă foarte redusă. Pe laturile mici ale parcelei (AC şi BD) se fixează "capetele rândurilor" cu ajutorul picheţilor, care vor rămâne pe loc până la terminarea plantării întregii parcele. De regulă, parcela este mai lungă decât cablul de plantare. Din această cauză se vor picheta una sau mai multe linii ajutătoare A1C1; A2C2; A3C3. Se întind apoi cablurile de pichetat între "picheţii capete de rând", iar în dreptul semnelor de pe cabluri se fixează locul pentru fiecare pom în parte, cu ajutorul unor mici picheţi. Pichetarea pe curbe de nivel este obligatorie în cazul înfiinţării livezilor pe pante mai mari de 8%. Dacă se urmăreşte irigarea plantaţiilor, acest pichetaj trebuie făcut chiar pe pante mai mici. Şi în acest caz, tarlaua destinată plantării se împarte în parcele cu forme regulate, care să aibă, pe cât posibil, o pantă relativ uniformă. Pentru efectuarea pichetării se urmăresc următoarele etape: a. - marcarea curbelor de nivel cu ţăruşi distanţaţi la 50-100 m; b. - stabilirea locului fiecărui pom de-a lungul curbelor, adică pichetajul propriu-zis.
Fig. 9.2. - Pichetarea pe curbele de nivel cu ajutorul nivelei
Pentru pichetajul propriu-zis pe curbe de nivel, se întinde panglica sau sârma marcată între doi ţăruşi vecini pe aceeaşi curbă de nivel, începând cu rândul 1 de la baza pantei. Pe sârma marcată cu locul fiecărui pom se fixează picheţii. 155
Pentru ca aceşti picheţi să nu se confunde cu ţăruşii care materializează curbele de nivel, se recomandă să fie de altă culoare. Tot acum se pot face şi unele corectări ale curbelor de nivel. După ce s-a pichetat curba de nivel nr. 1 (rândul 1) se trece la rândul 2, având grijă ca pomii să fie amplasaţi la jumătatea intervalului dintre picheţii de pe rândul 1, rezultând un pichetaj în triunghi cu avantajele precizate anterior. Tăruşii care materializează curbele de nivel rămân pe loc până după plantarea pomilor. 9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare Săpatul gropilor se poate face mecanizat sau manual. Săpatul mecanizat al gropilor se efectuează cu burghiul de 600 mm diametru, în preziua sau chiar în momentul plantării pomilor, evitându-se astfel, pe cât posibil pierderile de apă din sol. Aceasta numai dacă terenul a fost în prealabil desfundat. În acest caz dimensiunile gropilor vor fi de 0,50 x 0,50 x 0,40 m pentru pomi şi 0,30 x 0,30 x 0,30 m pentru arbuştii fructiferi. În teren nedesfundat şi pe soluri mijlocii, dimensiunile gropilor vor fi de 1 x 1 x 0,7 m pentru pomi, iar pentru arbuşti de 0,50 x 0,50 x 0,40 m. În solurile grele gropile vor avea dimensiunile de 1,2 x 1,5 x 0,8 m. În zonele cu soluri subţiri, cu substrat marnos sau gresii, dimensiunile gropilor vor fi de 2 x 2 x 0,8 m, iar la plantare se va folosi sol vegetal adus din zonele învecinate. În aceste situaţii, gropile se execută cu câteva săptămâni înainte de plantare. Pe terenul plan, groapa se sapă manual astfel: Primul rând de cazma (solul fertil) se aşează într-o parte a gropii. Al doilea rând de cazma, mai greu şi mai umed se aşează în partea opusă. Solul din fundul gropii se mobilizează şi se lasă pe loc. Pe pante cu înclinare mare şi pe versanţi neregulaţi, unde nu s-au executat terase continui, săpatul gropilor se face concomitent cu terasele individuale. Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt sub formă de vargă sau au ramuri anticipate. Aceştia trebuie să aibă o tulpină dreaptă şi sănătoasă. Se elimină de la plantat pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, cu răni deschise, atacaţi de boli sau dăunători, sau cu rădăcini puţine şi scurte. Epoca de plantare. În condiţiile ţării noastre rezultate bune se pot obţine atât la plantarea de toamnă cât şi la cea de primăvară. Plantarea de toamnă se execută după căderea frunzelor şi până la apariţia primelor îngheţuri ale solului. Acest moment de plantare prezintă anumite avantaje cum ar fi: pomii beneficiază de umiditatea solului de peste iarnă, rănile de pe rădăcini se calusează şi se vindecă mai repede. Primăvara pornirea în vegetaţie se face mult mai devreme. În anii cu toamne secetoase şi în regiuni cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, unde există pericolul degerării, plantarea se face primăvara, de îndată ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire. Plantarea în "ferestrele iernii" este destul de riscantă datorită sensibilităţii mari a rădăcinilor la temperaturi scăzute. Pregătirea materialului săditor în vederea plantării. Înainte de plantare, se face fasonatul rădăcinilor. Rădăcinile prea lungi şi care stânjenesc aşezarea lor în groapă se scurtează. Rădăcinile mai groase de 3-4 mm se lasă netăiate, cele 156
subţiri, dacă sunt viabile se scurtează la 7-10 cm, iar dacă sunt uscate sau mucegăite se taie complet. După fasonare, rădăcinile pomului se mocirlesc într-un amestec de consistenţa smântânii format din pământ galben, balegă de vită şi apă. Prin această lucrare rădăcinile sunt puse într-un contact mai intim cu solul, îşi vindecă mai uşor rănile, iar în jurul lor se creează o zonă mai umedă. Plantarea propriu-zisă. Adâncimea de plantare. Pe terenurile plane şi în desfundătură veche, pomii altoiţi pe portaltoi generativi, se plantează cu coletul mai sus de nivelul solului cu 3-4 cm, pe terenurile desfundate recent cu 6-8 cm, iar pe dune şi interdune, mai adânc cu 50-60 cm. Pe terenurile situate în pantă, adâncimea de plantare a pomilor este, de asemenea diferită. Spre vârful pantei coletul se introduce în groapă cu 3-4 cm, în partea mijlocie a pantei se plantează cu 3-4 cm deasupra gropii iar la baza pantei unde solul se depune, se plantează mai sus cu 5-8 cm. (figura 9.3.).
Fig. 9.3. - Adâncimea de plantare a pomilor pe versanţi: a-treimca inferioară a versantului; b-treimea mijlocie a versantului; c-treimea superioară a versantului.
Tehnica plantării. Pomii şi arbuştii pregătiţi se repartizează la gropi. Echipa formată din 2-3 muncitori întinde sârma de plantare pe direcţia rândului, între două jaloane, astfel încât semnele marcate pe sârmă să corespundă exact cu mijlocul gropilor. Se introduc rădăcinile în gropi, astfel încât coletul să fie cu 4-5 cm deasupra nivelului solului, imediat lângă marcaj, iar trunchiul pomului să aibă o poziţie verticală. Dacă gropile sunt prea adânci, se introduce în groapă pământ reavăn, mărunţit, sub rădăcini, până ce coletul pomului ajunge la nivelul dorit. Un muncitor ţine pomul lângă punctul de marcaj, iar altul cu sapa, trage pământ reavăn peste rădăcini. După ce toate rădăcinile au fost acoperite cu un strat de 5-10 cm, lucrătorul care ţine pomul, tasează pământul din groapă de la exterior spre centru. Pe solurile mai sărace sau neîngrăşate suficient la desfundare se administrează la groapă 10-15 kg gunoi de grajd bine descompus, fără ca acesta să vină în contact 157
cu rădăcinile pomului. Se trage apoi solul fertil rămas, după care se completează cu pământ până ce depăşeşte marginile acesteia, călcându-se mereu. Un pom este bine plantat, dacă atunci când se trage de el cu putere nu se smulge. Mai precizăm că pomii se plantează întotdeauna cu punctul de altoire pe direcţia rândului şi a vântului dominant, iar în cazul când au început de coroană, primele şarpante se orientează tot pe direcţia rândului. După plantare fiecare pom se udă cu 15-20 1 apă, apoi se face un muşuroi sau un bilon continuu de-a lungul rândului, care protejează peste iarnă rădăcinile contra îngheţului iar primăvara menţine umezeala (figura 9.4.).
Fig. 9.4. - Plantarea pomilor (1,2) şi arbuştilor fructiferi (3) (după Mary-Ann Drobotă, 1995)
În zonele şi pe terenurile cu exces de umiditate plantarea pomilor se face pe biloane înalte de 30-40 cm şi late de 1,5-2 m, care se întreţin ca ogor lucrat iar intervalele se înierbează, după cum s-a mai precizat într-un capitol anterior. Îngrijirea pomilor în primul an după plantare Imediat după plantare, precum şi în primul an, plantaţiei nou înfiinţată i se aplică o serie de lucrări printre care cele mai importante sunt: - completarea golurilor cu pomi din acelaşi soi şi portaltoi în toamnă; - începerea proiectării formei de coroană dorite; - combaterea buruienilor şi afânarea solului, - protecţia fitosanitară; - protecţia împotriva iepurilor sau a altor animale care pot vătăma pomul; - în plantaţiile neîmprejmuite trunchiul pomilor se protejează cu folie de polietilenă sau hârtie perforată, pentru a preveni arsurile scoarţei în zilele călduroase; există şi alte metode în acest scop; - împrejmuirea plantaţiilor; - instalarea spalierului acolo unde tehnologia o impune. 158
CAPITOLUL 10 TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE 10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură Dirijarea proceselor de creştere şi fructificare a pomilor se realizează prin următoarele operaţii: - tăieri propriu-zise (scurtări şi suprimări de ramuri); - schimbarea poziţiei ramurilor şi lăstarilor prin dresare, înclinare, arcuire şi torsionare; - alte intervenţii (crestarea, ştrangularea, decorticarea etc). Tăierile Aceste operaţii au rolul de a favoriza un echilibru între creştere şi rodire, de a asigura o producţie mare, constantă şi de cea mai bună calitate în toate zonele coroanei. Tăierile la rândul lor se pot clasifica în: - tăieri de formare, care au rolul de a imprima pomului o formă cât mai precisă, iar coroana acestuia să ofere o expoziţie şi o hrănire optimă a fructelor; - tăieri de fructificare, au rolul de a păstra forma iniţială a coroanei şi de a menţine un echilibru între creştere, rodire şi entropie; - tăieri de corectare, sunt cazuri speciale ale tăierilor de fructificare; - tăieri de regenerare, se aplică pomilor intraţi în declin. Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor În perioada de tinereţe, tăierile se reduc la maximum, punându-se accentul pe operaţiile de dirijare a ramurilor, cu scopul de a grăbi fructificarea pomilor. În perioada de rodire, tăierile urmăresc menţinerea unor relaţii fiziologice favorabile între creştere, rodire şi entropie, în scopul obţinerii unei producţii superioare calitativ şi cantitativ. În perioada de declin, prin tăieri de regenerare se urmăreşte restabilirea vigorii pomilor şi a arbuştilor fructiferi şi prin aceasta prelungirea perioadei de exploatare economică a plantaţiilor. Aceste tăieri prezintă interes practic în plantaţiile de arbuşti fructiferi, precum şi în grădinile familiale, pentru pomi. 159
Efectul tăierilor asupra creşterii pomilor Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi unul local. Efectul general constă în reducerea volumului coroanei, uneori chiar modificarea formei acesteia etc. Acest efect are loc în timp. Reducerea volumului coroanei la pomii tăiaţi are mai multe cauze cum ar fi: îndepărtarea odată cu ramurile şi a substanţelor sintetizate, micşorarea suprafeţei asimilatoare cu implicaţii negative asupra creşterilor viitoare. De aceea tăierile trebuie corelate cu celelalte măsuri agrotehnice (fertilizări, irigări etc), pentru a da rezultate pozitive. Efectul local al tăierilor poate fi sesizat cu uşurinţă chiar imediat după efectuarea lor. Intensitatea tăierilor este direct proporţională cu creşterea viitorilor lăstari de pe aceeaşi ramură. Efectul se datorează schimbării raportului rădăcină/tulpină în favoarea primei. Prin tăieri se stimulează creşterea, fortificarea ramurilor rămase etc. Aceste efecte se obţin în primul rând prin redistribuirea hranei şi apei în coroana pomului. Efectul tăierilor asupra fructificării Tăierile severe au efecte negative asupra nutriţiei pomilor, deci şi a diferenţierii mugurilor de rod. Aceste tăieri întârzie intrarea pe rod a pomilor tineri şi diminuează recolta. Neefectuarea tăierilor conduce la apariţia prematură a fenomenului de îmbătrânire cu implicaţii asupra recoltei. Tipuri de tăieri Scurtarea. Se aplică de regulă ramurilor multianuale (de semischelet), mai rar şi numai în anumite situaţii ramurilor anuale. Scurtarea unei ramuri poate fi slabă, când se îndepărtează 1/4-1/3 din lungimea ei, moderată (mijlocie), când se elimină cca 1/2 din lungime şi puternică, atunci când se suprimă 2/3-3/4 din lungime. Scurtarea puternică a ramurilor anuale viguroase în perioada de tinereţe a pomilor, provoacă ramificarea exagerată a acestora şi întârzie intrarea pe rod după cum am mai precizat. Scurtarea slabă sau chiar nescurtarea ramurilor anuale favorizează garnisirea acestora cu ramuri de rod de vigoare slabă şi medie, precum şi o diferenţiere mai activă a mugurilor de rod pe lăstarii nou formaţi. Tăierea severă şi repetată conduce la apariţia fenonenului denumit „oboseala în urma tăierilor". Suprimarea constă în eliminarea totală (de la inel) a unor ramuri sau lăstari cu poziţii necorespunzătoare, a celor bolnave, rupte sau uscate. Această operaţie are efect pozitiv asupra regimului de lumină şi de aer din coroană, cu implicaţii pozitive asupra diferenţierii mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile calitative ale fructelor etc. După sezonul în care se aplică se întâlnesc: tăieri în perioada de repaus (de iarnă sau „în uscat") şi tăieri în perioada de vegetaţie (de vară sau „în verde"). Tăierile din timpul perioadei de repaus se execută începând cu cca. 1-2 săptămâni după căderea frunzelor şi se încheie cu 1-2 săptămăni înainte de 160
umflarea mugurilor. În această perioadă, se vor evita tăierile în zilele geroase, în special la speciile drupaceae, unde apar scurgerile de clei. Dacă lucrarea nu este presată de timp, atunci este bine să se efectueze după trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie, când, rănile se cicatrizează mai uşor, ramurile rămase în coroană vegetează mai viguros şi se acumulează mai mult lemn. Tăierile din timpul perioadei de repaus au numeroase efecte fiziologice asupra pomilor: - asupra raporturilor dintre muguri - fără tăieri mulţi muguri rămân în stare dormindă; - asupra creşterilor pomilor tineri dar şi maturi - reduc creşterile; - asupra suprafeţei foliare utile - frunzele cresc mai mari însă sunt mai puţine; - asupra ramificării ramurilor - o tăiere severă provoacă o diminuare a numărului de ramificaţii laterale, o diminuare a lungimilor totale a acestor ramificaţii precum şi o diminuare a greutăţii acestor ramificaţii; - asupra fructificării - în perioada de tinereţe tăierile întârzie fructificarea, cu toate acestea trebuie să efectuăm tăierile de formare care sunt „un rău necesar", - asupra încărcăturii de rod - căderea prematură este influenţată atât de o fecundaţie anormală cât mai ales de o insuficientă hrănire a tinerelor fructe, precum şi de o sterilitate a polenului; - asupra calităţii fructelor - tăierile normează încărcătura de rod cu efecte asupra calităţii fructelor, culorii acestora, acumulării de biominerale, etc. Tăierile din timpul perioadei de vegetaţie au unele avantaje prin aceea că evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite, care ulterior se vor elimina; temperează creşterea organelor hipogee şi a pomului în general (Allen). În culturile intensive şi superintensive tăierile „în verde" sunt de preferat celor de iarnă. O mare atenţie trebuie acordată momentului efectuării acestor operaţii mai ales la speciile seminţoase (G. Grădinariu, 1992). Operaţiile „în verde" se bazează, de asemenea, tot pe scurtare şi suprimare. Scurtarea lăstarilor - ciupirea constă în înlăturarea vârfului erbaceu al acestora, în scopul opririi creşterii pe o anumită perioadă de timp şi de a crea un decalaj în favoarea celor neciupiţi. Această operaţie se poate aplica şi lăstarilor foarte viguroşi, în vederea grăbirii ramificării lor. Această operaţie este indicată în perioada de formare a scheletului, prin ciupire evitându-se intervenţiile din perioada de repaus. Şi în cazul acestei intervenţii o importanţă deosebită o are momentul efectuării ei. Suprimarea lăstarilor - plivirea constă în suprimarea de la bază a lăstarilor de prisos, când aceştia au ajuns la 5-10 cm lungime, în scopul stimulării creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Metoda se utilizează în pomicultura intensivă, la formarea coroanelor, eliminarea lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru anul următor (la piersic). Această operaţie influenţează pozitiv regimul de lumină şi de aer din coroana pomilor, 161
diferenţierea mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile organoleptice ale fructelor. Prin lucrarea de plivit nu trebuie să se reducă mai mult de 20-30% din frunzişul pomului, pentru a evita apariţia unui dezechilibru în procesele de nutriţie. Schimbarea poziţiei ramurilor. Aceste operaţii prezintă avantajul că nu risipesc nici o cantitate de bioenergie acumulată în pomi, contribuie la echilibrarea creşterii şi structurii scheletului, stimulează formarea ramurilor de rod şi grăbesc fructificarea. Dresarea ramurilor şi lăstarilor. Constă în aducerea spre verticală a acestora. Metoda se utilizează în perioada de tinereţe la formarea echilibrată a etajelor. Această operaţie influenţează pozitiv creşterea ramurii sau lăstarului respectiv şi negativ fructificarea.
Fig. 10.1. - A-ramură în poziţie verticală; a- 0,1,2,3, ramuri viguroase, 4,5,6 ramuri de rod, 7,8,9 muguri dorminzi; b-repartizarea lăstarilor în jurul ramurii; B-raportul între creştere şi rodire în funcţie de poziţia ramurilor
Înclinarea ramurilor şi lăstarilor este operaţia inversă dresării, prin care aceştia se aduc din poziţie naturală spre orizontală sau sub orizontală. Înclinarea temperează creşterea ramurii şi favorizează formarea ramurilor de rod, fiind recomandată în perioada de tinereţe în plantaţiile intensive şi superintensive (fig. 10.2.; 10.3.). Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, prin care baza ramurilor sau lăstarilor rămâne ascendentă, iar vârful acestora capătă o poziţie descendentă. Metoda se foloseşte pentru temperarea creşterii la soiurile viguroase şi are efecte favorabile asupra garnisirii şarpantelor şi subşarpantelor cu ramuri de rod, favorizează diferenţierea şi grăbeşte fructificarea. La efectuarea arcuirii se vor evita curburile pronunţate, care generează lăstari viguroşi. Utilizarea arcuirii trebuie făcută ponderat şi în corelaţie cu celelalte operaţii tehnice. 162
Fig. 10.2. - Ramură înclinată
Fig. 10.3. - Ramură orizontală
Torsionarea (răsucirea). Se practică în perioada de tinereţe a pomilor. Lăstarii torsionaţi slăbesc ca vigoare, dar prin frunzişul lor contribuie la o mai bună hrănire a pomilor şi se transformă în ramuri de rod. Lăstarii cu poziţie necorespunzătoare în coroană se suprimă în anul următor. 10.2. Forme de coroană La pomii cultivaţi se întâlnesc mai multe forme de coroană, care se deosebesc printr-o serie de elemente cum ar fi: intervenţia sau neintervenţia omului în formarea lor, prezenţa sau absenţa macrostructurii vegetative, prezenţa sau absenţa axului central, proiecţia pe sol, poziţia şi dispunerea elementelor macrostructurii, prezenţa sau absenţa mijloacelor de susţinere etc. Clasificarea formelor de coroană 1. După intervenţia sau neintervenţia omului: a.- coroane naturale; b,- coroane artificiale; 2. După conturul proiecţiei pe sol: a.- globuloase; (piramidele, fus-tufă, tufă, vas.) b.- aplatizate; (palmetele) 163
Tabelul 10.1. Clasificarea coroanelor (după Cimpoieş Gh., 2001)
3. După prezenţa sau absenţa axului: a.- coroane cu ax central (piramide, palmete etc). b.- coroane fără ax central (formele de vas). 164
4. După dispunerea şi înserarea elementelor macrostructurii: a.- coroane etajate; b.- coroane neetajate; c.- coroane mixte; 5. După habitus: a.- coroane cu volum mare; b.- coroane cu volum mic. Coroanele cu volum mare Globuloase cu ax: piramida etajată, neetajată modificată, piramida mixtă şi tufa; Globuloase fără ax: vasul ameliorat, vasul întârziat etc. Coroane aplatizate. palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta anticipată, palmeta liberă. Piramida etajată rărită modificată Caracteristici. Trunchi de 70-80 cm; ax central dezvoltat; 2-3 etaje cu câte 3-4 şarpante dispuse în spirală şi înclinate la 50-55°, formând unghiuri de divergenţă de 90-120°. Fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, distanţate la 50-70 cm şi dispuse bilateral - altern - extern, care se subordonează şarpantei şi între ele. Axul se suprimă deasupra ultimului etaj (figura 10.4); înălţimea totală: 3,5-5 m. Se recomandă pentru plantaţiile extensive la majoritatea speciilor şi soiurilor cu creştere viguroasă.
Fig. 10.4. - Piramida etajata rărită modificată a-pom întreg; b-şarpantă cu subşarpante dispuse bilateral altern extern (II/1-prima ramificaţie, II/2-a doua ramificaţie, II/3-a treia ramificaţie, II/4-a patra ramificaţie
165
Piramida neetajată modificată (leaderul modificat) Caracteristici: Trunchi de 60 cm; ax central de 120-160 cm; înălţimea totală 3-4,5 m; 5- 6 şarpante dispuse în spirală la 35-40 cm una de alta; primele două şarpante au câte 3 subşarpante; şarpantele 3-4 au câte două subşarpante, iar a cincia şi a şasea şarpantă câte o subşarpantă (figura 10.5.). Prezintă avantajul că formează o macrostructură solidă, bine luminată. Se recomandă la soiurile viguroase de măr, păr, prun, cireş şi vişin cu creştere puternică a axului. Piramida mixtă este o combinaţie între piramida etajată şi cea neetajată. Se foloseşte în cultura extensivă a pomilor, la soiuri de măr, păr şi prun, cu vigoare mare şi mijlocie (fig. 10.6). Caracteristici: Trunchi 0,8-1 m; înălţimea totală 3-4,5 m; primele trei şarpante formează un etaj, iar următoarele 3-4 sunt inserate uniform în jurul axului la 35-40 cm una de alta; distanţa de la ultima şarpantă din etaj la prima şarpantă solitară este de 80 cm. Şarpantele din etaj au câte trei subşarpante, iar cele solitare câte 1-2 subşarpante; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante.
Fig. 10.5. - Schema piramidei neetajate: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpante pe ax
Fig. 10.6. - Schema piramidei mixte: a-trunchi; b-distanţa între ramurile etajului c-distanţa dintre şarpantele solitare
Tufa. Se pretează în special pentru speciile alun, gutui, corn şi vişin şi numai în cazuri rare pentru cireş şi piersic. Caracteristici. Trunchiul-25-30 cm; 5-8 şarpante foarte apropiate una de alta; înălţimea totală a pomului este de 3-4 m; şarpantele se ramifică în subşarpante pe care se inseră microstructura roditoare. De regulă, această coroană se îndeseşte puternic cu consecinţe negative asupra fructificării şi calităţii fructelor. 166
Vasul întârziat (piramida întreruptă). Se recomandă pentru plantaţii clasice la speciile măr, păr, prun şi cais, soiuri viguroase altoite pe portaltoi viguroşi. Caracteristici. Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-4 m; coroana are 4-5 şarpante distanţate la 25-35 cm, inserate în spirală pe un ax de 6090 cm. Vasul clasic se utilizează pentru speciile pretenţioase faţă de lumină şi cu tendinţă naturală de a forma ax de vigoare scăzută: cais, piersic, prun. Caracteristici. Trunchi de 60-80 cm; înălţime totală 2,5-3 m; coroana are 35 şarpante ramificate prin bifurcare; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante. Vasul ameliorat se utilizează pentru specii şi soiuri de vigoare mică sau mijlocie: piersic, prun, cais (fig. 10.7). Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-3 m; coroana are un singur etaj format din trei şarpante distanţate la 12-15 cm, şi sub un unghi de 50-60°; şarpantele poartă ramificaţii de ordinul II dispuse bilateral altern-extern. Vasul aplatizat prezintă avantajele palmetei şi ale vasului. Caracteristici: Trunchi de 40-60 cm; înălţimea totală a pomului de 2,5-3 m; coroana este alcătuită din 3-4 şarpante distanţate la 25-30 cm. Prima şarpantă se orientează pe direcţia rândului, iar următoarele două se dirijează opus, puţin oblic faţă de rând. Ultima şarpantă, în caz că există, se suprapune pe direcţia primei. Şarpantele sunt dirijate sub unghiuri de 45-50° faţă de verticală. Se pretează pentru speciile prun, cireş, vişin, nuc, măr şi păr.
Fig. 10.7. - Vasul ameliorat a -trunchi, b- distanţa dintre şarpante
167
Forme de coroană aplatizate Aceste forme sunt utilizate pentru plantaţii intensive la specii şi soiuri cu vigoare mijlocie şi mică. Datorită multiplelor avantaje sunt foarte mult utilizate în cultura pomilor. Majoritatea acestor coroane necesită sistem de susţinere. Palmeta etajată cu braţe oblice Se utilizează pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic, prun , cais şi vişin. Caracteristici. Trunchi de 50-60 cm sau 30-40 cm (la piersic); ax central pe care sunt inserate trei etaje distanţate la 60-120 cm; fiecare etaj are câte două şarpante distanţate la 8-12 cm, înclinate la 45-60o funcţie de vigoarea speciei sau soiului. La piersic, pe şarpantele primului etaj există câte două subşarpante distanţate la 20 cm una de alta, iar la celelalte specii câte patru subşarpante distanţate la 50 cm şi conduse orizontal la bază şi uşor ascendent la vârf. Înălţimea totală a gardului fructifer este de 3-4 m, grosimea de 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,50 m la vârf (figura 10.8.).
Fig. 10.8. - Palmeta etajată cu braţe oblice a-trunchi; b-distanţa dintr şarpantele din etaj; c-distanţa dintre etaje.
Palmeta neetajată cu braţe oblice se utilizează la pomi cu vigoare mijlocie sau mică. Caracteristici: Trunchiul de 30-50 cm; înălţimea totală 2,5-3 m; ax central cu 8 -10 şarpante neramificate, dispuse altern pe direcţia rândului, la 30-40 cm una de alta şi o înclinare de 50-55° faţă de verticală. Pe şarpante sunt prinse direct ramuri de semischelet şi de rod. Grosimea medie a gardului fructifer este de 1,251,50 m. (figura 10.9.). 168
Fig. 10.9. - Palmeta neetajata cu braţe oblice: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpantele opuse; c-distanţa dintre două şarpantede pe aceeaşi parte a axului
Palmeta simplă se utilizează în culturi intensive, în principal la piersic. Nu necesită sistem de susţinere. Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţime totală 2,5-3,5 m; macrostructura este formată dintr-un ax şi două şarpante bazale conduse pe direcţia rândului şi înclinate la 45-55o. Pe această structură se prind ramurile de semischelet şi de rod. Palmeta liberă nu necesită sistem de susţinere. Aplatizarea se realizează din tăieri. Caracteristici: Trunchi de 40-50 cm; ax şi 9-10 şarpante solitare sau etajate natural orientate pe direcţia rândului. Coroane cu volum mic Fusul tufă ameliorat este utilizat pentru plantaţii intensive la speciile măr şi păr altoite pe portaltoi de vigoare slabă. Caracteristici. Trunchi de 60 cm, înălţimea totală de 2,5-3,5 m; coroana are 10-16 ramuri principale, care au mai multe ramificaţii de schelet; ramurile principale sunt inserate la 10-30 cm distanţă unele de altele, în spirală şi conduse oblic la 65-70° . Baza coroanei are un diametru de 1,8-2 m. Fusul subţire (Slender Splindle) se utilizează pentru plantaţiile superintensive, pentru pomii de vigoare mică şi mijlocie. Caracteristici. Axul este condus în zig-zag, obţinut prin transferul său anual pe o ramură laterală; trunchiul are 40 cm; înălţimea totală 2,5-3 m. Pe ax sunt inserate 4-5 şarpante la bază şi 15-20 ramuri de semischelet către partea mediană şi la vârf. Acestea se înlocuiesc după 3-4 ani de fructificare. Coroana are la bază diametrul de 0,9-1,4 m, iar la vârf de 0,4-0,6 m. (figura 10.10) 169
Tufa-vas este o coroană globuloasă fără ax, creată la Universitatea Agronomică Bucureşti, de către. N. Cepoiu, şi este destinată soiurilor de vişin, care fructifică în special, pe ramuri plete. Caracteristici: Trunchi de 10-20 cm; 56 şarpante, fiecare cu câte 7-8 ramuri de semischelet, dispuse altern la 20-25 cm, care se reduc la 40-50 cm, pentru stimularea mugurilor dorminzi şi formarea de noi plete roditoare. Prin ciupirea lăstarilor la 10 -15 cm se obţin ramuri bifuncţionale (cu plete anticipate şi pinteni), care măresc volumul util al coroanei. Înălţimea totală a pomului este de 1,6-1,8 m şi diametrul coroanei de 2-2,5 m. Palmeta de Fălticeni a fost concepută în anul 1990 la S.C.P.P. Fălticeni şi reprezintă un "hibrid" între palmeta italiană cu braţe oblice şi palmeta Haag (fig. 10.11.) Pomul condus sub această formă de Fig. 10.10 - Fusul subţire coroană are un trunchi de 70 cm şi un ax pe care sunt inserate 4 etaje la distanţa de 60 cm unul de altul, cu şarpantele înclinate sub un unghi de 75-80° faţă de verticală. Între etaje pe ax se lasă 2 -3 ramuri de garnisire, care se conduc în poziţie suborizontală, pentru a nu concura în creştere şarpantele din etaje. Palmeta atinge o înălţime de cca. 2,70 m şi o grosime (privită pe rândul de pomi) de cca. 1,2 m. Realizarea palmetei "de Fălticeni" presupune instalarea unui sistem de susţinere, cu spalier, pe care se fixează trei sârme, la distanţă de 80 cm una de alta. Această formă de coroană se realizează uşor în 3-4 ani prin tăieri în verde şi uscat. Prezintă avantajul unei bune consolidări a şarpantelor din etaje, cât şi crearea unui regim optim al luminii în coroana pomului, ceea ce conferă, obţinerea unei producţii de fructe de foarte bună calitate. Palmeta de Fălticeni se realizează foarte bine la distanţe de plantare de 4/2 m ; 4/2,5 m şi 4/3 m cu portaltoii: M9, M26, M27 şi MM106 la toate soiurile de măr existente la ora actuală în sortimentul din zona de nord a Moldovei. Cordonul tufă este o coroană cu volum redus care se utilizează pentru plantaţii superintensive (3 x 1 m). Caracteristici: Scheletul este alcătuit dintr-un trunchi de 30 cm şi două şarpante orizontalizate, pe care se inseră 3 -4 ramuri de semischelet în vârstă de 35 ani şi alte 3-4 ramuri de rod de 1-2 ani. Înălţimea totală a pomului este de 2-2,5 m şi lăţimea de 1 m. 170
Fig. 10.11. - Palmeta de Fălticeni
Coroane artistice palisate. Se folosesc din ce în ce mai mult pentru intensivizarea producţiei în plantaţiile superintensive, dar şi în grădinile individuale pentru realizarea unor efecte estetice. Există multe forme artistice consacrate pentru cultura pomilor, dintre care cele mai utilizate sunt : cordonul vertical, cordonul oblic, cordonul orizontal, "LT' simplu, "LT' dublu, palmeta Verrier, vasul candelabru, piramida aripată etc. Cordonul vertical se utilizează pentru plantaţii superintensive şi pentru culturi ornamentale de măr şi păr. Caracteristici: Trunchi de 40 cm; înălţimea totală a pomului de 2-2,5 m; ax vertical garnisit cu ramuri de semischelet şi de rod. (Figura 10.12).
Fig. 10.12. - Cordonul vertical
171
10.3. Lucrări de întreţinere a coroanelor Aceste lucrări se referă în principal la tăieri şi la schimbarea poziţiei ramurilor. Ele se aplică după intrarea pomilor pe rod şi până la defrişarea plantaţiilor şi au ca obiective principale următoarele: normarea producţiei de fructe, prevenirea îndesirii şi degarnisirii coroanei, menţinerea formei şi volumului iniţial al coroanei, eliminarea sau diminuarea pe cât posibil a entropiei etc. Toate aceste obiective precum şi altele se realizează prin: - reechilibrarea tuturor elementelor macrostructurii vegetative prin schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel încât să se realizeze o rărire şi chiar o reîntinerire a pomilor; - limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesiri, prin suprimarea sau scurtarea axului şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante; - eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi acelor de pe ax între etaje; - suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, dezbinate, atârnânde. Toate aceste operaţiuni se realizează într-o anumită ordine logică: limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei; limitarea grosimii coroanei; păstrarea echilibrului între partea superioară şi cea inferioară a coroanelor etc. Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere a pomilor scade concomitent cu producţia, mai ales a calităţii acesteia. De aceea, în această perioadă se va stimula creşterea pomilor, prin tăieri de reducţie a ramurilor de schelet corelată cu fertilizări echilibrate. La început scurtările sunt moderate şi se rezumă la lemn de 3-5 ani, deasupra unei ramificaţii care preia creşterea. În urma lucrărilor de tăiere şi fertilizare pomii îşi recapătă vigoarea prin creşteri anuale de 30-40 cm şi prin diferenţierea mugurilor de rod. Aceste efecte se manifestă timp de 4-5 ani, după care creşterile scad din nou. În acest caz se impun tăieri mai severe în lemn mai bătrân de 5-6 ani, uneori chiar mai vechi. Dacă ramurile tăiate sunt mai groase (7-8 cm la pomaceae şi 5-6 cm la drupaceae), se iau măsuri de acoperire a rănilor. Tăierile de fructificare au drept scop menţinerea proceselor de creştere, rodire şi entropie în echilibru fiziologic. Aceste operaţii constituie principala verigă agrotehnică în obţinerea producţiilor mari, constante şi de calitate. Se aplică în general ramurilor de schelet şi de rod, în fiecare an. Ramurile de semischelet constituie pentru majoritatea speciilor principalul suport al producţiei. Acestea parcurg în evoluţia lor mai multe etape: creşterea, formarea ramurilor şi a mugurilor de rod, producţia şi degarnisirea progresivă şi regenerarea. Durata acestor etape este influenţată de specie, soi, agrotehnica aplicată etc. 172
Tăierile care se aplică ramurilor de semischelet depind, în afară de etapa în care se găseşte ramura respectivă, şi de vârsta pomului, precum şi de încărcătura de rod. Perioada de tinereţe a pomilor coincide cu creşteri şi ramificări puternice, concomitent cu o ganisire accentuată cu ramuri de rod. Este recomandată păstrarea acestor elemente în coroană, pentru grăbirea intrării şi temperarea creşterii. Tăierile de fructificare se vor reduce la maximum, iar cele efectuate se vor baza pe rărirea ramurilor cu poziţie incorectă sau prea viguroase. Către sfârşitul acestei perioade, macrostructura vegetativă a coroanei trebuie să fie garnisită cu formaţiuni ale microstructurii roditoare în poziţii favorabile, pentru o bună receptare a luminii şi a hranei. În perioada de rodire maximă tăierile de fructificare au ca principale obiective normarea încărcăturii de rod şi reîntinerirea ramurilor de schelet şi de rod prin următoarele operaţii: - reducerea lemnului de 3-4 ani la lemn de 2 ani; - ramurile de semischelet subţiri, care depăşesc 70-80 cm şi sunt atârnânde vor fi reduse la 1/3 sau chiar eliminate dacă producţia este normală; - ramurile de semischelet viguroase sunt păstrate întregi dacă dispun de suficient spaţiu, dar trebuie rărite ramurile de rod la jumătate; - ramurile de rod complexe ("vetrele"), şi în vârstă (4-5 ani), sunt regenerate prin reducţii la 2-3 muguri de rod (figura 10.13). La sfârşitul acestei perioade raportul optim dintre mugurii vegetativi şi cei floriferi trebuie să fie de 2-3/1. Tăierile de fructificare sunt mult mai severe în anii cu încărcătură de rod foarte mare şi mai reduse sau chiar pot lipsi în anii cu puţini muguri de rod. În perioada de declin a pomilor prin tăierile de fructificare se urmăreşte normarea încărcăturii de rod, dar în primul rând întinerirea ramurilor de semischelet şi de rod. Fig. 10.13. - Regenerarea vetrelor de În general, se urmăresc principiile rod (după Cepoiu N., 2000) deja prezentate la care se mai adaugă: - eliminarea coturilor, a porţiunilor ştrangulate, a celor alungite care îngreunează circulaţia sevei etc; - apropierea rodului de sursa de hrană şi apă, împiedicând totodată degarnisirea pomilor. 173
Fig. 10.14 - Tăieri de reîntinerire a ramurilor de semischelet (după Cepoiu N., 2000)
10.4. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole Solul reprezintă suportul fizic şi rezerva principală de substanţe nutritive şi apă pentru pomi, condiţionând împreună cu factorii meteorologici şi nivelul agrotehnicii folosite, cantitatea şi calitatea producţiei. Dezvoltarea pomiculturii presupune intervenţii cu caracter agronomic, efectuate la nivelul subsistemului eco-tehnologic "sol-rădăcini" care operează asupra unui complex unic, în cadrul căruia interacţionează factorii de natură fizică şi factori biologici. Acest complex cu deschideri multiple, se încadrează într-un sistem mai amplu, în care legăturile sunt asigurate prin fluxuri de energie şi de materie. În acest context intervenţiile tehnologului trebuie să fie orientate spre reglarea acestor fluxuri, în vederea obţineri tipului de produs dorit, cu un minim de resurse (G. Grădinariu, 1994). Raţionalizarea intervenţiilor asupra subsistemului "sol-rădăcini" depinde strâns, fără îndoială, de dezvoltarea cunoştinţelor privind procesele metabolice şi fiziologice, cât şi de „activitatea pomului în ansamblu". Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia. Toate intervenţiile cu caracter agronomic la nivelul solului se corelează cu activităţile biologice şi împreună intervin în metabolismul pomului. Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri : ogor lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, culturi cu îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcit etc. 174
Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare, plane sau cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm şi nu au caracter torenţial, care să declanşeze eroziunea solului. În plantaţiile cu rândurile orientate din deal în vale, acest sistem de întreţinere a solului contribuie la eliminarea excesului de umiditate, fenomen întâlnit frecvent pe asemenea terenuri. Ogorul lucrat are avantajul că elimină în totalitate concurenţa buruienilor şi ameliorează regimul de căldură şi aer din sol. Ca dezavantaj precizăm că acest sistem degradează structura solului, favorizează tasarea în profunzime, prelungeşte vegetaţia, slăbind prin aceasta rezistenţa la ger a pomilor; totodată necesită un consum ridicat de energie şi manoperă. Dezavantajele de ordin tehnologic, biopedologic şi fizico-mecanice recomandă acest sistem numai în zone aride, neirigate etc. (G.Grădinariu ,1994). În vederea utilizării acestui sistem se execută arătura de toamnă la adâncimi variabile funcţie de specie, soi, portaltoi şi natura solului. Pe solurile mai grele, umede şi reci, caracteristice zonelor mai înalte, pentru a evita vătămarea rădăcinilor, adâncimea arăturilor va fi de 10-15 cm, în plantaţiile pe rod, cu portaltoi cu înrădăcinare superficială (M9, M26, MM 106) şi de 15-20 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare mai adâncă (franc, A2, Mll). În perioada de vegetaţie, se execută pe intervale 3-4 lucrări cu grapa cu discuri în alternanţă cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 3-4 praşile manuale sau mecanice cu ajutorul utilajelor dezaxabile (freză, cultivator, disc), În zonele colinar-montane dezavantajele acestui sistem se amplifică şi în consecinţă ogorul lucrat trebuie folosit cu multă prudenţă şi numai combinat cu alte sisteme de întreţinere. Totodată mai precizăm, că ogorul lucrat imprimă fructelor anumite caractere calitative negative, sensibilitate la bolile fiziologice şi o perioadă de păstrare mai scurtă etc. Ogorul lucrat combinat cu erbicidare. Acest sistem constă în lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de vegetaţie. În a doua parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al ploilor declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar solul se lasă să se înierbeze natural. Pe lângă protecţia solului împotriva eroziunii se asigură accesul relativ uşor al agregatelor în plantaţie, pentru efectuarea lucrărilor tehnologice. Acest sistem este indicat în plantaţiile intensive situate pe versanţi cu panta de până la 14-15 %. Pe rândul de pomi solul se lucrează primăvara şi se erbicidează. Administrarea erbicidelor în plantaţiile intensive de pomi şi arbuşti fructiferi se execută în general pe rândul de pomi, pe o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau mecanic cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa acestuia şi în agregat cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-300. La pompa de stropit 175
MST 900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu două furtunuri prevăzute cu lănci, deservite de doi muncitori. În pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone, Reglone, D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice (Simazin, Caragard, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa etc.) Erbicidarea în pomicultură trebuie să se efectueze cu restricţii mai ales în primii 3- 4 ani de la plantare la toate speciile şi mai ales la drupacae (prun, cais). Culturile intercalate constau în cultivarea intervalelor din livezile intensive şi extensive în primi 2-3 ani după plantare. În livezile clasice, cu distanţe mai mari de 4 m între rânduri, cultivarea intervalelor se poate face o perioadă mai mare de timp, până la definitivarea coroanelor. În zonele colinar-montane, unde nu se pune problema concurenţei pentru apă, culturile în condiţiile zonelor înalte a S.C.P.P. Bilceşti, s-au obţinut rezultate bune prin folosirea ca îngrăşăminte verzi a lupinului şi bobului, fertilizate cu N.P.K, semănate după legarea fructelor şi încorporate în sol în a doua jumătate a lunii august, când plantele s-au aflat la sfârşitul înfloritului (Gh. Bădescu, 1976). În aceste condiţii, producţia de fructe şi creşterile pomilor au fost superioare, variantei în care solul s-a menţinut ca ogor lucrat, fertilizat cu gunoi de grajd şi N, P, K. Ogorul cu îngrăşăminte verzi prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje precizăm: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce procesul de eroziune a solului; împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor aerobe; înlătură excesul de umiditate; reduc amplitudinile de temperatură; favorizează structurarea solului şi obţinerea unor fructe cu calităţi superioare şi capacitate bună de păstrare. Dezavantajele acestui sistem sunt: culturile respective concurează pomii în consumul de apă şi hrană, costul de producţie a fructelor este mai ridicat etc. Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai eficient din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm. În plantaţiile intensive şi superintensive de tip comercial, înierbarea intervalelor dintre rânduri protejează solul împotriva eroziunii, menţine şi reface structura acestuia şi asigură traficul tehnologic al agregatelor în orice perioadă. Totodată, prin reducerea numărului de lucrări aplicate solului, se obţin importante economii de carburanţi si forţă de muncă. Experienţele au arătat că prin înierbarea intervalelor dintre rânduri în plantaţiile intensive, unde gradul de acoperire a solului a fost de 100%, scurgerile de suprafaţă s-au redus cu 83%, iar pierderile de sol cu 93% faţă de ogorul negru (I. Neamţu, 1980).
Pentru înierbarea intervalelor se pot folosi fie amestecuri de ierburi alcătuite numai din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra) şi leguminoase (Trifolium repens, T. pratense, Lotus corniculatus etc.). Semănatul ierburilor se face primăvara, în teren bine pregătit, alternativ (într-un an un interval, în anul următor celălalt). Pe rândurile de pomi (1-2 m) solul se erbicidează anual. 176
Iarba se coseşte de 4-5 ori pe vară când ajunge la înălţimea de 15-20 cm şi se lasă pe interval ca mulci. După fiecare coasă se fertilizează cu 20-25 kg. N s.a./ ha. Rezultatele obţinute în ţara noastră pe diferite tipuri de sol şi pante situate în zone cu precipitaţii abundente, au scos în evidenţă eficienţa agroameliorativă a acestui sistem de întreţinere comparativ cu ogorul lucrat. Totodată nu s-au înregistrat efecte negative asupra creşterii, iar producţiile au fost practic egale cu cele din ogorul lucrat (Gh. Bădescu, 1976; I. Dumitrache 1977; A. Lazăr, 1978). Totodată fructele obţinute din aceste plantaţii întreţinute după acest sistem au calităţi superioare şi capacitate mare de păstrare (A. Gherghi , 1979; G Grădinariu, 1988).
Înierbarea intervalelor prezintă o importanţă deosebită şi pentru plantaţiile de arbuşti fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinar-montane. Precizăm însă că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuşti, cum sunt coacăzul şi afinul, au un sistem radicular mai fin şi care, pe solurile mai grele şi umede, se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea, aceştia nu suportă în nici o etapă a vieţii îmburuienarea sau înţelenirea, fapt ce impune, lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante. Pentru majoritatea zonelor pomicole din ţară, cele mai bune rezultate s-au obţinut când s-au folosit benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţările cu pomicultură avansată indică folosirea covorului ierbos pe întreaga suprafaţă (G. Grădinariu, 1994). Înierbarea naturală totală (Ţelina permanentă) este folosită în plantaţiile extensive din zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile populaţiei. Acest sistem se justifică în cele mai multe cazuri, atât prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren, datorate excesului de umiditate, cât şi din considerente economice, întrucât asigură producţii de fructe şi furaje pentru animale etc. Totodată acest sistem permite menţinerea structurii glomerulare a solului şi necesită cheltuieli materiale şi de forţă de muncă minime. Pentru valorificarea potenţialului de producţie al plantaţiilor din fermele pomicole, acestui sistem i s-au adus anumite îmbunătăţiri, care au constat în mobilizarea solului în jurul pomilor, concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale, iar pe terenurile cu pantă mare şi executarea teraselor individuale. Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în plantaţiile de arbuşti şi în cultura căpşunului. Mai recent, acest sistem a pătruns şi în plantaţiile superintensive şi intensive. Mulciul poate fi natural (ierburi cosite, paie, coceni, frunze etc.) sau artificial (folie de polietilenă albă sau colorată). Grosimea mulciului natural este de 10-15 cm. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe rândul de plante sau pe întreaga suprafaţă. Mulcirea artificială se realizează în benzi de 1,5-2 m pe rândurile de pomi şi în plantaţiile de căpşun. 177
Mulcirea prezintă anumite avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor; reduce amplitudinile de temperatură cu 3-6oC vara şi ridică temperatura solului cu 2-3°C iarna, comparativ cu ogorul lucrat; menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul solului în materie organică, împiedicând, totodată, eroziunea solului. În plantaţiile de afin, prin mulcirea cu rumeguş sau turbă se ameliorează însuşirile fizice ale solului şi se accentuează aciditatea, fapt favorabil acestei specii. Ca dezavantaje ale acestui sistem enumerăm: mulciul măreşte suprafaţa de iradiere a căldurii , iar în caz de îngheţ intensifică pagubele; sporirea consumului de materiale şi forţă de muncă; favorizează înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor, stimulează dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai la suprafaţă, cu consecinţele negative cunoscute; nu combate buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci este mai mică de 20 cm. Înainte de mulcire, solul se afânează şi se fertilizează cu îngrăşăminte minerale. 10.5. Fertilizarea în plantaţiile pomicole Bazele biogeochimice ale nutriţiei pomilor După înfiinţarea plantaţiilor pomicole, principalele verigi tehnologice sunt: fertilizarea, irigarea, lucrările solului, lucrările aplicate pomilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi recoltarea fructelor, fiecare cu caracteristicile lor specifice. Dintre acestea fertilizarea este una din cele mai importante. Dozele optime de elemente din sol, trebuie evaluate cu cea mai mare atenţie, astfel încât să poată fi obţinută o productivitate maximă compatibilă cu cea mai bună calitate. Frecvent cele două aspecte (cantitate-calitate) nu concordă. În general, limita de fertilizare adecvată obţinerii unei calităţi superioare este de cele mai multe ori inferioară nivelului de nutriţie necesar, pentru asigurarea productivităţii maxime. Tratarea nutriţiei pomilor trebuie să se facă în interdependenţă cu ceilalţi factori tehnologici şi ecologici, altfel conduce la interpretări parţiale sau chiar eronate. În ultimii ani, atăt pe plan mondial, cât şi în ţara noastră a apărut tot mai clar necesitatea modificării substanţiale a tehnologiilor de fertilizare. Mai precis, se impune reducerea în ansamblu a aporturilor de elemente nutritive şi utilizarea într-o manieră diferită de cea actuală a unor tipuri precise de substanţe minerale şi organice. Acestea sunt stabilite funcţie de sol, specie, soi, portaltoi, vârstă, densitate, sistem de cultură etc.
178
Bazele tehnologice ale nutriţiei Consumul de elemente nutritive Pomii fiind specii perene extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive din care numai o mică parte revin în sol în urma căderii frunzelor, florilor şi fructelor (V. Cireaşă, 1992). Consumul specific (Csp) de biominerale este dat de cantitatea din elementul respectiv (N, P, K, Ca, Mg, etc.) ce se extrage din sol, pentru a se obţine o tonă de fructe (D. Davidescu, 1992). Pe lângă consumul specific trebuie luate în considerare şi cantităţile ce se îndepărtează anual prin tăieri, cât şi cu necesarul pentru creşterile anuale, care reprezintă, faţă de consumul specific pentru fructe, o sporire cu 200-300 % pentru azot, cu 30 % pentru fosfor şi cu 100-200 % pentru potasiu. Analizând consumul pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, s-a constatat că prunul, caisul şi piersicul înregistrează cele mai mari valori ale consumului de azot (3,5 kg/t), cireşul de fosfor (1,5 kg/t), iar potasiul, cu excepţia mărului şi părului (3 kg /t), este constant la speciile sâmburoase (5,5 kg/t). Consumul specific pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, este redat în tabelul 10.1. Consumul de elemente nutritive mai este influenţat şi de densitatea plantaţiei, vârsta acesteia etc. Astfel, o livadă clasică de măr în anul cinci de la plantare extrage de pe un hectar 210 kg substanţe nutritive, una intensivă 590 kg, iar una superintensivă 1459 kg. După 10 ani aceste consumuri cresc de cca 4-5 ori Arbuştii fructiferi extrag anual din sol cca 3 kg azot, 25-51 kg fosfor, 34123 kg potasiu. Raportul dintre elementele nutritive consumate de către arbuşti este următorul: la coacăzul roşu-2,2/1/1,6 (N/P/K), iar la agriş-1,9/1/3 (N/P/K) (după Modoran, 1967). Tabelul 10.1. Consumul specific al principalelor elemente nutritive (după D. Davidescu, 1992) Specia
Azot (kg)
Fosfor (kg)
Potasiu (kg)
Prun
3,5
1,05
5,5
Piersic
3,5
1,0
5,5
Cais
3,5
1,0
5,5
Cireş
3,0
1,5
5,5
Păr
2,4
0,75
3,3
Măr
2,3
0,65
3,0
179
Tipuri de îngrăşăminte, epoci şi tehnici de administrare Toate acestea se adaptează în funcţie de : panta terenului, vârsta plantaţiei, densitatea, tipul de sol, fenofaza în care se află pomii, scopul urmărit etc. Îngrăşămintele organice. Folosirea îngrăşămintelor organice în livezi este cea mai veche metodă de fertilizare. Importanţa acestor îngrăşăminte este deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului, atât prin aportul de humus, cât şi prin elementele fertilizante. În prezent, noţiunea de îngrăşăminte organice are un sens mult mai larg, şi ea cuprinde, pe lângă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi, şi materia organică rezultată din frunzele căzute, a ramurilor tăiate şi tocate, a masei verzi provenite de la cosirea intervalelor înierbate etc. Principalele îngrăşăminte organice folosite în prezent în pomicultură sunt: - gunoiul de grajd; - gunoiul de păsări; - mustul de gunoi de grajd; - îngrăşămintele verzi. Aceste îngrăşăminte prezintă o deosebită importanţă deoarece, pe lângă calităţile prezentate anterior mai contribuie şi la obţinerea de producţii mari şi cu calităţi superioare. Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte organice, care foarte mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în plantaţiile pomicole. Pe lângă numeroasele substanţe nutritive pe care le conţine, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea pentru apă, puterea de reţinere a acestuia şi reduce aciditatea din sol. Acesta este de neînlocuit la pregătirea terenului, în special în cazul solurilor podzolice sau nisipoase, slab aprovizionate în humus sau a celor la care s-au aplicat lucrări de nivelare mai profunde. Normele recomandate pentru a fi încorporate în sol odată cu pregătirea terenului sunt : 60-80 t/ha pe toată suprafaţa sau 20-25 kg/pom, respectiv, 20-30 t/ha în benzi. În perioada de exploatare a plantaţiilor se recomandă aplicarea unei doze de 40-50 t/ha la 3-4 ani. Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna. Adâncimea de încorporare se stabileşte în funcţie de tipul de sol şi de sistemul radicular (în general 15 -20 cm la pomi şi 10-15 cm la arbuşti). Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă în pomicultură, foarte bogat în elemente nutritive sub forme uşor asimilabile. Acest îngrăşământ se aplică după o prealabilă fermentare sau compostare cu paie sau alte materii organice, în doze de 15 – 20 t/ha odată la 2 ani, toamna. Mustul de gunoi se foloseşte fie compostat cu paie, frunziş, turbă, fie în stare lichidă, diluat 1/4 sau 1/7 cu apă. Se aplică toamna sau în timpul perioadei de vegetaţie (lichid). 180
În lipsa gunoiului de grajd, se pot folosi cu succes îngrăşămintele organice şi de alte provenienţe. Rezultate bune s-au obţinut în cazul folosirii pământului turbos şi a unor turbo-composturi, administrate la groapa de plantare în cantitate de 80 -100 kg, în cazul livezilor extensive, şi de 70-80 t/ha în cazul livezilor intensive de măr, înfiinţate pe nisipurile din nord-vestul ţării (A. Lazăr, 1973). Folosirea nămolurilor provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere, compostate cu turbă sau paie, a dat bune rezultate în fertilizarea plantaţiilor de arbuşti fructiferi (M. Botez, 1977). Îngrăşămintele verzi. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi, prin cantităţile mari de masă verde şi rădăcini, 20-45 t/ha, aduc materie organică în sol egală cu 8-12 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi provin din materie organică intermediară utilă în plantaţii, dar care nu ajung la humificare, decât dacă plantele sunt lignificate şi introduse la mare adâncime (A. Negrilă, 1980). O rezervă însemnată de azot organic este oferită de arbustul fructifer Hippöphae rhamnoides (Cătina albă), aşa cum reiese din cercetările catedrei de pomicultură a Universităţii Agronomice Iaşi. (V. Cireaşă, 1995). Îngrăşămintele chimice Îngrăşămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase, potasice, săruri de Ca, Cu, Zn, B, Fe, sau îngrăşăminte complexe. Acestea pot fi aplicate în sol sub formă solidă sau lichidă, iar pentru fertilizare foliară sub formă lichidă. Cu ajutorul îngrăşămintelor chimice se poate influenţa calitatea şi cantitatea producţiei, dar în acelaşi timp, prin aplicarea unor doze necorespunzătoare, este posibilă provocarea de tulburări grave în bilanţul de nutriţie a pomilor. Exemplu, azotul peste 300 kg/ha s.a.; potasiul peste 350 kg/ha s.a. Ca sistem de fertilizare în livezile intensive de măr, Miliţiu I. şi Negrilă A. recomandă ca începând de la plantare şi până în anul al III-lea inclusiv, să se administreze câte 40 g N, 25 g P, 40 g K s.a/pom şi an de vârstă. Din anul al IVlea până în al X-lea se administrează câte 25 kg N, 15 kg P şi 25 kg K s.a /ha/an de vârstă a pomilor. Aceasta, în cazul unui sol normal aprovizionat în elemente nutritive Îngrăşămintele chimice azotate folosite în pomicultură sunt: sulfatul de amoniu (20-21% ş.a.); azotatul de sodiu (15-16% ş.a.); azotatul de amoniu (3234% ş.a.); ureea (46% ş.a.) etc. Îngrăşămintele fosfatice: superfosfatul simplu (16-22% s.a.); superfosfatul concentrat (38-54 % s.a.); fosfatul diamoniacal (47 P şi 16%N) Îngrăşăminte potasice: sarea potasică (20-45% s.a.); clorura de potasiu (6063% s.a.); sulfatul de potasiu (48-54% s.a.). Îngrăşăminte cu magneziu: sulfatul de magneziu (9,9% Mg şi 13% S); solenitul (8-13% Mg, 18-21% Ca.); sunitul, serpentinitul, kisinit etc, 181
Referitor la tehnica de fertilizare şi la epoca de administrare a îngrăşămintelor vom face în continuare câteva precizări cu caracter general. În scopul atingerii obiectivelor urmărite, la stabilirea conduitei de fertilizare a unei plantaţii pomicole este necesar, să se răspundă unor cerinţe fundamentale referitoare la epoca de administrare, la cantitate (doze) şi la modul de aplicare. Fertilizarea epigee (foliară) Eficienţa administrării elementelor nutritive în cursul perioadei de vegetaţie depinde de caracteristicile frunzelor, în mod deosebit de cuticulă şi de ceara depusă pe acestea. Penetraţia ionilor în frunze se realizează cu cea mai mare uşurinţă prin stomate. În consecinţă, rata absorbţiei este mai mare pe faţa inferioară decât pe cea superioară. Din aceste motive, frunzele drupaceaelor sunt mai puţin eficiente în privinţa absorbţiei decât frunzele mărului şi citricelor. Diferenţe în aceeaşi privinţă există şi între soiuri. Permeabilitatea frunzelor pentru uree este de 10-20 de ori mai mare decât permeabilitatea pentru ionii anorganici. O mare importanţă pentru reuşita fertilizării epigee o are formula chimică a substanţei şi prezenţa unor adjuvanţi (substanţe emulsionante, adezivi). Aplicarea îngrăşămintelor foliare are efecte asupra fotosintezei, dar rezultatele sunt controversate. În orice caz, poate fi reţinut faptul că prin aplicarea fertilizării foliare se poate stimula fotosinteza, atunci când elementele administrate sunt prezente în pom la cote de carenţă sau subcarenţă. Utilitatea fertilizării foliare este deosebită în cazul administrării microelementelor, chiar dacă tratamentele nu sunt aplicate pe fondul unor carenţe. De exemplu, administrarea borului în fazele de preînflorit favorizează legatul la păr, prun, măr şi cireş. Principalele îngrăşăminte foliare utilizate în pomicultură sunt: Folifag (macro + microelemente + aneurină + procaină), I.C.P.A.1 4, create de Institutul de Cercetări Pedologice şi Agrochimice, Făgăraş, Polimet etc. Fertilizarea foliară nu trebuie să se substituie fertilizării clasice, dar poate completa necesarul de elemente nutritive în fazele critice fiziologice şi climatice pentru plante. Acest tip de fertilizare are o influenţă pozitivă asupra unor indicatori biochimici ai fructelor (substanţă uscată, compoziţie minerală, aciditate, conţinut în zahăr etc.) precum şi ai unor indicatori biometrici, privind diferenţierea mugurilor de rod, legarea fructelor, greutatea medie a unui fruct etc., remarcându-se în special varianta de îngrăşăminte I.C.P.A.I 4. Irigaţia fertilizantă Această tehnică presupune administrarea elementelor nutritive prin intermediul apei de irigare. În ultimul timp, irigaţia fertilizantă a fost tot mai frecvent aplicată, ca urmare a introducerii metodelor de irigare localizată (prin picurare), mai ales în zonele aride, pe terenurile dificile sau nisipoase. Pe solurile fertile şi în zonele umede, eficienţa reală a acestei tehnici este mult mai incertă. 182
Aplicarea elementelor nutritive în apa de irigare favorizează, desigur, îmbogăţirea solului chiar şi în biomineralele puţin mobile (fosfor,potasiu) la nivelul straturilor relativ profunde, funcţie de volumul de substrat udat. (Granelli Spada, 1984). Distribuţia ionilor în sol depinde de frecvenţa irigării şi de natura terenului. Adesea, în funcţie şi de elementele administrate, pH-ul substratului poate fi puternic influenţat şi levigarea anumitor ioni poate fi net intensificată. Ca tehnică normală de administrare a îngrăşămintelor, irigaţia fertilizantă conduce rar la sporuri de producţie, dar permite adesea ameliorarea calităţii fructelor (Sozzi ş.a. 1984). În zonele temperat-umede, la acest mod de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se recurgă, ca de altfel şi la fertilizarea foliară, pentru depăşirea unor momente critice sau în cazul unor carenţe de nutriţie greu de soluţionat într-o altă manieră. 10.6. Irigarea plantaţiilor pomicole În zonele climatice, unde regimul precipitaţiilor nu poate asigura menţinerea unui nivel optim de umiditate în sol, irigarea devine o măsură agrotehnică indispensabilă, menită să asigure obţinerea de recolte mari de fructe, constante şi de calitate superioară. Pomicultura modernă necesită folosirea optimă a tuturor factorilor tehnologici, în vederea obţinerii unor randamente economice maxime. Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordanţă cu necesităţile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor urmărite, atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales, asupra însuşirilor naturale ale solului. Apa administrată în exces transportă în profunzime, irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive, contribuie la degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânză freatică apropiată de suprafaţă. Există o corelaţie pozitivă între volumul transpiraţiei şi cantitatea de substanţă uscată elaborată de plantă, raport denumit coeficient de transpiraţie. Acesta este utilizat pentru evaluarea consumului hidric al diferitelor specii pomicole. Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de vegetaţie, specie, soi, portaltoi etc. Acest consum variază de la 4 la 7mm. Constante hidrofizice utilizate pentru stabilirea necesarului de apă; - gradul de porozitate a solului; - permeabilitatea; - grosimea stratului de sol; - densitatea aparentă a solului; - prezenţa aerului şi apei. Aceste constante, precum şi nivelurile optime pentru cultura pomilor au fost prezentate într-un capitol anterior, tabelul 10.1. Evaluarea cantităţii de apă din sol se poate realiza prin metode clasice (uscare în etuvă şi calculul conţinutului de apă) sau expeditive, (tensiometre, umidometre etc.). 183
Stabilirea momentului şi a volumului de apă pentru irigarea pomilor. Conţinutul de apă trebuie să fie menţinut în plantaţiile pomicole în cadrul intervalului de umiditate activă (I.U.A.), care este cuprins între capacitatea de câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire. Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă, sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.), în primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă care, spre exemplu, este optimă pentru cultura mărului. În aprecierea momentului optim de intervenţie prin irigare, se va ţine seama şi de fenofaza în care se găsesc pomii. La speciile pomaceae, intervenţiile se impun: primăvara timpuriu înainte de înflorire în cazul lipsei de precipitaţii; după legarea fructelor; la începutul creşterilor intense anuale; în perioada căderii fiziologice a fructelor; la creşterea viguroasă a ramurilor, cu 2-3 săptămăni înainte de recoltare şi toamna, o udare de aprovizionare funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. În general numărul udărilor este de 3-5. Norma de udare poate fi calculată după mai multe relaţii: m = 100 x H (C-p) în care: m = norma de udare; H = grosimea stratului de sol umezit prin irigare (m); C = capacitatea de câmp pentru apă (%); p = rezerva de apă existentă în sol înaintea udării (%). La norma de udare stabilită se adaugă 10 % pierderi care intervin în timpul udării. Norma de irigare constituie suma normelor de udare şi reprezintă cantitatea totală de apă exprimată în m3/ha/an. Pentru calculul normei de irigare se poate folosi relaţia: M = (e +t) + Rf-Ri-Pv, în care: e + t = consumul total de apă reprezentat prin suma pierderilor prin evaporare (e) şi transpiraţie (t) în timpul perioadei de vegetaţie; Rf= rezerva finală a apei din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie; Ri = rezerva inţială a apei din sol; Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie. Pentru zona de N-E a Moldovei, cercetările au demonstrat că norma de 1500 m3 apă/ha aplicată în trei udări prin aspersiune, a dat cele mai bune rezultate în cultura mărului (G. Grădinariu, 1994). Metode de irigare. În pomicultură se folosesc mai multe metode de irigare şi anume: prin brazde, prin aspersiune, prin picurare şi bazine şi subterană. Irigarea prin brazde se aplică pe solurile cu textură mijlocie şi mijlocie spre grea, cu pante mici şi uniforme (0,25-4%). Apa se conduce pe brazde, deschise cu rariţa sau plugul, distanţate între ele la 1 m şi l,5-2 m de rândul de pomi. Lungimea brazdelor depinde de textura solului; pe soluri uşoare sunt mai scurte de 100 m, iar pe soluri grele de 120-200 m. 184
Pe terenurile cu pantă până la 15-18 %, brazdele trebuie să urmărească curbele de nivel, cu o abatere maximă de până la 4%. Distribuirea apei din canalele provizorii de irigare la brazde, se realizează prin sifoane portabile. Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30 % faţă de irigarea prin brazde. Aparatele de irigat prin aspersiune pot fi fixe sau mobile. Această metodă poate fi practicată şi pe terenuri cu relief mai frământat. Irigarea poate fi efectuată deasupra sau sub coroana pomilor. Irigarea prin bazine este costisitoare şi greoaie. Se poate aplica pe terenuri cu pante de 1-2%. Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate, este distribuită la baza pomului în "bazine" amenajate cu diguleţe de 15-25 cm. înălţime. Irigarea prin picurare. Prezintă avantajul unei economii de apă şi energie faţă de celelalte sisteme. Poate fi practicată pe orice fel de teren. Apa este adusă prin conducte la rândul de pomi şi distribuită prin duze de picurare-câte 4 la fiecare pom, cu un debit de 1-10 1/oră. În paralel se face filtrarea apei. Instalaţia este destul de costisitoare şi necesită cheltuieli mari cu întreţinerea. Irigarea prin conducte perforate constă în perforarea conductelor de aducţiune în dreptul pomilor, prevăzându-se orificii cu diametre crescânde de la l,6 mm la 2,5 mm, pentru a se evita pierderile de presiune. Conductele sunt suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului pe direcţia rândului. Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor printr-o reţea fixă de tuburi de ceramică sau material plastic plasate la 50-60 cm. adâncime şi perforate. Metoda are multe avantaje; se evită pierderile prin evaporare; nu sunt stânjenite lucrările de întreţinere; se creează un regim favorabil în jurul rădăcinilor etc, dar şi dezavantaje: cost ridicat al materialelor; înfundarea orificiilor perforate etc. Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, sa ajuns la concluzia, că în irigarea pomicolă criteriul fundamental presupune, aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular. Aceste regimuri sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare, este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. Aplicarea la scară tot mai largă a tehnicilor care permit o dozare tot mai precisă a necesarului de apă, determină orientarea spre administrarea îngrăşămintelor concomitent cu irigarea. Punerea în aplicare a acestei metode destul de costisitoare este recomandabilă doar în condiţii pedologice dificile (G. Grădinariu, 1994).
185
10.7. Recoltarea fructelor Această operaţie tehnologică are o importanţă deosebită pentru faptul că poate influenţa hotărâtor calitatea, valoarea comercială şi durata de păstrare a fructelor. Specific recoltării este volumul mare de lucrări ce trebuie executat într-un timp relativ scurt. La majoritatea speciilor, lucrările aferente recoltării reprezintă circa 30-70% din necesarul anual de forţă de muncă pentru specia respectivă, ajungând în unele cazuri (de exemplu la zmeur, cireş, vişin) până la 75-90%. Multitudinea speciilor şi soiurilor existente fac ca recoltarea fructelor în perioadele optime, în funcţie de destinaţia producţiei, să fie un proces tehnologic complex ce hotărăşte, în final, însăşi eficienţa culturii, iar reuşita acesteia depinde de măsurile premergătoare recoltării şi anume: Evaluarea producţiei de fructe. Se efectuează în mai multe etape fenologice: toamna, după căderea frunzelor; primăvara, în timpul înfloritului; după căderea fiziologică a fructelor şi la începutul intrării în pârgă a fructelor. - toamna, după căderea frunzelor, se face prima apreciere asupra încărcăturii cu muguri de rod, pentru stabilirea conduitei tăierilor, în vederea realizării unui echilibru optim între creştere şi rodire; -primăvara, o primă evaluare se face în timpul înfloritului; stabilindu-se totodată, la unele specii şi lucrările de rărire; -după căderea fiziologică a fructelor se face o a II a evaluare de primăvară a producţiei, în special la speciile cireş, vişin, cais, piersic; -la începutul intrării în pârgă a fructelor se face ultima evaluare, care va reflecta cel mai concludent producţia reală. Tot acum se va stabili şi destinaţia producţiei de fructe funcţie de calitatea acesteia. Exista mai multe metode de evaluare a producţiei de fructe care se utilizează în practică. Una din metode este aceea prin care se aleg cca. 5-12 pomi etalon, care să reprezinte media situaţiei din parcelă. Se numără apoi fructele de pe o porţiune de 1/4-1/6 din volumul coroanei ce aparţine unei ramuri de schelet. Numărul rezultat se înmulţeşte cu numărul ramurilor (sectoarelor), obţinând numărul de fructe de pe pom. Cunoscând greutatea medie a unui fruct se află producţia probabilă pe pom, respectiv, producţia la hectar. O evaluare mai rapidă şi de o mai mare precizie se poate face prin metoda Winter. Aceasta se bazează pe determinarea densităţii medii de fructificare a coroanei, precum şi a suprafeţei acesteia prin vizare de la 6m de pom, folosind o ramă de 6 x 6 cm ţinută la 60 cm de ochi, pentru pomii cu coroana globuloasă sau la 3 m şi vizare printr-o ramă de 12 x l2 cm pentru gardurile fructifere. Se numără fructele din pătratul delimitat de rama metrică. 186
Producţia probabilă pe pom se calculează prin înmulţirea numărului mediu de fructe, de cel puţin 30-40 determinări, se înmulţeşte cu 10 şi apoi cu suprafaţa coroanei (m2). Exemplu: Numărul de fructe însumat de 40 de vizări = 188; Densitatea medie = 188 : 40 = 4,7; Diametrul mediu al coroanei = 2,5 m; înălţimea medie a coroanei = 3,0 m; Suprafaţa coroanei = 2,5 x 3,0 = 7,5 m2; Numărul de fructe pe pom = densitatea medie x 10 x suprafaţa coroanei = 4,7 x 10 x 7,5 = 352 buc/pom. La arbuştii fructiferi, determinările se fac pe un număr de exemplare de dezvoltare medie, ce reprezintă până la 1-2% din totalul existent în producţie. Apoi se raportează la întreaga suprafaţă a parcelei. În cazul căpşunului, determinarea se face pe porţiuni de rând, la care se determină greutatea producţiei (numărul de fructe x greutatea medie la maturitatea de consum). Aceasta se raportează la unitatea de suprafaţă. Organizarea recoltării fructelor se face în funcţie de evaluările făcute, având în vedere următoarele etape şi principii: -stabilirea necesarului de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru pentru fiecare operaţie: recoltat, aprovizionat cu ambalaje, manipulat ambalaje etc. -asigurarea forţei de muncă şi instruirea cu privire la condiţiile tehnice de calitate, a răspunderii personale, a nivelului de retribuire şi a altor forme de cointeresare etc. -stabilirea şi asigurarea utilajelor de recoltat şi a materialelor auxiliare (saci de recoltat, scări, platforme, tractoare, motostivuitoare, lăzi paletă, lăzi etc). -stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport, pentru ca fructele să fie transportate la centrele de condiţionare, depozite etc, în cursul zilei de recoltare. -efectuarea presortării fructelor, pentru a separa din lot exemplarele necorespunzătoare ca mărime, formă, stare de sănătate, grad de vătămare etc. -controlul calitativ pentru executarea lucrărilor, a respectării normelor de lucru şi de securitate a muncii etc. Stabilirea momentului de recoltare Din punct de vedere biologic, recoltarea reprezintă momentul întreruperii proceselor care au loc între planta mamă şi produsul comestibil al acesteia. Detaşarea fructelor de pe plantă se face la un anumit grad de dezvoltare a organismului vegetal, în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Prin urmare, momentul de recoltare este caracterizat printr-un grad de maturare la care au ajuns fructele când sunt culese. Precizarea momentului optim de recoltare a fructelor se face prin diferite metode, luându-se în considerare cât mai mulţi indicatori de maturitate, determinările făcându-se în dinamică. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt; -mărimea; -culoarea de fond, determinată cu ochiul liber sau compararea cu planşe colorimetrice care conţin nuanţele necesare. Se folosesc uneori şi aparate speciale de tipul spectrofotometrelor sau hortispectrelor; 187
-culoarea de acoperire este un indicator de o mare importanţă, dar practic nefolosit; a fost introdus în practică şi literatura de specialitate de G Grădinariu. 1994;
-fermitatea structo-texturală a pulpei, determinată în mod subiectiv prin apăsarea fructului cu degetele sau obiectiv cu dispozitive speciale numite penetrometre, care măsoară rezistenţa opusă de pulpă la pătrundere unui piston în anumite condiţii date; -vârsta fructelor sau numărul de zile de la înflorirea deplină până la recoltare; -prezenţa amidonului în pulpa fructelor (la pomaceae), evidenţiată prin badijonarea secţiunii transversale cu o soluţie de iod în iodură de potasiu (0,24 g iod + 1 g iodură de potasiu la 100 ml apă); În privinţa testului amidonului, cercetările arată că există o corelaţie directă strânsă între hidroliza amidonului din fruct şi maturitatea de recoltare a merelor. Testul cu iod se bazează pe acumularea substanţei uscate (zahăr solubil). ca urmare. a hidrolizei amidonului, odată cu atingerea maturităţii de recoltare. Astfel, prin aplicarea iodurii de potasiu pe fructul secţionat transversal, după un minut se observă albăstrirea mai mult sau mai puţin accentuată a pulpei. Decolorarea a 0,5 cm în jurul lojelor seminale (1B-2B), indică momentul optim când se poate începe recoltarea merelor (fig. 10.15.) (după Ghena N., Branişte N., 2003).
- uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură; -conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, raportul zahăr/ aciditate, substanţă uscată din suc etc. -intensitatea respiratorie. De asemenea, se urmăresc în dinamică alte modificări morfologice şi citologice, modificări biochimice, modificări fiziologice etc. Momentul recoltării fructelor depinde şi de gradul de perisabilitate şi destinaţia producţiei. După aceste criterii A. Gherghi (1993) a grupat fructele în patru categorii: -Fructe excesiv de perisabile, căpşuni, dude, afine, zmeură, mure, coacăze, agrişe, soc etc. Acestea se recoltează la maturitatea de consum, concomitent cu sortarea, aşezându-se fructele direct în ambalaje de capacitate mică şi apoi prerăcite şi răcite. -Fructe foarte perisabile: caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine, pavii, prune etc. Se recoltează atunci când pulpa este suficient de fermă, pentru a permite transportul şi comercializarea. -Fructe perisabile, merele şi perele de toamnă se recoltează în pârgă cu 7-12 zile înainte de consum. -Fructe mai puţin perisabile: nuciferele se recoltează când pericarpul este crăpat pe o lungime de 15 mm.
188
Fig. 10.15. - Codul regresiei amidonului în fructele de măr (după M. Le. Lezec, INRA Angers, citat de Ghena N., şi Branişte N., 2003
189
Tehnica recoltării. Prin această operaţiune tehnologică, efectuată la momentul cel mai potrivit, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste deziderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază: -starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele din zi cu rouă, arşiţă, ploaie etc. -detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul, exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în recipiente de cules sau la devărsarea lor în recipiente de transport sau păstrare îndelungată, în ambalaje se lasă un gol pentru a evita strivirea fructelor în timpul manipulării şi depozitării, în celulele ţesuturilor lovite, sub influenţa enzimelor, a agenţilor patogeni, a oxigenului şi temperaturilor ridicate se produc procese de hidroliză, fermentaţii şi infecţii care se evidenţiază prin pete, înmuierea ţesuturilor, brunificări etc. Aceste vătămări mai mult sau mai puţin evidente în perioada imediat următoare recoltării, produc ulterior deprecierea calitativă a fructelor, pierderi în greutate şi prin stricare. -ambalajele cu fructe nu se lasă în bătaia soarelui, a vântului sau a ploii. În funcţie de uniformitatea maturării, recoltarea fructelor se face: -în mod selectiv, în etape, pe măsură ce fructele se maturează (căpşuni, caise, piersici etc); -integral, când fructele se culeg la o singură trecere. în general, se disting următoarele metode de lucru folosite la recoltare: -recoltarea manuală, când toate fazele din cadrul procesului de recoltare se fac manual; -recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare ca deplasarea culegătorilor şi ambalajelor etc, se fac cu ajutorul unor utilaje sau maşini; -recoltarea mecanizată, când toate fazele recoltării se fac cu ajutorul maşinilor. Această metodă se aplică în prezent numai pentru fructele cu pieliţa rezistentă sau pentru cele destinate industrializării. De asemenea, se mai fac cercetări pentru recoltarea mecanizată a fructelor arbuştilor, căpşunilor etc. Pentru recoltarea mecanizată se utilizează vibratoare (pt. coacăze), scuturătoare (pt. alune, cireşe, vişine), oscilatoare fonice, aspiratoare (pentru alune, nuci). Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. La speciile pomaceae recoltarea se face în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită, astfel, staţionarea fructelor în livadă, iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%. Dotarea tehnico-materială pentru recoltarea fructelor influenţează perioada de recoltare şi calitatea fructelor. 190
Utilaje şi ambalaje folosite pentru recoltat : coşuri, găleţi, saci de pânză cu rundul mobil, coşuleţe din plastic, lăzi de diferite tipuri, scări, prelate, platforme mobile etc. Utilaje pentru manipularea şi transportul fructelor -cărucioare manuale pe două sau trei roţi; -ridicător hidraulic montat pe tractor; -transpalete manuale şi electrotranspalete; -remorci, semiremorci frigorifice, autocamioane, vagoane C.F. Utilaje şi instalaţii pentru condiţionarea fructelor. Executarea diferitelor operaţiuni ale fluxului tehnologic de condiţionare: sortare, periere, tratare chimică, calibrare, preambalare etc. se efectuează cu diferite tipuri de maşini şi instalaţii cum ar fi: -maşina de sortat mere (M.S.M.) -instalaţia de sortat mere (I.S.M.) -instalaţia de sortat mere (Roda) -instalaţia de condiţionat (Unifructa) -instalaţia de condiţionat-Greefa -instalaţia de condiţionat -DOKEX 1,5 -DOKEX 6,0 Fructul este o sinteză finală a tuturor eforturilor pomotehnice. Valoarea calitativă a fructelor (concentrate biosolare) se face prin fructivitate (temporară sau îndelungată) (V. Cireaşă, 1994). Condiţiile geografice ale României sunt deosebit de favorabile culturii pomilor, fructivitatea este superioară, bine apreciată la concursurile internaţionale de fructe. În competiţia europeană şi mondială, fructivitatea este criteriul valoric principal, care asigură succesul profesional. Pentru a beneficia de o fructivitate performantă trebuie evaluată corect corelaţia existentă între cantitate şi calitate.
191
CAPITOLUL 11 CULTURA MĂRULUI Malus domestica Borkh
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
11.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire 11.1.1. Importanţă Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ – alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere. Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de cultură întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo, Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc). Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob. Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora. Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate, a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în alcătuirea aromei au fost identificate peste 170 de substanţe. Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe. Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide totale 6,5-17%, protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170 mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I. Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală este de 55 cal şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt. 192
Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte din necesarul organismului. Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp comparativ cu pulpa fructelor. Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt diminuate sau distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă. Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri, peltele, paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc. De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de mere ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat. Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic asupra organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr-o acţiune directă sau profilactică în multe din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea arterială, hepatite, reumatism, constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc. Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi absorb multe din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor) şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc. Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite hiperacide, precum şi a unor colite. Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent, în ceea ce priveşte combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii solului şi a elementelor fertilizante. Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor obiceiuri şi credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi simbol al continuităţii. Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel: - cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr foarte mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii restrictive; - asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în tot timpul anului; - crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte (pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).
193
11.1.2. Originea şi aria de răspândire Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951). Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale. Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la - 40oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute. În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania. Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa. Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone. Tabelul 11.1. Producţia de mere la nivel mondial (tone) Continentul
1997
1998
1999
Total d.c.
57.132.851
56.964.299
59.204.363
Asia
27.336.731
29.503.047
31.968.079
Europa
18.521.515
16.128.807
15.784.238
America de Nord
5.169.397
5.675.000
5.325.000
America de Sud
3.010.804
2.979.554
3.279.371
Africa
1.515.263
1.465.030
1.482.670
920.069
809.356
836.000
Oceania
Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor 1996 – 2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia (2,0 mil. tone etc). 194
Tabelul 11.2. Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone) (FAO 2000) Ţara
1997
1998
1999
2000
Franţa
2.473.000
2.208.800
2.061.100
2.308.000
Italia
1.835.190
2.115.470
2.115.47.
2.120.000
Germania
1.602.100
2.276.200
2.025.800
2.127.000
Turcia
1.738.000
1.975.000
2.100.000
2.010.500
Polonia
2.098.279
1.687.226
1.600.000
1.540.000
Spania
942.000
719.000
792.000
810.000
România
664.063
364.619
425.000
420.000
În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea. Tabelul 11.3. Principalele judeţe producătoare de mere din România (Anuarul statistic, 1998) Judeţul
Total din care:
Sector privat
tone
%
tone
%
Argeş
55.055
8,3
44.150
10,8
Suceava
45.603
6,8
29.720
7,3
Mureş
40.474
6,1
11.126
2,7
Maramureş
39.611
5,9
27.239
6,6
Dâmboviţa
39.457
5,6
25.133
6,1
Iaşi
32.123
4,8
14.375
3,5
Cluj
29.466
4,4
11.174
2,7
Bihor
25.591
3,8
16.862
4,1
Bistriţa – Năsăud
25.580
3,8
17.719
4,3
Bacău
25.262
3,8
17.677
4,3
Sălaj
24.203
3,6
16.429
4,0
Vâlcea
23.464
3,5
19.933
4,8
Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat. Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari. 195
11.2. Particularităţi biologice şi ecologice 11.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi a portaltoilor - Diversitatea genetică a mărului Numeroasele soiuri de măr existente îşi au originea în mai multe specii din genul Malus. Numărul acestora nu este bine precizat. Unii autori susţin un număr de 25 de specii (Rehder, 1940), alţii 74 (Knight, 1963), alţii 32 (Ponamarenko, 1974, Saugenfeld, 1970).
Ultimele cercetări precizează că numărul speciilor Malus este de 33 inclusiv Malus pumilla, specie exclusă de Ponamarenko. Hibridarea interspecifică continuă face dificilă identificarea corectă a speciilor acestui gen confundându-se de multe ori specia cu unii hibrizi. Cele mai importante specii ale genului Malus sunt: Malus domestica este cea mai importantă specie. După unii autori (Sknivin şi Korban, 1984, Wiersema, 1985) toate soiurile de măr cultivat aparţin acestei specii. Specii spontane: Malus silvestris (L) Mill. – mărul pădureţ, creşte spontan în Europa, Asia mică, Asia, Transcaucazia etc. Pomul are vigoare mare, cu ţepi pe ramuri, prezinţă o mare diversitate de biotipuri şi forme. Sistemul radicular este puternic dezvoltat. Soiurile sunt rezistente la ger şi secetă. Această specie se află la originea soiurilor româneşti Pătul, Creţesc, Domnesc, Şovari etc. precum şi cele din grupele Calville, Rambour şi merele trandafirii. Malus pumilla Mill. – mărul pitic - are în general acelaşi areal cu Malus silvestris dar cu o extindere mai mare în Orientul Îndepărtat. Dintre numeroasele varietăţi două sunt mai importante pentru practica pomicolă: Malus praecox (dusenul) şi Malus paridisiaca (paradis). Primul are o vigoare mijlocie, este arbustoid, se înmulţeşte prin marcotaj, intră pe rod la 3-4 ani de la plantare; cel de al II lea are o vigoare mică (2-3 m), se înmulţeşte prin marcotaj, are o înrădăcinare superficială, este fragil şi sensibil la secetă. Majoritatea portaltoilor vegetativi ai mărului provin din această specie. Malus baccata Borkh – mărul siberian - creşte spontan mai ales în Asia, China, Siberia până în Coreea. Este o specie mai viguroasă, şi foarte rezistentă la ger (rezistă la –40oC), folosită ca portaltoi în regiunile reci. Este o bună sursă de gene pentru ameliorarea rezistenţei la frig şi rapăn şi are multe varietăţi adaptate unor condiţii specifice: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalica. Malus floribunda – Sieb – originară din Japonia, este o specie decorativă, foarte rezistentă la rapăn. Se foloseşte tot mai mult în ameliorarea mărului. Malus prunifolia (Wild ) Borkh – mărul chinezesc, creşte spontan în Asia, are rezistenţă bună la ger. Are caractere intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Unii specialişti nu-l consideră specie independentă deoarece nu a fost găsit în stare sălbatică. (Wiersema, 1985, Wai, 1988)
196
Malus coronaria (L) Mill, - este o specie spontană, originară din America de Nord, cu aspect decorativ, fructe asemănătoare mărului pădureţ. Este folosit pentru obţinerea de soiuri pe continentul american. Malus ioensis (Wood) Britt – specie spontană originară din America de Nord, folosită pentru obţinerea soiurilor adaptate condiţiilor din regiunile vestice ale preeriilor din America de Nord. Malus zumi (Redh) – este o specie hibridă, pitică, cu fructe mici, lung pedunculate, este rezistentă la boli, în special la făinare din care cauză este folosită în ameliorarea rezistenţei la boli. Alte specii cu o importanţă mai redusă în crearea de soiuri sau portaltoi sunt: Malus kaido, Malus toringo, Malus spectabilis cunoscute mai ales pentru rezistenţa la boli. Numărul de cromozomi. Majoritatea speciilor de Malus au numărul de cromozomi egal cu 34 (n=17; 2n=34). În cadrul sortimentului cultivat există soiuri triploide, 3n=51 (Belle de Boskoop, Gravenstein, Close, Mutsu). Se consideră ca tetraploide, 4n=68 Malus glabrata, Malus gaucescens ş.a. sau soiul Rola (Neagu, 1975). Comparativ cu numărul de bază al altor genuri aparţinând familiei Rosaceae (Rosa n=7, Prunus n=8, Spirea n=9) se consideră că genul Malus are un număr mare de cromozomi, ceea ce indică o evoluţie spre poliploidizare, fie prin autoploidizare, n=17=7+7+3 pornind de la Rosoidae, n=7, fie prin aloploidizare, n=17=8+9 pornind de la Prunus n=8 şi Spirea n=9 (Stebins, 1950 şi Lespinasse, 1973, Chalice, 1981, Zung 1988).
11.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea mărului În programele de ameliorare a mărului există numeroase obiective. La nivel internaţional obiectivele prioritare sunt: - ameliorarea potenţialului productiv al soiurilor; - creşterea calităţii fructelor; - creşterea rezistenţei genetice la atacul unor boli şi dăuători. Fiecare ţară sau zonă de cultură îşi are ordinea sa de priorităţi în ameliorarea mărului. La obiectivele prezentate anterior sunt asociate şi altele care le completează pe primele şi participă împreună cu acestea la ridicarea valorii unui soi. Dintre acestea precizăm: - ameliorarea rezistenţei la factorii naturali de stress, temperatura (limitele extreme), apa (deficit sau exces), salinitatea, agenţii poluanţi; - înflorirea târzie; - habitusul de creştere şi/sau tipul de fructificare. Modificările obiectivelor de ameliorare trebuie corelate cu necesităţile producţiei şi cerinţele pieţei. Fiecărui obiectiv precizat prin programul de ameliorare îi corespund băncile de gene existente (biotipuri, genitori, soiuri) care fac posibil realizarea lui. De o mare importanţă este identificarea, studierea şi folosirea acestor genitori care să răspundă obiectivelor propuse. Dintre metodele utilizate în ameliorarea plantelor pomicole în general şi a mărului în special, cele mai importante pot fi clasificate în: 197
- metode clasice (convenţionale): - hibridarea; - mutageneza naturală (selecţia de mutante somatice naturale); - mutageneza artificială (selecţia mutantelor induse). - metode moderne: - androgeneza; - gametogeneza; - culturi de protoplaşti; - hibridarea somatică; - transferul de organite; - transferul de cromozomi; - transferul de gene, etc. 11.2.3. Sortimentul de soiuri Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus domestica cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul acestora este într-o continuă creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea producţie se regăsesc foarte puţine soiuri (30-40), care asigură cca. 90% din producţia mondială de peste 50 milioane tone. Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic format atât din soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază. Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa Golden delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând aproximativ 40% din producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu cca. 10-15% din producţie, apoi soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe (Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai răspândite soiuri sunt: Cox Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei, Belle de Boskoop, Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster. În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea producţie este dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Jonagold, Idared, Prima, Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier, Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj. Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare perspectivă: extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului de creştere. Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându-se pe locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a primului soi cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa1974, România-1984). Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura superintensivă cu creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a omologat primul soi – Wijick – care este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh, cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate direct pe ax. 198
Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând soiul Wijick au fost create soiurile: - Walz (Wijcik x Golden delicious); - Polka (Golden delicious x Wijcik); - Bolero (Wijcik x Greenleeves). În prezent, în România sunt admise la înmulţire, conform listei oficiale de soiuri elaborate de I.S.T.I.S. (1999) un număr de 36 soiuri, care se pot caracteriza prin următoarele: - asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de metoda de păstrare; - după perioada de maturare a fructelor: 7 soiuri sunt de vară, 11 soiuri sunt de toamnă şi 18 soiuri sunt de iarnă; - după origine soiurile se pot grupa astfel: 22 sunt soiuri româneşti şi 14 soiuri străine (U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia) şi din acest punct de vedere al valorificării potenţialului genetic autohton România se situează printre primele ţări din lume; - cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi făinare) atât româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,) cât şi străine (Prima, Florina,etc); - însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate, calităţi superioare, valoare tehnologică ridicată etc). În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii propriu-zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă neintroduse în sortiment dar care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea formează un fond genetic care poate sta la baza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange, Creţesc, Pătul, Domnesc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale. Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt prezentate în continuare: Soiuri de vară Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin (12-14 zile), acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se valorifică în special pentru fructe de masă, dar pot fi şi industrializate. Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12 zile înaintea altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în celelalte zone, completând cu succes un gol de fructe. 1. Remus – soi românesc, foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha), cu fructe mijlociu spre mari (150-170g), sferic turtite, gălbui cu roşu-aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu textură medie, suculentă, fin acidulată 199
plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la transport, bune pentru consum în stare proaspătă dar şi pentru sucuri. Se recoltează în prima decadă a lunii iulie. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe. 2. Romus 1 – soi românesc, obţinut din seminţe hibride provenite din S.U.A. Este rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare micămijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe ţepuşe. Fructele sunt mijlocii spre mici (100-130 g), sferice, uşor turtite, galbene, acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este fermă, suculentă, de culoare albă, uşor acidulată, plăcută la gust. Perioada de recoltare: a II-a decadă a lunii iulie. 3. Romus 2 – soi românesc, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri lungi, este precoce şi productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100-130 g), sunt sferice, uşor crestate spre caliciu, mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan. Perioada de recoltare: decada a II-a a lunii iulie. 4. Romus 3 – soi românesc cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv, vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii ca mărime (130-140 g), au formă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60-70% din suprafaţă. Pulpa este albă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august. 5. Aromat de vară – soi românesc, hibrid dintre Parmen auriu şi Jonathan, mediu rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici faţă de sol, de vigoare mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele de mărime mijlocie (120-130 g), sferic-turtite, culoare de fond galben-verzui, iar de acoperire roşu carmin. Pulpa plăcută, asemănătoare cu cea a soiului Jonathan. Perioada de recoltare: decada I a lunii august. 6. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ rezistent la boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde, uşor turtite, acoperite cu roşu violaceu. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv. Perioada de recoltare, a II a decadă a lunii august. 7. James Griéve soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv, rezistent la boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust viniriu, foarte plăcut. Perioada de recoltare: decada a III-a a lunii august. Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom dar cu fructe roşii intens.
200
Soiuri de toamnă 8. Prima – soi american, imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie, fructifică cu preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (140-160 g), ovosferice, uşor asimetrice, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu-oranj pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este plăcută, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă din august şi prima din septembrie. Perioada de păstrare 30-40 zile. 9. Voinea – soi românesc, de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros, semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice bine ramificate, fructifică pe ramuri lungi cu predominanţă. Fructul este mare (160-180 g), alungit, cu coaste evidente, colorate în roşu-dungat. Pulpa albgălbuie, de textură medie, suculentă, dulce, uşor acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie. Perioada de păstrare: 6090 zile. 10. T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare, foarte productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt de mărime mijlocie (120-130g), sferice tronconice, epicarpul subţire de culoare galben intens. Pulpa fermă, suculentă cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru consum în stare proaspătă cât mai ales pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile. 11. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi făinare. Fructe submijlocii (90-130g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă, aromată, plăcut acidulată, se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează 60-90 zile. Se recomandă în primul rând pentru sucuri. 12. Ardelean – soi românesc, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul rând pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-180g) uşor tronconice, colorate roşu intens pe toată suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, fin aromată, cu gust dulce-acrişor. 13. Pionier – soi românesc, imun la rapăn şi făinare, foarte productiv, precoce, de vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150g), sferic – turtite, colorate în roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată, de calitate foarte bună. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 40-60 zile. 14. Auriu de Bistriţa – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, de vigoare mare. Fructele sunt supramijlocii (140-160g), ovosferice, galben-aurii, de calitate foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Perioada de recoltare: prima decadă a lunii octombrie; păstrarea 60-90 zile. 15. Fălticeni – soi românesc, de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger. Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, verzi-gălbui cu roşu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor. 201
Recoltarea: decada a II-a a lunii octombrie; păstrarea:40-60 zile. 16. Frumos de Voineşti – soi românesc, de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160g), sferic-turtite. Culoarea de fond este galben-limonie iar cea de acoperire roşie-portocalie cu dungi purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust plăcut, echilibrat şi aromă puternică. Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrarea: 60-90 zile. 17. Gloria – soi românesc, rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv, vigoarea pomilor este submijlocie ca mărime, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşucarmin cu aspect atrăgător. Se recoltează la începutul lunii octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 18. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv, fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios faţă de sol şi tehnologie. Fructele cad prematur, dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari (150-160g) tronconice sau sferoconice galben-aurii, roşu-portocaliu pe partea însorită cu dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce-acidulată, aromată. Sunt destinate consumului în stare proaspătă cât şi industrializării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. Soiuri de iarnă 19. Ciprian – soi românesc, recent omologat, rezistent la boli, de vigoare mică-mijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu spre mare (150-180g), conic-globulos; culoarea de fond este galbenă, iar cea de acoperire roşu-închis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui, suberul este slab şi este localizat în jurul cavităţii pedunculare, pulpa de culoare alb-crem, cu fermitate, textura şi suculenţă medii. Maturitatea de recoltare este decada a II-a a lunii septembrie, iar păstrarea fructelor se poate face 120-150 zile. Organoleptic, fructele se aseamănă cu cele ale soiului Generos. Este destinat pentru consum în stare proaspătă. 20. Golden delicious – soi american, cu cea mai largă răspândire pe plan mondial. Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este globuloasă deasă (tip standard). Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce, productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fructe. Preferă zonele cu umiditate relativă mai scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin proeminente, de culoare galben-aurie cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii deficitare, ecologice sau tehnologice formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate. Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică. Recoltarea se face în octombrie şi se păstrează 6-12 luni, funcţie de metodă.
202
21. Golden spur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious, cu fructele asemănătoare. Deosebirile se referă la pom. Acesta este de vigoare mică, fructifică pe ramuri de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive. 22. Mutsu – soi japonez, de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn, semiprecoce, foarte pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului Golden delicious, dar sunt mai mari (220-250g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa alb-gălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-12 luni. 23. Poiana – soi românesc, imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger, productiv, viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120-150g), sferice sau ovosferice, galbene-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă şi plăcută la gust. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 24. Kaltherer Böhmer, (Kalter de Boemia) – soi vechi german, rezistent la rapăn, tolerant la făinare, rezistent la ger, de vigoare mijlocie, rodeşte cu preponderenţă pe ramuri scurte, este precoce şi foarte productiv. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Fructul este mare (150-180g), colorat în roşu deschis, acoperit cu pruină. Soi rustic, cu pulpa albă, gust echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile. 25. Generos – soi românesc, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi productiv, fructifică în principal pe ramuri scurte. Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de fond galben-verzuie iar cea de acoperire roşie-rubinie, 2/3 din suprafaţă, cu multă ceară. Pulpa fermă, potrivit de suculentă, aromată, cu gust plăcut. 26. Delicios de Voineşti – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele sunt mari (140-180g), sferic- turtite, culoarea de fond galbenverzui iar cea de acoperire roşu-zmeuriu dungat cu roşu-închis. Pulpa este de culoare crem-gălbuie, crocantă, cu gust plăcut şi aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 27. Florina (Querina) – soi francez, imun la rapăn, tolerant la făinare, precoce, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în special pe ramuri lungi. Fructele sunt mari (150-180g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu puncte subcutanate. Epiderma groasă şi aciditatea scăzută le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în general gustului plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 28. Granny Smith – soi australian, de vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi (tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase. Fructele sunt mari (180-200g), sferice cu epiderma groasă, de culoare verde intens, cu pruină multă şi puncte subcutanate. Pulpa este alb-verzuie, fermă, acidulată de o calitate medie. Se recoltează în a II-a jumătate a lunii octombrie şi se păstrează 8-10 luni. 203
29. Ancuţa – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în primul rând pe formaţiuni de rod scurte dar şi lungi, semiprecoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mari (160-190g), sferic turtite, cu cinci coaste mai accentuate în zona calicială, culoarea de fond galben-pai iar cea de acoperire roşie-sângerie dungată cu roşu-vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce-acrişor şi aromă specifică. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 30. Idared – soi american, destul de vechi, de vigoare mijlocie spre mare, foarte productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele sunt mari (180-220g), sferic turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este subţire, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu pe cca. 90%. Pulpa este albă, plăcut aromată. Este un soi mediu apreciat pe pieţele lumii. Are rezistenţă bună la păstrare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 10-12 luni. 31. Jonathan – vechi soi american, de vigoare mijlocie, fructifică în primul rând pe ramuri de rod lungi dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv. Formează o coroană larg piramidală până la semisferică. Fructele sunt foarte apreciate, mijlocii ca mărime (130-160g), tronconice, cu suprafaţa netedă, intens colorată în roşu pe partea însorită. Pulpa, alb- gălbuie este fermă, foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin aromată, de calitate foarte bună. Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate zonele de cultură ale mărului. Din acest soi prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări au fost obţinute foarte multe soiuri (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni, Idared, Idajohn, Melrose etc). Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 32. Delia – soi românesc. de vigoare mică, tip spur, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime (130-150g), sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşierubinie aproape pe toată suprafaţa. Fructele foarte bune pentru consumul în stare proaspătă. Se recomandă pentru zonele colinare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 33. Jonathan 26 – selecţie clonală din soiul Jonathan obţinută în România. Faţă de soiul de origine este mai rezistent la ger şi făinare, mai precoce şi mult mai productiv. În rest are aceleaşi caracteristici ca şi soiul Jonathan. 34. Rădăşeni – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (130-180g), de culoare galben-verzui acoperită cu striaţiuni roşii-carmin. Pulpa este galbenă, fermă, suculentă, aromată. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. 35. Starkrimson - soi american, vechi, de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru plantaţii superintensive, precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger şi făinare, slab rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai 204
ales în timpul înfloritului şi a maturării fructelor. Nerespectarea acestor cerinţe conduce la fructe mici, asimetrice, slab colorate. Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare roşu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă. La apariţia soiului a fost o realizare deosebită. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni. 36. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare mică (tip spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru plantaţii superintensive, foarte productiv şi precoce. Este relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul este mare (160-220g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, colorat minim ½ din suprafaţă în roşu-zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom atât ca mărime cât şi culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, crocantă, slab aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cultură şi mai ales momentul de recoltare fructele se păstrează mai puţin pierzându-şi repede calităţile. Se recoltează în octombrie, după culorare şi se păstrează 4-6 luni. Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de ramificare, precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul mare, sferic-alungit sau conic trunchiat, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele bine expuse la soare. Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în Europa. Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu polen bun, înfloreşte târziu. Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii, uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau sferic-turtite, culoarea de fond este galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din suprafaţă peste care se suprapun dungi de un roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios acidulată cu gust plăcut. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare (tipul III), înfloreşte târziu, diploid, cu polen bun, precoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii, uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat, culoarea de fond galben-verzuie, iar cea de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb-gălbui fermă, suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună calitate. 205
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante puternice şi unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflorire la jumătatea sezonului, precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare. Fructul este mare, sferic turtit, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase puncte albicioase. Pulpa este albgălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen bun, precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară tendinţă de alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui iar cea de acoperire roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi puncte albicioase vizibile. Pulpa alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu acidulată de calitate foarte bună. Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială. Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere: - au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în zone care prezintă restricţii pentru alte soiuri; - sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători; - au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată; - nu necesită o tehnologie foarte complicată etc. Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt iar poziţia faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată. Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în tinereţe, apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă rodeşte mult, este rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Este bun portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sfericturtit, de culoare verde-gălbui acoperit cu roşu dungat. Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate bună şi în condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie. Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este rezistent la ger, productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de rapăn mai ales în anii umezi, intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ. Este bun polenizator. Fructele sunt mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la verde albicioasă până la galben-pai funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă-verzuie, este foarte fină, fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut, răcoritor, şi cu o aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni. Şovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca 206
mărime, verde gălbui acoperit cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni. Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare mare. Fructul este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă, aspră, de culoare galben-roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice. Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios faţă de sol. Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni. Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu coaste slabe. Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la galben-aurie, cu o rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă puncte mici cenuşii-ruginii. Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se recoltează în septembrie şi se păstrează 6-8 luni. Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa. Pom viguros, cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger, mediu sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoarea de fond galbenă iar cea de acoperire roşie-carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe. Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi transport, destul de bună, uşor acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B. Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale vechi şi cca. 30 soiuri noi de mare valoare. 11.2.4. Portaltoii mărului Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă. Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe: - generativi; - vegetativi. Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului. Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurile cultivate, rezistenţă sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc., iar ca dezavantaje: imprimă soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice specifice. Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată de viaţă mai scurtă, rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc. În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din seria EM I-XV, apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din încrucişarea tipurilor EM cu soiul de măr Northern Spy, rezistent la păduchele lânos. 207
Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen), Suedia (Alnarp), Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc.
Portaltoii mărului utilizaţi în România Portaltoi generativi: P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau mare mai ales pentru plantaţii pe pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii intră pe rod, în anii 5-7 de la plantare sunt longevivi şi dau producţii mari. P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene fertile. Are afinitate bună cu toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică. P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie, mai ales în zona subcarpatică din estul ţării. P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zonele colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică. Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a. Portaltoi vegetativi utilizaţi în România M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier. Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine drenate. Este sensibil la: secetă, păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă). M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6 marcote/tufă) ancorare mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de fertilitatea şi umiditatea solului, are rezistenţă mijlocie la secetă şi ger. Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri drenate, fără exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la plantare şi produc fructe mari, intens colorate. M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare, rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri profunde, cu textură mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip “standard” şi mai slabă cu cele “spur”. Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire. MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu înrădăcinare bună, nu necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă. Cere soluri fertile, profunde, bine aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun. Având compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi pentru cele “spur” este cel mai indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor, pe terenurile 208
fertile de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă. M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie, suficient de umede. Este slab rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de MM106. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce 15-20 marcote/tufă. A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă rezultate bune pe terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor mijlocii pe terenuri mai profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod la 5-6 ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-15 marcote/tufă. G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea soiurilor din sortiment. Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment cărora le imprimă precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi este foarte productiv 230.000 marcote/ha. Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M9 şi M26 (seria CG-Novole, CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate mai mică decât M9. Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia sunt mai rezistenţi la ger decât M9 şi M27 ca de exemplu Sel B9. (Czynezyc, 1996). Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz (Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa). În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi: - Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja prezentate; - Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111; - Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24; - Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC. - Seria P: P1; P2; P16; P18; P22; - Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491; - Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8; - Seria Jork: Jork 9; - Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3. Clone ale portaltoiului M9; M9 EMLA; M9a; B20; Pajam 1 (Lancep); Pajam 2 (Cepiland); M9-337; M9-338; M9-339. Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5. 209
Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor o creştere mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună permiţând cultura fără sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger facilitând extinderea culturii mărului în zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul coletului. De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3). 11.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizicochimice şi sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori. În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte specii pomicole. Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A2, M25, M11) dezvoltă un sistem radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile principale pot ajunge la adâncimi de 2-4 m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M9, M27, G21, Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri, pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei, ajungând să depăşească de 2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi. Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4oC, devine perceptibilă la 1,0-1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 1823oC când se alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna până la îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 6-8%. În cadrul ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii. Rădăcinile la măr încep să crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea după căderea frunzelor. Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului. Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale (Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.). Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis gruparea lor în mai multe categorii: soiuri foarte viguroase (Frumos de Boskoop, Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie (Romus 3, James Griéve, Pionier, 210
Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni, Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia). Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith) au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden Delicious) sau slabă (Wagener premiat, Starkrimson). Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează coroane mari, dese şi largi, de regulă mai slab luminate. Specificul fructificării mărului Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare. Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive în coroană. În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de fructificare. În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III – standard, IV – plângător. Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare. Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare, de regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză. Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi datorită epuizării vetrelor de rod. Produc fructe de calitate. Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard, Renet gri de Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare ceva mai mare şi mai depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile rodesc pe ramuri de rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă când soiurile sunt altoite pe portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt predispuse la alternanţă de rodire. Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură (Jonathan, Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de vigoare mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe, mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de fructificare sunt complexe şi necesită o rărire şi o 211
întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic iar coroana are forma de trunchi de con. Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin: - fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea fructelor căpătând un aspect pletos (plângător); - coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de ramurile de schelet; - se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă cilindrică.
Fig. 11.1. - Tipuri de fructificare la măr (după Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)
Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau, Telanou etc. şi se caracterizează prin: - fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani; - capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană productivă; - creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede. Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 11.1): după V. Cociu şi colab. 1999. - ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri scurte, dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are tendinţa genetică spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite simplu fiind dominată de o alelă dominantă. A fost identificată ca mutantă a soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R. Watkins în anul 1973. Obiectivele principale ale ameliorării acestui tip au în vedere înlăturarea alternanţei şi sporirea rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc. - ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte ţepuşe sau “spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al pomului este de tip baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă 212
naturală de alternanţă de rodire. Soiuri: Starkrimson, Golden spur, Wagener premiat. - ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în cultură (Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton este dispusă în jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani. - ideotipul 4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce favorizează dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe mlădiţe, iar pomul nu este predispus la alternanţă de rodire. Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga gamă de soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea, culoarea şi alte caracteristici ale fructului. Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori, unii fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.). În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii plantaţi cu început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării. În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante. Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii concurând cu piersicul şi caisul. Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani respectiv 3-4 ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3-5 ani. Tabelul 11.4. Precocitatea soiurilor de măr Categoria soiurilor Foarte precoce şi precoce Semiprecoce Tardive
Exemple de soiuri Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur, Starkrimson, Wagener, Goldenspur Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla, Prima, Frumos de Voineşti; Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh.
Vârsta intrării pe rod Portaltoi Portaltoi semiviguroşi viguroşi şi slabi 3-5 ani
1-2 ani
6-7 ani
3-4 ani
7-9
5-6 ani
Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire alternativă. Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi precum şi o tehnologie depăşită. În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante pentru pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un 213
indice de alternanţă mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire (I.A=0-5), (IA = A-B/A+B x 100). Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind influenţată de factorii ecologici şi tehnologici. Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva mai slab productive sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc. Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică (M9, M26) imprimă fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică. Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de păstrare mai bună. Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-60 ani şi dau producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc 40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar soiurile de vigoare mică altoite pe portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi dau producţii economice 10-15 ani. Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie, după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare, între primele soiuri care înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş, etc.), înregistrându-se un interval de cca. 20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai. Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea creşterii tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii mendeliene pentru studii genetice. Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi excepţii, în care câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la înfiinţarea plantaţiilor comerciale (Starking delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.). Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot foarte pronunţat şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt determină ca transmiterea în descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie. Puritatea unui caracter în descendenţă este aproape imposibil de regăsit. 214
Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent descoperite includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite rezistenţa la rapăn în raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent) sau gena m.a. care controlează aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta conferind fructelor gustul dulce. Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de la polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm. Intensitatea de cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa producţia. În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai mare de fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie rărirea fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară. Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli sau dăunători, temperaturile scăzute survenite brusc, determinismul genetic etc. Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitându-se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe specifice – auxine (AIA, IBA, ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat. 11.2.6. Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării noastre (43o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă. Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare. În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară. Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic, comparativ cu alte specii, în special cereale. Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel: - în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha: 215
- în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha; - în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992). O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte (cordon, fus etc.) şi celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii, egal cu necesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr, care se corelează cu cel de compensare. Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei. Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor. Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de temperatură, dând rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5oC, dar poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9oC. Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa Starking delicious au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile Frumos de Boskoop, Kaltherer Böhmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intosh etc. sunt mai puţin pretenţioase. Pragul biologic al mărului este de 8oC, iar cel pentru deschiderea în masă al florilor este de 11oC. Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27oC iar cea minimă de 10oC. Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru înflorire de 15-17oC temperatură medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care aceste temperaturi nu se realizează, producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales cantitativ. Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului trebuie să fie cuprinsă între 12 şi 19oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca. 12oC iar cele de toamnă şi iarnă de peste 15oC. Unele soiuri (ex. Granny Smith, Rădăşeni) au nevoie de o sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi matura fructele. Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în perioada de repaus –33oC ... -35oC iar cea hipogee –7oC ... -12oC. Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la dezmugurire –5oC până la –6oC; la buton floral –3,9oC; la apariţia petalelor -3,3o C; în plină floare –2,2oC şi imediat după legarea fructelor –1,7oC. Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7oC) se situează între 400 ore (Winter Banana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea Romei). Majoritatea soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000 ore. 216
Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori, care au rolul de a scoate mugurii din stadiul de repaus. În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă etc. Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele calde ale globului. Dacă ne referim la România, precizăm că soiurile cu o nevoie mare de frig nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea. La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig (Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.). O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de temperatură de la zi la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest contrast să fie de 8-12oC, mai ales, pentru soiurile care se colorează mai greu (Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.). Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după perioade mai reci şi umede conduc la apariţia unor deranjamente fiziologice cum ar fi: sticlozitatea, brunificarea internă, arsuri etc.). Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm. Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt. Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă. Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă, existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Boskoop, Renet de Canada, Kaltherer Böhmer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan), care pot suporta chiar perioade mici de secetă. Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc. Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă. 217
Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi cu înrădăcinare profundă. Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită, în special, multitudinii şi diversităţii portaltoilor.
Tabelul 11.5 Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru cultura mărului (după Davidescu, 1992) Simbol PH V T S Na H Na/ha Nt C/N In N. as P K Ca Ca a B Zn Fe As Ve Ss Tx Tx Da Pt Pa Pm Cau RH
Parametrii chimici şi fizici Reacţia solului Gradul de saturaţie în baze % Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) Salinitatea (ppm) Conţinutul în Na schimbabil (% din total) Conţinutul în humus (%) Rezerva de humus(t/ha) Conţinutul în N total (%) Raportul C/N Indicele de N Azot asimilabil (ppm) Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) Conţinutul în calciu (%-CaCO3) Conţinutul în calciu activ (%) Bor (H2O-ppm) Zn (EDTA-ppm) Fe (FeNH4-ppm) Adâncimea profilului de sol (cm) Volumul edafic util (%) Scheletul solului (%) Textura (% argilă) Textura (% praf) Densitatea aparentă Porozitatea totală Porozitatea de aeraţie (% din volum) Permeabilitatea (mm/h) 3 Capacitatea de apă utilă (m /ha) Regimul hidric
5,5-7 >60 15-20 <200 <5 2-3 120-180 0,25 10-15 3-4 50 60-80 200-300 3 8 0,8-1 0,7-1,2 2 100 90 5-10 20-30 15-20 1,5-1,4 40-60 16-30 2-3 2500 Percolativ
Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde, iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate. Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de “oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. 218
În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ. Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate, cu exces de umiditate. Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul, expoziţia terenului, relieful, altitudinea şi latitudinea. Toţi aceştia au influenţe majore asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998).
Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sudvestică pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică pentru zonele de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie. 11.3. Particularităţi tehnologice 11.3.1. Specificul producerii materialului săditor Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi în subcapitolul 11.2. Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile în pantă, slab fertile. Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi obţinându-se o producţie de peste 250.000 buc/ha. Înmulţirea portaltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M26, M9) sau orizontal (MM106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha. Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu randamente cuprinse între 60 şi 70%. Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM106 mai slab la M26 şi greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru a produce portaltoi liberi de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă. În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să li se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot. Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă, cu excepţia unor soiuri ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un material neuniform. Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m, cu excepţia unor soiuri spur, care ating înălţimi doar de 75-85 cm. Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce uşurează formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba, Starkrimson dau lăstari anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari anticipaţi scurţi. 219
11.3.2 Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250 pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi. Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă, tip spur (Golden spur, Wagener premiat, Starkrimson), tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.) şi cele submijlocii şi mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon vertical, tufă ameliorată, solen etc. Distanţe de plantare: 3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe rând. Se plantează pe terenuri fertile, plane. Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultură în special cele din tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub forme aplatizate, piramidale cu volum redus sau alte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot amplasa pe terenuri cu panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m. Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m. Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic (S.C.P.P. Fălticeni ş.a.), evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi neproductive. În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea de bază (40-60 t gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosfor şi potasiu), dezinfecţia terenului şi organizarea interioară. Urmează săpatul gropilor şi plantarea propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este bine să se urmărească toţi parametrii incluşi în tabelul 2.5. Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe terenurile reci şi grele sau în zonele în care îngheţul survine toamna foarte devreme. Întrucât, soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile, în parcelă se plantează alternativ 2-4 soiuri autofertile (tabelul 11.6.), alternând câte 6-8 rânduri din soiul de bază cu un rând din soiul polenizator. Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor folosite la plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare, înrădăcinare), a pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului. În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de modificare şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile reducându-se la minimum. Indiferent de forma de coroană aleasă, operaţiile în verde trebuie să predomine faţă de cele efectuate în perioada de repaus. Tăierile de fructificare Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual. 220
Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc. La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei. Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisirii lor cu muguri de rod. În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire. Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe, pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-40cm, la fiecare fruct să revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2-4 ani). Tabelul 11.6 Polenizatorii principalelor soiuri de măr (după N. Branişte) Soiul de polenizat Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară Delicios de Voineşti Delia Florina Fălticeni Frumos de Voineşti Generos Golden delicious Gloria Granny Smith Idared Jonathan James Griéve Mutsu Pionier Romus 1, 2, 3 Starkrimson Wagener premiat
Principalele soiuri polenizatoare Jonathan, Golden delicious, Starkrimson Jonathan, Idared, Starkrimson Jonathan, Golden delicious Jonathan, Idared, Prima, Pionier Starkrimson, Golden spur Jonathan, Idared, Prima Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan Jonathan, Idared, Golden delicious Florina, Golden delicious, Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener Idared, Frumos de Voineşti Red delicious, Granny Smith, Prima Idared, Florina, Generos, Romus 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan Starkrimson, Jonathan, Golden delicious
221
Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele aspecte: - se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod, starea fitosanitară); - ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei. Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-40o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător; - creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (20-25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel; - ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod, nuieluşele şi smicele se răresc la 10-15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-2 ramuri de rod; - se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm; - ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel. Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia (G. Grădinariu, 1994). Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 4-6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci. Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele. În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile. 222
Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.). Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară. Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se recomandă în zonele aride, neirigate etc. Fertilizarea plantaţiilor de măr Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini. În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică trebuie să fie moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat corect şi solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri nu sunt îndepliniţi, atunci se va fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P2O5 şi 40 kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va administra 20-30 t/ha gunoi de grajd. Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor. În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului, încărcătura de rod, vârsta pomilor etc. În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în mod considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul stimulează producţia totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în perioada iunie-iulie, când substanţa uscată produsă este orientată cu precădere spre structurile permanente ale pomilor (tulpină, ramuri de schelet şi rădăcini). Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un mai mare consum hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului, îndeosebi în intervalul iulie-august. Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de azot în perioada iunie-septembrie a anului precedent. Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la fertilizare, chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică, stimulează activitatea vegetativă mai mult decât forma amoniacală. 223
Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în frunzele de măr, în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi sporite de calciu. În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul solului, în diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă sau încorporate. Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de întreţinere a solului, metoda de irigare etc. Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene. În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în urma cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma acestor analize, precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s-a ajuns la concluzia că pentru o plantaţie superintensivă de măr (2500 pomi/ha), amplasată pe un sol cernoziom cambic întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României se recomandă următoarea conduită de fertilizare: N 200, P 180, K 300, Ca 250, Mg 80 kg s.a/ha, completată cu o normă de irigare de 1500 m3/ha (G. Grădinariu, 1994).
Irigarea plantaţiilor Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, s-a ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare, este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. În livezile tinere de măr, situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m3/ha apă la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare (300-350 m3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul de udări variază de la 2-3 până la 4-5, funcţie de perioadele de secetă. În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de recoltatul fructelor şi după recoltare, pentru aprovizionarea solului. În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din sol la cultura intensivă a mărului, este necesară o normă de irigare de 900 m3apă/ha pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha pentru udarea prin aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare de 2000 m3/ha administrate în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi (G. Grădinariu, 1994).
224
Îngrijirea recoltelor Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada postrecoltă. În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri. Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite. Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă. Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente, care resimt mai slab vibraţiile. Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate, ceea ce face să se folosească tot mai puţin. Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în efectuarea a 1-2 stropiri. Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana. Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea. Experienţele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G. Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându-se la câteva concluzii importante: - nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson); - dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe (tabelul 11.7.); - condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul tratamentului; 225
- aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu mult discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la pomii şi frunzele tinere. O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm. Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu.
Tabelul 11.7. Rărit chimic-doze recomandate (după G. Grădinariu, 1995) Soiul Golden Delicious Wagener premiat Idared Starkrimson
Norchim (ml/100 l apă)
Amid 80 (Rarex) (g/100 l apă)
120 100 80 60
80 60 60 30
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare. Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici genetice, dar şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă fenomenul de cădere prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20-30% din fructe cu 2-3 săptămâni înainte de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor se poate datora acumulării excesive de etilenă sau scăderii conţinutului fructelor în auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui fenomen negativ se efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs românesc care a dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de măr cu cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au dat rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000-1200 l/ha soluţie, acidul naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar. Acest tratament se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie repetat la 10-14 zile cu un timp de aşteptare de 10 zile. Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar combătută prin tratamente cu preparatele: Promalin, Golclavc, Regulex (Comerani, 1980) sau acidul giberilic A4+A7,25-50 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat după înflorit, însă nu mai târziu de 30 zile. Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de calciu cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă (1%). Se vor efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat. 226
Combaterea bolilor şi dăunătorilor Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai mulţi cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s-au întâlnit 80 de boli, 64 specii de insecte şi acarieni şi 8 specii de nematozi. Aceste cifre sunt într-o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În acelaşi timp, trebuie să precizăm, că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente în majoritatea zonelor de cultură a mărului şi nici acolo unde există, nu toate provoacă pierderi economice importante. Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José, afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două tratamente în perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă sulfocalcică 20% sau polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se efectuează minim 6-9 tratamente, din care trei înainte de înflorit. Primul tratament se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei florilor (Anthonomus pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 35-0,1%. Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă sulfocalcică 2% sau cu zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%. Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la deschiderea primelor flori. În locul de Captan se poate folosi Dithane M 45-0,2% sau Topsin M 70-0,07%. După înflorit, începând din momentul când la 10-15% din flori au căzut petalele, se mai efectuează încă 4-5 tratamente mixte la avertizare. Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt din ce în ce mai mult înlocuite cu altele noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor, însă momentul aplicării lor rămâne de regulă acelaşi (tabelul 11.8.). În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3, Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8 tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide. Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal sau poligenic (Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6-8 tratamente cu insecticide, doar la 1-3 stropiri se introduc şi fungicide. Particularităţile maturării şi recoltării merelor Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue maturarea şi să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării. Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile înainte de maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică. 227
Recoltarea se face în momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea fructelor. Fiind mai perisabile, acestea se expediază la beneficiar imediat după recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi transport este mai mare. Pentru soiurile de iarnă, recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori cum ar fi: - mărimea specifică a soiului; - culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verdegălbui; Tabelul 11.8. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI Nr. crt. 0 1
Fenofaza (luna) 1 Dezmugurit (martie)
Fungicidul şi/sau insecticidul recomandat 3
Boli şi dăunători de combătut 2 Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) ouă de afide, acarieni
Observaţii 4
Oleoekalux (1,5%); Tratamentul se va Oleocarbetox 37 (3%); efectua unde este Polisulfură de bariu rezervă biologică, (6%)
pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie
Rapăn (Venturia inaequalis) Focul bacterian (Erwinia amylovora) Făinare (Podosphera leucotricha)
Turdacupral (0,5%); Zeamă bordeleză (0,5%); Champion 50 WP (0,2%) Sulf muiabil (0,7%); Kumulus 80 S (0,3%); Bumper 250 EC (0,03%); Microthiol (0,3%) Ouă de acarieni, afide US 1 (1,5%); Apollo (0,04%): Păduchele din San José Fastac (0,02%); Diazol 60 (Quadraspidiotus EC (0,15%); Chinmix 5 perniciosus); molia pieliţeiSC (0,03%) fructelor; insecte minatoare
2
Înfoierea mugurilor florali (aprilie, decada II)
3
Rapăn Înfoierea (Venturia inaequalis) corolei, buton roz (aprilie, decada III)
Folpan 50 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Delan 750 SC (0,05 %); Merpan 50 (0,25%)
Score 250 EC (0,01%); Systhane 12 EC (0,04%); Anvil 5 SC (0,06%); Rubigan12 EC (0,04%)
228
Fungicidele sistemice (Rubigan, Systhane, Anvil, Vectra, Punch, Score, etc) au acţiune impotriva rapănului şi a făinării, dar remanenţa lor este de numai 7 zile.
0
1
2 Făinare (Podosphera leucotricha) Insecte minatoare, Defoliatoare
4
Începutul scuturării petalelor (aprilie-mai)
Rapăn (Venturia inaequalis)
Continuare tabelul 11.8. 3 4 Sulf muiabil (0,7%); Kumulus 80 S (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Decis 2,5 EC (0,03%);Numai dacă în anul Chinmix5 SC (0,03%);precedent a fost atac Diazol 60 EC (0,15%);şi se înregistrează Sumi-alpha 2,5 EC (0,04capturi în capcane. %); Fastac (0,02%) Fungicide de contact Dacă regimul de (Idem T3); Fungicide precipitaţii este sistemice+fungicide de mai bogat şi contact condiţiile sunt Sau fungicidele sistemice complexe: Atemi C favorabile (0,1%); Systhane CPU infecţiei. (0,1%); Shavit 71,5 F (0,2%); Folicur M 50 WP (0,075%); Stroby DF (0,01%)
Făinare (Podosphera leucotricha)
Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1 %) Kumulus 80 S (0,3 %) Shavit 250 EC (0,05 %) Insecte minatoare (L.Zolone 35 EC (0,25%) blancardella, L. scitella), Chinmix5 SC (0,03%) Defoliatoare (LimantriaDiazol 60 EC (0,15%) dispar, Hedia nubiferana), Sumi-alpha 2,5 EC Viespea fructelor (Haplocampa testudinea) (0,04%) 5
Fruct de mărimea unei alune, diametrul de cca. 1 cm (mai)
Rapăn (Venturia inaequalis) Făinare (Podosphera leucotricha)
Fungicide sistemice complexe: Atemi C (0,1%); Systhane CPU (0,1%) Stroby DF (0,01 %) Fungicide sistemice: Systhane 12 EC (0,04%) Vectra 10 SC (0,03%) Score 250 EC (0,01%) Rubigan 12 EC (0,04%) Fungicide de contact: Folpan 50 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Merpan 50 (0,25%) Fungicide antioidice: Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) Shavit 250 EC (0,05%)
229
Insecticidul trebuie să fie selectiv pentru albine şi cu toxicitate redusă. Dacă plouă se recomandă un produs sistemic + unul de contact.
0
1
6
Fruct cu diametrul de 2-2,5 cm (iunie)
78
Fruct cu diametrul de 2,5-3,5 cm (iunie)
2 Insecte minatoare, Defoliatoare, Viespea fructelor (Haplocampa testudinea) Rapăn (Venturia inaequalis) Făinare (Podosphera leucotricha) Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) viermele merelor (Cydia pomonella) insecte minatoare, defoliatoare, afide
Continuare tabelul 11.8. 3 4 Zolone 35 EC (0,25%) Fastac 10 EC (0,015%) Chinmix5 SC (0,03%) Diazol 60 EC (0,15%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) Idem, tratamentul 5
Fastac 10 EC (0,015%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %) Sinoratox R 35 (0,15%) Diazol 60 EC (0,15%) Chinmix5 SC (0,03%) Decis 2,5 EC (0,03%) Rapăn Folpan 50 WP (0,2%) (Venturia inaequalis) Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 (0,25%) Mancozeb 80 WP (0,2%) Dithane M 45 (0,2%) Vondozeb 80 WP (0,2%) Făinare Karathane LC (0,1%) (Podosphera Kumulus 80 S (0,3%) Microthiol special leucotricha) (0,3%) Bumper 250 EC (0,03%) Shavit 250 EC (0,05%) Păduchele din San Ecalux S (0,1%) José Carbetox 37 EC (Quadraspidiotus (0,5%) perniciosus) Reldan 40 EC (0,15%) viermele merelor Ultracid 20 EC (0,2%) Pirinex EC (0,2%) (Cydia pomonella) păduchele lânos (Eriosoma lanigerum)
230
Numai dacă nu sa făcut tratament cu Oleoekalux şi este rezervă de păduchele din San José sau păduchele lânos.
Continuare tabelul 11.8. 3 4 Tratament Fruct la Rapăn Merpan 50 (0,25%) preventiv pentru jumătate (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) din Folpan 50 WP (0,2%) infecţiile pe fructe sau stoparea mărimea Polyram DF (0,25%) naturală Sancozeb 80 WP infecţiilor normală (0,20%); Vondozeb 80 secundare (prin WP (0,2 %) conidii). (iulie) Captadin 50 PU (0,25%) Făinare Bumper 250 EC Numai la soiurile sensibile la (Podosphera (0,03%) Karathane LC (0,1%) făinare. leucotricha Afugan CE (0,1%) Kumulus 80 S (0,3%) viermele merelor, G2 Fastac 10 EC Dacă este (0,015%) rezervă biologică (Cydia pomonella) Diazol 60 EC (0,15%) Insecte minatoare Sumi-alpha 2,5 EC (Phyllonorycter (0,04 %); blancardella, PhyllonorycterChinmix5 SC (0,03%) conylifoliella) Decis 2,5 EC (0,03%) Neoron 500 Ec (0,1%) -dacă sunt numai Acarieni (Panonychus ulmi, Kelthane 18,5 (0,2%) adulţi -dacă sunt prezente Tetranychus urticae) Omite 57 EC (0,1%) toate formele (ouă, Mitac 20 EC (0,3%) forme mobile) Danirum (0,06%) Merpan 50 (0,25%) 10- Fructul la ¾ Rapăn 11 din (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) mărimea Polyram DF (0,25%) normală Sancozeb 80 WP (0,20%) (iulieVondozeb 80 WP (0,2%) august) Captadin 50 PU (0,25%) Bumper 250 EC (0,03%) Făinare Karathane LC (0,1%) (Podosphera Afugan CE (0,1%) leucotricha) 0 9 10
1
2
Kumulus 80 S (0,3%) Păduchele din San José, Ekalux S (0,1%) G2 (Quadraspidiotus Pyrinex 48 EC (0,2%) perniciosus); viermele Carbetox 37 EC (0,5 %) merelor, G2 (Cydia Ultracid 20 EC (0,2%) pomonella); păduchele Reldan 40 EC (0,15%) lânos (Eriosoma lanigerum) Insecte minatoare (Phyllonorycter blancardella, Phyllonorycter conylifoliella defoliatoare Neoron 500 Ec (0,1%) Acarieni (Panonychus ulmi, Kelthane 18,5 (0,2%) Tetranychus urticae) Omite 57 EC (0,1%) Mitac 20 EC (0,3%) Danirum (0,06%)
231
Continuare tabelul 11.8. 3 4 -rapăn Dithane M 45 (0,2%) -cu respectarea -făinare Merpan 50 WP timpului de pauză -monilioză (0,25%) -păduchele din San Pirinex 48 CE (0,2%) -cu respectarea José Reldan 40 EC (0,15%) timpului de pauză -insecte minatoare Ekalux S (0,1%) -insecte defoliatoare La 14 zile -rapăn Merpan 50 WP -cu respectarea -făinare de la (0,25%) timpului de pauză tratamentul 12 -monilioză Dithane M 45 (0,2%) (la avertizare) -păduchele din San Decis 2,5 EC José (0,05%) După căderea -boli de scoarţă şi Zeamă bordeleză (0,751%); Turdacupral 50 PU frunzelor lemn
0 1 12 La 10-14 zile . de la tratamentul 11 (la avertizare)
13 .
14 .
2
(0,5%)
- amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între partea exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor liberolemnoase mediene; - fermitatea fructelor; - intensitatea respiratorie; - uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură; - conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, s.u. etc. Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia pomilor, densitatea şi mărimea fructelor. Tehnica recoltării Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază: - starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.; - detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul, exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată. Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se recoltează în saci de recoltat care se golesc în lăzi-containere, aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită astfel staţionarea fructelor în livadă iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%. 232
CAPITOLUL 12 CULTURA PĂRULUI Pyrus sativa Lam
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
12.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire 12.1.1. Importanţă culturii Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat, deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr, atât ca real de extindere, cât şi volum al producţiei. Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele pomicole ale ţării. Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni. În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în industria alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri, compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate. Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără sclereide, cu structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc. Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac din pere un fruct de lux pentru multe ţări. Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate0,12-0,45%, substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În general, perele sunt mult mai sărace în vitamine decât merele. Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete, variază de la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon. Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare terapeutică în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra acelor acizi (6,10 mg/1,58mg), cu rol în echilibrarea rezervelor din organism. De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în regularizarea activităţilor peristalice intestinale. 233
Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante, mineralizante şi răcoritoare. 12.1.2. Originea şi aria de răspândire Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului, Vavilov precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Asia Mică). Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica Elenă şi în Imperiul Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa, Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în secolul al XVI-lea în Franţa existau cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se cunoşteau peste 900 soiuri. În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a fost introdusă de colonizatori în secolul al XVIII-lea. Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi în toată lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu precădere în cea nordică unde ajunge până la 55-58o latitudine (Suedia). Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în cea mai mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 12.1). Tabelul 12.1. Producţia de pere la nivel mondial (tone) (Anuarul FAO, 2001) Conţinutul TOTAL d.c Asia Europa America de Nord America de Sud Africa
1997 14.185.711 8.340.721 3.315.289 961.311 837.242 479.094
1998 15.132.630 9.196.262 3.550.373 883.260 816.328 460.477
1999 15.613.277 9.727.106 3.466.749 872.160 811.729 484.003
2000 15.740.000 9.864.000 3.611.320 880.374 890.857 520.009
Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea mai mare parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina, Portugalia (tabelul 12.2). Tabelul 12.2 Producţia de pere în Europa (tone) (Anuarul FAO, 2001) Ţara TOTAL d.c. Italia Spania Germania Franţa Ucraina Portugalia
1997
1998
1999
2000
3.315.289 650.180 734.400 273.500 267.600 248.000 173.947
3.550.373 931.015 599.800 429.300 260.300 149.000 120.033
3.466.749 931.015 603.100 333.700 272.000 149.000 120.000
3.611.320 963.178 615.200 345.500 275.100 151.300 123.100
234
Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de creştere şi dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş, Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea (tabelul 12.3). Tabelul 12.3. Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t) (Anuarul ştiinţific al României, 1999) Judeţul Argeş Neamţ Bacău Suceava Bihor Iaşi Vâlcea
1996 8.459 4.266 3.537 3.139 3.452 3.224 2.640
1998 TOTAL d.c. 7.236 5.452 4.750 4.059 3.677 3.323 2.780
Sector privat 7.201 5.409 4.692 4.024 3.490 3.297 2.777
12.2. Particularităţi biologice şi ecologice 12.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor. Diversitatea genetică. Botaniştii dar şi pomicultorii au descris până în prezent peste 24 specii de păr şi mulţi hibrizi între specii dar cu origine genetică sigură. La originea formelor cultivate stă probabil hibridarea interspecifică a speciei Pyrus communis, originară din Europa, cu speciile asiatice Pyrus ussuriensis şi Pyrus pyrifolia (P. serotina). Multe dintre soiurile cultivate tip “ussuri”, care cresc în China, sunt rezultatul hibridărilor interspecifice dintre Pyrus ussuriensis şi Pyrus serotina. Pyrus communis, formele cultivate au ca strămoşi populaţiile spontane de Pyrus communis var. pyraster, Pyrus caucasica şi Pyrus nivalis. Principalele specii ale genului Pyrus, originea lor şi unele particularităţi biologice, potenţiale surse de gene în programele de ameliorare sunt prezentate în tabelul 12.4. Dintre hibrizii interspecifici cei mai reprezentativi sunt: Pyrus bretchneideri Rhed originar din China de Nord şi are ca genitori Pyrus ussuriensis x Pyrus betulifolia. Pyrus phaeocarpa Rhed - originar din China de Nord; genitori: Pyrus ussuriensis x Pyrus betulifolia. Pyrus serulata Rehd - originar din China Centrală; genitori: Pyrus pyrifolia x Pyrus calleriana. Pyrus salvifolia D.C. - originar din Crimeia, Europa; genitori: Pyrus communis x Pyrus nivalis. 235
Tabelul 12.4. Specii ale genului Pyrus cu valoare genetică Denumirea ştiinţifică şi populară Pyrus communis L., pyraster Părul comun, pădureţ etc.
Originea geografică Din vestul până în sud-estul Europei
Pyrus ussuriensis – Max. Părul de Ussuria
Siberia, Manciuria, Nordul Chinei, Coreea
Pyrus nyvalis Jacq Părul nins
Vestul, Centrul şi Sudul Europei
Pyrus serotina Rehd. (Pyrifolia Nak) Părul chinezesc
China, Japonia, Taiwan
Pyrus elaeagrifolia Pall. Părul sălcioara
Sud-estul Europei, Rusia, Turcia
Pyrus amygdaliformis Zona Mediteranei, Mill. Asia Mică Părul amigdaliform Pyrus salicifolia Pall. Nord-vestul Iranului, Nord-vestul Turciei
Particularităţi Pom viguros (15-20 m), rezistent la secetă, mai sensibil la ger decât mărul, variabilitate mare a producţiei şi calitatea fructelor se află la baza majorităţii soiurilor cultivate. Vigoare mare (10-15m), sistem radicular superficial, rezistent la ger şi arsura bacteriană, sensibil la secetă, lipsă de compatibilitate cu soiurile europene. Soiurile din Extremul Orient sunt originare din această specie. Rezistent la secetă, sensibil la ger, viguros, genitor bun pentru soiurile de cidru. Productivitate mare, rezistent la boli, secetă şi ger, soluri nisipoase. Genitor pentru rezistenţă la Erwinia. Folosit mult în America de Nord. Semiviguros (6m), rezistent la boli, secetă, soluri nisipoase, mediu rezistent la ger, productiv, formează uşor hibrizi interspecii. Arbustoid, rezistent la secetă, la sol nisipos sau la cele umede. Talie mică, ornamental.
Pyrus canescens Sprach - genitori: Pyrus nivalis x Pyrus salicifolia. Pyrus uyemetsuana Makino - originar din Coreea; genitori: Pyrus dimophophylla x Pyrus hondoensis. Toate speciile genului Pyrus au numărul cromozomilor de bază x=17 şi sunt, în marea lor majoritate, diploide (2n=34). Formele triploide (2n=51), tetraploide (2n=68) sau hexaploide (2n=102) se găsesc doar în cadrul speciei Pyrus communis. 12.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea părului Pe plan mondial şi în România există programe majore de ameliorare a părului cu obiective precise cum ar fi: - rezistenţa la arsura bacteriană (Erwinia amylovora); - creşterea calităţii fructelor şi a rezistenţei la păstrare; - rezistenţă la rapăn (Venturia pyrina); 236
- rezistenţă la pătarea albă (Mycosphaerella sentina) şi la pătarea brună (Fabraea maculata); - rezistenţă la puricii meliferi (Psylla pyricola, P. pyri şi P. pyrisuga); - rezistenţă la acarienii roşii (Tetranycus urticae); - precocitate de rodire şi vigoare redusă a pomilor; - înflorire târzie şi rezistenţă la ger; - productivitate mare şi maturare târzie etc. Deşi au existat încă de la începutul secolului XX preocupări în ameliorarea părului iar în prezent există un program bine structurat, totuşi, soiuri autohtone de valoare deosebită la păr nu avem. Una din preocupările majore ale cercetărilor trebuie să fie cea de colectare, organizare şi conservare a fondului de germoplasmă existent, în vederea valorificării corespunzătoare a acestuia. Metodele de ameliorare folosite la păr nu diferă radical de cele folosite la măr sau alte specii pomicole, dar rezultatele sunt specifice. Dintre acestea cele mai importante sunt: - Selecţia individuală a hibrizilor proveniţi din polenizarea liberă, metodă practicată mai ales în trecut (sec. XVIII-XIX) dar şi în prezent; - Selecţia mutantelor naturale sau a variaţiilor mugur ale apărute spontan sa practicat mai târziu cu rezultate bune. Astfel, s-au obţinut soiurile: Williams roşu, Cardinal, Fertility, Curé, Beurré Diel, Surprise, Belle Augevine etc.; - Inducerea artificială a mutaţiilor, urmată de selecţia mutantelor valoroase este o metodă frecvent utilizată la păr. În acest scop se tratează ramuri, în stare de repaus vegetativ, cu raze gama. Aceste ramuri sunt altoite (V1) şi realtoite în anul următor (V2) pentru siguranţă, rezultând, astfel, o proporţie de până la 60% mutante valoroase. Inducerea mutaţiilor numeric cromozomale se face şi prin tratarea vârfurilor de creştere ale lăstarilor tineri cu colchicină, ajungându-se la fructe mai mari, frunze mai groase şi chiar plante autofertile. Hibridarea sexuată artificială, este principala metodă de creare de noi soiuri. Marea majoritate a soiurilor noi provin prin hibridarea interspecifică. Hibridarea interspecifică este folosită la păr pentru transferarea la soiurile valoroase a unor însuşiri deosebite, ca rezistenţa la boli, factori ecologici etc. de la specii mai rustice. Exemplu: Schema de obţinere a soiului nou Euras de către cercetătorul român N. Andrieş, 1997. Pyrus serotina x Olivier de Serres F1 x Decana de iarnă F2=H·164/4 D.A.=Euras. 237
12.2.3. Sortimentul de soiuri Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca. 2500 soiuri), la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se întâlnesc peste 6000 de soiuri. La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea dacilor. Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în urmă. Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29 specii, 146 soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă multe biotipuri locale nestudiate. Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2000) cuprinde 29 de soiuri dintre care 14 româneşti şi 15 soiuri străine obţinute în Franţa (7), USA (3), Italia (3) şi Anglia (2). Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de fructe proaspete pe o perioadă de 260-300 zile respectiv din luna iulie, până în aprilie-mai, funcţie de condiţiile de păstrare. Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor, sortimentul cuprinde 11 soiuri de vară, 12 soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă. Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători ,care alături de soiurile cu fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă în sortiment. Soiuri de vară 1. Bella de Giugno, soi italian, introdus în România în 1997, viguros, productiv, precoce, tip “spur” rezistent la ger, secetă, mediu rezistent la boli, incompatibil cu gutuiul (cu intermediar). Fruct submijlociu (60-100g), piriform, galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa este alb-gălbuie, cu suculenţă medie, semifondantă. Recoltarea: prima jumătate a lunii iulie. 2. Triumf, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie spre mare, parţial autofertil, cu fructificare pe formaţiuni scurte şi lungi, precoce, foarte productiv rezistent la rapăn şi pătarea albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-130g), piriform, verde-gălbui, cu roşu pe partea însorită. Pulpa semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima decadă a lunii iulie. 3. Daciana, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, parţial autofertil, cu tendinţă de partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv (22-26 t/ha), rezistent la ger, tip de fructificare standard, are afinitate cu gutuiul. Fructul mijlociu (120160g), piriform-alungit, roşu-portocaliu. Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la gust. Recoltarea: decada a III-a lunii iulie. 4. Untoasă precoce Morettini, soi italian, introdus în România în 1958, viguros, precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger, compatibil cu gutuiul. Fructul mare, piriform, galben-pai cu roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fină, fondantă, intens aromată, cu gust foarte bun. Recoltarea: prima jumătate a lunii august. 238
5. Argessis, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare semitardiv, productiv (25-30 t/ha), rezistent la boli şi dăunători, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-140g), piriform, verde-gălbui acoperit cu roşu-aprins peste 50%. Pulpa are consistenţă medie, este suculentă, fondantă, cu gust foarte bun. Recoltarea: decada a II-a a lunii august. 6. Carpica, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, standard, precoce, productiv (25-30 t/ha) rezistent la ger, sensibil la secetă, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (140-160g), piriform, galben-pai, acoperit cu rugină. Pulpa albă fondantă, aromată şi cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august. 7. Timpurii de Dâmboviţa, soi românesc, (1968), viguros, tardiv, înfloreşte semitârziu, foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu, scurt piriform, galben-verzui, 2/3 roşu aprins. Pulpa este albă, suculentă, fondantă, foarte bună la gust. Recoltarea: decada a II-a a lunii august. 8. Favorita lui Clapp, soi american, foarte vechi (1860) de vigoare mare, cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la secetă şi ger, înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fructul mijlociu spre mare (130-160g), scurt piriform, verde-gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este albă, foarte suculentă, fină, fondantă, intens aromată, gust dulce-vinuriu, răcoritor. Fruct bun pentru consum în stare proaspătă. Recoltarea: a II-a jumătate a lunii august. 9. Getica, soi românesc (1994), de vigoare submijlocie, precoce (anii 3-4 de la plantare), productiv (12-20 t/ha), fructificare de tip “spur”, sensibil la Psylla sp. Fructul este de mărime medie (130-160g), piriform, uşor alungit, de culoare galben-pai, acoperit pe partea însorită cu rugină foarte slabă. Pulpa este albă, semifondantă, suculentă, de bună calitate. Recoltarea: decada a II-a a lunii august. 10. Napoca, soi românesc (1969), vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la ger, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (130-150g), piriform, galben-verzui, roşiatic pe partea însorită. Pulpă fondantă, cu gust plăcut. Recoltarea: decada a III-a a lunii august. 11. Williams, soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în 1900 deţinând o pondere importantă în cultură, semiviguros, precoce, productiv, parţial autofertil, înfloreşte târziu. Sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, cu conturul neregulat, galbenpai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi industrializare, cu pulpa albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-vinurie, puternic aromată. Recoltarea: sfârşitul lunii august. Soiuri de toamnă 12. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams obţinută în SUA (1958). Soi semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (180-200g), piriform, colorat în roşu-intens pe toată suprafaţa. Pulpa este de calitate superioară, la fel ca la Williams. Recoltarea: prima decadă a lunii septembrie. Se păstrează 1-2 luni. 239
13. Doina, soi românesc (1978), semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare standard, precoce, productiv, compatibil cu gutuiul. Fructul mijlociu spre mare (160-180g) scurt-piriform, galben-verzui acoperit cu roşu-vişiniu pe 1/2 din suprafaţă. Pulpa este alb-verzuie, fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie, se păstrează 25-30 zile. 14. Haydeea, soi românesc (1993), semiviguros, precoce, productiv (27-33 kg/pom), rezistent la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte. Fructul este mijlociu spre mare, scurt-piriform, fără cavitate pedunculară, de culoare galbenă, uşor rumenită. Pulpa este suculentă, dulce, plăcut acidulată şi fin aromată. Soi destinat consumului în stare proaspătă şi industrializării. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 25-30 zile. 15. Untoasă Hardy, soi francez (1830), viguros, cu trunchiul şi axul puternice, coroana îngust conică, capacitate redusă de ramificare, fructifică preponderent pe formaţiuni scurte, intră târziu pe rod, sensibil la ger, produce mult şi constant. Este compatibil cu gutuiul şi poate fi folosit şi ca intermediar. Fructul este mijlociu (120-140g), scurt conic, cu vârful larg, culoarea verdegălbuie acoperită integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă, semifondantă, foarte suculentă, dulce vinurie, de calitate foarte bună. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile. 16. Untoasă de Geoagiu, soi românesc (1973), de vigoare mică-mijlocie, de tip spur, precoce, productiv, rezistent la boli, compatibil cu gutuiul. Fruct mare (200-220g), conic, galben-verzui, uşor rumenit. Pulpa este fondantă, dulce acidulată, de calitate bună. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 30-60 zile. 17. Untoasă Bosc, soi francez (1839), vigoare mijlocie-mare, precoce, incompatibil cu gutuiul, înflorire târzie, sensibil la ger, Psylla sp. şi acarieni, tolerant la rapăn. Fructul este mare, piriform cu zona pedunculară brusc alungită, formând un “gât” caracteristic lung şi gros. Culoarea este galben-verzuie, acoperită complet cu o rugină groasă, brun roşietică specifică. Pulpa este albgălbuie, foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile. 18. Higland, soi american (1974), viguros, foarte productiv, semiprecoce, cu înflorire semitimpurie, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare, conic, verdegălbui. Pulpa este albă, densă, foarte suculentă, cu gust plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-80 zile. 19. Aniversarea, soi românesc (1973), viguros, foarte productiv (25-30 t/ha), spur, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200g), piriform-alungit, galben-verzui, prevăzut cu rugină ca şi Untoasă Bosc. Pulpa este semifondantă, cu gust taninos, dar plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile.
20. Conference, soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv, rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare, compatibil cu gutuiul, rezistent la ger, sensibil la secetă şi brume. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, dulce, puţin 240
acidulată, cu aromă plăcută. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; perioada de consum: octombrie-noiembrie. 21. Jeanne d’Arc, soi franţuzesc (1893), semiviguros, fructificare de tip “spur”, productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (20-220g), tronconic, verde-gălbui, cu pulpa albă, suculentă, slab acidulată, plăcută la gust. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 6090 zile. 22. Abatele Fetel, soi italian, semiviguros, de tip spur, precoce, productiv, dar inconstant, rezistent la boli, compatibilitate medie cu gutuiul, pretenţios la temperatură în perioada polenizării şi fecundării. Fructul mare, piriform alungit, verde-gălbui, uşor rumenit pe partea însorită. Pulpa este de culoare albă, fermă, dar la maturitatea de consum devine fondantă, suculentă, aromată cu gust bun. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-90 zile. 23. Monica, soi românesc, (1994), semiviguros, precoce (anul IV de la plantare), productiv (15-30 t/ha), de tip “spur”, mediu rezistent la atacul bolilor şi dăunătorilor. Fructul este mijlociu spre mare (160-180g), piriform, de culoare galbenă-verzuie, cu puncte şi pete de rugină, dungat roşu-aprins pe partea însorită, cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astrigent. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, păstrarea 60-90 zile. Soiuri de iarnă 24. Curé, soi francez foarte vechi (1760), viguros, cu bună capacitate de ramificare, compatibil cu gutuiul, foarte productiv, dar inconstant; sensibil la rapăn şi ger; soi triploid, fructifică în general partenocarpic. Soi foarte răspândit şi la noi în ţară. Fructul este mare, piriform, alungit, asimetric, cu o dungă de rugină longitudinală şi un şanţ discret. Epiderma este verde-gălbuie la maturitate. Pulpa este albă-gălbuie, densă, slab parfumată şi potrivit de dulce cu sclereide fine şi gust uşor astrigent, plăcut, la maturitatea de consum. Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea: 100-150 zile. 25. Passe Crassane, soi francez (1845), foarte răspândit pe plan mondial. Soi de vigoare mijlocie-mică, cu capacitate bună de ramificare (se îndeseşte), sensibil la condiţiile de mediu şi la Erwinia, mai ales în timpul polenizării, este precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt piriform, galbenverzui cu pete mari de rugină, cu pulpa fermă, dulce-vinurie, aromată, suculentă, bună pentru masă. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 26. Contesa de Paris, soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv, foarte productiv, înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de primăvară; este sensibil la boli, compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui cu puncte mici de rugină, cu pulpa albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 241
27. Olivier de Sèrres, soi francez (1851), semiviguros, productiv dar inconstant, înfloreşte semitârziu şi este sensibil la rapăn; compatibil cu gutuiul. Fructul de mărime medie, maliform, cu epiderma galbenă-verzuie, pulpa albăgălbuie, fermă, cu gust foarte bun şi aromă distinctă. Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea 150-180 zile. 28. Republica, soi românesc (1973), de vigoare mică, foarte precoce şi productiv, de tip “spur”, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (240-260g), maliform, cu cavitate pedunculară, cu epiderma de culoare verde-gălbuie cu pete de rugină. Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu sclereide în jurul casei seminale. Se recoltează la începutul lui octombrie şi se păstrează 150-180 zile. 29. Euras, soi românesc (1994), imun la rapăn, rezistent la Psylla sp. şi acarieni. Pomul are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică preponderent pe ramuri scurte, este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu (120-140g), ovoidal cu cavitate pedunculară asimetrică, cu conturul neregulat, epiderma subţire, netedă, de culoare galbenă-verzui, cu puncte de rugină, uşor rumenit. Pulpa albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust bun. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 180-200 zile. Alte soiuri: Erwinia, soi nou, rezistent la rapăn şi la Erwinia, cu fructe mari, sfericalungite sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros. Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă, fără sclereide şi gust echilibrat. Păstrăvioare, soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenăverzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat, dulce. Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verde-gălbui cu roşu pe partea însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu ramuri anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv; sensibil la rapăn. Fruct mijlociu (120-150g), piriform, aspectuos, galben-pai suflat cu roşu. În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile: Aromată de Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel, Decana Comisiei, Joseffina de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale. 12.2.4. Portaltoii părului Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste condiţii cât şi potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi 242
sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul radicular profund şi puternic rezistenţi la secetă şi ger. Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus communis, Pyrus calloriana şi Cydonia oblonga. Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din sol, la boli şi dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire. Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte fructificarea, asigură producţii mari, constante şi de calitate. Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative. Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în două: cu vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie-mică (gutui). Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită înmulţirii generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi franc pentru păr soiurile autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi mai recent, P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile, imprimă vigoare mare şi tardivitate. Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din numărul total al soiurilor de păr Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare. Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în Columbia (Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984). Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt rezistenţi la ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a soiurilor respective cu alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică decât BA 29 şi o producţie mai mare (Michelesi, 1980). Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa (Angers), au afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980). Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis, imprimă pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt folosiţi mai mult în Franţa (Rivalta, 1986). Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă pomilor vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia radiculară şi la calcar. Selecţii de gutui, au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent pe gutui se altoieşte peste 80% din soiurile de păr. Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi: 243
BA 29, portaltoi provenit din Cydonia oblonga, obţinut la Angers în Franţa, Are o bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă, bună afinitate cu majoritatea soiurilor, inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser, liber de virusuri. Imprimă pomilor o intrare pe rod mai lentă. Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga, are o bună înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la înmulţirea prin butaşi şi marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă pomilor o vigoare mijlocie, omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la Erwinia (Brossier ’81). Superioară este clona C 8 C.A.V. Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială. Se înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor, imprimă productvitate ridicată şi precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi umede (Gautier ’81) Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună, rezistent la boli şi afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari şi de calitate. Nu este compatibil cu toate soiurile necesitând intermediar (Conference, Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la calcarul din sol (maxim 4-5 %), sensibil la ger şi la Erwinia. Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor. Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la calcar (8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi fructelor. Din această serie s-au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi ’86). BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare mijlocie, similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger. Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru obţinerea unor portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P. betulifolia, P. nivalis, P. serotina etc. 12.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-lutoase şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când este altoit pe gutui, sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de sol cuprins între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere (spalieri, tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în primii 4 m2 din jurul trunchiului (Atkinson, 1980). Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de culoare galbenă până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea în vârstă formează un ritidom solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un 244
trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres), altele uşor răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc). Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează uşor. Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi: piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul coroane mici). Axul părului este puternic şi domină celelalte ramuri. Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare. Pomii formează în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane), altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax. După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri: - soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Untoasă Giffard; - soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curé, Williams. Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată, cu scoarţa de culori foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu (Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu internodii mici (Passe Crassane). În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi care pot fi folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi (Untoasă Hardy), sau numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris). Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi. Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa). Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc. Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de condiţiile edafice, ecologice şi tehnologice. După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în: - soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Contesa de Paris etc.; - soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres, Abatele de Fetel; - soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica, Untoasă de Geoagiu. Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel, unele soiuri de păr (Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe 245
în anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele (Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani. Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel: - soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland, Aniversarea, Conference, Jeanne d’Arc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres; - soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno, Triumf, Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu, Untoasă Bosc, Republica; - soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi, Sintilieşti, Japoneze, Passe Crassane. Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului după 61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC. În cadrul soiului, înflorirea durează 8-10 zile, funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. După epoca înfloritului se deosebesc: - soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc; - soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica; - soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa etc; - soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc. După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul de păr cuprinde: -soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori; - soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana; - soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc. - soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe Crassane; - combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams roşu. Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile de la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici, atipice. Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice şi tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc, Passe Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard). Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-60 ani, în cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul. Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12.5. 246
Tabelul 12.5. Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire Soiul de polenizat Trivale Bella di Giugno Daciana Untoasă precoce Morettini Argessis Carpica Timpurii de Dâmboviţa Favorita lui Clapp Napoca Williams B.C. şi Williams roşu Doina Untoasă Hardy Untoasă de Geoagiu Untoasă Bosc Highland Aniversarea Conference Abatele Fetel Jeanne d’Arc Curé Passe Crassane Contesă de Paris Olivier de Serres Republica
Soiuri bune polenizatoare Argessis, Napoca, Williams, Republica Passe Crassane, Aromată de Bistriţa Williams, Argessis Passe Crassane, Untoasă Hardy Williams, Highland, Daciana, Trivale Williams, Passe Crassane Jeanne d’Arc, Republica Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference Jeanne d’Arc, Republica, Williams Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Highland, Jeanne d’Arc, Passe Crassane Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe Crassane, Conference, Williams roşu Napoca, Republica, Untoasă Hardy Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe Crassane, Williams Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane Williams, Untoasă de Geoagiu Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe Crassane Favorita lui Clapp, Passe Crassane Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference Favorita lui Clapp, Republica Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
12.2.6. Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.) oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu decât mărul, vişinul, cireşul, prunul. Cerenţele părului faţă de lumină Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât mărul, prunul şi vişinul.
247
De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi implicit productivitatea şi calitatea producţiei. Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile părul nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii. În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare iar în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi. Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului, provocând creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ. Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole. O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu gust şi aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată. Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor optime de plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a formelor de conducere a pomilor etc. Cerinţele faţă de temperatură Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC. Unele soiuri (Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în zone cu temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie) trebuie să fie de 16-19ºC. Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu 2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC. “Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de temperaturi scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat soiul Le Cont ( Pyrus piraster x Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (45ºC). Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –26º ... –28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când sunt complet deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la –4,4ºC. În condiţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC florile leagă slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syringae. Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte dar şi foarte ridicate, fenomenul nefiind lămurit. Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de factorul genetic, de condiţiile ecologice şi tehnologice.
248
Cerinţele faţă de apă Pentru a creşte şi a se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când nu sunt realizate aceste condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-70% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi fructifică normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale şi este rezistent la secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate, dar e sensibil la secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus betulifolia suportă seceta excesivă. Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul părului altoit pe gutui, 2,0-2,5 m în cazul părului altoit pe franc. Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%. Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu multe sclereide, iar excesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc. În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind atât în situaţii de exces cât şi de deficit. Cerinţele faţă de sol Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel, dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol, gutuiul este mai exigent. În general, părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu reacţie neutră, caz în care dă producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate. Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%. Reacţia solului trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 512% iar cel de Al sub 8 ppm. În general, zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii părului. 12.3. Particularităţi tehnologice ale părului 12.3.1. Specificul producerii materialului săditor Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite. În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform, asigurând un procent de prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de păr franc se altoiesc în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o creştere puternică, depăşind de multe ori grosimea de altoire. 249
În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca, Williams) au tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de Angoulême cresc neuniform şi geniculat. Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului cu portaltoiul, care se manifestă sub două forme: Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a concreşte cu portaltoiul; Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în plantaţie, la capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie preţul de cost creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar. Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea “in vitro” a părului, dar în această situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor. 12.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr, trebuie să se aibă în vedere, cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în subcapitolele anterioare. Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat, fertilizarea de bază, nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul, săpatul gropilor, repichetatul, alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor. Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le prezintă: prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru trebuie să se facă cât mai devreme posibil, imediat ce terenul permite accesul. După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi. Aceste două elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii: Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem gospodăresc agropomicol etc. Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6 m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc; forme de conducere – piramidale. Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile. Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un volum de coroană de 5000-8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite pe franc; formă de coroană: tufă, piramide. Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress. 250
Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigură densităţi de 833-1250 pomi/ha; forme de coroană folosite sunt: palmete, fusul, palmeta liberă. Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte mică, ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare. Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe portaltoi de vigoare redusă (gutui). Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană mai mic de 4000 m3/ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc. Formarea coroanelor – este diferită funcţie de forma aleasă. Astfel, în cazul când se optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3-4 ani prin alegerea şi dirijarea viitoarelor şarpante, în paralel, cu operaţii de formare a ramurilor de semischelet şi a celor de rod. În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura de prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se formează numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie cu o ramură laterală de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai puternic decât cele laterale. În cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare, scoaterea ramurilor de prelungire ale şarpantelor se face la un mugure exterior, sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe ramuri exterioare. La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh. Cimpoieş, 2000).
Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca înclinarea şarpantelor să se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la înălţimea de proiectare a etajului următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales soiurilor care au tendinţa de a forma ax puternic şi ramificaţii slabe. În cazul când pomii se conduc ca fus subţire, pentru reglarea vigorii între ax şi şarpante, axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase se înclină mai puternic. Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor. Ea se realizează fără intervenţii prin tăieri până în anii 3-4 de vegetaţie. După aceea, se intervine pentru corectarea coroanei pomilor, prin transfermarea axului şi a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă, rărirea ramurilor de schelet rău plasate şi care îndesesc coroana. O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul vertical care se formează într-un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în primele faze de creştere la 10-15cm. Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes formele de coroană: palmetă anticipată, Solen şi Tesa. Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au capacitatea de a forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a. Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare bună, cu fructificare pe ramuri lungi, altoite pe gutui. Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în tinereţea pomilor, nu se recomandă tăieri severe, ci doar dirijări ale ramurilor, 251
urmând ca după intrarea pe rod să se efectueze operaţii de definitivare a macrostructurii vegetative. La soiurile cu capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor, pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă ramurile lacome sau concurente din partea superioară a coroanei, pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot face tratamente cu substanţe bioregulatoare (ex. Paclobutrazol). Tăierile de fructificare Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor sunt influenţate în primul rând de soi şi portaltoi, dar şi de tehnologia de cultură, în special de tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc. Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a unor condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar în plină producţie de 15-30 cm. Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă, pentru a nu diminua suprafaţa productivă şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de rod, se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor, folosindu-se mai mult rărirea celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime. În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative, acestea se vor rări până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare. În general, intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în perioada de intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai sever prin scurtare iar la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse 15-20 cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor formaţiuni fructifere şi simplificând vetrele de rod, pentru a stimula procesul de creştere. Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată a mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când producţia este asigurată integral de către ţepuşe. În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele cu fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor scurta cu 1/2 din lungime sau de la punctul de curbură. Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos. 252
Înainte de începerea tăierilor, pomul se analizează din punct de vedere al creşterilor anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita de tăiere a fiecărui pom, mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă. Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată. Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale creşterii producţiei cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului se face funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate: - ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri plane sau cu pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive. - culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în plantaţiile tinere, terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi, leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică. - benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă până la 15%. - benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat. - ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza. Se recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%. - înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În acest fel se uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de elemente minerale. Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale, completate cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 610 kg/ha, Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.). O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care, pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuie să depăşească 10-12 cm în cazul când portaltoiul este gutui şi 15-18 cm în cazul portaltoiului franc. Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc. Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă 33 kg N, 12 kg P2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha aceeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15 kg MgO. (N. Branişte, P. Parnia, 1986). 253
Având în vedere aceste consumuri, ele se vor suplini în procesul de fertilizare prin aplicarea de îngrăşăminte. Ca doze orientative recomandăm: Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P2O5 şi 80 kg/ha K2O. În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O etc. O dată la 3-4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi. Pe solurile acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase, odată la 4-5 ani toamna. Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor, potasiu, amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. De asemenea, este importantă irigarea plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie. Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii optime a fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor şi mai ales a calităţii acestora (la secetă se formează sclereide). Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii hidrofizici ai acestuia, de vârsta plantaţiei etc., a 2-3 udări cu o normă de 300-500 m3/ha, mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele critice pentru apă ale părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare. Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile extensive şi prin microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive. De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare. Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor soiuri de a se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună, competitive, pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face chimic sau mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe. Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri cu substanţe bioactive la 2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele au un diametru de 9-14 mm. P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm) la soiul Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu sarea sodică a acidului 254
naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab. Există substanţe biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea fructelor prin tratamente cu AG3 şi 2.4.5T (Mustafa şi colab. 1982). Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza prin două tratamente cu Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10-14 zile. Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat încă pe rod (W. Pfammetter, 1994). Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen (ex. Williams etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid giberilic (AG3), 10g/100 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului. De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea prematură a fructelor. Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe româneşti produse în special de Institutul de Chimie Cluj-Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi oraş. 1984).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate sunt: rapănul (produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă (Mycosphaerella sentina), rugina părului (Gymnosporangium sabinae), monilioza (Monilinia fructigena), cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens), arsura bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea nervurilor părului (Wien yellowsVVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit). Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola), viermele fructelor (Cydia pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi viespia părului (Haplocampa brevis). În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale, producţia de pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului (Psylla piricola), aceasta şi datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu spectru larg de combatere care au distrus prădătorii naturali ai purecelui. Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tab. 12.6.
255
Tabelul 12.6. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE DE PĂR PE ROD Nr. crt 0
1.
Fenofaza 1
Repaus vegetativ
2.
10-15% din muguri florali dezmuguriţi
3.
Apariţia butonilor florali – înălţarea inflorescenţel or
4.
5.
Boli şi dăunători de combătut 2 -Coccidae -ouă de: acarieni, insecte defoliatoare, afide
-purici meliferi (Psylla sp.) -gărgăriţa florilor (Anthonomus pomorums) -rapăn (Venturia pirina) -focul bacterian (Erwinia amylovora)
-rapăn (Venturia pirina) -focul bacterian (Erwinia amylovora) -ouă hibernante de acarieini (Panonychus ulmi); afide etc. -rapăn (Venturia pirina) -pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella sentina) -pătarea brună a frunzelor Răsfirarea inflorescenţei (Diplocarpon soraweri) , până la -focul bacterian (Erwinia amylovora)
deschiderea a 0,5% din totalul florilor
15% din totalul florilor au început să-şi scuture petalele
Pesticide folosite
Observaţii
3 Oleoekalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox (3,0%)
4 -se aplică după măsurările de igenă culturală şi agrotehnice; -se asigură o îmbăiere a pomului o (temp.> 4-5 C) -PED = 30 de adulţi la 100 de ramuri
Mitac CE (0,3%) Ekalux 25 EC (0,1%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Champion 50 WP (0,3%)
-dacă a fost în anul precedent.
Turdacupral 50 PU -tratament (0,5%) obligatoriu pentru Champion 50 WP ambele boli (0,3%) -dacă există rezervă biologică US-1 92% (1,5%) Turdacupral 50 PU -tratament (0,5%) siguranţă Dithane M45 (0,2%) Champion 50 WP (0,3%)
de
-insecte defoliatoare -insecte minatoare -psyllide
Decis 2,5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Fastac 10 EC (0,04%)
-dacă există rezervă biologică
-rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză
Rubigan 12 EC (0,04%); Folpan 50WP (0,2%); Merpan 50WP (0,2%)
-tratament siguranţă
-viespea perelor (Haplocampa brevis) -psyllide -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc.
Sumi-Alpha 2,5 EC (0,04%); Mitac 20 EC (0,3%); Dimilin 25 WP (0,03%) -Consult 10 EC (0,05)
-PED prezenţa adulţilor capcane
256
de
= pe
0
6.
7.
8.
9.
1
Fructele au ∅ de aproximativ 0,5 – 1 cm (la avertizare)
Fructele au ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)
Fructele au ∅ de 21,5 – 3 cm (la avertizare)
Fructele au ∅ de 3 cm (la avertizare)
2 -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioza - viermele merelor (Cydia pomonella) G1T1; -insecte minatoare; -insecte defoliatoare etc. -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -psyllide -viemele perelor (G1T2) -insecte minatoare -insecte defoliatoare etc. -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus) G1T1 -psyllide -afide -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -acarieni
-viermele perelor -păduchele din San José (G1T2)
10.
Fructele au ∅ de 4 cm (la avertizare)
Continuare tabelul 12.6. 4 Dithane M45 (0,2%); Folpan 50WP (0,2%) Merpan 50 WP (0,2%) Diazol 60 EC (0,15%); Meotrin 20 EC (0,03%); Fastac 10 EC (0,04%); Fury 10 EC (0,075) 3
-rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -păduchele din San José G1T3 -insecte minatoare -insecte defoliatoare
257
Delan 75 WP (0,075%); Bravo 500 SC (0,25%) Folpan 50 WP (0,2%) Mitac 20 EC (0,3%); Vertimec (0,1%); Sumi – Alpha 2,5 EC (0,03%); Sumithion 2,5 50 EC (0,1%)
Shavit (0,2%) Dithane M 45 (0,2%); Folpan 50 W (0,2%) Ekalux S (0,1%) Pyrinex 48 EC (0,2%)
PED = 10% lăstari infestaţi PED = 2-5 fluturi/ capcană/săptă mână
PED = prezenţa dăunătorului
Decis 2,5 EC (0,03%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,25%)
PED = 15% lăstari infestaţi
Mitac 20 EC (0,3%); Pennstyl 25 WP (0,05%) Demitan 200 SC (0,07%) Decis 2,5 EC (0,05%); Ekalux S (0,1); Reldan 40 EC (0,15%)
PED = 4-5 forme mobile pe frunze
Bravo 500 SC (0,25%); Dithane M 45 (0,2%) Actellic 50 EC (0,2) Ekalux S (0,1)
PED > 2-3% fructe atacate
0
1
11.
La 10-14 zile de la tratamentul 10 (la avertizare)
12.
La 10-14 zile de la tratamentul 11 (la avertizare)
13.
La 14 zile de la tratamentul 12 (la avertizare)
14.
După căderea frunzelor
Continuare tabelul 12.6. 4 50 WP
2
3
-rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor -monilioză -păduchele din San José G2T1 -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor; monilioză -păduchele din San José -insecte minatoare -insecte defoliatoare -rapăn -pătarea albă şi brună a frunzelor; monilioză -păduchele din San José
Merpan (0,25%) Captadin 50 WP (0,25%) Decis 2,5 EC (0,05%) Reldan 40 EC (0,15%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,25%)
-boli de scoarţă şi lemn
Pirinex 48 CE (0,2%); Reldan 40 EC (0,15%) Ekalux S (0,1%) Merpan 50 WP (0,25%); Dithane M 45 (0,2%)
-cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză -cu respectarea timpului de pauză
Decis 2,5 EC (0,05%) Zeamă bordeleză (0,75-1%) Turdacupral 50 PU (0,5%)
Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8-12 zile înainte de maturitatea de consum. Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating următorii parametri: - fructele îşi încetează creşterea în mărime; - culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui; - amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o suprafaţă de 30-40%, funcţie de soi; - fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.); - vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor şi zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115124 zile, Untoasă Bosc 135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171175 zile. 258
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele devin sensibilie la manipulări şi transport. Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra în condiţii frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La temperaturi de - 1ºC ... + 1ºC durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150200 zile. Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau grupe de soiuri. După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de postmaturare la temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un maximum de însuşiri organoleptice. Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora, cât şi de modul cum sunt ambalate şi prezentate cumpărătorului. Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de soi, cerinţe etc.
259
CAPITOLUL 13 CULTURA GUTUIULUI Cydonia oblonga
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
13.1. Importanţă, origine si arie de răspândire 13.1.1. Importanţă Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat în documente de cca. 4000 ani. Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât pentru consumul în stare proaspată, cât şi prelucrate. Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa acestei specii a scăzut treptat pe măsura dezvoltării altor specii pomicole, în principal mărul şi părul. În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consumă atât în stare proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de gelificare, îşi menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi după fierbere. Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,613,3%; acizi 0,6-1,76%; substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,330,95%; pectine 0,69-1,13%; lipide 0,50%; săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40 mg/100 g (A. Gherghi, 1983).
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea perioadei de prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc seminţele, frunzele şi florile. Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă decât a altor specii pomicole. Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. 260
Specia valorifică bine terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la suprafaţă chiar sub 1 m. Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Fructifică regulat, dând producţii sigure şi constante. Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% faţă de cel al merelor, perelor, la o producţie cel puţin egală. 13.1.2. Originea şi aria de răspândire Gutuiul este originar din Asia (Transcaucazia, Iran, Asia Centrală). Se mai întâlneşte în stare sălbatică în Asia Mijlocie, Crimeea şi în Balcani. Gutuiul era mult cultivat în Insula Creta, în jurul oraşului Cydon, de unde se pare că ar proveni şi denumirea genului Cydonia. În prezent, se cultivă în toată zona temperată, cu preponderenţă în Europa, China, Japonia, Asia Centrală, Iran, Asia Mică, nordul şi sudul Africii, America de Nord şi Australia. În Europa, ţara cu cea mai mare producţie este Italia, dar în descreştere. În România, gutuiul ocupă cca 2% din totalul suprafeţei pomicole, este cultivat dar în special ca pom izolat sau în amestec cu alte specii. După numărul de pomi aflaţi în cultură, pe primele locuri se situează judeţele: Ilfov, Vaslui, Teleorman, Dolj, Olt, Buzău, Iaşi, urmate de o a doua grupă reprezentată de Tulcea, Prahova, Constanţa, Vrancea etc. În unele judeţe (Braşov, Covasna, Sibiu, Maramureş, Harghita), cultura gutuiului nu întâlneşte condiţii ecologice favorabile. Datele statistice arată că în majoritatea judeţelor ţării, gutuiul deţine un procent mai mare ca pom răzleţ decât în masiv (Riţiu Caliopa). 13.2. Particularităţi biologice şi ecologice 13.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Gutuiul face parte din familia Rosaceae Juss, subfamilia Pomoideae Focke, genul Cydonia Mill. şi este reprezentat în cultură printr-o singură specie – Cydonia oblonga (sin. C. vulgaris Pers.). În cadrul speciei Cydonia oblonga se cunosc 5 varietăţi: - var. maliformis (Mill.) C.K. Schneid - care are fructele asemănătoare cu cele de măr (de Huşi, Leskowatz etc.); - var. piriformis (sin. C. oblonga var. tipica) - cu fructe în formă de pară fără coaste (Champion, De Portugalia, Aromate, De Moşna etc.); - var. lusitanica C.K. Schneid - cu fructe piriforme şis coaste proeminente (Bereczki, Aurii ş.a.); - var. marmorata C.K. Schneid - caracterizată prin frunze marmorate, cu pete albe şi galbene; - var. piramidalis C.K. Schneid - care are coroana piramidală naturală spre deosebire de celelalte varietăţi, care au coroana mai mult sau mai puţin globuloasă. În afară de genul Cydonia, în cultură se mai întâlnesc încă alte două genuri înrudite, şi anume: 261
Genul Chaenomales – gutuiul oriental – cu mai multe specii, dintre care mai importante sunt: - Chaenomales japonica (Cydonia japonica) –cultivat în Japonia - Chaenomales sinensis (Cydonia sinensis) - cultivat în China. Cele două specii se caracterizează prin fructe foarte mari (cca. 4000 g). În Europa, cele două genuri se cultivă doar ca plante ornamentale. - Chaenomales (Cydonia) maulei –specie decorativă, dar care se cultivă şi pentru fructe în zona nordică a Rusiei, pentru conţinutul foarte ridicat în vitamina C (910 mg/100 g), vitamina P (1,2 mg/100 g), carotină şi pectină, acizi, arome, care se extrag industrial. Exemplu: din fructele obţinute de pe un hectar plantaţie se extrag 1000-1500 kg acizi organici şi 20-30 kg vitamina C. De asemenea, fructele acestei specii se industrializează sub formă de siropuri, băuturi alcoolice, marmelade etc., înlocuind lămâia, gutuia dulce şi alte fructe ce nu cresc în zonă. 13.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea gutuiului Mai multe centre de cercetare din ţară, printre care un loc de frunte îl ocupă S.C.P.P. Târgu Jiu, se ocupă cu ameliorarea şi crearea de noi soiuri. Principalele obiective şi genitori sunt: - rezistenţa la Erwinia amylovora (arsura bacteriană); - rezistenţa la monilioză a florilor şi fructelor (Aromate, Aurii, De Vranija); - frăgezimea pulpei şi armonia mai bună între zahăr, aciditate, substanţe tanante; - conţinut sporit în vitamine (De Huşi) şi substanţe pectice (De Moşna); - capacitate de păstrare mai lungă, fără a pierde din calităţile organoleptice şi biochimice (Moldoveneşti, Champion, De Portugalia); - vigoare redusă şi caracterul spur al formaţiunilor de rod (Moldoveneşti, Tălpăşeşti 63). Ca genitor de bază se va folosi soiul Bereczki, productiv, cu fruct mare de calitate, inclusiv pentru consum în stare proaspătă. Există încă posibilitatea de selecţie individuală din flora cultivată şi semicultivată, precum şi de selecţie intraclonală, soiurile vechi de tip Bereczki oferind o mare varietate de caractere, mai ales ale fructului. Hibridarea intraspecifică este metoda de bază în ameliorarea soiurilor la gutui. De reţinut este faptul că polenul gutuiului are o capacitate de păstrare foarte redusă şi va trebui folosit la polenizare cât mai repede după extragerea din antere. Restul metodologiei este asemănătoare cu cea de la măr şi păr. 13.2.3. Sortimentul de soiuri În fondul de germoplasmă organizat în România există cca 70 genotipuri de gutui, reprezentate de soiuri şi selecţii autohtone şi străine. Dintre acestea, în lista oficială pentru anul 2000 sunt propuse la înmulţire 8 soiuri care aparţin speciei C. oblonga şi se încadrează în primele trei varietăţi descrise la 4.2.1. 1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult răspândit în ţara noastră mai ales în sud şi sud-est. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană rară, sferic turtită, foarte productiv, însă sensibil la ger, boli şi 262
dăunători. Fructul este mijlociu spre mare, (200-400g), galben-auriu, maliform, cu coaste evidente şi cavitate pedunculară caracteristică. Pulpa este potrivit de suculentă, aromată, slab astringentă, bună pentru consum în stare propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom încă din prepârgă şi se păstrează puţin (30-60 zile). 2. Moldoveneşti – soi românesc (1982), de vigoare mică-mijlocie, cu coroană globuloasă-turtită, rezistent la ger, boli şi secetă, sensibil la monilioză, comportare bună la cloroză. Fruct mijlociu (330 g), maliform, puţin alungit spre zona calicială, galben-portocaliu, cu suprafaţa uşor ondulată prin coaste largi. Pulpa este galbenă-portocalie, cu puţine sclereide, potrivit de suculentă, bun pentru industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie. 3. Aurii – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, foarte productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mare (450-500 g), piriform-rotunjit, galben-portocaliu, cu pieliţa netedă lucioasă. Pulpa este densă, suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut aromată. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 4. Bereczki – soi de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi vestul ţării. Pomul are vigoare mare, cu coroana invers piramidală, cu plasticitate ecologică ridicată, produce abundent, rezistent la Monilinia, sensibil la ger. Fructul este mare spre foarte mare (600-800 g), larg-piriform cu proeminenţe, cu un mamelon peduncular brun-cenuşiu şi suprafaţa neuniform costată, de culoare gălbuie. Pulpa este gălbuie, intens aromată, dulce acidulată, plăcută la gust, de calitate foarte bună pentru consum şi industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie. 5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud-estul ţării noastre. Pomul este viguros, productiv, longeviv, formează o coroană globuloasă, rezistent la ger, sensibil la Monilinia. Fructul este mare sau foarte mare (400-800 g), scurt-piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafaţa aproape netedă, de culoare galben-verzui la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este alb-aurie, fină, slab astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide şi gust plăcut. Perioada de consum: octombrie-decembrie. 6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud-estul ţării noastre. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana larg-piramidală, productiv, pretenţios la condiţiile edafice şi climatice, sensibil la boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare (200-400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un gât mic asimetric, uneori puţin curbat, cu suprafaţa netedă, uşor costată spre extremităţi. Pulpa este gălbuie, cu gust plăcut uşor astringent. Perioada de consum: octombrie-ianuarie. 7. Aromate – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mijlociu spre mare (350-400 g), piriform-alungit, cu suprafaţa netedă, galbenlimonie, fără coaste. Pulpa este fermă, suculentă, intens aromată, plăcută la gust. Perioada de consum: octombrie-ianuarie. 263
8. De Huşi – soi românesc, viguros, productiv, cu coroana globuloasă, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu (300 g), maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma galbenă-aurie. Pulpa este lipsită de sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care devine dulce, uşor acidulată la maturitatea de consum. Perioada de consum: octombrie-februarie. 9. De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom viguros, longeviv, cu coroana invers-piramidală, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructele sunt neuniforme, de la mijlocii la foarte mari (160-570 g), piriforme, slab costate, cu epiderma mată, verde-gălbuie la recoltare, galbenă la maturitatea deplină. Pulpa este fermă, mediu acidulată, galbenă-aurie, plăcut aromată dar cu sclereide. Perioada de consum: noiembrie-martie. 10. De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari, maliforme, slab costate, moderat suculente, slab acidulate cu multe sclereide. Alte soiuri mai puţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii de Deltă, Mălăieţe etc. 13.2.4. Portaltoii gutuiului Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul. Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile locale (De Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor vigoare mare, dar au o bună ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt. Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams, EMA, EMC. Cts etc.), descrise la subcapitolul 12.2.4. Acestea imprimă gutuiului vigoare mică, precocitate şi productivitate bună. Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile uscate, granitice sau şistoase. În ţara noastră nu se utilizează acest portaltoi, care printre altele, este şi foarte sensibil la Erwinia amylovora. 13.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Marea majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10-60 cm. Până la 10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva rădăcini de schelet. Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a nu fi răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de peste două ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul anului, însă devine evidentă primăvara, când temperatura solului depăşeşte 3oC şi se continuă toamna târziu, până când temperatura solului scade la 2oC. Sistemul radicular are două valuri de creştere: în mai-iunie şi septembrie-octombrie. În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini, ce pornesc din zona coletului, ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale, pomii se conduc de regulă cu un singur trunchi de 30-60 cm, care se torsionează puternic. Pomii pot ajunge la înălţimi de 3-8 m. 264
Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase, acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat-alungite cu marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor, terminale, solitare şi se formează în vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în aceeaşi primăvară din muguri micşti. Înflorirea este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai-iunie, după formarea frunzelor, când se acumulează 248oC temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul fecundării şi deci, nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe lăstarii de rod apare un lăstar anticipat. Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi ramificaţia fructiferă. Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte 1-3 muguri micşti, din care, în anul următor, se vor forma doi lăstari fertili. Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari lungi, în treimea mijlocie şi superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân dorminzi. Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie. Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 13.2.3.), este inserat direct pe ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe. În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod intensitatea creşterii se reduce foarte mult. Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al IIlea de la plantare, rodeşte economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani. Unele exemplare pot trăi chiar 45-50 ani. Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile. Procentul de flori fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece înfloritul are loc după formarea completă a aparatului foliar. În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în funcţie de vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au întâlnit exemplare care au produs şi 100-170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire. 13.2.6. Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării pe terenuri în pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sud-vestice. De acest considerent se va avea în vedere şi la strabilirea distanţelor de plantare. În cazul unei iluminări insuficiente, gutuiul continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte, intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi intră într-o entropie accelerată. Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului, acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la 265
temperaturi de –27…-30oC dacă au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele, toamna, până la –2,2oC. Sistemul radicular rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile autohtone sunt mai rezistente la temperaturi scăzute decât cele introduse din sortimentul mondial. Pragul biologic al gutuiului este de 8,5oC. Din punct de vedere al temperaturii, gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant. Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu 500-550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai mari de 650-800 mm, dacă temperatura este corespunzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate suporta destul de bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară (2530 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie. Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %; salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund solurilor luto-argiloase sau argilo-nisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor, precum şi cele de la baza pantelor. 13.3. Particularităţi tehnologice 13.3.1. Specificul producerii materialului săditor În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B. Marangoli, 1980). Pentru o mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul de gutui franc, obţinut din soiurile locale. În acest sens s-a altoit soiul “Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”, obţinându-se rezultate foarte bune (A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau puieţi care cresc bine în câmpul I, ajung la grosimea de altoire şi au seva activă pe toată campania de altoire. O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj. Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul, cu inconvenientele prezentate anterior. 13.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului şi zona de cultură. Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 4 × 2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5 × 1,25 m. În zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 3 × 1,5 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe acelaşi portaltoi la 3 × 1 m (N. Cepoiu, 1994). Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor, trebuie mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană. 266
Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei producţii ridicate calitativ şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri într-un raport de 1:1, 2:1 sau 3:1. Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat sau tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi condus şi sub formă de piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe oblice etc. Datorită creşterilor foarte mari din perioada de tinereţe, pentru o bună garnisire, în special cu ramuri de rod, se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor. Tăierile de întreţinere şi fructificare Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui române suficient de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure suficientă hrană fructelor, se găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind garnisit cu măciulii debile, care nu-şi menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total. Măciuliile viguroase, grupate sub formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor reţine în coroană iar cele debile se suprimă sau se simplifică. Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu cca 1/3 pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dorminzi. Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani. În perioada de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru reîntinerire şi evitarea degarnisirii. Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau toamna. Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei, panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc. Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate. Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi, ogorul lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc. Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10-20 t/ha gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha. De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg. Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric. Astfel, în plantaţiile tinere se vor aplica anual 2-3 udări cu 250300 m3 apă/ha, iar în cele mature norma de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În general se vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai mici de apă. 267
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători, totuşi unii dintre aceştia pot compromite producţia dintr-un an sau chiar cultura în întregime. Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană (Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Combaterea acestei bacterioze este aproape imposibilă. Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din San José, afidele şi păianjenii roşii. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu produsele recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 13.1. Tabelul 13.1. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR SI DAUNATORILOR LA GUTUI Nr. Fenofaza Crt. 0 1 1 Dezmugurit, Înfrunzire (apox. 15-20 aprilie) Deschiderea primelor flori Când 10-15% 2 dintre flori şiau scuturat petalele (aprox. 10.15 mai)
3
Tratament postfloral (10-14 zile de la T 2) 20-24 mai
Boli şi dăunători de combătut 2 Focul bacterian (Erwinia amylovora) Monilioză (Monilinia linharthiana)
Pesticide folosite
Observaţii
3 Turdacupral P.U. (0,5 %) Zeamă bordeleză (0,5%) Champion 50 WP (0,2%)
Tratamentul are acţiune preventivă, protejând rănile făcute cu ocazia tăierilor, de posibile infecţii (îndeosebi în zonele în care au fost infecţii în anii precedenţi).
4
Focul bacterian (Erwinia amylovora)
Champion 50 WP (0,04 %); Funguran OH (0,04 %); Kocide 101 (0,04 %)
Dacă a fost sau s-a depistat focul bacterian; tratamentul se face după igienizarea culturii.
Monilioză (Monilinia linharthiana)
Ronilan 50 WP (0,050,07 %); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1 %)
Dacă perioada este ploioasă tratamentul este obligatoriu, pentru protejarea fructelor abia formate.
Afide, insecte minatoare, defoliatoare
Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%); Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Zolone 35 EC (0,2%) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
Numai dacă este rezervă biologică sau sunt semnalate focare.
Pătarea brună (Diplocarpon soraweri) Monilioză (Monilinia linharthiana)
Folpan 50 WP (0,2 %); Dithane M 45 (0,2 %)
Viermele fructelor (Cydia pomonella)
Ronilan 50 WP (0,050,07%); Rovral 50 WP (0,1%); Sumilex 50 WP (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%); Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%)
268
Numai dacă timpul este ploios şi este rezervă biologică. Dacă este rezervă biologică.
0 4
5
1 Tratamentul 3 postfloral (aprox. 5 iunie)
Tratamentul 4 postfloral (aprox.15-20 iunie)
2
3
Continuare tabelul 13.1. 4
Antracnoză (Gnomonia sp.) Pătarea brună (Diplocarpon soraweri Monilioză (Monilinia linharthiana)
Folpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Mancozeb 80 WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%) Ronilan 50 WP (0,050,07%); Rovral 50 WP (0,1 %); Sumilex 50 WP (0,1%)
Viermele fructelor (Cydia pomonella), insecte minatoare, defoliatoare, afide
Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sinoratox R 35 (0,15%); Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
Boli ,idem T3 Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), defoliatoare
Idem, T3 Ecalux S (0,1 %) Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2% )
Dacă există rezervă biologică şi este necesară o intervenţie. Pentru protejarea lăstarilor şi a fructelor tinere.
Maturarea şi recoltarea fructelor - Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe pom este mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La maturitatea de consum, fructele ajung după minim 30 de zile. Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri semitimpurii şi soiuri târzii. Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de maturare târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de recoltare se poate aprecia după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui, cu excepţia cavităţii pedunculare şi caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza amidonului din jurul camerei seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la soiul Champion, 172 la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna). Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice caracteristice soiului şi se prelucrează dificil. Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod, deoarece în treimea superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura producţia anului următor. Recoltarea se va face în saci de recoltat, după care fructele se vor transfera în containere, care se vor introduce în depozite frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă. Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se păstrează puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu au demonstrat că acestea se pot păstra 90-120 zile în condiţii frigorifice şi 120180 zile în condiţii de atmosferă controlată.
269
CAPITOLUL 14 CULTURA MOŞMONULUI Mespillus germanica L.,
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
14.1. Impoortanţă, origine şi arie de răspândire 14.1.1. Importanţă Moşmonul este o specie cu o valoare economică redusă şi de aceea este şi foarte puţin cultivat în ţara noastră. Specia prezintă în primul rând o importanţă ştiinţifică, decorativă, dar şi alimentară. Importanţa alimentară - reiese din compoziţia fructelor care conţin: 10,612,14 % zaharuri; 1,1-1,5 % acizi; 2,53-5,03 % celuloză; 0,65-0,86 % substanţe proteice; 0,05-0,07 % tanin, săruri minerale, vitamine etc. Fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar numai după o perioadă de păstrare de minimum 1-2 luni, perioadă în care se înmoaie şi îşi pierd astringenţa. Fructele pot fi industrializate sub formă de pastă, marmeladă, lichior, cidru, rachiu etc. Lemnul moşmonului este dur, dar şi elastic, ceea ce îl face să fie mult apreciat în tâmplărie. Datorită florilor sale, frunzelor, dar şi portului, moşmonul poate fi considerat şi o plantă ornamentală, mai ales, M.g. aureo variegata Zabel şi M.g. f. argenteo-variegata Zabel, pentru parcuri şi grădini. Importanţa acestei specii reiese şi din faptul că are o plasticitate ecologică foarte mare. 14.1.2. Originea şi aria de răspândire Moşmonul este originar din Caucaz (V.A. Kolesnikov, 1973), creşte în stare sălbatică în majoritatea regiunilor din Europa cu climat temperat şi maritim. În cultură se întâlneşte în Polonia, Cehia, Germania, Belgia, Anglia, Franţa. De asemenea, se mai cultivă în Crimeea, Caucaz, Iran, Asia Mică, Asia Centrală, America de Nord (Gr. Mihăiescu, 1977). În ţara noastră este cultivat doar în grădini şi colecţii pomologice şi didactice. Exemplare izolate sau grupate sunt semnalate în centrele pomicole unde se cultivă şi gutuiul (V. Cireaşă, 1982). 270
14.2. Particularităţi biologice şi ecologice 14.2.1. Particularităţi de creştere şi fructificare Moşmonul creşte ca un arbust sau ca un pom propriu-zis cu înălţimea de 3-4 m. Sistemul radicular - este trasant, dar bine fixat în sol. Marea masă a rădăcinilor se află situată în stratul de sol cuprins între 100 şi 225 cm. Partea epigee - se aseamănă mult cu cea a gutuiului. Trunchiul este răsucit, cu scoarţa brună-cenuşie, coroana are formă neregulată, este răsfrântă. Lăstarii - sunt pubescenţi, frunzele sunt peţiolate, lanceolate, pubescente pe faţa inferioară, cu marginea limbului întreagă. Florile, înfloritul şi fructificarea - sunt asemănătoare cu cele de la gutui. Identice sunt şi ramurile de rod. Moşmonul face parte din genul Mespilus, fiind reprezentat de o singură specie – Mespilus germanica L., sinonim cu M. vulgaris Rehb. Moşmonul înfloreşte târziu primăvara (la sfârşitul lunii mai), este foarte precoce, fructifică începând cu anul al doilea de la plantare şi trăieşte 35-40 ani. Fructele sunt mici sau mijlocii, aproape sferice, brun-roşcate, cu cavitatea calicială foarte largă, în formă de cupă pe marginea căreia sunt inserate 5 sepale. Caliciul este persistent (figura 14.1.).
Fig. 14.1. - Fruct şi frunze de moşmon
14.2.2. Soiuri şi portaltoi În cultură se întâlneşte Moşmonul comun, originar din sudul Europei, cu fruct mic sau mijlociu (40-45 mm). Cu fructul mare, biotip cu origine necunoscută, probabil din N-E Europei; fructul are 58-67 mm şi este sferic turtit. Monstruos de Olanda, soi ameliorat în Olanda, asemănător la fruct cu cel prezentat anterior. Ca portaltoi se pot utiliza: moşmonul, gutuiul, păducelul şi scoruşul. 271
14.2.3. Cerinţele faţă de factorii ecologici Sunt moderate, moşmonul fiind o specie mult mai rustică decât gutuiul. Faţă de lumină are pretenţii moderate, cultura reuşind chiar şi intercalat cu alte specii pomicole. Are cerinţe moderate şi faţă de temperatură, reuşind bine în zone cu temperaturi medii de 8-9oC, dar şi de 10-11oC. Rezistă până la –36oC dacă amplitudinile de temperatură de la zi la noapte sunt reduse. Călduri mari de peste 30oC, corelate cu umiditate relativă scăzută, nu-i sunt prielnice. Preferă în schimb zonele mai umede şi mari răcoroase. Se întâlneşte până la altitudini de 900-1000 m. Faţă de apă este destul de pretenţios, reuşind bine în zone cu cca 800 mm precipitaţii. Nu are pretenţii deosebite faţă de sol, preferând însă solurile uşoare sau mijlocii, afânate, reavene, calde. 14.3. Particularităţi tehnologice Moşmonul se înmulţeşte prin seminţe, marcote şi altoire. Punctul de altoire trebuie să fie cât mai apropiat de suprafaţa solului, pentru a preveni apariţia lăstarilor din portaltoi. Distanţele de plantare sunt în general asemănătoare cu cele de la gutui. De asemenea, şi celelalte măsuri agrotehnice se aseamănă cu cele de la gutui. Particularitate reprezintă recoltarea fructelor. Această operaţie are loc la sfârşitul lunii octombrie, chiar începutul lunii noiembrie, după căderea primelor brume. Manipularea şi transportul fructelor este facilă datorită rezistenţei sporite ale acestora. În momentul recoltării sunt improprii consumului. După o păstrare de cca. 30-40 zile într-un depozit la 15oC, pulpa fructelor se înmoaie datorită unui proces de fermentare naturală, devine brună, dulce-acidulată, cu aromă fină, plăcută. În interiorul pulpei sunt înglobate cinci seminţe învelite cu un ţesut lignificat de culoare maronie-roşiatică, gros, ce ocupă o bună parte din volumul fructului. De aceea, partea edibilă a fructului este destul de redusă.
272
CAPITOLUL 15 CULTURA SCORUŞULUI Sorbus domestica,
Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae
15.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 15.1.1. Importanţă Scoruşul este cultivat pentru fructele sale care se pot consuma atât în stare proaspătă, cât mai ales industrializate sub formă de marmeladă, gem, pastă, dulceaţă, arome şi în special diferite băuturi. După date destul de vechi, compoziţia principală a fructelor este: zaharuri 8,16-10,21%; acizi organici 0,62-1,57%; vitamina C 19,88-44,83 mg/100g, vitamina A 10,52-16,0 mg %. De asemenea, substanţele pectice, proteinele şi tanoidele sunt prezente în procente importante în fructul scoruşului. Fructele se mai întrebuinţează în farmacie, pentru obţinerea medicamentelor diuretice, antiscorbutice şi antireumatismale. Scoruşul se mai cultivă şi ca plantă ornamentală, datorită portului frumos, florilor bogate şi abundente, frunzele care toamna se colorează în roşu etc. Lemnul scoruşului este foarte dur, de culoare brun-roşcată, mult apreciat la confecţionarea unor obiecte de artă. Totodată, scoarţa este folosită în industria tanantelor. Scoruşul este originar din Bazinul Mediteranean şi din nordul Europei. Este răspândit în Europa, Africa de Nord, Asia Mică şi vestul Siberiei. Ca plantă de cultură, în România această specie este aproape necunoscută. Se întâlneşte sporadic în zone din Transilvania şi Banat. 15.2. Particularităţi biologice şi ecologice 15.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Genul Sorbus cuprinde peste 80 de specii, dar cele mai importante sunt: Sorbus domestica L. - creşte ca pom propriu-zis de 15-20 m, cu frunze imparipenat compuse cu 7-9 foliole, flori grupate în corimb, fructe globuloase, maliforme sau piriforme, cu diametrul de 2-3 cm, de culoare galbenă sau brună, 273
cu 2-5 lojii, având câte două seminţe în fiecare. Creşte spontan în Bazinul Mediteranean, este rezistent la secetă. La noi se întâlneşte în unele localităţi din Transilvania şi Banat. Sorbus aucuparia L. (scoruşul de grădină) - are fructe mai mici decât precedenta, roşii, rar gălbui, cu muguri tomentoşi (nu glabri ca S. domestica). Creşte spontan în Europa, Asia Mică şi vestul Siberiei. La noi se întâlneşte mai ales în zonele de munte. Sorbus melanocarpa (scoruşul arbustiv) - este un arbust înalt de 1-2 m, cu fructe negre. Are o rezistenţă mare la ger. 15.2.2. Soiuri de scoruş Lichiornaia (S. aucuparia x S. melanocarpa) - foarte rezistent la ger, cu fructe negre, dulci. Burkya (S. alpina x S. aucuparia) - foarte rezistent la ger, cu fructe mari, brune-roşiatice, dulci, acidulate. Granatnaia (S. aucuparia x Crataegus sanguinea) - rezistent la ger, semiiviguuros, fructe roşii-închis, dulci, acidulate. Mai există şi alte soiuri create în Rusia şi alte ţări limitrofe. 15.2.3. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular al scoruşului este puternic, marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol cuprins între 50 şi 80 cm, iar raza acestuia depăşeşte de 1,3-2 ori proiecţia coroanei. Partea epigee poate creşte diferit, de la pom propriu-zis la arbust, funcţie de specia din care provine. În primii ani, scoruşul creşte încet, după care ritmul de creştere se intensifică. De asemenea, intrarea pe rod este, influenţată de specie. Astfel, S.melanocarpa fructifică la 2-3 ani de la plantare, în timp ce S.aucuparia fructifică la 10-12 ani. Soiurile încep să fructifice la 4-5 ani. Florile sunt grupate în inflorescenţe (corimb), de asemenea Fig. 15.1. - Ramură cu fructe la Scoruş şi fructele. Producţia poate ajunge la 25-35 ani la 100-120 kg fructe/pom. Durata economică a unei plantaţii este de 50-60 ani, dar unele exemplare pot trăi 100-200 ani, chiar 500-600 ani. 274
15.2.4. Cerinţele faţă de factorii ecologici Scoruşul este o specie rustică, iubitoare de lumină. Faţă de temperatură are pretenţii reduse; rezistă până la –50oC, fapt pentru care este cultivat în regiunile nordice, improprii altor specii pomicole. Speciile sudice preferă solurile cu reacţie alcalină, iar cele nordice pe cele acide, turboase. În general, reuşeşte pe orice fel de sol, chiar şi pe cele superficiale, sărace, pietroase, calcaroase şi uscate. Nu suportă băltirea. 15.3. Particularităţi tehnologice Fiind o specie puţin cultivată la noi în ţară, tehnologia de cultură încă nu este stabilită. Datele bibliografice precizează următoarele: Distanţele de plantare: 4 x 2 m sau 5 x 2 m pentru speciile arbustive şi 8 x 6 m sau 8 x 10 m pentru cele arborescente. Soiurile existente sunt autosterile, de aceea într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri interfertile. Pregătirea solului şi plantarea sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Ca forme de coroană, cele mai indicate sunt cele naturale, dar şi piramida mixtă întreruptă sau leaderul modificat pentru speciile arborescente, iar pentru cele arbustive – tufa liberă. Tăierile de fructificare au ca principal scop rărirea coroanei. Cercetările efectuate de V.A. Kolesnikov (1973) arată că această specie răspunde bine atât la fertilizare, cât şi la irigare. Scoruşul se recoltează toamna târziu, după căderea primelor brume. Fructele se ţin bine de plantă până la recoltare. Recoltarea se face manual, desprinzând de pe ramuri întreaga inflorescenţă, fără a detaşa independent fructele. În vederea maturării, fructele se aşază în lădiţe sau pe rafturi, în straturi groase de 10-12 cm, în depozite la temperatura de 0-1oC şi umiditatea relativă de 80-85 %. După aproximativ 15-20 zile de păstrare, pulpa se înmoaie iar fructele devin proprii consumului.
275
CAPITOLUL 16 CULTURA PRUNULUI Prunus domestica L.
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
16.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 16.1.1. Importanţă Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus salicina şi pentru zonele de climat mediteranean. În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o sursă important de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de valoros. Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite forme (compot, dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.), fructe deshidratate, etc. De asemenea, fructele se pot folosi la prepararea diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este foarte complexă: substanţă uscată totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditate = 0,57-1,68%; substanţe tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C = 4,4-18,8 mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%; celuloză 6%; vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc. Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri: plasticitate ecologică mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi vegetativă; precocitate, producţii mari şi constante; perioadă lungă de valorificare a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a numeroase soiuri cu epoci foarte diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în octombrie; proporţia edibilă a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%); posibilităţi multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august, când în ţările occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe. Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din seminţe se extrag o serie de substanţe cu utilizări în industrie etc. Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul (alb, roz, roşu) florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător şi sunt folosite în consecinţă. 276
Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt şi deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de vindecare a unor boli. 16.1.2. Originea şi aria de răspândire Se presupune că această specie a fost adusă în sud-estul Europei din Caucaz, unde s-ar fi format prin încrucişarea naturală dintre P. Spinosa şi P. cerasifera. Studii mai recente precizează că soiurile de prun provin din trei centre, după cum urmează: - Centrul euro-asiatic – cuprinde cea mai mare parte a Europei (în principal Balcani), coasta caucaziană a Mării Negre şi Asia Mică. În aceste zone îşi au originea speciile Prunus institia Juss., Prunus cerasifera Ehrh., Prunus domestica L. şi Prunus spinosa L. - Centrul est-asiatic (China, Coreea, Japonia) este arealul de formare a soiurilor care provin din speciile Prunus salicina Lind., Prunus triflora Roxb., Prunus ussuriensis Rov et Rost şi Prunus simonii Carr. - Centrul nord-american (S.U.A. şi Canada) este zona de origine a speciilor Prunus armeniaca Baylei, Prunus nigra Ait., Prunus hortulana Baylei ş.a. Prunul este mult răspândit pe glob, în special în zonele temperate din emisfera nordică. Specia ocupă locul al-VI-lea pe glob, după mere, citrice, banane, piersici şi ananas şi locul al-II-lea în zonele temperate după măr, cu cca 1,7 milioane hectare şi o producţie totală de cca 13,5 milioane tone, din care o producţie comercializată de peste 7 milioane tone. Producţia cea mai mare de prune se obţine în Asia, urmată de Europa, America de Nord, America de Sud, Africa şi Oceania (tabelul 16.1.). Pe plan mondial, ţări mari producătoare sunt: China, S.U.A., Turcia, Argentina, Iugoslavia, România etc. În Europa, ţările mai producătoare sunt: Iugoslavia, România, Germania, Bulgaria, Franţa etc. (tabelul 16.2.). În România, producţia de prune se situează între 400 şi 600 mii tone, la o suprafaţă de cca 65.000 ha. De remarcat, faptul că prunul este singura specie la care suprafeţele şi producţia nu au scăzut evident chiar după anul 1990, de când ponderea producţiei este realizată în sectorul privat (cca 92%). Tabelul 16.1. Producţia mondială de prune (t) (Buletin FAO, 1999) Continentul Total, d.c. Asia Europa America de Nord America de Sud Africa Oceania
1997 7.808.217 3.631.677 2.846.582 819.190 232.839 163.596 35.500
277
1998 7.177.215 3.645.862 2.581.297 495.750 230.863 114.093 28.700
1999 7.306.623 3.647.099 2.499.589 683.850 252.635 113.900 28.900
Tabelul 16.2. Ţări mari producătoare de prune în Europa (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara Total, d.c. Iugoslavia România Germania Franţa Bulgaria Spania
1997 3.006.582 471.000 491.577 294.814 195.700 160.000 153.300
1998 2.729.297 480.000 404.370 338.680 209.700 148.000 136.100
1999 2.631.589 460.000 319.858 315.700 210.000 132.000 140.000 Tabelul 16.3.
Producţia de prune (t) (Anuarul Statistic al României, 1998) Judeţul Total, d.c. Argeş Vâlcea Bihor Caraş-Severin Dâmboviţa Arad Sălaj Buzău Iaşi
1991 372.500 48.090 22.548 11.051 17.178 20.181 5.699 13.429 11.629 12.500
1996 679.300 63.515 51.567 34587 36.072 30.016 35.719 40.172 32.223 16.400
1997 502.890 59.541 56.012 28.395 27.585 23.175 18.612 13.899 11.492 11.320
16.2. Particularităţi biologice şi ecologice 16.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Prunus cerasifera Ehrh. – corcoduşul sau mirobolanul – răspândit în toată Europa şi Asia, cu ponderea maximă în Balcani şi România. Specie cu mare plasticitate ecologică, cu fructe de mărimi, forme şi culori variabile. Este mult utilizat ca portaltoi pentru prun, cais sau piersic. Este folosit ca sursă de gene pentru rezistenţa la temperaturi scăzute, producţie mare şi maturare timpurie. Se pretează la hibridări interspecifice, obţinându-se multe genotipuri. Prunus spinosa L. – porumbarul – este singura specie de prun aflată în stare spontană în ţara noastră. Are fructele mici (cca 1 g), dar sunt şi varietăţi cu fructe mari, unele chiar introduse în cultură. P. spinosa are o variabilitate redusă, este puţin folosit în ameliorare. Totuşi, au fost obţinuţi mulţi genitori. Este o specie rustică, rezistentă la ger şi secetă, poate fi întrebuinţat ca portaltoi pentru prun, cais, piersic, mai ales formele viguroase care drajonează mai puţin. A. Liacu a omologat ca portaltoi Porumbarul de Iaşi. Unele varietăţi sunt foarte decorative. Prunus domestica L. – prunul de grădină, prunul domestic sau prunul vânăt. Deşi există multe ipoteze privind originea acestei specii (Crane, 1949; 278
Lawrance, 1952; Rîbin, 1936; Jukovschi, 1965; Salesse, 1973, 1979),
dovezile nu sunt concludente rămânând o problemă de studiu. În România, majoritatea soiurilor de prun din cultură aparţin acestei specii. Are o înrădăcinare superficială, talie mijlocie, drajonează uşor, fructele sunt de calitate. Reprezintă o bună sursă de gene pentru ameliorarea conţinutului în zahăr, înflorire târzie, productivitate mare. Este mai sensibil la boli şi ger. Prunus insititia L. – goldan, scolduş – prezintă trei varietăţi: italica, syriaca, nigra, toate asemănătoare cu P. domestica. Drajonează mai puternic decât P. domestica, fiind şi mai rezistent la factorii ecologici. Pomii prezintă un polimorfism accentuat, iar fructele sunt variabile ca mărime (20-25 mm) şi culoare, cu pruină multă şi pieliţă subţire. Pulpa este semicărnoasă sau apoasă, acrişoară şi în general astringentă, aderentă la majoritatea soiurilor. Prunus salicina L. indl. (Prunus triflora) – prune japoneze. Are capacitate mare de adaptare la sol, mai puţin la climă. Pomul se aseamănă cu P. domestica. Este o sursă bună de gene pentru culoare, mărime şi consistenţa fructului. Din acesta s-au format multe soiuri superioare, mai ales în zonele mediteraniene. Prunus simonii Carr. – prunul lui Simon, prună caisă. În Europa este răspândit mai mult în păduri. Fructul este turtit, roşu-închis sau purpuriu, cu pulpa fermă aromată, aderentă, intră repede pe rod şi este productiv. Prunus ussuriensis Kev. et Kost – prunul de Ussuria – se încrucişează uşor cu soiurile americane şi japoneze. Este rezistent la ger, bogat în zahăr şi aromat. Specii americane Prunus americana Marsh. – prunul american – este cea mai răspândită specie în America de Nord. Este folosit ca sursă de gene pentru rezistenţa la boli şi poate fi folosit (ocazional) ca portaltoi pentru prun şi piersic. Prunus alleghaniensis Porter – prunul de Allegany – este în general asemănător cu P. americana, este mai rezistent la boli, puţin pretenţios faţă de sol, dar drajonează mult. Prunus angustifolia Marsh. – pruna gâştelor – s-a folosit în America pentru obţinerea unor soiurti locale. Prunus maritima Marsh. – prunul de plajă – arbust, nu tolerează solurile umede, este rezistent la ger şi productiv. Fructele prezintă o mare variabilitate calitativă, de formă şi culoare. Prunus hortulana Bailey – pruna hortulană – formează uşor hibrizi cu alte specii de prun american. Prunus gracilis Engelm et Gr. – prune de Oklahoma – asemănător cu P. maritima. Creşte bine pe solurile nisipoase. Prunus mexicana – prunul mexican – este rezistent la secetă şi nu drajonează. Alte specii: P. munsoniana, P. nigra, P. subcordata, P. umbelata, P. Besseyi – au fost şi sunt puţin folosite în programele de ameliorare moderne. 279
16.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea prunului Actualul program de ameliorare genetică a prunului în România are obiective similare cu cele urmărite pe plan mondial şi se referă la însuşirile de calitate ale fructelor, de adaptare ecologică a pomilor, de rezistenţă la boli şi dăunători (D.W. Ramming, V. Cociu, 1991). Dintre principalele obiective precizăm: Epoca de maturare să fie cât mai lungă. Sortimentul actual de prun trebuie completat cu soiuri timpurii de calitate superioară. Pot fi utilizaţi ca genitori pentru acest caracter soiurile: Gras românesc, Gras ameliorat, Anna Späth, Vinete Româneşti, Valor, Prezident, Blue free etc. Mărimea fructelor este o însuşire absolut necesară. Genitori: Record, Dâmboviţa, Vâlcean etc. Detaşarea uşoară a sâmburelui de pulpă – genitori: descendenţi ai soiului Vinete de Italia (V. Cociu, 1977). Culoarea este un caracter important pentru valorificare. Sunt mai solicitate fructele de culoare verde cu diferite nuanţe şi culoare albastră, în special ultramarin. Fermitatea pulpei – caracteristică necesară manipulării, transportului şi prelucrării. Genitori recomandaţi: Bărdace, Alina, Tita, Flora, Prezident etc. Conţinutul în zahăr şi aciditate: minim 1,5 % aciditate şi 8-9 % zahăr. Genitori: French improved, Prezident, Gras românesc, Agen, Vinete româneşti, Montfort, Sugăr etc. Conţinut bogat în vitamina C. Genitori: Ialomiţa, Stanley, Sarmatic, Dâmboviţa, Gras românesc, Gras ameliorat etc. Gustul fructelor – caracter subiectiv – influenţat de consumator Însuşiri necesare pomului: vigoare redusă, tip de fructificare spur şi semispur, înflorire târzie, autofertilitate, productivitate mare, precocitate de rodire. Însuşiri necesare atât fructului, cât şi pomului: rezistenţa sau toleranţa la boli şi dăunători: Xanthomonas pruni, Transchelia pruni-spinosae, Coryneun beyjerincki, Monilinia laxa, Brachycandus helichrysi (afide), Plum pox virus – sunt cei mai periculoşi dăunători şi boli ai prunului. Metode de ameliorare - Metode standard – hibridarea şi selecţia clonală - Metode neconvenţionale – mutageneza artificială, biotehnologiile. 16.2.3. Sortimentul de soiuri Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul numeric, cât şi calitativ al soiurilor. El cuprinde 29 soiuri, dintre care 6 străine şi 24 autohtone (2000). Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea sporirii numărului de soiuri la 32-35. din care 23-25 soiuri româneşti. De 280
perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii, datorită cererii mari pe piaţa internaţională. 1. Rivers timpuriu - soi englezesc, de vigoare mijlocie, autofertil, dar bun polenizator, coroană globuloasă rară, ramuri de schelet viguroase, bine garnisite cu buchete de mai. Este precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze, pretenţios la sol. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-alungit, vânăt-violaceu, cu pruină albastră. Pulpa este galben-verzuie, semiconsistentă, suculentă, dulce, slab aromată, semiaderentă. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii iulie. Maturare eşalonată. 2. Diana - soi românesc (1983), de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, fructifică predominant pe ramuri de rod mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial autofertil, precoce, mediu productiv, rezistent la ger şi boli, sensibil la Plum-pox. Fructul este mare (50-60 g), de tip “renclod”, sferic turtit, colorat în albastru deschis, cu multă pruină grosieră cenuşiu-albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure. Prezintă uniformitate în maturare. Perioada de maturare: începutul lunii iulie. 3. Renclod de Caransebeş – soi românesc (1960) de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana semisferică spre conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, recomandat pentru zona de câmpie din sud şi subcolinară din sud-vestul ţării, rezistent la boli şi dăunători. Fructul este supramijlociu sau mare (40-60 g), sferic, uşor turtit la capete cu şanţul ventral pronunţat, de culoare vânăt-închis, cu puncte subcutanate cafenii, acoperit cu pruină bogată, cenuşie. Pulpa este galben-portocalie, suculentă, cu gust foarte plăcut, dulce-aromat. Soi autofertil, se vor folosi totuşi polenizatori. Este precoce, productiv (15-22 t/ha), cu bună rezistenţă la păstrare şi transport. Maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 4. Ialomiţa – soi românesc (1981) de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana semisferică sau piramidală, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, tolerant la Plum-pox, timpuriu şi foarte productiv (15-18 t/ha/500 pomi). Recomandat pentru zonele de sud şi sud-vest ale ţării. Fructul este mijlociu (35-45 g), sferic, uşor asimetric, vânăt închis, rezistent, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, de consistenţă medie, suculentă, cu gust bun. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 5. Vâlcean – soi românesc (1967), de vigoare mujlocie spre mare, cu coroana invers piramidală, uşor lărgită în partea superioară, cu ramurile de schelet solide, cu unghiuri de ramificare mari, bine garnisite cu ramuri fructifere scurte şi mijlocii. Fructul este mare spre foarte mare (65-75 g), sferic, uşor turtit la capete, vânăt închis, uniform, cu pruină puţină, albicioasă, persistentă. Pulpa este portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă. Soi autosteril, precoce, productiv (15-18 t/ha). Perioada de maturare: 15 iulie-5 august. 6. Bărăgan 17 – soi românesc (1960), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana conic-răsturnată sau cilindrică, relativ rară, cu ramuri de schelet drepte, garnisite cu numeroase buchete de mai, autosteril, rezistent la ger, secetă, precoce, foarte productiv (20-22 t/ha). Fructul este mare (40-50 g), ovoid, albastru închis, 281
cu multă pruină cenuşiu-violetă. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, plăcută la gust, neaderentă. Fructul este destinat pentru consum în stare proaspătă sau industrializată (deshidratare). Maturarea: 1-10 august. 7. Carpatin – soi românesc (1965), de vigoare mică-mijlocie, cu coroana piramidală, fructifică atât pe formaţiuni scurte, cât şi medii şi lungi, precoce (anii III-IV de la plantare), foarte productiv (20-25 t/ha), recomandat mai ales pentru sudul ţării, partea colinară; mediu rezistent la boli şi viroze. Fructul este de mărime medie (40-50 g), sferic-alungit, albastru închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este de culoare galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă, cu gust fin, neaderentă la sâmbure. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie –începutul lunii august. 8. Minerva – soi românesc (1960-obţinut, 1984-omologat), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana piramidală, ramuri de schelet bine garnisite cu buchete de mai şi ramuri mixte. Este precoce (IV) şi foarte productiv (peste 27 t/ha), rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autosteril, puţin pretenţios la tehnologia de cultură. Fructele sunt mijlocii spre mari (38-40 g). ovoide, uşor asimetrice, de culoare vânăt-violacee, acoperite cu pruină abundentă, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Este destinat în primul rând consumului în stare proaspătă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 9. Piteştean – soi românesc (1987-obţinut, 1981-omologat), semiviguros, cu coroana conică, ramuri de schelet bine garnisite, cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, rezistent la ger, secetă şi boli, tolerant la viroze, precoce (IV) şi productiv (24 t/ha), autosteril. Fructul este mare (45-50 g), ovoid, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină albastră. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure. Maturarea: 25 iulie-5 august. 10. Renclod Althan – soi vechi, obţinut în Boemia, pe cale generativă din soiul Reine Claude, este viguros, cu coroana invers-conică, ramuri de schelet solide, garnisite cu formaţiuni de rod scurte; este precoce şi mediu productiv (15 t/ha), rezistent la boli, secetă şi ger, autosteril, bun genitor şi polenizator. Fructul este mare (45-60 g), rotund, uşor aplatizat la poli, roşu-violaceu, cu pruină gri. Pulpa este galbenă-verzuie cu uşoare dungi roze sub epidermă, fermă, suculentă, gust bun, taninos, aromă specifică, neaderentă. Se pretează pentru consum în stare proaspătă sau industrializare. Maturarea: 25 iulie – 5 august. 11. Tita – soi românesc (1965/1990), de vigoare mică spre mare, cu coroana conic răsturnată, ramuri de schelet groase, bine garnisite cu buchete de mai, este precoce, produce moderat (12-14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi îngheţurile târzii de primăvară, autosteril. Fructul mare /50-60 g), ovoid, uşor alungit la vârf, albastru ultramarin, cu multă pruină gri. Pulpa galbenverzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust armonios. Este unul din cele mai apreciate soiuri, însă are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi rămâne în pulpă. Maturarea: 25 iulie-10 august. 282
12. Flora – soi românesc (1960), viguros, cu coroana conic răsturnată, cu fructificare mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger, semiprecoce, dar foarte productiv (peste 20 t/ha/500 pomi), autosteril. Fructul este mare (48-60 g), ovoidal spre sferic, uşor turtit, de culoare albastru ultramarin, acoperit cu pruină albastrăcenuşie. Pulpa este alb-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust plăcut armonios. Maturarea; 1-15 august. 13. Tuleu timpuriu – soi românesc (1966), semiviguros spre viguros, cu coroana piramidală uşor neregulată, cu unghiuri mari de ramificare, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii; nu este pretenţios la sol dar este mai sensibil la temperatură, semiprecoce şi semiproductiv (7-12 t/ha). Fructul este mediu (3545 g), ovoid, asimetric, cu baza lărgită, vânăt-violaceu, cu pruină cenuşiualbăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă şi suculentă, se desface în fascicole, cu gust dulce-acrişor, plăcut. Maturarea: 25 iulie-5 august. 14. Alina – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1990), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana conică răsturnată, relativ rară, ramurile de schelt groase, bine garnisite cu buchete de mai. Este precoce (anul IV), foarte productiv şi constant, rezistent la ger, tolerant la secetă şi boli virotice, sensibil la monilioză, autosteril. Fructul este mare (45-55 g), ovoid, albastru deschis cu nuanţe maronii, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de suculentă, consistentă, neaderentă. Epoca de maturare: prima decadă a lunii august. 15. Centenar – soi românesc obţinut în 1960, omologat în 1978 (Tuleu gras x Rivers timpuriu), de vigoare mijlocie sau submijlocie, coroană globuloasă cu ramuri fructifere de tip spur, este autosteril. Practic este cel mai productiv soi din România (32 t/ha), rezistent la ger, secetă şi boli; tolerant la Plum-pox. Fructul este mare (52 g), invers ovoid, albastru ultramarin, acoperit cu pruină multă, cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august, la 120 zile de la înflorire. 16. Sarmatic – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1989), de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana conic răsturnată, uşor neregulată, ramuri de schelet drepte, garnisite cu ramuri de rod mijlocii. Este autosteril, productiv (15-17 t/ha). Rezistă bine la ger, secetă şi boli, cu excepţia Plum-pox-ului. Fruct mijlociu (40 g), oval alungit, albastru cu puncte subcutanante roşietice, acoperit cu pruină fină. Pulpa este galben-verzuie, crocantă şi suculentă, cu gust dulceacidulat, armonios, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 17. Silvia – soi românesc (obţinut în 1960 - Renclod Althan x Rivers timpuriu, omologat în 1979), de vigoare medie, cu coroană piramidală, rară, cu fructificare pe formaţiuni scurte, precoce, productiv (17-20 t/ha), parţial autofertil, bun polenizator, tolerant la viroze, boli şi dăunători. Fructul este mare (55 g), elipsoidal, vânăt-violaceu, acoperit cu pruină cenuşie-albăstruie. Pulpa este albgălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 283
18. Pescăruş – soi românesc (obţinut în 1956 – Renclod Althan x Wilhelmina Späth, omologat în 1979), semiviguros, cu coroană invers-conică, ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formaţiuni de rod scurte, precoce, productiv (20-23 t/ha), rezistent la ger şi brume târzii, boli şi viroze. Deşi autofertil, se vor asigura polenizatori. Fructul este supramijlociu (43 g), ovoidal, asimetric, vânăt-negricios, acoperit cu pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie, mediu consistentă, semisuculentă, cu gust plăcut, uşor acidulat, neaderentă la sâmbure. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 19. Albatros – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1979), viguros, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet groase şi fructificare pe ramuri mijlocii şi lungi, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, incompatibil cu corcoduşul, autosteril. Fructul este mare (45 g), ovoidal-alungit, de culoare bordoviolet, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, fermă, potrivit de suculentă, cu gust armonios, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-140 zile de la înflorire. 20. D′Agen - soi franţuzesc (1964), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autofertil, precoce, productiv (20-24 t/ha). Fructul este mic (1835 g), invers-ovoid, uşor asimetric, roşu-violaceu, acoperit cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, semicrocantă, foarte dulce, semiaderentă la sâmbure, pretabilă la industrializare, perioada de maturare: sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-135 zile de la înflorit. 21. Dâmboviţa – soi românesc (obţinut în 1965 – Tuleu gras x Anna Späth, omologat în 1981), de vigoare mare, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide şi fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, foarte productiv (27-30 t/ha), autosteril, rezistent la ger şi viroze. Fructul este mare (51 g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt închis, acoperit cu multă pruină cenuşie, foarte atrăgător. Pulpa este de culoare galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august. 22. Tuleu gras –soi românesc foarte vechi (1920), semiviguros, cu coroana invers-conică, cu ramuri de schelet fragile, unghiuri mici de ramificare, se deformează sub greutatea rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este precoce, productiv (20-25 t/ha), dar inconstant. Este androsteril şi incompatibil cu corcoduşul. Este tolerant la viroze, sensibil la afide, monilinia şi ger. Fructul este mijlociu (30-35 g), elipsoidal, cu vârful rotunjit, de culoare vânăt-închis, cu pruină albăstruie şi cu rugină spre bază. Pulpa este galben-verzuie, aşchiată, consistentă, crocantă, neaderentă, cu gust foarte bun, dulce-amărui. Sunt considerate fructe de calitate superioară. Epoca de maturare: mijlocul lunii august. 23. Stanley – soi american, foarte vechi (1926), de vigoare medie, cu coroană conic-răsturnată, ramuri de schelet semiviguroase, garnisite în special cu buchete de mai. Este precoce, productiv (25 t/ha), tolerant la Plum-pox, autofertil şi foarte bun polenizator. Fructul este mediu (30-40 g), elipsoidal, asimetric, cu sudură capelară evidentă vânăt-închis, acoperit cu pruină albăstruie. Fructele se colorează cu mult înainte de maturitatea deplină. Din punct de vedere 284
organoleptic, fructul este de calitate medie, mai ales dacă este recoltat în avans. Pulpa este gălbuie, consistentă. dulceagă, slab aromată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la 130-140 zile de la înflorire. 24. Vânăt de Italia – soi italian (probabil), viguros, cu coroana largă, răsfirată, fructifică pe buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi, este precoce, mediu productiv şi inconstant, sensibil la viroze, pretenţios la căldură şi umiditate. Fructul este mediu spre mare (35-40 g), rotunjit, uşor alungit, uneori asimetric, vânăt închis, acoperit cu pruină albăstruie. Pulpa este galbenă, de consistenţă medie, gust bun, aromă plăcut moderată, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la cca 130-140 zile de la înflorire. 25. Anna Späth – soi vechi (1860), de origine germană, de vigoare submijlocie, cu coroana invers piramidală, ramuri de schelet puternice, garnisite cu formaţiuni fructifere predominant scurte. Soi rustic, precoce, productiv (23 t/ha), autofertil, bun polenizator, rezistent la ger şi secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze, sensibil la monilioză. Fructul este mare (26-42 g), globulos, roşu-vineţiu, acoperit cu pruină albăstruie, cu brazda ventrală largă. Pulpa este galbenă-verzuie, suculentă, moale, dulce, slab acidulată, neaderentă, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie – prima decadă a lunii octombrie, la cca 130-140 zile de la înflorire. 26. Gras ameliorat – soi românesc, obţinut din Gras românesc (1950), este viguros; fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi; semiprecoce, productiv (25-30 t/ha), autofertil şi bun polenizator; rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul este mare (45 g), globulos, uşor alungit la capete, de culoare vânăt-roşcată cu striaţiuni neregulate, castaniu-deschis, cu pruină groasă violacee, peduncul bine prins de ramură şi fruct. Pulpa este crocantă sau semicrocantă, suculentă, de culoare galben-verzui, neaderentă la sâmbure, gust dulce, slab acidulat, aromă fină, plăcută. La supramaturare fructele devin sensibile la manipulări şi transport. Maturare:prima jumătate a lunii septembrie, cu 2 săptămâni înaintea soiului Gras românesc, la cca 135-140 zile de la înflorire. 27. Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri mijlocii, lungi, dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi, elastice, ce formează o coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi viroze, autofertil. Prezintă mai multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este submijlociu (18-35 g), elipsoidal, vânăt-deschis, cu multă pruină albăstruiealbicioasă. Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce, mediu suculentă, neaderentă. Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune pentru industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: decada a II-a a lunii septembrie, la 135-140 zile de la înflorire. 28. Record – soi românesc (obţinut în 1958, omologat în 1982), semiviguros, cu coroana conic-răsturnată, ramuri de rod puternice şi formaţiuni de rod preponderent scurte, semiprecoce (IV-V) şi foarte productiv (20-25 t/ha), autofertil. Fructul este foarte mare (75 g), sferic, alungit, vânăt-închis, cu pruină grosieră, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, consistentă, mediu suculentă, cu 285
gust armonios şi aromă fină, neaderentă, cu destinaţie mixtă. Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la cca 140 zile de la înflorit. 29. Gras românesc – soi românesc, viguros, cu coroana sferică, deasă, cu fructificare preponderentă pe formaţiuni mijlocii şi lungi. Este semiprecoce, foarte productiv (27 t/ha), autofertil, rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (20-25 g), sferic, vânăt-închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, moale, foarte dulce, cu aciditate scăzută, aderentă la sâmbure, bună în special pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie, la 135-140 zile de la înflorit, fructele menţinându-se pe pom până toamna târziu. În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau clone ale celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De asemenea, au fost introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care mai trebuie studiate din punct de vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth gerstetter (Regina precoce), Blue Free, Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor, Verity, Vision etc. O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de calitate superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr şi vitamine. 16.2.4. Portaltoii prunului Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12 portaltoi, dintre care 9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial, lista portaltoilor pentru prun este mult mai mare şi într-o dinamică accentuată. Corcoduşul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai utilizaţi portaltoi pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce uşor, are procent ridicat de germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi cresc bine în câmpul I, asigură procent mare de prindere la altoire şi este compatibil cu majoritatea soiurilor; nu drajonează cu excepţia unor biotipori. În plantaţie, pomii altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate ecologică, imprimă pomilor vigoare mare, precocitate medie, longevitate (30-40 ani), productivitate şi fructe de calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate în livadă, incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc. Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de răsărire de 58-85, dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956, Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori (Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au arătat că mirobolanul cu fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o rezistenţă superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii. Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile naturale de mirobolan ci anumite clone selecţionate. Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt: 286
Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi lignificaţi. Procentul de înrădăcinare este de 70. Este viguros, cu bun ancoraj în sol, nu drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la secetă. Este incompatibil cu soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte foarte puţin. Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr-o serie mai numeroasă (A.C.D.), obţinut în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu prin marcotaj, are un ancoraj bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au productivitate ridicată, dar intră târziu pe rod. Este sensibil la ger şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi Mirabelle (Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România. Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi vegetativ prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompatibil cu Renclod Althan şi alte soiuri. Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte prin butaşi. Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună cu soiuri europene şi asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului, dar este sensibil la nematozi. Nu se foloseşte în România. Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun ancoraj în sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi calitate superioară fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are compatibilitate bună cu majoritatea soiurilor şi este liber de viroze. Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti portaltoi au o bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere mai redusă, pomii sunt mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare mai superficială, sunt mai sensibili la ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În pepinieră, procentul de răsărire este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea la altoire şi producţia de pomi STAS este mai mică. P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun ancoraj în sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu toate soiurile. Este sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se înmulţeşte pe cale generativă. P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună înrădăcinare şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ. P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă, semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează. Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin butaşi (I. Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I. Tudor, 1992). Imprimă pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează puternic. Este un portaltoi de perspectivă pentru România şi chiar Europa. Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi), dar şi prin meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă 287
importanţă mai ales pe terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe cele cu textură medie. P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la Sharka. P.F. Scolduş – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de vigoare medie, rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu grad ridicat de argilă. Are mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş 1, care se foloseşte în programele de ameliorare din România şi Franţa. Se foloseşte în cultură foarte puţin. P.F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale generativă, de vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi soiurilor altoite. Este compatibil cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi productive. Nu este înmulţit în producţie. Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu tendinţă de drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil la cancerul bacterian al rădăcinilor şi la Plum-pox. Este folosit pe scară redusă pe solurile mai grele şi mai umede fără exces de umezeală (Iacob, 1981). Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi marcotaj), soiurile altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi productive. Ancorajul în sol este destul de bun, dar sistemul radicular este redus. Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene, nu drajonează. Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi şi chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf), precocitate şi productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este rezistent la temperaturi scăzute. Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1, Ackerman, Saint Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc. Portaltoi interspecifici: Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x P.persica) – se înmulţeşte prin butaşi. Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa). Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x R. Red Globe). Se înmulţeşte prin butaşi. G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa). Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare foarte mare, se înmulţeşte prin butaşi. Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA). Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte mare. Ca portaltoi pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru anumite soiuri şi condiţii ecologice. De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în special unor soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt: 288
Prunus hortulana, P. americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de Nanking), P. besseyi (Vişinul de nisip). 16.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale prunului 16.2.5.1. Sistemul radicular Creşterea sistemului radicular este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de întreţinere. Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat. Majoritatea rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm. Rădăcinile constituie 27-45% din greutatea pomului, acestea având direcţie orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul II-IV. Dezvoltarea rădăcinilor în plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie. Situarea rădăcinilor în stratul superior al solului, permite cultura prunului şi pe soluri mai subţiri, cu conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar. Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor la ger şi secetă. La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri, pătrund mai adânc în sol, chiar până la 120-130 cm, dar marea masă a lor se află în stratul de sol cuprins între 30 şi 60 cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2-3 ori proiecţia coroanei. 16.2.5.2. Partea epigee Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi. Trunchiul este în general drept, mai rar torsionat (Roşior văratec, Montfort), cu ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă de plăci poliedrice (Agen, Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor formează un trunchi mijlociu, cu diametrul în medie de 25-35 cm. Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a ramurilor, precum şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium, Eric, Simon), piramidală (Tuleu gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De Bistriţa), invers piramidală (Anna Späth, Peche, Uriaşe), globuloasă (Agen, Renclod negru, Ontaria, Vinete de Italia), turtită (Renclod verde, Montfort) etc. De asemenea, după capacitatea de ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot avea coroane dese (Agen, Minerva) sau rare (Nectarina roşie, Stanley) care fructifică în special pe buchete de mai. Alte soiuri (Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti) fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi. Diametrul coroanei în perioada de rodire maximă poate atinge 4-7 m. În mod natural, prunul poate ajunge la 8-10 m înălţime, dar în plantaţii nu depăşeşte 4-5 m. Prunul are o creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea ramurilor anuale atingând frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin operaţiuni în verde. La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând lucrări de formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de ramificare şi de formare a lăstarilor anticipaţi este redusă. 289
În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor mai este influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice. Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere (pintenul, spinul şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramura mixtă). În condiţii ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile preflorifere evoluează în ramuri florifere. Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi trăiesc 3-6 ani. Ramurile mixte mijlocii au 5-30 cm lungime şi au inserate pe ele atât muguri floriferi în treimea mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile mixte lungi întâlnite cu preponderenţă la anumite soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la bază 1-3 muguri vegetativi, apoi muguri vegetativi şi floriferi în grupuri, iar spre vârf din nou muguri vegetativi. Cunoaşterea acestor ramuri are importanţă la efectuarea tăierilor de fructificare, spre a nu îndepărta porţiunile cu muguri floriferi. Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de dimensiuni diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie, Stanley, Silvia), simultan cu înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire (Centenar, Vinete româneşti). Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte diferite, după cum au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De asemenea, fructele pot fi grupate după destinaţie: pentru consum în starea proaspătă, pentru semi-industrializare sau industrializare sub diferite forme. Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea lunii martie) şi trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi, începutul creşterii lăstarilor, umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi creşterea fructelor. Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi poate dura 4-12 zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee (aprilie), florile nefiind afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară. Epoca de înflorire este diferită, soiurile grupându-se astfel: cu înflorire timpurie (Silvia, Simionis, Ţar, Victoria, Gras românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie (Tuleu gras, Vinete româneşti, Agen, Vinete de Italia, Anna Spath). Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol determinant în asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază de la soi la soi, dar în limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării înfloritului poate varia de la o zonă la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea conform determinismului lor genetic. Diferenţa poate varia de la 1-2 zile până la 7-15 zile. Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării şi fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile (autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de natura polenului. 290
Soiuri autofertile: Anna Späth, Agen, Stanley, Vinete româneşti, Renclod verde, Sugar, Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat, Ontaria, Record. Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Althan, Tuleu timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar. Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În funcţie de procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica astfel: - rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan (19,7%), Grand Prize (15,7%); - bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%), Stanley (43,4%), Peche (45,3%); - foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%), Gras ameliorat (81,1%), Anna Späth (81,4%). Stabilirea celor mai buni polenizatori şi deci, asigurarea fecundării cu polen corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi, poate să dubleze sau chiar să tripleze producţia, chiar în afara sporului ce se poate obţine printr-o agrotehnică superioară. Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc perechi de soiuri intersterile. În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într-o parcelă trebuie să existe soiuri polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire cu soiurile de bază. Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20-30% din flori, iar procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (1930%) rămân în pom până la maturitate cca 20-30% fructe. Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regulă, într-un singur val, în maiiulie la pomii tineri şi mai-iunie la pomii maturi. Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI-1.XI, fiind influenţată de soi şi de condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la sfârşitul înfloritului până la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi (Rivers timpuriu) până la 137-140 zile pentru soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc, Anna Späth, Vinete româneşti). Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în: - foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie, Ţar, Renclod Qullins; - timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Ontario, Superb, Roşioare văratice, Alina, Tita, Centenar, Silvia; - mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş, Dâmboviţa, Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna Späth; - târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de Italia, Gras românesc, Record, Renclod Bavay. 291
Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor ecologice din diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi de 7-20 de zile. Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie. Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta fiind favorizată de o supraproducţie dintr-un an (nereglată), de condiţiile ecologice improprii sau de nerespectarea tehnologiei de cultură. Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare. Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi, agrotehnica aplicată. Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă din anul 3-4 de la plantare, altele la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth). Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la soi la soi, cu diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc. P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani de la plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi. Face excepţie soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit. Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în condiţiile de la Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul Vinete româneşti la peste 18 t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat producţii între aceste valori (833 pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie, producţiile la soiurile de prun se situează între 12 şi 15 t/ha. Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în 1988, la S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar, iar în 1963 la S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu gras şi 55 t/ha la soiul Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley, Centenar, Silvia, Tuleu gras, Româneşti, Anna Späth. Foarte slab productive s-au dovedit soiurile: Vinete româneşti, Vinete de Italia, Nectarina roşie, Bosniace, Montfort. În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10-12 ani, rămâne relativ constantă încă 8-10 ani, după care scade treptat. Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi părului şi se datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai devreme, sensibilitatea la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe corcoduş trăiesc în medie 25-30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi chiar mai mult. Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea de rodire 10-14 ani. După 25-30 ani intră, de regulă, în perioada de declin. 16.2.6. Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie reuşind bine în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11oC. Rezistenţa la ger a soiurilor de prun, depinde de specia din care provin şi locul de 292
origine, de durata repausului şi dinamica temperaturilor în cursul iernii, de gradul de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea fitosanitară etc. Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel din Ussuria şi cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50…-55oC. Soiurile provenite din P. domestica rezistă până la –32…-36oC şi chiar –38oC în condiţiile călirii corespunzătoare şi a descreşterii treptate a temperaturilor. Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare pomilor. În faza de boboc, florile rezistă până la –3oC…-4,4oC, florile deschise de la –0,5 la –2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1oC. Cel mai sensibil organ al florilor este pistilul, apoi ovarul. Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când temperatura trebuie să fie între 10 şi 12oC, iar temperaturile diurne extreme să depăşească 2oC, respectiv 25oC, altfel florile cad în masă sau fecundarea este deficitară. Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie de 321oC, pentru maturarea fructelor 2000-2200oC la soiurile timpurii şi de 3200-3500oC pentru soiurile târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16oC şi 17oC, iar media minimelor de +3,9…+4,4oC (Gh. Amzăr, 1984). În toate zonele de cultură a prunului se asigură necesarul de frig pentru ieşirea din repausul biologic. Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii prunului. Temperaturi mai mari de 35oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe frunze, ramuri şi fructe. Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad anual 600-700 mm, din care 200-250 mm în lunile mai, iunie şi iulie. Umiditatea relativă optimă este de 68-72, iar în iulie de 56-64 %. În celelalte zone, cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii prunului este posibilă numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele faţă de apă. Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile târzii necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii. Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor altoite pe portaltoi zarzăr şi piersic şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea, precipitaţiile abundente şi reci din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar cele din timpul maturării fructelor favorizează atacul unor boli criptogamice (Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor. Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de portaltoi o influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă s-a manifestat prin căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere slabă sau incompletă a mugurilor floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de iulie, Ţar, Vinete de Italia. Soiuri rezistente la secetă s-au dovedit: Abundenţa, Anna Späth, Kirke, Mirabelle de Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ etc. (V. Cociu şi colab., 1997).
293
S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt respectate, inclusiv normarea încărcăturii de rod. Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele mai mari cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine expuşi. În condiţii de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger, produc mai puţin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate şi cu un conţinut mai scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi în plantaţiile prea dese, mai ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea zonele umbrite se degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi alegerea formei de coroană optimă. Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine aproape pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea portaltoilor prunului au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol. În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi chiar pe cele nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde şi mai ravene de tip cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul este specia care poate suporta cel mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,87,2). De asemenea, această specie rezistă până la un conţinut de 15-16% CaCO3 în sol (optim până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu suficiente precipitaţii. Prunul este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii mari faţă de porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol neafectat de procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim 30%. Este o condiţie obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte însuşiri fizico-chimice sunt normale. 16.3. Particularităţi tehnologice 16.3.1. Specificul producerii materialului săditor Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului săditor a pus probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor. Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din multitudinea portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi prunul comun. Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat-o în ultimul timp formele interspecifice prezentate. Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special plum-pox şi compatibilitatea dintre portaltoi şi soi. Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se plantează sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce drajonează şi ale căror producţii sunt destinate industrializării. Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi prin semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine 294
pomi cu sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea pivotului puietului la adâncimea de 15-20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi grosimea optimă de altoire. În câmpul I se altoieşte mai întâi prunul franc şi apoi corcoduşul (P. Parnia, 1992), La noi în ţară se practică altoirea cu mugure dormind, iar în caz de neprindere sau degerare peste iarnă se va utiliza realtoirea cu mugure în placaj, altoirea cu mugure crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea soiurilor de prun formează lăstari anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite proiectarea primului etaj al coroanei. Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar creşte mai greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în câmpul I, spre deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea, prunului i se va lăsa la rărire un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai des. 16.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi: -“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici platouri. Se folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi înalt şi coroană naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura prunului. Producţiile sunt mici şi calitativ inferioare, destinate mai ales industrializării. - Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona colinară şi constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1-1,0 ha) cu plante anuale intercalate de pruni şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se recomandă mai ales în zonele agroturistice. - Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,21 ha. Sunt destinate consumului propriu, semiindustrializării şi într-o mică parte, comerţului local sau zonal. - Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan mondial. Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură pură în toate cele trei sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv. - Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan mondial. Pomii folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6 m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha. De asemenea, distanţe mai mari (7 x 7 m) se practică şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor. În acest sistem pomii nu acoperă tot spaţiul destinat, investiţiile sunt relativ reduse, iar capacitatea de producţie mică (5-8 t/ha). Există tendinţa de renunţare la acest sistem. - Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de coroană aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5-5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m. Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi portaltoi specifici, iar aceştia să fie în corelaţie cu factorii de mediu. 295
- Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este diferit de cel de la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte redusă, în plus au şi alte caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce corespund următoarelor distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc. Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000-1500 pomi/ha include obligatoriu verigi tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei anumite structuri a coroanelor prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe tot versantul, evitându-se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă mare (15-25%), prunul se amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele deficitare în precipitaţii puternic iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie nordică, estică sau vestică, unde deficitul hidric este mai redus. Tabelul 16.4. Polenizatorii principalelor soiuri de prun (după R. Roman) Soiul de polenizat Agen Anna Späth Gras ameliorat Rivers timpuriu Tuleu gras Tuleu timpuriu Vinete româneşti Silvia Centenar Diana Ialomiţa Piteştean Carpatin Minerva Dâmboviţa Pescăruş
Principalele soiuri polenizatoare Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu. Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan Anna Späth, Agen, Renclod Althan Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan Anna Späth, Renclod Althan, Stanley
Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor, până la venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi primăvara foarte devreme, imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există 296
posibilitatea de a se planta şi în ferestrele iernii, când temperatura este de peste 2-3oC, nu recomandăm această epocă datorită riscurilor foarte mari. Datorită faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar cele autofertile dau producţii mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 3-4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă de maturare şi necesită aceeaşi agrotehnică. Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3 sau 1:4. Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o distanţă mai mare de 25-30 m faţă de cele de bază. Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o influenţă diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra raportului pulpă/sâmbure, conţinutului în substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare şi duratei de păstrare a fructelor. În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru prun (tabelul 16.4.). Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în obţinerea producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a exista o barieră netă între ele. Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de bază următoarele: - formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat; - garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de rod; - facilitarea lucrărilor mecanizate etc. Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus, vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida mixtă, palmeta cu braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a coroanelor la prun, trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi capacitatea de emitere a lăstarilor anticipaţi. Formarea corectă şi rapidă a coroanei se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din perioada de repaus cu intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai recomandate. Astfel, perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani. Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse, limitându-se la strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri încep să fructifice, iar greutatea fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de creştere verticală. De asemenea, la aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de ramificare proiectată, iar dacă acest lucru nu s-a realizat ramura anuală se va scurta în primăvară. Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive: alegerea ramurilor de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet. Pentru aceasta se vor reţine ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare pentru forma de coroană aleasă. Aceste ramuri se vor scurta cu 10-12 cm, mai sus de locul în care dorim să se formeze viitoarele ramuri de schelet. Celelalte ramuri, 297
cu poziţii incorecte, se vor suprima la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor. După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au 2-4 cm. La sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15-25 cm, se vor alege alte ramuri de schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari se ciupesc sau se răresc, lăsând numai pe cei dispuşi bilateral altern-exterior, cu punctele de inserţie la 15-20 cm. Operaţiile se continuă până la formarea completă a coroanei. La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi de 45-55o , pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau lăstarii din colet formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura pomul. Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele vegetative, a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri, pentru o mai bună iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc. Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor fiziologică, specia şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău plasate. Ramurile roditoare se vor rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi în prima perioadă de rodire, unde se manifestă scăderea potenţialului de creştere, este necesar ca la 3-4 ani să se efectueze tăieri uşoare de reducţie, prin scurtarea ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de garnisire. Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de garnisire care nu depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură cele mai slabe. Ramurile de garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de ramificare 50-55o se scurtează la 8-10 muguri, iar cele mai lungi cu unghi de ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau se scurtează la 8-10 muguri, de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3-1/2 din lungimea lor. La prun se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual sau la cei tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de reîntinerire mai severe la nivelul scheletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod solul se poate cultiva cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându-se culturi intercalate. De asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5-2,0 m. În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de panta terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat, în timp ce în zonele colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi înierbate, iar iarba cosită de 2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura) se va efectua la 12-15 cm, iar discuirea sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a dat rezultate în cultura prunului este erbicidarea pe rândul de pomi. În această situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau lăstarii din colet. Erbicide 298
folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha, Caragard 450 =68 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250 = 5 kg/ha, Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4 kg/ha, Galant 4-5 kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc. Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, textură, regimul de precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi diagnoza foliară sunt principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea. La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage din sol: 47 kg N, 12 kg P2O5, 72 kg K2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste cantităţi extrase definitiv din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale conţinute în fructe şi lemnul nou, şi anume de: 18 kg N, 6 kg P2O5, 40 kg K2O, 33 kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre cele două grupe de cifre ajunge din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute. După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de: N = 2,13-2,40 %; K2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %; Mn = 55-80 ppm; B = 33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste cosumuri, o plantaţie matură de prun are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 30-40 t gunoi de grajd. Aceste doze se corelează cu elementele prezentate anterior. În plantaţiile tinere aceste doze se reduc cu 1/3 până la 1/4 Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când temperatura solului este de 16-18oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce şi se opreşte sub 2oC. De asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura creşterii temperaturii solului peste 18-20oC. Umiditatea optimă a solului pentru activitatea rădăcinilor prunului este de 60-80 % din capacitatea de câmp. Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o singură repriză, toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi iarna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat. Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de permeabilitatea pentru apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35 % argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile, 1/3 din doza de azot se aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor. Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate toamna şi încorporate în luna mai. În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în care îngrăşămintele pentru pomi se aplică local, intervalele dintre pomi care rămân nelucrate se fertilizează suplimentar cu 50 kg N/ha după fiecare coasă. 299
Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile moderat umede (550-650 mm anual), dacă din acestea cel puţin 200-250 mm nu cad în lunile mai, iunie şi iulie. În aceste situaţii se vor aplica 3-4 udări cu 20-30 l apă la fiecare pom sau 3-4 udări cu 350-450 m3/ha pentru ca apa să ajungă la 2060 cm, zona de creştere a majorităţii rădăcinilor absorbante şi să asigure 60-80 % din capacitatea de câmp. Perioadele critice în aprovizionarea prunului cu apă sunt: după înflorit, în faza de întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face udarea de aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi previne debilitarea pomilor. Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în condiţiile în care prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din entomofauna naturală polenizatoare este distrusă. În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod, înfloresc abundent, sunt interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului polenizator nici fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea agentului polenizator se face prin introducerea în plantaţie a 2-3 stupi cu albine la hectar. Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s-a putut constata că multe dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen conduce la obţinerea unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu efecte negative asupra valorificării. În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia puţini muguri de rod pentru anul următor instalându-se astfel periodicitatea de rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu ramuri fragile, acestea – adesea se rup sub greutatea fructelor compromiţând viitorul pomului. Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două măsuri mai importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor. Referitor la prima măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu rod se vor efectua tăieri severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu puţini muguri floriferi tăierile vor fi mai reduse, acestea realizându-se prin răriri. Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o producţie foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor. Există mai multe metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic este cea chimică. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în tehnologia de cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate compromite total producţia din anul respectiv, dar şi din anii următori. Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea fructelor sau hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători: viespea fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele 300
– care sunt şi vectori ai virozelor etc. Combaterea acestora se face prin 2-3 tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în perioada de vegetaţie conform tabelului 16.5. Tabelul 16.5 Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului Nr. crt. 0 1
2
Fenofaza 1 Repaus vegetativ
Umflarea mugurilor (aprilie I-II)
3
Înfoierea corolei, buton alb (aprilie II-III)
4
Începutul scuturării petalelor (aprilie IIImai I)
5
Fructul cu diametrul de 0,5-1,0 cm (mai / II-III)
Boli şi dăunători de combătut 2
Pesticidele folosite 3
Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus): Păduchii testoşi ai prunului; Ouă de păianjeni, Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), Ouă de acarieni Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila)
Carbetox 37CE (0,8-1,0 %), Polisulfură de bariu (6,0 %)
Insecte defoliatoare (Orgya sp., cotari); Monilioză; (Monilinia laxa, Monilinia fructigena), Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila bacterioze Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) insecte defoliatoare (Orgya antiqua, Malocosoma neustria, Chematobia brumata,Hybernia defoliaria) Acarieni, păduchi de frunză, viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) Viermele prunelor, G1 (Cydia funebrana)
Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %)
301
US 1 (1,5 %)
Turdacupral (0,5 %) Captadin 50 PU (0,25 %) Polibar (1,0 %)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2 %),; Dithane M 45 (0,2 %); Captadin 50 PU (0,25 %) Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80 (0,15%); Sintox 25 EC (0,25%); Nurelle D (0,075 %); Fastac (0,02%); Karate (0,02 %) sau Talstar (0,04%) Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%) Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%), Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC (0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%)
Observaţi i 4
0 6
1 Fructul cu diametrul 1,0-1,5 cm (15-20 iunie)
Continuare tabelul 16.5. 3 4
2 Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila)
Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus),
7
Fructul cu diametrul 2,0-2,5 cm (iulie / I)
Pătarea roşie a fructelor (Polystigma rubrum) Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila) Monilioză (Monilinia laxa, Monilinia fructigena Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare
Acarieni (Panonychus Tetranychus rubrioculus)
8
9
Fructul cu diametrul 3,0-3,5 cm (iulie/II-III)
Fructe intrate în pârgă (2024 august)
Monilioză (Monilinia fructigena
urticae,
laxa,
ulmi, B.
Monilinia
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50 WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Mancozeb 80 WP (0,2%); Polyram DF (0,2%); Vondozeb 80 WP (0,2%) Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15 %); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%) Dithane M45 (0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80 WP (0,2 %) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%)
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%); Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC (0,015%) Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18 EC (0,2%); Omite 50 WP (0,2%); Sanmite 20 WP (0,05%) Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%); Dithane M 45 (0,2%)
Viermele prunelor, G2 (Cydia funebrana), omizi defoliatoare
Chinmix 5 EC (0,03%); Diazol 60 EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC (0,04%); Decis 2,5 EC (0,03%); Fastac 10 EC (0,015%), Talstar 10 EC (0,04%)
Monilioză (Monilinia fructigena
Sumilex 50 WP (0,1%); Rovral 50 WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%) Ecalux S (0,1%); Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%); Pirinex 48 EC (0,2%); Imidan 50 WP (0,2%)
laxa,
Monilinia
Păduchele din San José, G2 (Quadraspidiotus perniciosus),
302
Numai la soiurile timpurii
Particularităţile maturării şi recoltării prunelor Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de creştere, biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac edibile în momentul recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc modificări ale culorii, fermităţii, gustului şi aromei prunelor. Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga, pârga, maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică, postmaturarea. Maturitatea de recoltare reprezintă momentul în care fructele desprinse de pe plantă îşi continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele au ajuns la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune, acest moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum. În această fază se recoltează soiurile destinate exportului sau transportului la mari distanţe. Soiurile de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de recoltare cu cel mult 3-4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt recoltate mai devreme, prunele nu-şi mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele devin sensibile la manipulare şi transport, îşi pierd fermitatea structo-texturală şi sunt uşor atacate de boli sau deranjamente fiziologice. Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un echilibru biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome corespunzăătoare calităţilor gustative maxime. La maturitatea de consum se recoltează soiurile de prune destinate consumului proaspăt local, precum şi cele destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de alcool. Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu peduncul, fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici de 5-6 kg, care se vor aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom. Pentru industrializare, prunele se pot recolta şi mecanizat prin scuturarea cu ajutorul vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru aceasta, distanţele de plantare vor fi mărite (7 x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea uşoară a fructelor, eventual se vor aplica tratamente cu produse care să favorizeze desprinderea.
303
CAPITOLUL 17 CULTURA CIREŞULUI Cerasus avium L. Monch,
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
17.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire 17.1.1. Importanţă Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de însuşirile nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de manifestare a potenţialului său agrobiologic. Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat în vitamine, săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre cele mai eficiente activităţi comerciale. Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării industriale sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi alcoolice, produse de cofetărie, patiserie etc. Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în zahăr total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o poziţie intermediară: substanţă uscată 10,79-24,70%, zahăr total 7,7-16,8%, aciditate totală 0,49-1,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%, substanţe pectice 0,06-0,36 %, substanţe proteice 0,56-1,63%, substanţe minerale 0,19-0,62% (după Pomologia României, 1965), vitaminele: C (6,51 mg %), A (0,5 mg %), B1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K 170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg %. Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ simplă, produce mult şi constant. Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală şi până la peste 800 m altitudine. Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia florilor, longevitate etc. Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei. 304
Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind folosit cu succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc. Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip “bigarreau”, de culoare roşie-strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde, rezistente la crăpare, transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7-8 g. 17.1.2. Originea şi aria de răspândire Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n =2x=16). Această specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-a răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, China, Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967; Watims, 1976), forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din această specie ancestrală au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că cireşul şi vişinul s-au format în zonele înalte ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o arie mai largă de răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi chiar Africa de Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea Caspică, respectiv Balcani, Asia Mică şi Transcaucazia. Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 40006000 de ani î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă. Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius (23-79 d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative: Juniana (cu maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc. În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar izolat se întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 % din producţia mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi America Centrală (tabelul 17.1.). Tabelul 17.1. Producţia de cireşe la nivel mondial (t) (Buletin F.A.O., 1999) Continentul TOTAL d.c. Europa Asia America de Nord Oceania Africa America Centrală
1997 1.616.006 740.422 618.034 209.100 9.000 7.497 1.109
1998 1.605.542 762.212 597.464 194.700 8.350 10.496 600
1999 1.663.257 816.564 600.993 194.700 8.400 10.280 600
După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane tone, aceasta obţinându-se de pe cca 300.000 ha. În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa, România, Spania, Grecia ş.a. (tabelul 17.2.). 305
Tabelul 17.2. Producţia de cireşe la nivel european (t) (Buletin F.A.O., 1999) Ţara TOTAL d.c. Germania Italia Franţa România Spania Grecia
1997 740.422 64.300 114.232 66.000 73.835 64.400 43.048
1998 762.212 122.053 117.184 35.300 77.920 52.900 47.284
1999 816.564 136.800 117.184 76.500 63.373 52.500 47.284
În România se cultivă cca 7.150 ha, cea mai mare parte în sectorul particular, de pe care se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 17.3.). Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani, Bacău, Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită reducerii suprafeţelor, îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii deficitare. Tabelul 17.3. Principalele judeţe producătoare de cireşe din România (Branişte şi Drăgoi, 1999) Judeţul TOTAL d.c. Iaşi Galaţi Vrancea Vaslui Botoşani Bacău Neamţ Arad
1996
1991
Tone 50.300 7.802 6.203 5.101 4.374 4.620 4.021 3.877 3.183
49.600 5.199 1.854 4.653 3.506 6.876 3.144 3.211 4.022
% 100 15,5 12,3 10,1 8,7 8,2 8,0 7,7 6.3
17.2. Particularităţi biologice şi ecologice 17.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Specia Prunus avium L. are mai multe varietăţi botanice precum P.a. var. silvestris Kirschl., P.a. var. duracina L. şi P.a. var. iuliana L., cu formele nigricans Ehrh., varia Ehrh, salicifolia Hort., plena Kirdrn, din care au derivat soiurile cultivate pentru fructe sau ornamentale. Alte specii înrudite cu cireşul sunt vişinul (Prunus cerasus L., 2n = 32), P. cantabrigiensis (2n = 32), P. cerasoides (2n = 16), P. crassipes (2n = 16), P.mahaleb (2n = 16), P. seratina (2n =16), P.tomentosa (2n = 16), P. besseyi (2n=16), P.japonica etc. Multitudinea aceasta de specii denotă o largă varietate genetică şi multiple posibilităţi de ameliorare a însuşirilor soiurilor şi portaltoilor aflaţi în cultură. 306
Studii recente (Malusa, 1992), folosind metoda polimorfismului lungimii fragmentelor de restricţie ADN, au permis întocmirea arborelui filogenetic ale subgenului. Conform acestor studii, se poate emite ipoteza că P. besseyi şi P. tomentosa sunt formele ancestrale din care a evoluat cireşul, care – la rândul său – poate fi considerat părintele matern al vişinului. De asemenea, P. pseudocerassus s-a indentificat ca fiind foarte apropiat de cireş, provenind dintr-o tulpină comună care a evoluat distinct. Prunus serotina are un aport cert la apariţia ulterioară a cireşului, dar are o origine diferită. P. mahaleb şi P. avium au avut iniţial o origine comună, de care s-au îndepărtat, de o manieră proprie fiecărei specii (S. Budan şi G. Grădinariu, 2000).
17.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea cireşului Cireşele sunt fructe destinate aproape integral consumului în stare proaspătă, de aceea trebuie să îndeplinească minimum două condiţii: să satisfacă cerinţele consumatorului şi să asigure producătorului un preţ competitiv cu alte fructe. Aceste condiţii sunt greu de realizat datorită unor particularităţi biologice şi tehnologice ale speciei cum ar fi: autosterilitatea majorităţii soiurilor, habitusul mare al pomilor, tardivitate, sensibilitate la diferite boli şi dăunători, sensibilitate la crăpare a fructelor etc. Pentru ameliorarea acestor particularităţi, atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră există programe specifice de ameliorare care urmăresc următoarele obiective principale: A. Pentru soiurile destinate consumului în stare proaspătă: - autofertilitatea, în scopul diminuării importanţei polenizatorilor; - fructe mari, cu pulpa fermă, sâmbure mic, indice refractometric ridicat, rezistent la manipulare şi conservare îndelungată; - fructe rezistente la crăpare; - pomi rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor; - pomi rezistenţi la gerurile din primăvară, înflorire târzie, precoci, productivi şi uşor de recoltat; - lărgirea perioadei de maturare şi consum; - port compact, formaţii fructifere “spur”; - afinitate la altoire cu portaltoii pitici. B. Pentru soiurile destinate industrializării: - detaşarea uşoară a fructului de peduncul în vederea recoltării mecanizate; - autofertilitate, productivitate mare, rezistenţă la factorii de stress; - fermitatea fructului, forma sferică, rezistenţă la brunificare; - sâmbure mic, neaderent. C. Pentru portaltoi: - capacitate de reducere a vigorii pomului; - compatibilitate cu toate soiurile; 307
- adaptare bună la diferite condiţii de sol (calcaroase, argiloase, asfixiante) şi climă; - sensibilitate redusă la boli şi dăunători; - uşurinţă la înmulţire, cu deosebire vegetativă; - ancorare bună în sol şi lipsa drajonatului. Ca metode de ameliorare a cireşului, până în prezent s-au utilizat: hibridarea intraspecifică, hibridarea interspecifică (mai ales pentru portaltoi) şi mutageneza (raze X şi Y). Datorită marii variabilităţi genetice a speciei şi heterozigotismului puternic al soiurilor, prin hibridare s-au obţinut soiuri deosebit de valoroase. Progresul cel mai important s-a obţinut în domeniul biotehnologiei prin folosirea markerilor moleculari, care permit stabilirea unei “cărţi de identitate genetică” pentru clone, soiuri şi specii. Cu ajutorul acestor date se poate identifica prezenţa sau absenţa unor însuşiri de calitate, permiţând amelioratorului să elimine din timp exemplarele necorespunzătoare. Prin tehnica izoelectroforezei se pot determina cu precizie alelele unui soi nou. Astfel au fost determinate alelele de sterilitate ale soiului Summit. 17.2.3. Sortimentul de soiuri Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condus la formarea sau crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De altfel, la cireş, soiul este principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile tehnologice cu adevărat noi care imprimă o agroproductivitate superioară sunt puţine. Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea fiind inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare economică şi un larg areal de răspândire. Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca Van, Stella, Bigarreau Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice condiţiilor agroecologice şi tradiţiei locale. Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de soiuri cu fructe de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de tip “Napoleon” pentru prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile nou pătrunse în sortiment, remarcăm orientarea către soiuri cu fructe mari, de culoare roşie-strălucitoare, cu impact vizual asupra consumatorului. Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst) pentru care există un mare interes. Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum mic de coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au deficienţe mari comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică. În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte vechi sau de provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 35 soiuri, majoritatea noi, din care 22 sunt româneşti şi 13 sunt străine, majoritatea cu fructe dulci, dar şi amare, destinate industrializării. 308
Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o perioadă de 60-70 zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie. Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor, comercianţilor şi consumatorilor, deopotrivă şi de-a-ntregul, nu a fost creat şi continuă să fie dezideratul tuturor programelor de ameliorare genetică (Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).
Soiuri cu fructe dulci 1. Rivan – soi suedez (1991), obţinut din Early Rivers x Van, de vigoare medie spre mare, coroană larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai şi ramuri mijlocii mai ales spre exterior, mediu rezistent la ger, recomandat mai ales pentru zonele sudice ale ţării. Fructele sunt mari pentru un soi timpuriu (20/21/18 mm şi 5,5-6,0 g), cordiforme, roşii-deschis, cu pieliţa subţire şi sensibilă la crăpare. Pulpa este semipietroasă, dulce-acidulată, de culoare roz-deschis, plăcută la gust. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. Se pretează şi pentru recoltarea în pârgă, pentru a evita pierderile prin crăpare. 2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934 prin hibridarea soiurilor Franz Joseph şi Furheste der Mark, inclus în sortimentul românesc în 1991. Pomul este de vigoare medie spre mare, cu coroana globuloasă, rodeşte pe buchete de mai preponderent, este productiv, rezistent la secetă, ger, boli şi dăunători. Fructul este de mărime medie spre mare pentru un soi timpuriu (5,5-6,0 g), dulce-acidulat, cordiform-alungit, roşu-deschis, sensibil la crăpare în condiţii de precipitaţii în perioada de pârgă. Pulpa este roză, de consistenţă medie, suculentă. Maturarea: ultima decadă din luna mai. 3. Bigarreau Burlat – soi francez (1935), de vigoare medie, cu coroana largă, globuloasă, cu fructificare preponderent pe buchete de mai, sensibil la Cocomyces şi Monilia. Fructul este mare pentru un soi timpuriu (6-7 g), roşuînchis, sferic, pulpa pietroasă, cu sucul colorat, foarte plăcută la gust, neaderentă. Este un soi foarte cunoscut şi considerat în multe ţări europene soi de reper. Maturarea: ultima decadă a lunii mai. 4. Ponoare – soi românesc (1989), obţinut din Pietroase negre de Odessa şi Ramon Oliva, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg piramidală. Produce abundent şi constant. Fructul de mărime submedie (5,0-6,4 g), de culoare roşie, pulpa semipietroasă, suculentă, gust dulce, uşor acidulat. Se recomandă pentru zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 5. Roşii de Bistriţa – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), 1978, semiviguros, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu coroană piramidală până la globuloasă. Fructul este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu închis, lucios. Pulpa este semipietroasă, de culoare roz-roşie, dulce, plăcut acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă. Este rezistent la ger, tolerant la antracnoză şi Monilia. Are o mare plasticitate ecologică. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 6. Negre de Bistriţa – soi românesc (1968), obţinut din Hedelfinger şi Germersdorf, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana globuloasă până la larg piramidală, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Are o bună 309
plasticitate ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu (5,0 g), ovoid, roşu, turtit lateral, de culoare neagră, peduncul scurt. Pulpa semipietroasă, suculentă, dulce, roşie-închis. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 7. Iva – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1994, semiviguros, cu coroana piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, cu rezistenţă ecologică şi toleranţă la antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu spre mare (6,9 g), aplatizat, de culoare roşie purpurie. Pulpa este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu sucul colorat în roz. Are afinitate bună la altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 8. Izverna – soi românesc (Ramon Oliva x Germersdorf), 1989, de vigoare medie, coroana piramidală, productiv, intră pe rod în anul V-VI de la plantare. Fructul este de mărime mare (6,0-7,5 g), sferic, roşu închis. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată, rezistentă la crăpare. Se recomandă mai ales în sudul şi vestul ţării. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 9. Cerna – soi românesc, obţinut prin hibridarea liberă a soiului Thurn und Taxis, omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, unghiuri de ramificare mari, pletoasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, cu frunziş verde deschis, bogat, se autoumbreşte. Fructul este mare, 7,5-8 g în primii ani şi 6,5-7 g în plină rodire, tronconic, roşu-aprins, peduncul submijlociu, pulpa pietroasă, dulce acidulată. Este foarte sensibil la crăpare, produce moderat dar constant. Maturarea: prima decadă a lunii iunie. 10. Colina – soi românesc (Pietroase negre de Odessa x Germersdorf, 1989), de vigoare medie, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Fructul de mărime medie (6,0-6,5 g), este sferic, roşu-închis, pulpa pietroasă, dulce acidulată. Intră pe rod începând cu anul V de la plantare, se recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Maturarea: după 15 iunie. 11. Jubileu 30 – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1978), de vigoare medie, coroană globuloasă, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu bună rezistenţă ecologică, tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mare (7,4 g), sferic, roşu închis, cu pulpa semipietroasă, suculentă, cu gust dulce, puţin acidulată, neaderentă. Maturarea: ultima decadă a lunii iunie. 12. Severin – soi românesc (Thurn und Taxis x Germersdorf, 1993), de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală, fructificare predominantă pe buchete de mai, tolerant la atacul bolilor (Cocomyces, Monilinia). Fructul este mare (8-10 g), sferic, uşor alungit, roşu-purpuriu, cu pieliţa elastică. Pulpa este pietroasă, suculentă, cu gust dulce, plăcută, cu sucul colorat. Produce mult şi constant. Se recomandă în toate zonele de cultură a cireşului. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 13. Van – soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Împărăteasa Eugenia în anul 1936, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, cu 310
creşteri moderate, permeabilă pentru lumină, cu fructificare pe buchete de mai, cu mare plasticitate ecologică. Este precoce şi productiv. Fructele sunt mari (7-8 g), globuloase, uşor aplatizate, roşii strălucitoare. Pulpa este pietroasă, roz-roşiatică, cu sucul slab colorat, gust dulce-acidulat de foarte bună calitate. Peduncului este scurt (3 cm) şi gros. Fructul este mediu rezistent la crăpare. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 14. Roze – soi românesc (Hedelfinger x Bigarreau Donissen, 1994), de vigoare medie, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu rezistenţă ecologică bună, tolerant la antracnoză şi monilioză. Este precoce şi productiv. Fructul este mediu (5,8 g), ovoidal-aplatizat, roşu-orange. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu sucul incolor, fermitate medie. Se recomandă a se cultiva în N-E şi centrul Transilvaniei. Maturarea: decada a II-a a lunii iunie. 15. Bing – soi american, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Republican în anul 1875, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai. Este sensibil la ger iar fructele sensibile la crăpare.Produce moderat dar constant. Fructul este mare (7,0-8,5 g), larg cordiform, armonios, dulce-acidulat. Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iunie. 16. Clasic – soi românesc (Bigarreau Donissen x Hedelfinger, 1996), de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (5,5 g), galben, pulpa pietroasă, dulce, destinat în exclusivitate industriei alimentare pentru compot. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 17. Sam - soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Windsor, 1953, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, relativ bine luminată în interior, bine garnisită cu buchete de mai. Este mediu rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), globulos, uşor aplatizat, de culoare roşie, cu rezistenţă bună la crăpare. Pulpa este pietroasă, roşie, suculentă, foarte plăcută la gust. Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 18. Someşan – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1994), semiviguros, cu coroana larg piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai. Are rezistenţă ecologică bună la factorii de stress climatic, este tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul are greutate medie (6,5 g), alungit, aplatizat ventral, de culoare purpurie, cu puncte subcutanate rare, puţin vizibile. Pulpa este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce, plăcută la gust şi cu sucul roz. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 19. Simbol – soi românesc (Bigarreau Donissen x Germersdorf, 1996), de vigoare medie, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet groase. Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (6,7 g), galben, pulpa pietroasă, dulce-acidulat. Se recomandă pentru compot. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie. 311
20. Stella – soi canadian (Lambert x John Junes Seedling 2420, 1956); primul soi autofertil cu largă răspândire în toate ţările cultivatoare. Pomul este viguros. Formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), cordiform, roşu strălucitor, cu pulpa de fermitate medie. Este sensibil la crăpare. Pulpa este pietroasă, crocantă, roşie, dulce-amăruie, plăcută la gust. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie. 21. Compact Stella – soi canadian obţinut prin mutageneză din soiul Stella. Pomul este semiviguros, de tip spur, precoce, productiv şi autofertil. Fructul este mare (7,6 g), roşu-închis, cu pulpa pietroasă, foarte bună organoleptic, neaderentă, cu suc roşu-închis şi sâmbure mic (5 % din greutatea fructului). Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 22. Tentant – soi românesc (Germersdorf x Schneider Spath, 1996), semiviguros, cu coroana globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Fructul este mediu (6,5 g), cordiform, cu un mucron în punctul stilar, de culoare roşie-închis, pulpa pietroasă, crocantă, dulce, sâmburele de mărime medie. Maturarea: jumătatea lunii iunie.
23. Ulster – soi american (Schmidt x Lambert, 1964), de vigoare mare, cu coroana larg piramidală, mediu ramificată, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Este rezistent la ger şi boli, produce mult şi constant. Fructul este mare (7-8 g), roşu-închis, cordiform-obtuz, cu o teşitură pronunţată spre vârf pe partea ventrală. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, plăcută. Maturarea: decada a II-a a lunii iunie. 24. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara dar mai ales în Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală, creşteri moderate, luminoasă, bine garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri mijlocii la periferie. Este rezistent la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai târziu pe rod, dar produce mult şi constant. Fructul este mare (6,5-8 g), scurt cordiform, bicolor (galben cu roşu). Pulpa este alb gălbuie, pietroasă, dulce, uşor acidulată, foarte bună la gust. Se pretează atât pentru consum în stare proaspătă cât şi pentru industrializare. Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu o sensibilitate medie la crăpare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 25. Daria - soi românesc (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis, 1993), de vigoare medie, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, coroana larg piramidală, înfloreşte târziu timp de 10-12 zile. Fructul este mijlociu spre mare (6,75 g), roşu închis, cu pieliţa subţire şi rezistentă. Pulpa este roz, pietroasă cu suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele mijlociu (8%), neaderent la pulpă. Este destinat consumului în stare proaspătă dar şi pentru industrializare. Epoca de maturare semitardivă (sfârşitul lunii iunie). 26. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate zonele de cultură a cireşului. Pomul este viguros, cu coroana înalt piramidală, cu fructificare pe buchete de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul este mare (7,5 g), cordiform-obtuz, uşor turtit dorso-ventral, de culoare roşie, cu pulpa pietroasă, gust dulce, uşor acidulat. Pedunculul este de lungime medie. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. Producţia este 312
moderată, uneori chiar mică, intrarea pe rod târzie, ceea ce îl face să-şi piardă din importanţă pentru marea producţie. 27. Hedelfinger – soi vechi, german, mult răspândit în cultură, viguros, cu coroana larg conică, ramificată, puternică, fructificare pe ramuri lungi şi buchete de mai; înfloreşte târziu şi abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,57,5 g), de culoare roşie rubinie, alungit, cordiform. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, sâmbure de mărime medie, semiaderent la pulpă. Epoca de maturare este târzie. Intră relativ târziu pe rod. Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât mai ales, pentru industrializare. 28. Rubin – soi românesc, 1980 (Hedelfinger x Ramon Oliva), semiviguros, cu coroana larg piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu o rezistenţă bună la boli, dăunători şi la alţi factori de stress. Fructul este mare (7,5 g), sferic-cordiform, bombat pe partea dorsală, cu vârf rotunjit, terminat cu mucron scurt ascuţit, de culoare roşu-rubiniu, cu sâmburele mijlociu, neaderent la pulpă. Intră pe rod în anul V de la plantare, dar este foarte productiv. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie. Fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. 29. Armonia – soi românesc (1972), viguros, cu coroana sferică şi deasă, productiv. Fructul este mare (6-7 g), cordiform, bicolor (galben-verzui cu roşu aprins pe cea mai mare parte). Pulpa este pietroasă, gălbuie, potrivit de suculentă, dulce, armonios acidulată. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie. 30. Pietroase Dönissen – soi german, de vigoare mijlocie, cu coroană sferic turtită, aproape pletoasă, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu înflorire târzie, intră pe rod la 5-6 ani de la plantare, produce mult şi constant, este longeviv, rezistent la ger, secetă şi boli. Poate fi folosit şi ca portaltoi. Fructul este mijlociu ca mărime (4,8 g) şi calitate mediocră pentru masă, dar foarte bun pentru industrializare, cordiform, turtit dorso-ventral, cu pieliţa galben deschis, lucioasă, elastică. Pulpa este crocantă, suculentă, galbenalbicioasă, uşor aromată, dulce, slab acidulată. Maturitatea de recoltare: începutul lunii iulie. 31. Lambert Compact – soi american, cu fructificare pe buchete de mai, de vigoare mijlocie, cu coroană rară, cu unghiuri mari de ramificare, pretabil pentru culturi semiintensive. Fructul este mijlociu spre mare (6-6,5 g), cordiform, roşu-închis. Pulpa este pietroasă, suculentă, dulce, plăcut acidulată. Maturitatea de recoltare: târzie – a II-a decadă a lunii iulie. 32. Cristimar – soi obţinut la UŞAMV Iaşi de către V. Cireaşă, prin selecţie dintr-o populaţie locală de cireş. Nu este inclus în sortiment. Soiul se remarcă prin talie foarte redusă (1-2 m), coroana pletoasă, fructe submijlocii (3,5 g), tronconice, roşii-închis spre negre, cu pulpa moale, foarte suculentă, sucul intens colorat şi foarte dulce. Fructele sunt destinate industrializării în special sub formă de sucuri. De asemenea, soiul poate fi considerat ca o sursă de germoplasmă în ameliorarea cireşului. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii mai. 313
Soiuri cu fructe amare 33. Amar de Galata – soi românesc (1994), obţinut dintr-o selecţie locală, de vigoare medie, coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, înflorire timpurie, autosteril. Fructul este mijlociu (4,3 g), sferic, uşor turtit la bază, de culoare galben-roz, pulpa galben-albicioasă, mediu consistentă şi cu gust intens amar. Maturitatea de recoltare: prima şi a doua decadă a lunii iunie, fiind considerat un soi timpuriu. 34. Silva – soi românesc (1983), selecţie locală din flora spontană, viguros, drept, cu coroana invers piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul lung, gust intens amar. Maturitatea: a II-a decadă a lunii iunie. 35. Amara – soi românesc (1983), selecţie din populaţiile locale, de vigoare medie, drept, cu coroana globuloasă, rară. Fructul mare (4,0-4,5 g) pentru un soi cu fruct amar, de culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de lungime medie. Este autosteril. Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie. 36. Amar de Maxut – soi românesc (1994), provenit dintr-o selecţie locală, pom de tip standard şi vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai şi înflorire timpurie. Fructul este mediu spre mare (4,5 g), cordiform, de culoare neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu închis, fermitate medie, cu gust intens amar. Epoca de maturare târzie, prima jumătate a lunii iulie. Alte soiuri:Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti, Negre zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de Trăinei etc. Aceste soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de germoplasmă pentru România. 17.2.4. Portaltoii cireşului Materialul săditor din specia cireş poate fi pe rădăcini proprii sau altoit, în funcţie de utilizarea ce urmează să o capete. În primul caz se obţine prin metode directe de înmulţire, pe cale generativă sau vegetativă, clasic prin sămânţă, respectiv butaşi, drajoni etc., sau modern prin culturi de ţesuturi, de embrioni imaturi şi micropropagare in vitro. Aceste metode urmăresc, în general, obţinerea materialului biologic utilizat cu precădere în practică pepinieristică ori în ameliorarea genetică a soiurilor, şi mai puţin pentru obţinerea de pomi pentru plantaţii comerciale, exceptând poate domeniul de activitate al silviculturii. În cel de al doilea caz, soiul (altoiul) se grefează pe un alt genotip (portaltoiul), care formează sistemul radicular al unui nou organism vegetal, simbiont, creat artificial. Datorită avantajelor multiple şi evidente pe care le are această metodă de înmulţire şi materialul săditor obţinut pentru practica pomicolă actuală, altoirea constituie principalul mod de multiplicare şi comercializare a soiurilor. S-a creat 314
astfel o largă posibilitate de combinare soi/portaltoi, care permite obţinerea, în funcţie de particularităţile celor doi parteneri, a unui material săditor diversificat, care să răspundă unor exigenţe de climă, tip de sol, metodă de plantare, tip de livadă, tehnologie de întreţinere a solului, a pomilor etc. (Ioniţă, 1976). Faţă de portaltoi sunt cerinţe specifice, referitoare la imprimarea unei creşteri moderate şi uniforme a soiului, valorificarea superioară a terenurilor cu fertilitate scăzută şi proprietăţi fizico-chimice deficitare pentru cultura pomilor, rezistenţă faţă de secetă, exces temporar de umiditate, bună ancorare în sol, afinitate la altoire, precocitate de rodire ş.a. 17.2.4.1. Portaltoii cireşului utilizaţi pe plan mondial Pe plan mondial, varietatea portaltoilor utilizaţi în mod curent este mult mai largă comparativ cu România. Cu rare excepţii, se poate face o grupare a acestora - după modul de înmulţire şi origine genetică - în seminceri de cireş şi mahaleb, şi portaltoi clonali de cireş, de vişin, de mahaleb, ori din alte specii şi hibrizi interspecifici (tabelul 17.4.). În cadrul grupelor unde originea genetică este comună, în ansamblu, diferenţele între portaltoi sunt minore şi capată importanţă doar pentru ţările care îi promovează, ca urmare a unor particularităţi specifice unor teritorii administrative (Iezzoni, 1990; S. Budan, 1994). Principalele obiective ale programelor de ameliorare a portaltoilor de cireş, care se desfăşoară pe plan mondial, sunt crearea de noi genotipuri care să reducă talia pomilor, să fie compatibile la altoire cu majoritatea soiurilor comerciale, să posede o largă capacitate de adaptare la diferite tipuri de sol şi climat, o rezistenţă sporită la boli micotice (Phytophtora, Armillaria), bacterioze (Agrobacterium) şi nematozi, o bună capacitate de multiplicare, un bun ancoraj în sol, o absenţă a fenomenului de drajonare şi o capacitate de a induce rapid intrarea pe rod a altoiului. Ţările cu cele mai puternice programe în domeniu sunt Belgia (Staţiunea de Cercetări Grand Manil, Gembloux), Germania (Universitatea Justus - Liebig, Giessen; Universitatea Monaco Freising Weihestephan; Institutul Pilnitz, Dresda), Italia (Universităţile din Bologna şi Bari), SUA (Lyle Brooks, Oregon şi Universitatea Cornell, New York), Cehia (Institutul de la Halovousy), Spania (Staţiune d’ Aula Dei), Franţa (Staţiunea INRA, Grand Ferrade) şi România (Institutul de Cercetări pentru Pomicultură, Piteşti - Mărăcineni). Deşi, în ultimii ani, au apărut foarte mulţi portaltoi, în special cu înmulţire vegetativă, care imprimă soiurilor o vigoare mai mică de creştere, comparativ cu portaltoii standard, răspândirea acestora se face timid, cu multe reţineri, datorită lipsei unor studii în livadă de lungă durată (Azarova, 1975; Webster, 1975; Gruppe, 1986; Grzyb, 1986; Houzova, 1986; Kloutvor, 1986; Kosina, 1986; Trefois, 1986; Callesen, 1993; Yamaguchi, 1999; Edin, 1997). Unele studii recente (Grzyb, 1993; Perry, 1987, 1993) au arătat că vigoarea
mică a pomilor, ca şi precocitatea de rodire, manifestată în primii ani în livadă, se datorează unei compatibilităţi limitate, de fapt a unei semicompatibilităţi, care 315
face ca pomii să intre rapid în declin, după numai 5-7 ani de rod, şi să piară în masă după 10-15 ani de la plantare. Aceeaşi îmbătrânire prematură a pomilor s-a observat şi atunci când s-a folosit ca intermediar vişinul Northstar, metodă care, la început, a dat mari speranţe de obţinere de pomi cu vigoare redusă şi cu precocitate de rodire, (Perry, 1987).
Din aceste motive şi pentru a armoniza opiniile cercetătorilor, s-a iniţiat pe plan internaţional - un program de testare paralelă în mai multe ţări a noilor creaţii în domeniul portaltoilor. De asemenea, s-a convenit ca, pentru uniformizarea datelor, vigoarea pomilor să fie exprimată atât prin valoarea circumferinţei trunchiului la 20 cm deasupra punctului de altoire, cât şi prin înălţimea pomilor şi volumul coroanei. Corelarea tuturor celor 3 valori permite o apreciere reală a nivelului de vigoare a pomilor şi pe această cale, o alegere corectă a formelor de coroană şi a distanţelor de plantare ce se recomandă. Studiul este comparativ şi îşi propune, printre altele, o încadrare a portaltoilor în 9 grupe de vigoare, considerându-se că semincerii de cireş (F 12 1, Pontavis, Pontavium) au vigoare maximă şi se creditează cu un indice de 90 – 100 %. Tabelul 17.4. Portaltoi comerciali de cireş utilizaţi pe plan mondial Denumire Origine geografic-genetică 1 2 A.-Portaltoi generativi Seminceri de cireş (Prunus avium L.) Creat în Germania prin hibridare a două clone ale 1. Huttner 170 x 53 soiului “Limburger Vogelkirsche” Creat în Elveţia prin polenizarea liberă a soiului 2. KW 101 “Krakauer” Selecţie dintr-o populaţie locală din Munţii Hartz, larg 3. Limburger Vogelkirsche răspândită în Limbur - Belgia 4. Fercahum - Pontavium Creat la INRA, Bordeaux - Franţa 5. Fercaden - Pantaris Creat la INRA, Bordeaux - Franţa Selecţie dintr-o populaţie locală din Munţii Hartz, 6. Mazzard N.Y. - 507 omologată la Geneva, New York 7. Mazzard 3, 4, 5 Selecţii larg răspândite în Ungaria 8. Mazzard P Selecţie din sud-estul Poloniei Seminceri selecţionaţi din polenizarea liberă a soiului 9. Drogan P.N. “Drogan”, în Bulgaria Creat în Bulgaria din polenizarea liberă a soiului 10. Napoleon P.N. “Bigarreau Napoleon” Seminceri de Mahaleb (Prunus mahaleb L.) 1. Alpruma Selecţie dintr-o populaţie din estul Germaniei 2. CT 500, CT 2753 Selecţii din Ungaria Selecţii din SUA, Prosser Washington, respectiv 3. Mahaleb 900, 4 Lansing, Michigan 4. Mahaleb 24 Selecţie din Ungaria 5. Huttners Heimann 10 Selecţie din vestul Germaniei 6. Pontaleb - Ferci Selecţie din Franţa
316
Continuare tabelul 17.4. 1 2 B. Portaltoi vegetativi de cireş (Prunus avium L.) Creat în Anglia, la East Malling 1. Charger (F 4/13) Se înmulţeşte prin marcote, foarte productiv Creat în Anglia, la East Malling 2. F 12 – 1 Se înmulţeşte prin marcote Mahaleb(Prunus mahaleb L.) 1. Dunabogdany Creat în Ungaria. Se înmulţeşte prin butaşi Creat la INRA Grande-Ferrade, Franţa 2. SL 64 Se înmulţeşte prin butaşi 3. S 141 Selecţionat în Louisiana, SUA Vişin (Prunus cerasus L.) 1. CAB 6P, 11E Creaţi în Italia. Se înmulţesc prin butaşi Creat la INRA - CTIFL, Franţa. 2. Tabel Edabriz Se înmulţeşte prin butaşi 3. Ujfehertoi furtos Creat în Ungaria Specii şi hibrizi interspecifici Creat la East Malling, Anglia (P. avium x P. 1. Colt pseudocerasus) 2. Camil Creat la Gembloux, Belgia (P. canescens - clonă) 3. Damil Creat la Gembloux, Belgia (P. dawckensis - clonă) 4. Inmil Creat la Gembloux, Belgia (P. incisa x P. serullata) 5. VP - 1 Creat la Orlov, Rusia (P. cerasus x P. maackii) 6. HL 84 Creat la Holovousy, Cehia (P. avium x P. cerasus) 7. Maxma Delbard 14,97 Creaţi în Franţa (P. mahaleb x P. avium) 8. Weihroot 53, 154, 158 Creaţi în Germania (P. cerasus x P. avium) Creat la Gissen, Germania (P. fructicosa x P. 9. Gi - Sel - A1 canescens) Creat la Gissen, Germania (P. cerasus x P. 10. Gi - Sel - A5 canescens) Creat la Ginssen, Germania (P. fructicosa x P. 11. Gi - Sel - A10 cerasus) 12. Gatenbazakura Creat în Japonia (P. incisa x P. sp.) 13. Taizanfukura Creat în Japonia (Prunus x miyoshii) 14. Vakakinosakura Creat în Japonia (P. jamasakura) 15. Aobazakura Creat în Japonia (P. lannesiana) 16. Zaominezakura Creat în Japonia (P. nipponica) 17.Yamazakura Creat în Japonia (P. nipponica) 18. Myrono Creat în Grecia (P. cerasifera) 19. Adara Creat în Spania (P. cerasifera)
17.2.4.2. Portaltoii cireşului utilizaţi în România În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi generativi şi numai 20 % pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente (Cireaşă, 1979; Parnia, 1984, 1985, 1986).
317
Principalii portaltoi folosiţi sunt: Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din flora spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de cireş şi cu unele soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste 500 mm/an, fiind rezistent la putregaiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă o vigoare mare şi neuniformă soiurilor altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30%. Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen, Hedelfinger, Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare; se altoiesc uşor şi se recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic. Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în proporţie de cca 40%. Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces hiemalis. Se recomandă pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind sensibil la asfixia radiculară. Este rezistent la cancerul bacterian şi valorifică bine terenurile uscate, calcaroase, cu procent mare de schelet. Imprimă o înflorire şi maturare a fructelor mai timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi, comparativ cu pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o vigoare mai redusă a pomilor (cu aproximativ 20%). În practica pepinieristică se foloseşte în proporţie de cca 10%, datorită colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui procent mai slab de răsărire, comparativ cu cireşul. Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare târzie sau soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică măsură ca portaltoi pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere, precocitate de rodire şi longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca 5%. IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP PiteştiMărăcineni. Se înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este rezistent la Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile grele, cu regim aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de cca 5%. C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală individuală dintr-o populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi este compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare medie şi uniformă de creştere. Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic, pe care îl înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de cca 10 %.
318
17.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale cireşului Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi factori, printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc. Astfel, la pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află între 20-50 cm adâncime, dar unele rădăcini cu creştere verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi mai puţin extins, de 15-40 cm adâncime. În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia coroanei. Pe solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai puternică în detrimentul creşterilor în lungime, în timp ce pe soluri sărace, rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă. Creşterea intensă a rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în aprilie-mai şi celălalt toamna, înaintea căderii frunzelor. Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai lent. Trunchiul este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte rezistent, care adesea împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este piramidală în tinereţe şi invers piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare şi formarea lăstarilor este în general slabă, rezultând coroane rare, bine luminate şi cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al tulpinii şi ramurile de schelet se îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani formaţiunile de fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată. Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în: - soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia); - soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi buchete de mai (Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel: a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van, Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.); b.-soiuri cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger, Boambe de Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.); c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de rod care poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare: Van; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva, Someşan, Clasic, Simbol, Tentant etc.; - semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster, Bigarreau Dönissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare; - tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau Moreau). 319
Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la sfârşitul lunii iunie, iar în nord la începutul lunii iulie. Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu, concomitent cu piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip rozaceu, cu petale mari, albe, bogate în nectar. Din mugurii floriferi se formează inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase Dönissen) şi durează 10-14 zile. Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autosterile, cu unele excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care sunt autofertili) şi au nevoie de polenizatori. Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate au trei valuri de cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante (Ghena şi colab., 1977).
De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile timpurii şi 60-65 zile pentru cele târzii. Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi, tehnologia de cultură şi condiţiile ecologice. Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură, condiţiile ecologice, portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi ecologice, longevitatea economică a cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este mai scurtă de 25-30 ani. Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului: Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod. Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea ce face ca volumul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi raportaţi la metrul liniar de ramură. Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea. Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fructelor. Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de rodire, diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi. Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie procesele de creştere şi fructificare. Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv intensitatea fotosintezei şi inducţia florală. 17.2.6. Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici: Cerinţele faţă de lumină Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de factori ca: latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei solului, vegetaţia etc. 320
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de fructe este determinată de gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei pomilor şi crearea pe această cale a unor condiţii optime de creştere şi dezvoltare a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în această zonă (Gautier, 1970). Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore de strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie cât mai mare, iar în perioada de vară şi toamnă să nu depăşească anumite limite. Pomii tineri, în perioada de creştere cer mai multă lumină decât în perioada de rodire maximă, precum şi în timpul creşterii intense a lăstarilor şi maturării fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului. Indicele foliar al cireşului este de 0,5-2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al prunului. Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare suficientă, realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană etc. Cerinţele faţă de temperatură Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de căldură ale cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare, fazei de vegetaţie, nivelului de nutriţie şi sănătate a pomilor etc. (Breton, 1980). Oscilaţiile destul de mari se înregistrează în interiorul speciei, în funcţie de originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5oC şi cu temperatura medie a lunii mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând 14-16oC în luna mai. Rezultate bune se obţin şi în zone cu temperatura media anuală de 8-8,5oC (Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului sunt mai scăzute decât ale vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în masă sub –24oC, însă lemnul rezistă până la –30oC. Mugurii floriferi în stadiul de butoni florali rezistă până la -3,9oC, iar florile deschise până la –2,2oC. Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 17.5. Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora, în timp ce celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent. Rezistenţa rădăcinilor la ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la care se găsesc în pământ, textura solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc. şi este cuprinsă între –11 şi –13oC, mai ridicate toamna târziu şi mai coborâte la sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –14…-18oC (Gautier, 1971). Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii. Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de 470-670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150oC. Cireşul este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca acesta să aibă un repaus profund mai mare. Pragul biologic al cireşului este de 9oC (Negrilă, 1971). 321
322
Cerinţele faţă de apă Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii este de cca 700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-3501. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu suportă perioadele lungi de secetă, de aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii. Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu suportă excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe mahaleb. Limita de rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada de vegetaţie, până la 95-100 zile în timpul repausului vegetativ pentru Prunus avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb (Sannier, 1970). Umiditatea relativă anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de 75% şi să nu scadă sub 60-65% în perioada martie-august. La umiditate ridicată, fructele şi ramurile sunt atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei. Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului, mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5-2 m pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone cu peste 600 mm precipitaţii. În această situaţie ea poate suplini deficitul de precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel de adâncime cum se întâmplă de fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm. Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine maximă în perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993). Cerinţele faţă de condiţiile edafice Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de caracteristicile morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller, 1963). Pentru fiecare dintre acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor plantaţii comerciale (Aldea, 1989). Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol, cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase, permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt dependente foarte mult de portaltoi. Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt: adâncimea profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%, permeabilitatea=2-3 mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5-7,2; conţinutul în Na schimbabil mai mic de 12%; humus = 160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4% pentru ceilalţi portaltoi. Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de “oboseală biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea după piersic. De aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja cunoscute.
323
Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi îmbunătăţită prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii ameliorative. Cerinţele faţă de aer Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului, aceste condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de aer în sol se realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie chimică cu alte componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale solului, intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase pentru sănătatea oamenilor. O situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte gaze poluante (oxizi de sulf, azot, plumb, amoniacul, hidrogenul sulfurat etc.) intră în reacţie cu apa dând naştere la soluţii fitotoxice. Cireşul este o specie cu o pronunţată sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din aer, în special la nivelul frunzelor, datorită, probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei. Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic deoarece împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează efectul dăunător al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu înrădăcinare puternică, neexistând practic pericolul dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din care bate vântul provoacă creşteri vegetative cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor, defilee, văile apelor curgătoare etc. Zonarea şi microzonarea culturii cireşului în România În România, sub influenţa condiţiilor social-economice şi a favorabilităţii factorilor de mediu, cultura cireşului s-a dezvoltat cu precădere în spaţiul geografic al dealurilor subcarpatice şi în silvostepă, cea mai mare concentrare a plantaţiilor realizându-se după zonalitatea vegetaţiei, în subzona pădurilor de gorun, subzona pădurilor de cer, gârniţă şi stejar şi zona silvostepei. În funcţie de aceşti factori, S. Budan şi G. Grădinariu (2000) au adus contribuţii însemnate la delimitarea zonelor naturale de cultură a cireşului, după cum urmează: Zona I – de maximă favorabilitate; Zona II – de mare favorabilitate; Zona III - de favorabilitate bună; Zona IV – de favorabilitate medie; Zona V – de favorabilitate medie Zona VI – de favorabilitate submedie; Zona VII – de favorabilitate naturală redusă; Zona VIII – puţin favorabilă. 324
În celelalte zone ecologice ale ţării, cultura cireşului nu prezintă importanţă economică, excepţie făcând anumite perimetre restrânse, cu microclimate favorizate de unele forme şi elemente de relief. Bazându-ne pe intervenţia legii zonalităţii verticale a climei, se estimează şi o pretabilitate altitudinală. Pentru cultura pomilor au fost identificate şi determinate trei zone, din care a II-a şi a III-a sunt favorabile pentru cultura cireşului (S. Budan, G. Grădinariu, 2000): Zona I –cu altitudine între 500-900 m; Zona a II-a – cu altitudine între 300-500 m; Zona a III-a – cu altitudine sub 300 m.
325
Microzonarea culturii cireşului Pentru precizarea acestor microzone, ca punct de plecare s-a luat habitatul arealului de platou, cu soluri din seria podzoluri argilo-iluviale, cu caracter determinant de zonalitate pedogenetică. Prin denumirea dată fiecărei agromicrozone s-a urmărit exprimarea sintetică a factorilor cu influenţă dominantă asupra agroproductivităţii cireşului, astfel: I. - Agromicrozonarea de platou cu drenaj extern asigurat şi soluri brun luvice (podzolite). II. - Agromicrozonarea de platou fără drenaj cu soluri brune luvice puternic pseudogleizate şi pseudogleice. III. - Agromicrozonarea de pantă puternic înclinată cu eridisoluri şi regosoluri. IV. - Agromicrozonarea de pantă moderată cu complexe de soluri erodate. V. - Agromicrozonarea de terasă cu panta lină şi soluri brune eoluviale. VI. - Agromicrozonarea de terasă joasă şi luncă înaltă (S. Budan, G. Grădinariu, 2000).
17.3. Particularităţi tehnologice 17.3.1. Specificul producerii materialului săditor La specia cireş, producerea portaltoilor se face într-o proporţie destul de mare încă pe cale generativă (cca 80%). Principalii portaltoi pentru specia cireş (Cerasus avium L.) au fost prezentaţi la subcap. 17.2.4.2. Înfiinţarea şcolii de puieţi se va face toamna, în prima decadă a lunii octombrie, şi numai în cazuri deosebite se va semăna primăvara foarte devreme. Sâmburii se vor îmbăia într-o soluţie de sare 2-4 % pentru înlăturarea celor seci, în special a celor atacaţi de Rhynchites sp., a cărei larvă se dezvoltă în interiorul sâmburelui. În şcoala de puieţi, cireşul este atacat puternic de ciuperca Cocomyces hiemalis, mai ales în zonele unede şi în anii ploioşi, fapt ce necesită tratamente săptămânale cu fungicide. Portaltoii vegetativi omologaţi (I.P.C1, C12 etc.) se înmulţesc prin marcotaj orizontal, obţinându-se producţii de peste 200.000 marcote/ha/an. Unii portaltoi vegetativi se înmulţesc relativ uşor şi prin micropropagare “in vitro”. Producerea ramurilor altoi - se face după tehnologia clasică obişnuită, cu precizarea că unele soiuri de cireş manifestă tendinţa de a produce lăstari puţini şi groşi. Pentru evitarea acestui fenomen se vor face operaţiuni “în verde”, de ciupire. În câmpurile de formare - cireşul are un randament destul de scăzut la altoire, apărând fenomenul scurgerii gomoase, mai ales în zonele umede şi mai reci când se altoieşte pe lemn de 2 ani. Acest fenomen se înlătură prin folosirea puieţilor portaltoi produşi la ghivece şi prin scurtarea portaltoilor mai groşi de 8 mm proveniţi din şcoala de 326
puieţi, la 2-3 muguri. Operaţia se face la înfiinţarea câmpului I, iar altoirea se face pe lemn nou. O atenţie deosebită se va acorda la recoltarea altoaielor, pentru a nu se folosi muguri de rod, care vor înflori şi apoi vor pieri. În cazul semănatului direct în câmpul I, se impune scurtarea pivotului toamna în luna octombrie. Creşterea soiurilor de cireş în pepinieră Cireşul altoit pe portaltoi franc şi chiar pe vegetativ creşte viguros în pepinieră, depăşind frecvent 1,5 m înălţime la majoritatea soiurilor. Având muguri foarte proeminenţi şi depărtaţi de ramură, aceştia se rup uşor la manipulare, astfel că la mulţi pomi nu se poate proiecta coroana corect în livadă sau formarea este dificilă. Multe soiuri de cireş formează lăstari anticipaţi numai la bază (Van, Bing, Uriaşe de Bistriţa, Hedelfinger), altele (Rubin, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa, Germersdorf) emit lăstari anticipaţi pe porţiunea de cca. 1 m de la bază. 17.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului În vederea alegerii terenului pentru plantarea cireşului se vor studia şi analiza mai multe surse de informare cum ar fi: - Studiul geologic, pedologic şi topografic; - Studiul profilului de sol; - Analizele fizico-chimice şi nematologice ale solului; - Studiul culturilor şi al vegetaţiei existente etc. Toate aceste surse, precum şi altele colaterale vor preciza dacă respectivul teren corespunde pentru înfiinţarea unei plantaţii de cireş. Fiind pretenţios la sol şi la “oboseala solului”, cireşul nu se va planta după el însuşi sau după alte drupacee (în special piersic) mai devreme de 10-12 ani. Pregătirea terenului în vederea plantării constă în: - defrişarea plantaţiei anterioare; - nivelarea solului; - desfundarea şi scarificarea; - ameliorarea proprietăţilor chimice ale solului în funcţie de pH; -fertilizarea de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 200-300 kg P, 150-200 kg K. Întrucât suprafeţele plane consacrate culturii cireşului sunt puţine, pentru plantare vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu panta de 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări antierozionale. Tipuri şi sisteme de plantaţii; distanţe de plantare La proiectarea unei plantaţii de cireş se va avea în vedere faptul că de tipul de plantaţie şi sistemul de cultură depinde în mare măsură dinamica intrării pe rod, producţia, calitatea acesteia, precum şi perioada de exploatare economică. 327
Cele mai bune rezultate s-au obţinut atunci când cireşul se cultivă în plantaţii pure. El se poate planta şi asociat cu alte specii cum ar fi vişinul, piersicul, caisul, cu rezultate bune mai ales în primii 10-12 ani de la plantare. Luând ca bază numărul de pomi la hectar, factor ce influenţează în cea mai mare măsură şi celelalte elemente definitorii ale sistemului, precizăm că cireşul se poate cultiva astfel: - în sistem extensiv (clasic) cu până la 350 pomi/ha; - în sistem semiintensiv cu 350-500 pomi/ha; - în sistem intensiv cu 500-1250 pomi/ha. Pentru a se realiza aceste densităţi, distanţele de plantare ale cireşului vor fi: 6x5 m; 5x5 m; 5x4 m şi 5x3 m. Alegerea uneia din aceste densităţi se va face funcţie de mai mulţi factori cum ar fi: vigoarea portaltoilor şi soiurilor, starea de favorabilitate a terenului, forma de coroană, destinaţia producţiei, modul de recoltare a fructelor şi măsurile tehnologice ce se vor aplica (fertilizări, irigări, aplicarea unor inhibitori de creştere, tăieri etc.). Lucrarea generală de plantare a pomilor comportă mai multe etape şi operaţiuni cum ar fi: pichetatul terenului, săpatul gropilor, recepţia şi verificarea calităţii materialului săditor, stabilirea epocii optime de plantare, pregătirea materialului săditor în vederea plantării şi plantarea propriu-zisă. La plantarea cireşului, o atenţie deosebită se va acorda pregătirii materialului săditor, deoarece, această specie are un sistem radicular foarte sensibil, iar mugurii se rup uşor. Restul lucrărilor sunt asemănătoare celorlalte specii. Epoca optimă de plantare în condiţiile ţării noastre este toamna. Întrucât, cireşul suportă greu transplantarea, de la scoaterea din pepinieră până la plantarea la locul definitiv trebuie să treacă un timp cât mai scurt, iar pomii să fie stratificaţi cu atenţie. La plantarea de toamnă se recomandă ca trunchiul pomilor să fie protejat, deoarece scoarţa este sensibilă la amplitudinile mari de temperatură. În anii cu toamne secetoase şi în zone cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, plantarea se poate face şi primăvara, după ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire. Pentru asigurarea polenizării, se plantează cel puţin trei soiuri, în rânduri alternative, în funcţie de valoarea lor comercială. Soiurile bune polenizatoare sunt prezentat în tabelul 17.6. Îngrijirile de după plantare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii pomicole. Forma de coroană La cireş, în funcţie de tendinţa naturală de creştere a pomilor, dar şi de alţi factori genetici sau tehnologici, cele mai folosite forme de coroană sunt: piramida neetajată, piramida întreruptă, vasul ameliorat, vasul aplatizat, tufa vas, palmeta cu braţe oblice, palmeta ypsilon, fusul liber etc. 328
Pentru soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare slabă a axului (Pietroase Dönissen, Timpurii de Bistriţa, Cerna) se vor folosi formele de vas; pentru formele cu dominanţă a axului (Germersdorf, Van, Bing, Stella, Boambe de Cotnari) se vor folosi formele piramidale, iar pentru soiurile de vigoare mică şi mijlocie se vor folosi formele aplatizate, fusiforme etc. Tabelul 17.6. Polenizatorii soiurilor de cireş din sortimentul actual Soiul de polenizat Rivan Scorospelka B. Burlat Ponoare Roşii de Bistriţa Negre de Bistriţa Izverna Cerna Colina Severin Jubileu-30 Van Silva Bing Sam Stella Compact Stella Ulster Boambe de Cotnari Daria Germersdorf Hedelfinger Rubin Armonia Amara Pietroase Doönissen Compact Lambert
Soiuri bune polenizatoare Stella, Scorospelka, Bigarreau Moreau, Boambe de Cotnari Stella, Roşii de Bistriţa, Van Stella, Van Cerna, Stella Negre de Bistriţa, Bigarreau Burlat Roşii de Bistriţa, Ulster, Van, Pietroase Dönissen Stella, Cerna Compact Lambert, Stella Stella, Van, Ulster, Cerna Van, Stella, Boambe de Cotnari Negre de Bistriţa, Van, Boambe de Cotnari Germersdorf, Stella, Jubileu-30, B. de Cotnari, Ulster Amara, Bigarreau Moreau Van, Germersdorf, Armonia, Boambe de Cotnari, Negre de Bistriţa Germersdorf, Hedelfinger, Pietroase Donissen, Rubin Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert Van, Boambe de Cotnari, Armonia, Lambert Van, Boambe de Cotnari, Jubileu-30, Bigarreau Burlat, Stella Germersdorf, Van, Stella, Jubileu-30, Rubin Germersdorf, Boambe de Cotnari, Bing, Pietroase Donissen Boambe de Cotnari, Bing, Rubin, Hedelfinger, P. Donissen Germersdorf, B. de Cotnari, Pietroase Donissen, Armonia Germersdorf, Hedelfinger, Van, Pietroase Donissen Negre de Bistriţa, Jubileu-30, Rubin, Van Silva, Bigarreau Moreau, Bigarreau Burlat Hedelfinger, Germersdorf, Boambe de Cotnari, Rubin Sam, Rubin, Hedelfinger
Tăierile de formare sunt în general asemănătoare cu a celorlalte specii pomicole, la fel şi formele de coroană, cu precizarea că cireşul se pretează mai mult la operaţii în verde. Cu cât se intervine mai puţin prin tăieri în timpul repausului, cu atât se asigură condiţii mai bune pentru diferenţiere şi intrare pe rod. Tăierile de producţie La cireş, tăierile de producţie sunt mai reduse ca volum decât la celelalte specii pomicole, această specie fiind mai sensibilă în special la tăierile severe, mai 329
ales dacă acestea sunt practicate în perioada de iarnă. De aceea, în toate tăierile cu pomicultură avansată şi în România din ce în ce mai mult, tăierile în perioada de repaus la cireş sunt înlocuite cu tăieri şi intervenţii în perioada de vegetaţie. Echilibrul fiziologic al unui pom se apreciază după mai multe criterii cum ar fi: Pentru a putea efectua tăieri corecte trebuie cunoscute câteva reguli generale privind diferenţierea şi fructificarea la cireş. Astfel, aşezarea mugurilor floriferi este axială, iar diferenţierea pe ramură centrifugă. Mugurii vegetativi care vor deveni floriferi sunt inversaţi terminal. Lungimea optimă a creşterilor anuale să fie de 35-60 cm, lipsa acestor creşteri sau creşteri foarte mici indică necesitatea unor tăieri mai severe. Raportul optim între formaţiunile florifere şi cele vegetative trebuie să fie de 1:3; un raport de 1:5-6 indică o producţie foarte mică, iar unul de 1:1 o producţie excesivă dar inferioară calitativ. Mugurii de rod se diferenţiază pe ramurile roditoare simultan cu cei vegetativi. Ca urmare, ramurile fructifere sunt purtătoare de rod încă din anul în care iau naştere. Această particularitate determină fructificarea pe o ramură nouă de semischelet în al doilea sau al treilea an de la formarea sa. Fructificarea anuală este asigurată de creşterile noi ce se formează din mugurii vegetativi apicali sau axiali, creşteri ce au loc în acelaşi timp cu formarea şi diferenţierea mugurilor floriferi. Rezultă că rodirea anuală la cireş este condiţionată de alungirea în fiecare perioadă de vegetaţie a ramurilor fructifere, cu porţiuni noi, precum şi de apariţia altor ramuri fructifere tipice. Fructificarea are loc pe toate prelungirile anuale ale ramurilor de semischelet, care de cele mai multe ori poartă şi muguri de rod. Regenerarea formaţiunilor de rod la cireş nu se bazează pe ramurile tipice, ci pe ramurile de semischelet, pe prelungirile lor şi pe ramificaţiile laterale. Durata mare de viaţă a buchetelor de mai asigură un ritm lent de degarnisire a semischeletului. În perioada de tinereţe a pomilor (6-8 ani de la intrarea pe rod), tăierile de fructificare sunt foarte reduse sau chiar pot lipsi, acestea fiind suplinite de tăierile de întreţinere. Acestea se rezumă la o scurtare cu1/3-2/3 a prelungirilor anuale a semischeletului, pentru formarea unui număr mai mare de ramuri de rod viguroase, în detrimentul buchetelor. La soiul Ramon Oliva se vor aplica operaţii în verde pentru ramificarea lăstarilor. Scurtaţi la 25-30 cm, lăstarii principali ramifică şi formează 3-4 lăstari anticipaţi care măresc volumul productiv al coroanei şi permit ulterior reîntinerirea ramurei plete. La soiurile de tip spur, tăierile sunt mai intense în primii ani, pentru formarea structurii de bază a coroanei, ulterior intensitatea tăierilor se diminuează mult. Atunci când pomii se află în plină rodire, unele soiuri de cireş au tendinţa de a forma ramuri mijlocii de dimensiuni mici cu puţini muguri floriferi. Pentru stimularea noilor creşteri se vor face tăieri de reducţie (în lemn de 4-5 ani) al 330
ramurilor de schelet şi eliminarea ramurilor debile, uscate sau cu poziţie nefavorabilă. La soiurile care rodesc pe ramuri plete (Ramon Oliva), după mai mulţi ani cu producţii mari se înlătură o mare parte din prelungirile şarpantelor şi a ramurilor de semischelet, pletele degarnisite, precum şi ramurile care au pinteni epuizaţi. Ramurile anuale care se formează pe şarpante şi subşarpante nu se scurtează dacă au sub 25 cm lungime şi sunt în număr redus. Tăierile “în verde” La cireş, tăierile în verde se pot efectua înainte de recoltarea fructelor, odată cu recoltarea fructelor sau după recoltarea fructelor. Tăierea în verde după recoltarea fructelor dă rezultate bune. La tăierea în verde se suprimă lăstarii debili şi prea deşi; se scurtează unele ramuri îmbătrânite (de peste 5-6 ani), se înlătură lăstarii care tind să diminueze spaţiul liber dintre rânduri sau să ridice talia pomilor. Tăierile se pot face şi mecanizat, dar trebuie completate cu intervenţii manuale în verde. Întreţinerea solului La alegerea sistemului de întreţinere a solului în plantaţiile de cireş se va ţine seama şi de următoarele considerente: - cireşul are o rezistenţă scăzută la secetă; - cireşul nu suportă băltirea; - cireşul nu suportă deranjarea sau tăierea sistemului radicular; - panta terenului; - nivelul precipitaţiilor etc. Într-o plantaţie de cireş, solul poate fi întreţinut în mai multe moduri, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale: ogorul lucrat, ogorul lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, ogorul cu îngrăşăminte verzi, înierbarea artificială parţială, înierbarea totală. Obiectivul prioritar al sistemului de întreţinere a solului este acela de a crea în permanenţă spaţiu suficient de dezvoltare şi exploatare pentru rădăcini, precum şi o bună aprovizionare hidrică şi minerală. În cazul când solul se întreţine sub formă de culturi intercalate (fasole, mazăre, căpşuni etc.) este necesar ca în afara îngrăşămintelor care se dau la pomi, să se administreze îngrăşăminte organice şi minerale suplimentare. Pe terenurile cu fertilitate scăzută sau pe cele nisipoase se poate folosi ogorul cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de pomi solul se va lucra sau se va erbicida. Pe terenurile cu panta de peste 8 %, unde apare pericolul eroziunii se face înierbarea intervalelor dintre rânduri, iar pe rând solul se întreţine lucrat. Pe intervalele înierbate se fac cosiri repetate, iar iarba rezultată se va lăsa ca mulci. După fiecare cosire se va aplica o doză suplimentară de îngrăşăminte cu azot pe 331
zona înţelenită. Pe pante mai mari de 15-20 % terenul se amenajează sub formă de platforme individuale menţinute ca ogor lucrat.
Fertilizarea plantaţiilor Cireşul este o specie cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive din sol. O determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive a plantaţiilor de cireş şi evitarea risipei de îngrăşăminte poate fi obţinută ca rezultantă a analizei următoarelor elemente: - starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile; - conţinutul în elemente nutritive a frunzelor stabilit prin diagnoza foliară; - rezultatele obţinute în baza experienţelor de fertilizare; - identificarea eventualelor simptome apărute, ca urmare a carenţei sau excesului diferitelor biominerale; - efectuarea de observaţii asupra creşterii şi fructificării pomilor. Ca doze orientative de fertilizare anuală sunt: 120 kg/ha azot administrat în trei reprize, din care 1/3 toamna, 1/3 înainte de pornirea în vegetaţie şi 1/3 în perioada creşterii intensive a lăstarilor; 120 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, încorporate în sol concomitent cu arătura de toamnă. Pe terenurile înţelenite, dozele de îngrăşăminte se vor mări şi se va administra gunoi de grajd 40 t/ha la 23 ani şi anual 240 kg/ha azot, 120 kg/ha fosfor şi 120 kg/ha potasiu. Pentru a stimula legarea fructelor, la unele soiuri de cireş se recomandă administrarea foliară a îngrăşămintelor cu bor sau a unor îngrăşăminte complexe foliare care au determinat sporuri de producţie de 26-63 %. Irigarea plantaţiilor Deşi cerinţele cireşului faţă de apă sunt satisfăcute în cele mai multe zone de cultură pe seama precipitaţiilor, totuşi, rezultate bune se obţin prin irigare. La cireş, se aplică 3-4 udări în timpul perioadei de vegetaţie, cu 300-400 m3/ha şi 1-2 udări în timpul perioadei de repaus cu 400-600 m3 apă/ha, dacă această perioadă este secetoasă. Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de vegetaţie, soi, portaltoi etc. şi variază între 4 şi 7 mm. Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.). În primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80% din capacitatea de câmp pentru apă. Perioadele critice pentru apă ale cireşului sunt: înainte de înflorit – pentru a favoriza legarea fructelor, în timpul întăririi endocarpului şi la diferenţierea mugurilor de rod. Îngrijirea pomilor şi a recoltelor Cireşul este o specie destul de sensibilă, fiind expus la numeroase calamităţi naturale provocate de îngheţuri tardive primăvara şi timpurii toamna, grindină, 332
furtuni, inundaţii, căderi masive de zăpadă, secete prelungite etc. Aceste fenomene negative sunt accentuate la noi în ţară de poziţia geografică (S. Budan, G. Grădinariu, 2000).
Plăgile provocate de ger se tratează cu CuSO4 5% sau cu fenol 10%, după care se ung cu un lac poliuretanic. Pomii tineri din pepinieră se recepează. Există soiuri cu gene “antigheaţă” care previn degerarea (H. Jenssen, 1985). De asemenea, rezistenţa pomilor la ger poate fi mărită prin folosirea regulatorului de creştere Ethephon (C.S. Howell, 1985). Fumigaţia, irigarea prin aspersiune sunt alte metode pentru diminuarea efectelor temperaturilor scăzute. Efectele grindinei sunt diminuate cu ajutorul rachetelor speciale, a plaselor etc. Apărarea contra păsărilor se face prin mijloace acustice sau vizuale. Cea mai eficientă metodă pentru răritul fructelor este cea chimică. Prin folosirea unor regulatori de creştere se poate reduce talia cireşului şi poate devansa cu 3-7 zile maturarea fructelor, intensificarea culorii acestora, sporirea fermităţii structotexturale, îmbunătăţirea indicatorilor de calitate etc. Crăparea fructelor de cireş este un fenomen negativ ce poate afecta până la 90% din recoltă. Factorii care pot favoriza fenomenul sunt de ordin climatic şi tehnologic pe de o parte şi genetic pe de alta. Fenomenul poate fi diminuat printr-o aprovizionare moderată cu apă, prin tăieri de rărire a coroanei, prin răritul fructelor, prin tratamente chimice etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună stare de sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei fitosanitare, se poate pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de maturare, (Victoria Şuta, 1976). Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat în masiv) de un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele, lăstarii, florile, trunchiul, ramurile şi sistemul radicular. Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează parţial sau total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându-le improprii comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor. O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat de boli specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară Prunus necrotic ring spot; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea frunzelor – Cherry leaf roll; nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea cireşului – Spur cherry virus; X-disease); bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,; cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor – Coccomyces hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor – Ascospora beijerinckii;; putrezirea şi mumificarea fructelor – Monilinia laxa şi Monilinia fructigena; băşicarea frunzelor – Taphrina cerasi; boala plumbului - Stereum purpureumi; pătarea roşie a frunzelor – Mycospherella cerasella; rapănul cireşului - Venturia cerasi; uscarea micotică a 333
ramurilor – Dermateia cerasi ş.a.). În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia rubioculus şi Panonychus ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), păduchele negru (Myzus cerasi), musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi), viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria dispar), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites hirta), gărgăriţa cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi Hibernia defoliaria), sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera pyrina), carii (Capnodis tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor (Agkyrestia pruniella) şi minatoarele (Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C. anatipennella) s.a. (Dustan şi Davidson, 1985; Parnia şi colab., 1985; Simeria, 1995).
O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este prezentată în tabelul 17.7. Tabelul 17.7. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE DE CIREŞ ŞI VIŞIN Nr. crt. 0
1.
2.
3.
4.
5.
Fenofaza 1
Repaus vegetativ
Dezmuguri t
Buton alb
Începutul scuturării petalelor
Fructul cu Ø 0,5 cm
Boli şi dăunători de combătut 2
Pesticide folosite
Observaţii
3
4
-păduchele din San José şi alţi păduchi ţestoşi; -ouă hibernante de afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante de acarieni (Bryobia rubrioculus şi P. ulmi); -forme de rezistenţă la majoritatea bolilor
Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbetox 37 CE (3%)
Se asigură o îmbăiere a pomului. O Temp. > 4-5 C. Măsuri de igienă culturală şi agrotehnice.
-monilioze (Monilinia laxa şi M. fructigena); -ciuruirea micotică (Stigmina carpophilla) - ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (Pseudomonas spp.); antracnoză (Coccomyces hiemalis)
Turdacupral 50 PU (0,3%) Zeamă bordeleză (1%)
-monilioze -ciuruirea micotică -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană -antracnoză -monilioze -antracnoză -ciuruirea micotică şi bacteriană -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, omizi defoliatoare, etc. -antracnoză -ciuruirea frunzelor -monilioze
Cuprozis 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,3%)
-afide; -insecte defoliatoare, minatoare etc.
334
Sumilex 50 WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,1%); Rovral 50 WP (0,1%); Topsin M 70 (0,07%)
Tratament obligatoriu.
Cascade 5 EC (0,05%); Talstar 10 CE (0,01%); Sintox 25 EC (0,2%)
Derosal 50 WP (0,07%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) Sumialpha 2,5 CE (0,015%); Diazol 60 EC (0,15%)
La avertizare
PED = 10% lăstari infestaţi
0
1
2 -monilioze -antracnoză -ciuruirea frunzelor
6.
7.
8.
9.
Fructul cu Ø 1 cm -musca cireşelor (la avertizare) (Rhagoletis cerasi); -afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; -insecte minatoare, defoliatoare
După recoltat (la avertizare)
După tăierile în verde (la avertizare) 75% frunze căzute
Continuare tabelul 17.7. 4 Sumilex 50 PU Cu respectarea (0,1%); Ronilan timpului de 50 WP (0,07%) pauză Topsin M 70 (0,1%) Decis 2,5 EC (0,03%); Sumicidin 20 EC (0,02%) Ekalux S (0,075%) Dithane M 45 (0,2%); Merpan 50 WP (0,2%); Saprol 19 EC (0,125%) Reldan 40 CE PED > 5 forme (0,15%); Demitan mobile pe 200 SC (0,07%) frunză. de Folpan 50 WP Măsuri igienă culturală (0,2%); Turdacupral 50 PU (0,3%) Dursban 480 EC (0,2%); Pyrinex 48 EC (0,2%) Turdacupral 50 Se asigură o a PU (0,5%); îmbăiere Zeamă bordeleză pomului. Temp. > 50C. (1%) 3
-monilioze -ciuruirea bacteriană şi micotică etc. -păduchele din San José -acrieni -antracnoză -ciuruirea frunzelor -păduchele din San José, afide, etc. -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; -boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea micotică
Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile gustative. După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De aceea, stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi: mărimea, culoarea, fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare), suma gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 ºC) etc. Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alături de caise, vişine, piersici, prune etc. (A. Gherghi, 1993).
335
Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi reprezintă 70-80 % din necesarul anual de forţă de muncă. Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă între degetul mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare de torsionare, concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii fructelor, pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele de mai. Pentru consum în stare proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual. Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 56 kg maxim 10-12 kg. Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi deprecierile sunt minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14-16 zile. La 12oC păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18oC la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3 % O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.), păstrarea se poate face până la 30 zile. Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan, SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în pungi speciale din material plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G. Gradinariu, 2000).
336
CAPITOLUL 18 CULTURA VIŞINULUI Cerasus vulgaris Mill.,
Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae 18.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire 18.1.1. Importanţă Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia mondială reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se folosesc în special, pentru industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă, având un conţinut complex, echilibrat, bogat în elemente nutritive, săruri minerale şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9-23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4-1,0 mg%; substanţe tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-19,3 mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B1, B2; caroten 0,15-0,95 mg%; acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii fructelor sunt foarte bogaţi în potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie. Celelalte organe, ramurile tinere, frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor alimentare şi în medicina populară. Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se poate cultiva în zonele de câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce face ca specia să fie cultivată la altitudini superioare celor destinate culturii cireşului. Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha). 18.1.2. Originea şi aria de răspândire Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil din hibridarea naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa. Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date din literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică, 337
însă creşte semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică, care ar fi şi originile sale. Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60o latitudine nordică devansând chiar şi cultura mărului. Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări mari producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia, România. În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ 40000 t anual (Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe principalele zone ale României este prezentată în tabelul 18.1. Tabelul 18.1. Producţia de vişine în principalele judeţe ale României (după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone Judeţul/anul Total, d.c. Iaşi Botoşani Bacău Argeş Buzău Cluj Mureş Dolj Vâlcea
1991 2.500 3.199 3.876 914 450 445 1.000 700 235 235
1996 39.000 6.239 4.361 3.161 1.945 1.764 1.506 1.161 937 741
% 100 20,8 14,5 10,5 6,5 5,9 5,0 3,8 3,1 3,0
Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona colinară atât în plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor. 18.2. Particularităţi biologice şi ecologice 18.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Toate aceste specii fac parte din genul Cerasus, sunt în număr de peste 100, dar pentru practică prezintă interes doar 4-5: 1. Cerasus vulgaris Mill. (sin. Cerasus acida) – Vişinul comun este un pom propriu-zis, cu coroana sferică, frunza obovată, fructe sferice cordiforme roşii. Sistemul radicular este destul de superficial. În cultură, această specie este reprezentată prin două mari grupe: - vişinul arbustoid - creşte până la 3-4 m înălţime, drajonează puternic, este foarte rezistent la ger şi secetă; rodeşte în general pe ramuri plete; - vişinul arborescent – creşte până la 6-10 m înălţime, formează trunchi puternic, drajonează mai puţin; rodeşte cu preponderenţă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii; fructele sunt de culoare mai deschisă (Spaniole, Montmorency etc.). 2. Cerasus fructicosa Pall. – vişinul de stepă sau vişinul pitic, creşte în sudul şi centrul Europei sub formă de tufă înaltă de 1-1,25 m. Frunzele sunt mici, lanceolate şi pubescente pe partea inferioară. Fructele sunt mici, sferice, colorate 338
în purpuriu închis sau roz.Maturarea este tardivă. Drajonează puternic şi este rezistent la secetă. 3. Cerasus mahaleb L. (Mill.) (sin. Prunus mahaleb) – mahalebul sau vişinul turcesc. Este de talie mijlocie (4-7 m), cu coroana globuloasă. Fructele sunt mici, sferice, ovoide, negre. Este rezistent la secetă. Nu drajonează. Se foloseşte ca portaltoi. 4. Cerasus tomentosa – vişinul pâslos (păros) – creşte sub formă de tufă de 1-1,25 m. Fructul este sferic, de culoare roşie-deschis. Sistemul radicular este ramificat şi superficial adaptat pentru terenuri umede şi reci. Este foarte rezistent la ger, rezistând până la –41oC. 5. Cerasus bessey Bail (sin. Cerasus pumila L.) - vişinul de nisipuri sau vişinul american – creşte sub formă de tufă (0,5-2 m). Fructele sunt mici, sferice, galbene sau purpurii. Este rezistent la ger şi secetă. Se foloseşte ca portaltoi pentru piersic, prun, cais. 18.2.2. Obiectivele principale şi metodele utilizate în ameliorarea vişinului Sunt în general asemănătoare cu cele prezentate în capitolul 8, la cultura cireşului. Soiurile autohtone, ca şi cele aduse de peste hotare, oferă - în prezent – suficient material iniţial care să asigure realizarea obiectivelor stabilite. Obiectivele urmărite în ameliorarea vişinului şi soiurile care sunt folosite în realizarea acestora sunt prezentate în tabelul 18.2. Tabelul 18.2. Obiective de ameliorare şi soiuri folosite (după V. Cociu şi colab., 1999) Obiective urmărite Productivitate ridicată
Talie redusă Autocompatibilitate Înflorire târzie Maturare timpurie Maturare târzie Calitatea superioară a fructelor Rezistenţă
la
boli
(Coccomyces,
Soiuri folosite ca genitori Nana, Schattenmarelle, Oblacinska, Northstar, Pitic de Iaşi, Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Sumadinka, Meteor, Favorit, Lutovka Nana, Schattenmarelle, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Nefris, Northstar, Meteor, Sumadinka Nana, Schattenmorelle, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Meteor Korai, Erdy Nagygyulmolcsu Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Pandy 35 Mari timpurii, Engleze timpurii, Ţarina, Meteor korai, Timpurii de Osoi Schattenmorelle, Pitic de Iaşi, Pandy 114, Grossa. Gamba, Liubskaia Crişana (2, 11/18, 15/10, 11/6), Mari timpurii, Meteor Korai, Pandy (38, 35, 50, 114) Pandy BBC, Schattenmorelle Mari timpurii, Timpurii de Cluj, Spanca,
339
Obiective urmărite Monilinia) Precocitate de rodire Rodire pe formaţiunile tip spur Rezistenţă la ger Culoare suc roşu Randament suc
Soiuri folosite ca genitori Spaniole Nana, Schattenmorelle, Ilva, Oblacinska, Pitic de Iaşi, Nefris, Ţarina, Northstar Engleze timpurii, Oblacinska, Ţarina, Meteor korai, Regale Duke, Granatnaia Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16, Ilva, Northstar, Pitic de Iaşi, Nana, Grossa gamba Scuturător, Dropia, Schattenmorelle, Nefris, HV 13/20, HV 37/43, HV 45/24, Shirpotreb ciornaia HV 18/59, Oblacinska, Nefris, Northstar, Pandy 50, Erdy Nagygyumolcsu, Nana
18.2.3. Sortimentul de soiuri Din lista oficială (2000) fac parte 21 de soiuri care se pot clasifica astfel: 15 soiuri româneşti şi 6 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia). Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima decadă a lunii iunie până în prima decadă a lunii august. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. 1. Timpurii de Osoi – soi românesc (1989), obţinut la SCPP Iaşi prin selecţie naturală dintr-o populaţie locală de vişin. Este viguros, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,3 g), sfericturtit, roşu-închis cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce-acidulată. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. 2. Timpuriu de Piteşti – soi românesc (1982), de vigoare supramijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, semiproductiv, rezistent la ger, autosteril. Fructul este mijlociu (4,5 g), roşu până la roşu închis, pulpa suculentă, roşie, dulceacidulată. Maturitatea de recoltare: prima decadă a lunii iunie. 3. Ţarina – soi românesc, 1984 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), de vigoare submijlocie, cu coroana piramidală, semiprecoce, cu producţii moderate, rezistent la ger, fructifică cu preponderenţă pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu (4,2 g), sferic-alungit, vişiniu-închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentru consum în stare proaspătă. Maturarea: a doua decadă a lunii iunie. 4. Sătmărean – soi românesc, 1994 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), semiviguros, cu rezistenţă medie la ger şi bună la Monilinia, cu coroană 340
piramidală, rodeşte atât pe buchete de mai, cât şi pe ramuri mijlocii. Fructul este mijlociu (4,8-5,2 g), sferic-turtit, vişiniu, negru la supramaturare, pulpa colorată, mediu consistentă, sucul roz. Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 5. Engleze timpurii – soi vechi, englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu caractere intermediare, de vigoare mijlocie, cu coroana invers-piramidală, semiproductiv, precoce, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (3,5-5,5 g), sferic-alungit, de culoare roşie, cu pulpa roz, fin aromată. Maturitatea de recoltare: eşalonată în decada a II-a şi a III-a a lunii iunie. 6. De Botoşani – soi românesc, 1994, obţinut la SCPP Iaşi din selecţia unui biotip local, de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (5,5-6 g) spre mare, turtit la bază, roşuvişiniu, lucios. Pulpa este roşie-vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat. Este asemănător cu soiul Crişane.Maturarea: decada a doua a lunii iunie. 7. Timpurii de Cluj – soi românesc, 1969 (Spaniole x Prunus fructicosa) x (Engleze timpurii x Prunus fructicosa), de vigoare mijlocie, coroana piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă, autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire. Fructul este mijlociu spre mare (5,2 g), sferic turtit, roşu vişiniu, lucios, cu pulpa colorată, de consistenţă medie, sucul colorat, peduncul lung. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 8. Crişana 2 – soi românesc, 1975 (Crişana x selecţie locală), de vigoare mare, coroana piramidală, foarte productiv, înflorire târzie, autosteril, mediu rezistent la secetă şi boli. Fructul este mare (6,3 g), sferic, roşu-vişiniu, cu pulpa şi sucul colorate, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 9. Ilva – soi românesc, 1982, de vigoare submijlocie, cu coroana semiglobuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la ger şi mediu rezistent la secetă. Sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (5,8 g), sferic, roşu-lucios, cu pulpa colorată, suculentă, acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 10. Nana – soi românesc, 1977, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Crişana, de vigoare mică, autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia. Fructul este mijlociu (5 g), sferic, roşuvişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 11. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de vigoare mică, cu coroana sferic-turtită, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii; este autofertil, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5-5 g), ovosferic sau larg cordiform, vişiniu-închis până spre negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate. Pedunculul este bine prins de fruct. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iulie. 12. Dropia – soi românesc, 1982, obţinut din polenizarea liberă a soiului Vladimirskaia, de vigoare submijlocie, cu coroana larg-globuloasă, semiprecoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, autofertil, sensibil la Coccomyces. Fructul 341
este mijlociu ca mărime (3,5-4 g), sferic, vişiniu-închis cu pulpa şi sucul colorate, bun pentru industrializare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 13. Mocăneşti 16 – soi românesc, 1975, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Este bun polenizator. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa roşie, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 14. Scuturător – soi românesc, 1985, semiviguros, precoce, productiv, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la ger şi secetă, autofertil. Fructul este mare (6,5 g), globulos, turtit dorso-ventral, roşu-închis, pulpa şi sucul colorate. Fructul se desprinde uşor de peduncul. Maturarea: sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie. 15. Oblacinska – soi iugoslav, 1979, de vigoare mică, cu coroana piramidală, deasă, foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces, drajonează foarte puternic. Fructul este mic (3,5 g), sferic-turtit, vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate. Se valorifică prin industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea mecanizată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 16. Nefris – soi polonez, 1991, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana sferică, este precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger dar sensibil la boli. Fructul este mare (6 g), sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată. Se valorifică pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie. 17. Meteor – soi american, 1979, de vigoare mijlocie, coroana largpiramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua decadă a lunii iulie. 18. Vrâncean – soi românesc, 1985, de vigoare mică, cu coroana piramidală, productiv, autofertil, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (4,5 g), globulos, uşor alungit, cu pulpa roşie, plăcută la gust, cu destinaţie mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 19. Northstar – soi american, 1991 (English Morelle x Serbien), de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, este precoce, productiv, rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor alungit, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent. Maturarea: decada a doua şi a treia a lunii iulie. 20. Bucovina – soi românesc, 1984, de vigoare redusă, coroana globuloasă, fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces. Fructul este mijlociu (4-4,5 g), sferic-turtit, roşuînchis, lucios, cu pulpa şi sucul colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 21. Pitic de Iaşi – soi românesc, 1985, obţinut prin polenizare liberă a soiului Plodorodnaia Miciurina, de vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă, 342
pletoasă, cu ramuri de schelet subţiri, cu fructificare preponderentă pe ramuri plete, este precoce, productiv, autofertil. Este rezistent la ger, mediu sensibil la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie. Fructul este mijlociu (4,8 g), sferic, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat acidă. Se valorifică prin industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august. Soiuri din vechiul sortiment întâlnite încă în plantaţii: Mari Timpurii, Spaniole, Turceşti, Crişana, Mocăneşti, Josika Gabor etc. 18.2.4. Portaltoii vişinului Portaltoii vişinului se pot grupa astfel: - generativi: vişinul franc, mahalebul, G2; - vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot (W10, W11, W13), selecţiile româneşti IPC1, VV1, VG1. Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea dealurilor şi în zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele soiuri cu maturare târzie a fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16, Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (20-30 %). Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor altoite. Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni (1980). Se înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj. 18.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit pe vişin are sistemul radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40 cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini cu creştere verticală pot ajunge la adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb, înrădăcinarea vişinului este mai profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul de sol de 20-60 cm. Mahalebul nu drajonează. Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai sensibil la ger şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi maxime: una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelor. Rădăcinile îşi încetează creşterea când temperatura solului scade sub 2oC. Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai rar 7-9 m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai mare decât cireşul, coroana având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin viguroase decât la cireş. Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează coroane mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Early 343
Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze timpurii, Ţarina, Timpurii de Cluj). După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel: - cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti; - cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De Botoşani, Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean; - cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean, Schattenmorelle, Nana, Ilva. Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de 4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet. După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica: - soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor; - soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar, Sătmărean, Scuturător; - soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana, Schattenmorelle, Nana, Dropia, Pitic de Iaşi. După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi: - autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor, Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi; - parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător; - autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.; - perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor. Anumite cercetări şi observaţii (Caliope Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri de vişin dau o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu soiurile de cireş Germersdorf, Boambe de Cotnari şi Pietroase Dönissen. Proporţia cea mai mare de flori fecundate (45-61%) se înregistrează la soiurile care fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea petalelor. La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu, după înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate este, de asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul incipient se suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori fecundate (12-18%). La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10-30% din fructe (Gr. Mihăescu şi Caliope Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel puţin 20-25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 45-50% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de 20-25% din fructe.
344
La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori nesatisfăcătoare, căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în consecinţă, fructificarea este slabă. Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a acestora, nutriţie deficitară a pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de Coccomyces hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc. Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi: - precoce – începând cu anul II de la plantare; - semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor; - tardivă – după anul III de la plantare. Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la 35 kg/pom. Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu pomi propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani. 18.2.6. Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri debile, slab garnisite, cu muguri de rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa speciilor cu pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele foliar este cuprins între 0,6-1,5. Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura lui reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate bune se obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-10,5oC, cu un optim caloric în perioada de vegetaţie de 15-17oC şi un necesar de zile cu optim caloric de 55-93. Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150oC, pentru înflorit de 295-315oC, iar pentru maturarea fructelor de 1160-1315oC. Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în care suma gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600oC. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30oC, lemnul rezistă bine, dar mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -12oC, bobocii florali la -5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC. Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată cu agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8oC. 345
Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual, cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portaltoiul are o mare importanţă. Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ cu vişinul comun. Excesul de apă din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare provocând asfixierea rădăcinilor. Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie amplasate pe soluri fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri pentru cultura intensivă a vişinului sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %), însă în condiţii de amenajare a terenului se pot folosi şi pantele până la 20-25 %. Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în nordvestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la altitudinea de 500-650 m. 18.3. Particularităţile tehnologice ale vişinului 18.3.1. Specificul producerii materialului săditor Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 18.2.4., iar obţinerea acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea plantaţiilor comerciale se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi încetează devreme circulaţia sevei. 18.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele speciei, iar pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş. Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se amplasează în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa dintre soiul polenizator şi cel polenizat trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii principalelor soiuri de vişin existente în cultură sunt prezentate în tabelul 18.3. La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De asemenea, se va ţine seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit. Astfel, soiurile de vigoare mică se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x 2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de plantare de 4 x 3-3,5 m. Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea vişinului în benzi de câte 2-3 rânduri. 346
Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se realizează în special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a pomilor şi constă în poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet, înlăturarea celor cu poziţii incorecte, a celor rupte etc. Tabelul 18.3. Polenizatorii soiurilor de vişin Soiul de polenizat Timpuriu de Osoi Timpurii de Piteşti Ţarina Engleze timpurii Timpurii de Cluj Crişana 2 Ilva Nana Schattenmorelle Dropia Scuturător Mocăneşti 16 Oblacinska Nefris Meteor Vrâncean Northstar Bucovina
Soiuri bune polenizatoare Engleze timpurii, Ţarina Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16 Timpurii de Cluj, Nana, Crişana Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2 Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska Nana, Crişana 2, Schattenmorelle Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16 Mocăneşti 1 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii Crişana 2, Nana, Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16 Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle Mocăneşti 16, Oblacinska Ilva, Nana
Tăierile de fructificare Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat şarpantele şi subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv este acela al menţinerii zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin fenomenul de degarnisire este destul de accentuat. Reducţiile axului, şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să repartizeze uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Cepoiu, 2001).
Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative sau de rod cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare. Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieri de reducţie a semischeletului şi de rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15-20 cm una de alta. 347
Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică pe buchete de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de întreţinere şi fructificare constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna deasupra unei ramificaţii laterale. În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana, Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de fructificare încă din primii ani de rodire, evitându-se pe cât posibil apariţia ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete, aceasta se scurtează deasupra unei ramificaţii apărute la bază. În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul perioadei de vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe în luna mai, când lăstarii viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă. Tăierile în verde, după recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la tăierile în timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor, productivitatea muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri vor înlocui în totalitate tăierile din timpul perioadei de repaus. În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea ramurilor afectate. Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat după recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei (V. Cireaşă, 1973, Lidia Rasa, 1986).
Întreţinerea solului Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că plantaţiile de vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai superficială, iar unii dintre ei drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii, leguminoasele, cartofii etc. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care se vor încorpora în sol cu cca. o săptămână înainte de începerea creşterii intense a lăstarilor. Plantaţiile mature de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales acolo unde portaltoii drajonează. Fertilizarea Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă. Orientativ, se recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 348
ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg fosfor şi anual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară este şi fertilizarea foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani). Irigarea plantaţiilor Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în faza creşterii intense a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. De asemenea, dacă toamna este foarte secetoasă, se recomandă o udare de aprovizionare. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi combaterea este în general asemănătoare (vezi capitolul 17.3.). Specificul maturării şi recoltării vişinelor Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi pom, însă se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile comerciale se recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3 reprize. Vişinele cresc considerabil în volum şi greutate până la maturitatea deplină, de aceea se vor recolta în acest moment sau cu maxim 2-3 zile înainte, deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă maturarea după recoltare. Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe pedunculi se micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în cantitatea pedunculară este o caracteristică de soi. Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire. Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12oC. Uşurarea desprinderii de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe stimulatoare (acid 2-cloretilfosforic 500 ppm), cu o săptămână înainte de recoltare. Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai restrâns decât la cireş.
349
CAPITOLUL 19 CULTURA CAISULUI Armeniaca vulgaris Lam.,
Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae
19.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 19.1.1. Importanţă. Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6-21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,091,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,332,0 mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg %; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %. Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc. Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28 % substanţe pectice; 29,5-57,7 % grăsimi; 3,1 % săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute. În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de răspândire a acestei specii. 350
19.1.2. Originea şi aria de răspândire Caisul, ca gen aparte “Armeniaca”, a fost clasificat de botanistul francez ca apoi Linne (1747) să-l unească cu prunul, cireşul şi piersicul. Originea acestei specii este destul de controversată. Studii mai vechi (Vavilov, 1951; Kostina, 1969) sau mai noi (V. Cociu, 1993) au delimitat 4 zone (13 subzone) principale de formare a soiurilor de cais: a) - zona din Asia Centrală, considerată cea mai veche şi mai bogată în diversitatea formelor, cuprinzând Asia Centrală, China, Afganistan, Pakistan, Nordul Indiei, este după unii autori singura zonă de origine a caisului; b) - zona irano-caucaziană cuprinde Armenia, Georgia, Iran, Siria, Turcia, Africa de Nord, sudul Spaniei şi Italiei etc.; c) - zona europeană este destul de restrânsă şi relativ nouă; d) - zona Dzungar-Zailiy este cea mai restrânsă cuprinzând zone din Kazahstan şi din China (Sin Kiang). Bailey şi Hangh (1975) şi Smâkov (1981) propun o a cincea zonă în care se înscriu unele forme ale caisului asiatic, China de Nord şi Est, hibrizi rezistenţi la ger. Cultura caisului se întâlneşte în Europa încă din sec. I d. Ch., mai întâi în Grecia, apoi în Italia şi de aici în toată Europa. În prezent este răspândită atât în emisfera nordică (Europa, Asia, America şi Oceania), cât şi în cea sudică (Africa de Sud, America de Sud şi Australia). Pe plan mondial, producţia în anul 2000 a fost de cca 2.800.000 t, pe primul loc situându-se Asia, urmată de Europa (tabelul 19.1.). Tomnefort (1700)
Tabelul 19.1. Repartiţia producţiei de caise pe plan mondial (t) (Buletin FAO, 1999) Continentul TOTAL, d.c. Asia Europa Africa America de Nord America de Sud Oceania America Centrală
1996 2.346.191 1.123.023 543.007 298.734 127.795 56.859 27.400 2.473
1997 2.544.500 1.395.930 511.670 329.030 108.970 61.580 30.000 4.120
1998 2.674.208 1.397.394 630.134 328.240 119.580 61.540 30.200 4.120
Caisul deţine cca. 0,6% din producţia mondială de fructe, cu o tendinţă de creştere. Suprafaţa plantaţiilor este estimată la 350-380 mii ha. Dintre ţările mari producătoare precizăm: SUA, Spania, Iran, Italia etc. (tabelul 19.2.). De mare perspectivă sunt: Turcia, Grecia şi Italia. 351
Tabelul 19.2. Ţări mari producătoare de caise (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara SUA Spania Iran Italia Tunisia Maroc Grecia
1997 549.000 388.851 74.396 104.678 51.000 86.800 43.224
1998 393.000 202.600 111.992 87.958 58.700 65.700 34.763
1999 627.000 272.800 111.992 87.958 60.000 40.000 34.763
Se remarcă în majoritatea ţărilor o creştere importantă şi o stabilitate mai mare a producţiilor în ultimii 10-15 ani datorită soiurilor noi, perfecţionării tehnologiilor şi înfiinţării de noi plantaţii. În România, cultura caisului nu este extinsă la nivelul posibilităţilor, fiind într-o scădere evidentă. Dacă în anul 1991 caisul ocupa 1,7% din suprafaţa plantaţiilor existente şi 2,9% din producţia de fructe, respectiv 43.100 tone, în anul 1999 producţia de fructe a scăzut la 28.000 t, reprezentând doar 1,8% din producţia de fructe (tabelul 19.3.). Tabelul 19.3. Principalele judeţe producătoare de caise din România (t) (Anuarul statistic, 1998) Judeţul TOTAL d.c Galaţi Constanţa Călăraşi Ialomiţa Olt Teleorman Dolj Dâmboviţa Brăila Tulcea Ilfov
Producţia totală T % 27.623 100 2.524 9,1 2.304 8,3 2.229 8,0 1.834 6,6 1.363 4,9 1.377 4,9 1.289 4,6 1.291 4,6 1.260 4,5 1.260 4,5 1.129 4,0
În sectorul particular T % 21.384 100 2.143 10 824 3,8 1.964 9,1 1.536 7,1 801 3,7 961 4,9 897 4,2 1.149 5,4 909 4,2 539 2,5 719 3,3
Consumul de caise pe locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în Italia, 1,4 kg în Franţa, 1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia, 0,3 kg în România etc. Peste 45 % din producţia mondială de caise este destinată prelucrării.
352
19.2. Particularităţi biologice şi ecologice 19.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor În prezent se cunosc opt specii de cais care sunt folosite ca surse de germoplasmă în ameliorarea caisului, care fac parte din genul Prunus L., subgenul Prunophora: Prunus armeniaca L. (Armeniaca vulgaris) – se întâlneşte spontan şi se cultivă din Asia Mică până în Manciuria. Majoritatea soiurilor cunoscute în cultură fac parte din această specie. Prunus sibirica (Armeniaca sibirica L.) – creşte spontan în Mongolia, China, nordul Indiei. Fructele sunt mici, asemănătoare cu migdalele, pulpa uscată necomestibilă, acră şi amăruie. Pomii au o mare rezistenţă la ger, dar au perioadă de repaus scurtă. Prunus manshunica (Armeniaca manshunica) – creşte spontan în Orientul Îndepărtat, Coreea. Fructele sunt de calitate inferioară, dar totuşi mai bune decăt cele de P. sibirica. Este foarte rezistent la ger, dar cu perioada de repaus scurtă. Prunus ansu Komar (Armeniaca ansu) - creşte spontan şi este cultivat în zonele umede din China, Coreea şi Japonia. Fructele sunt de mărime medie, sferice, galbene-poortocalii, suculente, dar de calitate mediocră. Pomul este rezistent la ger, dar cu mugurii floriferi sensibili la temperaturi scăzute. Prunus dasycarpa (Armeniaca dasycarpa) – este un hibrid natural între P. armeniaca şi P. cerasifera (caisa neagră). Este cultivat în Asia Centrală, Kaşmir, Iran, Transcaucazia. Fructele sunt mediocre, dar pomii sunt rezistenţi la boli, mugurii floriferi rezistă mai bine la frig, iar înflorirea este ceva mai târzie decât la caisul obişnuit. Prunus armeniaca var. holosericea (Armeniaca holosericea), Batul – creşte spontan în Tibet. Are fructe mijlocii, cu pulpa subţire, uscată. Prunus brigantica Vill (caisul de Briancon, prunul alpin) – derivă din P. armeniaca. Este un arbust sau arbustoid ce creşte la poalele Munţilor Alpi Francezi. Fructele sunt mici, glabre. Toate speciile de cais au 8 cromozomi în faza haploidă (2 n = 16). S-a găsit şi un soi de cais triploid (3 n = 24) în cadrul speciei P. mume. Existenţa aceluiaşi număr de cromozomi uşurează încrucişarea interspecifică. De asemenea, există hibrizi între cais şi vişin, între cais şi cireş etc. 19.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea caisului Ameliorarea rezistenţei la ger şi în special a mugurilor florali, a florilor şi mai ales a unor componente ale acestora (ovarul). Ca surse de germoplasmă pentru acest obiectiv precizăm soiurile: Sungold, Moongold, Harlyne, NJA 35, Olimp, Litoral, Comandor, Sulmona, Sulina etc. Unele soiuri cum ar fi Zard, Semennoi, Orange Red etc. transmit însuşirea lor de înflorire târzie şi repaus profund mai lung. 353
Ameliorarea rezistenţei la boli. S-a constatat că soiurile cu maturare timpurie sunt mai rezistente la Monilinia şi Clasterosporium decât cele tardive. Sursele de germoplasmă se vor alege diferenţiat, astfel: pentru rezistenţa la dăunători Patriarca temprano, Amal, Litoral, Sirena etc.; pentru rezistenţa la Monilinia - Callatis, Olimp, Saturn etc.; pentru rezistenţa la Alternaria: Umberto, NJA 8, CR 24-17, Sunglo etc.; pentru rezistenţa la Gnomonia erythrostroma NJA 19, CR 2-63 etc.;pentru rezistenţa la Stereum purpureum Nikitski, Timpurii de Chişinău, NJA 11, NJA 54 etc. Ameliorarea precocităţii de rodire se pot utiliza cu succes următorii genitori: NJA 19, NJA 17, CR 2-63, CR 24-17, Canada 60011, 60012, RR 18-64, B 11-13, Manitoba, Early Ryl, Stark Early Orange – care intră pe rod în anii 2-3 de la plantare. Ameliorarea soiurilor cu maturare timpurie sau târzie. Pentru timpurietate se pot folosi următorii genitori: NJA 19, 21, 38, 42, 43, 53, 54; CR 2-63; CR 2417, Bucurie, Priusadebrâi, Sayeb etc. pentru tardivitate soiurile Ampins, Paviot, Târzii de Bucureşti, Litoral, Valvenasta, Muscat tardiv, Septembriska etc. Ameliorarea calităţii fructelor. La acest obiectiv se urmăresc următoarele: mărimea fructului peste 50-70 g/buc. Genitori: Goldrich, Wilson Delicious, Venus. Culoarea roşie a epidermei şi fermitatea mare a pulpei pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă - genitori: NJA 30, NJA 35, RR 18-64, Harcot, Harogem, Rouge de Rousillon etc.; pulpa moale şi suculentă pentru soiurile destinate industrializării.Genitori: soiuri din Asia Centrală, Iran, Caucaz. Substanţa uscată în cantitate mare – genitori: Grevani, Bordenni, Grana, Vinoslivâi, Litoral, Goldcot, B 32/32, B 32/29 etc. Metode de ameliorare a soiurilor de cais Hibridarea sexuată este principala metodă de ameliorare. Nu există dificultăţi deosebite privind tehnica hibridării dintre soiurile şi speciile de cais şi nici limite de combinare genetică. Mutageneza este destul de limitată deoarece mutaţiile la cais sunt destul de reduse. De asemenea, mutageneza indusă artificial se foloseşte foarte puţin. Selecţia clonală pare să fie o metodă de perspectivă. 19.2.3. Sortimentul de soiuri Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2000 cuprinde un număr de 27 soiuri din care 19 soiuri româneşti şi 8 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august. Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi constantă (15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28oC), inclusiv a mugurilor floriferi la gerurile de revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc. 1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică, autosteril, cu înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la gerurile de revenire 354
din primăvară. Fructul este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută. Maturarea: prima decadă a lunii iunie – cel mai timpuriu soi. 2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16-20 t/ha), autosteril. Fructul este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fadă. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie. 3. Traian – soi românesc, 1993 (Viceroy x NJA 2), SCPP Constanţa, de vigoare mică, coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare predominantă pe ramuri buchet, productiv, rezistent la boli. Fruct mijlociu spre mic (40 g), portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, consistentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea: decada II-III a lunii iunie. 4. C.R. 2-63 - soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca înflorire şi ca maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu preponderenţă pe buchete de mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie. 5. Harcot – soi canadian, viguros, coroana globuloasă, productiv, cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este mare (60-70 g), ovoid-turtit, portocaliu deschis cu roşu, pulpa fermă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 6. Tudor – soi românesc, obţinut la SCPP Constanţa, 1993 (Viceroy NJA 2), viguros, coroana invers-piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, sensibil la boli, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mic spre mijlociu (40-42 g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu cu roşu-carmin pe partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust dulce-acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie. 7. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală, cu ramuri de schelet viguroase dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (40-65 g), globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma pubescentă, galbenă-portocalie cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de culoare portocalie-deschisă, aromată, dulce-acidulată, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie. 8. Dacia (B 29/4) – soi românesc, 1989, Băneasa, de vigoare medie, precoce, foarte productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 9. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc, 1980, de vigoare mică, coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45-48 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 10. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe ramuri mixte, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia. 355
Fructul este mare spre foarte mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu cu roz pe partea însorită, pulpa portocalie, de calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie. 11. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre mare (48-80 g), sferic, uşor asimetric, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: decada a II-a a lunii iulie. 12. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana sferic-turtită, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate ecologică bună. Fructul este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galbenportocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocaliu-deschis, fermă, cu gust bun. Maturarea: jumătatea lunii iulie. 13. Venus (Mărculeşti 19/2) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (80 g), sferic-turtit, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie. 14. Calatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie spre mică, cu plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 15. Sulina – soi românesc (Mărculeşti 1980), de vigoare mică spre mijlocie, coroana invers-piramidală, precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger. Fructul mijlociu (50-60 g), sferic-alungit, galben-portocaliu, pulpa fină, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 16. Mamaia (H 91/8) – soi românesc (Mărculeşti 1975), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă-răsfirată, rezistent la ger şi la variaţiile de temperatură, mediu rezistent la Monilinia, sensibil la Plum-pox. Fructul este mijlociu spre mare (50-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iulie. 17. Roşii de Băneasa (B 1/3) – soi românesc, 1982 (Cea mai bună de Ungaria x Paviot), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, la Monilinia şi la Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, portocaliu cu roşu-aprins pe partea însorită, cu pulpa fermă şi de calitate foarte bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 18. Excelsior (B 33/13) – soi românesc (Băneasa, 1987), de vigoare mică spre mijlocie, coroana sferică, cu înflorire târzie, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-75 g), sferic-alungit, turtit lateral, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, consistentă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 356
19. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire târzie, productiv, cu plasticitate ecologică bună, sensibil la Clasterosporium. Fructul este mare (70-75 g), ovoidal, galben-auriu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, mediu consistentă, fadă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 20. Favorit (Mărculeşti 22/4) –soi românesc, 1987 (Mărculeşti 23-52-50 x Luizet x Umberto), semiviguros, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la Monilinia şi Clasterosporium. Fructul mijlociu (55-60 g), ovoid, de culoare oranj cu roşu, pulpa consistentă cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. 21. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana sferică, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), ovoidal, roşuturtit lateral, galben-portocaliu cu puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc. Maturarea: jumătatea lunii august. 22. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi Clasterosporium. Fructul este mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu pe partea însorită, cu pulpa fermă, crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 23. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc, 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, bună la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 24. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, foarte productiv, rezistent la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), ovoid, uşor turtit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 25. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc, 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger, parţial autofertil. Fructul mijlociu (60-70 g), ovoid, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galben-portocalie, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august. 26. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc, 1983, de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-80 g), sferic, uşor alungit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie-deschis, fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 27. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc, 1983, de vigoare mică, coroană globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (6070 g), ovoidal-alungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august. 357
19.2.4. Portaltoii caisului În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P. armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P. amygdalus. Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi ecologice. Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais, fiind recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este sensibil la Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii galicoli (Meloidogyne, Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele, umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie cu consecinţe negative cunoscute. Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune şi diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar soiuri (Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi: Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu toate soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la asfixiere, la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer. Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze, are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu virusul CLSV. Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri, ceea ce conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre acestea cele mai importante sunt: Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor, însă nu are compatibilitate cu toate soiurile. Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai bună decât precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se poate folosi pe terenurile fertile şi mai umede. Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Se adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi la Phytophtora cactorum. Imprimă soiurilor productivitate. Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger, secetă şi la exces temporar de umiditate. Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase. P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este sensibil la viroze şi micoplasme. Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil cu toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi mediu rezistent la asfixiere şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate. 358
Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt selecţii americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi, imprimă vigoare medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună cu soiurile de cais.. M 2624 are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte mare, necesită altoire târzie. Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi, creşte viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are afinitate bună dar nu cu toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea fructelor imprimându-le o coloraţie bună. Este recomandat pe solurile fertile şi reavene, fără exces de umiditate. Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se recomandă altoirea la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la altoire este slabă, iar în livadă pomii drajonează puternic. Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi lemnificaţi şi prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de tolerant la viroze. Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide. Din această specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante sunt: G.F. 305, Lovell şi Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc. Nu toate soiurile au compatibilitate cu piersicul franc. Piersicul franc se poate folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi pietroase, bine încălzite. Pomii intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin. Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe solurile uscate, calcaroase, pietroase din zonele secetoase. Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică, rezistent la crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun. 19.2.5. Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce imprimă caisului o mare rezistenţă la secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub proiecţia coroanei, depăşind-o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie caracteristică. Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena (1962), Gr. Mihăescu (1977) au arătat că: - cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8 g, urmat de corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g; - prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în stratul de sol cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 % rădăcini de zarzăr şi 63,4 % de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se găsesc în stratul de sol de 0-30 cm. 359
Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m. În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre suprafaţa solului, cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste. Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este mai dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular. Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte viguroasă, greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3 valuri de creştere, formând multe ramuri anticipate. Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de culoare brun-închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal. Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect compact, îndesat. Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la plantare, mai întâi cele lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi alte ramuri mijlocii. Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare roşie-sângerie. La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se deschide iar creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie. Capacitatea de regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce permite refacerea plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare. Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani. Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. În fiecare grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugure floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide înaintea înfrunzitului. Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile. Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de preumflare a mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea polenului în antere corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se înregistrează din a doua jumătate a lunii februarie până în a doua decadă a lunii martie. Acest fenomen are loc după acumularea a 40oC peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200oC temperatură activă. Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum şi a particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi îndeosebi aceea a mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de creştere, care înfloresc cu câteva zile mai târziu decât aceia din valul unu de creştere, are o importanţă practică deosebită. prin diferite măsuri agrotehnice (tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi. 360
Mugurii formaţi mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara cu 3-4 zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor. Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile. Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %. Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului scăzut de fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori cu pistilul defect sau incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea este bogată, fructele nou legate cad repede. Ciclul anual al caisului Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte timpurie şi terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul de iarnă este scurt. De aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri agrotehnice. Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii produc până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom. Producţia la hectar variază de la 8 la 15 tone. Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 3040 ani. În Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani. 19.2.6. Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un factor limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi medii anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19oC şi iulie de peste 21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20oC, iar necesarul de zile cu optim caloric este de 88-115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore (V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt asigurate 1012oC. Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine maturizat rezistă până la –25oC, chiar –27oC. Ramurile anuale şi mugurii vegetativi degeră la –28oC. Mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger. Astfel, în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte de temperaturi de – 12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6oC, iar florile complet deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor, sunt distruse la -1…-2oC. Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte specii la care temperaturi de 0-15oC şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În asemenea condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor. Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilul 361
strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a înfloritului. Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie amplasate pe terenuri cu expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană să permită o iluminare cât mai bună. O mare atenţie se va acorda distanţelor de plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri viguroase. Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al majorităţii speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea, indicele de reflexie al frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al mărului şi asemănător cu al majorităţii soiurilor de păr. Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are nevoie de minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în luna iulie, fiind considerat o plantă de zi scurtă. Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm2, superioară prunului şi mărului (16,7 respectiv 25,0 cm2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii la suprafaţa coroanei, dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii în coroană se datorează şi dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape perpendicular. Datorită acestor elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45o faţă de orizont. În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a condus la rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia. Cerinţele faţă de umiditate Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece s-a format în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de climat uscat. Totuşi, cerinţele faţă de apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia centrală sunt mai rezistente la secetă comparativ cu cele din Europa şi America de Nord. Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate acestea, precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate greu de cais, având consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia. Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele mai multe ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea producţiei este influenţată pozitiv de un regim optim de umiditate. Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de maturare a fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor etc. Caisul nu suportă excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile), acestea conducând la pieirea în masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor. Cerinţele faţă de sol Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci, fertile, bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schelet sau cu până la 5% schelet, volum edafic de 100%, cu pH de 7,3-8,4. 362
Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut de calciu activ de până la 8%. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere vertice. Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91%, cu o porozitate de 23-30%. Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de 15 %, uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă sau în profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu slabă permeabilitate pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime. Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi cercetători (Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.) au stabilit şi delimitat cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel: Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a Dunării, precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km. Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării, fâşia de 3-5 km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei Timişului din vestul ţării. Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul Central Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura exterioară a Subcarpaţilor de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare parte a Câmpiei Române şi a Podişului Getic. În vestul ţării, această zonă include partea centrală a Câmpiei Crişurilor, o mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului. Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea, mai cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi extremitatea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului. Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în cadrul cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud înspre nord. 19.3. Particularităţi tehnologice 19.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 19.2.4. Aceştia se înmulţesc în special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte mare portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi. Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în câmp. Puieţii au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea fertilizarea şi irigarea vor fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul 363
epocii de altoire, deoarece îşi reduce devreme circulaţia intensă a sevei. După prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut prin semănare directă, se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula ramificarea. Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pomii prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în câmpul II (P. Parnia şi colab., 1992). 19.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de: alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecţie, desfundarea, fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel, specifice oricărei specii de pomi. La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere pretenţiile deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi celelalte cerinţe faţă de căldură, umiditate, sol, prezentate anterior. Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea solului. Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m, iar pe rând de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la 4-5 m între rânduri şi la 3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru aliniamente etc., distanţele de plantare se pot reduce. Nu este recomandată reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m. La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se constată numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, producţii mai mari se obţin în plantaţiile extensive sau semiintensive. Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată modificată, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă. O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă (spindelbuch), deoarece se formează uşor. Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului. Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta primăvara, aceasta se va face foarte devreme. La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe mari se recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare. Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în primii 3-4 ani după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se vor limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase şi unghiuri mici de ramificare, se vor efectua 364
tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme. Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri: - întreţinerea coroanei formate; - tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde; - tăieri de reîntinerire; - tăieri de corectare. Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a coroanei, prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile formate. Aceasta se realizează prin: - reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de creştere; - subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante; - substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală cu o ramură subterminală la soiurile viguroase; - suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special ramurilor de rod şi a celor de semischelet. La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe ramuri mixte-mijlocii, tăierile constau în: - rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase de pe partea superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de semischelet; - scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm. La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor scurta la 40-45 cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20 cm; buchetele de mai se vor rărări la 8-10 cm. În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ la tăiere şi ramurile de semischelet, astfel: - cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani; - 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu altele tinere; - ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă depăşesc 70 cm la 60-65 cm; - buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm. Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete: - 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri tinere; - buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări la 8-10 cm; - ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm. Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor efectua la pornirea în vegetaţie, pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ. 365
Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură tăierile din perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării coroanelor, dar şi în perioada de rodire. Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea fructelor şi după recoltarea acestora. Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două chiar trei valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi mai târziu, vor înflori cu 5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când au 40-45 cm.În urma scurtării vor rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia muguri de rod. Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după legatul fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de semischelet, dar nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semischelet purtătoare de rod se vor scurta după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980). Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din perioada de repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi metode. În schimb, au multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare, cercetările au demonstrat că cea mai favorabilă este prima decadă a lunii august. Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este necesar ca după fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul tăierilor să nu depăşească 30 % din cel al coroanei.
Fig. 19.1. - Tăierea de fructificare la cais 1, 2, 3 - locul unde pot fi scurtate ramurile buchet de 4 ani; 4, 5 - locul de scurtare a ramurilor mixte-mijlocii de peste 60 cm.
366
Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când creşterile vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie corelate cu măsuri agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.). Tăierile se efectuează prin scurtări energice în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4-5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor scurtate să nu depăşească 5-6 cm. Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi sistemul radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989). Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au aplicat tăieri defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente la cele corespunzătoare unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei bune luminări (V. Cociu, 1993). Întreţinerea solului Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale (Niculina Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975). Acest sistem are multe avantaje dar şi dezavantaje. În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni. Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci. Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat. Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin, mazăre etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective, după care solul se menţine ca ogor lucrat. O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În acest sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele martor întreţinute ca ogor lucrat. Fertilizarea plantaţiilor Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile ridicate ale acestei specii faţă de minerale. O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc. Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod consumă în cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg, P=12-31 kg, K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf, microelemente etc. Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la pomii de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la 367
hectar, respectiv: 236,5 kg azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu; 14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor. Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg de fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K2O, date apropiate şi în literatura italiană. Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea anuală a 120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha gunoi de grajd. Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu substanţă activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993). Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative. Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat. Celelalte 2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea fiziologică a fructelor (1/3). Irigarea plantaţiilor Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă. Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale sunt reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer, mai ales în perioada de vegetaţie activă. O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit accentuat de umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981). Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectează pomii şi în afara acestei perioade, reducând-le rezistenţa la ger. Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari, constante şi de calitate, se impune irigarea caisului, mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor, după recoltarea fructelor. Normele de udare vor fi de 400-500 m3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se poate utiliza orice metodă de irigat. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii), Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera tridactyla), cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului (Stereum purpureum) etc. Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc. Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare, conform tabelului 19.4. 368
Tabelul 19.4. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR SI DAUNATORILOR LA CAIS Nr. tr. 0
Fenofaza 1
Bolile şi dăunătorii de combătut 2
Produsul recomandat şi concentraţia 3
1.
Repaus vegetativ
Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor
Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%)
2.
Umflarea mugurilor
Cuprazin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,4%)
3.
Buton alb
-Monilioze (Monilinia laxa); Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Uscarea ramurilor; -Rapăn
4.
10 – 15 % din flori au început săşi scuture petalele
-Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea ramurilor
Sumilex 50 WP (0,1%) Rovral 50WP (0,1%) Ronilan 50 WP (0,1%) Konker (0,125%) Konate 2,5 EC (0,02%) Fastac 10 EC (0,015) Zolone 35 EC (0,2%) Sumi – Alpha 2,5 EC (0,04%)
5.
Fructul cu ∅ de 1cm (la avertizare)
6.
Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Monilioze; -Uscarea ramurilor -Rapăn etc. -Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc. Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; Alternaria, rapăn etc.
-Insecte defoliatoare, minatoare -Molia piersicului (Anarsia lineatella)
Molia orientală a fructelor (Grapholita molesta), Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide etc.
7.
8.
9.
Merpan 50WP (0,2%); Captadin 50 PU (0,25%); Systane 12,5 CE (0,04%); Trifmine 30 WP (0,03%) Fastac 10 EC (0,015%) Nurelle D (0,075%)
Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Perozin 75 (0,5%) Vondozeb 80 PU (0,2%) Decis 2,5 EC (0,03%) Talstar 10EC (0,04%) Reldanm 40 EC (0,1%) Carbetox 37 EC (0,5%) Sumilex 50 WP (0,1%) Topsin M 70 (0,07%) Ronilan 50 WP (0,1%) Ekalux S (0,075%) Nurell D (0,075%)
Monilioze, Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc.
După recoltarea fructelor şi tăierea în verde
Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; Boala petelor de plumb (Stereum purpureum) Rugina, Alternaria etc. Păduchele din San José, Molii, afide etc.
Merpan 50 WP (0,25%) Ziram 75 PU (0,2%) Befran 25 EC (0,4%)
75% frunze căzut
Ciuruirea frunzelor; ramurilor, Monilioze; Boala de plumb purpureum)
Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%); Zeama bordoleză (1%)
din au
Uscarea (Stereum
369
4 Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC
Captadin 50 PU (0,25%) Merpan 50 WP (0,2%) Topsin M70 (0,07%)
Fructul de mărime normală (la avertizare)
Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc.
Observaţii
Dursban 480 EC (0,2%) Carbetox 37 EC (0,5%)
Se respectă timpul de pauză
Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică Se asigură o îmbăiere a pomului. Temp. > 5°C
Pieirea prematură a caisului Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă, frunzele şi fructele sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de fâşii. Toate acestea conduc în final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni). Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate. Se cunosc însă unii factori favorizanţi: - acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea; - factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.; - factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.; - factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc. - suprarecoltele etc. Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei caisului, deoarece odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea măsurilor de profilaxie trebuie avut în vedere înlăturarea tuturor condiţiilor care favorizează declinul pomilor. Măsurile preventive se referă la: - amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat favorabil; - folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar; - asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi plantarea acestor soiuri în zonele cele mai favorabile; - asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare; - efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor şi a uneltelor; - evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice; - protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice; - metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli (Monilinia); - tratamente biologice etc.; - distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazdă pentru boli şi dăunători. Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină epicarpul subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de cais nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei. Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi soi. Maturarea durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont 370
este acela că la multe soiuri fructele cad din pom când ajung la maturitate. De aceea, stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei. În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la intervale de 2-3 zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singură trecere. Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează manual în faza de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează către galben sau roz, specifică soiului. Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau marmeladei se recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat. Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii optimi realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în funcţie de soi, condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premergătoare recoltării. În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care pierderile totale ajung la 3,5-5 %. În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea tehnologiei de valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca. 4 săptămâni. Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se efectuează cu mijloace auto frigorifice. Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după scoaterea din spaţiile frigorifice fructele se reîncălzesc pregresiv. În acest caz, se are în vedere ca între temperatura fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă mai mare de 6-8oC (V. Cociu, 1993).
371
CAPITOLUL 20 CULTURA PIERSICULUI Piersica vulgaris L.
Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae
20.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 20.1.1. Importanţă Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă mondială, unde ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia românească, unde ocupă locul VI după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor, rentabilităţii culturii în zonele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc. Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi echilibrată: apă 82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g; aciditate 0,22-0,95 g; taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g; substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3-0,65; celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9 etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu, 1993). Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 % mai redusă decât a prunelor sau caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia, normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor. Valoarea terapeutică a piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive şi arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea, piersicile au rolul de a reduce conţinutul de colesterol din sânge, facilitează eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare, renale şi a anemiilor. Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar, suc, fructe deshidratate, congelate, distilate etc. Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete se eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie). 372
Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la plantare, iar ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha. Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a piersicului, având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea trebuie să se facă cu prudenţă, datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile acestei specii motivează extinderea ei în mai multe zone din România. 20.1.2. Originea şi aria de răspândire Mult timp s-a considerat, probabil şi datorită denumirii, că piersicul este originar din Persia. Cercetările (De Candalle, 1883; Hedrick, 1916) au demonstrat că această specie este originară din China, unde se cultiva cu 2000 de ani înainte de a fi cunoscută de vechii greci şi romani. Biotipurile sălbatice se întâlnesc în general în Turchestanul chinezesc şi în provinciile Sianfu şi Shensi – zone mai secetoase. În Europa, piersicul a fost introdus la începuturile Erei Creştine, dar cultura s-a dezvoltat abia în secolele XVIII şi XIX. Primele soiuri sunt descrise de Leroy în 1870, în Franţa. Urmează o perioadă de declin a culturii piersicului în Europa, contrapusă uneia de dezvoltare în America, unde demarează primele programe de ameliorare (Connors, 1917). Către sfârşitul secolului XX şi în Europa este reconsiderată această cultură, trecându-se la modernizarea ei, mai ales în Italia şi Franţa, dar şi în alte ţări mari producătoare. Cea mai accentuată creştere a producţiei se întâlneşte în prezent în China, de altfel ca la majoritatea speciilor pomicole. Producţia mondială de piersici este de peste 11 milioane tone, în creştere constantă, cu excepţia Americii de Nord unde este staţionară (tabelul 20.1.). Tabelul 20.1. Producţia mondială de piersici (tone) (Buletin FAO, 1999) Continentul
1997
1998
1999
TOTAL d.c.
10.994.340
10.996.496
11.326.026
Asia
4.466.280
4.586.221
4.587.418
Europa
3.604.349
3.587.695
3.844.767
America de Nord
1.457.994
1.338.800
1.368.200
America de Sud
769.187
759.477
791.544
Africa
463.916
472.279
478.400
America Centrală
128.604
150.000
150.000
Oceania
104.010
102.024
105.700
În Europa, piersicul se cultivă în majoritatea ţărilor, dar marea producţie – aproximativ 4 milioane tone – se obţine în câteva ţări ca: Italia, Spania, Grecia, Franţa etc. (tabelul 20.2.). 373
Tabelul 20.2. Ţările europene mari producătoare de piersici (tone) (Buletin FAO, 1999) Ţara
1997
1998
1999
Total d.c.
3.604.349
3.587.695
3.844.767
Italia
1.158.288
1.428.730
1.428.730
Spania
946.600
896.800
911.600
Grecia
588.000
500.000
600.000
Franţa
464.000
341.300
470.600
Moldova
80.000
72.000
72.000
România
17.140
17.881
17.881
În România, cultura piersicului este foarte veche, fiind introdusă de greci sau romani, la început ca pomi izolaţi, apoi în culturi organizate. În anii 1970-1990, această cultură s-a extins foarte mult, ajungând la 11.000 ha, cu o producţie de 70-80.000 tone. După anii 1990 şi cultura piersicului a cunoscut un declin accentuat, producţiile situându-se în jur de 17-18.000 tone, concentrată, mai ales, în partea de sud şi vest a ţării. În prezent, plantaţiile sunt îmbătrânite sau în declin şi trebuie refăcute cel puţin la nivelul anului 1990, pentru a asigura un consum normal de fructe/locuitor şi un mic excedent pentru export. Cea mai mare parte a producţiei din România este cantonată în judeţele Constanţa şi Bihor (peste 50%), dar sunt condiţii ca această specie să fie cultivată în majoritatea zonelor pomicole ale ţării, unde factorul temperatură nu este limitativ. Principalele zone producătoare de piersici în România sunt prezentate în tabelul 20.3. Tabelul 20.3. Principalele judeţe producătoare de piersici din România (t) (Anuarul statistic, 1998) Judeţul
Producţia totală d.c.
În sectorul privat
T
%
T
%
Total d.c.
17.140
100
8.953
100
Bihor
4.781
27,9
4.023
44,9
Constanţa
3.921
22,8
241
2,7
Arad
1.112
6,5
689
7,7
Dolj
1.112
6,5
52
0,5
Timiş
984
5,7
335
3,7
Ilfov
847
4,9
330
3,7
Sălaj
422
2,4
184
2,0
374
20.2. Particularităţi biologice şi ecologice 20.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Diversitatea genetică a speciilor Persica este destul de redusă. Dintre cele cinci specii, doar una, Persica vulgaris Mill.- a avut o importanţă mai mare în crearea soiurilor pe plan mondial (peste 4800). Acestea sunt: Persica vulgaris Mill (Piersicul comun) – pom de vigoare mică sau mijlocie. Există două varietăţi de P. vulgaris: P.vulgaris var. rosaeflora Riob, cu flori de tip rosaceu şi P. vulgaris var. campanulae flora Riab., cu flori de tip campanulat, fiecare cu câte două subvarietăţi: Lanuginosa, cu fructe pubescente şi Nucipersica cu fructe glabre (nectarine, brugnone). După culoarea pulpei se disting trei forme: cu pulpa albă – leucocarpa, cu pulpa galbenă – xanthocarpa, cu pulpa roşie - hematocarpa. Persica ferganensis Kov et Rest (Piersicul de Fergana) – cu fructe sferic turtite, aplatizate, pubescente. Se cultivă în special în Asia centrală, China, dar şi în Europa şi America. Este rezistent la făinare. Persica davidiana carr. (Piersicul lui David) – este foarte rezistent la ger şi secetă, poate avea flori trandafirii sau albe. Se înmulţeşte ca plantă decoratică, dar poate fi folosit ca portaltoi, datorită afinităţii bune cu soiurile de piersic, cais, migdal şi chiar unele soiuri de prun. Persica mira Kochne (Piersicul mira) – este un arbustoid cu înflorire târzie, cu fructe mici şi sâmburi netezi. Persica kansuensis Rehd (Piersicul de Kansu) – are fructe cu pulpa roşie şi flori de tip rozaceu. Prezintă interes pentru ameliorarea portaltoilor. 20.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea piersicului Cele mai importante sunt: - obţinerea soiurilor de piersic şi nectarine timpurii şi extratimpurii, cu pulpa galbenă, fermă, neaderentă sau semiaderentă, fruct mare, gust armonios, epiderma intens pigmentată cu roşu; - obţinerea soiurilor de sezon mediu şi târziu, cu aceleaşi calităţi, cu utilizare mixtă, consum în stare proaspătă sau industrializare; - soiuri clingstone (pavii), destinate în special industrializării, cu pulpa cartilaginoasă, uniform colorată în galben, fără infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, destinate pentru nectar, gem, compot, pastă etc.; - soiuri cu fruct plat (Peen-too), neted, pulpa crocantă, suculentă, foarte dulce şi aromată, neaderentă, cu sâmbure mic; - soiuri rustice, de talie mică, tip dwarf, destinate grădinilor individuale, atât pentru caracterul lor ornamental, dar şi pentru producţia de fructe. Atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare, noile soiuri vor trebui să aibă următoarele însuşiri: 375
- vigoare scăzută; - rezistenţă la agenţii patogeni; - înflorire târzie, autofertilitate şi autoreglare a încărcăturii de fructe; - frunze cu mare capacitate de fotosinteză; - productivitate mare (V. Cociu, 1999). Pentru realizarea fiecărui obiectiv sunt folosite surse de germoplasmă (genitori potenţiali) specifice. România este una dintre ţările cu importante programe de ameliorare a piersicului şi cu foarte bune rezultate (peste 20 soiuri). Metodele de ameliorare - a piersicului sunt în general asemănătoare cu cele de la celelalte specii pomicole, dar cu unele deosebiri privind tehnica de lucru. Hibridarea este principala metodă de ameliorare. Piersicul prezintă un cariotip constant diploid cu un număr redus de cromozomi (2n = 16). La această specie se pot obţine rezultate bune chiar din prima generaţie (F1). Mutageneza spontană sau dirijată - este o altă metodă de obţinere a soiurilor noi de piersic. Varietăţile mugurale sunt destul de frecvente la piersic şi vizează habitusul pomilor, epoca de maturare a fructelor, epoca de înflorire etc. Mutageneza spontană apare încă întâmplător, iar cea dirijată (colchicină, radiaţii gama, x etc.) nu a dat rezultatele aşteptate. Alte metode: - cultura embrionilor imaturi pe medii artificiale; - hibridarea în sere sau case de vegetaţie prin polenizare forţată şi mărirea numărului de embrioni; - selecţia clonală. 20.2.3. Sortimentul de soiuri Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P. vulgaris Mill. În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2000 un număr de 29 de soiuri dintre care: 9 sunt româneşti, 19 americane şi unul italian. Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă (16), unele (9) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (4) sunt pavii şi sunt destinate în special industrializării. Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca. 80-90 zile, de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie. După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip rozaceu, cu petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold, Springcrest, Southland, Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop, Fantasia etc; cea de a doua varietate o reprezintă soiurile cu flori de tip campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra, Cardinal, Superbă de toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc. 376
Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă, însă în cultură se mai întâlnesc şi soiuri cu pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flower, John Rivers, Silver Lade etc. Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic: -piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu excepţia soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă; -pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă; -nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă; -piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara noastră. A. Soiuri de piersic propriu-zis 1. Springold - soi american, viguros, productiv, de tip rosaceu, sensibil la Taphrina şi Fusicladium; fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galbenoranj, acoperit 70-80% cu roşu, cu pulpa galbenă, suculentă, fermă, semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele crapă uşor. Maturarea: VI/2-VII/1. 2. Springcrest - soi american, viguros, rustic, productiv, de tip rosaceu, sensibil la Taphrina; fructul este mijlociu (120 g), sferic, roşu, striat pe partea însorită, pulpa galbenă, fină, suculentă uşor aderentă. Maturarea: VI/3-VII/2. 3. Cardinal - soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven), cu plasticitate ecologică, semiviguros, productiv, cu flori campanulate, sensibil la ger şi Taphrina. Fructul este mijlociu (140 g), Sferic, asimetric, galben-portocaliu acoperit cu roşu-carmin; pulpa este galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub epidermă, semiconsistentă, fin aromată, aderentă la sâmbure. Formează multe fructe gemene. Maturarea: VII/1. 4. Collins - soi american de vigoare mijlocie spre mare, productiv, rezistent la ger şi Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori campanulate; fructul este mijlociu (140 g), oblong, roşu marmorat, cu pulpa galbenă, fermă, dulce aromată, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Jerseyland - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte productiv, rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate; fructul este mare (180 g), uşor eliptic, galben-portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa galbenă, mediu suculentă, semiaderentă, placută la gust. Maturarea: VII/1-2. 6. Redhaven - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte productiv, sensibil la ger şi Taphrina, rezistent la bacterioză; fructul este mijlociu spre mare (160 g), sferic, uneori uşor mamelonat, galben portocaliu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă, semiaderentă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, plăcută la gust. Maturarea: VII/1-3. 7. Splendid - soi românesc (J.H. Hale x Peen-Too, 1982), de vigoare mijlocie, foarte productiv, rezistent la ger, cu flori campanulate; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui, cu roşu dungat pe partea însorită; pulpa este albgălbuie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, neaderentă, forte bună la gust. Maturarea: VII/3. 377
8. Southland - soi american (obţinut prin autopolenizarea soiului Halehaven), viguros, productiv, cu plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu, ce înfloresc timpuriu; fructul mijlociu (160 g), sferic, galben, acoperit 3/4 cu roşu-viu; pulpa galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: VII/3. 9. Congres- soi românesc (Flacăra x Splendid, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger şi boli, înfloreşte târziu; fructul este mare (200 g), sferic alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa gălbuie, neaderentă, suculentă, fin aromată şi plăcută la gust. Maturarea: VII/3-VIII/1. 10. Suncrest - soi american, de vigoare mare, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte productiv, flori de tip rozaceu, înflorire semitimpurie, rezistent la ger, sensibil la Taphrina; fructul este mare (200 g), sferic, simetric, uşor aplatizat galben-portocaliu, acoperit 2/3 cu roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, plăcută la gust, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 11. Jerseyglo (NJ 224) - soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul supramijlociu (170 g), sferic, galben cu roşu pe partea însorită; pulpa fermă, fină, suculentă, neaderentă. Maturarea: VIII/1. 12. Triumf - soi românesc (May Flower x Elberta, 1984), semiviguros, coroana globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger; fructul foarte mare (230-250), sferic, uşor turtit lateral, galben-auriu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă-portocalie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fin aromată, gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 13. Victoria - soi românesc (J.H. Hale x Sunrise, 1985), semiviguros, coroană globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, aspectos, galben, acoperit 3/4 cu roşu şi dungi roşii-carmin; pulpa galbenă, mediu suculentă, fin aromată, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 14. Redskin - soi american, semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu; fructul supramijlociu (165 g), sferic, galben cu roşu; pulpa galbenă, neaderentă, plăcută la gust. Maturarea: VIII/2-3. 15. Flacăra - soi românesc (J.H. Hale x Elberta, 1970), de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios faţă de sol, rezistent la boli; fructul este foarte mare (300 g), sferic, galben portocaliu, cu roşu pe panta însorită; pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, plăcut aromată, neaderentă. Maturarea: IX/2. 16. Superbă de toamnă - soi românesc (Elberta x May Flower, 1982), semiviguros, coroana invers-piramidală, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui cu roşu, pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii în jurul sâmburelui; pulpa este fermă, neaderentă, plăcută la gust. Maturarea IX/1-2.
378
B. Soiuri nectarine 1. Cora - soi românesc, (1991), de vigoare supramijlocie, productiv, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mic (60-65 g), sferic, cu epiderma subţire, lucioasă, galbenă-verzuie, acoperită 2/3 cu roşu-rubiniu; pulpa galbenă suculentă, aromată, neaderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 2. Delta - soi românesc (1991), viguros, cu coroana globuloasă, productiv, sensibil la ger şi boli. Fructul este mic (65-95 g), sferic-alungit, lucios, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, aderentă, suculentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 3. Romamer -2 - soi românesc (1984), semiviguros, productiv, flori campanulate ce înfloresc timpuriu, rezistent la boli, mediu rezistent la ger; fructul este mic (60-80 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe toată suprafaţa, pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, aromată, plăcută la gust, aderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 4. Crimsongold - soi american, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare; fructul supramijlociu (90-110 g), sferic, uşor turtit, galben, acoperit pe cca 1/2 din suprafaţă cu roşu; pulpa este galbenă, fermă, suculentă, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 5. Nectared-2 - soi american, viguros, precoce, productiv, cu flori de tip rozaceu sensibil la făinare, fructul este mic (60-80 g), sferic, roşu pe toată suprafaţa; pulpa galbenă, aromată, plăcută, semiaderentă. Maturarea: VII/2. 6. Independence - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, cu o plasticitate ecologică bună; fructul este mijlociu (150 g), sferic, uşor asimetric, roşu; pulpa galbenă, cu vinişoare roşii, neaderentă, suculentă de calitate bună. Maturarea: VII/2-3. 7. Nectared-4 - soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil la făinare, fructul mijlociu (130 g), sferic, lucios, galben acoperit cu roşu pe întreaga suprafaţă, pulpa galbenă, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: VII/3. 8. Flavortop - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi făinare; fructul supramijlociu (130-170 g), sferic, asimetric, roşu pe cca. 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, neaderentă. Maturarea: VIII/2. 9. Fantasia - soi american, viguros, foarte productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la ger şi boli; fructul este mare (175-200 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe 2/3 din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, uşor fibroasă, neaderentă. Maturarea: VIII/2-3. C. Soiuri de pavii 1. N.J.C. 108 - soi american, de vigoare mică spre mijlocie, productiv, sensibil la ger, Taphrina şi Sphaerotheca; fructul este supramijlociu (80-120 g), sferic, galben acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă. Maturarea: VI/3-VII/1. 379
2. Loring - soi american, viguros, cu coroană globuloasă, rezistent la ger, mediu rezistent la Taphrina; fructul supramijlociu (110-125 g), sferic-turtit, asimetric, galben cu roşu pe cca 1/2 din suprafaţă; pulpa este galbenă, fermă, dulce, aderentă. Maturarea: VII/2-3. 3. Vesuvio - soi italian, viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, flori de tip rozaceu; fructul este supramijlociu (130 g), oblong, galben, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1. 4. Veteran - soi american, semiviguros, precoce, productiv, fructul supramijlociu (120 g), sferic, cu pulpa galbenă, fermă, aderentă. Maturarea: IX/1-2. 20.2.4. Portaltoii piersicului Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai importanţi sunt: Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă pomilor vigoare mare şi longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate, calde. Nu suportă soluri grele, reci, umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex. Elberta) sau unele selecţii cum ar fi: PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc. Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit uneori ca portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la altoire este bună, dar durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10-15 ani). Rezultatele sunt de multe ori contradictorii, datorită diversităţii materialului. Migdalul (Amygdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca urmare a unei insuficiente compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în zone secetoase, cu conţinut ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se obţin cu hibrizi interspecifici (piersic x migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se înmulţesc vegetativ. G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală de piersic. Are bună germinare şi compatibilitate. Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan, din soiul de piersic Bonami. Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate, prezintă rezistenţă la ger şi secetă. De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de piersic comun. Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire. T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele, umede şi cu conţinut ridicat de argilă. Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România datorită prinderii reduse la altoire, creştere neuniformă, tendinţă de drajonare etc. Există însă şi soiuri de prun la care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de Damasc, Saint Julien A, Brompton. 380
Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi pot fi folosiţi pe soluri mai grele şi mai umede. Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin încrucişarea speciilor P. persica şi P. davidiana, formează un sistem radicular puternic dar sensibil la cloroză. Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79 introduşi recent în cultură. 20.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale piersicului Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în funcţie de tipul portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc, pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine ramificat, cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cele mai multe dintre rădăcini (70-80%) se află amplasate în stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini se evită, acestea dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii. Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai superficial şi de o amplitudine mai redusă. La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai slab dezvoltat pe orizontală. Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească la 2-4ºC, cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul primăverii şi începutul toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC, creşterea poate continua în tot timpul anului. Partea epigee Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu înălţimi cuprinse între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă gena dwarf) cu un volum al coroanei foarte mic (1-2 m înălţime), ce poate fi cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii închise. În acest sens există rezultate la Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la S.C.P.P. Constanţa. În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei, mai ales, prin operaţii în verde. În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi formează o coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se dezbină uşor, ceea ce conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului coroanei. În mod natural coroana piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers piramidală (Madeleine Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand). Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidomul exfoliat, sensibil la ger, gomoze şi lovituri mecanice. Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă, ramura anticipată şi ramura salbă. 381
În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe. Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe ramura mixtă. Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare. Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar ramurile de rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra producţiei şi calităţii acesteia. Această specie are capacitatea de a emite lăstari din zona bazală a coroanei (bazitonie), precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc. După cum am precizat, piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu alte specii pomicole. Totuşi, în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de soiuri: - de vigoare foarte mare: Aurelia, Earlygold; - de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest, Jerseyland, Nectared-4, etc; - de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres, Splendid, Redskin etc.; - de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc; - dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red. Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică normal începând cu anii 2-3 de la plantare. Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu sau, altele, de tip campanulat. Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar există şi soiuri autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant). După gradul de polenizare liberă, soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie (20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000). Ciclul anual al piersicului Repausul obligatoriu al piersicului este foarte scurt. Necesarul de frig este realizat până în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitivează micro şi macrosporogeneza. Pornirea în vegetaţie are loc primăvara devreme (martieaprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în mai-iunie. Diferenţierea mugurilor de rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie, când suma gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900ºC, (V. Sonea, Elena Voica). Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14 zile, iar maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit pentru soiurile timpurii şi 130-140 zile pentru cele târzii). Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar aceasta poate avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat. Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice, tehnologice, soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha. Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind influenţată, ca şi potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este de 14-16 ani, însă pomii pe rădăcini proprii pot trăi mai mult. 382
20.2.6. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9, cel mai scăzut dintre speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei de vegetaţie, această specie necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu maturare târzie. Plantat în zone cu deficit de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au creşteri slabe şi sunt subţiri, fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste condiţii, pomii devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste consecinţe ale lipsei de lumină, se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai pe pantele bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai adecvate forme de coroană, care valorifică la maximum lumina (vas, palmete, ypsilon etc); distanţele de plantare vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul de coroană proiectat; respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc. Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se face cu mare prudenţă. Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura medie anuală de 10-11,5ºC, respectiv 13-16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine temperaturile excesive din timpul verii dacă nu sunt însoţite de insuficienţa apei în sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la -23 ... -25ºC în cazul în care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă. Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot produce pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12ºC. Mugurii floriferi în stare de boboc rezistă până la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere până la -1,1ºC. Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul de creştere fiind de 24ºC, minimul 6-7ºC, iar maximum 35ºC. Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea fructelor este necesară acumularea a 900-1100ºC la soiurile extratimpurii, 1600-2000ºC pentru cele cu perioada de maturare medie şi 28003000ºC pentru cele cu perioada de maturare târzie. Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel, altitudinea, văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a temperaturilor scăzute. De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se va face cu mare rigurozitate. Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când este altoit pe corcoduş sau prun franc, cerinţele faţă de apă sunt mai mari. În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii, cultura industrială a piersicului devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe 383
negative asupra producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului pomilor în general. Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor mică, etc. Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu maturare tardivă la care fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline. Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel din sol provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte forme ale apei (ceaţa, chiciura, poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului. Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase, cu condiţia să i se asigure apa necesară şi substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase, impermeabile, cu exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5, conţinutul în substanţă organică să fie de 2-3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultura piersicului sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure, brune de luncă, nisipurile. Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală biologică a solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o perioadă de 4-6 ani. Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia, mişcările sale, relieful, altitudinea, latitudinea. Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar creşterii şi dezvoltării piersicului. 20.3. Particularităţi tehnologice 20.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial au fost prezentaţi în subcap. 20.2.4. Marea majoritate a acestor portaltoi se înmulţesc pe cale generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode vegetative sau in vitro. În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I, deoarece puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la celelalte drupaceae. În situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi, se adoptă densităţi mari (1-2 cm între puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de altoire. În câmpurile de formare se va fertiliza moderat, pentru a se evita îngroşarea exagerată a puieţilor până la altoire. Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se sistează irigarea, pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. 384
La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul franc; în cazul folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri (Babygold, Springold etc) manifestă încă din pepinieră fenomene de incompatibilitate, care nu este totală, dar permite conveţuirea în livadă un număr mic de ani (M. Popescu, 1989). 20.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de temperatură, lumină şi sol. Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost prezentaţi în subcap. 20.2.6. Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu panta de 10-12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase. Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rânduri de pomi. Pe pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se treimea inferioară unde pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare. Ca altitudine piersicul nu poate depăşi înălţimile de 300-400m. Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de producţie se recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri. S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de la 90% la Cardinal, până la cca. 70% la Redhaven şi Dixired). Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare comparativ cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată. Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la: desfundat, fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitatea solului, îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. O atenţie deosebită se va acorda dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi viermilor sârmă. În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de plantare specifice după cum urmează: - pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare, conduse sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5 m; 6 x 4 m sau 5 x 4 m; - pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare; ca forme de coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă sau palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m; - pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică; formele de coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana Pillar; distanţe de plantare: 4 x 1-1,5 m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai mici, dar acestea nu se recomandă decât în grădinile familiale, atât pentru producţie, cât şi ca plante ornamentale. 385
Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3-4 săptămâni înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de dezmugurit; pomii sunt sensibili la deshidratare. Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile anticipate se vor scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru viitoarea formă de coroană. Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea. Coroanele se formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde. Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm şi constă în suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pentru formarea scheletului coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând lăstarii anticipaţi, din care unii se suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996). La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse astfel încât, să realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º. Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin tăierile de fructificare, care la piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an, este diminuat sau stopat procesul de degarnisire, iar potenţialul productiv al pomilor se menţine la un nivel ridicat. Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie înlocuite cu altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod în fructificarea piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive şi de regulă se suprimă dacă rodul este asigurat de ramurile mixte.
Fig. 20.1. - Tăierea lungă a piersicului (după Cornelia Parnia şi colab., 1989)
386
Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au rodit, cele de prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20-25 cm. La un piersic viguros, condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă 100-150 de ramuri mixte, în cazul palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la cordonul vertical 30-50; la formele de vas numărul ramurilor mixte rămase în urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor face diferenţiat în funcţie de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de mai şi ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun tăieri mai energice, asociate cu celelalte lucrări agrotehnice. Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În această situaţie, se vor evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri. În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe curente sau metode: clasică, modernă, mixtă.
Fig. 20.2. - Tăierea în verde a piersicului, după recoltarea fructelor (după Cornelia Parnia şi colab., 1989)
Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte la 25-30 cm, scurtarea a 2/3 din ele, la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm), iar cealaltă treime se va scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este asigurată de ramurile mixte, celelalte ramuri se înlătură. Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai ales în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe răni pomilor; necesită multă forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi. 387
Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare mijlocie (40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele cu poziţie laterală. Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece, în pom rămâne un număr mare de ramuri mixte şi muguri, se impune normarea încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această metodă este preferată în perioadele de tinereţe ale pomilor. Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea diferenţiată a ramurilor mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel, ramurile mixte din zona bazală se scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-40 cm (6-10 grupe de muguri), iar cele din partea superioară vor rămâne întregi sau se vor scurta la 40-60 cm. Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul fructelor. Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de repaus. De altfel, la piersic există o complementaritate între aceste tăieri. În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile rămase viabile. Acestea se află situate, de regulă, în partea superioară a coroanei. Ramurile afectate de ger se vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3 muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn vechi de 46 ani, pentru regenerarea scheletului. Întreţinerea solului În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de condiţiile ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie se cultivă cu preponderenţă în zone mai secetoase, cel mai recomandat sistem este ogorul lucrat. Acest sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin lucrări repetate (4-5) printre rândurile de pomi cât şi pe rând. În acest fel, sunt distruse buruienile care concurează pomii, cât şi crusta, conservând mai bine apa. În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10 kg/ha, preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent. Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulci,t mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive. Mulcirea se poate realiza cu: resturi vegetale, rumeguş, ramuri măcinate, materiale textile speciale sau folie plastică. În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare, solul se poate înierba printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe rând se va lucra sau se va erbicida. În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau îngrăşămintele verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt leguminoasele pentru boabe (fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultate bune s-au obţinut mai ales în plantaţiile tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare (fertilizat, irigat). 388
Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă avantajul că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc structura şi activitatea microbiană din sol. Fertilizarea plantaţiilor Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de elemente nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere. După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144 kg/ha N; 32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându-se o serie întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe. Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab., 1992, recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de grajd/m2, 16 g N/m2, 12 P2O5/m2 şi 8 g K2O/m2. Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5 şi 90-120 kg/ha K2O. Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de grajd, cele cu fosfor şi potasiu şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două reprize, înainte de înflorit şi respectiv la începutul lunii iunie, când are loc întărirea endocarpului şi creşterea intensă a lăstarilor. Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura piersicului, mai ales în momentele critice pentru hrană. Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie, mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi 6000 m3/ha, din care cca 4000 m3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva de apă din sol scade sub 40% din I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-26ºC conduce la formarea în sol a unor substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric). Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 6070% din I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500 mm sunt necesare 4-5 udări cu norme de 400-600 m3/ha. Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după căderea frunzelor ca udare de aprovizionare. Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale. Normarea producţiei Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează prin tăieri şi prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chimică. Normarea producţiei numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă. Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în condiţii optime ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce capacitatea sa de hrană este pentru 500-600 de fructe. 389
Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie odată cu întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii (Springold, Springcrest) fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe supramijlocii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm, iar la cele cu fructe mari (Redhaven, Suncrest, Redskin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va fi de 15-20 cm. Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă. Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare, folosind vibratorul, în perioada când începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului. Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau fructelor folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de înflorire, amida acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic 120-180 mg/l, sevinul, 1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei endospermului, respectiv la 15-30 zile de la înflorit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care netrataţi corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la majoritatea speciilor pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două tratamente în perioada de repaus şi mai multe în perioada de vegetaţie. Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea, monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt prezentate în tabelul 20.4. Tabelul 20.4. SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA PIERSIC (după Elisabeta Stoian 1999) Nr. trat.
Fenofaza
0 1.
1 Repaus vegetativ
2.
Umflarea mugurilor
Bolile şi dăunătorii de combătut 2 Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la majoritatea bolilor -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirera frunzelor (Stigmina carpophilla)
390
Produsul recomandat şi concentraţia 3 Oleoecalux 3 CE (1,5%) Oleocarbotox (3%) Polibar 45 PU (6%) Cuprazin 50 (0,3%) Turdacupral 50 (0,4%)
PU PU
Observaţii 4 Se asigură o îmbăiere a pomului temp >6ºC
0
3
1
Dezmugurit (buton verde)
2
3
-Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni); -Uscarea ramurilor (Cytospora cincta) -Rapăn (Venturia cerasi)
Ouă de acarieni 4
5
6.
7
Buton roz
10 – 15 % din flori au început săşi scuture petalele
Fructul cu ∅ de 0,51cm (la avertizare)
Fructul cu ∅ de 1,5 – 2 cm (la avertizare)
Continuare tabelul 20.4. 4
Cuprazin 50 (0,3%) Turdacupral 50 (0,4%)
PU PU
U.S1 (!,5%) Ziradin 75 PU (0,4%) Sumilex 50 WP (0,1%)
La avertizare
Talstar 10 EC (0,04%) Sumithion 50EC (0,%) Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)
La avertizare
-Insecte defoliatoare, minatoare; -Molia piersicului (Anarsia lineatella)
Casacade 5 EC (0,05%); Fastac 10 EC (0,015)
La avertizare
-Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) - Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn Molii, afide, insecte defoliatoare -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, (Stigmina carpophilla) Alternaria, rapăn etc. Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc.
Ditahane M45 (0,2%) Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%) Ziram 75 PU (0,2%)
-Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Monilioze (Monilinia laxa) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor -Uscarea ramurilor -Rapăn -Molia piersicului (Anarsia lineatella -Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor (Stigmina carpophilla) -Deformarea frunzelor (Taphrina deformans) -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae)
391
Sonet 100 EC (0,05%) Ekalux S (0,075%) Systhane 12,5 CE (0,04%) Score TOP 20 WG (0,025%) Punch 40 EC (0,05%9 Ekalux S (0,075%) Reldan 40 EC (0,1%)
0 8
1 Fructul cu ∅ de 2,5-3 cm (la avertizare)
Continuare tabelul 20.4. 4
2
3
-Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc.
Bumper 250 EC (0,03%) Karathane LC (0,05%)
Păduchele din San José, molii, insecte defoliatoare etc. Acarieni
Actellic 5 EC (0,2%) Decis 2,5 EC (0,05%)
9
Fructul de mărime normală
Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor etc. -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Molia orientală
10
După căderea frunzelor
-Deformarea frunzelor (Taphrina deformans); Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor; Uscarea ramurilor
Folpan 50 WP (0,2%) Merpan 50WP (0,2%)
Mitac EC (0,2%); Demitan 200 CE (0,05%); Nissorun 10 WP (0,03%) Sumilex 50 WP (0,1%); Rovral 50 PU (0,1%) Microthiol special (0,4%) Saprol 190 CE (0,125%) Dimilin 2555 WP (0,03%) Cuprozin 50 PU (0,3%) Turdacupral 50 PU (0,5%) Zeama bordoleză (1%)
Măsuri de igienă culturală şi agrotehnică Se asigură o îmbăiere a pomului.
Maturarea şi recoltarea fructelor La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuânduse în 2-3 reprize. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicele nu realizează însuşirile caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor. Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, ambalatul, transportul şi valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi mici, alveolare etc. Recoltatul se face manual. Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă controlată. Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1-2ºC, iar umiditatea relativă de 80%. Durata de păstrare este de 2-4 săptămâni în condiţii frigorifice şi 6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă controlată. La sfârşitul perioadei de păstrare, se va realiza o maturare complementară prin păstrarea acestora la temperatura de 18-20ºC timp de 1-3 zile (A. Gherghi, 1994).
392
CAPITOLUL 21 CULTURA MIGDALULUI Amygdalus communis L.,
Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae
21.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 21.1.1. Importanţă Migdalul este o specie mult răspândită şi apreciată în alte ţări, dar este aproape necunoscut în ţara noastră. El se cultivă pentru fructele sale, ce constituie un aliment aproape complet datorită compoziţiei lor: substanţe proteice 14,737,3%, hidraţi de carbon 7-20%, substanţe grase 37-61,8 %, săruri minerale, vitamine etc. Datorită gustului dulce sau uşor amar, migdalele se pot consuma atât în stare proaspătă, cât mai ales în industria alimentară. De asemenea, derivatele obţinute din migdale au o largă întrebuinţare în industria farmaceutică şi cosmetică. Endocarpul migdalelor este folosit la obţinerea cărbunelui activ, la colorarea băuturilor etc. Lemnul, datorită proprietăţilor sale este mult căutat în industria mobilei şi a obiectelor de artă. Este o specie care intră timpuriu pe rod, dă producţii mari şi constante dacă este cultivat în zone favorabile. Migdalul este considerat o bună plantă meliferă şi totodată o apreciată plantă ornamentală. Recoltatul fructelor, transportul, păstrarea şi valorificarea lor nu ridică probleme deosebite datorită caracteristicilor lor. Migdalul franc poate fi folosit ca portaltoi pentru migdal, piersic şi cais. 21.1.2. Originea şi aria de răspândire Migdalul este originar din Asia Centrală unde se mai întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De aici s-a răspândit spre vest, formând un al doilea centru genetic în nordul Pakistanului. Din Asia, migdalul a fost adus în Europa cu cca. 350 ani înainte de Hristos, în secolul VI şi VII a ajuns în Africa de Nord, iar în a doua jumătate a secolului IX migdalul a fost introdus în zona Mediteraneană, în Australia de Vest, Africa de Sud şi America. 393
Producţia mondială de migdale este de cca 1,5 milioane tone cea mai mare parte obţinându-se în Europa urmată de Asia şi America (tabelul 21.1). Tabelul 21.1 Producţia mondială de migdale (t) (Buletin FAO 1999) Continentul Total d.c. Europa Asia America Africa Oceania America de Sud
1997 1.594.550 557.878 283.566 549.000 187.516 117.86 3.460
1998 123.769 341.886 365.531 393.000 176.361 12.000 3.660
1999 1.575.709 416.437 362.951 362.951 152.320 12.000 3.670
Între ţările mari producătoare de migdale se numără: America, Spania, Iran, Italia etc. (tabelul 21.2.). Tabelul 21.2 Ţările producătoare de migdale (t) (Buletin FAO 1999) Continentul USA Spania Iran Italia Pakistan Turcia China
1997 549.000 388.851 74.396 104.678 48.990 33.000 23.000
1998 393.000 207.600 111.992 87.958 48.990 34.000 23.000
1999 362.951 272.800 111.992 87.958 48.990 34.000 23.000
În ţara noastră se mai întâlnesc în cultură cca. 500 ha foarte dispersate, de pe care se obţin mai puţin de 1000 tone fructe. 21.2. Particularităţi biologice şi ecologice 21.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Pe plan mondial, în flora genului Amygdalus se întâlnesc cca. 45 specii dintre care, doar 4-5 prezintă interes pentru ameliorare. Migdalul comun (Amygdalus communis L.) este un arbustoid de 4-8 m înălţime, cu fructe dulci sau amare, sensibil la ger. Creşte spontan în Asia Centrală, China, India, Bazinul Mării Mediterane, Europa Centrală şi America. Prezintă mai multe varietăţi: Amygdalus communis L. var. tipica - cu formele: cristata (migdale “cu creastă”); lanceolată (fructul lanceolat); ostraeiformis (“scoarţă uriaşă”); ovata (sâmbure în formă de ou); microcarpa (formă de alună). Toate au endocarpul tare şi miezul dulce sau amar. 394
Amygdalus communis L. var. fragilis - cu endocarp subţire, cu miezul dulce sau amar; prezintă formele: rotundă, ascuţită, obtuză. Amygdalus communis L. var. spontanea – cuprinde forme sălbatice cu miez amar sau dulce. Migdalul pitic de stepă (Amygdalus nana L.) – este un arbust de 1-1,5 m ce drajonează. Fructul este globulos cu miez amar (45% amigdalină). Se utilizează ca portaltoi de vigoare mică dar şi ca plantă ornamentală. Alte specii: Amygdalus bucharica, Amygdalus spinosisima, Amygdalus scorpia, Amygdalus webbii, etc. 21.2.2. Obiective şi metode principale în ameliorarea migdalului Obiective de ameliorare: - autocompatibilitate (autofertilitatea), pentru eliminarea polenizatorilor şi asigurarea polenizării în orice condiţii climatice din perioada înfloritului; - înflorire târzie pentru a scăpa de brumele târzii de primăvară; - precocitate ridicată şi constantă; - rezistenţă sporită la boli şi dăunători; - calitatea miezului -conţinut sporit în protide şi grăsimi; (V. Cociu, 1999). Metode de ameliorare: - hibridarea; - acţiunea radiaţiilor ionizante. 21.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi migdalul este o specie puţin răspândită în ţara noastră, totuşi, în zonele favorabile acestei specii există multe biotipuri locale. În prezent, România deţine un fond de germoplasmă, la migdal, de peste 200 de genotipuri. Lista oficială de soiuri (2000) cuprinde 9 genotipuri dintre care unul românesc iar celelalte din alte ţări. Maturarea fructelor are loc în perioada septembrie-octombrie. Toate soiurile din sortiment au endocarpul fragil, iar sămânţa se extrage uşor. 1. Mărculeşti – soi românesc (1991), semiviguros, cu coroană sferică, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, productiv, rezistent la secetă, sensibil la boli. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidali-alungiţi, cu endocarpul subţire. Sămânţa reprezintă 52% din greutatea sâmburelui, cu miez alb-gălbui, crocant, dulce, plăcut la gust (49% grăsimi). Maturitatea de recoltare: VIII/3 – IX/1. 2. Preanâi – soi rusesc, (Nikitski 6 x Fără asemănare, 1955) de vigoare mijlocie, trunchi uşor torsionat, coroana sferic-turtită, rară, înflorire tardivă, mediu productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâmburii sunt mijlocii (4,5g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul foarte subţire şi fragil. Sămânţa reprezintă cca 395
50% din greutatea sâmburilor, de multe ori câte două, are miezul foarte dulce, aromat, (52 – 55% substanţe grase). Maturarea: IX/1-2. 3. Texas – soi american, (1981), de vigoare mare, cu coroana largă şi răsfirată, înfloreşte târziu, foarte productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mari (5 g), ovoidal-bombaţi, rotunjiţi la vârf, cu endocarpul semifragil, miezul crocant, dulce, plăcut la gust, aromat, uneori cu câte două seminţe. Maturarea: IX/1-2. 4. YXL – soi american, de vigoare mare, mediu productiv. Sâmburii sunt mijlocii (3,5-4 g), ovoidali, cu endocarpul subţire, fragil şi cu miezul alb, dulce, foarte bun (57% lipide). Maturarea: IX/1-2. 5. Nikitski – soi rusesc, vechi, viguros, cu coroana largă, slab ramificată, înflorire tardivă, precoce, productiv, rezistent la ger sensibil la boli. Sâmburii sunt mari (4,5 g), ovoidali, bombaţi, cu endocarpul relativ gros dar fragil, miezul (45%) este dulce, aromat, crocant, alb (56% lipide). Maturarea: IX/1-2. 6. Ferragnes – soi francez (Cristomora x Ai, 1960), viguros, slab ramificat, înflorire tardivă, productiv, rezistent la ger. Sâmburii sunt mijlocii (4 g), ovoidalalungiţi, comprimaţi lateral, cu vărful scurt-ascuţit, cu endocarpul semifragil, neted: miezul (39%) este alb, dulce. Maturarea: IX-3. 7. Pomorâe – soi bulgăresc, de vigoare mijlocie, cu fructificare preponderentă pe ramuri buchet, productiv şi cu bună plasticitate ecologică. Sâmburii sunt mici (2,5 – 3 g), ovoidali, cu endocarpul subţire şi fragil, miezul (55%), este alb, dulce. Maturarea: IX – 3. 8. Primorski – soi rusesc, semiviguros, cu coroana globuloasă, rară, înflorire tardivă, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger. Sâmburii sunt mari (4,5 g), elipsoidali, comprimaţi lateral, cu vârful scurt, ascuţit, endocarpul subţire, fragil, sfărâmicios; miezul (48%) are tegumentul cafeniu-gălbui, este dulce, de calitate foarte bună (48% grăsimi). Maturarea: IX/3-4. 9. Retsou – soi grecesc, de vigoare mijlocie spre mare, mediu productiv cu fructificare predominantă pe ramuri buchet. Sâmburii sunt mici (2 g), globuloşialungiţi, cu endocarpul subţire şi fragil; miezul (52%), este dulce şi plăcut la gust. Maturarea IX/4. În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri printre care cele mai importante sunt: Non pareille – cu sâmburii mici, elipsoidal-bombaţi, cu vârful ascuţit şi încovoiat ca un cerc. Maturare: VIII/4. Prinţesa – soi francez, cu sâmburi mari, alungiţi, cu vârful ascuţit. Maturarea: VIII/4. Burbank – soi viguros, cu sâmburii mari şi foarte mari. Maturarea: IX/2-3. Meteor – soi românesc, rezistent la ger, cu sâmburii mijlocii dar cu un conţinut mic în miez (22-25%). Maturarea: IX/2-3. Nec Plus Ultra – soi cu plasticitate ecologică mare, rezistent la boli; productiv, cu sâmburi mijlocii ce conţin 55-60% miez, foarte bun. Maturarea: IX/3-4. Lovrin 18 – soi românesc, cu sâmburi mijlocii şi conţinut mic în miez (20%). Maturarea: IX/3-4. 396
Alte soiuri: Mari de stepă, Ai, Budateteny, Sudak, De Ialta, Marcona, De Crimeea, etc. De perspectivă: Mari de stepă, Mercur, Ovale de Mărculeşti, Felix.
Fig. 21.1. - Soiuri de migdal (după Gr. Mihăescu 1977) a - Fără asemănare; b - Exonograd; c - Burbank; d - Mărculeşti 8/53; e - Nikitski cu înflorire târzie; f - Nec plus ultra; g - Prinţesa; h - Daghestan 2661.
397
21.2.4. Portaltoii migdalului Migdalul poate fi altoit pe diferiţi portaltoi. Cei mai importanţi sunt: Migdalul franc (Felix) - este o selecţie din biotipurile locale, obţinut la SCPP Oradea. Are afinitate bună cu toate soiurile de migdal, imprimă precocitate şi productivitate bună. Valorifică bine solurile cu un conţinut mai ridicat în calcar (15%). Este mai sensibil la excesul de umiditate şi la agenţii patogeni ai sistemului radicular. Piersicul franc - reprezentat de o serie de biotipuri locale sau selecţii: PS1, PSB2, PSA5, etc. este un portaltoi bun dar pretenţios faţă de sol, preferând solurile bine drenate, uscate, calde, cu pH cuprins între 6 şi 8 şi calcar activ sub 5%. Formează un sistem radicular puternic, imprimă vigoare mare şi longevitate medie pomilor. Nici acest portaltoi nu suportă excesul de apă din sol şi este sensibil la boli. Nu este compatibil cu unele soiuri (Prinţesa, Nec Plus Ultra, etc.). Hibrizii de piersic x migdal sau migdal x piersic - imprimă soiurilor o vigoare medie, precocitate, rezistenţă la calcar şi la excesul de umiditate. Cei mai importanţi sunt G.F.-557, G.F.-667, I.N.R.A., etc. Mirobolanul se foloseşte pe solurile mai grele, umede. Nu are afinitate bună cu multe soiuri. (Nec Plus Ultra, Prinţesa, De Ialta, etc.). Prunul franc - se foloseşte pe solurile umede dar cu calcar puţin. Nu are afinitate cu toate soiurile şi imprimă o creştere neuniformă. Zarzărul – se foloseşte puţin din cauză că formează o sudură slabă şi se dezbină uşor. 21.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular – este influenţat de portaltoi. Astfel, prunul şi mirobolanul dezvoltă un sistem radicular mai trasant şi mai slab dezvoltat. Când este altoit pe migdal sau piersic, migdalul formează un sistem radicular profund, cu dezvoltare verticală şi masa principală a rădăcinilor în stratul de sol de 25-60 cm. În toate cazurile, sistemul depăşeşte proiecţia coroanei. Rădăcinile prezintă două maxime de creştere, primăvara devreme şi toamna. Temperaturile optime de creştere sunt cuprinse între 10 şi 22°C. Partea epigee – Migdalul formează un trunchi de regulă scurt, drept sau torsionat, în tinereţe cu scorţa netedă care pe măsură ce înaintează în vârstă formează un ritidom ce se exfoliază. Coroana poate fi piramidală, sferică, ovoidală, etc., iar înălţimea naturală a pomului poate să ajungă la 6-12 cm. Aceasta este influenţată de soi. În pepinieră şi în tinereţe migdalul manifestă o creştere viguroasă, formând numeroşi lăstari anticipaţi (2-3 serii). Creşterea viguroasă a lăstarilor, combinată cu fructificarea abundentă, conduce la înclinarea ramurilor de semischelet. Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere scade iar coroanele se degarnisesc. Nu toate soiurile au aceeaşi intensitate de creştere. Există, astfel, soiuri: - viguroase: Ferragnes, Preanâi, Cristomarto, etc.; - de vigoare mijlocie: Nikitschi 62, Mărculeşti 54/7, Retsou, etc.; 398
- de vigoare mică: Mari de stepă, Thompson, Ai, Exinograd (N. Cepoiu, 2001).
După tipul de creştere se disting următoarele grupe de soiuri: -cu creştere semierectă: Mărculeşti, Ferragnes, Mari de stepă, etc; -cu creştere semietalată: Primorski, Thompson, Ai; -cu creştere etalată: Nikitski, Preanâi. Fructificarea migdalului are loc pe buchete de mai, ramuri mixte, ramuri salbe şi anticipate. Majoritatea soiurilor au fructificare preponderentă (60-70%) pe buchete de mai (Ferragnes, Mari de stepă, Pomorâe, Thompson etc.); unele au fructificare mixtă (Preanâi, Nikitski 62, Exinograd), iar altele fructifică preponderent pe ramuri mixte (Ai). Diferenţierea mugurilor de rod începe cu 30-40 zile înainte de maturarea fructelor şi durează 50-120 zile. Înfloritul începe când temperatura medie zilnică este de 8-10°C. Toate soiurile de migdal sunt autosterile dar interfertile, iar polenizarea este entomofilă. Floarea este de tip rozaceu, asemănătoare cu cea a piersicului. Fructul - este o drupă cu mezocarpul subţire şi pubescent care la maturitate se usucă şi crapă, lăsând liber endocarpul lignificat, neted, cu pori caracteristici, care conţine una sau două seminţe comestibile. Intrarea pe rod - a migdalului are loc la 2-3 ani după plantare, dând producţii maxime după 8-10 ani. Ciclul anual – Migdalul are o perioadă lungă de vegetaţie, cu o pornire în vegetaţie şi înflorire foarte timpurie (a treia specie pomicolă după alun şi corn) şi o încetare a vegetaţiei toamna târziu. Potenţialul productiv – al migdalului este mic, comparativ cu a altor specii pomicole fiind cuprins între 1500 - 4000 kg la ha fructe în coajă. Există diferenţe mari între soiuri, mai ales în ce priveşte procentul de miez. O cultură este rentabilă la o producţie de peste 500 kg miez la hectar. Longevitatea pomilor – este mai mare decât a piersicului, fiind de 30-40 ani cu producţii economice. Sunt exemplare, mai ales pe rădăcini proprii, ce pot depăşi 80-90 ani. 21.2.6. Cerinţele migdalului faţă de factorii ecologici Lumina Faţă de acest factor migdalul are cerinţe mari. Acest fapt are o deosebită importanţă la stabilirea densităţilor, la alegerea formelor de coroană şi a expoziţiei. Necesită o durată de strălucire a soarelui de 1700-1800 ore în perioada de vegetaţie. Temperatura ca factor ecologic, este limitativă pentru cultura migdalului, aceasta fiind una din cele mai pretenţioase specii faţă de căldură. Zonele favorabile culturii sunt cele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 10,5°C şi 12,0°C chiar şi mai ridicate, iar în perioada de vegetaţie media 399
temperaturilor să fie de 17-18°C. Înfloritul se declanşează la 8-10°C, legatul fructelor la 11-13°C. Partea epigee rezistă până la –22 … -24°C în timpul repausului profund. Butonii florali rezistă până la –2,1 … -3,1°C, florile deschise până la –1,1 -2,7°C, iar fructele abia legate până la –0,5 … -1,1°C. Gerurile de revenire sunt foarte periculoase pentru migdal, acestea pot distruge toţi mugurii de rod, uneori chiar întreg pomul. Migdalul este foarte rezistent la temperaturile ridicate din timpul verii, chiar şi la arşiţă. Pragul biologic la migdal este de 5°C apropiat de cel al arbuştilor. Pentru maturarea fructelor este necesară o sumă a temperaturilor active de 3900-4000°C. Migdalul nu suportă curenţii şi vânturile reci, precum şi ceaţa de primăvară. Apa. Migdalul are cerinţe mici faţă de apa din sol cât şi faţă de umiditatea relativă. Cultura reuşeşte bine în zonele cu 400-500 mm precipitaţii anuale. Dacă umiditatea relativă este ridicată, devine sensibil la boli. Este ceva mai pretenţioasă faţă de apă când portaltoii sunt prunul sau mirobolanul şi necesită 500-550 mm precipitaţii anuale. Nu suportă excesul de umiditate nici pentru perioade scurte, în schimb dă rezultate bune în condiţii de irigare. Solul ca factor ecologic. Faţă de sol migdalul are cerinţe moderate. În funcţie de portaltoi poate valorifica diferite tipuri de sol. Reuşeşte bine pe solurile uşoare, profunde, scheletice, pietroase, calcaroase dar bine drenate. Conţinutul în calcar să fie sub 15%, iar nivelul apei freatice să fie la peste 3-4 m. 21.3. Particularităţi tehnologice 21.3.1. Specificul producerii materialului săditor Principalii portaltoi ai migdalului au fost prezentaţi la subcap. 21.2.4. Pentru înfiinţarea plataţiilor se folosesc numai pomi altoiţi. Altoirea se poate face în pepinieră sau direct în plantaţie, deoarece migdalul suportă greu transplantarea. Datorită vigorii mari de creştere în şcoala de puieţi, se recomandă înfiinţarea câmpului I prin semănare directă. În câmpul II se poate proiecta deja coroana datorită creşterilor viguroase. În situaţia când se produc puieţi, iar aceştia se altoiesc în câmpul I şi pomii se formează în câmpul II, aceştia sunt prea viguroşi, au un sistem radicular foarte dezvoltat, care în cea mai mare parte se rupe la scoatere, ceea ce conduce la procente scăzute la prindere şi întârzierea intrării pe rod. 21.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea terenului se face funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi de sol. Se vor avea în vedere solurile cu expoziţie favorabilă la lumină, bine drenate, lipsite de curenţi reci. 400
Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări prezentate la celelalte specii cu precizare că desfundarea sau scarificarea să se facă cu mare rigurozitate. Epoca de plantare optimă este toamna devreme, pentru ca pomii să beneficieze de suficientă umiditate şi căldură pentru prindere şi fortificare. Plantarea din primăvară are mai multe inconveniente cum ar fi: pomii pornesc foarte repede în vegetaţie riscând să înflorescă în stratificare; migdalul suportă greu stratificarea şi transplantarea; primăvara de multe ori este secetoasă şi pornirea în vegetaţie se face greu. La plantare se va evita fasonarea energică a rădăcinilor, expunerea acestora la soare sau temperaturi scăzute, iar pomii plantaţi se vor uda abundent şi des. Deoarece, mjoritatea soiurilor de migdal sunt autosterile, se recomandă ca într-o parcelă să se planteze 2-3 soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, pentru a se asigura polenizarea încrucişată. Distanţele de plantare se vor alege funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol, forma de coroană, agrotehnica aplicată. Acestea pot fi de 6 x 4 m sau 6 x 3 m, când se va utiliza ca formă de coroană vasul ameliorat, sau piramida întreruptă; când pomii vor fi conduşi sub formă de palmetă distanţele de plantare vor fi de 4,5 x 4,5 m sau 4,5 x 5 m. Vasul ameliorat cu 3-4 braţe şi trunchi scurt (30-50 cm) are avantajul că permite recoltarea mecanizată a fructelor. Rezultate bune se obţin şi atunci când pomii sunt conduşi sub formă de palmetă liberă. Tăierile de formare. La plantare varga se scurtează la 60-80 cm de la punctul de altoire. Dacă pe porţiunea rămasă există ramuri anticipate, acestea se scurtează la cep (2-3 muguri) în partea superioară şi se taie la inel sub 50 cm înălţime. După aceste operaţiuni tăierile de formare vor fi specifice formei de coroane alese. La migdal trebuie ţinut cont de faptul că unghiul de inserţie al şarpantelor să fie de 40-45°, deoarece dacă este mai mic, va fi favorizată dezbinarea lor, iar în cazul unui unghi mai larg rezultă un schelet slab. Este bine ca în perioada de formare să nu se facă scurtări ale ramurilor de prelungire, pentru că acestea au o capacitate mare de ramificare. În cursul formării coroanei, având în vedere capacitatea mare de lăstărire, sunt necesare operaţii în verde, care constau în plivirea lăstarilor concurenţi, lacomi şi a celor amplasaţi pe latura superioară sau inferioară ale şarpantelor. De asemenea, se vor ciupi lăstarii fără perspectivă în formarea coroanei. Tăierile de întreţinere şi fructificare – se rezumă la uşoare răriri anuale (mai ales spre vârful şarpantelor şi mai puţin la baza lor), deoarece, majoritatea soiurilor fructifică pe buchete de mai. Dacă ramurile anticipate sunt viguroase, pot fi reţinute pentru fructificare iar cele slab dezvoltate se vor suprima. Când buchetele de mai şi ramurile mixte sunt insuficiente, salbele vor fi păstrate pentru fructificare. Ramurile mixte nu se scurtează. Ramurile anuale lungi se scurtează numai dacă depăşesc 50-60 cm. Deoarece, aceste ramuri de rod evoluează în ramuri de semischelet care se arcuiesc sub greutatea rodului, ele se vor scurta la 6-8 buchete de mai, atunci când încep să se epuizeze. Ramurile lacome se suprimă 401
sau se scurtează la 3-5 muguri, în cazul necesităţii completării ramurilor degarnisite. În cazul când pomii au îngheţat parţial, refacerea lor se face prin tratarea plăgilor, scurtarea scheletului şi semischeletului până la lemn sănătos. Tot prin tăieri se menţine şi volumul coroanei în parametrii productivi. În perioadele de bătrâneţe, când creşterile se reduc iar ramurile se degarnisesc, se impun tăieri de reîntinerire, prin reducerea scheletului la lemn de 3-4 ani. Tăierile “în verde”, după recoltarea fructelor poate constitui o alternativă la tăierile din timpul perioadei de vegetaţie. Tăierile din perioada de repaus trebuie realizate după trecerea perioadei cu geruri mari dar înainte de dezmugurit. Întreţinerea solului La distanţele de plantare precizate, în plantaţiile tinere şi în zone cu un aport hidric normal, se pot înfiinţa culturi intercalate. În această situaţie, agrotehnica va fi completată cu lucrări specifice în special de fertilizare. În zonele mai aride şi în plantaţiile mature este recomandat sistemul de ogor lucrat pe întreaga suprafaţă. În zonele cu regim hidric normal sau cu posibilităţi de irigare intervalele dintre rânduri pot fi întreţinute înierbate. Erbicidarea, este o soluţie dar trebuie aplicată cu mult discernământ. Fertilizarea – Migdalul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor şi în special a celor cu azot şi potasiu. Fertilizarea a condus la mărirea producţiei chiar până la 200%. La plantare se va face fertilizarea de bază cu 40-50 t/ha gunoi de grajd, 800-1000 kg/ha superfosfat, 500 kg/ha sare potasică şi 300 kg/ha azotat de amoniu. După intrarea pe rod se va aplica anual cca. 100 kg azot, 50-80 kg fosfor şi 60-120 kg potasiu la hectar. În cazul solurilor irigate, cantităţile de îngrăşământe vor fi mărite. Fosforul şi potasiul asigură o mai bună acumulare a substanţelor lipidice şi proteice în miezul fructelor. Odată la 2-3 ani se vor aplica şi 30-40 t/ha gunoi de grajd. Irigarea se impune mai ales în zonele în care precipitaţiile sunt sub 500 mm, iar umiditatea solului scade sub 45-55% din IUA. În aceste condiţii migdalul răspunde foarte bine la irigare mai ales când aceasta se realizează cu cantităţi mici de apă (300-400 m3/ha). Momentele critice pentru apă sunt: primăvara înainte de înflorit, dacă primăvara a fost secetoasă, în faza de întărire a endocarpului, la diferenţierea mugurilor de rod şi toamna, ca udare de aprovizionare. Se va avea în vedere faptul că dozele excesive de îngrăşăminte azotoase combinate cu norme mari de udare favorizează creşteri vegetative prea viguroase, o slabă maturare a lemnului şi o slabă rezistenţă la ger. 402
Combaterea bolilor şi dăunătorilor Migdalul este atacat, în general, de aceleaşi boli şi dăunători ca şi piersicul. Unele dintre acestea (Taphrina deformans) nu sunt aşa de virulente. Dintre boli cele mai periculoase sunt ciruirea frunzelor şi monilioza, iar dintre dăunători, afidele, nematozii, păduchii ţestoşi etc. Schemele de tratament sunt asemănătoare cu cele de la piersic. Caracteristicile maturării migdalelor şi recoltarea lor Migdalele ajung la maturitate deplină la cca. 4-5 luni după legat, funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologice. În timpul maturării, cantitatea de apă din miezul migdalelor scade de la 83% la 25%. Migdalele se recoltează când crapă mezocarpul iar sâmburele este eliberat uşor. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat cu ajutorul vibratoarelor. Imediat după recoltat, migdalele se separă de mezocarp, se pun la uscat la soare sau în spaţii speciale, altfel mucegăiesc foarte uşor. Există metode de îndepărtare a mezocarpului asemănătoare cu cele de la nuci. Păstrarea se face în spaţii bine ventilate şi cu umiditatea relativă cuprinsă între 60-65% pe rafturi sau în ambalaje specifice.
403
CAPITOLUL 22 CULTURA NUCULUI Juglans regia L.,
Fam. Juglandaceae
22.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 22.1.1. Importanţă Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor, lemnului şi a capacităţii de adaptare ecologică. Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită conţinutului în grăsimi (52-77,5%); substanţe proteice (11-25%), zaharuri (524%); substanţe minerale Cu, Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3-2,5%), vitaminele A, B1, B2, vitamina C (40-50mg/100 g). Valoarea energetică este de 6500-7000 cal/kg, valoare echivalentă cu a următoarelor alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate + 1kg pere, (V. Cociu şi colab., 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai ales prelucrat în cofetării sau patiserii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit în industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc. Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea, foarte valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje. Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la prepararea dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice. Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi artizanat. Endocarpul – este folosit pentru obţinerea cărbunelui activ, a amestecurilor abrazive etc. Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice, folosite în tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism etc.). Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă, datorită frunzişului său bogat, de culoare verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau 404
în grupuri. Umbra acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă, datorită ionilor negativi pe care îi emană. 22.1.2. Originea şi aria de răspândire Nucul este originar din Asia Centrală. Aria de origine este foarte extinsă, din Caucaz până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaya, China de Est, Asia Mică şi Balcani. Se mai întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei, în Caucaz, Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China. Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei creştine), apoi în Europa. Din Europa Centrală cultura nucului s-a extins în Anglia, Portugalia, ţările scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a căpătat această cultură în secolul XX, în California. În prezent, specia Juglas regia se cultivă în toate zonele de climat temperat între paralelele de 10 şi 50° (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone (China), cultura nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800-1000 m. Printre ţările mari producătoare de nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România, Franţa (tabelul 22.1). Până în deceniul al şaselea şi al şaptelea al secolului XX – România era între primele trei ţări mari producătoare de nuci. Tabelul 22.1 Ţări mari producătoare de nuci (t) (Buletin FAO, 1999) Ţara
1992
1998
1999
11.001.101
1.122.802
1.184.549
China
249.834
2.651.121
275.000
SUA
244.000
205.900
254.000
Iran
124.870
145.820
145.820
Turcia
115.000
120.000
120.000
România
32.880
32.493
32.493
Franţa
23.461
24.682
23.000
Total d.c.
2000
În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica suprafeţelor şi producţiilor a fost foarte oscilantă în timp. Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe teritoriul ţării, ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole. Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte, după care au cunoscut o dinamică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura acestei specii, fiind deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din producţie se obţine în sectorul privat.
405
Tabelul 22.2 Principalele judeţe producătoare de nuci Judeţul Total d.c. Vrancea Bacău Vâlcea Iaşi Bihor Hunedoara Neamţ Gorj Arad
Total d.c. tone % 34080 100 3311 10,0 2161 6,5 1789 5,4 1800 5,7 1795 5,4 1414 4,3 1383 4,2 1305 3,9 1266 3,8
Sector privat tone % 33528 100 3296 10,1 2160 6,6 1789 5,5 1780 5,5 1785 5,5 1408 4,3 1361 4,1 1280 3,8 1262 3,8
Alături de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a speciei, atât pentru lemn cât şi pentru fructe. 22.2. Particularităţi biologice şi ecologice 22.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Ordinul Juglandaeles cuprinde 60 specii care fac parte din 4 genuri principale dintre care doar genul Juglans prezintă importanţă practică. Genul Juglans cuprinde cca 20 specii mai importante cu multe disponibilităţi de încrucişare între ele rezultând foarte mulţi hibrizi. Aceste specii fac parte din 4 secţii: Trachycaryon şi Cardycaryon (nuci cenuşii), Rhyzocaryon (nuci negre) şi Dioscardyon (nuci albe). Selecţia Dioscardyon cuprinde o singură specie şi cea mai importantă: Juglans regia – nucul comun. Pentru crearea de soiuri şi portaltoi până în prezent, în ţara noastră au fost folosite doar speciile Juglans regia şi Juglans nigra. Pe plan mondial au mai fost folosite speciile: J. hindsii Sarg, J. cinerea L., J. californica Watt etc. Juglans regia L. – a contribuit la formarea soiurilor şi a unor portaltoi; creşte în toată zona temperată şi are o mare plasticitate ecologică. Are vigoare mare, intră târziu pe rod şi este destul de sensibil la bacterioză şi antracnoză. Juglans nigra, nucul negru american – se utilizează numai ca portaltoi. Este sensibil la secetă, la excesul de apă şi la cloroza ferică. Imprimă soiurilor o vigoare mai redusă, grăbeşte intrarea pe rod, dar pomii au o viaţă mai scurtă. 22.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea nucului Pe plan mondial şi în România există programe de ameliorare a nucului acestea fiind în general asemănătoare: - fructificarea pe ramuri laterale, însuşire de bază pentru soiurile de mare productivitate; - intrarea timpurie pe rod; 406
- pornire în vegetaţie şi înflorire tardivă; - rezistenţă sau toleranţă la bacterioză sau antracnoză; - mărimea fructului: peste 15 g; - calitatea fructului: procent de miez peste 40% din greutatea totală, epicarpul subţire, uşor de spart, lemnos şi cu sudura valvelor bună, forma fructului cât mai regulată (V. Cociu şi colab., 1999). Metode de ameliorare pricipale sunt:- hibridarea naturală şi artificială. Pentru precocitate şi rezistenţa la boli, puieţii hibrizi sunt supuşi unor teste speciale. Observaţiile încep în anul 3 după plantarea puieţilor pe rădăcini proprii în parcela de selecţii. Selecţia definitivă se face după 7-8 ani de la plantare sau 2-3 ani de la fructificare. Hibrizii preselecţionaţi se vor înmulţi vegetativ pentru testul de productivitate şi adaptare. Pentru crearea unui soi nou sunt necesari cel puţin 20 ani. 22.2.3. Sortimentul de soiuri Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are foarte multe biotipuri. Prin programele de ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria, Republica Moldova etc. s-au obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate condiţiile cerute. Mai mult, în România au fost create peste 25 soiuri, toate selecţii din flora cultivată dar care sunt deficitare în special la productivitate. Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în perioada septembrie-octombrie. 1. Jupâneşti – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12 g), oval-alungit, cu endocarpul cafeniu-gălbui, 52% miez şi 62% substanţe grase. Maturarea: IX/1-2. 2. Argeşean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (13 g), sferic, galben-cafeniu cu 51% miez şi 60% lipide. Maturare: IX/2. 3. Bratia – soi viguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mare (14 g), ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, 49% miez şi 64% lipide. Maturarea: IX/2. 4. Geoagiu 65 – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, endocarpul cafeniu deschis, 50% miez şi 60% lipide. Maturarea: IX/2. 5. Miroslava – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), elipsoidal, 52% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2. 6. Muscelean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mare (14 g), rotund-alungit, 51% miez, 61% lipide. Maturarea: IX/2. 7. Sarmis – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu ovoidal (12 g), 50% miez, 68% lipide. Maturarea: IX/2.
407
8. Velniţa – soi semiviguros, protogin, foarte productiv, rezistent la ger şi boli; fructul este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, 50% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2. 9. Germisara – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare (14 g), ovoid, cu 52% miez, 69% lipide. Maturarea: IX/2-3. 10. Mihaela – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructe mijlocii (10 g), ovoidal-alungite, cu 49% miez. Maturarea: IX/2-3. 11. Roxana – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (11 g), ovoid, endocarp semifragil, neted cu 52% miez, 63% lipide, 19% proteine. Maturarea: IX/2-3. 12. Sibişel-44 – soi viguros, homogam, productiv, foarte rezistent la ger; fruct eilpsoidal mare (14 g), cu 50% miez, 65% lipide. Maturarea: IX/2-3. 13. Novaci – soi semiviguros, relativ homogam spre protogin, foarte productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (11,7 g), sferic endocarp cenuşiugălbui, cu 44% miez, 71% lipide. Maturarea: X/3. 14. Suşiţa – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu (12,5 g), ovoid, cu 44% miez, 69% lipide. Maturarea: X/3. În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti, Victoria, Sibişel precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67, Productiv de Geoagiu, Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex, etc., sau străine: Maytte, Franquette, Parisiene, Sorrento. 22.2.4. Portaltoii nucului În România, cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc majoritatea aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (22.2.1.), adăugăm că în prezent în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii cu fructe de mărime mijlocie şi procent mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; Secular R-M) au afinitate bună cu toate soiurile de nuc. Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări ca SUA şi Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezentate anterior, mai precizăm că Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de nuc. În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s-a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără perspectivă. 22.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale nucului Sistemul radicular Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât şi orizontal, situaţie în care depăşeşte de 3-4 ori raza coroanei. Dezvoltarea sistemului radicular este influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi. Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află 408
în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala de puieţi, între 15 şi 60 cm în câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În plan orizontal masa principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3-4 m de trunchi. Creşterea rădăcinilor începe la 5oC şi prezintă 3 vârfuri de creştere: decembrie-ianuarie, dacă temperatura este de 4oC, aprilie-iulie şi septembrieoctombrie. Spre deosebire de alte specii, rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund. Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă micorizele ce se formează pe rădăcinile active. Partea epigee Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt de 1-2 m şi gros de 50-60 cm diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu, care odată cu înaintarea în vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare cenuşienegricioasă. Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii pomicole. În general, aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii cu un diametru de 20-30 cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20-25 m. Ramurile principale sunt puternice, cilindrice, cu ritidomul alb-cenuşiu. Lăstarii sunt viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul manifestă o mare capacitate de lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente climatice sau după tăieri severe. Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar se accentuează foarte mult în următorii ani. În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: cei fertili îşi încheie creşterea în lungime odată cu apariţia florilor (în mai), iar la cei vegetativi ritmul de creştere este maxim în luna mai şi încetează în a doua jumătate a lunii iunie. Mugurii. Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi, muguri masculi şi micşti (unisexuaţi femeli). Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este dispunerea serială a mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri dispuşi serial, astfel pot exista: 2 muguri masculi, un mugure mascul şi unul femel sau, uneori un mugur mascul şi unul vegetativ. Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar din cei micşti apar lăstari fertili care poartă terminal 1-3 flori unisexuat femele. La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili apar numai din mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai recent şi în ţara noastră se selecţionează soiuri care diferenţiază lăstari fertili şi din mugurii laterali şi care au o mare capacitate productivă. Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale cu lungimea de 10-30 cm şi grosimea de 6-10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă un mugure mixt, iar pe toată lungimea sa poartă 2-3 muguri masculi. În unele cazuri se pot întâlni 1-3 muguri subterminali femeli. 409
Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70-150 în amenţi. Fiecare floare are 6-30 stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţii au atins 6-10 cm, iar florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5-20 miliarde grăunciori de polen timp de 4-6 zile (fig. 22.1).
Fig. 22.1. - Fenofazele şi stadiile de dezvoltare ale amenţilor 1,2,3 - formarea amenţilor; 4 - începutul alungirii amenţilor; 5 - creşterea intensă; 6, 7, 8, 9, 10, 11 - înflorirea; 12, 13, 14 - brunificarea, uscarea anterelor şi căderea amenţilor.
Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna mai, durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului scapă, în general, de brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul dublu cu lobii paraleli, care ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi capătă o culoare galben-rozie, fază ce corespunde receptivităţii maxime pentru polen. La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care înfloresc mai întâi florile femele se numesc protogine, iar cele la care florile mascule înfloresc primele sunt denumite protandre. Există şi o a treia grupă de soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri homogame). La primele două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de înflorit. La descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire. 410
Fig. 22.2. - Fenofazele şi stadiile mugurilor micşti femeli: 1 - mugur în repaus; 2 - umflarea mugurilor; 3 - buton alb; 4, 5 - dezmugurirea şi apariţia frunzelor; 6, 7 - căderea bracteelor şi începutul creşterii frunzelor; 8, 9, 10 - înflorirea; 11 - fecundarea.
Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea relativă mai redusă şi temperatura de 14-18oC favorizează polenizarea şi fecundarea. Pentru o polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe direcţia vântului dominant, iar distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie de 80-100 m. Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din unele componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodrupă dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja). Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă regulată, cu endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele bine sudate, cu peste 50% miez plăcut la gust. Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie primăvara târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste 10oC. Frunzele cad relativ timpuriu (octombrie). Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10-12 ani de la plantare şi produce economic începând cu anul 14-15. Altoit pe nuc comun începe fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5-6 ani. Nucul nu prezintă genetic periodicitate de rodire. 411
Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea soiurilor (2-3,5 t/ha), ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom. În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China), la care producţiile au ajuns la 6-8 t/ha. Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole. Durata economică a unei plantaţii durează 50-60 ani, dar frecvent nucul trăieşte peste 100 ani. Când este altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult, la numai 20-30 ani. 22.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se comportă foarte bine ca pom solitar sau la distanţe mari de plantare; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Când lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică tulpinile cresc foarte înalte, ramurile de schelet se alungesc şi se degarnisesc, fructificând numai la periferia coroanei. De asemenea, creşterile ramurilor de rod sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară, iar producţiile sunt mici. Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata insolaţiei este 800-1000 ore în perioada 20-VI-15-IX şi, respectiv, 1100-1800 ore în perioada 30-IV-10-X- (I. Godeanu, 1975). Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe, cu condiţia ca nucul să fie plantat pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele sudice, de şes, cu exces de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi nordvestici, estici sau chiar nordici. O mare importanţă o au distanţele de plantare. Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5oC, cu ierni blânde şi veri călduroase. În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25oC ..-30oC. La -36oC pomii tineri şi ramurile de 3-4 ani sunt distruse în întregime. Amplitudinile mari de temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi mai ales cele din primăvară provoacă mari pierderi nucului. Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloritului şi a legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt distruse la -1oC, fructele nou formate la -2oC, iar la -3oC frunzele şi lăstarii. Temperaturile ridicate (peste 35oC), din timpul verii, corelate cu seceta prelungită sunt foarte dăunătoare culturii nucului. Pragul biologic al nucului este de 10oC, iar necesarul de zile cu optim caloric (18-20oC) este de 110-145. Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cele mai nefavorabile sunt situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umiditate. 412
Specia reuşeşte bine în zone cu 550-600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi 60-80% umiditate relativă. În zonele cu precipitaţii puţine, cultura nucului reuşeşte numai în condiţii de irigare. Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice. Necesarul maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie). Excesul de umiditate din timpul maturării fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor. De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 34 zile. Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s-a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu subsol profund, pH slab acid (6,0-7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5-3 m. Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate, cu pantă mare, chiar parţial erodate. În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu eficienţă şi pe nisipuri. Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe solurile scheletice (regosolurile, grohotişuri etc). 22.3. Particularităţi tehnologice 22.3.1. Producerea materialului săditor Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea înfiinţării plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase. Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai intacte, deoarece au o putere de refacere greoaie. În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în special a soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obiectivelor de ameliorare. Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi obţinuţi la ghivece sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi. Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m. Producerea nucului altoit. Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice, la nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, care îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor liberolemnoase, oxidarea rapidă a ţesuturilor etc). Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare, acestea depinzând mult de evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative.
413
Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în fluier, cu rumară detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bune este cea în oculaţie cu scutişor (chip budding). Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a mugurilor iar temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18ºC (Lefter şi colab., 1988).
Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la masă a nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuează tăieturi în “scăriţă” sau în omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar după altoire se preforţează în camere speciale, la temperatura de 27-28ºC şi 8090% umiditate relativă timp de 10-14 zile. Imediat după altoire, zona se parafinează. După prindere, materialul astfel obţinut se va planta în câmp atunci când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să aibă originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători. 22.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu material altoit şi numai accidental cu pomi pe rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat cu alte specii pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui, vişin, cais, piersic, coacăz, agriş etc). Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6) m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel, soiurile viguroase cu fructificare terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu fructificare laterală altoite pe Juglans nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât, nucul suportă greu stratificarea şi transplantarea, se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara devreme, direct din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună. Într-o parcelă se vor planta 2-3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri. Formarea şi întreţinerea coroanelor Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă neetajată întreruptă cu 4-5 şarpante. După plantare, varga se scurtează la 1,7-1,8 m (înălţime necesară pentru formarea unui trunchi de 100-120 cm şi a unui număr de 2-3 şarpante distanţate la 35-40 cm). Odată cu scurtarea vergii, se orbesc 3-4 muguri principali situaţi spre vârful acesteia pentru a forma şarpantele superioare din muguri stipelari, cu unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la plantare se aleg 2-3 ramuri anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 15-30 cm) care se scurtează la 80-90 cm pentru a favoriza ramificarea lor. Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se lasă câte o subşarpantă situată la 60-80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a şarpantelor se scurtează tot la 60-80 cm de la bază în vederea obţinerii subşarpantei următoare. 414
Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Şarpantele şi subşarpantele se vor scurta la lemn de 4-6 ani, semischeletul se răreşte, se reduce, sau se elimină dacă este degarnisit, lung, subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi scurtarea ramurilor se face întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau a unei ramuri lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în urma accedentelor climatice sau a tăierilor. Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor, când calusarea rănilor se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4-5 cm se vor netezi şi se vor acoperi cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va avea în vedere o bună iluminare a coroanei. Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe permit înfiinţarea culturilor intercalate. În această situaţie se va fertiliza şi iriga suplimentar, mai ales în lunile iulie şi august, când consumul nucului este maxim. Se pot cultiva plante leguminoase sau alte specii pomicole precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod, solul se poate întreţine ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie deosebită se va acorda adâncimii de lucru a solului, care nu trebuie să depăşească 15-16 cm în perioada de repaus sau 10-12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă, în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre rânduri se înierbează, iar iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci. Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere slabă, cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În perioada de tinereţe se vor aplica în special îngrăşăminte cu azot, pentru stimularea creşterilor (100-300 g/pom), dacă s-a făcut o fertilizare corectă la înfiinţare. Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană. După intrarea pe rod se vor aplica 100-120 kg/ha azot în trei reprize: înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie), după legarea fructelor şi în timpul creşterii intense a fructelor. Se vor aplica 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg). Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care nu se va mai fertiliza mineral. Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm, din care 100 mm în luna mai. La pomii tineri se aplică 1-2 udări cu 700-800 m3 apă/ha, astfel încât, apa să umecteze solul din zona majorităţii rădăcinilor. Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin brazde, prin aspersiune cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a părţii epigee având în vedere sensibilitatea acesteia la unele boli. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Faţă de alte specii pomicole, nucul este atacat de mai puţine boli şi dăunători. Cele mai periculoase boli sunt: 415
antracnoza (Gnomonia juglandis), care produce brunificarea frunzelor, a fructelor şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană (Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii, frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere. Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor (Carpocapsa amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis juglandis, Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defoliatoare (Operophtera brumata, Hibernia defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cunea,), insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), acarienii (Aceria trestiata). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6-7 tratamente în perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe baza datelor furnizate de staţiile de prognoză. Maturarea şi recoltarea nucilor Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10-15 mm şi fructele încep să cadă din pom. Pentru a stabili momentul optim de recoltare se iau periodic cca. 100 nuci şi se ţin în apă 12-24 ore. Dacă la 80-90% din fructe decojirea se face uşor, poate să se efectueze recoltarea lor. Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige. Operaţia se execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai uniformă a fructelor. După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi fără mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se introduc în bazine cu apă la temperatura 15-18oC timp de 12-24 ore. După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală, pentru a îndepărta resturile care ar putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la temperatura de 40-45oC, cu o viteză de 2-3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri sau în camere, pe rafturi. Periodic nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării. Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura carpelară este bună şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi. (V. Cociu şi colab., 1983). Această operaţie se execută în instalaţii speciale, prin tratarea lor cu amestecul a două soluţii de bază: - prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat de sodiu cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă: - soluţia a doua se prepară din 125 cm3 acid sulfuric concentrat, care se amestecă cu 100 litri apă. Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele proporţii: 15 părţi soluţie I şi o parte soluţia a II-a, durata tratamentului fiind 2-4 minute (G. Grădinariu, 1992). Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea relativă a aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse într-un strat de 15-22 cm grosime. 416
CAPITOLUL 23 CULTURA ALUNULUI Coryllus avellana L.,
Fam. Betulaceae
23.1. Importanţa şi aria de răspândire. 23.1.1. Importanţă Alunele pot fi consumate în stare proaspătă sau prelucrate. În stare proaspătă consumul se eşalonează în tot cursul anului. Pentru pomicultura modernă alunul constituie una dintre speciile de mare interes, datorită cererii nelimitate pentru fructele sale. Există ţări ca Turcia, Spania, Italia, U.S.A. (statul Oregon etc) în care cultura alunului reprezintă o sursă importantă de venituri pentru locuitorii lor (V. Cociu, 1997). Alunele prezintă un conţinut scăzut de apă (3,5-7,1%), dar ridicat în proteine (10,0-22,0 %) şi în special în grăsimi (53,0-72,0%), multe elemente minerale: săruri de potasiu (636 mg/100 g produs proaspăt), vitamina B1 (0,39 mg/100g), vitamina B2 (0,21 mg/100 g), vitamina PP (1,35 mg/100g), acid pantotenic (1,15 mg/100 g), acid folic (71 mg/100 g). În cantităţi reduse se mai găsesc carotenul (0,029 mg/100 g) şi vitamina C (3,0 mg/100 g). Valoarea energetică a alunului este ridicată (694 Kcal) fiind depăşită numai de nuci. Alunul se foloseşte frecvent în lucrările de îmbunătăţiri funciare executate pe terenuri în pantă, cu grad accentuat de eroziune. Alunul este şi o importantă plantă decorativă. Lemnul de alun se foloseşte în construcţie, pentru împletituri sau obiecte sculptate. 23.1.2. Originea şi aria de răspândire. Alunul este o specie foarte veche, dar din cauza cerinţelor sale ecologice specifice ocupă suprafeţe restrânse pe glob, comparativ cu alte specii pomicole. 417
Originea acestei specii este europeană, unde creşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, în mod spontan alunul se întâlneşte în China, Tibet, Manciuria, India, Asia Mică, Altai, Ural, SUA, Canada. Arealul economic este mult mai restrâns decât cel botanic. Ponderea acestei specii se întâlneşte între paralele 30 - 50° latitudine nordică. Nu se întâlneşte în emisfera sudică. Suprafaţa ocupată de alun pe plan mondial este de peste 600.000 ha (Alvin, 1994) cele mai mari suprafeţe se găsesc în Turcia (540.000 ha), Italia (70.000 ha), Spania (30.000 ha), SUA (16.000 ha). Producţia mondială de alune oscilează între 500.000 t şi 75.000 t în ultimul deceniu, din care Turcia realizează 450.000 – 550.000 t, Italia 85.000 – 128.000 t, Spania 12.000 – 27.000 t, SUA 18.000 – 37.000 t. În prezent, în România, alunul se cultivă pe suprafeţe reduse (200 ha) în judeţele: Vâlcea, Olt, Caraş - Severin, Argeş, Mureş, Arad, Gorj, etc. 23.2. Particularităţi biologice şi ecologice 23.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Majoritatea botaniştilor recunosc 9 specii de alun, dar în realitate sunt între 9 şi 20 de specii ce fac parte din genul Corylus. Corylus avellana L. - alunul comun, creşte spontan în Europa, Turcia, Siria, Iran etc. sub formă arbustoidă şi este principala specie care a dat naştere la cele mai multe soiuri şi are cea mai mare importanţă economică. Corylus maxima Mill - alunul de Lombardia, creşte spontan în sud-estul Europei, Asia Mică, SUA, este un arbustoid din care provin foarte puţine soiuri, dar cu fructul mare. Corylus heterophylla Fisch - alunul siberian, este un arbustoid de talie mică, precoce, productiv, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger. Nu a dat naştere la soiuri valoroase, dar este folosit în continuare în ameliorare. Corylus colurna L. - alunul turcesc, are talie mare, intră târziu pe rod, este longeviv, rezistent la boli şi dăunători. Datorită calităţii inferioare a fructelor este utilizat doar pentru ameliorarea portaltoilor. Corylus americana - alunul american, arbustoid cu talia redusă, cu mare plasticitate ecologică. Corylus cornuta Marsh - alunul cu vârf, creşte spontan în America de Nord. Corylus ferosc Wall - alunul himalaian, creşte în Nepal, Tibet, China. Corylus sieboldiana - alunul japonez, creşte în Japonia, N-E Asiei, Coreea, nordul Chinei. Corylus tibetica Botel - alunul tibatan, creşte în China centrală şi de vest. Populaţiile de Corylus avellana, de pe teritoriul României prezintă un înalt grad de variabilitate, atât în ceea ce priveşte plantele cât şi fructele. 418
Funcţie de originea geografică, speciile genului Corylus prezintă următoarele seturi de cromozomi X = 11 şi 2n = 18 sau 2n = 22. 23.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea alunului Obiective: - ameliorarea productivităţii (peste 2 t fructe/ha); - calitatea fructelor (peste 3,5 g, uniforme, aspectoase, cu coaja subţire, minim 45% miez, gust plăcut); - rezistenţă la principalele boli şi dăunători (Xanthomonas, Gleosporium, Botrytis, Phytoptus); - rezistenţă la temperaturi scăzute (-25 … -38 °C); - reducerea procentului de fructe seci; - maturitatea timpurie. Metode de ameliorare: - hibridarea intraspecifică şi interspecifică; - selecţia clonală individuală; - selecţia variaţiilor mugurale; - înmulţirea prin meristeme (creează variabilitate). 23.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi în flora spontană se întâlnesc foarte multe biotipuri, în cultură sunt relativ puţine soiuri comparativ cu alte specii (cca. 250), iar la noi în ţară 15-20 soiuri. Dintre acestea, lista oficială include 5 soiuri din care 3 româneşti şi 2 străine. Pentru determinarea soiurilor se analizează următoarele caractere pomologice: - involucrul (lungime, formă, grad de acoperire a fructului); - fructul (mărime, formă, culoare); - endocarpul (culoare, grosime, uşurinţa de spargere); - sămânţa (formă, consistenţă, gust, conţinut în lipide, substanţe proteice etc.); - tegumentul. 23.2.4. Portaltoii alunului În general, alunul se înmulţeşte pe cale vegetativă (marcotaj), iar marcotele se plantează direct fără altoire. În situaţia când se înmulţeşte prin altoire se folosesc ca portaltoi: - alunul comun (Corylus avellana); - alunul turcesc (Corylus colurna); - alunul siberian (Corylus heterophylla); - alunul american (Corylus americana), s.a.
419
Tabelul 23.1 Principalele soiuri de alun cultivate în ţara noastră Principalele caracteristici Recomand ări Plantă Fruct Vigoare mare cu Maturarea: VIII/2, Soi de bază port semierect, mijlociu (2,7 g), rotund, România pentru precoce, productiv, uşor turtit, miezul are Romavel S.C.P.P. plantaţiile rezistent la 1,5 g. Randamentul în Vâlcea intensive bacterioză şi miez 50/55%. păianjeni Maturarea IX/1. Mare Recomandat România Vigoare redusă, port (3,5-4,0 g), rotund cu pentru zona Vâlcea 22 S.C.P.P. etalat, precoce, coaja subţire, conţine subcarpatică a Vâlcea productiv 45% miez Olteniei Tonda Maturarea VIII/3. Fructul Vigoare mijlocie, Se recomandă gentille mic spre mijlociu (2,3 g) Italia port semietalat, pentru zonele delle rotund, conţine 45-52% precoce, productiv cu ierni blânde Langhe miez Merveille de Maturarea IX/3. Fructul Se recomandă Vigoare mare, port Bolwieller mare (3,6 g) cu coajă pentru zonele necunoscută erect, precoce, (Uriaş de groasă conţine 36-41% cu climat productiv Halle) miez continental Vigoare mare, port Maturare tardivă. Soi valoros cu erect, foarte Fructul mare (4,5 g), Ennis S.U.A. perspective de productiv, rezistent rotund, cu vârful conic, extindere la ger conţine 45-49% miez Vigoare foarte mare, Maturare tardivă. port semierect, Fructul mare (4,0 g), Soi valoros, de Butler S.U.A. perspectivă productiv, puţin oval, randamentul în sensibil la bacterioză miez de 47-49% Maturarea IX/1. Fructul România, Vigoare medie, port Soi valoros foarte mare (4,3 g) Cozia S.C.P.P. erect, precoce, pentru plantaţii rotund compresat Vâlcea intensive productiv conţine 44-46% miez Vigoare mare, port Maturarea VIII/3-IX/1. Soi productiv, semierect, precoce, Barcelona necunoscută Fruct mare, rotund, dar sensibil la productiv, pretenţios conţine 42-44% miez unele boli la sol Denumirea soiului
Origine
23.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale alunului Sistemul radicular. Este profund la speciile arborescente (C. colurna) şi superficial de tip fasciculat, bine ramificat, şi dezvoltat la speciile arbustoide (C. avellana, C. maxima, C. americana şi C. heterophilla). Marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10-15 cm. În primii doi ani de la plantare, creşterea rădăcinilor este mai lentă, apoi creşterea este foarte intensă. 420
Cultivate pe terenuri argiloase, argilo-lutoase sau luto-nisipoase, soiurile de alun formează rădăcini care depăşesc de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei (I. Botu, 1987). Pe rădăcinile active, alături de perişorii absorbanţi, se găsesc şi micorize ectotrofe specifice. Ritmul maxim de creştere a rădăcinilor are loc toamna (Tombesi, 1991). Tulpina. Alunul este un arbustoid înalt de 3-5 m, cu 15-20 ramificaţii de diferite vârste, pornite din zona coletului. Coroana alunului este globuloasă, cu baza mult lărgită şi destul de deasă. Specificul de fructificare. Alunul este o specie unisexuat monoică care fructifică pe următoarele ramuri de rod: ramura scurtă, ramura mijlocie şi ramura lungă. Ramura scurtă are 2-5 cm lungime şi prezintă terminal un mugur mixt, din care se formează un lăstar fertil. În unele cazuri, terminal, ramura poate avea un grup de amenţi. Pe toată lungimea ei se găsesc muguri vegetativi slab dezvoltaţi. În anul următor datorită mugurului mixt plasat termina,l se transformă într-o nouă ramură de rod scurtă. Ramura mijlocie are 15-40 cm. lungime şi poartă terminal un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial poate avea numai muguri micşti şi eventual câţiva muguri vegetativi amplasaţi în zona bazală. Ramura lungă are 40-80 cm lungime şi poartă în vârf un mugur mixt sau un grup de amenţi. Axial are muguri micşti, vegetativi şi uneori amenţi. Aceste ramuri se găsesc în mod obişnuit la periferia coroanei. Mugurii. După modul de formare şi funcţiile pe care le îndeplinesc, mugurii la alun pot fi de 5 feluri: - muguri vegetativi, sunt situaţi la baza ramurilor anuale din coroană sau pe toată lungimea drajonilor; - muguri micşti (unisexuaţi femeli), care sunt situaţi de regulă în treimea superioară a ramurilor anuale şi din care în anul următor se formează lăstari de 515 cm, ce au în vârf inflorescenţele femele; - muguri micşti unisexuaţi, din care se formează atât inflorescenţele femele (2-3 la baza lăstarului), cât şi inflorescenţele mascule; - muguri floriferi, din care iau naştere inflorescenţe mascule (amenţi); - muguri adventivi, care sunt situaţi pe ramurile multianuale şi pe rădăcini. Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi. Fiecare ament cuprinde 130-160 flori apetale, alcătuite dintr-o bractee concrescută cu două bracteole şi patru stamine bifurcate, terminate cu două antere. Florile femeieşti sunt grupate în inflorescenţe femele denumite şi glomerule cu 4-16 flori. O floare are un gineceu bicarpelar, cu două ovule, dintre care la majoritatea soiurilor se dezvoltă numai unul, iar celălalt avortează. Fructul. Este o achenă monocarpică (pseudoachenă), protejată până la maturitate de un involucru provenit din concreşterea a 1 – 3 bractei lobate, ce conţine două ovule, din care se formează de regulă o singură sămânţă. Mărimea şi forma alunelor este diferită de la un soi la altul. 421
Ciclul de viaţă. Perioada de exploatare maximă a unei plantaţii de alun este de 30-50 de ani. Există însă plantaţii foarte vechi (peste 150 ani) aflate încă în plină fructificare (Turcia). Ciclul anual. Alunul porneşte în vegetaţie timpuriu (ianuarie-februarie), prima fenofază fiind înflorirea. În funcţie de momentul înfloririi soiurile de alun pot fi împărţite în trei grupe: - cu înflorire timpurie, între 20 ianuarie-10 februarie (Furlak, Tonda romana); - cu înflorire mijlocie, între 10 februarie-1 martie (Tonda gentille delle Langhe, Segorbe); - cu înflorire tardivă, după 1 martie (Cosford, Uriaşe de Halle). Fenomenul de dichogamie, adică de neconcordanţă a maturării organelor florilor femele şi a celor mascule, este prezent la alun şi prezintă trei cazuri diferite: - protandria sau înflorirea florilor mascule înaintea celor femele (Lungi de Spania, Cosford); - protoginia sau înflorirea florilor femele înaintea celor mascule (Tonda gentille delle Langhe); - homogamia sau înflorirea concomitentă a florilor femele şi a celor mascule. Polenizarea la alun este anemofilă. Majoritatea soiurilor de alun sunt autosterile. După polenizare, tubul polenic creşte rapid ajungând în 4-7 zile la baza ovarului, unde rămâne 4-5 luni, timp în care are loc maturarea ovulei după care are loc fecundarea (sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie). Productivitatea alunului este destul de scăzută, de 1,5 – 4 t/ha fructe în coajă. Plantaţia devine rentabilă la o producţie de peste 500 kg/ha miez. Longevitatea plantaţiilor: 30-40 ani economic, dar planta poate trăi 80 – 100 ani. 23.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Este unul din factorii climatici care limitează aria de cultură a alunului. Cultura alunului s-a dezvoltat cu precădere în zonele cu temperaturi medii cuprinse între 12o şi 16oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -18o...20o C în perioada de repaus şi sub -8o...-10oC în perioada înfloritului. O rezistenţă ridicată a amenţilor se înregistrează în cazul unei evoluţii lente a temperaturilor, fără oscilaţii evidente. În iernile cu oscilaţii mari de temperatură, de la o zi la alta, sunt afectaţi amenţii şi florile femele chiar la temperaturi de -5 ...-18oC. Cele mai rezistente la ger s-au dovedit a fi soiurile: Merveille de Bolwieller, Cosford şi Împărăteasa Eugenia. Lumina. Faţă de lumină, alunul are cerinţe mijlocii ce sunt satisfăcute pe întreg teritoriul ţării noastre. Pentru alun lumina este cu atât mai importantă cu cât arealul său de cultură a fost deplasat substanţial, spre nord unde trebuie amplasat pe expoziţii estice, sudice, sud-estice şi sud-vestice. 422
Apa. Este un factor indispensabil pentru reuşita culturii alunului, atât în ce priveşte apa din sol, cât şi pentru cea din atmosferă. Alunul reuşeşte bine numai în acele zone în care suma precipitaţiilor anuale se situează între 700 şi 1200 mm. Umiditatea relativă optimă din perioada de vegetaţie este de 70-80% .Excesul de apă din sol de lungă durată cât şi din atmosferă este dăunător, provocând asfixierea rădăcinilor şi favorizând dezvoltarea unor boli critogamice (Botrytis cinerea şi Monilia fructigena). Alunul este tolerant la stressul hidric, dacă este de scurtă durată. Aerul. Prezintă importanţă pentru alun din punct de vedere al compoziţiei şi al mişcării sale (vânturi). Vânturile uşoare au o influenţă favorabilă asupra culturii în toate fenofazele, dar mai ales în perioada înfloritului, când asigură polenizarea şi în perioada maturării fructelor când reduc umiditatea atmosferică. Solul. Stratul fertil de sol destinat culturii intensive a alunului trebuie să aibă o grosime de minimum 60-80 cm, iar apa freatică să se găsească la mai mult de 1,5-2,0 m faţă de nivelul acestuia. Cele mai bune soluri s-au dovedit cele cu textură medie: lutoase, lutonisipoase, nisipo-lutoase şi luto-argiloase. Specia suportă o concentraţie în calcar activ de până la 10-12%. 23.3. Particularităţi tehnologice 23.3.1. Specificul producerii materialului săditor La alun, materialul săditor se produce în exclusivitate pe cale vegetativă prin drajoni, marcotaj, butaşi şi prin altoire. Înmulţirea prin drajoni. Este o metodă simplă şi uşoară, dar prin care se obţin un număr mic de plante comparativ cu alte metode 16-22 mii buc/ha. Gradul de înrădăcinare al drajonilor este scăzut, motiv pentru care drajonii respectivi nu pot fi folosiţi la înfiinţarea unei plantaţii. Plantele obţinute din drajoni sunt neuniforme şi se refac foarte greu din cauza porţiunii înrădăcinate care este redusă. Metoda se utilizează mai ales în grădinile familiare. Înmulţirea prin marcotaj. La început, s-a folosit cu precădere marcotajul prin muşuroire, ulterior, s-au introdus metode mai avantajoase tehnic şi economic cum sunt marcotajul prin aplecare şi marcotajul prin ştrangulare. Marcotele obţinute prin ştrangulare şi drajonii înrădăcinaţi au un sistem radicular slab dezvoltat. Din această cauză necesită fortificarea pe parcursul unui an de vegetaţie în platforme de înrădăcinare. Butăşirea este o metodă de perspectivă pentru alun. Aceasta a dat bune rezultate în cazul butaşilor semilignificaţi, care se recoltează la mijlocul lunii iunie de pe mijlocul ramurilor anuale. Tratarea lor cu acid indolil-butiric (IBA) în 423
doză de 1000 ppm, a favorizat înrădăcinarea la unele soiuri cu până la 100% (Barcelona şi Butler). Altoirea. Reuşita altoirii depinde de metodele de altoire şi de portaltoii folosiţi. Dintre metodele de altoire s-au dovedit mai eficiente altoirea în mugure crescând (în prima jumătate a lunii iulie cu muguri de pe lăstari) şi altoirea în despicătură în verde (de la începutul lunii iunie cu lăstari erbacei). La masă, alunul se poate altoi în despicătură şi copulaţie perfecţionată, metode prin care se pot obţine 20-60% plante altoite. Înmulţirea prin seminţe. Alunele au germinaţie scăzută (15-30%), înainte de semănat ele trebuie stratificate la 1-5oC, timp de 110-120 zile. 23.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Sistemul de cultură. Alegerea terenului se va face în funcţie de cerinţele ecologice ale soiurilor. Distanţele de plantare sunt influenţate de soi şi fertilitatea solului şi pot fi: 5,0-6,5 m între rânduri şi 3,0-6,0 m pe rând; 10-15 m între rânduri şi 7-8 m pe rând pentru sistemul agropomicol, utilizând coroana tip tufă. În ultima perioadă s-au înfiinţat plantaţii intensive cu distanţe de 5,0 m între rânduri şi 3,0-4,0 m pe rând, pomi având un singur trunchi şi coroana condusă sub formă de vas ameliorat. Plantarea alunului se va face toamna, deoarece pornirea în vegetaţie are loc foarte devreme. Sistemul radicular este foarte sensibil, de aceea manipularea se va face cu mare grijă, pentru a nu se rupe rădăcinile absorbante sau acelea purtătoare de micoriză. Fiind o specie cu soiuri autosterile, dichogame, pentru fiecare soi de bază se vor alege 2-3 soiuri polenizatoare, cu aceeaşi perioadă de înflorire. La 3-4 rânduri din soiul de bază se intercalează 1-2 rânduri din soiurile polenizatoare (tabelul 23.2). De asemenea, fiind o specie anemofilă, rândurile trebuie orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Tăierile de formare. Forma de coroană se realizează în 5-6 ani de la plantare, alunul fiind condus sub formă de tufă cu 4-10 tulpini. În cultura intensivă a alunului mai este utilizată forma de vas ameliorat, cu trunchi mijlociu (40-60 cm) şi 4-7 şarpante. Tăierile de întreţinere şi fructificare sunt sumare în perioada de tinereţe şi constau numai din răriri. După intrarea pe rod şi îndesirea coroanei se efectuează următoarele lucrări: - anual se vor îndepărta creşterile viguroase din interiorul coroanei, pentru evitarea umbririi ramurilor fructifere;
424
- ramurile anuale din exteriorul coroanei cu lungimea mai mare de 50-60 cm se vor scurtata la 40-50 cm, deoarece rodesc puţin, comparativ cu ramurile de 20-40 cm; - ramurile de semischelet, la care s-a produs degarnisirea, vor fi scurtate, astfel încât să provoace noi creşteri anuale; - degajarea interiorului coroanei, pentru a spori intensitatea luminii şi a mări suprafaţa de rodire. Obligatorie este înlăturarea drajonilor şi lăstarilor ce cresc din zona coletului. Întreţinerea solului. În plantaţiile de alun se poate folosi: ogorul lucrat; ogorul erbicidat; ogorul combinat; mulcirea;ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi sau plante agroalimentare. Solul se lucrează pe o adâncime de 12-15 cm. Dintre erbicidele folosite amintim: Simazin 2-6 kg/ha; etc Diuran 1-2 kg/ha; Ustinex 10 kg/ha; Casorom 3 kg/ha. Erbicidarea în plantaţiile conduse sub formă de tufă trebuie făcută cu mult discernământ datorită riscului de a distruge şi pomii. În zonele cu precipitaţii suficiente şi pe terenul în pantă se foloseşte sistemul înierbat printre rânduri şi lucrat pe rând. Iarba se coseşte şi se foloseşte ca mulci. Tabelul 23.2 Polenizatorii soiurilor de alun Soiul de polenizat Vâlcea 22 Tonda gentille delle Langhe Merveille de Bolwieller Ennis Butler Barcelona
Principalele soiuri polenizatoare Fertila de Coutard, Tombul, Tonda romana Cosford, Camponica, Imperial de Tiebizonda Cosford, Daviana, Lungi de Spania Butler, Merveille de Bolwieller Ennis, Fertilă de Coutard, Merveille de Bolwieller Daviana, Mortarella, Imperial de Prebizonda, Merveille de Bolwieller
Fertilizarea plantaţiilor Alunul este o specie care răspunde favorabil la fertilizare. Mai mulţi autori au confirmat că pentru o producţie de 1,8 t/ha alunul absoarbe din sol următoarele cantităţi de elemente: 18,2 kg azot; 9,1 kg fosfor; 12,3 kg potasiu şi 16.3 kg Ca. În plataţiile tinere fertilizarea se face în special cu azot pentru dezvoltarea sistemului radicular, dar şi a părţii epigee. Dozele orientative sunt: 60 kg/ha azot, 30 kg/ha fosfor şi 40 kg potasiu/ha. Fertilizarea în plantaţiile pe rod se realizează prin administrarea anual, a 100-150 kg/ha N; 80-100 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O şi la 3-4 ani 30-40 t/ha gunoi de grajd. Atât în plantaţiile tinere cât şi în cele pe rod se va evita 425
utilizarea îngrăşămintelor sub formă de cloruri, având în vedere sensibilitatea acestei specii la clor. Metoda de diagnoză foliară nu este bine pusă la punct, necesitând încă cercetări. Irigarea. Fiind o specie pretenţioasă la apa din sol şi la umiditatea atmosferică, irigarea este o secvenţă tehnologică obligatorie. În cultura alunului apa fiind un factor limitativ. Stabilirea regimului de irigare este strâns legat de perioadele critice ale alunului în ciclul anual. După Tasias şi Girona (1983) momentele critice sunt între 20-25 iunie şi 15-20 iulie, ca urmare a unui deficit hidric precum şi în timpul creşterii seminţei. În plantaţiile de alun aflate în perioada de plină rodire sunt necesare 1000-3000 m3/ha apă asigurată prin irigaţii, în condiţiile unui regim pluviometric de sub 800 mm/an. Normele de udare la alun sunt cuprinse între 300 şi 500 m3/ha, fiind mai reduse decât la alte specii pomicole, din cauza sistemului radicular mai superficial. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Dintre bolile mai păgubitoare sunt: virozele (mozaicul alunului, atrofia lăstarilor; atrofia fructelor ş.a.), bacteriozele (Xanthomonas corylina) şi cicozele (Cytospora corycola, Gleosporium coryli, Phyllactinia suffulta, Monilinia fructigena, Botrytis cinerea etc.). Cei mai periculoşi dăunători sunt: gărgăriţa alunului (Balaninus nucum) şi viermele alunelor (Mellisopus latifferanus) acarieni, afidele, insectele miniere. În cadrul schemei de combatere se va avea în vedere nivelul de combatere naturală, stabilirea pragului de dăunare, şi apoi efectuarea prognozelor şi avertizărilor toate în scopul raţionalizării tratamentelor chimice. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face prin tratamente în timpul perioadei de repaus şi în vegetaţie cu pesticidele cunoscute, aplicate la avertizare. Specificul maturării şi recoltării alunelor Momentul optim de recoltare este considerat atunci când fructele au ajuns la dimensiunile specifice soiului, iar pelicula ce separă sămânţa de pericarp devine brun-roşcată. Alunele se pot recolta cu sau fără involucru, manual sau mecanizat. În plantaţiile comerciale de alun se disting două moduri de recoltare a alunelor: - recoltarea în verde (cu involucru); - recoltarea în uscat (fără involucru). Recoltarea cu involucrul (recoltarea în verde) se recomandă la pomii tineri, la cei amplasaţi pe pante şi în plantaţiile cu solul înierbat şi se face în exclusivitate 426
manual. După recoltare, este necesară îndepărtarea imediată a involucrului, uscarea determinând desprinderea greoaie a acestuia de pe fruct. Recoltarea fără involucru se face când 90% din alune au căzut pe sol şi involucrul cade uşor. Căderea are loc într-un timp de 15-25 zile fără ca fructele să se deprecieze. Recoltarea mecanizată se face numai pe terenuri plane sau uşor înclinate cu solul arat, nivelat şi tăvălugit. Uscarea alunelor recoltate se face prin expunerea lor la soare timp de 2-3 zile, până când umiditatea miezului scade sub 8%. Urmează sortarea calibrarea şi ambalarea fructelor. Ambalarea se face în saci care se stivuiesc pe palete cu montanţi sau în lăzi "P". Acestea se stivuiesc în spaţiul de păstrare. Păstrarea se face la temperatura de 0oC şi umiditatea relativă a aerului de 70-75%, condiţii în care se poate menţine calitatea alunelor 1-1,5 ani. Comercializarea alunelor în coajă sau decojite se face în ambalaje mici sub formă de preambalate, folosind pungi de 100-200 g.
427
CAPITOLUL 24 CULTURA CASTANULUI CU FRUCTE COMESTIBILE Castanea sativa Mill.
Fam. Fagaceae
24.1 Importanţă, origine, arie de răspândire 24.1.1. Importanţă Castanul cu fructe comestibile (castanul dulce sau nobil) este o specie cu o mare importanţă pomicolă, dar şi silvică, având lemnul de calitate superioară. Fructele conţin: 27-36,6 % amidon, 4,5-16,4% zaharuri, 2-5,8% lipide, 2,99,4% substanţe proteice, 2% celuloză, 1,2% substanţe minerale (S,K,P,Mg,Na,Ca, Fe), vitaminele C (27 mg%), B1,B2, având valoarea energetică de 2100 cal/kg. Fructele se consumă fierte, prăjite, coapte sau sub formă de piureuri. Făina de castane se foloseşte în cofetărie sau pentru fabricarea alcoolului (randament 37%). Lemnul este superior celui de stejar, fiind dens, dur, elastic şi foarte rezistent la putrezire, fapt pentru care se utilizează la confecţionarea ambarcaţiunilor navale, stâlpilor de poduri, abatajelor de mine, doagelor pentru butoaie, parchetului, furnirului (brun-roşcat), mobilă de lux şi a obiectelor artizanale. Involucrul fructelor, scoarţa tulpinei, frunzele fiind foarte bogate în substanţe tanante (30-33%), se folosesc în tăbăcărie şi în industria textilă pentru vopsirea ţesăturilor din bumbac, lână şi mătase într-o culoare brun închisă. Prin talia sa impunătoare, prin coloritul frunzişului din perioada de toamnă, castanul este unul din cei mai decorativi arbori. Pomul valorifică solurile în pantă, sărace, improprii altor specii. 24.1.2. Originea şi aria de răspândire Castanul cu fructe comestibile este originar din Europa, Asia Mică şi America de Nord. Cercetările paleontologice au dovedit că pe teritoriul ţării noastre, ca şi în Iugoslavia, Austria, Ungaria castanul există încă din terţiar, aria de răspândire restrângându-se în perioada postglaciară. 428
Creşte în stare spontană, formând masive forestiere, în Caucaz, Spania, sudul. Italiei şi Franţei, Peninsula Balcanică, nordul Africii etc. Pe plan mondial, producţia de castane este de cca 500.000 tone, respectiv, 0,3% din producţia totală de fructe, din care Asia asigură 300.000 tone (68%), Europa 150.000 tone (28,5%), iar America de Nord. 10.000 tone (1,9%). Principalele ţări producătoare sunt: Coreea, Italia, Japonia, China, Franţa, Grecia, Bolivia ş.a. În România, castanul se situează aproape de limita nordică de cultură. Creşte spontan sub formă de pomi izolaţi sau în masive pure, dar şi în amestec cu gorun, stejar, fag, carpen, paltin ş.a. Ocupă mari suprafeţe în depresiunea subcarpatică a Olteniei, depresiunea Lăpuş şi Baia - Mare. Principalele centre de cultură sunt: Baia Mare, Tăuţii de Sus, Şomcuţa Mare, Seini, Tismana, Horezu ş.a. Sub formă de pomi izolaţi sau mici pâlcuri se întâlneşte cu precădere în judeţele Caraş - Severin, Timiş, Hunedoara, Arad, Bihor, Sălaj, Cluj - Napoca, Alba, Mureş, Bistriţa-Năsăud ş.a. (Gr. Mihăescu, 1977, 1985).
Producţia naţională de castane este de cca. 25000 tone şi se obţine de pe cca 800 ha. Colecţia naţională de soiuri şi biotipuri se află la S.C.P.P. Baia Mare şi Tg. Jiu, unde se produce şi material săditor altoit. 24.2. Particularităţi biologice şi ecologice 24.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor Specii. Genul Castanea cuprinde 9 specii, dintre care 4 sunt din America de Nord, 4 din Asia Mică şi una din Europa. Cele mai importante pentru pomicultură sunt următoarele: Castanea sativa Mill. - castanul european, răspândit în sud-estul Europei, a format soiurile cultivate în Italia, Franţa, Bulgaria, România. Are vigoare mare (25-35 m), este longeviv, intră târziu pe rod. Castanea crenata Sieb. şi Zucc. - castanul japonez, are port pitic, arbustoid cu coroana plângătoare, este precoce, formează fructe mari şi dulci, fiind genitorul soiurilor: Gynoise, Tamba, Izumo, Yamato, Ganne, cultivate în Japonia; Castanea dentata Borkh. - castanul dulce american, creşte sub formă de pom viguros, înalt de 30 m, intră târziu pe rod, este rezistent la ger, secetă, boli şi are fructe mici cu diametrul de 1,5-2,5 cm; Castanea mollisima Blume. - castanul chinezesc, creşte sub formă de pom înalt de 20-22m, este precoce, rezistent la boli şi ger, foarte productiv, formează fructe mari şi aromate. Soiurile Naking şi Orrin sunt cultivate în S.U.A.; Castanea pumila Mill. - castanul pitic, originar din America de Nord, este un arbustoid, rezistent la secetă, cu fructe mici, cilindrice, foarte dulci. 429
24.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea castanului. Fiind o specie care prezintă anumite particularităţi biologice şi tehnologice castanul necesită încă multe etape şi obiective de ameliorare. Pe plan mondial obiectivele de ameliorare se referă la: productivitate, rezistenţă la boli (cancerul scoarţei şi boala de cerneală) atât a soiurilor cât şi a portaltoilor etc. Cercetătorii români şi-au stabilit ca principale obiective, următoarele: - obţinerea soiurilor de vigoare mică şi mijlocie; - precocitate de rodire (6-7 ani de la plantare); - productivitate ridicată; - fructe mari şi foarte mari (10-18 g), uşor detaşabile de involucru; - rezistenţă genetică la boli; pătarea frunzelor, crăparea scoarţei; - capacitate bună de adaptare la condiţiile ecologice. Ca surse de germoplasmă, soiurile Iza şi Mara se folosesc pentru ameliorarea productivităţii şi rezistenţei la condiţiile ecologice. Soiurile Tamba, Izuma Tsukuba şi Ishizuki pentru precocitate, vigoare redusă, mărimea fructelor şi rezistenţă la bolile specifice. Metode de ameliorare folosite în România: - selecţia individuală din populaţiile existente şi studiul în culturi de concurs a acestora; - hibridarea interspecifică (ex. C. sativa x C. crenata sau C. crenata x C. sativa). 24.2.3. Sortimentul de soiuri În România fondul de germoplasmă cuprinde 56 specii, soiuri şi selecţii. Prin selecţie clonală a biotipurilor valoroase de Castanea sativa s-au obţinut soiurile: Iza, Mara, Tismana, Hobiţa, Goreni, Prigoria, Polovraci care sunt foarte productive, rezistente la boli, dăunători şi formează fructe mari (tabelul 24.1.). Tabelul 24.1 Principalele soiuri de castan cultivate în România Soiul Tismana Polovraci Prigoria Iza Mara Goreni Hobiţa
Perioada de maturare IX/2-3 IX/3 IX/3 IX/3-X/1 IX/3-X/3 X/2 X/2
430
Fructul Mare, semisferic, cu vârf rotunjit Foarte mare (25 g), maroniu Mare (20g), castaniu Mijlociu (12 g), brun-roşcat Mijlociu (8 g), brun-închis Mijlociu (11 g), castaniu Mijlociu (10 g), maroniu
Interes pentru cultură prezintă şi numeroase biotipuri selecţionate din populaţiile locale cât şi hibrizii interspecifici obţinuţi la S.C.P.P. Baia Mare care au vigoare redusă şi permit intensivizarea culturii castanului (Is. Popa, 1987). Dintre soiurile străine se remarcă: Castana de Montella, Madona di Canale, Carpinese, Marrone di Avelino ş.a. cultivate în Italia; Bouche'rouge, Belle Empine, Marrun duVar, Marrun d'Orleans din Franţa; Karlova 2, Karlova 6 şi Karlova 8 din Bulgaria. Dintre hibrizii interspecifici (C. sativa x C. crenata) se remarcă Marigoule 15 şi Maraval 75 obţinuţi în Franţa. 24.2.4. Portaltoii castanului Castanul franc (Castanea sativa) Tamba 1, portaltoi românesc, selecţie clonală a soiului Tamba. Se înmulţeşte prin seminţe şi imprimă soiurilor vigoare mijlocie; puieţii cresc bine, uniform, obţinându-se producţii de peste 95.000 buc/ha. Hobiţa, portaltoi românesc, obţinut prin selecţie clonală a unor biotipuri locale (Tg. Jiu). Are o răsărire bună, o creştere uniformă. Imprimă soiurilor vigoare mijlocie. Se înmulţeşte generativ. 24.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare ale castanului Sistemul radicular este trasant, puternic dezvoltat, extins în plan orizontal şi în profunzime la 1,5-2,5 m, masa principală a rădăcinilor active fiind dispusă în straturile superioare ale solului (E. Rusu, 1974). Pe rădăcinile absorbante sunt fixate ciuperci micoritice, care formează cu acestea o asociaţie simbiotică. Partea epigee Pomii sunt viguroşi, înalţi de 15-20 m (în regim silvic 30-35 m), cu trunchi gros, coroană globuloasă, largă (15-20 m în diametru la pomii izolaţi) şi şarpante lungi, puternice, cu unghi mare de inserţie. Creşterile anuale au internodii scurte (1-1,5 cm) şi măduva continuă. Mugurii vegetativi sunt mici, conici, cafenii, cu vârful depărtat de ramură. Mugurii de rod sunt mai mari ca cei vegetativi, ovoizi sau uşor bombaţi şi situaţi în partea superioară a ramurilor anuale. Frunzele sunt mari (100-120/40-80 mm), piloase, lucioase, oblong lanceolate, cu marginile spinos dinţate şi au poziţie aproape orizontală. Specificul de fructificare. Castanul este o specie unisexuat monoică. Rodeşte pe ramuri anuale mijlocii, situate preferenţial la periferia coroanei. Ramurile de rod poartă, în partea superioară, muguri micşti care primăvara evoluează în lăstari fertili. Pe lăstari, în axila frunzelor se formează inflorescenţe, respectiv, amenţi rectilinii, lungi de 15-35 cm (fig.24.1). În funcţie de tipul florilor, amenţii pot fi unisexuaţi şi bisexuaţi. Amenţii unisexuaţi sunt situaţi în partea inferioară a lăstarului fertil, poartă numai flori 431
mascule şi au o culoare alb-verzuie. Amenţii bisexuaţi sau androginii se formează în partea mediană şi superioară a lăstarilor fertili.
Fig. 24.1. - Lăstari de castan (după Gr. Mihăescu 1977): a-lăstar nefertil; b-lăstar fertil cu amenţi bărbăteşti (1) şi androgini (2)
Ei poartă spre bază flori femele, iar spre vârf numai flori mascule. Florile femele sunt grupate de regulă câte trei, în inflorescenţe mici acoperite cu un involucru ţepos. Pe un ament apar 1-5 inflorescenţe femele, dintre care numai primele 1-3 sunt fertile. Florile mascule sunt grupate câte 1-2 la subsuoara unei bractei şi au câte 10-12 stamine. După numărul de stamine şi lungimea filamentului acestora, florile mascule pot fi: - astaminizate - lipsite de stamine, pomii fiind androsterili; - brahistaminate - staminele au filamentul scurt şi anterele nu depăşesc periantul, au puţin polen fiind practic androsterile; - mezostaminate - filamentul fiind mai lung, staminele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil; - longstaminate - filamentul are 5-7 mm lungime, anterele depăşesc periantul, sunt bogate în polen fertil, fiind foarte bune polenizatoare (Solignat G, 1958, citat de Cociu V., 1967).
Înflorirea are loc târziu, în luna iunie-iulie şi este eşalonată. Amenţii unisexuaţi înfloresc înaintea celor androgini şi cad după 10-15 zile. Amenţii androgini înfloresc odată cu uscarea celor unisexuaţi, dar ceva mai târziu decât florile femele. Polenizarea este anemofilă şi entomofilă. Florile femele sunt apte 432
pentru fecundare numai după 8 zile de la înflorire. Ele îşi menţin receptivitatea timp de cca 45 zile, cea mai bună polenizare realizându-se în zilele 8-20 de la înflorirea deplină. Fructul (gubă) este acoperit cu un involucru (mezocarp) gros, spinos, dehiscent la maturitate. El poate fi monogerm, când conţine o sămânţă numită maroană, sau poligerm, caz în care are 2-5 seminţe numite castane propriu-zise (fig. 24.2.). Din punct de vedere botanic, castanul formează fructe uscate dehiscente, iar castanele sunt nişte achene cu pericarpul coriaceu, neted, lucios, tare şi de culoare castanie, iar tegumentul subţire, cafeniu, pubescent, neaderent sau semiaderent. În vârful fructului se observă stilul persistent, iar la bază o cicatrice mare, circulară, mai deschisă la culoare, ce reprezintă locul de prindere de involucru. Intrarea pe rod. Începutul fructificării are loc la 8-10 ani la pomii obţinuţi din sămânţă şi la 3-4 ani în cazul celor obţinuţi vegetativ, cele mai precoce fiind soiurile japoneze. Producţia medie este de 10 kg/pom la vârsta de 12 ani, 20-30 kg/pom la 2550 ani, 50-60 kg/pom la 50-100 ani, iar la pomii solitari şi viguroşi se pot obţine până la 300 kg/pom (Bordeianu T. şi colab., 1955). În masivele silvice de la Tismana şi Baia - Mare se obţin 12-20 kg/pom (Liacu A., Popescu V., 1949). Producţia variază în raport cu soiul, condiţiile ecologice şi tehnologice de cultură. Castanul nu prezintă periodicitate de rodire.
Fig. 24.2 - Ramură cu fruct şi involucru la castan (după G. Mihăescu 1977)
Durata de viaţă a castanului este foarte mare, respectiv, 200-300 ani, dar poate ajunge până la 500-1200 ani (Bordeianu T. şi colab., 1961). El are o creştere lentă în special în primii 5-6 ani, când se dezvoltă prioritar sistemul radicular. 433
După vârsta de 8 ani, creşterea părţii aeriene se intensifică iar sistemul radicular devine trasant. În cadrul ciclului anual, perioada de vegetaţie durează 6-8 luni, frunzele apar în aprilie-mai şi cad la începutul lunii noiembrie. Înflorirea are loc la 61-81 zile de la dezmugurire, iar maturarea fructelor la 91-109 zile de la înflorire. 24.2.6. Cerinţele faţă de factorii ecologici Fiind o specie tipică zonelor colinare, castanul la noi în ţară preferă altitudini de până la 500 m, poate urca la 660 m, (Polovraci) sau chiar 760 m (Frăsineşti-Vâlcea), caz în care fructele sunt mai mici (Bârlădescu E., 1964). În ţările cu climat mai blând, castanul se întâlneşte la altitudinea de 800-1200 m, iar în Caucaz se ridică până la 1800 m. Faţă de lumină are cerinţe reduse, mai ales în perioada juvenilă, când preferă condiţiile de semiumbră. După intrarea pe rod, devine mai pretenţios, lumina insuficientă determinând înălţarea puternică a coroanei şi scăderea producţiei de fructe. În stare spontană castanul se întâlneşte cu precădere spre marginea pădurilor. Necesită anual peste 2000 ore de strălucire a soarelui. Faţă de căldură este pretenţios, reuşind în zonele de climat cu influenţă mediteraneană (Banat, Oltenia) sau oceanică (vestul Transilvaniei). Necesită o temperatură medie anuală de 9,5...10,5°C, de la dezmugurire la înflorire 13,2...17,7°C, de la înflorire la recoltare 16...19°C, iar pe toată durata perioadei de vegetaţie, o temperatură medie de 14,8...18,5°C. Pentru maturarea fructelor este necesar acumularea a 2800...3500°C temperatură activă, toamne lungi şi secetoase. Este destul de rezistent la ger, suportând temperaturi de -22...-24°C. Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară nu afectează producţia, deoarece castanul înfloreşte târziu, după trecerea acestora. Faţă de apă are cerinţe mari, necesitând 700-1000 mm precipitaţii anuale, din care 400-500 mm în perioada aprilie-septembrie. Precipitaţiile abundente din perioada înfloritului împiedică polenizarea şi fecundarea florilor, diminuând producţia, iar cele din timpul maturării fructelor determină indehiscenţa involucrului. Umiditatea relativă a aerului de peste 70-75% favorizează atacul bolilor. Faţă de sol este destul de pretenţios. Preferă soluri cu textură lutoasă, lutoargiloasă, argilo-nisipoasă, profunde, permeabile, bine drenate şi aerate, acide, cu pH = 4,5-6,5, sărace în calciu (sub 1,8%), bogate în potasiu, cu pânza de apă freatică la adâncimea de minimum 4 m. Cultura reuşeşte pe soluri de origine vulcanică sau aluviuni grosiere, brun-roşcate podzolite, brun-galbene de pădure şi negre de pădure. Deşi preferă soluri adânci, în regim silvic reuşeşte şi pe coastele stâncoase, cu solul subţire. Terenurile argiloase sau nisipoase, prea subţiri, erodate, slab aerate, cu apă stagnantă şi reacţie neutră sau alcalină nu sunt indicate pentru cultura castanului. 434
24.3. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor. Castanul se înmulţeşte prin altoire şi marcotaj, iar în scop silvic direct prin seminţe. Înmulţirea prin altoire se practică prioritar. Ca portaltoi se folosesc puieţi de castan franc Iza şi Mara, Tamba 1, Hobiţa (Parnia P. şi colab., 1984). Seminţele se stratifică imediat după recoltare şi se seamănă toamna la distanţa de 90/20 cm (A. Lazăr şi colab., 1977). În şcoala de puieţi răsărirea este de 77-85%, iar producţia de 80-95000 puieţi/ha. În şcoala de pomi se practică altoirea sub scoarţă perfecţionată, grosimea portaltoilor fiind de minim 10 mm. Se obţine o producţie de 25000 pomi/ha. Înmulţirea prin marcotaj este mai puţin folosită şi prezintă anumite particularităţi: ştrangularea lăstarilor şi tratarea cu biostimulatori. Astfel, în luna mai-iunie, când lăstarii au 30-40 cm lungime, se defoliază zona bazală şi se ştrangulează cu un inel de sârmă zincată. Zona defoliată se pensulează cu vaselină care conţine substanţe biostimulatoare rizogene, după care se acoperă prin muşuroire cu pământ reavăn şi bine mărunţit. De la o tufă se obţin 7-9 marcote înrădăcinate, respectiv, 35000 buc./ha (biotipurile Tamba 26 şi S-1 de la S.C.P.P. Baia - Mare) (A. Lazăr ş.a., 1989). Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor. Castanul se cultivă pe terenuri cu panta amenajată în terase continue sau individuale. Fertilizarea de bază constă în administrarea a 20-30 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha P2O5 şi 300 kg/ha K2O. Pomii se plantează toamna, imediat după ce au fost scoşi din pepinieră, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi distrugerea ciupercilor micoritice. Distanţa de plantare depinde de vigoarea soiurilor cultivate, fiind de 6 x 5 m (333 pomi/ha) pentru Iza, Mara, Hobiţa şi Polovraci şi de 8 x 6 m (200 pomi/ha) pentru soiul Goreni care este de vigoare mare. Pentru asigurarea polenizării într-o parcelă se plantează 2-3 soiuri interfertile. Pomii se conduc sub formă de vas ameliorat sau piramidă neetajată. Castanul suportă greu tăierile, fapt pentru care ele se reduc cât mai mult posibil. Pentru formarea coroanei varga se scurtează după plantare la 0,8-1 m de la sol, iar în continuare se aplică numai lucrări în verde. Tăierile de întreţinere vizează eliminarea ramurilor care îndesesc coroana, a celor rupte, bolnave, uscate etc. Spre sfârşitul perioadei de maximă producţie se recomandă aplicarea tăierilor severe de revitalizare şi regenerare. Rănile se dezinfectează cu o soluţie de 20% sulfat de fier şi se badijonează cu mastic. Întreţinerea şi lucrarea solului. Pe terenurile în pantă expuse eroziunii, solul se menţine înierbat cu graminee sau leguminoase perene. În cazul plantaţiilor amplasate pe pante până la 12%, în livezile tinere se practică culturile legumicole intercalate, iar în livezile pe rod ogorul lucrat şi înierbarea provizorie în benzi. 435
Fertilizarea constă la administrarea, la pomii tineri, a 40-50 g NPK s.a./pom anual şi 40 t/ha gunoi de grajd odată la 3-4 ani. În plantaţiile pe rod, pe solurile podzolice, anual se aplică: 120-250 N, 60-70 P2O5, 120-150 K2O kg s.a./ha (A. Lazăr şi colab., 1989). Principalele boli şi principalii dăunători - pătarea frunzelor (Mycosphaerella punctiformis), care poate duce la defolierea pomilor în anii ploioşi; - boala cernelei (Phytophthora cambivora) este foarte periculoasă, afectează florile, frunzele, ramurile, rădăcina şi provoacă uscarea pomilor; - cancerul scoarţei (Endothia parasitica); - gărgăriţa castanelor (Balaninus elephans); - viermele castanelor (Laspeyresia splendana) s.a., (Smaranda Florea, Is. Popa, 1989). Particularităţile maturării şi recoltării fructelor Maturarea fructelor are loc la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie în funcţie de soi şi altitudine, decalajul putând fi de peste 30 zile. Involucrul se deschide în 2-4 valve, iar castanele se desprind şi cad. La unele biotipuri cu involucru indehiscent aceasta se desprinde de peduncul, odată cu castanele. Maturarea are loc la 70-125 zile de la înflorire (soiuri timpurii 70-90 zile; soiuri mijlocii 90-110 zile; soiuri târzii peste 110 zile). Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii septembrie şi în octombrie, atunci când involucrul devine dehiscent, iar castanele se colorează în brun roşcat până la brun închis şi cad în mod natural. În toamnele ploioase, involucrul nu mai crapă şi cade cu tot cu castane, separarea lor făcându-se destul de anevoios, manual, după uscare. Recoltarea se face prin scuturare manuală, la fel ca şi la nuci sau prin scuturare cu vibratorul. După uscarea sub şoproane, castanele se sortează pe categorii de mărimi (mari 80-110 buc/kg, mijlocii 120 buc/kg, mici peste 200 buc/kg) se ambalează în saci şi se păstrează la temperaturi scăzute (+2°C) şi U.R.=65-70%, în spaţii bine ventilate pentru a nu se deprecia. Castanele sunt considerate fructe uşor perisabile, deoarece sunt sensibile la atacul ciupercilor, care produc mucegaiuri. Conservarea pe o perioadă de 1-2 ani se face prin uscare, la o temperatură de 50-70°C, până ce coaja (pericarpul) devine sfărâmicios şi se desprinde uşor de miez (sămânţă).
436
CAPITOLUL 25 CULTURA CĂPŞUNULUI Fragaria grandiflora Ehrh
Fam. Rosaceae Subfam. Rosoideae
25.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 25.1.1. Importanţa Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea, dar şi datorită calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii. Soiurile remontante dau mai multe recolte pe parcursul verii până în toamnă. Fructele conţin: 6,7-13,9% substanţă uscată totală, 5-12% zaharuri, 0,6-1,6% acizi, 40-106% vitamina C, 0,94-1,74% săruri minerale, 0,1-0,51% proteine, vitaminele A,B1,B2,PP, acid pantotenic etc. Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite forme: sucuri, dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine în special din grupa B, fructele au un rol important în buna funcţionare a sistemului nervos, în anemie etc. Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe plan mondial poate ajunge la 40-50 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecologică, calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi tehnologia relativ simplă, au făcut ca această specie să capete o extindere deosebită. Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene de care dispune genul Fragaria. 25.1.2. Originea şi aria de răspândire Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria virginiana, F. chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. vesca L.) şi de căpşun (F. elatior sin moschata) s-au obţinut soiuri cu o valoare mult mai scăzută. Deci, originea acestor specii este americană şi europeană. În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se cultivă pe tot globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare. 437
Producţia mondială de căpşun este în continuă creştere, situându-se în anul 2000 la cca. 3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de America de Nord, Asia, America Centrală etc. (tabelul 25.1) Tabelul 25.1. Producţia de căpşun la nivel mondial (t) (Buletin FAO 2000) Continentul
1997
1998
1999
Total d.c.
2683365
2701470
2796011
Europa
1155935
1131434
1207215
America de Nord
765825
794200
813300
Asia
518394
526961
526701
America Centrală
99398
111000
111000
America de Sud
63039
63365
63365
Africa
60774
54510
54430
În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar producţia comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate: Satu Mare, Botoşani, Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa. Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o continuă scădere. Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare a culturii căpşunului. Astfel, dacă în anul 1989 în ţara noastră s-au obţinut peste 30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 25.2). Tabelul 25.2. Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t) (Anuarul statistic al României) Judeţul
1991
1996
Total d.c.
22500
Satu Mare
1998 Total d.c.
Sector privat
28400
13499
13029
9648
8665
9474
9353
Giurgiu
380
927
1082
1079
Arad
440
472
696
678
Vâlcea
545
328
609
307
Gorj
428
280
285
285
Suceava
282
200
285
285
Ilfov
129
50
162
162
După cum se constată din tabelul 25.2.aproape întreaga producţie se obţine în sectorul particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură. 438
25.2.Particularităţi biologice şi ecologice 25.2.1.Specii care au contribuit la formarea soiurilor În prezent se cunosc peste 50 specii ale genului Fragaria, foarte variate din punct de vedere cromozomial, de la diploide până la octoploide. Dintre acestea doar 5 specii, au contribuit aproape exclusiv la formarea soiurilor. Fragaria vesca-fragul de pădure, cuprinde 4 subspecii (F. vesca ssp. europeana, F.v. ssp. americana, F.v. ssp. californica, F.v. ssp. bractea), creşte spontan în ţara noastră dar şi în alte zone din Europa şi America. Această specie este diploidă (2n=2x=14), are fructele şi seminţele mici. Primele trei subspecii au flori hermafrodite iar ssp. bractea prezintă uneori şi flori femele. Nu formează stoloni, de aceea în producţie se înmulţeşte prin despărţirea tufei. Fragaria moschata (sin F. elatior): este singura specie hexaploidă cunoscută 2n=6x=42 fiind răspândită în Europa până în munţii Urali. Este o specie mai viguroasă, cu flori mari, dioice sau trioice, situate deasupra tufei. La maturarea fructelor tijele florale se apleacă pe sol. Fragaria virginiana este originară din America de Nord. Are frunzele alungite, de culoare verde deschis, fructele au gustul acid. Florile sunt hermafrodite. S-au identificat 4 subspecii: ssp. virginiana, ssp. platyastela, ssp. glauca, ssp. grevara. Este o specie octoploidă 2nx8x=56. Fragaria chiloensis se întâlneşte în stare sălbatică în Chile şi Argentina având aceeaşi morfologie cu a soiurilor cultivate cu excepţia fructelor care sunt mai mici. Este o specie octoploidă 2n x 8x=56. Fragaria grandiflora-fragul de grădină, este un hibrid natural între F. virginiana şi F. chiloensis, are flori hermafrodite. Alte specii cu importanţă mai mare în ameliorare şi obţinere de soiuri: F. viridis, este răspândită în Europa, F. rubicola, în Asia Centrală, F. daltoniana, în Himalaya, F. nipponica în Japonia, F. orientalis în estul Siberiei, Mancinia şi Mongolia, F. corymbosa în nordul Chinei etc. În urma încrucişării naturale a diferitelor specii de fragaria au apărut specii noi cu un număr variabil de cromozomi (V. Cociu şi colab., 1999). 25.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea căpşunului Căpşunul este specia care, datorită programelor de ameliorare a ajuns la parametrii superiori. Totuşi, în continuare specia este supusă unor programe ample de ameliorare care se referă la: - productivitate; - calitatea fructelor (mărimea, simetria, forma, fermitatea, culoarea, luciul, aroma, desprinderea uşoară de caliciu, conţinutul în vitamine şi săruri minerale etc.); atragem atenţia că programele internaţionale au avut ca obiective, în special, 439
aspectul comercial şi producţia, în detrimentul însuşirilor organoleptice şi biochimice; - vigoarea plantei; - tipul de fructificare; - epoca de maturare a fructelor; - durata perioadei de repaus; - simultaneitatea maturării fructelor; - plasticitate ecologică, - rezistenţă la boli şi dăunători; - obţinerea de soiuri cu fructificare continuă (remontante) mai ales pentru grădinile individuale. Metodele de ameliorare sunt în general cele comune speciilor pomicole, cu unele particularităţi cum ar fi: efectul consangvinizării este foarte accentuat, în generaţiile 3,4 şi 5 apare o depresie de consangvinizare puternică, materializată prin apariţia de plante sterile, cu fasciaţii etc. Hibridarea intraspecifică are în vedere încrucişarea unor genotipuri îndepărtate geografic, dar asemănătoare din punct de vedere fenotipic (M. Coman, s.a. 1997).
Hibridarea interspecifică se utilizează între specii cu grade diferite de ploidie. Variaţii somaclonale se realizează prin aplicarea tehnicilor “in vitro” pentru provocarea variaţiei genetice şi apoi selecţia variantelor somaclonale. Metoda se foloseşte destul de mult datorită faptului că celelalte două sunt dificile şi cu rezultate slabe iar aceasta oferă posibilitatea modificării expresiei unor gene, fără a diminua esenţial însuşirile şi caracterele pozitive ale genotipurilor. În acest sens şi în ţara noastră sunt obţinute, deja, rezultate promiţătoare. (ROF 92-3-022, ROF 92-3007, GOF 92-3-013). Toate aceste variante somaclonale au însuşiri superioare soiurilor (Aiko şi Gorella), de la care s-au prelevat grupul de celule (A. Popescu, 1996).
25.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi există o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul de soiuri la nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin metodele clasice de ameliorare apare o depresie de consangvinizare, iar metodele noi încă nu au dat rezultate spectaculoase. În consecinţă, sortimentul este destul de restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul de viaţă scurt al căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri. Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 13 soiuri. Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40 zile, din ultima decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie. Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu maturarea grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc). După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi: - pentru consum în stare proaspătă: toate soiurile; 440
- pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.; - pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana, Pocahontas, Red Gauntlet. Soiuri neremontante 1. Premial, (Timpurii de Piteşti) - soi românesc, obţinut prin selecţie dintr-o populaţie hibridă americană (1989), timpuriu, rezistă la ger, brume, boli, productiv (18 t/ha); planta creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată. Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri din sortiment; fructele sunt mijlocii (8-9g), sfero-conice, colorate uniform în roşu-aprins, lucioase, pulpa este roşie cu striaţiuni mai deschise în zona centrală, consistentă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: V/4-VI/1. 2. Sunrise (Răsărit de soare) - soi american, rezistent la ger şi secetă, mediu productiv (10-12 t/ha); planta este foarte viguroasă, semierectă, cu frunze mari rotunde, fructele sunt mijlocii, conice, uşor alungite spre caliciu, roşii strălucitoare; pulpa este roşie la periferie şi albicioasă în zona centrală, consistentă, intens aromată, bună la gust. Maturarea: VI/1-2. 3. Coral - soi românesc (1992), mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la ger şi făinare, sensibil la pătarea albă a frunzelor; planta este viguroasă, formează tufe sferic-alungite, cu forme erecte; fructele sunt mijlocii ca mărime, conicalungite, roşii-aprins, lucioase, pulpa este roşie, fermă cu gust dulce-acidulat, aromată. Maturarea: VI/1-3. 4. Real - soi românesc, (1998), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella. Planta este viguroasă, cu înflorire tardivă; fructul este mare (14-15 g), conic, de culoare roşie, uniformă, lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşuportocaliu, gustul dulce-acidulat, fără aromă intensă. Producţia: 19-29 t/ha; Maturarea: VI/1. 5. Aiko - soi american, productiv (18-22 t/ha); Planta este semiviguroasă, laxă, produce stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructele de mărime medie spre mare (10-12 g), sunt conice, roşii, aspectuoase; pulpa este fermă, bună la gust. Maturarea: VI/2-3. 6. Gorella - soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la Rizoctonia şi Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un număr moderat de stoloni. Fructele sunt de mărime medie (10-19 g), neuniforme, conic-alungite, cu suprafaţa uşor vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie,uniform colorată, consistentă, mediu aromată, bună pentru masă, industrializare şi congelare. Maturarea: VI/1. 7. Magic - soi românesc (1998), cu tufa globuloasă mijlociu de viguroasă şi densă, rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o rezistenţă superioară soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni. Fructul este conic, mijlociu spre mare (14-15 g), roşu uniform, lucios, desprinderea de caliciu groaie. Pulpa este uniform colorată în roşu, este fermă şi 441
rezistentă la transport, bună pentru masă. Producţia: 16-25 t/ha. Maturitatea: VI/1-2. 8. Pocahontas - soi american, productiv (20 t/ha), rezistent la ger, secetă, şi principalele boli, sensibil la pătarea roşie a frunzelor. Planta este viguroasă, răsfirată, formează numeroşi stoloni. Fructul este mare (14-16 g), conic, alungit spre caliciu, roşu-închis, lucios. Pulpa este roşie, uniform colorată, fermă, suculentă, slab aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2. 9. Red Gauntlet - soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger, secetă şi făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta este semiviguroasă, produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurtconic, uşor turtit lateral şi costat, roşu închis. Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, fermă, mediu suculentă, aromată, bună la gust dar şi la industrializare. Maturarea: VI/2-3. 10. Răzvan - soi românesc (1998), cu tufa semiviguroasă, globulosaplatizată, de densitate medie, formează mulţi stoloni, rezistent la temperaturi scăzute, sensibil la secetă dar mai rezistent la boli decât soiul martor Red Gaunthlet. Fructul este mijlociu ca mărime (10-12 g), conic, de culoare roşie, lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie, uniformă, fermă, rezistentă la transport. Producţia mare 30-37 t/ha. Maturarea: VI/2-3. 11. Benton - soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la principalele boli ale căpşunului, rezistent la ger. Planta este viguroasă, erectă. Fructele sunt mari, roşii-intens, cu luciu, de calitate superioară.Maturarea: VI/2-3. 12. Sătmărean - soi românesc (1998). Planta este de vigoare medie, tufa globulos-aplatizată şi densă. Este rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la secetă şi la atacul bolilor specifice. Fructul este mijlociu ca mărime (10-11 g) globulos, roşu-închis, fără luciu, se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are o fermitate mijlocie, uniform colorată în roşu închis. Producţia 20-30 t. Destinaţia: în principal pentru industrializare. Maturarea: VI/4. 13. Senga Sengana - soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent lager, secetă, făinare şi sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecologică. Planta este viguroasă, are port dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi scurţi. Fructul este mijlociu spre mare (10-12 g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa consistentă, colorată roşu-intens, acidulată, puternic aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2-3. Soiuri remontante 14. Profunzion - soi francez, viguros, formează mulţi stoloni; fructele sunt mijlocii ca mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, roză spre periferie şi albă în centru, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea fructelor începe la sfârşitul lunii mai. 15. Red Rich - soi american, semiviguros, cu fructe de mărime mijlocie, sfero-conice, roşii-închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare. Maturarea este tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie. 442
25.2.4. Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină scurtă (rizom de 0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în partea superioară o rozetă de frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase. Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol de 10-15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 40-50 cm. După 3-4 ani de fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de la suprafaţa solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a aproviziona planta cu hrană şi apă, producându-se un dezechilibru între partea hipogee şi cea epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură de căpşun nu poate fi rentabilă mai mult de 4-5 ani. Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi din lăstarii scurţi (1-2 cm), din frunze şi din stoloni. Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează succesiv, trăiesc 60-70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă, verde perpetuum. Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân verzi până primăvara dacă nu îngheaţă Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se vor forma rădăcini, moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Numărul de stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază de la 8 la 25. Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie. Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2-5 la începutul fructificării şi 5-10 în anii 2-3. Într-o inflorescenţă sunt în medie 8-10 flori, care se deschid şi leagă în serii de la baza inflorescenţei spre vârf. Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar nu leagă. Fiecare floare rămâne deschisă 3-4 zile, iar perioada de înflorire durează 21-55 zile în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertile şi formează flori hermafrodite. Polenizarea este entomofilă (albine, furnici etc.), rar anemofilă. Sortimentul cuprinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită obligatoriu polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorare. Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals (cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii. După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în: - soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor - soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu două maxime (mai-iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezintă importanţă doar pentru grădinile mici. Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme. Întâi apar frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţia 443
primei flori este de 26-40 zile, iar de la înflorit la maturarea primelor fructe de 4053 zile. Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10-12 t/ha, dar sunt soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20-30 tone. În spaţii protejate aceste producţii se pot chiar dubla. 25.2.5. Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece sub stratul de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub –18oC o mare parte din plante (40-60%) degeră. Sistemul radicular rezistă doar până la –8oC. În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800-1000oC. Primăvara, porneşte în vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5oC. Florile încep să se deschidă mai târziu, după parcurgerea unei perioade de 8-10 zile consecutive cu temperaturi medii de 14-18oC. Temperaturile de peste 35oC stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice, diferenţierea şi fructificarea. Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună temperaturile medii zilnice sunt sub 5oC. Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită sistemului radicular superficial şi al originii sale din zone umede. Cultura căpşunului poate fi rentabilă în zone cu 600-900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul, legarea fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod. În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din flori avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice soiului. Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a fructelor produce multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis cinerea) şi a recoltării greoaie. Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai deficitară. Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele primesc lumina solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea, lumina favorizează diferenţierea mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de semiumbră, producţia este mai mică, fructele au o calitate mai slabă şi sunt mai sensibile la boli. Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial recomandă pentru căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5-7), cu apa freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub 75%. Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cenuşii sau chiar brun roşcate dacă se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţin rezultate bune şi pe solurile nisipoase din sud şi sud-vestul ţării. De asemenea, se 444
recomandă solurile bine expuse, care se zvântă şi se încălzesc mai repede după ploi. Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede, reci, sărăturate, mlăştinoase. 25.3. Particularităţi tehnologice 25.3.1.Specificul producerii materialului săditor (stolonilor) Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se produce numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după următoarea schemă (fig.25.1.) Fig. 25.1. Producerea stolonilor LTV Plantaţii de producţie
Autenticitate; soiuri productive şi calitatea superioară
Selecţie clonală
Înmulţire “in vitro” Micropropagare “in vitro”
Complex de înmulţire prin meristeme
Aclimatizare
Izolator
Înmulţirea plantelor iniţiale (PL)
Eliberare de virusuri şi de alţi agenţi patogeni Obţinerea în vitro de plante iniţiale Trecerea în vitro şi aclimatizarea pl. iniţiale. Testare virologică.
Obţinerea plantelor superelită (B.S.E.)
Câmp superelită (unitate specializată)
Înmulţirea plantelor (baza superelită)
Obţinerea plantelor superelită (SS)
Câmp elită (forme de prod. ant.)
Înmulţirea plantelor superelită (SS)
Obţinerea plantelor elită (S)
Plantaţii comerciale
Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită numai în unităţile autorizate. 445
O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este şi termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra virusurilor termolabile. 25.3.2.Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp cât şi în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poate fi cultivată în cultură anuală sau multianuală. Cultura anuală a căpşunului Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele avantaje economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu stoloni “liberi de virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă. Acesta trebuie să fie plan sau uşor înclinat, cu posibilităţi de irigare şi conform cerinţelor acestei specii. Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare împotriva nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150-200 kg fosfor şi 80-120 kg potasiu la hectar. Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi de 100-120 m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea, se recomandă ca o fermă să nu fie mai mare de 10-30 ha, având în vedere cerinţa foarte mare de forţă de muncă pentru recoltare (80-100 kg/zi/om). Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se vor fasona uşor şi se vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecanizat, cu maşina de plantat legume. Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând, în cazul rândurilor echidistante. Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80-100 mii plante la hectar. Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră. Plantarea prea adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar putrezirea mugurelui central. Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi secetă. Perioada de plantare este în iunie-iulie în majoritatea zonelor ţării şi începutul lui august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului mugurii de rod să fie diferenţiaţi. Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare pentru evitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vor uda obligatoriu, iar plantele neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni din acelaşi soi. Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau prin erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele diferenţiază suficienţi muguri de rod iar în anul următor vor rodi abundent. 446
Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se scoate mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se întreţine solul uscat. Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte, negrosiere), cu fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20-25 cm de ambele părţi ale rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca mulci (pentru acoperirea intervalului dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de posibilităţile financiare ale producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe cu material special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor planta stoloni. Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau mecanizat pentru industrializare. Producţia este de 15-25 t/ha. După recoltare cultura se defrişează, prin arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa culturi succesive de legume. Cultura multianuală (clasică). Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte rentabile. Se poate înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient. Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anuală. Diferenţa constă în momentul plantării şi a lucrărilor de întreţinere. Plantarea se efectuează în perioada 15 august-15octombrie în funcţie de zonă, în aşa fel încât până la venirea îngheţului plantele să se înrădăcineze şi să se fortifice. În cazul întârzierii plantării, procentul de prindere se reduce, de asemenea, producţia anului următor este mică. Plantarea se poate realiza şi în primăvară (martie-aprilie), dar în aceste condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea de vară-toamnă se vor folosi stoloni direct din stolonieră, iar la cea de primăvară stoloni refrigenţi. Şi la această cultură se poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmică până în toamnă. Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentară este cea de suprimare a stolonilor dintre rânduri, concomitent cu praşila. Fertilizarea se face, de asemenea, diferenţiat. Gunoiul de grajd se aplică la înfiinţarea plantaţiei, iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150-200 kg/ha) şi cu potasiu (120-180 kg/ha) se administrează în două reprize: toamna, odată cu lucrarea solului şi vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu azot se aplică în trei etape: toamna odată cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12-15 zile înainte de înflorit şi vara după recoltatul fructelor (100-120 kg azot s.a./ha). Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, după recoltarea fructelor se recomandă cositul frunzelor, după care se va fertiliza suplimentar cu 40-50 kg azot s.a./ha, se va afâna solul şi se va iriga. La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent, deoarece această specie este sensibilă la cloruri. Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3-4 ani, cu un maxim de producţie în anii 2 şi 3. Producţia este înmedie de 6-8 t/ha. 447
Cultura protejată a căpşunului, se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt: tunelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc. Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât să se realizeze densităţi de peste 100 mii plante/ha. Acoperirea se realizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie. Acoperirea mai târzie în spaţiile de cultură nu se mai justifică economic. Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile din câmp. După încălzirea solului, când temperatura în adăpost trece de 18-20oC începe aerisirea culturii. O lucrare importantă este asigurarea polenizării prin introducerea unor stupi cu albine. Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea fructelor se face mai repede cu 20-30 zile. Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se obţine cu 1-2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se parcurg două etape: fortificarea stolonilor şi forţarea plantelor. Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care până în iarnă vor forma 3-5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna după prima brumă (-1…-3oC) plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere frigorifice până la plantare, care se realizează la sfârşitul lunii noiembrie. Tehnica plantării şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte culturi. Înainte de plantare stolonii se vor dezinfecta, pentru distrugerea sporilor de Botrytis. Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lună se menţine la 1-5oC, apoi se ridică zilinc cu un grad până la 15-18oC. La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18-20oC iar la maturarea fructelor de 22-24oC ziua şi 14-16oC noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70-72% din capacitatea de câmp, iar cea atmosferică la 60-70%. În cazul depăşirii acestor valori se va proceda la aerisirea serelor. O altă lucrare obligatorie este iluminatul în timpul înfloritului la un nivel de 13-25 mii de lucşi. Polenizarea se va face cu ajutorul albinelor introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asemănătoare culturilor prezentate anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie. Producţia este în medie de 0,8-1 kg/m2 la soiurile timpurii şi de 2-4 kg/m2 la soiurile productive. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli care pot influenţa economic producţia sunt: pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora cactorum), mana căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), arsura bacteriană a frunzelor (Xanthomonas fragariae) (tabelul 25.3.). Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), gărgăriţa neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus fragariae), viermii albi ai rădăcinilor (Melolontha) etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5-6 tratamente, din care 2-3 înainte de recoltare şi 2-3 după recoltare. Primul tratament se face la 448
apariţia inflorescenţelor, cu produse pe bază de cupru în amestec cu un insecticid. Al doilea tratament se realizează împotriva dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentru protecţia fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura multianuală se vor aplica 2-3 tratamente mixte după recoltarea fructelor. Tabelul 16.3 Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun (după N Branişte, 2000) Nr trat. Fenofaza După grebalarea 1
culturii, la apariţia primelor frunze
Boala sau dăunătorul
Produse pesticide folosite
Pătarea albă şi brună a frunzelor, putrezirea coletului, defoliatoare, acarieni etc. Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc.
Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Captadin 50 PU (0,2%9, Dithane M 45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) + Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25 CE (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker (0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80 PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP (0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%), Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Thionex 35 CE (0,2%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette 80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%); Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%) Insecticide: Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP (0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%)
2
La apariţia şi înălţarea inflorescenţelor
3
3-5 % din inflorescenţe sunt “buton alb”
Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului, acarieni etc.
4
La începutul scuturării petalelor
Idem tratamentul 3
5
La intrarea în pârgă a fructelor
Putregaiul fructelor, făinare, pătarea albă şi brună a frunzelor, gărgăriţa florilor, molia căpşunului; etc.
Recoltarea fructelor Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare completă, când s-au realizat gustul şi aroma caracteristice soiului. Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă, atunci când pigmentaţia acoperă 50-75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va face cu caliciu pentru consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru industrializare, în ambalaje mici de 0,5-3 kg până la 5 kg. Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o perioadă scurtă (1-2 săptămâni) se realizează la temperatura de 0oC şi umiditatea relativă de 85-90%. 449
CAPITOLUL 26 CULTURA COACĂZULUI Ribes nigrum L.-coacăz negru, casis Ribes rubrum L.-coacăz roşu Ribes sp.L.-coacăz alb
Familia Saxifragaceae, Subfam. Ribesoideae
26.1. Importanţă Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că: - intră repede pe rod; - se înmulţeşte relativ uşor; - se regenerează repede şi trăieşte 15-20 ani; - are un potenţial biologic ridicat; - este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată; - se poate cultiva pe suprafeţe întinse, dar şi pe suprafeţe restrânse în gospodăriile populaţiei; - fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5% zaharuri, 2,1% acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitamina C150-300 mg% etc.; - fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de suc, sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.; - din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară medicamente şi ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro-intestinale, hepato-biliare, renale, cardio-vasculare etc.). 26.1.2. Originea şi aria de răspândire Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact, se presupune că zona de origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora spontană a zonelor temperate mai umede şi mai răcoroase. În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca, Germania, Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă. În Anglia a ajuns ceva mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630.
450
În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu preponderenţă în zona temperată a emisferei nordice, obţinându-se cca. 590 mii t fructe anual din care în Europa se realizează cca 80% (375000 t). În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 t. În Europa cele mai mari cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t, Anglia 19.000 t, Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t. La noi în ţară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură şi peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha intercalat. Producţia comercială este în jur de 3000 t. În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultură a coacăzului: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia-Mare, Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa. Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m (Mioarele). 26.2. Particularităţi biologice şi ecologice 26.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Genul Ribes face parte din familia Saxifragaceae. Speciile cu fructe negre fac parte din Secţia Eucorosma (16 specii grupate în următoarele: Nigra, Dikurcha, Fragrantes) din care au provenit majoritatea soiurilor. Acestea sunt: Ribes nigrum L. – (coacăzul negru european, casis), creşte spontan în Europa şi Asia. Ribes americanum Mill. – (coacăzul negru american), creşte spontan în America de Nord. Ribes bracteosum Dougl. – (coacăzul negru bracteat). Ribes vulgaris Lam. – (coacăzul obişnuit), creşte spontan în Munţii Alpi şi Pirinei şi în regiunile muntoase din Belgia şi Anglia. Ribes petreum Wulf. – (coacăzul de stâncă), creşte spontan în Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani, Caucaz, în locuri stâncoase. Este rezistent la ger, secetă şi antracnoză. Alte specii: Ribes petiolare Dougl. (coacăzul vest-american), Ribes hudsonianum Rich (coacăzul negru de nord), Ribes ussuriensis (din estul Asiei) etc. Speciile cu fructe roşii şi albe sunt grupate în secţia Ribesia şi cuprinde speciile: R. rubrum L. (coacăzul roşu), creşte sponton în centrul şi nordul Europei şi Asiei; R. sativum Syn din vestul Europei, R. multiflorum Kit, coacăzul roşu esteuropean; R. triste Pall – din nordul Rusiei şi Americii. Cu un rol mai mic în ameliorarea coacăzului mai sunt subgenurile: Eugrosularia, Calabotria, Heritiera, Bersia.
451
26.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea coacăzului Pe plan mondial şi în ţara noastră există mai multe programe de ameliorare dar care au în general aceleaşi obiective: - rezistenţa la boli şi dăunători: (făinarea americană – Spherotheca mosuvae, rugina – Cronartium ribicola, antracnoza – Pseudopeziza ribes, păianjenul galicol – Cecidophyopsis etc). - productivitate ridicată, autofertilitate; - plasticitate ecologică şi în special rezistenţa la ger; - pretabilitatea la recoltarea mecanizată; - creşterea calităţii fructelor (conţinut zahăr, vitamina C, alte componente). Metode de ameliorare - hibridarea intraspecifică are rezultate, însă hibrizii F1 sunt sterili; - hibridarea interspecifică produce descendenţi viguroşi etc; - hibridarea coacăzului roşu cu agrişul este incompatibilă. 26.2.3. Sortimentul de soiuri Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000 cuprinde 14 soiuri, din care 8 cu fructe negre, 5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe. Soiuri cu fructe negre: 1. Record – soi românesc (Resenthal Schwarze x Amintirea lui Miciurin, 1972), productiv (5-6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii şi la făinare, cu bace (8-10), rare, mari (10-11 g), uniforme, sferic turtite, aspectuase, negre, lucioase, cu pulpa verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea VII/3-4. 2. Joseni 17 – soi românesc (1991), rezistent la ger şi făinare, de vigoare mare, tufa răsfirată, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este practic autosteril. Ciorchinii au 5-6 cm lungime, cu 5-10 bace de mărime mijlocie, rotunde, negre, cu pieliţa subţire, neuniforme. Pulpa este verde, moale, suculentă, cu gust nefoxat, aromată. Maturarea: VII/2-3. 3. Tsema – soi olandez (1993), productiv, mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, sensibil la antracnoză şi rugină. Tufa este de vigoare medie, sferic turtită, răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii (5,5 g), lacşi, cu bace de mărime medie (18 g), sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune calităţi organoleptice, destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea: VII/1. 4. Blackdown – soi englezesc (1993), rezistent la ger şi secetă, foarte rezistent la făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa este de vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt mijlocii spre mari (6-7 cm), 452
alcătuiţi din bace mari (0,8-0,9 g), sferic alungite, cu epiderma neagră-maronie, fermă şi strălucitoare. Maturarea: VII/2-3. 5. Tenah – soi olandez (1993), mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, este productiv (4,2 kg/tufă), dar sensibil la rugină. Tufa este semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată, tulpinile se curbează sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime (7 cm), sunt lacşi, uşor detaşabili de pe ramuri; bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucitoare, plăcute la gust. Maturarea: VII/2-3. 6. Cotswold Cross – soi englezesc, vechi (1958), sensibil la secetă, productiv (6-10 t/ha), rezistent la ger. Tufa este semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt scurţi şi grupaţi câte 2-3, cu bace mari, sferice, uşor turtite, lucioase, dulci-acrişoare, slab foxate, bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/3-4. 7. Bogatâr – soi rusesc (1970), parţial autofertil, recomandat pentru zonele înalte, bogate în precipitaţii, este productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger şi cu înflorire târzie. Tufa este semiviguroasă, globuloasă, răsfirată. Ciochinii sunt de lungime medie, cu bace mari (0,9 g), sferic-turtite, negre-albăstrui, lucioase, foarte bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/4, neuniformă. 8. Tinker – soi englezesc (1970), cu tufe mari, viguroase, sferice cu tulpini semierecte. Este foarte productiv şi cu mare siguranţă în fructificare, parţial autofertil. Ciorchinele este lung, cu bace mijlocii, neuniforme, răsfirate, de calitate mediocră, cu gust puternic foxat şi aciditate ridicată. Maturarea: VII/4, neuniformă.
Soiuri de coacăz roşu 1. Roşu timpuriu – soi românesc 1974, (Heros x Roşii de Versailles), cu tufe viguroase, semierecte, cu înflorire timpurie, este foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger, făinare, rugină şi semirezistent la antracnoză. Ciorchinii sunt lungi, compacţi, cu bace de mărime mijlocie, roşii-intens, lucitoare, cu pieliţa subţire, transparentă, pulpa zemoasă, aromată, foarte plăcută la gust, bun pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. Maturarea: VI/2. 2. Red Lacke – soi american (1920), mediu productiv (6-8 t/ha), mediu rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare şi rugină, mediu rezistent la antracnoză. Tufa este viguroasă, sferică, uşor turtită, cu tulpinele semierecte. Ciorchinii sunt lungi, cu bacele răsfirate, de culoare roşie-lucioasă, este destinat consumului în stare proaspătă şi industrializare (peste 57% randament în suc). Maturarea: VII/3-4. 3. Jonkeer van Tets – soi olandez, (1967), cu tufa de vigoare mijlocie, cu tulpini erecte, lungi relativ subţiri, înfloreşte timpuriu, este productiv (4-9 kg/tufă), autofertil, rezistent la ger, făinare şi rapăn. Ciorchinii sunt lungi (6-9 cm), cu bacele supramijlocii, roşii-aprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcută la gust, bună pentru consumul în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/2-3. 453
4. Abundent – soi românesc (Roşu timpuriu x (Roşii de Versailles x Fays)), cu tufa semiviguroasă, globuloasă, uşor turtită, înfloreşte timpuriu, are ciorchinii compacţi, medii ca lungime (7-8 cm) cu câte 10-12 bace roşii, lucioase, cu pieliţa subţire şi transparentă, pulpa este zemoasă, acidulată, răcoritoare şi cu gust foarte plăcut. Soiul produce mult şi constant. Maturarea: VI/2-3. 5. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6 kg/tufă), se cultivă din anul 1800. Planta este viguroasă, cu tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sunt mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime mijlocie, uşor piriforme, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, cu aciditate pronunţată şi cu multe seminţe. Maturarea: VII/4. Coacăz alb 1. Mărgăritar – soi românesc (Heros x Red Dutch, 1972), foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger şi boli, pretenţios faţă de sol. Tufa este de vigoare medie, uşor turtită, deasă, cu tulpinile erecte. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime, compacţi, cu bace de mărime medie, de culoare galbenă-pai, cu epiderma subţire, transparentă, pulpa suculentă bună pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare. În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre Lee, Negre mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel de Septembrie etc, de coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de Versailles, Albe mari etc. 26.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi adventiv la plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi dispus între 10-40 cm adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei. Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează mai profund decât cel negru. Partea epigee este formată din tulpini de diferite vârste, care cresc de regulă, din zona coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani atingând înălţimea de 70-100 cm, după care intensitatea de creştere se reduce ajungând totuşi la maturitate la 1,5-2 m, ceva mai redusă la coacăzul roşu şi alb. Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în creştere pe cele iniţiale. În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive. Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru şi cu buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugurii terminali ai tulpinilor de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi erecţi, iar o parte a celor axilari se transformă în ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea de rodire timp de 5-8 ani, cu un maxim de producţie în anii 2-4. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1-2 ani. Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc lăstari viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din care se formează o inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze). 454
Mugurele terminal este vegetativ la ramurile viguroase şi mixt la creşterile de vigoare slabă (fig. 26.1.).
Fig. 26.1. – Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti
Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5-15 flori) şi mai lung la coacăzul roşu şi alb (5-25 flori). Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie cu nuanţe roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf. La coacăzul roşu şi alb, florile sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin plate. Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr, cu 8-10 zile înaintea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului. Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile, dar perioada de polenizare şi fecundare a florilor este numai de 1-3 zile. Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2-4 zile). Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot fi: autofertile, parţial autofertile sau autosterile. Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2-3 soiuri, iar în perioada înfloritului se introduc în plantaţie 3-4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie la creşterea producţiei şi la obţinerea unor fructe mai mari. În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit, funcţie de soi şi condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10-20 zile mai devreme. Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5-1,5 g) şi forme cel mai des globuloase, de culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10-30 seminţe. Potenţialul productiv. Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plantare. Începând din anul al V-lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4-9 t/ha, iar la cele de coacăz roşu şi alb 10-15 t/ha. Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12-15 ani, chiar mai mult dacă se respectă agrotehnica specifică.
455
26.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Acesta poate fi cultivat intercalat în livezile pomicole. Reacţionează favorabil şi dă rezultate foarte bune în condiţii de lumină deplină. Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii. Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C. Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor. Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise. Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm, din care peste 150 mm în lunile mai-iunie. Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de umiditate. Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase şi chiar argiloase, bogate în humus şi cu drenaj acvatic satisfăcător. Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase sau cu exces de umiditate. La plantare se vor evita locurile expuse vînturilor puternice şi curenţilor reci în timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor şi provoacă scuturarea fructelor. 26.3. Particularităţi tehnologice 26.3.1. Producerea materialului săditor Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi (18-20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna sau primăvara la 90 cm între rânduri şi 5-6 cm pe rând. Pe 10 m2 se pot obţine 100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60-100 butaşi înrădăcinaţi de coacăz roşu şi alb. Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1-2 muguri. Butăşirea, în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi speciale. 26.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili, cu panta până la 15-20%. 456
Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la adâncimea de 60-70 cm. În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd completată cu 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică /ha. Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3-3 m între rânduri şi 1-1,2 m între plante pe rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7-0,8 m. În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x 30 cm. În teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm. Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara foarte devreme. Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepinieră. După plantare, plantele se udă cu 6-8 litri apă, se muşuroiesc şi se fasonează la nivelul bilonului. Întreţinerea plantaţiilor de coacăz Sisteme de conducere. Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer vertical sau în "V". Există şi alte sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic. Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.) în primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei-patru tulpini care se scurtează de la 2-3 muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4-6 lăstari bine amplasaţi, iar ceilalţi se suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4-5 tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta să aibă 15-20 tulpini crescute din zona coletului. La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross, Baldwin etc.), în anii II-IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în cepi, iar jumătate rămân intacte (fig. 26.2.).
Fig. 26.2. – Formarea tufelor la coacăz
457
Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea elementelor de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fiecărui soi, precum şi de vigoarea plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi rodire, înlăturându-se anual tulpinile mai vechi de 5-7 ani. Tototdată, se vor elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa, rupte, atacate de boli şi dăunători etc. Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează, deoarece se înlătură mugurii de rod. Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin eliminarea de la colet a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din lungimea tulpinilor de 2-4 ani, deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 26.3.).
Fig. 26.3. – Tăierea plantelor la coacăz
Întreţinerea solului. Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea, în primii ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternativ cu plante agroalimentare cu partea comestibilă în sol. În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. Fertilizarea plantaţiilor. Se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400-600 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică. Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 23 săptămâni înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis), făinarea (Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole). Acestea se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă 458
sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de vegetaţie, zeamă bordoleză 1% şi alte fungicide existente în comerţ. Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia tipuliformis), păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 26.1.). Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători se realizează şi prin măsuri de igienă culturală şi agrotehnică. Tabelul 26.1. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş (după N Branişte, 2000) Nr trat. 1
2 3
Fenofaza Repaus vegetativ La umflarea mugurilor La înfrunzire (3 frunze detaşate)
Boala sau dăunătorul
Produse pesticide folosite
Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni, defoliatoare etc. Acarieni, afide (ouă), făinare Antracnoză, făinare, acarieni afide etc.
Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă sulfocalcică (20%)
4
La apariţia inflorescenţelor
Antracnoza şi făinarea frunzelor, sfredelitorul tulpinilor (G1), defoliatoare etc.
5
Când toţi butonii florali sunt liberi La înflorire
Idem tratamentul 4
6
Antracnoza, făinarea şi rugină, sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare etc.
7
Când fructele au mărimea naturală
Idem tratamentul 4 + Păduchele din San José(G1)
8
Imediat după recoltarea fructelor
Antracnoza, făinarea şi rugină; sfredelitorul tulpinilor (G2), defoliatoare păduchele din San José(G1) etc.
459
Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%) Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Captadin 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%) +US1 (1,5%) Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19 EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox 25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%) Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la tratamentul precedent Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau Nissorun (0,05%); Insecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate 2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%) Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%) Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%) Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU (0,4%); Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%) Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), Peropal (0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%)
Particularităţile maturării şi recoltării fructelor Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de specie şi destinaţia producţiei. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual se efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea se face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 -1,0 kg) sau mare (5-6 kg). Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine speciale, care au o productivitate de 8-16 t/schimb. Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se recomandă stropirea plantelor cu ETHREL (300-500 ppm), cu circa 5 zile înainte de data recoltării, sau cu alte substanţe biostimulatoare. Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat după recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.= 90-95% etc.).
460
CAPITOLUL 27 CULTURA AGRIŞULUI Grossularia reclinata Mill.
Fam. Saxifragaceae, Subfam. Ribesoideae
27.1. Importanţă, origine, arie de răspândire 27.1.1. Importanţă Agrişul este o specie fructiferă cu o plasticitate ecologică mult mai largă decât a coacăzului. Fructele se consumă în stare proaspătă sau industrializată sub formă de suc, gem, peltea, compot, vin, etc. Fructele proaspete conţin: 0,6% proteine, 1,4% acizi organici, 8% zahăr etc. De asemenea, fructele mai conţin cantităţi importante de săruri minerale, vitamine, (40 mg fosfor, 36,4 mg Ca, 8,3 mg K, 15 mg Mg, etc., 30 mg vitamina C, 0,10 mg vitamina B2, 0,02 vitamina B1, etc). Agrişul fructifică regulat şi abundent, începând cu anul al treilea de la plantare. Se poate cultiva uşor pe spaţii restrânse, improprii altor culturi. Are totuşi o valoare economică mai mică decât ceilalţi arbuşti şi se cultivă puţin în ţara noastră. 27.1.2. Origine şi arie de răspândire Agrişul este întâlnit în flora spontană din Europa, începând cu munţii Caucaz până în partea de nord a Africii mai ales în pădurile din zona colinară şi montană. În Asia e răspândit în partea de vest a Chinei şi în Japonia. De asemenea, îl întâlnim în America de Nord şi în America Centrală. În prezent, pe glob se produc circa 160000 tone agriş, din care cca. 90% numai în Europa. Ţări cu tradiţie în cultura agrişului sunt: Rusia, Ucraina, Moldova, Polonia, Germania, Anglia, Austria etc. La noi în ţară suprafeţele cultivate cu agriş depăşesc cu puţin 65 ha şi sunt cantonate în nordul şi nord-vestul ţării în cea mai mare parte ca şi culturi intercalate sau suprafeţe mici în grădinile individuale etc. Producţia de agrişe este în jur de 50-60 tone. 461
27.2. Particularităţi biologice şi ecologice 27.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Pe plan mondial se cunosc peste 50 specii aparţinând genului Grossularia. Dintre acestea cele mai importante sunt: Ribes grosularia sin. Grossularia reclinata - (agrişul european), se întâlneşte în stare sălbatică în Europa şi nordul Africii, prezintă ţepi puternici şi este sensibil la făinare. Ribes hirtellum Mich sin. Grossularia hirtella, sin Ribes gracile – (agrişul cu ghimpi puţini), creşte spontan în America Centrală şi de Nord. Are tulpini cu ţepi mici şi rari, este rezistent la ger şi secetă. Ribes cynobasti L. sin R. gracilies Mich – (agrişul ghimpos), creşte în America de Nord, este rezistent la ger. Există şi biotipuri cu ghimpi puţini. Ribes missourien L. sin Grossularia missouriensis Nut. – creşte spontan în America Centrală şi de Nord, are la fiecare nod trei ghimpi, formează fructe mici, roşii şi acidulate. Alte specii cu importanţă mai redusă: R. alpestre Done, R. stenocarpum Maxim, R. divaricatum Dougl etc. 27.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorare - reducerea sau eliminarea spinozităţii; - creşterea productivităţii şi fructificare constantă; - calitatea fructelor (mărime, compoziţie, fermitate, lipsa pubescenţei şi a perişorilor, rezistenţa epidermei etc. - sporirea rezistenţei la boli şi dăunători; - capacitate mare de înrădăcinare şi regenerare; - pretabilitate la recoltare mecanizată. Ca metode se pot folosi hibridările intraspecifice şi interspecifice. În urma hibridărilor rezultă hibrizi fertili. Hibrizii de agriş, proveniţi din soiuri europene, sunt sensibili la făinare iar descendenţii din R. divaricatum, deşi sunt rezistenţi la făinare, moştenesc totuşi o calitate inferioară a fructelor. În cazul agrişului, rezistenţa la făinare este recesivă iar lipsa spinilor este dominantă. 27.2.3. Sortimentul de soiuri Având în vedere extinderea redusă a culturii agrişului şi numărul de soiuri este destul de restrâns. Sortimentul din ţara noastră include un număr de şase soiuri (tabelul 27.1.). În cultură se mai întâlnesc şi alte soiuri cum ar fi: Doneţki, Maurers Sömling, Jubiliar, Hönings Frübeste, Lady Delamere. 462
Tabelul 27.1 Caracterizarea principalelor soiuri de agriş Denumirea şi originea 1. White Smith Anglia 2. Zenit SCPP Cluj 3. Someş SCPP Cluj 1982
Perioada de maturare VII/1
VII/2-3
VII/2-3
4. Coreless Anglia
VII/2-3
5. Rezistent de Cluj R-1982
VII/2-3
6. Houghton Seedling SUA
VII/3
Caracterizarea plantelor Semiviguroase, ghimpii rari, semirezistente la boli, productive Semiviguroase, tufe relativ rare, rezistente la făinare, foarte productive Semiviguroase, rustice, foarte productive, rezistente la făinare Vigoare mijlocie, ghimpozitate accentuată, foarte productive Viguroase, tulpini erecte, cu ghimpi, precoce, foarte productive (20 t/ha) Viguroase, rustice, cu aspect decorativ, foarte productive, rezistente la boli; recomandat pentru grădinile populaţiei
Caracterizarea fructelor Mijlocii (6 g), ovoidalungite, verzi-gălbui, suculente, dulciacrişoare Mijlocii (4-5 g), ovale, verde-pal, glabre, plăcute la gust, cu 10,7% zahăr Mijlocii (5 g), inversovoide, gălbui, glabre, gustoase, cu 10,2% zahăr Mari (8,2 g), ovoidalalungite, verzi-deschis, fin pubescente, suculente dulciacidulate Mijlocii (3,2-5 g), ovalalungite, acoperite cu pruină Mici (2 g), ovoidale, roşii-închis, semilucioase, dulciacidulate, de calitate superioară
27.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Agrişul creşte sub formă de tufe mici (0,8-1m), dese, având tulpini arcuite şi cu ghimpi. Sistemul radicular al agrişului este bogat şi se situează în stratul de sol de la 10-40 cm, iar pe orizontală se dezvoltă până la 1,5 m. Datorită acestui fapt, agrişul poate fi folosit cu succes ca plantă antierozională. Partea epigee. În primii 2 ani, tulpinile crescute din zona coletului se ramifică, dar nu rodesc. Pe tulpini se găsesc muguri vegetativi, mici, ascuţiţi şi subţiri, mugurii de rod şi mugurii micşti, din care se formează câte un lăstar scurt cu frunze şi 1-3 flori. Agrişul rodeşte pe ramuri buchet scurte, care trăiesc 2-3 ani. Cele mai productive sunt tulpinile în vârstă de 3-6 ani. La agriş, există tendinţa de supraîncărcare cu formaţiuni de rod şi creşteri vegetative, conducând la o îndoire exagerată a tufei. 463
Fructele sunt bace de diferite mărimi, culori, forme, pubescenţă, gust şi perioade de maturare. Specia înfloreşte timpuriu, cu 8-10 zile înaintea coacăzului, iar fenofaza durează 12-15 zile. Florile sunt hermafrodite, iar soiurile autofertile. Polenizarea este entomofilă, agrişul fiind şi o bună plantă meliferă. Maturarea fructelor are loc, funcţie de soi, de la începutul lunii iulie până în august. Potenţialul productiv este foarte ridicat, producţiile fiind de 8-12 t/ha, respectiv 2-4 kg/tufă. Durata de exploatare economică a plantaţiilor este de 12-15 ani, dar producţii economice se obţin până la vârsta de 10 ani. 27.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Agrişul are pretenţii modeste faţă de lumină, suportând bine şi semiumbra. Faţă de temperatură are pretenţii scăzute. În perioada de repaus rezistă până la -32°C. Florile şi fructele mici rezistă până la -4°C, iar rădăcinile până la 18°C. Se dezvoltă bine în zonele în care temperatura medie din perioada de vegetaţie este de 15-17°C. Nu suportă arşiţele mari din timpul verii. Seceta combinată cu temperaturi ridicate conduce la desfrunzirea prematură a plantelor, în consecinţă agrişul se va cultiva în zone cu peste 600 mm precipitaţii anual, din care mai mult de jumătate să cadă în perioada de vegetaţie şi în special în lunile mai-iunie. Se recomandă a se cultiva pe soluri fertile, drenate cu pH acid sau slab acid (4,8-5,2) cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu apa freatică sub 1 m adâncime. Agrişul poate fi cultivat şi pe terenuri pietroase sau nisipoase, însă productivitatea este mai scăzută. Curenţii reci şi vântul sunt dăunătoare culturii agrişului. 27.3. Particularităţi tehnologice 27.3.1. Specificul producerii materialului săditor Agrişul se înmulţeşte prin butaşi verzi sau lignificaţi şi chiar prin marcote. Specia se poate înmulţi şi prin altoire, pentru obţinerea de material săditor cu trunchi (25-110 cm). Ca portaltoi se foloseşte Ribes aureum (cuişorul). Altoirea se face în despicătură în verde în luna mai (Botez şi colab. 1984). Portaltoiul se scurtează la înălţimea de trunchi dorită, plus 10 cm. La altoire se folosesc vârfuri de lăstari de 10 cm. Înmulţirea prin despărţirea tufei se aplică destul de rar, doar în cazul unor soiuri foarte valoroase. Înmulţirea prin seminţe se foloseşte doar pentru lucrări de cercetare şi creare de noi soiuri. 464
27.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Alegerea, pregătirea, fertilizarea de bază şi săpatul gropilor se efectuează ca şi la cultura coacăzului. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 1,21,5 m pe rând, în cazul efectuării mecanizate a lucrărilor, şi de 1,5 m între rânduri şi 0,7-1 m/rând, când lucrările se vor efectua manual. Plantarea marcotelor sau a butaşilor înrădăcinaţi se face vertical sau înclinat sub un unghi de 45°. Plantele pot fi conduse sub formă de tufă (cel mai recomandat), de gard fructifer (pe spalier) sau cu trunchi înalt de 25- 110 cm, când este altoit pe Ribes aureum. Lucrările de întreţinere a solului, fertilizarea plantaţiilor, tăierile de formare şi fructificare, sunt similare cu cele de la coacăz. Se impun măsuri deosebite pentru prevenirea şi combaterea făinării americane (Sphaerotheca morsuvae), boală ce poate distruge complet planta. Se fac tratamente cu fungicide şi se iau măsuri curative. Dăunătorii sunt, în general, comuni cu cei ai coacăzului şi se combat, la avertizare cu aceleaşi pesticide.
Fig. 27.1.a – Tăierea de formare a tufei de agriş anul I a) şi II b) de la plantare (după I. Modoran şi A. Botar)
Fig. 27.1.b – Tăierea de formare a tufei de agriş anul III c) şi IV d) de la plantare (după I. Modoran şi A. Botar)
465
Maturarea fructelor - se face uniform ceea ce permite recoltarea lor la o singură trecere. Momentul de recoltare se alege funcţie de destinaţia producţiei şi de soi. Astfel, pentru consum în stare proaspătă fructele se recoltează la maturitatea deplină, adică atunci când acestea au atins culoarea, gustul, aroma specifică şi au început să se înmoaie. Pentru compoturi se recoltează cu câteva zile înainte. Recoltarea se poate face manual sau mecanizat în ambalaje cu capacităţi mici. Datorită ghimpilor se vor lua măsuri de protejare a mâinilor. Recoltarea mecanizată se execută cu aceleaşi tipuri de combine ca şi la coacăz. Păstrarea temporară a agrişelor se face în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi umiditatea relativă a aerului de 90%. În aceste condiţii agrişele îşi pot menţine calitatea 2 - 3 săptămâni.
466
CAPITOLUL 28 CULTURA ZMEURULUI Rubus ideaus L.
Fam. Rosaceae Subfam. Rosoideae
28.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 28.1.1. Importanţa culturii Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc, îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,52,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg, Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B1, B2, D, P, C (25mg/100g). Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite, diareei etc. Specia are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite condiţii de la şes până la altitudini foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi destul de profund, zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi improprii altor culturi. Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt. 28.1.2. Originea şi arealul de cultură Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în estul Asiei, de unde apoi s-au răspândit în toată zona temperată, în special în emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică. De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera sudică precum şi în Oceania. Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent peste 300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. 467
Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia (90.000 t), ex. Iugoslavia (40.000 t), Polonia (40.000 t), Germania (20.000 t), Anglia (11.000 t), etc. În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110 ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţele Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna, Cluj, Suceava, Mureş, etc. Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii ’90, după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comercializează în prezent în România provin în cea mai mare parte din flora spontană. 28.2. Particularităţi biologice şi ecologice 28.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I. Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în crearea de soiuri. Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi: Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat soiurile europene; Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat soiurile americane. Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu. Rubus occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor americane. În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din Asia), etc. 28.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele: - creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi scăzute, în zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de frig pentru zonele mediteraniene; -îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă; 468
-extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau tardive; -calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust, conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc. Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene. Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice). Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur depinde de apartenenţa genitorilor şi de constituţia lor genetică. În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur (diploid) şi mur (hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi genoame de zmeur. Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se obţine numai dacă ambii genitori sunt remontanţi. 28.2.3. Sortimentul de soiuri Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este destul de restrâns. În România, pentru anul 2000 au fost admise la înmulţire un număr de 8 soiuri dintre care 2 româneşti şi 6 străine. 1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11 t/ha), tulpini viguroase (1,5-2 m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ger şi boli. Fuctele sunt mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene portocalii. Maturarea: VI/4. 2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m), drajonează puternic, este rezistent la ger (-25 ºC) şi la temperaturile ridicate din timpul verii, este rustic, tolerant la boli, mediu productiv (5-6 t/ha). Fructul este ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovo-sferic, de culoare roşiecărămizie, pulpa este gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea: VI/4. 3. Englezesc A1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m), rezistent la ger, şi secetă, sensibil la boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt mari sau foarte mari, conice, roşii, suculente, plăcute la gust. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturare: VII/1-2. 4. Malling Exploit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă de ramificare, sensibil atât la gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive. Fructele sunt alungite sau tronconice, de culoare roşie deschis, cu pulpa fermă, gustoasă. Maturarea: VII/1-2. 5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), conic-alungite, colorate în roşu-intens, mate, cu pulpa suculentă, dulce, plăcut acidulată, aromată. Maturarea: VII/2-3. 6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în cultură şi în ţara noastră, productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi şi groase, puţine la număr, cu capacitate slabă de drajonare, mediu rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu 469
suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe mari. Bun şi pentru congelare. Maturare: VII/4. 7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu tulpini erecte, lungi (1,8-2 m), productiv (7-9 t/ha), rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Fructele sunt mari (3-4 g), de calitate bună, conic-trunchiate, roşii-violaceu. Maturarea: VII/4. 8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger, secetă, sensibil la făinare şi putregaiul fructelor. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), sferice sau conico-sferice, roşii-carmin cu luciu alb; pulpa este suculentă, mediu consistentă, slab aromată, de calitate medie. Este destinat în special industrializării. Maturarea: VII/4. Soiuri remontante Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10 t/ha), sensibil la viroze şi ger. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-violaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea: începând din iunie până în septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX). Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conicalungite, de calitate bună. September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin-vişiniu. Maturarea: prima recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrieoctombrie. Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling promise, Golden Queen etc. 28.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice. Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care pornesc rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde în sol până la 80-100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei. Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă. Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m, cilindrice, de aceeaşi grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al IIlea rodesc, apoi se usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, destul de rezistente dar necesită sistem de susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără gimpi la ambele tipuri de soiuri. 470
Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie şi superioară muguri micşti. Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere. Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurului de rod, începând din vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3-4 săptămâni. Fructul – este fals, respectiv o polidrupă, compusă din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol, poate avea diferite culori şi forme. În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi nu dau rezultate în zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la maturitate. Ciclul anual Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se desfăşoară pe parcursul a 180-200 zile. Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă), scăpând de îngheţurile târzii de primăvară. Creşterea şi maturarea fructelor se face într-un ritm intens (30-35 zile). Potenţialul productiv. Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o producţie medie de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi descrescătoare. 28.2.5. Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină. De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele înalte. Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă temperaturi excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru desfăşurarea normală a înfloritului necesită 580-600ºC. Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16ºC. Dacă, toamna este rece şi umedă, lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la 15ºC. Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în 471
perioada de vegetaţie (iunie-august). În caz contrar, este absolut obligatorie irigarea. Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea rădăcinilor. Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm. Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare. Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,66,5, cu subsol permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi potasiu. Este sensibil la deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi calcaroase. Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ iar vara măresc seceta atmosferică etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor târzii de primăvară. 28.3. Particularităţi tehnologice 28.3.1. Specificul producerii materialului săditor Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate şi întreţinute corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr-o astfel de plantaţie se obţin 150.000 – 200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi se plantează primăvara în rigole adânci (8-10 cm). Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele sunt în general debile. 28.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltare, într-o parcelă se vor planta 3-4 soiuri cu diferite perioade de maturare. La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale, deoarece după intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice. Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj. Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer, pe direcţia curbelor de nivel. 472
Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând. Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40 x 40 x 40 cm sau în şanţuri, astfel încât coletul să fie la suprafaţa solului. În prealabil, drajonii se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc. După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau bilonului. Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere (fig. 28.1 - 28.2).
Fig. 28.1. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble
Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2 m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalierul cu trei rânduri de sârme, distanţate la 50 cm una de alta. În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm. Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc. care se autosusţin. Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ inferioare.
Fig. 28.2. - Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble
473
Fig. 28.3. - Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac
Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 28.3.). Tulpinile se palisează în poziţie aproape orizontală, jumătate într-o parte, jumătate în cealaltă. Cultura pe araci (fig. 28.4.) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale.
Fig. 28.4. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai
Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o sârmă Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă, jumătate de cealaltă. Întreţinerea solului În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al IIlea se poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular al zmeurului este puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de concurenţă. Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată). Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare. 474
Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-40 t gunoi de grajd/ha iar anual cu 300-400 kg superfosfat şi cu 200-300 kg sare potasică. Îngrăşămintele cu azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după dezgheţarea solului şi imediat după înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să se fertilizeze. Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării, asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelor şi în final asupra producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m3/ha. Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului. Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular şi stimularea drajonării. Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit (imediat după recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă. Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16 buc/m liniar) şi se scurtează la 1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la care mugurii de rod se formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează. La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt: - pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe nelleta) şi putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor boli se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul 28.1.). Tabelul 28.1. Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur (după N Branişte, 2000) Nr trat. 0 1
Fenofaza 1 Repaus vegetativ
2
La umflarea mugurilor
3
La înfrunzire
Boala sau dăunătorul 2 Păduchele din San José, ouă de afide, acarieni etc. Antracnoza zmeurului, pătarea brun-violacee a ramurilor, acarieni, insecte defoliatoare, afide. Pătarea brună a ramurilor, pătarea albă a frunzelor, acarieni, gărgăriţa florilor, afide etc.
475
Produse pesticide folosite 3 Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu (6,0%) Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50 PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+ Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%) Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%
0 4
1 La înălţarea inflorescenţelor
2 Făinare, pătarea brună a ramurilor, antracnoză, gărgăriţa florilor, gândacul zmeurului etc.
5
La începutul înfloritului
Putregaiul fructelor, pătarea albă a frunzelor, rugina, făinare, gândacul zmeurului, etc.
6
La începutul scuturării petalelor
Idem tratamentul 5
7
La mărimea normală a fructelor
8-9
După recoltarea fructelor ( la avertizare)
Putrgaiul fructelor, făinare, rugină, pătarea albă a frunzelor, pătarea brună a ramurilor etc. Antracnoza ramurilor, pătarea brun-violacee a ramurilor, Păduchele din San José,
Continuare tabelul 28.1. 3 Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75 (0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben 70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1% Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) + Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%) Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50 WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas 100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%) Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex 50 WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) + Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%)
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75 (0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) + Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%)
Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur (Anthonomus rubi-idaei), gândacul mic al florilor de zmeur (Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea acestora se face la avertizare cu insecticide specifice existente în comerţ. Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această specie nu are perioadă de postmaturaţie. Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj de capacităţi mici (0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi, iar depozitarea în butoaie închise ermetic. Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de 80-90%. Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.
476
CAPITOLUL 29 CULTURA MURULUI Rubus caesius L.
Fam Rosaceae Subfam. Rosoideae
29.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire 29.1.1. Importanţă Murul se cultivă pentru fructele sale care sunt destinate în principal industrializării sub formă de suc, sirop, gem, peltea, dulceaţă, lichior etc. Prin adaos de zahăr se realizează diferite băuturi alcoolice. Fructele de mur sunt mult apreciate şi pentru consumul în stare proaspătă, datorită conţinutului în zaharuri, proteine substanţe minerale, vitamine (zahăr = 3,6-6%, acizi organici 2-5%, vitamina C = 28-41%). De asemenea, murul prezintă şi o deosebită importanţă farmaceutică; ceaiurile din frunze tinere au efect antiinflamator, în colite, gastroenterite etc. Este o plantă rustică, poate valorifica terenuri improprii altor culturi, având şi un important rol antierozional. Este o specie precoce şi dă producţii ridicate (18-20 t/ha). Datorită taliei reduse şi a pretabilităţii de a fi condus sub diferite forme, murul se poate cultiva cu mult succes în curţile şi grădinile din jurul casei. 29.1.2. Originea şi arealul de cultură Spontan, murul creşte în zonele temperate ale globului, situate în general în subzonele cu altitudine mijlocie, prin pădurile submontane şi montane, iar unele specii de mur se întâlnesc în zonele colinare şi de şes, în văile şi luncile apelor. La începutul acestui secol, murul s-a extins în cultură, pe suprafeţe de tip comercial în: America, Olanda, iar în ultimii ani în Iugoslavia şi Bulgaria. În S.U.A., murul se cultivă organizat de peste 100 ani şi există tendinţa de extindere a acestei culturi, mai ales după obţinerea soiurilor fără spini. 477
În România, există în cultura organizată mai puţin de 100 ha, în exclusivitate, soiuri fără spini. Cea mai mare parte a producţiei se realizează din flora spontană. Un factor limitativ în extinderea acestei culturi îl reprezintă rezistenţa sa slabă la temperaturi scăzute (-12 ... -15ºC) 29.2. Particularităţi biologice şi ecologice 29.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor În cadrul genului Rubus au fost identificate peste 300 specii grupate după unii autori (F. Gruber) în 12 secţii iar după alţii în 7 secţii (E.N. Nyarady). În România se întâlnesc peste 100 specii cu aproximativ 80 hibrizi. Speciile cele mai importante în procesul de ameliorare sunt: Rubus caesius L. sin R. dumentorum - (murul de câmpie), creşte spontan în Europa, Asia Mică şi Asia Centrală, Caucaz şi vestul Siberiei. Este un subarbust târâtor sau căţărător cu tulpini de cca 1,5 m, cu ţepi scurţi şi încovoiaţi, cu fructe negre brumate. Această specie are numai în ţara noastră peste 14 varietăţi. Rubus fructicosus L. sin R. plicatus, sin R. hirtus - (rugul sau murul de pădure), creşte spontan în Europa în zona dealurilor mai înalte. Formează tufe bogate cu tulpini viguroase şi lungi până la 1,5 m, prevăzute cu ghimpi. Fuctul este mijlociu ca mărime, negru, cu gust plăcut. Rubus procerus - creşte spontan în Europa şi Caucaz, iar în ţara noastră în zone de deal. Este un arbust viguros, înalt de 1,5-2 m, cu tulpini foarte lungi, până la 5-6 m, cu ghimpi lungi. Fructul este de culoare neagră, cu drupeole mari, cu gust acrişor. În ţara noastră există 7 varietăţi. Din hibridarea speciei R. procerus cu R. caesins a rezultat hibridul R. conylifolius S.M., cu frunze asemănătoare celor de alun (M. Botez, 1984). Alte specii importante sunt: R. chamaemorus L. (murul galben sau morişca), R. ulmifolius, R. macrocarpus, R. ursinus etc, ultimele două de provenienţă americană. 29.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea murului Dacă pe plan mondial această specie este mai mult cercetată, în România primul program de ameliorare a început după anii 1980. Obiectivele stabilite prin acest program coincid în general cu cele de pe plan mondial şi se referă la: - sporirea rezistenţei la gerurile din iarnă, cel puţin până la -25ºC la murul cu ghimpi şi la -20ºC la cel fără ghimpi; - creşterea erectă a tulpinilor, cu scopul de a renunţa la sistemul de susţinere; - lipsa spinilor sau reducerea spinozităţii; - calitatea fructelor, care trebuie să fie mari, aromate, cu maturare timpurie şi cât mai grupată în cadrul inflorescenţelor şi a soiului; - rezistenţa sporită la boli, şi în special la rugină (Phragmidium rubi idaei), putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea) s.a. 478
Ca metode utilizate în ameliorarea murului precizăm: - hibridarea dirijată intraspecifică, interspecifică şi intergenerică; - hibridarea naturală şi consangvinizarea (ca metode auxiliare), încrucişările fiind de tip ciclic, semidialele şi dialele. 29.2.3. Sortimentul de soiuri Cuprinde mai multe soiuri, aproape în exclusivitate americane atât cu ghimpi cât şi fără ghimpi (tabelul 29.1.). Lista oficială cuprinde patru soiuri americane: Darrow, Smoothstem, Thornfree, Thornless Evergreen. Tabelul 29.1 Soiuri de mur Denumirea şi originea
Maturitatea de Caracterizarea soiului recoltare Soiuri cu ghimpi
1. Kittatinny SUA
VIII
viguros, tulpini erecte, mediu productiv
2. Lawton SUA
VIII
semiviguros, tulpini erecte
3. Wilson's Early SUA
VIII
semiviguros, tulpini erecte, productive
4. Darrow SUA
VIII
semiviguros, tulpini erecte, productive
5. Comanche SUA
VIII
6. Cherokee SUA
VIII
7. Loganberry SUA
VII/1-3
8. Smoothstem SUA
VIII/2-3
9. Thornfree SUA
VIII/2-3
10. Thornless evergreen SUA
VIII/1-3
11. Hull Thornlees SUA
VIII/2-3
Caracterizarea fructului mijlociu, cilindric, negrulucios, de calitate foarte bună mare, sferic, negru-lucios suculent, uşor amărui cu numeroase seminţe mare, cilindric, negru, slab amărui cu numeroase seminţe mare (8 g), cilindro-sferic, negru-lucios, acidulat, moderat suculent mare, sfero-conice, negre uşor acidulate, de calitate foarte bună mijlociu, cilidro-sferic, negru, cu pulpa fermă, dulce, aromată
mediu viguros, tulpini erecte, sensibil la ger, mediu productiv semiviguros, tulpini erecte, permite recoltarea mecanizată Soiuri fără ghimpi hibrid între zmeur şi mur, viguros, tulpini de 4-5 m, mari (6,5 g), conice sau cilindrice, roşii-purpurii se înmulţeşte numai prin butaşi viguros, tulpini târâtoare mijlocii (5 g), sferic-alungite, de 3-5 m, tardiv, foarte negre-închis sensibil la Botrytis viguros, rustic, tulpini de mari (7-8 g), sferice sau 4-8 m, foarte productiv, sferice-alungite negremediu rezistent la ger lucioase semiviguros, tulpini de 36 m, târâtoare, sensibil mijlocii (3,6 g), sfero-conice, la rugină, mediu negre strălucitoare productiv foarte viguros, tulpini mari (6 g), sfero-conice, lungi de 5m negre, lucioase, suculente
479
29.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Murul este un semiarbust cu partea hipogee perenă şi cu partea epigee bienală. În primul an tulpinile cresc, în anul doi fructifică, apoi se usucă. Există şi soiuri ce rodesc mai mulţi ani. Sistemul radicular al murului este profund, bine ancorat în sol şi care explorează o mare suprafaţă în jurul plantei. Mugurii adventivi de pe rădăcină pot fi reactivaţi, dând posibilitatea ca specia să se înmulţească prin butaşi de rădăcină (Botez M. 1984). Partea epigee este formată din mai multe tulpini foarte lungi, atingând la unele soiuri 7-8 m, care cresc în lungime şi grosime până toamna târziu. La majoritatea soiurilor acestea sunt prevăzute cu ghimpi. Anual, de la baza plantei cresc lăstari viguroşi, care înlocuiesc tulpinile ce au rodit. Acestea se ramifică şi formează muguri de rod. Mugurii - sunt grupaţi câte doi la baza frunzelor, cel secundar rămâne latent iar cel principal în anul 2 va da naştere la lăstari fertili. Florile - murului sunt grupate (8-80) în inflorescenţe (corimbe), sunt hermafrodite, mai rar unisexuat monoice sau dioice. Inflorescenţele se formează pe un lăstar fertil situat pe tulpini de 2 ani. Fructul - este apocarpic, cu mai multe drupeole aderente la un receptacul conic. Numărul drupeolelor variază de la 32-109 şi fiecare conţine câte o sămânţă. Fuctul poate fi negru sau roşu şi poate avea diferite forme. Durata de viaţă este de 12-16 ani. Producţia 5-12 t/ha. Ciclul anual - al murului este destul de lung, începe în primăvară odată cu dezmuguritul (aprilie) şi se sfârşeşte toamna târziu. 29.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Faţă de temperatură, murul are pretenţii deosebite, atât în perioada de vegetaţie, cât mai ales în cea de repaus. Acesta este sensibil la temperaturile scăzute din timpul iernii, la -12°C o parte din muguri sunt distruşi, iar la -15°C pierderile pot fi totale. Dezmuguritul se declanşează după acumularea a 204, 2°C - 226°C temperaturi active. În zonele temperate cu climat continental este obligatorie şi protejarea plantelor peste iarnă. Pentru deschiderea florilor sunt necesare 630-1050°C în funţie de soi. Pentru maturarea tuturor fructelor sunt necesare 1700°C, pentru soiurile timpurii şi peste 3000°C pentru cele târzii. Deşi murul din flora spontană suportă semiumbră, cel cultivat este iubitor de lumină. Această specie are cerinţe mari faţă de apă şi suportă excesul acesteia în sol. În condiţiile ţării noastre, zonele cu precipitaţii de peste 750 mm repartizate uniform, satisfac în întregime pretenţiile de umiditate ale murului cultivat. 480
Murul preferă soluri argilo-nisipoase, bogate în substanţe nutritive, dar se poate cultiva şi pe soluri mai puţin fertile. 29.3. Particularităţi tehnologice 29.3.1. Producerea materialului săditor Murul se înmulţeşte prin, marcote, drajoni, butaşi de rădăcină, despărţirea tufei, altoire, seminţe şi "in vitro". Înmulţirea prin drajoni se face la soiurile care au capacitatea de a drajona. Înmulţirea prin marcote se practică foarte mult la soiurile târâtoare. Pentru marcotaj se vor folosi tulpinile de 1 an, lungi de 1,5-2 m şi groase de 8-12 mm, cu ţesuturile semilignificate şi vârful în plină creştere. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se practică la soiurile ce nu drajonează. Butaşii au 7-10 cm, se preforţează în spaţii protejate, apoi se plantează în câmp. De asemenea, butaşii de tulpină se preforţează înainte de plantare. Înmulţirea prin despărţirea tufei şi altoire se practică mai mult de amatori. Înmulţirea "in vitro" este de perspectivă la mur. 29.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor se face ca şi la celelalte specii de arbuşti fructiferi, cu unele particularităţi legate de biologia speciei, privind sensibilitatea la curenţii reci, expoziţie, sol, etc. Distanţele de plantare Variază de la 2-3,5 m între rânduri şi de la 1,5-2 m pe rând. În condiţiile ţării noastre, la soiurile existente în prezent şi pentru sistemul de susţinere (spalier cu 3 sârme), generalizat deja în cultură, distanţa recomandată este de 2,5 m între rânduri şi 1,8-2 m pe rând. Plantarea se face primăvara, pentru a evita pericolul îngheţului, lucrarea efectuându-se manual sau mecanic. Sistemele de conducere Acestea au evoluat funcţie de habitusul diferit al soiurilor, posibilităţile materiale şi inventivitatea cultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, toate se bazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele de înlocuire. Principalele sisteme de conducere a murului sunt: pe un singur tutore, pe doi tutori, pe spalier cu două sârme, pe spalier cu ondularea tulpinilor, pe spalier sub formă de evantai (fig. 29.1.). Întreţinerea şi lucrările solului sunt aceleaşi ca şi la zmeur. Fertilizarea - Cerinţele murului faţă de elemente nutritive sunt mai mari şi trebuie asigurate încă de la plantare. Cantităţile de îngrăşăminte ce trebuie încorporate sunt în medie asemănătoare cu cele de la zmeur, dar ele depind de fertilitatea solului, vârsta plantaţiei, starea fiziologică a plantei etc. 481
Irigarea - este obligatorie în zone deficitare în precipitaţii. Având în vedere sistemul radicular superficial, murul are nevoie de udări repetate (4-6), cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha; din a doua jumătate a lunii septembrie irigarea va înceta pentru a crea condiţii de maturare a lemnului.
Fig. 29.1. - Conducerea murului pe spalier a.- sistem cu două sârme şi un cuplu; b- sistem cu trei sârme simple şi dispunerea tulpinilor în evantai
Tăierile se pot grupa în două categorii: de formare şi de rodire. Tăierea de formare începe imediat după plantare, prin scurtarea tulpinilor la înălţimea de 15-20 cm. Creşterile din timpul verii se conduc şi se palisează cu grijă. În anul II, se efectuează tăieri de formare şi de rodire. Lucrările se execută primăvara după trecerea îngheţului şi constau în alegerea a 2-3 tulpini care se scurtează la 1,20-1,30 m. Ramificaţiile laterale se răresc la 25-30 cm una de alta, iar cele din treimea bazală a tulpinii se elimimă. În cazul soiurilor cu ramificaţii lungi acestea se scurtează la 25-30 cm (2-4 muguri bine dezvoltaţi). Tăierile de rodire urmăresc asigurarea echilibrului dintre creştere şi rodire. 482
Imediat după intrarea pe rod, se aleg 6-7 lăstari care se scurtează la 60-80 cm şi se dirijează pe spalier, iar restul se suprimă. În anii următori se opresc alţi 34 lăstari şi în paralel se elimină cei care au fructificat. Începând cu anul IV se pot menţine pe plantă 6 - 8 tulpini. Bolile şi dăunătorii murului Principalele boli sunt: rugina murului (Phragmidium rubi-idaei), putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea), pătarea albă a frunzelor de mur (Mycosphaerella rubi), boala lăstarilor (Rhabdospora ramealis), Gnomonia rubi, cancerul lăstarilor (Pseudomonas tumefaciens). Dintre dăunătorii cei mai importanţi amintim: Molia murelor (Europhyes essipi), Gărgăriţa mugurilor (Anthonomus rubi), afidele etc. În lupta pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la mur, un efect pozitiv îl au măsurile preventive şi curative. Tratamentele fitosanitare se efectuează la avertizare cu substanţele cele mai eficiente. Recoltarea fructelor În condiţiile din ţara noastră, maturarea murelor şi recoltarea începe în prima decadă a lunii iulie şi durează 20-25 zile pentru soiurile timpurii, iar pentru celelalte soiuri, de la jumătatea lunii august şi durează 50-60 zile. Maturarea deplină corespunde cu momentul în care fructele se desprind uşor de receptacul. Condiţiile de recoltare, manipulare, transport şi păstrare sunt asemănătoare cu cele de la zmeur.
483
CAPITOLUL 30 CULTURA AFINULUI Vaccinum corymbosum L.
Fam. Ericaceae
30.1. Importanţă, origine, arie de răspândire 30.1.1. Importanţa Afinul prezintă importanţă în primul rând datorită fructelor sale, care sunt deosebit de valoroase atât pentru consumul în stare proaspătă cât şi industrializate sub formă de suc, sirop, gem, dulceaţă, jeleu, afinată etc. Fructele se remarcă printr-un conţinut ridicat în elemente biochimice: 14-18% s.u., 7-13% zahăr, 0,8-1,2% proteine, 0,8-1,15% acizi, 12-20 mg vitamina C/100g, vitaminele A, PP, B1, B2, E, precum şi săruri minerale de K, Ca, P, S, Mg, Cl, Mn, Fe etc. Tototdată fructele, dar şi alte părţi ale plantei au o deosebită importanţă farmaceutică. Frunzele şi lăstarii conţin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizii (chininic, miristic, palmitic), alcooli (cerilic şi miricilic) etc. De aceea, aceste părţi al plantei dar mai ales fructele sunt utilizate în tratarea unor afecţiuni gastrointestinale, ale aparatului urinar, în diabet, oftalmologie etc. Afinul poate valorifica superior şi solurile acide (pH=4,5-5,5), improprii altor specii. 30.1.2. Originea şi aria de răspândire Majoritatea speciilor îşi au originea în Asia de sud-est. şi America de Nord, unde în prezent este cultivat pe o suprafaţă de peste 10.000 ha. În prezent, afinul are o largă răspândire pe toate continentele. În Europa suprafeţe apreciabile se întâlnesc în Olanda şi Germania urmate de Austria, Danemarca, Anglia, Scoţia, Elveţia, Polonia şi România. În România se cultivă peste 100 ha, în special în zonele premontane şi montane. Se obţin peste 300 t fructe în cea mai mare parte din flora spontană mult răspândită în zonele înalte. 484
30.2. Particularităţi biologice şi ecologice 30.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Din numeroasele specii ale genului Vaccinum doar două au o importanţă deosebită în ameliorarea soiurilor de afin cu tufa înaltă: V. australe Small şi V. corymbosum L.,specii ce cresc spontan în America de Nord. Vaccinum corybosum L. sin V. albiflorum, sin V. vicinium etc. - (afinul gigant), este o specie tetraploidă, creşte în partea de nord-est a Statelor Unite ale Americii şi în sud-estul Canadei. Cere umiditate moderată dar constantă în tot timpul anului, este foarte rezistent la ger. Tufele sunt viguroase şi ating înălţimi de 4-4,5 m. Fructele sunt mari (7-10 mm Ø), de culoare albastră strălucitoare până la neagră. Vaccinum australe Small - tetraploid, are aceeaşi arie de răspândire ca şi precedenta şi aceleaşi cerinţe faţă de climă şi sol. Fructele sunt mai mari (peste 10 mm Ø), de culoare albastră şi de calitate foarte bună. Vaccinum lamarkii Camp. - (afinul pitic), tetraploid, creşte în nord-vestul Americii de Nord, are talie mică (0,4-0,5 m). Fructele sunt mijlocii (5-7 mm Ø), de culoare albastră intens, gust foarte dulce, cu o mare capacitate de conservare. Vaccinum myrtilus L. - (afinul negru), diploid, este răspândit în Europa, America de Nord, Asia Mică. În România se întâlneşte pe suprafeţe mari în pădurile din zonele colinare şi înalte. Tufele sunt pitice (0,15-0,50 m), cu mare capacitate de drajonare. Fructele sunt negre, mici, acoperite cu pruină, cu maturare eşalonată (iulie-august). Vaccinum uliginosum L. - (afinul vânăt), diploid, răspândit în aceleaşi zone cu V. myrtilus. Se deosebeşte de acesta prin faptul că nu are ramurile muchiate. Fructele sunt mici, negre, cu pruină, fără gust şi aromă, sucul este incolor. Vaccinum vitis-idaea L. - (afinul roşu), creşte în Europa, Siberia, Japonia, pe soluri acide la atitudini mari (1000-3000 m). 30.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea afinului Deşi pe plan mondial s-a lucrat mult la ameliorarea acestei specii (SUA, Germania, Polonia), în România cercetările sunt puţine şi încă incomplet verificate. Principalele obiective se referă la: - adaptabilitatea la soluri mai puţin acide (pH 6-6,2); - creşterea productivităţii; - creşterea calităţii fructelor, îndeosebi mărimea, conţinutul în zahăr şi alte elemente, aspectul etc.; - crearea de soiuri mai timpurii sau mai tardive care să valorifice condiţiile din diferite zone; epocă de maturare mai scurtă pentru zonele înalte şi mai lungă pentru celelalte; - rezistenţă sporită la gerurile din timpul iernii. 485
Ca metode de ameliorare precizăm hibridarea intra şi interspecifică. Încrucişarea dintre soiurile apropiate genetic şi ca zonă geografică reuşeşte mai uşor, comparativ cu cele îndepărtate geografic. La afin unele caractere (vigoare, precocitate, mărime şi culoarea fructului) sunt dominante. Unele specii (V. angustifolium), pe lângă unele însuşiri valoroase pot transmite şi unele însuşiri negative (fruct mic, culoare prea închisă, vigoare mică a plantei). 30.2.3. Sortimentul de soiuri Principalele soiuri de afin cultivate în România sunt prezentate în tabelul 30.1. Tabelul 30.1 Soiuri de afin Denumire şi origine
Perioada de maturare
Blueray SUA
VI/3
Coville SUA
VII/2-3
Herma-1 Germania
VI/3
Ivanhoe SUA
VI/3
Pembertan SUA
VI/3-VII/1
Waymontt SUA
VI/2
Azur
VII/2-3 R.
Safir
VII/2-3 R.
Caracterizarea plantelor
Caracterizarea fructelor
mari, sferice, albastre viguroase, tufă erectă, închis, ciorchini mici, productive denşi foarte mari, sferice, negre viguroase, tufă răsfirată, puternic brumate, foarte productive ciorchini lacşi viguroase, tufă erectă, mari, sferice, albastre de calitate foarte bună productive foarte mari, sferice, viguroase, tufă erectă, albastre deschis, ciorchini productive mijlocii şi răsfiraţi foarte mari, sferice, uşor semiviguroase, tufă tuitite, albastre deschis, erectă, foarte productive fin aromate semiviguroase, tufă mijlocii, sferice, albastre, erectă, foarte productive plăcute la gust tufa semiviguroasă, medii (1,6-2 g), albastre rezistentă la ger, boli, închis cu multă pruină, cere pH = 5,8 - 6,1, capacitate de păstrare foarte productiv 1,1 mare kg/tufă tufa semiviguroasă, medii (1,4-2 g), globulos rezistentă la ger, boli, aplatizat, albastru închis cere pH = 5,8 - 6,1, cu multă pruină, ciorchine foarte productiv 1,2 compact, mare şi foarte mare kg/tufă
Deşi la noi în ţară, datorită condiţiilor ecologice şi a suprafeţelor restrânse, numărul de soiuri este mic, pe plan mondial există un sortiment de afin destul de bogat, ce cuprinde pe lângă soiurile prezentate şi altele cum ar fi: Berkeley, Bluecrop, Blauweiss, Record, Bluetta, Burlingron, Collins, Darrow, Dixi, Earlyblue, Goldtraube, Morow, Rubel, Stanley, Herma 2 etc. 486
30.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Afinul cultivat creşte sub formă de tufă cu înălţimi diferite în funcţie de soi, de la 0,5-2 m sau de la 1-4 m. Unele soiuri au tufele cu portul erect (Pemberton, Lvauhae, Blueray) altele au tufele uşor răsfirate (Berkeley, Coville), iar altele au tufa foarte răsfirată (Goldtraube). Sistemul radicular - este alcătuit din formaţiuni fine cu diametrul cuprins între 0,5-1,5 mm, cu grad de penetrare redus, (30-40 cm), iar pe orizontală rar depăşeşte raza de 1 m. Rădăcinile au puţini perişori absorbanţi, de aceea capacitatea de absorbţie este foarte mică. Partea epigee - este formată din numeroase tulpini ce alcătuiesc o tufă cu înălţimea de 1-3 m, cu port variabil de la un grup de soiuri la altul. Ramurile multianuale au lemnul tare iar cele anuale fragil. Culoarea ramurilor este o caracteristică de soi şi poate varia de la verde la roşu maroniu. Tulpinile sunt de vârste diferite şi au pe ele muguri activi (ramuri anuale) sau muguri dorminzi (ramuri multianuale). Mugurii - floriferi se formează pe lăstarii anuali, în treimea superioară şi au forma rotund-ovală.
Fig. 30.1. - Lăstar de afin cu fructe şi frunze (după Mary-Ann Drobotă)
Inflorescenţa este un racem şi cuprinde 5-15 flori pedunculate hermafrodite, situate pe un ax comun. Afinul înfloreşte târziu, la 10-15 zile după măr. Înflorirea are loc eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf şi durează 12-15 zile. Soiurile de afin sunt autofertile. Polenizarea este entomofilă. Fructele sunt bace, sferic-turtite cu greutatea de 1-2,5g, de culoare neagrăalbăstruie, albastru-strălucitor şi acoperite de regulă cu pruină. Maturarea fructelor are loc la 60-75 de zile de la înflorit. Acestea se menţin pe tulpini 8-12 zile, după care cad. 487
Ciclul anual - Perioada de repaus profund este scurtă şi se sfârşeşte la mijlocul lunii ianuarie, după ce s-a realizat necesarul de frig de cca. 800 ore. Perioada de vegetaţie începe cu umflarea mugurilor de rod, apoi a celor vegetativi şi sfârşeşte cu căderea frunzelor. În medie această perioadă durează între 190-240 zile, fiind influenţată de condiţiile ecologice şi de soi. Potenţialul productiv. O tufă de 6-8 ani produce cca 3-5 kg fructe, ceea ce corespunde cu 3-4,5 t/ha, iar durata unei plantaţii este de 20-25 de ani. 30.2.5. Cerinţele afinului faţă de factorii ecologici Afinul cu tufă înaltă (cultivat) are pretenţii mai deosebite faţă de anumiţi factori ecologici şi în special faţă de sol. Lumina Faţă de acest factor, afinul are cerinţe mici, suportând chiar condiţii de semiumbră. Totuşi în condiţiile de luminozitate normală rezultatele culturii sunt superioare. Perioadele critice pentru lumină sunt în fenofaza înfloririi şi a legării fructelor. Pretenţiile sunt mult mai reduse în celelalte fenofaze. Temperatura nu reprezintă un factor limitativ al acestei culturi, cel puţin pentru ţara noastră. Reuşeşte bine în zone unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 7,8 şi 8,5ºC, iar cea din perioada de vegetaţie între 15 şi 17ºC. Lemnul bine maturat rezistă până la (-25ºC). Rezistenţa scade mult, dacă plantele au intrat nepregătite în iarnă. Pragul biologic este de 5ºC. În condiţii premontane (800 m), afinul are nevoie în medie de 2730ºC de la umflarea mugurilor şi până la căderea frunzelor. Umiditatea Afinul este o specie deosebit de pretenţioasă faţă de apă, datorită în primul rând sistemului radicular superficial. Rezultate bune se obţin în zone cu peste 700 mm precipitaţii, din care 1/3 până la 2/3 să cadă în perioada aprilie-august. Solul este un factor limitativ în reuşita culturii şi în special pH-ul acestuia (4,8-5,5). Speciile parentale necesită un pH mult mai acid (4,3-4,8). Soiurile nou create, ameliorate suportă un sol cu un pH cu o aciditate ceva mai ridicată (5,86,1). Sunt recomandate solurile brune tipice, acide, cu textură mijlocie, cu drenaj bun, fără fenomene de gleizare pe adâncimea 40-50 cm. Rezultate bune s-au obţinut şi pe solurile brune podzolice, turboase din zonele înalte etc. Conţinutul în humus trebuie să fie ridicat, de minimum 3,5-4%. 30.3. Particularităţi tehnologice 30.3.1. Specificul producerii materialului săditor Afinul se înmulţeşte prin butăşire în uscat şi în verde, prin marcotaj, despărţirea tufei, altoire şi prin seminţe. În practică se utilizează metoda de înmulţire prin butaşi în uscat şi în verde. Butaşii se recoltează din plantaţii mamă elită. Se recoltează toamna şi se păstrează până primăvara când se fasonează (8-12 cm), se parafinează (50-60ºC) şi se plantează (10-15 aprilie), în sere sau solarii, cu umiditate ridicată (95-98%), pe un substrat acid (turbă + nisip cuarţos sau perlit în 488
proporţie de 2:1 sau 1:1), cu pH 4,3-4,8. După înrădăcinare se pot planta în câmp, în anul următor. Butaşii în verde se obţin de la creşterile laterale şi trebuie să aibă 8-12 cm. Butăşirea se face în sere sau solarii cu umiditatea relativă = 90-95%. Plantele înrădăcinate se transplantează în câmpul de fortificare pe un substrat de turbă 50%, pământ de ţelină 25% şi nisip 25%. În toamna anului II materialul este bun de plantat la locul definitiv. Celelalte metode de înmulţire se folosesc în general în programele de cercetare sau de către amatori. 30.3.2. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor Înfiinţarea plantaţiilor de afin se va realiza pe terenurile cele mai fertile, cu reacţie acidă situate la baza versanţilor. Terenul se pregăteşte în general ca şi pentru ceilalţi arbuşti, în plus se face o corecţie a pH-ului prin administrarea a 2-4 t/ha sulf praf. Distanţele de plantare folosite sunt: 3x1 m sau în benzi de 3x1x1 m. În grădinile individuale distanţele de plantare sunt 1,5-2 m între rânduri şi 1 m pe rând. Plantarea se face în gropi de 40x40x40 cm în teren desfundat şi 50x50x50 cm în sol nedesfundat. Plantarea de toamnă se recomandă în zonele cu precipitaţii mai puţine. Primăvara, plantatul se va executa cât mai devreme posibil în teren dezgheţat. Pentru reuşita unei culturi de afin, încă de la plantare trebuie să se ţină cont de câteva particularităţi: - la plantare se vor folosi numai plante înrădăcinate de doi ani; - protejarea sistemului radicular foarte fragil; - plantarea obligatorie cu bolul de pământ din pepinieră; - folosirea turbei acide (10-15 kg/groapă) la plantare. Adâncimea de plantare este cu 4-5 cm mai mare decât în pepinieră. După plantare, plantele se udă cu 10-15 litri apă, se muşuroiesc, se scurtează la 3-4 muguri şi se elimină toţi mugurii de rod. Sisteme de conducere - Afinul cu tufă înaltă, datorită particularităţilor biologice oferă posibilităţi minime de conducere. Astfel, cele mai recomandate forme sunt tufă şi gardul aplatizat, care necesită intervenţii minime atât pentru formare cât şi pentru întreţinere. În cea de a doua variantă se vor mări distanţele de plantare pe rând la 1,21,5 m. Tăierile de formare şi fructificare În primul an se vor reţine 3-4 tulpini crescute în zona coletului, care în anul al doilea se vor scurta cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor, îndepărtându-se obligatoriu şi formaţiunile de rod. 489
În următorii 3-4 ani se mai lasă 4-8 tulpini, care pentru a se fortifica se vor scurta şi acestea la 1/3 sau 1/2. După anul 5 tufele vor avea 12-16 tulpini de vârste diferite. Tăierile de fructificare au ca obiectiv întinerirea tufelor, rărirea acestora, îndepărtarea ramurilor bolnave, rupte, cu poziţii incorecte etc. Totodată se urmăreşte stabilirea unui echilibru între creşterile vegetative şi fructificare, cunoscut fiind faptul, că afinul are tendinţă de supraîncărcare cu fructe, cu efect negativ asupra calităţii producţiei şi a plantei, în general. O importanţă deosebită pentru cultura afinului o au şi tăierile de întinerire care se bazează pe marea capacitate de regenerare a afinului din muguri dorminzi, existenţi pe toată lungimea tulpinilor. Aceste tăieri severe se execută primăvara devreme. Întreţinerea solului în plantaţiile de afin Afinul nu suportă sub nici o formă înţelenirea şi concurenţa buruienilor. De aceea, pe rândul de plante solul se menţine ca ogor lucrat. În plantaţiile ce au depăşit 5 ani se poate face şi erbicidarea, dar cu precauţie. În primii ani după plantare intervalele pot fi cultivate cu plante agroalimentare. În zonele bogate în precipitaţii şi pe terenurile în pantă, rezultate bune se obţin, prin înierbarea intervalelor, cosirea repetată şi mulcirea acestora. Mulcirea suplimentară cu rumeguş, turbă, deşeuri vegetale este una din cele mai uzitate măsuri, având rezultate pozitive. Alegerea mulciului se va face în funcţie de reacţia solului şi posibilităţile de aprovizionare cu materialele necesare. Fertilizarea se face atât cu îngrăşăminte organice (20-25 t/ha gunoi de grajd odată la 2-3 ani), cât şi minerale (200-300 kg superfosfat şi 100-150 kg sare potasică). Îngrăşămintele cu azot (250-300 kg/ha) se adiministrează în două reprize, jumătate primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, iar cealaltă jumătate după înflorit. Irigarea - Având în vedere faptul că această specie creşte în exclusivitate în zone bogate în precipitaţii (cu peste 700 mm anual), irigarea devine un element tehnologic secundar. Se va interveni cu udare numai în perioadele cu deficit de precipitaţii şi în fenofaze critice (primăvara, după ierni lipsite de zăpadă sau vara). Se va uda repetat cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor În general, afinul, este puţin atacat de boli şi dăunători. Dintre bolile întâlnite sporadic la afin, cele mai periculoase sunt: cancerul tulpinii (Botryosphaeria corticis) şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), iar dintre dăunători gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus) şi molia verde (Archips padanus). 490
Combaterea bolilor şi dăunătorilor, se va face la avertizare, prin tratamente cu pesticide, atât în perioada de vegetaţie cât şi în perioada de repaus. Un rol deosebit în combaterea bolilor şi dăunătorilor îl au măsurile de igienă culturală şi respectarea tehnologiei de cultură. Maturarea şi recoltarea fructelor Maturarea fructelor are loc eşalonat, începând cu a doua jumătate a lunii iulie şi continuând funcţie de soi circa 4-7 săptămâni. Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele ajung la culoarea specifică soiului, pieliţa devine elastică etc. Pentru a uniformiza maturarea în cadrul unei tufe sau chiar a unui ciorchine se pot face tratamente cu substanţe biostimulatoare (Ethrel-4000ppm aplicat cu 10-12 zile înainte de recoltat). Recoltarea afinelor se face eşalonat, în 3-4 reprize, la interval de 5-6 zile. Pentru consum în stare proaspătă, recoltarea se face numai manual în ambalaje de 0,5-1 kg până la 3-4 kg. Pentru industrializare se poate face recoltatul mecanizat sau semimecanizat.
491
CAPITOLUL 31 CULTURA CĂTINEI ALBE Hippophaë rhamnoides L.
Fam. Eleagnaceae
31.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire 31.1.1. Importanţă Cătina albă este un arbust recent introdus în cultură la noi în ţară, fiind unul dintre cele mai valoroase specii de arbuşti fructiferi. Valoarea deosebită a acestei specii reiese din multiplele sale întrebuinţări în alimentaţie, farmacologice, zootehnie, în silvicultură, ca planta antierozională şi ornamentală. Fructele de cătină conţin numeroase substanţe bioactive, valoroase cu rol important în prevenirea şi tratarea a numeroase boli (hipertensiune, avitaminoze, boala de iradiere etc.). Compoziţia fructelor este foarte complexă şi completă: substanţă uscată: 15-20%, zahăr total 6-8%, acizi organici: 1,5-4,5%, pectide: 0,14-0,50%, proteine: 1,2, substanţe grase: 8-12%, betacaroten 3,5-10%, calciu 211,8 mg %, fosfor 198,4 mg %, magneziu 186,1%, fier 13,84 mg %, vitamina C 130-800 mg %, vitamina F 8 mg %, vitamina E 16 mg %. Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul. Din fructele cătinei albe se prepară suc, sirop, vin, gem (asociate cu cireşe, mere şi prune), diferite produse farmaceutice (pastile polivitaminate, ulei, hidrolizate de ulei ş.a.) şi furaje pentru animale şi păsări. 31.1.2. Originea şi aria de răspândire Cătina albă este originară din Asia Centrală. În prezent, creşte spontan în Europa, Caucaz, Asia şi Japonia. Primele plantaţii au fost înfiinţate în Rusia, apoi în Germania, Polonia şi Ungaria. În ţara noastră primele plantaţii de cătină au avut scop dublu de fixare a solului erodat, degradat sau a nisipurilor dar şi pentru fructele sale valoroase. 492
O acţiune susţinută în promovarea acestei specii a avut-o U.Ş.A.M.V. Iaşi prin Victor Cireaşă, care a reuşit chiar să înfiinţeze primele plantaţii. În prezent, suprafeţele cultivate în România sunt sub 100 ha iar producţia de cca. 1000-1500 t se realizează în cea mai mare parte din flora spontană. Nu există date statistice oficiale privind suprafeţele sau producţia acestei specii pe plan mondial şi în România. Cătina albă se întâlneşte în stare spontană în zona subcarpatică din Moldova şi Muntenia, începând din bazinul superior al Siretului până la râul Olt. În subcarpaţii Moldovei, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor Bistriţa, Tazlău, Trotuş, Putna şi Milcov. În zona subcarpatică a judeţului Buzău, cătina albă are o frecvenţă mai mare decât în alte părţi din ţara noastră. De asemenea, cătina albă se întâlneşte pe văile râurilor Teleajen şi Dâmboviţa. 31.2. Particularităţi biologice şi ecologice 312.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Genul Hippophaë cuprinde o singură specie cu trei subspecii: Hippophaë rhamnoides L. ssp. eur rhamnoides L. - are multe varietăţi şi este răspândită în Europa şi Asia Centrală. Hippophaë rhamnoides ssp. thibetana Schletht - creşte în Tibet, la mare altitudine (2000-4000 m altitudine), este rezistentă la ger şi secetă, are talie pitică. Hippophaë rhamnoides ssp. salicifolia Don - creşte în Himalaya într-un climat cald şi suficient de umed. Botanistul român Ţopa, în 1960, a identificat şi subspecia Carpatica. Alţi autori (Hegi) grupează fiecare subspecie în câte două varietăţi. Hippophaë rhamnoides var. minor Serv cu fructe mici şi Hippophaë rhamnoides var. major Serv cu fructe mari. 31.2.2. Obiective principale şi metode de ameliorare Fiind o specie recent introdusă în cultură, ameliorarea acesteia pune încă multe semne de întrebare. Cele mai importante obiective se referă la: - reducerea spinozităţii sau chiar eliminarea spinilor; - desprinderea uşoară a fructelor de pe ramuri, în vederea recoltării macanizate; - creşterea productivităţii; - creşterea calităţii fructelor (peste 0,5, peducul mai lung de 3-4 mm, conţinut ridicat în vitamina C, peste 400 mg %, ulei peste 12 %; - obţinerea de plante cu trunchi sau semitrunchi şi cu o coroană cât mai regulată; - drajonare cât mai redusă. Ca metode, până în prezent sunt folosite cele clasice (hibridările) însă materialul iniţial este puţin şi slab cercetat. 493
31.2.3. Sortimentul de soiuri şi biotipuri Tabelul 31.1. Soiuri şi selecţii de Cătină albă Denumirea Moldova Delta - 1 Delta - 2 Delta - 3 Mărăcineni-1 Şerpeni-2
Caracterizarea plantelor
Caracterizarea fructelor mari (0,5 g), oval cilindrice, viguroase, precoce, foarte portocalii-deschis cu pedunculul productive lung viguroase, productive (4-6 mari (0,5 g), rotunde, portocalii, kg/pl.), spini rari, lungi pedunculul lung (3-4 mm) semiviguroase, spini mari mijlocii (0,3 g), oval-alungite, neagresive, foarte productive portocalii viguroase, tufă rară, fără spini mijlocii (0,3 g), rotunde, portocalii semiviguroase, foarte mijlocii (0,3 g), rotunde, galbeneproductive (22 t/ha) intens semiviguroase, precoce mijlocii (0,3 g), oval-cilindrice, productive portocalii
31.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Cătina este un arbust sau arbustoid unisexuat dioic, înalt de 1,5-3,5 m, care formează o tufă deasă; cu multe ramuri prevăzute cu ghimpi puternici. Sistemul radicular al cătinei albe este bine ramificat, fibros şi emite drajoni în număr foarte mare, de aceea fixează solul superficial, unele rădăcini trasante pot avea până la 20 m lungime. Sunt situaţii în care rădăcinile se dezvoltă şi pe verticală pătrunzând în sol 2-3 m. Cătina albă este de altfel o plantă, amelioratoare de sol, pe care-l îmbogăţeşte în azot prin nodozităţile numeroase de pe rădăcini. Capacitatea exagerată de drajonare şi de formare a spinilor, constituie principalele defecte ale acestei specii. Partea epigee - este formată din numeroase ramuri, care au mulţi ţepi. De asemenea, toate creşterile anuale se termină cu ghimpi. Mugurii florali sunt micşti din care se va naşte o inflorescenţă şi un lăstar după înflorit. Diferenţierea acestor muguri are loc în treimea medie şi inferioară a ramurei. Frunzele sunt mici şi înguste, dispuse altern, argintii pe faţa inferioară. Au valoare furajeră ridicată, conţin până la 350 mg % vitamina C. Cătina albă este o specie unisexuat-dioică (are plante cu flori femele şi plante cu flori mascule). Plantele mascule sunt mai viguroase decât cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase şi de culoare mai închisă, precum şi muguri mai mari. Florile mascule sunt grupate în conuri scurte (5-6 mm), de culoare brună, care se află pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate câte 10-12 într-un racem foarte scurt, bracteat. 494
Fig. 31.1 - Hippophaë rhamnoides - ramură cu fructe (după Mary-Ann Drobotă)
Fructele sunt bace false, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. Fiind în număr foarte mare, foarte scurt pedunculate şi aşezate unele lângă altele, fructele îmbracă ramurile ca un manşon. Ele au formă de butoiaş, ovoidă sau globuloasă, culoarea galbenă-aurie, galbenă-portocalie sau portocalie-roşcată. Fructul propriu-zis este o achenă ovoidă ce se află în interiorul bacei false. Înainte de maturare, fructele de cătină albă sunt pronunţat acide şi astringente. La completa maturitate, ele pierd mult din aciditate şi au o aromă particulară, mai puternică atunci când recoltatul se face după îngheţ. Sămânţa, care în realitate este adevăratul fruct, se găseşte închisă în interiorul pulpei câte una, mai rar două. Este mică, tare, avoid-alungită, îşi păstrează capacitatea de germinare timp de 2 ani. Ciclul anual. Cătina albă înfloreşte târziu în aprilie-mai, înaintea înfrunzitului. Polenizarea este atât anemofilă cât şi entomofilă. Având nectar foarte puţin, florile de cătină albă nu atrag albinele. Momentul optim de recoltare a fructelor este toamna, după căderea primelor brume. Dacă recoltarea se face cu întârziere, fructele se depreciază, unele dintre acestea crapă şi pierd din suc. Fructele se pot menţine pe ramuri până în primăvară. Vârsta intrării pe rod. Cătina albă formează primele fructe în anul II de la plantare şi începe să rodească constant începând din anul al treilea. Potenţialul productiv. După vârsta de 7-8 ani, o plantă de cătină bine dezvoltată produce 7-14 kg fructe. Durata plantaţiilor este considerată relativ scurtă. Plantele femele trăiesc 15-20 de ani, iar cele mascule până la 30-32 de ani. În stare naturală însă, plantele se regenerează continuu, prin drajoni. 495
31.2.5 Cerinţele cătinei albe faţă de factorii ecologici Lumina. Cătina este o plantă heliofilă, care nu suportă umbra şi creşte bine numai în locuri luminate. În condiţii de umbră plantele se degarnisesc rapid şi în câţiva ani se usucă. Temperatura. Faţă de temperatură are cerinţe modeste, suportând temperaturi de -35ºC ... -40ºC, chiar -50ºC. Totodată rezistă şi la temperaturi foarte ridicate de peste +45ºC. Apa. Fiind o plantă rustică, se adaptează uşor la secetă dar şi la excesul de apă temporar. Solul. Este factorul la care cătina se adaptează foarte uşor. În mod natural, întâlnim cătina pe nisipuri, grohotişuri, prundişuri etc., soluri pe care alte specii cresc greu. 31.3. Particularităţi tehnologice 31.3.1. Specificul producerii materialului săditor Cătina se înmulţeşte prin: seminţe, butaşi, marcote, drajoni şi altoire. Înmulţirea prin seminţe se practică destul de mult. Seminţele se extrag din fructe bine maturate, se stratifică 30 zile la 1-5ºC, sau se ţin 30 ore în apă curată la temperatura de 15-18ºC. Apoi, se dezinfectează şi se seamănă în şcoala de puieţi unde rămân 2-3 ani pentru determinarea sexului. Înmulţirea prin butaşi lignificaţi este asemănătoare ca la coacăz negru, cu deosebirea că se pot folosi ramuri de 2-3 ani. Înmulţirea prin butaşi verzi şi drajoni este relativ simplă cu precizarea că aceştia trebuie să fie fortificaţi 1-2 ani. Altoirea se practică rar, prin metoda copulaţiei perfecţionate. 31.3.2. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Având în vedere marea plasticitate ecologică a acestei specii, alegerea terenului este foarte facilă. Organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului este asemănătoare cu a celorlalţi arbuşti. Plantarea se face primăvara devreme în teren pregătit din toamnă. Distanţele de plantare sunt de 4 x 2 m, în plantaţii industriale şi de 3 x 2 m sau 3 x 1,5 m în grădinile populaţiei. La 5-7 plante femele trebuie să revină câte 1-2 plante mascule. Pe pantă se plantează în treimea superioară. Conducerea plantelor se face sub formă de tufă globuloasă, tufă aplatizată sau gard fructifer liber aplatizat. 496
În grădina, pe lângă casă se pot planta 2-3 tufe de cătină albă (plante femele şi mascule), în locuri însorite şi separate de restul grădinii printr-o alee asfaltată sau pietruită, care să împiedice extinderea drajonilor. În primul an după plantare, cătina albă creşte încet, iar la sfârşitul anului al doilea, tufa atinge o înălţime de 50-150 cm şi un diametru de 50-100 cm. Întreţinerea solului În plantaţiile tinere, intervalele dintre rânduri se cultivă cu leguminoase, legume prăşitoare etc. În plantaţiile pe rod situate pe terenuri în pantă cele mai bune rezultate le dă înţelenirea intervalelor dintre rânduri, exceptând o fâşie lată de 0,75 - 1 m de fiecare parte a rândului care se menţine ca ogor lucrat. Fertilizarea - dă rezultate foarte bune mai ales în ceea ce priveşte calitatea fructelor. Irigarea - Fiind o plantă rustică, rezistă la secetă. Cercetări privind această verigă tehnologică nu există, dar considerăm că în condiţii de secetă pentru a creşte productivitatea şi calitatea fructelor şi ţinând cont de sistemul radicular se impun udări cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha. Îngrăşămintele chimice se aplică anual, în doze moderate, iar gunoiul de grajd odată la 3-4 ani. Tăierile de formare şi de întreţinere sunt simple. În primii ani se taie cât mai puţin, vizând aplatizarea coroanei şi dirijarea braţelor pe rând. La plantele intrate pe rod se execută tăieri de reducţie pe lemn de 3 ani, concomitent cu suprimarea ramurilor rupte, uscate sau bolnave. De asemenea, dacă este cazul se fac tăieri de rărire. În ţara noastră, cu excepţia ciupercii Pythium de Baryanum, care atacă puieţii în pepinieră, provocând brunificarea, putrezirea coletului şi uscarea plantelor, nu sunt semnalate alte boli. Contra ciupercii menţionate se tratează preventiv seminţele, înainte de semănat, cu soluţie de permanganat de potasiu 1‰ timp de 10 min. Recoltarea fructelor. Este cel mai dificil segment al tehnologiei. Se face manual (cu ajutorul unor piepteni) sau mecanizat, cu ajutorul maşinii E. I. M. 200-8. Recoltarea manuală este foarte greoaie, datorită spinilor lungi şi deşi, precum şi faptului că fructele sunt foarte mici (0,30 - 0,55 g) şi aşezate prea des, de regulă la baza spinilor. Fructele se ţin foarte bine pe ramură. Pentru a reuşi recoltarea fructelor se impun efectuarea unor tratamente cu substanţe biostimulatoare (ex. Ethrel 750 ppm). Totodată, asemenea tratamente au influenţă pozitivă şi asupra calităţii fructelor.
497
CAPITOLUL 32 CULTURA CORNULUI Cornus mas L.
Fam. Cornaceae
32.1. Importanţa,originea şi aria de răspândire 32. 1.1. Importanţă Importanţa acestei specii reiese din mai multe considerente: - are plasticitate ecologică mare, se poate cultiva în cele mai diferite zone; - este o bună plantă antierozională; - fructele sale sunt destul de valoroase şi se pot consuma atât în stare proaspătă cât şi prelucrate sub diferite forme: gemuri, sucuri, dulceţuri, băuturi alcoolice etc. Fructele conţin 18,5% substanţă uscată, 9,3% zahăr total, 2,5% aciditate totală, 0,8% substanţe tanoide, 0,62% substanţe proteice, 1,02% cenuşă, 85,6 mg % vitamina C etc. Au de asemenea, importanţă farmaceutică. - lemnul este foarte rezistent şi elastic având multe întrebuinţări; - este o plantă decorativă, datorită înfloritului bogat şi foarte timpuriu, a doua specie după alun. 32.1.2. Originea şi aria de răspândire Cornul creşte spontan în Europa Centrală şi de sud-est, în partea de sud a Ucrainei, în Armenia, Asia Mică, Balcani etc. De asemenea, cele peste 50 de specii sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate ale lumii. În ţara noastră, această specie creşte spontan pe un areal foarte vast, din zonele de şes, până în cele colinare şi înalte. De asemenea, se întâlneşte cultivat foarte puţin în cadrul staţiunilor de cercetare, a grădinilor botanice sau în grădinile populaţiei. Această specie a fost mult studiată de către prof. Dumitru Cărăuşu de la Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, care a înfiinţat mai multe plantaţii cu biotipuri valoroase. De asemenea, a fost studiată şi în cadrul U.A.Ş.M.V. Iaşi de către G. Grădinariu.
498
Cercetări avansate finalizate cu crearea de soiuri şi înfiinaţare de plantaţii au loc în Republica Moldova (I. Ţurcanu). 32.2 Particularităţi biologice şi ecologice 32.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Din numeroasele specii (peste 50) răspândite în toată zona temperată doar câteva prezintă importanţă pentru ameliorare: Cornus mas L., Cornus sanguineaea L. şi Cornus hungarica Karp. Pentru fructe importanţă prezintă doar specia Cornus mas, la care, în ţara noastră s-au identificat şapte subspecii: Cornus mas ssp. typica (cornul comun); Cornus mas ssp. macrocarpa (cu fructe mari de 14-15 mm lungime); Cornus mas ssp. albocarpa (cu fructe galbene); Cornus mas ssp. sphaerocarpa; Cornus mas ssp. dulcis (cu fructe dulci); Cornus mas ssp. aurea (cu frunze galbene); Cornus mas ssp. argentea - marginata (frunze cu margini albe). În cazul acestor subspecii există foarte multe varietăţi. Principalele obiective ale ameliorării acestei specii se referă la obţinerea soiurilor cu fructe mari, cu conţinut ridicat de vitamina C (peste 500 mg % g), care să se poată înmulţi uşor, mai ales pe cale vegetativă, iar pomii să fie conduşi cu trunchi. Un alt obiectiv este obţinerea soiurilor cu flori hermafrodite, ştiind faptul că există biotipuri unisexuat dioice. Ca metode de ameliorare sunt cele clasice folosite în pomicultură, iar dintre acestea hibridarea controlată este cea mai utilizată. 32.2.2. Soiuri şi selecţii de corn Dragodana 13 - soi cu fructe mari (2,6 g), roşii. Maturarea: VIII/4. Piteşti 10 - fructe mari (2 g), roşii-închis spre negru. Maturarea: IX/1-2. Mh-8 - a fost obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Formează plante de vigoare mijlocie, înfloreşte timpuriu şi produce 3,5 kg/plantă, în anul VII de la plantare. Fructele sunt de mărime mijlocie (1,3-1,7 g), fusiform-ovoidale, culoarea roşie-închis. Perioada de maturare: mijlocul lunii august. Sibiu T3 - are fucte mari (1,8 g), roşii vişinii, bogate în vitamina C (peste 150 mg %). Maturarea: IX/2-3. Mh-9 - obţinută la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează coroană globuloasă, înfloreşte timpuriu, este precoce şi asigură producţii de 3 kg/pom. Fuctele sunt mari (1,8-2,1 g), roşii-întens, dulci-acidulate, slab astringente, bogate în vitamina C (peste 100 mg %). Perioada de maturare: după 15 august. 499
Tg-1 - selecţionat la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Are vigoare mare, formează coroană piramidală şi produce 3 kg fructe/pom în anul VII de la plantare. Fructele sunt mari (2,4-3,0 g), au formă oval-cilindrică, culoarea roşieînchis până la grena, pulpa (84% din fruct) este intens colorată şi plăcută la gust. Perioada de maturare: începutul lunii august. Aceste soiuri sau biotipuri au fost selecţionate din flora spontană, încercate în culturi de concurs şi apoi recomandate pentru producţie. 32.2.3. Particularităţi de creştere şi fructificare Cornul este un arbustoid sau pom cu talie în general redusă (3-4 m). Sunt şi exemplare de corn cu talie mare (8-10 m), şi o coroană foarte dezvoltată, cu un diametru de peste 10 m. Este o specie foarte longevivă (100-200 ani). Sistemul radicular - este foarte dezvoltat ce exploatează un volum mare de sol, conferindu-i o mare rezistenţă la secetă. Drajonează destul de mult. În mod normal cornul creşte sub formă de tufă cu 4-5 tulpini, din care una se erijează în trunchi. Formează o coroană globuloasă, rară şi bine luminată. În regiunea coletului şi imediat superior acesteia se află o zonă foarte activă, care generează muguri dorminzi, încât cornul lăstăreşte abundent chiar şi la vârste mai înaintate. Lăstarii sunt relativ muchiaţi, de un verde cenuşiu până la roşu purpuriu, fin pubescenţi. Florile sunt mici, de culoare galbenă. Fructele sunt drupe mici (1,2-3 g) de diferite forme şi culori de la galben, roşu, roşu închis (fig. 32.1.).
Fig. 32.1. - Corn: a - ramură cu muguri vegetativi; b - muguri floriferi; c - ramură cu inflorescenţe; d - floare; e - frunze şi fructe; f - fructe în secţiune.
500
Intrarea pe rod este tardivă (6-8 ani) dar poate da producţii susţinute până la vârste înaintate (120-150 de ani). Cerinţele faţă de factorii de mediu Temperatura. Faţă de căldură, cornul are cerinţe moderate necesitând temperaturi ceva mai ridicate în timpul maturării fructelor, condiţie de care depinde calitatea, acestora dar şi desfăşurarea celorlalte procese metabolice cu implicaţii asupra rezistenţei la ger. Lumina. Cornul este exigent faţă de factorul lumină, mai ales, în fenofaza de înflorit. Creşte şi în condiţii de semiumbră însă fructificarea este slabă iar calitatea fructelor deficitară. În condiţii de iluminare normală dă rezultate foarte bune. Umiditatea. În ceea ce priveşte umiditatea, cornul este recunoscut pentru rezistenţa sa mare la secetele de lungă durată. Reacţionează foarte favorabil la irigare moderată pe timp scurt, chiar la unele inundaţii. Solul. Faţă de sol, cornul manifestă pretenţii reduse. Cultura reuşeşte pe cele mai variate terenuri, creşte însă foarte bine pe solurile uşoare, aerate, fertile, cu un exces uşor de calcar. 32.3 Particularităţi tehnologice 32.3.1. Specificul producerii materialului săditor În scopuri de ameliorare sau pentru plantaţiile antierozionale, înmulţirea cornului se face prin sâmburi. Procentul de răsărire este foarte scăzut (10-12%). Rezultate mai bune se obţin când sâmburii se extrag din fructe aflate în prepârgă (G. Grădinariu 1980). Tratarea cu acid sulfuric sau crăparea uşoară a endocarpului conduc, de asemenea, la rezultate mai bune. Butăşirea este o metodă dificilă, datorită înrădăcinării foarte slabe. Înmulţirea prin drajoni este mai facilă precum şi cea prin marcotaj. Cea mai indicată este înmulţirea prin altoire cu ramură detaşată în despicătură primăvara şi cu mugure dormind vara, în lemn de 1-2 ani. Înfiinţarea plantaţiilor de corn se realizează conform tehnologiei de la celelalte specii pomicole, ţinându-se cont de cerinţele care sunt mult mai mici decât a celorlalte specii. Distanţele de plantare se vor corela cu formele de coroană propuse, panta terenului şi tipul de sol. Astfel, în situaţia plantării pe pantă, iar pomii sunt conduşi sub formă de tufă distanţele de plantare vor fi de 3 x 3 m iar pe terenuri plane de 4 x 3 m. În situaţii că pomii sunt conduşi cu trunchi de 40-60 cm şi coroană piramidală distanţele se vor mări la 5 x 3 m. Plantarea trebuie executată toamna, în gropi cu dimensiunile de 50/50/40 cm, deoarece pornirea în vegetaţie a cornului se face foarte devreme. Sisteme de conducere. În cultură, cornul se poate conduce sub formă de tufă, cu trunchi obişnuit sau pitic. 501
Conducerea cu trunchi înalt (0,70-0,80 m) se practică la pomii izolaţi din curţi şi grădini. Forma de coroană este piramida neetajată. Conducerea cu trunchi pitic (35-40 cm) dă rezultatele cele mai bune, având în vedere particularităţile biologice ale cornului. Conducerea sub formă de tufă liberă sau aplatizată se practică mai mult în plantaţiile extensive, pe terenuri accidentate, pe pante, unde cornul are şi rolul de fixare a solului (M. Botez şi colab.,1984). Tăierile de formare - sunt simple şi se vor adapta la forma de conducere propusă. Se vor alege ramurile ce vor forma viitoarele şarpante, după proiectarea trunchiului. Se va avea în vedere că această specie drajonează, dar emite şi lăstari din zona coletului. Toţi aceştia, inclusiv cei de pe trunchi se vor înlătura. În rest se vor efectua operaţii în verde, mai rar în perioada de repaus, pentru provocarea ramificării sau pentru corectarea poziţiei unor ramuri în coroană. Tăierile de fructificare vizează normarea încărcăturii de rod şi o bună iluminare a coroanei prin rărirea sau scurtarea unor ramuri. În faza de declin se vor efectua tăieri severe în lemn de 4-5 ani. Întreţinerea solului şi fertilizarea plantaţiilor se face în funcţie de tipul de sol, panta terenului, fertilitatea naturală şi de starea fiziologică a plantaţiei. Astfel, ca metode de întreţinere se pot folosi: ogorul lucrat, înierbarea intervalelor, culturile intercalate etc. Fertilizarea se face numai în caz de necesitate, odată la doi ani cu îngrăşăminte chimice sau odată la trei ani cu îngrăşăminte organice, pentru creşterea calităţii fructelor. Necesarul de apă este în general scăzut. Pretenţii mai mari le are după creşterea intensivă a lăstarilor, când are loc diferenţierea mugurilor de rod şi creşterea fructelor. Se va iriga cu cantităţi mici de apă 300-400 m3/ha în două reprize. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este relativ simplă întrucât această specie este puţin atacată. Bolile întâlnite sunt: Septoria cornicola şi Monilia iar dintre dăunători păianjenul roşu, care în general au un grad de atac scăzut. Recoltarea fructelor În general, coarnele sunt destinate industrializării şi se recoltează mecanizat prin scuturare. Pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual în ambalaje de volum mic. Fructele recoltate cu puţin înainte de maturitatea completă se pot păstra 2-3 săptămâni la temperatura de 3-4ºC. Coarnele sunt considerate fructe perisabile.
502
CAPITOLUL 33 CULTURA SOCULUI Sambucus nigra L.
Fam. Caprifoliaceae
33.1. Importanţă, origine şi arie de răspândire Socul este o specie pomicolă valoroasă, datorită însuşirilor alimentare, farmaceutice, ornamentale şi tehnologice. Este foarte răspândit în flora spontană, dar se impune şi în cultura organizată. Valoarea alimentară a fructelor este dată de compoziţia acestora: zahăr 910%, proteine 2-3%, potasiu 300 mg%, Ca, P, Vitamina C 60-130 mg%, vitaminele A, B, E etc. Fructele se consumă aproape exclusiv preparate sub formă de sirop, lichior, dulceaţă, suc, băuturi alcoolice etc. De asemenea, florile sunt mult utilizate la obţinerea de sucuri, siropuri, arome, băuturi alcoolice, etc. Din fructe se poate obţine un colorant vegetal foarte eficient. Atât fructele cât şi florile au şi importanţă farmaceutică în combaterea gripei, bronşitei, a unor afecţiuni renale, în astm, au efect diuretic şi uşor purgativ. Înfloritul şi frunzişul bogat fac din soc şi o importantă plantă decorativă. De asemenea, este şi o bună plantă antierozională. Originea acestei specii se consideră a fi Europa, Bazinul Mediteranean, de unde s-a extins în Asia, nordul şi estul Africii şi mai târziu în America. În Europa se întâlneşte în majoritatea ţărilor, în special în Rusia, Norvegia, Suedia, Anglia, Elveţia, Franţa, Austria. În ţara noastră, creşte spontan de la şes până în zonele colinare şi înalte, dar şi cultivat în cadrul unităţilor de cercetare pomicolă sau în grădinile populaţiei. Până în anul 1990 suprafeţele cultivate în România depăşeau 300 ha, însă în prezent acestea sunt nesemnificative.
503
33.2. Particularităţi biologice şi ecologice 33.2.1. Specii care au contribuit la formarea soiurilor Există în flora spontană peste 20 specii dintre care doar câteva au fructe negre valoroase: Sambucus nigra L. (socul european), este un arbustoid sau arbust, are fructe negre, nu drajonează. Sambucus canadensis Hess. (socul american), creşte în America, are fructe mari, dulci şi aromate, drajonează mult. Sambucus caerulea (socul albastru), are o răspândire extinsă, are fructe mari, negre albăstrui, nu drajonează, creşte foarte viguros până la 15 m înălţime. 33.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea socului În flora spontană există o diversitate mare de biotipuri de soc. La SCPP Fălticeni şi Vâlcea există colecţii cu peste 70 biotipuri. Multe dintre acestea au fost folosite în programe de ameliorare. Principalele obiective se referă la: - reducerea vigorii plantelor; - creşterea diametrului inflorescenţei şi a calităţii florilor, aromă puternică, înflorire uniformă etc; - creşterea calităţii fructelor (peste 0,25 g, zahăr peste 8%, vitamina C peste 120 mg %, culoarea intensă a sucului etc.); - creşterea rezistenţei la temperaturi scăzute, viroze etc. Ca metode se folosesc hibridările intra şi interspecifice. 33.2.3. Sortimentul de soiuri Tabelul 33.1. Soiuri de soc Denumire şi origine 0
Perioada de maturare 1
1. Brădet R - 1984
VIII/1-2
Caracterizarea plantei 2 semiviguroasă, autosterilă, precoce, productivă (18-19 t/ha)
2. Flora R - 1993
VIII/2-3
viguroasă
3. Ina R - 1984
VIII/2-3
semiviguroasă, autosterilă, productivă (10 t/ha)
504
Caracterizarea fructelor 3 mijlocii, rotunde, negre, lucioace mari (0,2 g), negre, rotunde, lucioase, inflorescenţe mari, semicompacte mari (0,2 g), negreintens, strălucitoare, inflorescenţe mari, compacte
0
1
4. Nora R - 1984
VIII/2-3
5. Mărăcineni-1 R - 1984
VIII/3
6. Vâlcea-10
Continuare tabelul 33.1. 2 3 semiviguroasă, mici, negre, suc intens autosterilă, productivă (9 colorat, inflorescenţe t/ha) mari, compacte semiviguroasă, precoce, mari (0,2 g), negrefoarte productivă (17 intens, 90 mg % t/ha), parţial autofertilă vitamina C viguroasă, productivă mari (peste 0,20 g), (11,7 t/ha), autosteril negre intens colorate
33.2.4. Particularităţi de creştere şi fructificare Socul poate fi un arbust, arbustoid sau chiar pom propriu-zis (fig. 33.1.).
Fig. 33.1. - Ramură de soc cu frunze şi fructe, lăstar cu muguri
Sistemul radicular - este bine dezvoltat, atât în adâncime cât şi pe orizontală, depăşind cu mult proiecţia coroanei. Partea epigee - În cele mai multe situaţii socul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini, care pe parcurs se ramifică şi formează o coroană. Din zona coletului se formează anual lăstari ce ajung la 1-2 m înălţime. Mugurii - sunt mari, depărtaţi de ramură, de formă alungit-ovală, solitari sau câte doi, din care unul este secundar. Frunzele - sunt mari, imparipenat compuse, cu 3-7 foliole. 505
Florile - sunt grupate şi formează cime umbeliforme mari cu diametrul de 2025 cm, cu 5 ramuri principale. Sunt mici, uneori autosterile, de culoare alb-crem. Fructele - sunt drupe baciforme, globuloase, negre, lucioase, conţin 3-5 sâmburi cu câte o sămânţă. Maturarea are loc la sfârşitul lunii august începutul lunii septembrie. Producţia - este de 15-20 t/ha. 33.2.5. Cerinţele faţă de factorii ecologici Căldura este un factor limitativ pentru cultura cornului, fiind sensibil la curenţii reci din timpul perioadei de vegetaţie. În perioada de repaus rezistă până la -25ºC. Lumina. Faţă de lumină, are pretenţii mari, mai ales în zonele colinare şi înalte. În zonele deficitare în apă, are pretenţii mai mici faţă de lumină. Apa. Socul are pretenţii mari faţă de apa din sol dar şi faţă de umiditatea atmosferică. Solul Această specie valorifică o gamă largă de soluri, inclusiv pe cele cu fertilitate mai slabă. Preferă însă solurile fertile, bogate în substanţe minerale şi organice. 33.3. Particularităţi tehnologice Specificul producerii materialului săditor este relativ uşor. Această specie se poate înmulţi prin seminţe, care se seamănă cu fruct cu tot imediat după recoltare la maturitatea deplină. Puieţii rezultaţi au o creştere neuniformă în şcoala de puieţi. Butăşirea este o altă metodă de înmulţire. Se practică atât butăşirea în uscat cât şi în verde. Procentul de înrădăcinare este relativ mic (25-50%), dacă se folosesc biostimulatori procentul creşte la 50-70%. Marcotajul şi altoirea sunt metode ce se folosesc rar, mai ales de către producătorii individuali. Înfiinţarea culturii Măsurile pregătitoare (alegerea terenului, organizarea, amenajarea şi pregătirea acestuia etc.) sunt în general asemănătoare cu cele de la ceilalţi arbuşti. Distanţele de plantare sunt de 4x3 m sau 5x3 m, în funcţie de forma de conducere. Într-o parcelă se vor asocia 2-3 soiuri pentru polenizare, deoarece majoritatea soiurilor sunt autosterile. Conducerea plantelor se face în mod obişnuit sub formă de tufă cu 6-10 tulpini uşor aplatizate pe direcţia rândului. O altă formă de conducere este cea de pom propriu-zis, cu un trunchi pitic de 25-30 cm, şi coroana globuloasă. 506
Tăierile de formare şi fructificare După plantare, varga se scurtează la 25-30 cm. Până toamna următoare tufa va avea 3-4 tulpini de 1-2 m. Anual se vor alege ramurile ce sunt folositoare la proiectarea coroanei. Tăierile de fructificare au drept scop rărirea tufelor, menţinerea unui echilibru între creştere şi rodire şi întinerirea tulpinelor sau ramurilor îmbătrânite. Se are în vedere, faptul că socul rodeşte pe lăstari proveniţi din muguri formaţi pe lemn de 1 an. Întreţinerea solului se poate face în diferite moduri: - culturi intercalate în primii ani după plantare; - ogor lucrat în plantaţiile mature; - înierbarea intervalelor în zonele cu exces de umiditate şi pe terenuri în pantă; - mulcirea solului. Fertilizarea plantaţiilor conduce la rezultate foarte bune. În cazul culturii de soc se obţin producţii mari şi calitative atât de flori cât şi de fructe dacă se respectă această secvenţă tehnologică. Se vor face fertilizări atât cu îngrăşăminte organice (30-40 t/ha, odată la 3-4 ani) şi chimice cu azot, fosfor şi potasiu (60:50:40). Irigarea plantaţiilor este necesară în toate zonele cu mai puţin de 700 mm precipitaţii anuale. Cerinţele cele mai mari faţă de apă sunt înainte de înflorit, la creşterea intensă a lăstarilor şi la intrarea fructelor în pârgă. Se va iriga cu norme mici de apă (300-400 m3/ha) în 2-3 reprize. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ce atacă sporadic această specie sunt: Rammuralia sambuccina, Phoma sambuccina, Septoria ebuli, unele viroze etc. însă atacul acestora este mult sub pragul biologic. Dăunătorii cunoscuţi sunt cei polifagi. Tratamentele se efectează cu pesticidele cunoscute la apariţia atacului fără a afecta calitatea florilor sau fructelor. Recoltarea florilor şi fructelor Inflorescenţele se recoltează când sunt complet deschise. Recoltarea se face eşalonat în cadrul unei tufe. Dacă nu se industrializează în stare proaspătă, se vor usca în condiţii bune în încăperi bine aerisite şi ventilate, în straturi subţiri. Recoltarea se face manual. Fructele sunt foarte perisabile, de aceea se recoltează cu mare atenţie, cu ciorchinii întregi. Se vor ambala în lădiţe de capacităţi mici, în straturi subţiri.
507
CAPITOLUL 34 CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU DULCEAŢĂ Rosa sp.L.
Fam Rosaceae
34.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire Importanţa acestei specii rezultă din valoarea deosebită a petalelor, care se folosesc în industria alimentară, în industria farmaceutică şi în cea a cosmeticelor. În industria alimentară servesc la prepararea de sirop, dulceaţă, gem ş.a. iar în industria farmaceutică pentru prepararea uleiurilor, parfumurilor şi a altor produse cosmetice. Fructele speciei Rosa rugosa conţin vitamina C (800-2700 mg%), vitaminele A, B2, K, PP, zaharuri, săruri de K, Ca, Mg, Fe, acizi organici, pectine, taninuri, etc. Este o specie, precoce productivă, care valorifică foarte bine terenuri improprii altor culturi, fiind şi o bună plantă antierozională şi meliferă. Cele câteva specii de trandafir pentru dulceaţă sunt răspândite în majoritatea zonelor temperate, atât în stare spontană cât şi cultivate. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Coreea, Bulgaria, Rusia etc. În ţara noastră, această specie a fost luată în cultură cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în cadrul unor staţiuni de cercetări (Greaca, Bilceşti-Argeş, Fălticeni etc.), dar şi grădini individuale din Neamţ, Suceava, Argeş, Vâlcea, Olt, Dolj, Vaslui, Botoşani etc. Suprafeţele cultivate nu au depăşit niciodată 500 ha. În prezent, trandafirul de dulceţă se cultivă foarte puţin în grădinile populaţiei şi în cadrul unor unităţi de cercetare. 34.2. Particularităţi biologice şi ecologice 34.2.1. Particularităţi de creştere şi fructificare Din cadrul speciilor de roza nu s-au creat soiuri de sine stătătoare. În producţie se folosesc două specii: R. rugosa Thumb şi R. centifolia L. O varietate a speciei R. rugosa este Rosa damascena Mill. pe care unii cercetători au încadrato ca specie de sine stătătoare. 508
Ambele specii sunt arbuşti ce cresc sub formă de tufă, R. rugosa mai înaltă (1-2 m), iar R. centifolia mai joasă (0,5-1 m). Prima formează un sistem radicular profund bine dezvoltat, cu multe tulpini subterane, iar cea de a doua un sistem radicular mai superficial şi mai ramificat. R. rugosa are tulpinile mai dezvoltate şi sunt prevăzute cu spini mari şi drepţi. R. centifolia are tulpini neuniforme cu spini curbaţi. Mugurii sunt micşti, mai mari la R. rugosa (3-6 mm) şi mai mici la R. centifolia (2-4 mm). Aceştia dau naştere la lăstari fertili de 10-25 cm, care terminal vor forma inflorescenţe; 4-5 la R. rugosa sau 1-4 la R. centifolia. Florile au diametrul de 8-10 cm, sunt scurt pedunculate la R. rugosa şi lung pedunculate la R. centifolia, au culoarea roşie-purpurie, uneori cu reflexe violacee, la prima specie şi roz-intens la cea de a doua. Cele mai bune pentru dulceaţă sunt varietăţile cu petale roşii cu reflexe violacee. Fructele sunt mici spre mijlocii, ovoidale, roşii-ruginii sau roşii negricioase, puţin cărnoase. Înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie, urmează un maxim de 3-4 săptămâni, după care scade în intensitate până la venirea brumelor. R. centifolia înfloreşte cu 2 săptămâni mai tărziu şi continuă până toamna. 34.2.3. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Cerinţele faţă de acest factor ale trandafirului sunt moderate, specia reuşind bine în zone cu temperatura medie cuprinsă între 7 şi 9ºC. În perioada repausului R. rugosa rezistă până la -23 ... -25ºC, iar R. centifolia până la -18ºC. De asemenea, această specie nu surportă nici arşiţele din timpul verii. Lumina Şi faţă de acest factor, trandafirul are cerinţe modeste, suportând chiar semiumbra. Apa este un factor impotant şi indispensabil pentru ambele specii, care suportă excesul pentru câteva zile, însă nu şi lipsa acesteia. Solul. Ambele specii au pretenţii mici faţă de sol, ceva mai pretenţioasă este specia R. centifolia. 34.3 Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Trandafirul pentru dulceaţă se poate înmulţi generativ sau vegetativ prin drajoni, butaşi şi altoire. Înrădăcinarea butaşilor se realizează în spaţii special amenajate, sub ceaţă artificială. Se vor folosi lăstari semilignificaţi, cu călcâi. După înrădăcinare se vor planta în câmpurile de forţare şi de aici la locul definitiv. 509
Înmulţirea prin altoire se foloseşte foarte mult, utilizându-se metoda cu mugure dormind sau cea cu mugure crescând (chip budding). Înfiinţarea plantaţiilor. Pregătirea terenului şi celelalte lucrări sunt aceleaşi ca şi la ceilalţi arbuşti, numai că nivelul fertilizării va fi redus la jumătate. Distanţele de plantare, pe terenuri mecanizabile, vor fi de 2,5 -3 m, între rânduri şi 1-2 m pe rând, iar pe cele nemecanizabile de 1,5-2 x 1 m. R. rugosa se va planta la distanţe mai mari, iar R. centifolia la distanţe mai mici. Plantarea se face toamna sau primăvara devreme în gropi de 30x30x30 cm, în sol desfundat şi de 40x40x40 cm în sol nedesfundat, în care caz se administrează 8-10 kg gunoi de grajd la fiecare plantă. După plantare, tulpinile se fasonează la 4-5 muguri şi se muşuroiesc. Plantele se conduc sub formă de tufă naturală sau gard fructifer. Ambele forme se realizează uşor, prin alegerea în fiecare an a câte 3-4 tulpini viguroase şi bine plasate. În final tufa va avea 16-18 tulpini. Aceştia se scurtează la 40-50 cm. Începând din anul al V-lea al VI-lea se scot tulpinile în vârstă de peste 5 ani şi se reţin 3-4 tulpini tinere de înlocuire. Tufelor li se aplică tăieri de regenerare parţială, prin scurtarea unor ramuri slab productive, eliminarea celor uscate, rupte sau bolnave, a lăstarilor etc. R. centifolia se taie mai sever, pentru provocarea ramificărilor. Întreţinerea solului În primii ani, pentru favorizarea creşterii plantelor şi emiterii de drajoni, solul se menţine ca ogor lucrat cel puţin pe rândul de plante. Intervalele se înierbează iar iarba se coseşte repetat şi se lasă ca mulci. Odată cu îngrăşarea, la 3-4 ani, intervalele se desţelenesc, se nivelează şi se înierbează. În plantaţiile pe rod, ogorul negru pe rând se poate combina cu erbicide: Simazin 50 (8 kg/ha)preemergent sau Devrinol 50 (6 kg/ha) + Dual 50 (4 kg/ha)-postemergent. Lucrarea se efectuează primăvara după desfundare, pe sol umed. Fertilizarea plantaţiilor se face odată la 3-4 ani cu 30-40 t gunoi de grajd, 400-500 kg superfosfat şi 200 kg sare potasică/ha. În fiecare an se administrează 300 kg/ha azotat de amoniu, în două reprize, prima înainte de pornirea în vegetaţie, iar a doua în preajma înfloritului. Îngrăşămintele organice şi cele azotoase sunt hotărâtoare în menţinerea potenţialului productiv al plantelor. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Trandafirul R. rugosa este rezistent la boli şi în special la făinare Rosa centifolia este sensibil la făinarea (Sphaeroteca pannosa var. rosae), şi la păduchii ţestoşi (Lepidosaphaes ulmi, Eulecanium corni). Combaterea se realizează prin măsuri de igienă culturală şi tratamente chimice, iarna, cu zeamă sulfocalcică 20%, iar în perioada de vegetaţie cu zeamă sulfocalcică 2 %, sulf muiabil 0,3%, Sinoratox R-35 0,1%, Zolone 35 E.C. 0,2%. 510
Recoltarea petalelor Biotipurile speciei Rosa rugosa au o înflorire abundentă, eşalonată pe 3-4 săptămâni, începând cu prima decadă a lunii iunie, când se obţine cca. 75% din producţia de petale, după care înflorirea se continuă moderat până toamna, la căderea brumelor. Trandafirul Rosa centifolia are înflorirea uniformă, începând cu 2 săptămâni mai târziu şi continuând până toamna târziu. Pentru evitarea pierderilor prin scuturare (la R. rugosa), recoltarea petalelor se face manual, în faza de deschidere a bobocilor, împreună cu receptaculul, în coşuri de răchită. Petalele se răstoarnă în lăzi în straturi subţiri, care se aşază în locuri umbrite şi bine ventilate. Ambele specii sunt neremontante, de aceea pentru provocarea apariţiei de noi lăstari fertili florile se vor recolta cu tot cu receptacul. Deoarece, petalele sunt deosebit de perisabile, recoltarea lor se face numai pe vreme uscată şi se păstrează, în încăperi răcoroase, bine ventilate, în straturi subţiri de 12-15 cm. Când păstrarea depăşeşte 12 ore, stratul de petale se lopătează periodic. În vârful de producţie, recoltarea se face zilnic sau cel mai târziu la 2 zile la Rosa rugosa şi la 3-4 zile la Rosa centifolia. Productivitatea la recoltare este de 2-3 kg/h (M. Botez şi colab., 1984).
511
CAPITOLUL 35 CULTURA MĂCEŞULUI Rosa canina L.
Fam. Rosaceae
35.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire Prin fructele, florile şi seminţele sale, măceşul are o importanţă deosebită, alimentară, farmaceutică, cosmetică etc. Fructele măceşului sunt foarte bogate în vitamine (vit. C 5000-9000 mg % R. pendulina; 4000-5000 mg % R. visagiaca; 1000-2000 mg % R. rugosa; 5001000 mg % R. canina; Provitamina A 6000-10000 mg %; B2, K, PR, etc), zaharuri (14-26%), substanţe minerale (K, Ca, Fe, Mg: 1,8-3,2%), acid malic (33,6%), acid citric (3%), pectină (25%), taninuri, uleiuri volatile, lecitină, dextrină, vanilină etc. Din fructe se pot prepara siropuri, sucuri, marmelade, gelatine etc. Măceşul este o specie bună plantă antierozională şi meliferă. Cele peste 200 specii de măceş cresc spontan în toate zonele temperate şi calde până la latitudinea de 68º iar ca altitudine măceşul cu ghimpi creşte până la 1000-1500 m iar cel fără ghimpi până la 900-1000 m. Cultura acestei specii este mult răspândită în Rusia, Olanda, Germania, Bulgaria etc. În România au existat preocupări de ameliorare a speciei, în cadrul staţiunilor de profil unde s-au obţinut şi unele soiuri valoroase. Practic nu se întâlneşte în plantaţii pure. 35.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Rosa pendulina L. (sin. R. alpina, sin. R. reversa) – trandafirul de munte – este un arbust de 0,75-2 m cu tulpini lipsite de ghimpi sau cu ghimpi foarte rari, aciculari. Fruct foarte mare, globulos-elipsoidal lung de 2,5 cm, are un conţinut mare de vitamina C (3350-11000 mg %). Rosa vosagiaca Desp (sin. R. glauea) – trandafirul brumat – creşte ca arbust de 1-2 m, cu ramuri şi frunze brumate, cu ghimpi foarte puternici. Fruct foarte mare, globulos-ovoidal cu conţinut mare de vitamina C (20005000 mg %). Are multe varietăţi. 512
Rosa canina – măceşul propriu-zis – prezintă multe varietăţi, creşte înalt (2-3 m), au tulpini ramificate ce au mulţi ghimpi. . Este rezistentă la ger, secetă şi boli. Fructul este mijlociu, globulos-elipsoidal, roşu sau portocaliu Obiectivele principale de ameliorare urmăresc: - reducerea taliei; - lipsa sau reducerea spinozităţii; - productivitate mare; - calitate sporită a fructelor (conţinut ridicat în vitamine); - rezistenţă sporită la factorii de mediu şi la boli. Ca metode de ameliorare se folosesc hibridările intra şi interspecifice. Sortimentul de soiuri şi selecţii de măceş 1. Can soi omologat în 1996 la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Plantele sunt de vigoare mijlocie spre mare, tufa este semirăsfirată, tulpinile erecte, aproape lipsite de spini, produce 9 t fructe/ha. Fructele sunt mari (2,4-3,4 g), roşii, conţin 450 mg vitamina C şi ajung la maturitate la mijlocul lunii septembrie. 2. Braşov-2 soi omologat în anul 1991 la Staţiunea Montană Cisnădie. Plantele sunt viguroase, productive, se comportă bine la ger, secetă şi atac de făinare. 3. Selecţiile M-1, H-1, H-2 s-au obţinut la ICPP Piteşti-Mărăcineni, formează tufe de vigoare mare, cu tulpini grose, erecte şi cu spini puţini. Fructele sunt mari (2-2,4 g), oval-alungite, roşii-intens şi ajung la maturitate spre sfârşitul lunii septembrie. Pe plan mondial se utilizează unele soiuri cun ar fi: Wageningen 2, W. 5 şi W. 7 soiuri obţinute în Olanda din R. pendulina, Piro 1, P2 şi P3 soiuri ce se caracterizează prin tufe înalte (1-3 m) lipsite de spini sau cu spini puţini. Particularităţi de creştere şi fructificare Măceşul este un arbust ale cărui tulpini pot fi erecte sau agaţătoare (fig. 35.1). Sistemul radicular Este puternic dezvoltat, atât în profunzime cât şi pe orizontală. Din rădăcina principală cresc anual lăstari viguroşi, care după un an vor diferenţia mugurii micşti. Tot din rădăcini cresc stoloni subterani lungi, lemnificaţi, care au o mare capacitate de drajonare, şi extindere.
513
Fig. 35.1. - Lăstari, fructe şi floare de măceş
Partea epigee Este formată din tulpini cu ramuri erecte sau pendule, glabre sau păroase, de obicei cu ghimpi falcaţi, drepţi sau încovoiaţi sau fără ghimpi. Tufele măceşului cu ghimpi ating înălţimi de 2-3 m şi sunt bogat ramificate, iar cele ale măceşului fără ghimpi sunt de 1,5-2 m mai puţin ramificate, lipsite de ghimpi, cu ghimpi foarte rari sau cu tulpinile pubescente. În zonele de şes măceşul înfloreşte la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, iar în cele colinare şi înalte, începând cu a doua decadă a lunii iunie, iar înflorirea se eşalonează pe 3-4 săptămâni. Florile sunt de culoare albă sau roz. Măceşul fructifică pe ramuri anuale, crescute pe lemn de doi ani, cele mai mari producţii obţinându-se în anual al treilea, pe partea mediană a tulpinilor, după care producţiile scad. Maturarea măceşului are loc în luna septembrie, la speciile cu ghimpi şi cu două săptămâni mai târziu la cele fără ghimpi. Cerinţele măceşului faţă de factorii ecologici. Măceşul are pretenţii moderate faţă de căldură şi lumină şi mai mari faţă de umiditate. De aceea, în perimetrele pomicole de arbuşti i se vor rezerva versanţii mai puţin însoriţi (nordici, NE şi NV). Poate valorifica aproape toate tipurile de sol existente în zonele înalte. Rezistă până la -25 … -30ºC. Speciile fără ghimpi sunt mai pretenţioase atât faţă de apă, cât şi faţă de sol. 35.3. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor Măceşul se înmulţeşte prin seminţe, prin butaşi şi prin altoire. Pe cale generativă se înmulţeşte în scopuri de ameliorare şi pentru producerea portaltoilor. Seminţele se extrag din fructe aflate în prepârgă, se stratifică şi se seamănă toamna sau primăvara foarte devreme. Puieţii sunt buni de plantat după doi ani, iar când se folosesc ca portaltoi, după un an. 514
Butăşirea se practică în verde, în uscat, sau din porţiuni de rădăcină. Butaşii se înrădăcinează în spaţii special amenajate. Altoirea se practică mai ales la speciile fără ghimpi. Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor Lucrările pregătitoare sunt asemănătoare cu a celorlalte specii. Măceşul se va planta cu precădere pe terenurile improprii altor arbuşti, pe cele frământate (ca arbust antierozional), de-a lungul împrejurimilor plantaţiilor, în zone limitrofe canalelor de colectare şi evacuare a apelor etc. Distanţele vor fi de 2-3 m între rânduri şi de 1-1,5 m pe rând. Epoca optimă de plantare este toamna. În zonele umede plantarea se poate face şi primăvara devreme. După plantare, măceşul se va scurta la 2-3 muguri bine formaţi şi se va muşuroi. Datorită vigorii şi portului erect, măceşul se conduce sub formă de tufă liberă, formă de coroană indicată pe terenurile frământate şi pe pantele neamenajate. În plantaţiile mai mari este mai eficient gardul fructifer realizat în timp, prin reţinerea tulpinilor cu poziţie bună pe direcţia rândurilor şi îndepărtarea celor dispuse spre interval. Tăierile de fructificare au ca scop menţinerea unui număr suficient de tulpini productive (de 2 ani), precum şi a celor de 1 an, ce vor asigura rodul în anul următor. De asemenea, se vor înlătura tulpinile de 3 ani ce au rodit, cele uscate, prea dese, bolnave etc. Întreţinerea solului se menţine la început ca ogor lucrat, după care intervalele se pot înierba, cosi şi mulci. Fertilizarea – se face numai pe solurile deficitare în elemente nutritive şi numai dacă nu s-a efectuat la plantare. Aceasta se va repeta odată la 3-4 ani. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ale măceşului sunt: făinarea (Sphaerotheca pannosa), boala petelor negre, rugina (Phragmidium disciflorum), iar dintre dăunători sunt: musca măceşelor (Pterandaus rosae) şi cicada trandafirului (Typhlocyba rosae). Atacul acestor boli şi dăunători asupra măceşului sunt de regulă sub pragul economic. Tratamentele se vor efectua după constatarea atacului. Recoltarea fructelor se face la maturitatea optimă când se acumulează un maxim de vitamina C. Măceşele se recoltează în ambalaje de capacitate mică. Dacă nu se prelucrează imediat, se pot păstra 20-30 zile în spaţii bine aerisite şi ventilate. Se pretează şi la uscare.
515
CAPITOLUL 36 CULTURA LĂMÂIULUI Citrus limonium Buru,
Fam. Rutaceae
36.1. Importanţa, originea şi aria de răspândire Lămâiul este o plantă subtropicală care vegetează continuu. În condiţiile din ţara noastră, lămâiul nu poate rezista neprotejat peste iarnă. De aceea, cultivarea lămâiului la noi în ţară este mai dificilă, nu se poate extinde în scop comercial, dar se practică de câtre amatori în vase de vegetaţie cu adăpostirea peste iarnă a plantelor în spaţii protejate. Lămâiul se cultivă în special pentru efectul său decorativ prin prezenţa frunzelor în tot cursul anului, a florilor albe, plăcut mirositoare şi a fructelor de culoare galbenă la maturitate. Fructele au o deosebită valoare dietetică, terapeutică şi alimentară. Sunt recomandate în tratamentul multor afecţiuni: infecţii, anemii, gripe, migrene, hipertensiune, reumatism, arteroscleroză etc. (Vohret, 1986). Importanţa fructelor este dată de conţinutul acestora: vitamina C (60-160 mg %), vitamina A, B1, B6, PP, E etc, acid citric (3,5-7,2%), substanţe minerale (K, Ca, P, Mg, Fe), etc. Coaja lămâiului şi lăstarii tineri conţin de asemenea, multe vitamine şi principii bioactive. În condiţii tehnologice şi ecologice normale lămâiul produce mult şi constant. Originea lămâiului este în zona subtropicală, de unde cultura s-a extins atât cât i-au permis condiţiile ecologice. În prezent, se cultivă pe suprafeţe mari în Italia, Grecia, Turcia, Spania, Mexic, India, Argentina, Brazilia, SUA, Franţa etc. În România se cultivă numai în spaţii protejate. 36.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii şi soiuri Pe plan mondial există mai multe specii care stau la originea soiurilor şi portaltoilor de lămâi. Cele mai importante sunt: Citrus limonium, Citrus sinensis sau Citrus medica. Ca portaltoi se mai foloseşte în special pentru lucrări de ameliorare şi specia Poncims trifoliata. 516
Pentru zonele subtropicale favorabile culturii lămâiului există create foarte multe soiuri. În cultura protejată, numărul de soiuri este mai restrâns, fiind condiţionate în special de vigoarea pomilor, care trebuie să fie cât mai redusă. Dintre soiurile vechi amintim: Mager, Lisbona, Villa Franea, Genova etc. Particularităţi de creştere şi fructificare În locurile de origine lămâiul creşte ca o plantă arborescentă de talie medie spre mare. În condiţii de spaţiu protejat lămâiul creşte ca un arbust cu o talie de 1,52,5m, coroana fiind dirijată în funcţie de spaţiul disponibil. Sistemul radicular nu are perişori absorbanţi ci doar micorize, de aceea, transplantarea se va face cu cât mai mult pământ. În caz contrar, prinderea şi refacerea sistemului radicular şi a plantei în general se face greu. Partea epigee este formată dintr-un trunchi scurt 20-30 cm, din care pleacă 3-4 ramuri principale de culoare cenuşie, pe care se vor forma ramificaţii de ordinul II şi III şi formaţiuni de rod. Ramificarea se provoacă prin scurtări ca şi la ceilalţi pomi. Lăstarii au culoare verde, sunt muchiaţi, pot avea sau nu spini. Frunzele sunt simple, cu peţiolul aripat, persistente, servesc şi ca organe de depozitare a substanţelor de rezervă. Frunzele se reînoiesc treptat în timp de 2-3 ani. Florile sunt hermafrodite, în general autofertile, de culoare albă sau cu nuanţe violacee, fin parfumate, ce înfloresc aproape în tot timpul anului. Fructul este o hesperidă (bacă specială) de mărime mijlocie sau mare (80160 g), sferic sau elipsoidal, cu coaja de culoare galbenă deschis, netedă sau cu glande ce conţin uleiuri volatile. Pulpa fructului este compartimentată şi cuprinde pungi membranoase ce conţin un suc bogat în acid citric, vitamina C şi alte elemente. Seminţele sunt albe, ovoidale şi au mai mulţi embrioni, din care numai unul zigotic. Fructificarea începe la 3-5 ani în cazul lămâiului altoit şi la 8-10 ani în cazul celui înmulţit generativ. Pomii sunt longevivi, trăiesc 50-60 ani, dar producţia maximă se obţine la vârsta cuprinsă între 20-40 ani. Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura normală creşterii şi rodirii lămâiului este cuprinsă între 16-18ºC şi 26-28ºC. La 5-7ºC vegetaţia stagnează, iar sub 0ºC plantele pierd frunzele şi fructele tinere. La -7 ... -9ºC plantele sunt distruse total. Este foarte sensibil la curenţii reci de aer. De asemenea, aerul cald şi uscat din vecinătatea surselor de încălzire este dăunător lămâiului. Pe timpul verii, plantele pot fi scoase din spaţiile protejate în spaţii deschise, în primele săptămâni plantele se vor feri de razele directe ale soarelui sau de brume. 517
Lumina este deosebit de importantă pentru această specie, de aceea plantele se vor amplasa în locuri bine luminate. Lumina se corelează foarte bine cu temperatura. La o temperatură de 4-7ºC procesele metabolice sunt foarte reduse, iar planta poate suporta chiar semiîntunericul. În asemenea condiţii, poate fi păstrat 2-3 luni. Apa este un factor indispensabil pentru cultura lămâiului. Solul trebuie menţinut umed, la 60% din capacitatea de câmp. Nu suportă excesul de apă în vasul de vegetaţie. Udările se vor face zilnic în cazul vaselor mici sau la 2-3 zile în cazul vaselor mari. Solul - trebuie să aibă o reacţie uşor acidă (pH = 5,8-6,8) şi să fie potrivit de reavăn, dar fertil şi permeabil. Periodic solul din vase se schimbă, de fapt se mută în vase mai mari cu tot cu cel precedent. 36.3. Particularităţi tehnologice Producerea materialului săditor se face pe cale generativă şi vegetativă prin butaşi sau altoire. Seminţele extrase din fructele mature se seamănă imediat sau într-un interval de 10-12 zile în ghivece mici, umplute cu un amestec de pământ format din două părţi pământ de ţelină, o parte mraniţă şi o parte nisip. În ghiveci se seamănă 2-3 seminţe iar solul se menţine reavăn. După răsărire (30-35 zile) în ghiveci se reţine o singură plantă, care se poate transplanta sau altoi. Altoirea se face cu 1-2 muguri luaţi de pe lăstari tineri de la plante valoroase. Momentul altoirii este de la începutul primăverii până către sfârşitul verii, atunci când circulaţia sevei este maximă. La 2-3 săptămâni după prinderea altoiului se vor desface legăturile şi se va elimina partea de plantă de deasupra altoiului. Butăşirea se face cu porţiuni de lăstari lignificaţi lungi de 18-20 cm, cu 2-3 frunze cu limbul redus legate în jurul butaşului. Butaşii se pun la înrădăcinat în spaţii cu umiditate relativă foarte ridicată. Formarea coroanei În încăperi cu spaţiu suficient, lămâiul se va conduce cu coroană globuloasă. Pentru aceasta, lăstarii se scurtează la 30-40 cm, aceştia se vor ramifica. Ramurile noi se vor scurta din nou la 30-35 cm, pentru a provoca noi ramificaţii. Lucrarea va continua până la formarea a 3-4 ramuri principale, fiecare cu câte 3-4 ramuri de ordinul II ş.a.m.d. (fig. 36.1.). Pentru spaţii înguste se va putea alege o formă de coroană aplatizată care are şi un deosebit efect decorativ (fig. 36.2.). Tăierile de întreţinere au ca scop echilibrarea coroanei, eliminarea ramurilor de prisos sau cu poziţie incorectă, a lăstarilor lacomi dacă aceştia nu completează un spaţiu degarnisit. 518
Lăstarii au într-un an 2-3 valuri de creştere. În situaţia când pomul înfloreşte şi leagă prea mult, atunci din fiecare 2-3 ramuri una se scurtează cu 1/3 în momentul apariţiei bobocilor, provocându-se apariţia de noi lăstari care vor rodi în anul următor.
Fig. 36.1. - Formarea treptată a unei coroane globuloase la plantele de lămâi cultivate în vase de vegetaţie în cazul unor spaţii interioare largi (după M. Cotorobai, 1996)
Fig. 36.2. - Formarea treptată a unei coroane la plantele de lămâi cultivate în spaţii înguste (după M. Cotorobai)
519
Fertilizarea se face periodic cu îngrăşăminte chimice complexe de cele mai multe ori dizolvate în apă (0,5 %). Primăvara şi vara fertilizarea se poate face odată la 2-3 săptămâni, iar în celelalte anotimpuri adată la 1-2 luni cu doze mai moderate. Cantităţile de îngrăşăminte vor fi corelate cu volumul plantei şi cu volumul de sol din vas. Irigarea se va face diferenţiat în funcţie de temperatură şi de starea fiziologică a plantei. Astfel, vara se va uda odată la 2-3 zile, încât solul să fie în permanenţă reavăn. În anotimpul rece udările vor fi mult mai rare, la 1-2 săptămâni. Udarea se va face cu apă potabilă, la temperatura camerei. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principalele boli ce s-au întâlnit la lămâi sunt: bacteriozele şi putregaiul rădăcinilor, iar dintre dăunători cei mai periculoşi sunt păduchii ţestoşi şi păianjenii roşii. Pentru combaterea acestora se vor efectua tratamente cu pesticide. Se va acorda o atenţie deosebită tratamentelor cu insecticide în spaţiile de locuit. Iernarea lămâiului - se poate face în mai multe moduri: - la rece (4-7ºC şi lumină difuză) în pivniţe, beciuri etc, unde se udă foarte puţin cu apă călduţă; - la cald (14-16ºC şi lumină normală), se udă la 10-12 zile odată şi se fertilizează odată pe lună. Maturarea fructelor se face foarte eşalonat, începând din toamnă şi continuâd până primăvara. Fructele se ţin foarte bine pe ramură. Recoltarea are loc atunci când fructele au culoarea galbenă. Dacă nu se recoltează în această fază, fructele încep să se înverzească din nou, pot chiar să-şi continue creşterea şi pot rămâne pe plantă 2-3 ani.
520
CAPITOLUL 37 CULTURA SMOCHINULUI Ficus carica L.
Fam. Moraceae
37.1. Importanţă, origine şi aria de răspândire Smochinul este o plantă de zonă subtropicală, unde se cultivă pe suprafeţe mari. Această specie se cultivă pentru fructele sale deosebit de valoroase şi echilibrate. Fructele se consumă în stare proaspătă, semiindustrializate sau industrializate sub formă de gemuri, dulceţuri etc. Valoarea alimentară a fructelor este dată de conţinutul lor în zahăr (10-25%), acizi (0,1-0,4), substanţe pectice (1,3%), grăsimi (6,7%), celuloză (1,6%), substanţe minerale (Ca, Fe, etc), Vitamine (A, B, C). Originea Originea speciei este destul de incertă, unii cercetători o consideră în Arabia, alţi în Asia Mică unde mai creşte şi în prezent în stare sălbatică. Plinius cel Bătrân menţionează această specie şi în Peninsula Italiei. Plantaţii mai mari se întâlnesc în Asia Mică, ţările din bazinul mediteranean, America, Asia şi Africa. Producţia mondială de smochine este de cca. 1 milion tone, din care 580 mii tone se obţin în Europa, 250 mii tone în Asia, 160 mii tone în Africa, cu o dinamică în scădere faţă de anii '70-'80. Ţări mari producătoare sunt: Portugalia, Grecia, Turcia, Italia, Algeria, Maroc, Egipt, etc. În ţara noastră smochinul a fost introdus încă din antichitate. Cu toate acestea, datorită condiţiilor ecologice necorespunzătoare, cultura smochinului se practică numai la nivel de amatori, în zonele cu microclimat mai blând, din sudvestul ţării, în sud şi în Dobrogea.
521
37.2. Particularităţi biologice şi ecologice Specii care au contribuit la formarea soiurilor Familia Moraceae din care face parte şi smochinul cuprinde peste 1000 de specii, din care cele mai multe au fructe consumabile. Dintre acestea cele mai importante sunt: Ficus carica L, originară din Asia Mică, are flori unisexuate cu un singur gineceu. Alte specii sunt: Ficus geranifolia Miq, Ficus palmata care stă la originea smochinului cultivat, Ficus pseudocarpica, Ficus serata, Ficus sycomans L., care produce 4-6 recolte pe an şi Ficus sakalovarum care produce fructe mari şi gustoase (M. Botez şi colab. 1984). În ţara noastră, în prezent, extinderea culturii acestei specii este condiţionată de: - crearea soiurilor mai rezistente la temperaturi scăzute; - precocitate şi timpurietate; - fructe de calitate. În colecţiile de la SCPP Mehedinţi şi de la Universitatea din Craiova există peste 100 de selecţii de smochin. Sortimentul de soiuri Soiurile de smochin se împart în 4 grupe după tipul de flori: 1. Grupa smochinilor Adriatici cu flori unisexuat femele lung pistilate, nu se polenizează şi seminţele nu germinează, fructul se dezvoltă partenocarpic. 2. Grupa smochinilor de Smirna au flori unisexuate femele, care se polenizează numai cu polen de Caprificuşi aduşi de insecta Blastophaga. 3. Grupa smochinilor San Pedro dau două recolte pe an: prima se dezvoltă partenocarpic iar cea de a doua se formează în urma polenizării cu polen adus de pe Caprificuşi. 4. Grupa Caprificuşi cuprinde smochinii polenizatori, cu flori femele scurt pistilate, flori staminate şi flori mascule. Aceştia dau trei recolte pe an. În ţara noastră, în cultură, se întâlnesc numai smochini din grupa Adriatica. Cele mai răspândite soiuri româneşti sunt: Drobeta 1, Drobeta 3, Sviniţa, Caracal 3, iar străine: De Portugalia, Dotatto, Colimirna, Curmala (Datta), De Crimeea 158 (De Iulie), De Soci nr. 4, San Pedro, De Adriatica. Particularităţi de creştere şi fructificare În zonele subtropicale smochinul creşte ca un pom propriu-zis cu înălţimea de 8-10 m. În ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă de 2-3 m. Sistemul radicular - este superficial dar ramificat, marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm. 522
Tulpinile - sunt netede, cu cicatrici mari în locurile de unde au căzut fructele. Lăstarii sunt groşi, fragili, cu multă măduvă şi au lungimi de 25-70 cm. Frunzele sunt mari, poliforme, întregi sau palmate cu 3-7 lobi. Mugurii pot fi solitari (cei vegetativi) sau grupaţi câte 2-3 vegetativi şi floriferi. Din mugurii florali apare o inflorescenţă, numită siconă, care are aceeaşi formă ca şi fructul în interiorul căreia se află florile. Smochinul este o plantă unisexuat dioică. Fructul la smochin este o siconă (fruct fals), formată în întregime din ţesut peduncular vegetativ. Seminţele sunt în număr foarte mare în interiorul siconei. Smochinul este o specie precoce, fructifică, încă din anul al doilea de la plantare, trăieşte mult (80-100 ani), (fig. 37.1.).
a
b
Fig. 37.1. - a - tulpină cu fructe; b - fructificarea smochinului; (după G. Mihăescu)
Cerinţele faţă de factorii ecologici Temperatura. Smochinul este foarte sensibil la ger, necesitând în timpul perioadei de vegetaţie o sumă termică de 3500-4000ºC. În perioada repausului rezistă până la -12 ... -15ºC. Lumina este un factor faţă de care smochinul are cerinţe foarte mari. Apa. Faţă de apă smochinul are pretenţii moderate, cultura reuşind bine în zone cu 600-700 mm precipitaţii anual. Solul nu pune probleme deosebite în cultura smochinului, aceasta reuşind bine atât pe soluri pietroase, granitice cât mai ales pe cele lutoase sau lutonisipoase, calde, permeabile, fertile. Nu reuşeşte pe lăcovişti şi sărături. 523
37.3. Particularităţi tehnologice Smochinul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni, altoire, despărţirea tufelor sau foarte rar (experimental) pe cale generativă. Înfiinţarea plantaţiilor se va face numai în zone ce pot satisface cerinţele acestei specii faţă de căldură. Pregătirea terenului se face în general ca şi la celelalte specii. Distanţele de plantare sunt de 4-5 x 3-4 m. Plantarea se va face primăvara. Forma de coroană cea mai utilizată este cea de tufă cu 4-5 tulpini ce cresc din zone coletului. Smochinul se mai poate conduce subformă de pom propriu-zis cu trunchi scurt 30-40 cm sau sub formă de cordon orizontal cu un trunchi de 20-30 cm. Tăierile de fructificare şi de întreţinere sunt relativ simple şi se rezumă la scurtarea ramurilor lungi ce depăşesc 70 cm, îndepărtarea ramurilor bătrâne, degarnisite şi lăstarii lacomi etc. Întreţinerea solului se face de regulă ca ogor lucrat, sau mulcit. Fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice 20-30 t la 3-4 ani şi cu îngrăşăminte chimice anual 80-100 kg/ha azot, 60-80 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu. Irigarea asigură sporuri importante de recoltă, deşi smochinul este destul de rezistent la secetă. Se vor aplica udări repetate cu cantităţi mici de apă 300-400 kg/ha pentru a se umecta solul până la 20-40 cm. Protejarea plantelor peste iarnă este o lucrare obligatorie în ţara noastră. Există mai multe metode: - aplecarea tulpinilor până aproape de sol şi acoperirea acestora cu diferite materiale şi pământ; - muşuroirea bazei tulpinilor; - învelirea cu diferite materiale a întregii plante. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Principala boală este antracnoza, iar ca dăunători ai smochinului sunt: puricii frunzelor (Homotema ficus), omida (Simactis nemorana), carii (Hipoborus ficus), păduchii, nematozii etc. Recoltarea fructelor Smochinele sunt fructe ce nu-şi mai continuă maturarea după recoltare, de aceea, momentul optim de recoltare trebuie ales cu grijă. Acesta depinde de destinaţia fructelor. Astfel, pentru consumul în stare proaspătă, pentru prepararea gemurilor sau pentru deshidratare smochinele se recoltează la maturitatea deplină. În unele situaţii, atunci când sunt destinate deshidratării fructele se pot lăsa pe plantă până se stafidesc. Fructele sunt foarte perisabile, de aceea, se recoltează în ambalaje de capacitate mică, ce se vor manipula şi depozita cu grijă, altfel în 1-2 zile se depreciază.
524
BIBLIOGRAFIE Andrieş N., 1996- Euras - soi nou de pere de iarnă. Revista Hortinform nr. 1/22. Amzăr Valentina, 1995 – Măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor în sectorul pomicol pe timpul iernii. Revista Hortinform nr. 1/36, 2/36. Amzăr Valentina, 1995 – Complexul fitosanitar în livadă recomandat pentru luna aprilie. Revista Hortinform nr. 4/38. Amzăr Valentina, 1995 – Complexul fitosanitar recomandat în livadă, în luna mai. Revista Hortinform nr. 5/35. Baldini E., 1988 - Arboricultura generale. Coop.libr.univ. Bologna. Babuc, V., 1995- Realizări şi perspective în sporirea productivităţii plantaţiilor intensive de măr, Lucrări şt., Seria Horticultură, vol 38. Balan V., Cimpoieş Gh., Barbăroşie M., 2001 - Pomicultura, Editura Museum Chişinău. Balan V., Peştean A., 1995- Contribuţii la stabilirea distanţelor de plantare la măr, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Barbăroşie M., Banu, V., 1995 - Particularităţile culturii coacăzului negru în Moldova, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Bălan Viorica, Ivaşcu Antonia, 1992 – Tăierile de vară la cais. Revista Hortinform 6/13. Bălan Viorica, Ivaşcu Antonia, 1993 - Soiuri timpurii de cais, piersic şi nectarin. Revista Hortinform nr. 7/16; 8/16. Bădescu Gh., 1978- Perspectivele culturii arbuştilor fructiferi în zona premontană a ţării, Rev. Horticultura nr.4. Bădescu Cristina şi colab., 1998- Afinul de cultură, un arbust valoros pentru zonele colinare şi submontane din România. Rev. Hortinform nr. 2/16,. Bodi I., Istrate M., 1987- Comportarea în livadă intensivă a unor soiuri de cais altoite pe zarzăr şi piersic, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3. Bodi I., Istrate M., 1987 - Influenţa portaltoiului asupra creşterii pomilor şi a producţiei de fructe la unele soiuri de vişin, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 3. Bodi I., 1975- Rezultate preliminare obţinute în livezi superintensive de măr, Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 2. Botez M., Bădescu Gh., Botan A., 1984 - Cultura arbuştilor fructiferi, Editura Ceres Bucureşti. Botu I., 1987- Cultura intentivă a alunului, S.C.P.P. Vâlcea, Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti. Botu M., Achim Gh., 2001- Realizări şi perspective în cultura nucului. Revista Hortinform nr. 6/106. 525
Bogoescu M., Ana Grigore, 2000 - Posibilităţi de reducere a pierderilor prin putrezire la mere, pe durata păstrării. Revista Hortinform nr. 9/33. Branişte N., 1984 - Polenizatorii recomandaţi pentru soiurile zonate de păr şi măr, Rev. de Horticultură nr.3. Branişte N., 1981- Realizări privind obţinerea de noi soiuri de măr şi păr rezistente la făinare, Rev. de Horticultură, nr. 2. Branişte N., 1995- Ameliorarea mărului în România. Revista Hortinform nr. 6/33. Branişte N., 1993 – Părul în România şi ţările estice. Revista Hortinform nr. 7/7. Branişte N., 1994 – Castanul comestibil. Revista Hortinform nr. 6/26. Branişte N., 2000- Sortimentul de măr şi păr - perspective. Revista Hortinform nr. 6/18. Branişte N., 2001- Probleme actuale ale ameliorării plantelor horticole, cu referire la aspcte specifice plantelor pomicole. Revista Hortinform nr. 3/103. Branişte N., 1996 - Stadiu actual al cercetărilor privind crearea de noi soiuri şi promovarea lor în producţie pomicolă. Revista Hortinform nr. 12/100. Budan S., Grădinariu G., 2000 - Cireşul. Editura "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi. Budan S., 1995 – Noi soiuri de cireş, vişin şi cireş amar. Revista Hortinform 1/34, 2/34. Butură V., 1979 - Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. Burzo I., 1986 - Fiziologia şi tehnologia păstrării produselor horticole, Editura tehnică, Bucureşti. Butuam Galia şi colab., 1998 - Smochinul, în decorul peisagistic timişorean. Revista Hortinform nr. 1/15. Butuc Mădălina, 2001 - Ameliorarea prunului - realizări şi perspective. Revista Hortinform nr. 9/109. Cachiţă-Cosma Dorina, 1987 – Metode “in vitro” la plantele de cultură. Editura Cres, Bucureşti. Candela A., 1990- L’irigation fertilisante, L’arboriculture fruitiere, nr. 433. Cârdei E., 1992 - Contribuţii privind fitoprotecţia speciilor seminţoase, Cercetări Agronomice în Moldova, Vol.2. Ceauşescu I., Negrilă A., Isac Il., Lazăr A., 1986 - Pomicultură, Bucureşti, Editura Ceres. Cepoiu N., 1994- Înfiinţarea unei plantaţii pomicole, Editura. Ceres, Bucureşti. Cepoiu N., 1996 - Tăierea pomilor în repausul vegetativ. Revista Hortinform nr. 12/100. Cepoiu N., Monica Murvai, 1991 - Pomicultură lucrări practice, Lito. Univ. de Ştiinţe Agricole Bucureşti. Cimpoieş Gh., 1995- Desăvârşirea tăierii mecanizate a pomilor de măr, Lucrări şt. U.A.I., Seria Horticultură, vol 38. Cimpoieş Gh., Bucarciuc V., Caimacan I. - Soiuri de măr. Editura Ştiinţa Chişinău. 526
Cimpoieş Gh., 2000 - Conducerea şi tăierea pomilor. Editura Ştiinţa Chişinău. Cireaşă V., Drobotă Gh., Drobotă Mari-Ann, 1990 - Pomicultură generală îndrumător de lucrări practice, Lito. U.A.I. Cireaşă V., 1995 - Pomicultură generală-curs lito. U.A. Iaşi. Cociu V., 1993 - Cultura piersicului în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V., 1993 - Caisul, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V. şi colab., 1994 – Modernizarea sortimentului de prun în România. Revista Hortinform nr. 1/12. Cociu V., 1974 - Nectarinele, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V., 1990 - Soiurile noi - factor de progres în pomicultură, Editura Ceres, Bucureşti. Cociu V., Oprea Şt., 1989 - Metode de cercetare în ameliorarea plantelor Pomicole, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cociu V. şi colab., 1997 - Prunul, Editura Comphys. Cociu V. şi colab., 1999 - Progrese în ameliorarea plantelor horticole,vol. I, Pomicultura, Editura Ceres, Bucureşti. Cepoiu N., 2001- Pomicultură aplicată, Ed. Ştiinţelor Agricole, Bucureşti,. Cocucci S. et colab., 1990- Fruit developement, calcium level and Bitter pit in apple, Adv. Hort. nr.3. Constantinescu N., Negrilă A., Ghena N. 1967- Pomicultură, Editura Agro Silvică, Bucuresti. Corellie Sansavini, S., 1988- Tipoologia ed Efficienza productiva degli impianti frutticoli, Riv. di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol.50. Cornelia Parnia, Coman S., Niculina Burloi, 1989- Conducerea creşterii şi rodirii speciilor pomicole sâmburoase, Editura Ceres Bucureşti. Cotorobai M., 1996- Lămâiul cultivat în locuinţe. Revista Hortinform nr. 12/19. Cotorobai M., 1994 – Tăieri de întreţinere a coroanei la pomii fructiferi. Revista Hortinform nr. 1/20. Cotorobai M., 1995 – Tăieri de iarnă în livezi. Revista Hortinform nr. 3/39. Darbellay C. et colab., 1995- Influence de la Charge sur la croissance vegetative et sur l’alternance, Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic. vol 27. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1992 - Agrochimie Horticolă, Editura Academiei, Bucureşti. Dascălu M., Dominte Tatiana, 1996 - Studiul unor arbuişti ornamentali ale căror fructe pot fi valorificate: Sorbus aucuparia L. var. edulis Dieck. şi Rosa canina L. var inermis, Lucr. şt., Seria Agronomie, vol. 38. Drăgănescu E., 1996 - Pomologie, Editura Mirton Timişoara. Drobotă Mari-Ann, 1986 - Cultura smochinului în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti. Drobotă Gh. şi colab., 1991- Cultura Prunului, Editura Ceres, Bucureşti. Drobotă Mari-Ann, 1996- Pomicultură, curs, lito., U.A.M.V. Iaşi. Duţu I., Parnia P., Mazilu C., 1988- Realizări şi perspective în domeniul ameliorării portaltoilor, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti nr. 15. 527
Dumitru Liana Melania, 2000 - Cercetări privind sortimentul de piersic la S.C.P.P. Constanţa. Revista Hortinform nr. 10/98. Diaconeasa M. şi colab., 2000 – Rezultate privind cultura prunului pe diferite moduri de amenajare a terenului în pantă. Revista Hortinform 10/21. Evenquez M. et colab., 1988- Incidences des tailles en vert sur le pommier, Revue Suisse Vitic., Arboric., Hortic., vol. 20. Filiberto Loreti, 1999 - Attuali conoscenze sui principali portimesti degli da frutto, Revista di Frutticoltura e di ortofloricoltura, vol. LVI No. 9. Gautier, M., 1987- La culture fruitiere, volum 1 L’arbre fruitier, Technique et Documentation (Lavoisier). Gautier, M., 1990- Le control de nutrition par diagnostic foliare, L’arboriculture fruitiere, nr. 433. Ghena, N. şi colab., 1977- Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. Ghena N., Branişte N., 2003 – Cultura specială a pomilor. Editura MATRIX ROM, Bucureşti. Gherghi, A. şi colab., 1983. - Biochimia şi fiziologia legumelor şi fructelor, Editura. Academiei, Bucureşti. Gherghi, A., 1994- Tehnologia valorificării produselor horticole vol I, II, Editura Paideia, Bucureşti. Gherman N. - Afinul - Vaccinium mirtillus L. Revista Hortinform nr. 4/35. Ghidra V., Mariana Dejeu, 2001 - Soiuri de păr obţinute la S.C.P.P. Cluj Napoca, Revista Hortinform nr. 5/105. Ghidra V., 1998 - Moment de răscrucere pentru pomicultura din România. Revista Hortinform nr. 2/20. Ghidra V. şi colab., 2000 – INA FESTIVAL – un nou soi de păr. Revista Hortinform 9/22. Glăman Gh., 1994- Cercetări privind stabilirea direcţiilor de sporire a eficienţei economice în producţia pomicolă din România, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti nr. 39. Glăman Gh., 1994 – Problematica culturii prunului. Rev. Hortinform 7/12. Godeanu I., Popescu M., 1978 - Influenţa factorilor asupra rodirii nucului, Analele Univ. din Craiova, Seria Horticultură, vol. IX. Godeanu I., Baciu A., 1995 – Nucul – situaţia sa actuală. Revista Hortinform 1/33, 2/33. Grădinariu G. şi colab., 1995- Cercetări privind relaţia existentă între diferite variante de fertilizare şi creşterea fructelor, Analele U.A.I., seria Horticultură vol.-38. Grădinariu G. şi colab., 1995- Cercetări privind răritul chimic al merelor, Analele U.A.I., seria Horticultură 38. Grădinariu G. şi colab., 1992- Cercetări privind stabilirea procesului tehnologic de valorificare superioară a nucilor. Cerecetări Agronomice în Moldova, vol 2. 528
Grădinariu G. şi colab., 1992- The influence of some macro and microelements of the quality and crops of the main apple varieties in Moldova, Revue Romanian Society of Biominerals, vol 1. Grădinariu G., Cireaşă V., Istrate M., 1995 - Cercetări privind comportarea unor soiuri de măr rezistente la boli în condiţiile din N-E României, Analele Universităţii Agrare Chişinău, Rep. Moldova. Grădinariu G., Istrate M., 1996 - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, curs lito., U.A.M.V. Iaşi. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., 1998 - Pomicultura, Ed. Moldova Iaşi. Grădinariu G., 2003 - Pomicultură specială. Ed. "Ion Ionescu de la Brad" Iaşi. Hoza D., 2000- Pomologie, Editura Prahova. Iancu M. şi colab., 1994 - Unele particularităţi ale fertilizării la măr, Creşterea şi fructificarea pomilor, Lucr. Şt. ICPP Piteşti, vol XVII. Iftimie D.,1977 - Studiul în colecţie a unor soiuri de coacăz negru în condiţiile din zona subcarpatică a Moldovei, Lucr. şt. ICPP Piteşti, vol V. Isac Maria, 1986 –Înmulţirea “in vitro” a unor portaltoi de cireş şi vişin. Prezent şi perspectivă în cultura cireşului şi vişinului. S.C.P.P. Caransebeş. Istrate M., Rominger E., 1992 - Comportarea unor soiuri de măr cu rezistenţă la rapăn şi făinare în condiţiile din N-E Moldovei, Cercetări Agronomice în Moldova, vol.2. Istrate M., Rominger E., 1995 - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de cais pentru zona de N-E a Moldovei. C.A.M., vol.1-2. Ivan I. şi colab., 1992 - Selecţii de perspectivă la măr obţinute la S.C.P.P.Bistriţa, Lucrări ştiinţifice ale I.C.P.P. Piteşti vol XV. Lazăr Gh. şi colab., 1984 - Întreţinerea solului în livezile intensive de măr, situate pe terenurile în pantă, în condiţiile din N Moldovei, Cercetări Agronomice în Moldova, nr. 3. Lazăr A., Popa I., Gallov A., 1989 - Particularităţile tehnologiei de cultură a castanului comestibil, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, A.S.A.S. Lemaine F. et colab., 1989 - Teneurs foliaires est N, P, K, Ca, Mg, B,recontrees dans le neyes de pommieres Golden delicious du Maine et Loire, L’arboriculture fruitiere, nr.2. Lespinasse J.M., Delart J.F., 1994 - Le verger de pommieres, conduire ou tailler?, Revue Suisse Vitic. Arboric. Hortic. 26. Lespinasse J.M., 1980 - La conduite du pommier. Centre Technique interprofessional des fruits et legummes, Paris. Liacu A., 1974 - Pomicultură generală (partea I şi II), lito. U.A. Iaşi. Loretti F., 1988- Presente e futuro dei portimmesti degli alberi da frutto, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, vol. 1-2. Maxim Janoslava Olga, 1999 - Socul. Revista Hortinform nr. 4/36. Mladin Gh., Paula Mladin., 1992 - Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii restrânse, Editura Ceres, Bucureşti. Mladin Paulina şi colab., 1997- Soiuri româneşti de zmeur. Revista Hortinform nr. 8/20. 529
Maria Elena, Ceauşescu, Vieru, R., Teodorescu, Al., 1982 - Cultura şi valorificarea căpşunului, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu G., 1977- Pomicultură specială, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu G., Bădescu, Gh., 1985 - Pomicultura zonelor înalte, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu G., 1980 - Zonarea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi, Lito. U.A. Bucureşti. Mihăiescu G., 1986 - Ghid pentru meseria de pomicultor, Editura Ceres, Bucureşti. Mihăiescu Gr., 1999 - Zmeurul şi murul fără ghimpi. Revista Hortinform nr. 6/15. Miliţiu I., 1980 - Ecologia speciilor fructifere în plantaţiile intensive şi superintensive - Lumina, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, B.A. Documentare curentă, Bucureşti. Milică C. I., 1983 - Substanţe bioactive în horticultură, Editura Ceres, Bucuresti. Movileanu M., 1989 - Crearea şi selecţia de portaltoi vegetativi pentru cireş şi vişin, Lucrări şt. I.C.P.P. vol XIII. Movileanu M., 2000 - M.F. 5 - Un nou portaltoi vegetativ, de măr de vigoare mijlocie cu ancorare bună în sol. Revista Hortinform nr. 9/37. Movileanu M., 2001 - M.F. 10 - Un nou portaltoi vegetativ de măr de vigoare mică cu ancorare bună în sol. Revista Hortinform nr. 11/111. Mugur Silvia, 1999 - Situaţia actuală a piersicului Dwarf şi semi Dwarf la staţiunea pomicolă Bihor-Oradea. Revista Hortinform nr. 8/39. Neagu Tr.şi colab., 1979- Cu privire la mecanizarea lucrărilor în cultura intensivă şi superintensivă a pomilor, Lucrări şt., U.A.I., vol 23. Nica Stelian, 1993 – Înfiinţarea plantaţiilor pomicole. Revista Hortinform nr. 9/18. Ortiz C. şi colab., 1975- Influiencia del tiempo del recolencion sobre la conservacion frigorifica de manzana, Analele I.N.J.A., nr. 2. Parnia P. şi colab., 1984- Pepiniera pomicolă, Editura Ceres, Bucuresti. Parnia P., Mladin Gh., Duţu I., Wagner St., 1992 - Producerea, păstrarea şi valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic, Editura Ceres, Bucureşti. Petre L. şi colab., 2000 - Soiul nou de vişin - De Botoşani. Revista Hortinform 9/23. Petre L., Rominger E., 2000 – Soiuri noi de cireş amar create la SCPP Iaşi. Revista Hortinform 2/40. Petre L., Rominger E., 2000 – Soiuri noi de nuc create la SCPP Iaşi. Revista Hortinform 3/25. Platon I. şi colab., 1995 - Tehnologia de cultură a cireşului cu referire specială la soiurile create la SCPP Bistriţa. Revista Hortinform nr. 8/39. Platon I., 1992 – Tăierea de vară a pomilor fructiferi. Revista Hortinform 3/19. Popa V., 1967- Două soiuri valoroase de trandafir pentru dulceaţă, Rev. de Horticultură, nr. 11. 530
Popescu M. şi colab., 1982 - Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucuresti. Popescu M. şi colab., 1992- Pomicultură generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucuresti. Raţi V., 1992 - Contribuţii la îmbunătăţirea sortimentului de măr pentru zona Bacău, Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti. Raţi V., Brânză D., Raţi Luminiţa, 1992 – Cultura cătinei la S.C.P.P. Bacău. Revista Hortinform 5/14. Raţi V., 2001 - Mărul pasiune şi afacere, Editura Moldavia Bacău. Roman, R., 1994 - Structura sortimentelor pomicole admise la înmulţire în anul 1994, Mapa documentară I.C.P.P. Piteşti, nr.38. Roman R., 1996 - Sortimentul de prun cultivat în România şi particularităţile lui privind polenizatorii. Revista Hortinform nr. 1/20. Roversi A., Mezzandri G., 1986 - Caractterizzatione di mele di diversa provenienza. La coltura del melo verso gli anni ‘90, Roma. Sansavini S. şi colab., 1977 - Le Mele "Golden-Simili", Indagine Monografica, Bologna. Sansavini, S. şi colab., 1986 - Confronto fra portimmesti nanizzanti e alberi micropropagati di pero, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr. 1 Gilino, Sansavini S. et colab., 1974 - Soluzionii agrochimiche e construttive per una frutticoltura protetta, Colture protette, 12. Schumacher R., 1989 - Die Fruchtbarkeit der Obstgehälze, Ulmer Fachbuch, Stuttgart. Stanciu N., 1997 - Tehnologia de cultură a trandafirului de dulceaţă. Revista Hortinform nr. 3/27. Şandru I., 1996 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Timişoara, Editura Helicon. Şchean V., 1999 - Soiuri de migdal. Revista Hortinform nr. 11/35. Şerbein Luca şi colab., 1998 - Ciprian - soi nou de măr la S.C.P.P. Voineşti. Revista Hortinform nr. 11/26. Tănăsescu N., 1993 - Consideraţii generale privind metoda de irigare prin picurare şi unele realizări în acest domeniu în pomicultura din România, Mapa documentară, I.C.P.P. Piteşti nr. 36. Teaci D. şi colab., 1985 - Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura Ceres Bucureşti. Teaci D. şi colab., 1976 - Fundamentarea pedologică a alegerii terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole. Rev. Horticultura nr.11. Toma C., 1970 - Căldura, factor de vegetaţie limitativ în zonarea culturilor agricole, Rev. de Horticultură nr.9. Topor D., 1962 - Contribuţii la problema culturii măceşului în R..S.R., Revista Pădurilor nr.3. Topor Elena, 1999 - Câteva recomandări pentru obţinerea de producţii ridicate şi constante la cais. Revista Hortinform nr. 6/17. 531
Tomescu I., Roman I., Blaja D., 1993 – Noutăţi în sortimentul de castan comestibil. Revista Hortinform nr. 11/31. Trillot M., Lavoissire Ch., 1993 - La taille du pommier, L’Arboriculture fruitiere, nr. 465. Trocme S. et Gras R., 1968 - Sol et fertilisation en arboriculture frutiere, Paris, Edit Penin. Turcu, E. şi colab., 1983 - Comportarea unor selecţii de soc în cultură intensivă, Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti Mărăcineni. Teodorescu A., 1994 – Tehnologia culturii căpşunului pentru obţinerea producţie de fructe din primul an de vegetaţie. Revista Hortinform nr. 1/25. Teodorescu A. 1996 - Cultura căpşunului în actualitate. Revista Hortinform nr. 6/26. Ţurcan I., 1996 - Perspectivele culturii cornului (Cornus mas L.) în Republica Moldova, Lucr. şt., Seria Horticultură, vol 38. Ţurcanu I., 2001 - Cornul, situaţia actuală şi perspectivele cultivării lui. Revista Hortinform nr.4/104. Voiculescu N., 1990 - Resursele minerale ale solului cu rol major în nutriţia speciilor pomicole, Revista Pomicultura, A.S.A.S. nr.1. Vasilescu V., 1993- Sortimentul de nuc în România. Revista Hortinform nr. 9/20. Vasilescu V., 1996 - Extinderea în cultură a castanului comestibil. Revista Hortinform 4/25. Westwood M.N., 1978 - Temperate zone pomology. Ed. W.H. Freeman and Comp., London. Wertheim, S.J., 1987 - Indizzi teecnici della coltura del melo e del pero in Europa, Rivista di Frutticoltura e di Ortofloricoltura, Italia, nr.8. *** - Lucrări ştiinţifice U.A.Iaşi.1980-2001. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti 1980-2001. *** - Lucrări ştiinţifice I.C.D.V.P.H. I-XXVII. *** - Buletine A.S.A.S. 1980-2000. *** - Cercetări agronomice în Moldova 1980-2001. *** - L’Arboriculture fruitieres, 1975-2000. *** - Pomicultura, viticultura şi vinificaţia Moldovei, 1980-2000. *** - Anuarul Statistic al României (1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 1992). *** - La situation mondiale de L’alimentation et l’agriculture 1990 O.N.U.F.A.O., Italia, 1991. *** - Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, 1999. *** - Hortinform - Revistă de Horticultură 1996-2001. *** - Pomologia României vol. 1-8, Editura Academiei Bucureşti, 1963-1967.
532
