UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
POMICULTURĂ GENERALĂ
Prof. univ. dr. MIHAI ISTRATE
-2009-
CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL
3 1.
-
DEFINIŢIA
ŞI
IMPORTANŢA
POMICULTURII .... 1.1. 1.2. 1.3.
Definiţii; Terminologie ............................................................ Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi ................ Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră .........................................................
5 5 6 9
CAPITOLUL 2. - CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE ...... 2.1. Clasificarea botanică ................................................................ 2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus ........................... 2.3. Clasificarea pomicolă ...............................................................
16 16 16 20
CAPITOLUL 3. - MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ............................ 3.1. Rădăcina ................................................................................... 3.2. Tulpina .....................................................................................
24 24 30
CAPITOLUL 4. - CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE ... 4.1. Perioadele de vârstă ................................................................. 4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole ............................................ 4.2.1. Perioada de vegetaţie ............................................................... 4.2.2. Perioada de repaus ...................................................................
47 47 50 51 64
CAPITOLUL 5. - ALTERNANŢA DE RODIRE .............................. 5.1. Cauzele alternanţei de rodire .................................................... 5.2. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire ........................
66 66 67
CAPITOLUL 6. - ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ....................................................... 6.1. Lumina ca factor de vegetaţie .................................................. 6.2. Căldura ca factor de vegetaţie .................................................. 6.3. Apa ca factor de vegetaţie ........................................................ 6.4. Aerul ca factor de vegetaţie ..................................................... 6.5. Solul ca factor de vegetaţie ...................................................... 6.6. Relieful şi distribuţia factorilor ecologici .............. CAPITOLUL 7. - ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA .....
69 70 74 78 81 82 88 90
CAPITOLUL 8. - PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ............................................................. 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră ......................................... 8.2. Organizarea pepinierelor .......................................................... 8.3. Asolamente folosite în pepinieră .............................................. 8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor .......................... 8.5.1. Producerea portaltoilor generativi ............................................ 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi ................................................................................... 8.6. Înmulţirea prin altoire .............................................................. 8.6.1. Sisteme şi metode de altoire .................................................... 8.6.2. Producerea ramurilor altoi .......................................................
1
96 96 96 97 98 99 101 107 117 117 118
8.6.3.
Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi .........................................
119
CAPITOLUL 9. - ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 9.1. Sisteme tehnologice pomicole ................................................. 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole ............................................ 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor ........................... 9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare .....................................................................................
133 133
CAPITOLUL 10.1. 10.2. 10.3 10.4. 10.5 10.6. 10.7. 10.8. 10.9. 10.10
TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE ...
136 144 149
10.
Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură ............... Forme de coroană ..................................................................... Lucrările de formare a coroanelor Lucrări de întreţinere a coroanelor ........................................... Mecanizarea lucrărilor de tăieri Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole ........... Fertilizarea în plantaţiile pomicole .......................................... Irigarea plantaţiilor pomicole ................................................... Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile pomicole. Recoltarea fructelor ..................................................................
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………
2
151 151 156 162 166 168 169 178 193 200 201 206
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA POMICULTURII Valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, tehnologice şi socialeconomice de care dispune fiecare unitate sau zonă, constituie unul din principalele obiective ale ştiinţei şi practicii agricole, pomiculturii revenindu-i, în acest sens, un important loc în crearea resurselor agricole. Pomicultura modernă, de mare randament, impune parametri ecologici, biologici şi tehnologici precişi în care asigurarea succesului se bazează pe cunoaşterea corelaţiei dintre ei, alegerea soiului şi portaltoiului etc., cu implicaţii asupra productivităţii, şi în special, a calităţii fructelor, deziderat din ce în ce mai important. De asemenea, rezultatele cultivării unei specii sau a unui soi, mai ales din punct de vedere calitativ, depind de interacţiunea dintre genotip şi mediu şi sunt modulate de tehnicile culturale, ca şi de imputurile energetice. Deocamdată, lipsesc cercetările fundamentale privind modul în care speciile şi soiurile reacţionează la diferiţi agenţi stresanţi. De aceea, în prezent se impune, mai mult ca oricând, aprofundarea ştiinţifică a conceptului de v o c a ţ i e p o m i c o l ă, pentru a obţine producţii competitive, pentru a asigura soiurilor condiţiile necesare exprimării întregului lor potenţial genetic. În prezent, în România există intense preocupări pentru extinderea şi diversificarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în zonele colinare şi de câmpie, unde factorii naturali sunt deosebit de prielnici, cât şi în cele înalte unde fiecare locuitor doreşte şi are posibilitatea să-şi asigure din propria livadă fructele necesare consumului familial şi chiar disponibilităţi pentru turişti etc. Nu trebuie pierdut din vedere nici impactul pomiculturii asupra decorului peisagistic al zonei. Zonele cu vocaţie deosebită pentru pomicultură trebuie precizate, apărate cu fermitate de expansiunea edilitară, deoarece plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, în special din zonele colinar-montane, aduc preţioase servicii societăţii. Totodată, recomandăm identificarea de noi zone pentru dezvoltarea pomiculturii şi, în acest sens, zonele înalte răspund cel mai bine eforturilor depuse. Iată de ce propunem o scurtă analiză - prezentare a acestor zone care sunt şi vor fi “viitorul” pomiculturii românesti şi nu numai, aceasta nu în detrimentul celorlalte zone, ci ca o completare a lor. Pentru sporirea resurselor alimentare şi economice este necesar utilizarea cu o eficienţă maximă a întregului fond funciar pretabil agriculturii, precum şi prin reintroducerea în circuitul agricol şi a terenurilor înalte, în special a celor asa 3
- zise “improprii”. Pentru ajungerea la acest deziderat se pune problema efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, pe bazine hidrografice, activităţi privind prevenirea şi combaterea eroziunii solului, corectarea reacţiei acide a solului, eliminarea excesului de apă etc. În prezent, câştigă tot mai mult teren teza privind reconsiderarea agriculturii tradiţionale, pe fondul agriculturii intensive, care răspunde celor mai complexe obiective: asigură sporuri constante de producţie, menţine echilibrul ecologic, satisface restricţiile de ordin financiar şi material. Această reconsiderare nu vizează practicarea unor metode arhaice în agricultură, ci, dimpotrivă are în vedere introducerea celor mai moderne tehnologii, care să permită asigurarea protecţiei mediului, regenerarea naturală a fertilităţii solului, menţinerea însuşirilor genetice ale soiurilor. Unele specii pomicole (nuc, alun, castan, scoruş, corn, măr, prun) în anumite condiţii tehnologice, corelate cu condiţiile ecologice pot avea o longevitate remarcabilă, cu acţiune benefică asupra mediului. Totodată, aceste specii au importanţă deosebită economică şi socială. Specii pomicole (mur,cătină albă, scoruş, alun, corn) au o plasticitate ecologică ridicată cu posibilităţi de valorificare chiar şi a celor mai degradate terenuri. Totodată, majoritatea arbuştilor fructiferi au o acţiune sanogenă asupra solului şi mediului. Elaborarea unor tehnologii diferenţiate zonal, funcţie de condiţiile mai dificile din zonele înalte trebuie să reprezinte un domniu important de activitate a specialiştilor din cercetare, învăţământ, producţie. In această privinţă trebuie să se ţină seama de relaţia dintre tradiţie şi inovaţie precum şi de experienţa câştigată de pomicultorii locali. Se poate concluziona că funcţia sinteză a pomiculturii atât din zonele de şes, cât şi din cele colinar montane, este aceea de a crea echilibrul agro-silvopastoral-ecologic necesar între om şi natură, de a popula şi valorifica superior chiar şi zone mai greu accesibile. Prin aceasta se răspunde, totodată, unor obiective actuale ale omenirii : obţinerea resurselor, menţinerea cadrului natural, demografia, hrana etc.,cu scopul valorificării superioare a condiţiilor ecologice, atenuarea poluării mediului ambiant, reţinerea şi ocuparea cât mai completă a forţei de muncă necesară, creşterea producţiei agricole şi pomicole.
4
CAPITOLUL 1 DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA POMICULTURII
1.1. Definiţii; Terminologie Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se ocupă cu cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor pomicole, având ca obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice, în scopul obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate superioară. Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină: Pomus,- i = pom, cultura = cultivare, îngrijire. Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în strânsă dependenţă cu acestea. Ca disciplină didactică pomicultura generală studiază biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor pomicole.
1.1.a. Legătura pomiculturii cu alte discipline Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc. Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procesele metabolice esenţiale ale pomilor cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc. Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu o plasticitate ecologică mai mare. Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor, atât prin măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică.
5
Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelor. Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri. Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol, pentru cultura unei anumite specii sau soi. Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în condiţiile precizării şi îmbunătăţirii calităţii acestora. Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor în scopul obţinerii unui profit maxim.
1.2. Importanţa cultivării pomilor şi arbuştilor fructiferi 1.2.a. Valoarea alimentară a fructelor Fructele constituie singura categorie de alimente de origine vegetală care intră în alimentaţia umană aşa cum le produce planta, fără adausuri sau prelucrări. Acestea au în compoziţia lor, în diferite procente, grăsimi, proteine, glucide, celuloză, vitamine şi săruri minerale. (tabelul 1.1.). Prin conţinutul ridicat în apă, fructele participă la rehidratarea organismului uman şi, totodată, datorită zaharurilor pe care le conţin şi care pot fi uşor oxidate, rezultă energia necesară activităţii vitale a organismului. Acizii organici contribuie la stimularea apetitului, combat oboseala, au o acţiune bactericidă etc. Substanţele minerale contribuie la osificarea scheletului, influenţează creşterea organismului, activitatea unor glande cu secreţie internă etc. Celuloza, substanţele pectice şi taninice joacă un rol important în creştere şi dezvoltare. Aromele stimulează secreţia gastrică şi intestinală, apetitul etc.
6
Tabelul 1.1. Principalele componente ale fructelor (după A. Gherghi şi colab. 1983) Glucide totale (%)
Protide (%)
Lipide (%)
Aciditate titrabilă*
Apă (%)
Substanţe minerale (%)
Alune
-
13,4
61,60
-
3-6
2,44
Afine
6,2-11,9
0,6
0,60
0,85b
79-86
0,30
Agrişe
8,5-10,0
0,8
0,15
1,75c
83-88
0,45
Banane
11,4-27,0
1,1
0,18
-
70-77
0,83
Caise
9,6-13,8
1,0
0,13
1,00b
79-88
0,66
Castane
26,0-29,0
7,1
1,90
-
47-53
1,18
Căpşuni
4,0-9,0
0,8
0,40
0,87c
84-93
0,50
Cireşe
6,4-15,3
0,9
0,36
0,65b
75-87
0,49
Coacăze negre
6,9-7,9
1,3
0,22
1,88c
77-85
0,80
Coacăze roşii
4,0-6,3
1,2
0,20
2,07c
81-89
0,63
Grapefruit
6,0-8,0
0,7
0,20
-
86-91
0,40
Gutui
6,5-12,9
0,4
0,50
0,93b
77-87
0,44
Lămâi
0,9-3,6
1,1
0,60
4,92c
89-91
0,50
Mandarine
6,5-11,4
0,7
0,30
-
86-87
0,70
Mere
6,5-16,7
0,3
0,40
0,65b
77-88
0,32
Migdale
13,2-16,9
18,3
54,10
-
4-6
2,65
3,9-7,3
1,2
1,00
0,80b
82-87
0,51
Nuci
7,8-16,2
16,4
62,50
-
3-7
1,98
Pere
6,5-14,9
0,5
0,29
0,29b
79-87
0,33
Piersici
6,3-12,4
0,8
0,11
0,65b
82-91
0,45
Portocale
5,5-10,0
0,8
0,20
1,06c
84-87
048
Prune
7,2-14,9
0,7
0,17
1,10b
72-88
0,49
Vişine
6,0-14,0
0,9
0,50
1,38b
77-88
0,50
Zmeură
3,0-9,3
1,2
0,30
1,70c
80-86
0,51
Specia
Mure
a-ml NaOH 0,1N; b-% acid malic; c-% acid citric; d-% acid tartric.
Cantitatea de fructe proaspete şi industrializate consumate lunar de fiecare locuitor în perioada 1975-1995 este redată în figura 1.1. Necesarul lunar este asigurat cu fructe proaspete, depozitate, conservate sau congelate. Proporţia fructelor industrializate va spori în perspectivă la 40% din total. Dinamica apariţiei producţiei de fructe pe decade şi luni în România, este redată în figura 1.2.
7
Fig. 1.1. - Dinamica consumului lunar de fructe (proaspete şi industrializate)
Luna
V
VI
VII
VIII
IX
X
Cumulat %
1,8
12,3
23,4
35,0
68,0
99,3
XI 100
Figura 1.2. - Dinamica apariţiei producţiei de fructe în România
1.2.b. Valoarea terapeutică a fructelor Fructele sunt recomandate nu numai în alimentaţia omului sănătos, ci şi în regimuri alimentare recomandate multor categorii de boli. Majoritatea fructelor ajută digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează activitatea sucurilor gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Rol deconstipant au: merele, perele, gutuile, prunele, piersicile şi caisele. Ele au importanţă majoră în prevenirea cancerului intestinului gros prin înlăturarea constipaţiei. De asemenea, fructele au rol în combaterea
8
colibacilozei. Totodată, merele, gutuile şi perele constituie mijloace de tratare a diareii. Hipertensiunea arterială se reduce sau chiar se combate printr-un consum raţional de fructe. Merele, perele şi gutuile, datorită conţinutului ridicat în pectină reduc colesterolul, fiind recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard. Datorită fructozei pe care o conţin (merele, perele) sunt recomandate bolnavilor cu dereglări hidrocarbonate. 1.2.c. Valoarea economică a fructelor Veniturile ce se obţin din cultivarea pomilor sunt de peste cinci ori mai mari decât cele obţinute din cultivarea cerealelor. Rata rentabilităţii variază între 50200% de unde rezultă că din cultura pomilor se pot obţine venituri importante, surse de acumulări atât pentru pomicultori, cât şi pentru economia naţională. Unele specii pomicole pot pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută, în pantă (din zonele colinar-montane), nisipoase etc. De asemenea, pomii pot ocupa în condiţii avantajoase suprafeţele mici de teren din jurul locuinţelor. În pomicultură, forţa de muncă se utilizează raţional pe tot parcursul anului. Fructele constituie o importantă sursă de valută, prin valorificarea acestora la export. Totodată, ele constituie o materie primă valoroasă pentru industria alimentară. Plantaţiile pomicole exercită o acţiune sanogenă asupra mediului.
1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii pe plan mondial şi în ţara noastră Pe plan mondial pomicultura ocupă o suprafaţă de cca. 90 mil. ha, respectiv 6,4 % din suprafaţa agricolă (1400 mil. ha). Analizând evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial, pe ţări sau specii se remarcă diferenţe semnificative de la un an la altul, datorită variaţiei factorilor climatici, dar mai ales, alternanţei de rodire şi în mod deosebit, la măr. Datele din tabelul 1.3., prezintă volumul şi evoluţia producţiei de fructe în ultimii 45 de ani. Se constată că cca. 70 % din producţia mondială de fructe în anii 9
1995-2000, o constituie trei specii şi anume: bananierul (55 904 –66 900 mil. t); portocalul (59 3114 - 65 924 mil. t) şi mărul (50 353 - 59 115 mil. t). Producţia de mere, pe continente aşa cum reiese din tabelul 1.4., a rămas în general constantă, o creştere însemnată a înregistrat China, care produce peste 20 mil. t. Aceeaşi tendinţă de creştere a producţiei de mere se înregistrează în Polonia (peste 2 mil t) şi Turcia (2,5 mil. t). În ultimul deceniu, în unele ţări din Europa se constată că producţiile prezintă oscilaţii de la un an la altul, deşi deţin majoritatea suprafeţelor cu plantaţii intensive. Dintre tendinţele care se manifestă pe plan mondial privind dezvoltarea pomiculturii amintim: -Intensivizarea plantaţiilor pomicole prin utilizarea unor soiuri noi, foarte precoce şi productive (de tip spur), a unor portaltoi de vigoare redusă, diversificarea sistemelor de conducere a pomilor precum şi prin aplicarea unor verigi tehnologice cu rol esenţial în agrotehnica modernă (irigare, fertilizare, mecanizare). -Concentrarea speciilor pomicole în bazinele şi centrele consacrate, cu posibilităţi de irigare, oferă condiţii edafice şi climatice specifice asociaţiei soiportaltoi, în vederea obţinerii de producţii mari de fructe, de calitate, constante an de an. Pentru măr şi păr sunt consacrate bazinele pomicole: Valea Padului (Italia), Valea Garone şi Valea Loarei (Franţa), Câmpia Tisei (Ungaria), Valea Mariţei (Bulgaria), Valea Dâmboviţei (România). -Modernizarea sortimentului pomicol, prin reducerea numărului de soiuri cultivate din fiecare specie, crearea de soiuri rezistente sau imune la boli şi dăunători. Utilizarea unor soiuri cu caracteristici specifice plantaţiilor de mare densitate: vigoare redusă, precocitate, productivitate, valoare alimentară ridicată, solicitare pe piaţă. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii în ţara noastră Pomicultura pe teritoriul ţării noastre este bine reprezentată prin cultura a diverse specii şi soiuri, care găsesc condiţii pedoclimatice foarte favorabile pentru creştere şi fructificare, asigurând un consum eşalonat de fructe pe toată durata anului. Pe baza tradiţiei milenare a culturii pomilor cât şi a extinderii suprafeţelor ocupate de pomi, pomicultura a devenit în timp o ramură de bază a agriculturii, 10
care dispune de o infrastructură bine definită şi recunoscută pe piaţa internă şi externă. Tabelul 1.3. Evoluţia producţiei de fructe pe plan mondial (FAO, Production, Yearbook) mii tone Speciile
Anii 1961
1965
1970
1975
1980 1985
1990
1995
2000
2005
Mere
17 054 21 324 27 006 31 136 33 943 38 905 41 026 50 353
59 155 59 444
Pere
5 202
16 756 19 539
Prune Piersice
5 356
7 996
8 428
8 584 9 291 9 560
12 674
6 176
4 816
6 148
4 988
6 014 6 579 6 111
6 523
9 076
5 167
5 816
6 372
6 542
7 535 7 745 9 382
10 868
13 195 15 782
Caise
1 318
1 362
1 633
1 548
1 736 2 030 2 179
2 096
2 753
2 821
Cireşe
1 299
1 113
1 460
1 360
1 279 1 530 1 397
1 648
1 898
1 828
Vişine
542
479
539
594
665
940
868
914
933
1 181
Nuci
497
533
655
733
795
836
887
1 056
1 234
1 527
Total zona 37 255 40 799 51 809 55 329 60 551 67 856 71 410 86 132 105 000 temperată
9 459
111 581
Banane
21 155 26 261 31 229 31 324 36 395 39 471 46 252 55 904
66 900 72 466
Portocale
15 946 18 769 25 079 32 506 40 199 41 052 49 853 59 314
65 924 59 672
Mandarine
2 835
3 595
5 909
8 141
8 507 9 876 12 360 15 784
16 516 23 330
Ananas
3 831
4 477
5 447
7 205 10 831 9 755 11 555 12 691
14 405 16 770
Curmale
1 853
1 881
1 888
2 430
2 661 2 823 3 433
4 849
6 180
6 922
Grapefruit
2 121
2 277
3 075
3 645
4 532 3 824 4 072
5 152
5 449
3 675
Lămâi şi 2 626 alte citrice
2 979
3 519
5 071
5 200 6 366 7 298
8 641
11 066 12 726
Total zona 50 367 60 239 76 146 90 322 caldă
108 325
113 134 823 162 335 186 440 167
195 561
Total 127 168 87 622 101 038 145 651 955 876 mondial
181 206 233 248 467 291 440 023
307 142
Analizând datele statistice privind patrimoniul pomicol, reiese că, acesta a deţinut o pondere însemnată, respectiv de la 184 200 ha în 1950 (după război) şi până la 428 400 ha în 1970. (tabelul 1.5.). La nivelul anului 2000, patrimoniul pomicol era de 239,9 mii ha, din care 208,1 mii ha total livezi. Livezile pe rod ocupă suprafaţa de 198,6 mii ha,
11
Tabelul 1.4. Producţia de mere pe continente în principalele ţări (FAO, Production, Yearbook) mii tone Ţara
Anii 1995 America de Nord 541 599 457 413 4380 4798 America de Sud 976 1146 700 850 544 686 Asia 4332 14017 1094 1200 1524 1990 1053 963 Europa 309 261 2326 2516 2222 1459 2050 1940 812 1288 1200 683 457 657 816 1900 2100 954 353 473 Oceania 319 317 361 527 Africa 439 512 1990
Canada Mexic SUA Argentina Chile Brazilia China India Iran Japonia Anglia Franţa Germania Italia Polonia Rusia România Spania Turcia Ungaria Rep. Moldova Australia Noua Zeelandă Africa de Sud
2000
2005
543 338 4682
369 580 4477
833 805 1153
1262 1350 844
20437 1040 2142 800
20403 1470 2400 870
209 2157 3137 2232 1450 1832 490 838 2400 695 163
160 2222 1600 2192 2050 2050 478 798 25550 486 350
320 620
280 516
578
779
Tabelul 1.5.. Evoluţia patrimoniului pomicol (1927-2000) Suprafaţa mii ha Patrimoniu Total livezi Din care pe rod Căpşunării Arbuşti fructiferi
1927
1938
1950
1960
1970
1980
1990
1997 2000
340,1 247,0 299,3 192,7
184,2 155,7
212,6 179,5
428,4 356,6 352,4 301,7
313,4 271,3
245,5 239,9 271,3 208,1
259,0 167,5
132,1
152,7
212,3 255,4
230,7
214,0 198,6
10,1
5,5
1,4
1,6
5,5
0,5
0,5
În ce priveşte suprafeţele ocupate de fiecare specie cultivată în ţara noastră, după datele statistice (FAO, 2001), prunul deţine primul loc cu 98 000 ha, urmat de măr cu 82 000 ha, de cireş şi vişin cu 12 500 ha, păr cu 7 000 ha, cais cu 5 490 ha, piersic cu 5 000 ha, nuc cu 2 370 ha, căpşun 1 650 ha (tabelul 1.6.). 12
Tabelul 1.6. Suprafaţa ocupată cu pomi în România Suprafaţa ha Măr Păr Prun Cireş+ vişin Cais Piersic Nuc Căpşun
1990
2000
2001
2002
2003
2004
2005
81000 9800 90000 17400 7900 7200 2500 4500
82000 7000 98000 12500 5490 5000 2370 1650
73000 5853 96000 10400 3632 3687 2051 1765
70000 6000 96000 11000 3500 3500 2000 1800
71589 5895 94489 9861 3809 2892 2013 1902
73377 5316 96996 9612 3468 3126 1856 1754
72740 5829 95478 9317 4337 2424 2000 2121
Sub aspectul suprafeţelor cultivate, se consideră că, acestea sunt suficiente, pentru asigurarea unor producţii de fructe, care să acopere necesarul consumului de fructe pentru populaţie şi chiar pentru export, dar numai, în condiţiile obţinerii unor producţii medii ridicate de : 10-15 t/ha la măr şi păr; 6-8 t/ha la prun; 7-8 t/ha la cireş şi vişin; 10-12 t/ha la cais şi piersic etc. În condiţiile ţării noastre, pomicultura este cantonată în zonele colinare subcarpatice, în vestul Transilvaniei, în Banat, iar pentru speciile termofile în sud, sud-est şi în vestul ţării. Producţia totală de fructe obţinută în anul 2003 a fost de 2 049 mii t, evoluţia acesteia fiind influenţată în decursul anilor de numeroşi factori (inclusiv climatici), care au determinat ca limitele inferioare să fie de numai 917 400 t în anul 1995, cea mai slabă producţie de fructe din ultimii 33 de ani până la 2 182 500 t în anul 1993, considerată cea mai mare producţie obţinută de-a lungul timpului în România (tabelul 1.7.). Tabelul 1.7. Evoluţia producţiei de fructe (mii tone) Specia
985-1989
990 1995
2000
2001
2002
2003
2004 2005
Total
1694,1
1453, 917,4 1301,0 1324,5 1275,3 2049,2 1740,7 1004,2 0
Mere
718,9
683,2 457,2
490,2
507,4
500,0
811,1 1097,8 478,1
Prune
585,2
449,5 252,5
549,6
557,1
530,0
909,6 475,7 409,3
Pere
96,8
73,8
63,0
70,6
71,6
65,0
103,7
45,9
34,2
79,9
67,7
60,5
73,7
91,2
88,0
98,5
54,0
32,0
Caise
49,7
48,0
15,2
28,4
28,3
26,0
42,6
20,6
5,7
Piersici
81,0
52,9
13,4
18,3
16,7
15,0
18,0
19,6
9,1
Nuci
24,4
26,0
22,7
31,5
33,9
33,0
50,8
15,6
15,5
Căpşuni
29,6
18,2
12,7
11,6
18,3
18,0
14,9
14,5
20,3
Alte fructe
52,5
33,7
20,0
26,9
2,5
3,3
1,0
0,3
0,4
0,3
Cireşe vişine
Arbuşti fructiferi
+
13
Dintre judeţele cu o pondere mare în producţia de fructe se remarcă: Argeş 132 613 t; Dâmboviţa 91 289 t; Vâlcea 74 346 t; Cluj 67 397 t; Sălaj 45 235 t; Caraş-Severin 46 968 t; producţii la nivelul anului 2000. Producţia de material săditor pomicol a avut o evoluţie ascendentă, odată cu începutul intensivizării pomiculturii româneşti (anii 1960-1962) şi s-a accentuat după 1977, odată cu creşterea numărului de staţiuni pomicole şi a pepinierelor aflate în subordinea acestora, ajungându-se la 42 de pepiniere. După 1990, cerinţele de material săditor pomicol s-au redus an de an, datorită faptului că nu s-au mai înfiinţat noi plantaţii comerciale, respectiv de la 10 483 mii pomi altoiţi la 1 004 mii în anul 2000. (tabelul 1.8.). Tabelul 1.8. Producţia de material săditor pomicol în România mii buc. Anul
Specia
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Total
1191 1048 7254 6646 4036 3225 2216 2442 2040 1309 7 3
Măr
2350 1894 1444 1578 1080
879
731
810
483
684
312
440
Păr
513
467
460
283
209
186
171
170
46
113
23
49
Gutui
107
125
92
76
47
48
35
26
13
19
7
13
Prun
3785 4379 3274 3330 1976 1251
693
421
503
249
324
261
Cireş
746
552
419
380
112
98
82
51
72
39
36
30
Vişin
1568 1102
486
199
49
45
57
36
29
15
16
16
Cais
693
470
292
484
368
268
295
142
191
94
90
160
Piersic
1205 1063
561
232
179
141
140
117
98
56
46
130
Migdal
93
39
19
1
-
2
1
12
-
2
-
3
Nuc
743
349
189
70
1
-
-
-
5
38
42
1
Castan
13
14
2
-
-
-
-
-
-
-
2
1
Alun
100
35
15
15
15
30
10
10
10
10
-
-
Tendinţe de perspectivă în cultura pomilor În ţara noastră se urmăreşte intensivizarea culturilor pomicole prin: - utilizarea soiurilor de mare randament, asociate cu portaltoi de vigoare scăzută; - valorificarea superioară a condiţiilor ecologice; - producerea materialului săditor prin metode moderne, L.T.V.; - reducerea numărului de soiuri la toate speciile;
14
-concentrarea şi specializarea producţiei în bazine şi centre pomicole consacrate; - micşorarea volumului de manoperă în livadă etc. Pentru a opri diminuarea producţiilor, pomicultorul trebuie să fie permanent informat şi sprijinit pentru a aplica tehnologiile existente şi a adapta o serie de inovaţii care ţin de ameliorare şi genetică în vederea folosirii materialului biologic valoros, pe specii şi soiuri, de fertilizare şi agrotehnică, combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor, de utilizare a tehnologiilor mecanizate, de menagement şi marketing specifice producţiei pomicole. Pentru a recepta aceste informaţii pomicultorii trebuie să se instituie într-un sistem unitar de consultanţă, care să ofere tehnologii moderne şi să le asigure o cultură solidă de specialitate. Indiferent de structura producţiei şi dimensiunile exploataţiei, pomicultorul trebuie să ştie că dezvoltarea producţiei pomicole poate fi analizată funcţie de două grupe de factori şi anume: - factori esenţiali ce ţin de piaţa de desfacere, modificarea tehnologiilor, materiale şi echipamente din dotare şi mijloacele de transport; - factori stimulativi, care privesc ameliorarea terenurilor, creditele acordate, servicii de asistenţă oferite, acţiuni de grup de tip asociativ, încadrarea producţiei în strategia agricolă regională şi naţională. La aceşti factori se mai adaugă apropierea de zone urbane ce creează pieţe de desfacere, cerinţe pentru export sau intern, funcţie de puterea de cumpărare. Procesul de elaborare a noilor tehnologii este legat direct de producător, care ajută specialiştii din cercetare să abordeze problemele majore. Transferul şi difuzarea noilor tehnologii trebuie să parcurgă următoarele etape (figura 1.3.).
Figura 1.3. - Etapele transferului şi difuzării tehnologiilor noi
15
CAPITOLUL 2 CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi se pot clasifica din punct de vedere botanic, după habitus şi după fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia. 2.1. Clasificarea botanică Speciile pomicole
de climat
temperat aparţin clasei
Magnoliatae
(Dicotyledonatae) şi se grupează în 12 familii, 5 subfamilii, 24 genuri şi peste 66 specii (tabelul 2.1.). În cadrul genurilor, pe lângă speciile existente în flora spontană a ţării noastre, vor fi amintite şi unele specii din alte ţări, care pot prezenta interes pentru pomicultura românească sau care au servit ca genitori pentru obţinerea soiurilor cultivate în R. S. România. Atât ca număr, cât şi ca importanţă economică, majoritatea pomilor şi arbuştilor aparţin familiei Rosaceae cu trei subfamilii: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae.
2.2. Clasificarea speciilor pomicole după habitus După habitus plantele pomicole se împart în: pomi propriu-zişi; arbustoizi; arbuşti; semiarbuşti; liane; plante fructifere semierboase. Pomi propriu-zişi (fig. 2.16.) sunt plante viguroase cu un singur trunchi bine definit şi o coroană de dimensiuni mari, care împreună, pot ajunge la înălţimi de 5-20 m şi o durată a vieţii de 15-100 ani şi chiar mai mult (ex. castanul). Au un ritm mai încet de dezvoltare, necesitând astfel mai mulţi ani până la intrarea pe rod (excepţie face piersicul). Se înmulţesc prin seminţe (speciile sălbatice, portaltoii), altoire, iar unele specii şi prin drajoni (prun, vişin). Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, caisul, vişinul, castanul.
16
Tabelul 2.1.
Prunoideae
- vulgaris Mill. Piersica Amygdal us
Rubus
Fragaria
Cerasus
Rosoideae
Rosaceae
Rosales
Pomoideae
Ordinul
Clasificarea botanică a speciilor pomicole SubFamilia Genul Specia familia - domestica Borkh. - silvestris Mill. -pumilla praecox Pall. Malus -pumilla paradisiaca Pall. - baccata Borkh. - prunifolia Borkh - sativa Lam et. D.C. - piraster L. Pirus - eleagnifolia Pall. - nivalis Jac. - serotina Red. - oblonga Mill. Cydonia - japonica Pers. - domestica L. Sorbus - aucuparia L. - melanocarpa Red. Mespilus - germanica L. - domestica L. - institiţia Jussc. Prunus - cerasifera Mhr. - spinosa L. - vulgaris Lam. - sibirica L. Armenian - mume Carr. ca - mandchurica Schv.
- davidiana Karr. - comunis L. - nana L. - avium L. - vulgaris Mill. - mahaleb Mill. - fructicosa Pall. - vesca L. - moschata Duch. - virginiana Mill. - chiloensis Duch. - ananassa Duch. - idaeus var. vulgatus L. - idaeus var. strigosus Mill. - caesius L. - fructicosus L.
17
Denumirea populară - mărul cultivat - mărul pădureţ - mărul dusen -mărul paradis - mărul siberian - mărul chinezesc - părul cultivat - părul pădureţ - părul sălcioară - părul nins - părul chinezesc - gutui cultivat - gutui japonez - scoruş - scoruş de munte - scoruşul negru - moşmon - prunul cultivat - prunul galben - corcoduş - porumbar - cais - caisul siberian - caisul japonez - cais de Manciuria - piersicul - piersicul lui David - migdalul - migdalul pitic - cireşul - vişinul - mahaleb - vişinul de stepă - fragul de pădure - căpşun - fragul de Virginia - fragul de Chile - zmeurul roşu - zmeurul pufos - murul de câmp - murul de pădure
Ericales
Ericaceae
Eleagnal es Rhamnle s Cornales Juglandal es
Eleagnace ae Rhamnace ae Cornaceae Juglandacea e Fagaceae
Fagales Betulaceae
Moraceae Urticales
Caprifolia ceae
Actinidia Actinidiae les
Genul
Specia
Denumirea populară
- vulgaris Lam.
- coacăz sălbatic
Ribes
Subfamilia Ribesoideae
Familia Saxifragaceae
Ordinul
- rubrum L. - nigrum L. - aureum Pursh. Grossular - reclinata Mill. ia - hirtella Spach. - vitis idaea L. Vacciniu - uliginosum L. m - myrtillus L. Hippöpha - rhamnoides L. e - ssp. Carpatica Rousi
- coacăz roşu - coacăz negru - coacăz alb - agriş - agriş - afinul roşu - afinul vânăt - afinul negru - cătina albă
Ziziphus
- jujuba Mill.
- zizifus
Cornus
- mas L. - regia L. - nigra L. - sativa Mill.
- cornul -nucul comun - nucul negru - castanul castanul american - castanul pitic - alunul comun - alunul turcesc - funducul - alunul pontic - dudul - smochinul - socul european
Juglans
Castanea
- dentata Borkh.
-pumilla Mill. - avellana L. - colurna L. Corylus - maxima Mill. - pontica Koh. Morus - alba L. Ficus - carica L. Sambucus - nigra L. - caerulea var. edulis Lonicera - caprifoi L. -actinidia - chinensis Planch. Actinidia chinezească - deliciosa Achev. -kiwi
Arbustoizii (fig. 2.17.) au caractere intermediare între pomi şi arbuşti; cresc mai puţin înalţi (5-6 m); formează mai multe tulpini de grosimi diferite; intră relativ repede pe rod (3-4 ani) şi trăiesc aproxmativ 20-30 ani. Se înmulţesc, în general, pe cale vegetativă şi mai rar, prin seminţe. Din această grupă fac parte alunul, vişinul arbustoid, scoruşul, cătina albă, ziziphus, gutuiul arbustoid şi unele tipuri de migdal. Arbuştii (fig. 2.18.) sunt plante lemnoase cu talie mică (până la 2 - 2.5 m), care prezintă numeroase tulpini (10 - 20 buc), de grosimi şi înălţimi aproape egale, apărute în zona coletului, formând tufe compacte. Au ciclul de dezvoltare scurt, intră pe rod în anul al doilea, dar nu trăiesc mai mult de 10 - 15 ani.
18
Arbuştii emit cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi, marcote dar şi prin seminţe. Cele mai reprezentative specii din această grupă sunt: coacăzul negru şi roşu, agrişul, afinul etc. Semiarbuştii (fig. 2.19.), au numeroase tulpini, erecte sau semierecte, de grosimi mici (cca 1cm), lungi de 1-3m. Tulpinile trăiesc doi ani, în primul an cresc vegetativ, în al doilea an rodesc, apoi se usucă. Plantele se regenerează prin drajoni care, de altfel, este şi principala metodă de înmulţire. O tufă trăieşte 10-15 ani. Zmeurul şi murul sunt cele mai reprezentative specii din această grupă. Lianele au tulpini foarte lungi ce ating 15-20 m, sunt subţiri sau ceva mai groase (3-5 cm până la 8-10 cm în diametru), adaptate pentru agăţare sau încolăcire în jurul arborilor. Din această categorie face parte actinidia. (fig. 2.21). Plantele fructifere semierboase (fig. 2.20.) formează tufe mici de 25-30 cm înălţime. Tulpina se ramifică la nivelul solului formând segmente anuale de 2-3 cm, care vor forma stoloni şi rădăcini adventive. Frunzele mor în fiecare an, însă tulpinile trăiesc 6-8 ani. Din această grupă fac parte căpşunul şi fragul.
Fig. 2.16. - Pom propriu-zis
Fig. 2.17. - Arbustoid
Fig. 2.18. - Arbust 19
Fig. 2.19. - Semiarbust
Fig. 2.20. - Plantă semierboasă
Fig. 2.21. Liană
2.3. Clasificarea pomicolă Se face pe baza particularităţilor biologice şi tehnologice ale speciilor pomicole, un accent deosebit punându-se pe fruct şi gradul de perisabilitate al acestuia. Din acest punct de vedere se disting 5 mari grupe: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere şi grupa plantelor subtropicale. 1. Grupa pomacee (pomoidee, seminţoase) cuprinde: mărul, părul, gutuiul, moşmonul, scoruşul, păducelul, specii din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o "poamă", care din punct de vedere morfologic este un "fruct fals", rezultat din concreşterea ovarului cu receptaculul floral şi care prezintă rezistenţă la transport şi păstrare; - mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali, solitari şi situaţi în general, în vârful ramurilor de rod. Acestea au o evoluţie şi degarnisire lentă; - pomii au longevitate mare, intră pe rod relativ târziu şi dau producţii mari; - repausul vegetativ este lung, înflorirea târzie, florile nefiind afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară; - sunt rezistente la ger, pretenţioase la umiditate şi fertilitatea solului, fapt pentru care cultura lor reuşeşte mai ales, în zona deluroasă; - suportă uşor tăierile, iar rănile se vindecă repede; - se înmulţesc prin altoire pe portaltoi generativi şi vegetativi şi se cultivă în livezi clasice, intensive şi superintensive. 20
2. Grupa drupacee (prunoide, sâmburoase) cuprinde: cireşul, vişinul, prunul, caisul, piersicul (precum şi mahaleb, corcoduşul, porumbarul şi zarzărul, specii care se folosesc ca portaltoi). Toate speciile aparţin familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi se caracterizează prin următoarele particularităţi: - fructul este o drupă cu mezocarpul comestibil şi endocarpul lignificat şi este perisabil; - mugurii de rod sunt monofuncţionali, floriferi, dispuşi solitar şi axilar pe ramurile de rod, acestea au o evoluţie rapidă, longevitate redusă, degarnisindu-se în zona bazală; - pomii au un ritm intens de creştere şi dezvoltare, mai ales în primii ani,, produc mulţi lăstari anticipaţi şi se degarnisesc repede; - intră mai repede pe rod şi trăiesc mai puţin decât pomaceele, respectiv 4550 ani (cireş), 15-20 ani (cais, piersic); - perioada de repaus este scurtă, înfloresc timpuriu şi în unii ani, florile şi fructele abia formate, pot fi distruse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. - sunt mai puţin rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii (-26°C piersicul), au cerinţe mai mari faţă de căldură şi sunt mai rezistente la secetă, fapt pentru care, cultura acestor specii este cantonată în zona colinară sau de câmpie, cu excepţia unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care dau rezultate bune şi în zona deluroasă. - suportă mai greu tăierile, rănile se cicatrizează mai greu, deseori prezentând scurgeri de clei; - se înmulţesc prin altoire, în special pe portaltoi generativi, cei vegetativi fiind mai recent introduşi în cultură. La vişin, înmulţirea se poate face şi prin drajoni (Oblacinska). - se cultivă cu precădere în sistem clasic, intensiv şi mai puţin superintensiv (vişin, prun, piersic). 3. Grupa nucifere - include nucul, castanul cu fructe comestibile alunul, specii din familii diferite dar cu fructe uscate, rezistente la transport şi păstrare. Acestea prezintă următoarele particularităţi: - fructul este o nucă (castan, alun) sau o pseudodrupă (nuc şi migdal), la care partea comestibilă este sămânţa; - cuprinde specii unisexuate monoice, cu creştere sub formă de pomi propru-zişi (nuc, castan) sau arbustoizi (alunul); 21
- mugurii de rod sunt micşti, bifuncţionali şi evoluează în lăstari fertili, ce poartă numai flori femele (nuc, alun) sau şi mascule (castan); - sunt specii sensibile la ger (cu excepţia alunului comun), pretenţioase la căldură (castanul), fapt pentru care, se cultivă în zone cu climă mai blândă. - suportă greu tăierile, iar la nuc apare plânsul; - se înmulţesc prin seminţe (nuc, castan) sau drajoni (alun) marcote (castan) sau prin altoire la masă (castan nuc); - unele specii trăiesc mult şi intră târziu pe rod (nuc, castan) altele intră pe rod mai devreme dar au o viaţă mai scurtă (alun, migdal). 4. Grupa bacifere cuprinde: coacăzul, agrişul, zmeurul, murul, căpşunul, fragul, afinul, cătina albă, scoruşul negru, lonicera albastră. Specii care fac parte din familii diferite şi au toate, fructele foarte perisabile, sensibile la transport şi păstrare. - fructele sunt bace (afin, soc, cătina albă, scoruşul negru. lonicera albastră), pseudobace (coacăz, agriş), polidrupe (zmeur, mur), poliachene sau receptacul îngroşat (căpşun, frag); - plantele cresc sub formă de arbuşti (coacăz, agriş, soc, cătină), semiarbuşti (zmeur, mur) sau plante semiierboase (căpşun); - intră repede pe rod şi au longevitate mică; - se înmulţesc vegetativ: drajoni (zmeur, mur, cătină), stoloni (căpşun) butaşi şi marcote (coacăz, afin, agriş). 5. Grupa speciilor subtropicale cuprinde - smochinul, rodia, citrice (lămâi, portocal), actinidia, care fiind plante de climat mediteranian, la noi în ţară, se cultivă în sere, apartamente sau chiar în câmp (smochin, kiwi); - fructul hisperida (citrice), siconă (smochin), bacă falsă la rodie (Punica granatuie), bacă la kiwi (Actinidia chinensis). ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Clasificaţi sepciile pomicole după habitus. Particularitaţile speciilor pomicole din grupa pomaceae. Particularitaţile speciilor pomicole din grupa drupaceae. Particularitaţile speciilor pomicole din grupa nucifere Particularitaţile speciilor pomicole din grupa bacifere.
22
Fig. 2.22. - Poamă
Fig. 2.23. - Drupă
Fig. 2.24. - Nucă
Fig. 2.25. - Bacă
23
CAPITOLUL 3 MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI În general, pomii cultivaţi reprezintă un sistem obţinut din două sau chiar trei subsisteme. În biologie acest sistem poartă denumirea de simbioză. În acest sistem, fiecare parte componentă, participă activ la viaţa de asociaţie. Astfel, portaltoiul (hipobiontul) absoarbe seva brută şi o transmite altoiului (epibiontului) care o transformă în produs finit, folosit apoi, în mod egal de cei doi parteneri. În afară de indivizi altoiţi, în cultură mai există şi pomi care cresc pe rădăcini proprii, obţinuţi pe cale generativă sau prin una din metodele de înmulţire vegetativă, dintre care înmulţirea meristematică pare să câştige teren. Fiecare individ, indiferent de modul de obţinere, este alcătuit din organe specifice adaptate la condiţiile ecologice în care trăiesc. Aceste organe se pot grupa în două mari subsisteme cu formă şi funcţii distincte: (Fig. 3.1.) Organele hipogee (rădăcina); Organele epigee (tulpina).
3.1. Rădăcina Clasificarea rădăcinilor - tipuri de rădăcini: După origine: a. - rădăcini embrionare - se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei obţinuţi pe portaltoi generativi; b. - rădăcini adventive - sunt caracteristice pomilor obţinuţi pe cale vegetativă. După dimensiuni: 1. Rădăcinile de schelet şi semischelet - constituie structura de rezistenţă a sistemului radicular şi sunt reprezentate de pivot, rădăcinile principale şi ramificaţiile lor până la ordinul III. Ele sunt groase (3-20 cm), lungi de 1-8 m (în funcţie de vârsta pomilor), au longevitate mare, structură anatomică secundară,
24
epiderma suberificată, culoarea brună şi îndeplinesc funcţia de fixare a pomilor în sol, conducerea sevei şi depozitarea substanţelor de rezervă. Pivotul - este rădăcina principală centrală, care provine din radicela embrionară. Se întâlneşte la pomii tineri, obţinuţi direct din sămânţă (portaltoi generativi) şi lipseşte la cei înmulţiţi vegetativ. Este gros, conic, are direcţia verticală de creştere şi prin ramificare formează rădăcinile de schelet. După ce atinge lungimea de 60-80 cm, ramifică puternic şi se atrofiază. Pomii altoiţi nu prezintă pivot, nici în cazul folosirii portaltoilor generativi deoarece, acesta se scurtează la plantarea în şcoala de puieţi cât şi cu ocazia scoaterii pomilor din pepinieră sau a plantării la locul definitiv. 2. Rădăcinile fibroase sau de garnisire - sunt ramificaţii secundare ale rădăcinilor de schelet (ord. IV, V, VI), sunt subţiri cu diametru sub 3 mm, scurte (fracţiuni de mm până la câţiva cm), trăiesc mai puţin de un an, constituind elementele nepermanente ale rădăcinii. După studiul de dezvoltare şi funcţiile pe care îndeplinesc rădăcinile fibroase pot fi clasificate în: a.- rădăcini axiale - sunt groase şi lungi până la 10-25 mm, au structură primară, culoarea albă iar în zona lor meristematică sunt mai groase decât cilindrul central (înaintea apariţiei îngroşării secundare). Folosesc pentru creştere canalele existente în sol, dar pot să-şi formeze altele noi. Vârful lor de creştere exercită asupra solului o presiune de 15-25 at (Kgf/cm2). (Roy Rom, l988). Viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, prezenţa O2 şi a substanţelor hrănitoare în sol, acestea prezentând un chimiotropism accentuat. (fig. 3.3.). Aceste rădăcini evoluează în rădăcini intermediare şi apoi în conducătoare. b.- rădăcini active sau absorbante - sunt lungi de 0,1-4 mm şi groase de 0,31 mm, au structură primară, culoarea albă şi pot avea micoriză. Au rolul de absorbţie şi de sinteză. În perioada creşterii intensive, reprezintă 90% din numărul total de rădăcini, care la pomii maturi pot depăşi chiar milioane. Au o perioadă de viaţă foarte scurtă (15-25 zile), nu formează îngroşări secundare şi sunt acoperite cu perişori absorbanţi. Numărul perişorilor absorbanţi diferă de la o specie la alta: exemplu la măr 170-300 /mm2, la prun 380 /mm2 etc. Majoritatea acestor rădăcini active se găsesc către extremităţile rădăcinilor de schelet şi semischelet, în zona 25
cuprinsă între R/2 şi 3R/2 din proiecţia coroanei pe sol. În această zonă îngrăşămintele au un coeficient ridicat de utilizare. c.- rădăcini intermediare, de culoare gri-deschis, provin în special din rădăcini axiale mai rar din rădăcini absorbante. Au o durată de viaţă scurtă (10-15 zile) şi fac tranziţia la rădăcinile conducătoare. d.- rădăcini conducătoare - au culoarea brună-deschisă, se alungesc şi se îngroaşă an de an, transformându-se în timp în rădăcini de schelet şi semischelet. Au rol în fixarea pomului şi în conducerea sevei brute.
Fig. 3.1. - Biostructura unui pom 1- Pivotul; 2- Rădăcini orizontale; 3- Rădăcini verticale; 4- Rădăcini absorbante; 5- Coletul; 6- Trunchiul; 7- Axul coroanei; 8- Şarpantă; 9- Subşarpantă; 10- Ramuri de semischelet; 11- Săgeată; 12- Unghi de ramificare; 13- Unghi de deschidere; 14- Distanţă de ramificare; 15- Etaj
26
Funcţiile rădăcinilor Pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului planta-individ rădăcinile execută numeroase funcţii: ancorarea în sol; absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare. Ancorarea în sol - depinde de o serie de factori care contribuie la definirea habitusului rădăcinii: biologici, de sol şi agrotehnici. Factorii biologici se referă la specie, portaltoi şi soi. Cu cât specia este mai viguroasă cu atât dezvoltă un sistem radicular mai viguros, explorând un volum mare de sol. De exemplu, nucul la vârsta de 40 de ani are rădăcinile extinse la 1114 m de trunchi, unele ajung la 20 m (Rusu E., 1969). În cadrul aceleiaşi specii, portaltoiul prin particularităţile sale genetice, generează diferenţe mari privind înrădăcinarea în condiţii indentice de sol şi agrotehnică. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol, decât cei cu vigoare redusă, care necesită sistem de susţinere. Soiul influenţează semnificativ ramificarea rădăcinilor, îndeosebi a celor cu direcţie orizontală şi implicit extinderea suprafeţei ocupate de acestea. O influenţă puternică asupra extinderii şi repartizării rădăcinilor în sol revine: însuşirilor fizice, îndeosebi textura, structura şi stabilitatea structurală. Agrotehnica - poate aduce uneori schimbări importante în extinderea şi repartizarea pe profil a rădăcinilor prin modificarea condiţiilor din sol, îndeosebi înainte de plantare. Absorbţia apei - şi a substanţelor minerale este o funcţie principală care contribuie la satisfacerea nevoilor de apă şi de hrană ale pomului. Odată cu apă sunt absorbiţi şi ionii elementelor hrănitoare precum şi substanţele organice cu moleculă mică, existente în soluţia solului. Absorbţia se realizează în principal prin intermediul perişorilor absorbanţi. O cantitate importantă de apă şi mai puţin de săruri minerale pătrund în pomi şi prin rădăcinile suberificate. Această particularitate prezintă importanţa în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca, prin pierderea rapidă a apei. În ce priveşte absorbţia apei la nivelul rădăcinilor absorbante şi axiale, aceasta se face în două moduri pasiv şi activ.
27
Absorbţia pasivă - a apei este determinată de transpiraţie, care creează un deficit de saturaţie la nivelul frunzelor, provocând astfel un deficit de presiune în xilem, care se transmite hidrostatic până la cele mai fine ramificaţii ale rădăcinii. Forţa de sucţiune a rădăcinilor absorbante este de 8-14 atm. la măr, păr, gutui şi cireş şi 18 atm. la prun şi piersic. Apa este absorbită prin peri absorbanţi şi direcţionată spre vasele de lemn (xilem). Absorbţia pasivă vehiculează cea mai mare cantitate de apă prin plantă în perioada de vegetaţie. Absorbţia activă - nu depinde de transpiraţie, ci este rezultatul forţelor dezvoltate în rădăcini. Celulele rădăcinii preiau prin endosmoză soluţia externă (de obicei hipotonă) şi o pompează în vasele de lemn. Pe această cale apa este absorbită cu forţe mai mici 1,8-2 atm. (Milică C. şi colab. 1977). Ionii minerali sunt absorbiţi prin absorbţia activă. Transportul substanţelor absorbante se face prin xilem, care este continuu de la vârful rădăcinii până la frunze, iar seva elaborată se deplasează de la frunze la rădăcini prin floem. Respiraţia se desfăşoară normal, când oxigenul din sol reprezintă 10 % din aerul din sol. Creşterea rădăcinilor este mult redusă la o concentraţie de 3-5% şi rădăcinile abia supraveţuiesc la 0,1-3% oxigen. Dintre rădăcini, cele noi formate au cerinţe mai mari decât cele în vârstă. Situaţii de stress în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite, în cele cu textură şi structură deficitară, precum şi pe terenurile inundate. În acest caz apare asfixia radiculară, concomitent cu inhibarea funcţiilor întregului sistem radicular. Deosebit de sensibilă la acest fenomen entropic este cireşul, care nu suportă inundaţiile chiar şi parţiale mai mult de 10-12 zile. O altă sursă producătoare de dioxid de carbon sunt chiar rădăcinile pomilor. Cercetările au demonstrat că 2/3 din cantitatea de dioxid de carbon provine din activitatea microbiană, iar 1/3 este produsă de rădăcinile pomilor (D. Soltner, 1990). Depozitarea substanţelor de rezervă în rădăcini are o mare importaţă pentru plantă în general. Acestea conferă pomilor o mare vitalitate, putând fi utilizate în momente critice din ciclul anual de viaţă (creşterea rădăcinilor primăvara, vindecarea rănilor) Depozitarea este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se 28
accentuează în perioadele când creşterile scad, iar frunzişul atinge suprafaţa maximă. Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice (aminoacizi, amide), folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxinele şi giberelinele, citochininele, acidul abscizic şi etilenul. Toate aceste substanţe influenţează activitatea fiziologică a pomului, precum şi creşterea şi dezvoltarea acestuia. Secreţia (desorbţia) - constă în eliminarea de către rădăcini în mediul exterior a unor substanţe dintre care: - unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol (acidul carbonic); - rădăcinile mai elimină în sol zaharuri simple sau chiar polizaharide, enzime, aminoacizi. În zona sistemului radicular numită şi rizosferă sunt create condiţii pentru dezvoltarea unui număr mare de microorganisme, bacterii, ascomycete, ciuperci. Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile active ale pomului. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare, în special, în solurile sărace în fosfor. De asemenea, micoriza facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare. În general, pomii care prezintă micoriză, sunt mai viguroşi, mai bine dezvoltaţi, mai rezistenţi. Insecticidele şi erbicidele pot avea efecte nefavorabile asupra micorizei (Viorica Aldea, 1985). -Prezenţa substanţelor aleopatice în sol, constituie şi una dintre cauzele apariţiei fenomenului de “oboseală a solului”, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi din aceiaşi specie. Böhmer a descoperit în rădăcinile rămase în sol după defrişarea pomilor, la măr florizina. De asemenea, au fost identificate benzaldehida şi amigdalina în rădăcinile piersicului. Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum sunt: porumbarul, prunul, vişinul, cătina, zmeurul şi murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă (drajonare). 29
3.2. Tulpina La pomii cultivaţi şi la arbuştii fructiferi, tulpina are ca origine mugurii vegetativi, aparţinând altoilor sau butaşilor. La speciile pomicole obţinute prin seminţe, sistemul aerian (tulpina) este de origine embrionară. Tulpina are funcţia de conducere a sevelor (brută şi elaborată) şi generează toate biosistemele componente (lăstari, ramuri, frunze, flori, fructe). Creşterea în lungime şi ramificarea tulpinii este asigurată prin activitatea meristemelor primare din conurile de creştere (muguri vegetativi), care dau naştere ţesuturilor primare (formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central). Creşterea în grosime a tulpinii este asigurată de două zone meristematice secundare, cambiul, situat la limita dintre scoarţă şi lemn, care generează lemn şi liber secundar (vasele libero-lemnoase) şi felogenul, situat în scoarţă care generează felodermul către interior (scoarţă secundară) şi suberul către exterior. (fig. 3.4). Tulpina pomilor este formată din trunchi şi coroana. 3.2.1. Trunchiul Trunchiul este partea bazală neramificată a tulpinii, care face legătura dintre rădăcină şi coroană. În funcţie de sistemul de cultură a pomilor trunchiul poate avea dimensiuni diferite: •
30 - 40 cm, trunchi pitic, plantaţii superintensive;
•
40 - 60 cm, trunchi mijlociu, plantaţii intensive;
•
60 - 80 cm, trunchi supramijlociu, plantaţii clasice;
•
100 – 180 cm, trunchi înalt, plantaţii de aliniament.
3.2.2. Coroana Coroana cuprinde totalitatea ramificaţiilor tulpinii, fiind constituită din numeroase bioelemente, care se diferenţiază între ele prin dimensiuni, funcţii, vârstă, aspect şi longevitate.
30
Miliţiu I. (1992) - consideră longevitatea criteriul principal în diferenţierea bioelementelor ce alcătuiesc coroana, clasificându-se în: - bioelemente permanente (ramuri de schelet); - bioelemente cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi de rod); - bioelemente cu durată scurtă de viaţă (muguri, lăstari, frunzele, florile, fructele). Cireaşă V. (1995) - prezintă coroana formată din:- macrostructura vegetativă (ramurile de schelet şi semischelet) şi microstructura roditoare (ramurile de rod). 1. Bioelementele permanente ale coroanei Ramurile de schelet - sunt cele mai viguroase ramificaţii din coroană şi formează structura de rezistenţă biologică a coroanei (scheletul pomului). Axul - este ramura centrală a coroanei (prelungirea trunchiului), care este delimitat la partea inferioară de prima ramură din coroană iar la cea superioară de o ramură anuală, numită săgeată. Pe ax sunt înserate ramurile de schelet de ordinul I. Din acestea se formează ramurile de ordinul II, care prin ramificare dau ramuri de ordin III ş.a.m.d. Lipseşte la coroanele de tip vas. Şarpantele (braţele sau ramurile de schelet de ordinul I), sunt ramurile cele mai puternice, de dimensiuni apreciabile, ce pornesc de pe trunchi sau de pe axul pomului. După modul de inserţie pe ax, acestea pot fi dispuse grupat: formând etaje (piramide şi palmetele etajate) sau spiralat, distanţate între ele (piramide şi palmete neetajate). Subşarpantele - sau ramurile de schelet de ordinul II se formează prin ramificarea celor de ordinul I şi la majoritatea formelor de coroană sunt dispuse bilateral-altern-extern. Forma de coroană este definită de modul de amplasare şi îmbinare a şarpantelor şi structura ei. De aici şi necesitatea cunoaşterii unor noţiuni care determină parametrii bioconstructivi ai coroanei. Unghiul de ramificare (creştere) este unghiul format între şarpantă şi ax sau între ramura de ordinul II şi cea de ordinul I. Pentru a avea un schelet bine consolidat, este de dorit, ca unghiurile de ramificare să fie mai mari de 45o, condiţionat şi de menţinerea unui echilibru între creştere, fructificare şi entropie. 31
Unghiul de deschidere (divergenţă) este unghiul format în plan orizontal de două şarpante alăturate în cadrul unui etaj. Distanţa de ramificare este distanţa dintre ax şi prima subşarpantă sau intervalul dintre punctele de inserţie a două subşarpante pe lungimea unei şarpante. Sistemul de ramificare reprezintă modul de amplasare al subşarpantelor pe şarpante. Se întâlnesc două sisteme: ramificare prin bifurcare şi ramificare bilateral-altern-extern. 2. Bioelementele cu durată medie de viaţă (ramurile de semischelet şi ramurile de rod). a. Ramurile de semischelet - sunt ramificaţii de ordin superior (III, IV) ale ramurilor de schelet, au dimensiuni mici (1-2 cm grosime, 10-100 cm lungime), asigură amplificarea coroanei, constituind suportul de susţinere al ramurilor de rod, mugurilor, lăstarilor, frunzelor şi fructelor. Ramurile de semischelet se formează de regulă din ramuri vegetative de vigoare medie dar şi din ramurile de rod, care după fructificare, rămân numai cu funcţia de semischelet (poartă buchete de mai şi ramuri mixte la drupacee, pinteni şi ţepuşe la pomacee). În majoritatea cazurilor, ramurile de semischelet se apleacă sub greutatea organelor pe care le susţin şi îndesesc coroana, se epuizează cu timpul şi dacă nu sunt regenerate provoacă degarnisirea scheletelui, fenomen cunoscut sub numele de elagaj (natural). b) Ramurile de rod - sunt formaţiuni lemnoase, de dimensiuni reduse (din punct de vedere botanic) pot fi numite microblaste (micros-mic) sau brachiblaste (brachis-scurt), care se formează în principal pe ramurile de semischelet sau chiar direct pe schelet în cazul soiurilor de tip spur. Ramurile de rod pot fi recunoscute cu uşurinţă prin următoarele particularităţi: -au dimensiuni reduse, 1-5 cm pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 20-30 cm, smiceaua, nuieluşa; 30-70 cm ramura mixtă; -au durata de viaţă scurtă: 1-2 ani la piersic, 5-6 ani la vişin, 10-12 ani la măr şi păr; -au o poziţie aproape perpendiculară pe ramura mamă (semischelet sau schelet), având un unghi mare de inserţie: 90°, pintenul, ţepuşa, buchetul de mai; 45-60° ramura mixtă, nuieluşa, mlădiţa; 32
-au ţesuturile fragile, sfărămicioase, datorită conţinutului ridicat în substanţe de rezervă; -evoluează rapid, transformându-se în noi formaţiuni de rod mai complexe (pinten - ţepuşă - bursă - vatră de rod la măr şi păr, măciulie - coarne de melc ramificaţie fructiferă la gutui) sau în ramuri de semischelet bine garnisite cu ramuri de rod. Unele ramuri de rod (pinten, smicele) deşi au toate caracteristicile prezentate mai sus, nu poartă muguri florali, acestea fiind denumite ramuri preflorifere (ramuri de rod în devenire) şi apar de obicei la pomii tineri şi devin în ani următori ramuri de rod propriu-zise. Formaţiunile de rod la măr şi păr La măr şi păr se cunosc următoarele formaţiuni de rod: pintenul, ţepuşa, smiceaua, nuieluşa, mlădiţa, bursa şi vatra de rod. (fig. 3.5) Pintenul - este o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur vegetativ terminal iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi. El se formează din muguri terminali sau laterali ai ramurilor vegetative sau de rod, în anii cu o încărcătură mare de fructe şi în perioada de declin a pomilor. Pintenul evoluează prin mugurul terminal în ţepuşă sau tot în pinten. Ţepuşa - este o ramură de rod scurtă (0,5-5 cm), care se deosebeşte de pinten, prin aceea că mugurul terminal este mixt. Se întâlneşte la toate soiurile de măr şi păr, fiind predominantă la cele de tip "spur". Ţepuşa evoluează prin mugurul terminal într-o formaţiune fructiferă numită bursă. Smiceaua - conţine de asemenea, o ramură anuală prefloriferă de vigoare slabă, lungă de 10-30 cm, cu mugurele terminal şi cei laterali vegetativi. Smiceaua evoluează prin mugurul terminal şi cei laterali în nuieluşe (cel mai întâlnit caz), mlădiţe, smicele, ţepuşe sau pinteni, în funcţie de încărcătura de rod, vigoare şi poziţia în coroana pomului.(fig. 3.6.). Nuieluşa - este o formaţiune de rod, care se aseamănă după formă şi lungime cu smiceaua, deosebindu-se, prin aceea că mugurele terminal este mixt. Ea evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o bursă iar lateral din mugurii vegetativi se formează mlădiţe, nuieluşe, smicele, ţepuşe sau pinteni.(fig. 3.7.). 33
Mlădiţa - reprezintă o formaţiune de rod de 10-40 cm lungime care are în poziţie terminală şi subterminală (2-5) muguri micşti, restul mugurilor fiind vegetativi. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în poziţie terminală şi subterminală burse iar lateral ţepuşe, pinteni. (fig. 3.8.). Bursa - sau puntea de rod reprezintă o formaţiune bienală scurtă, care provine din mugurul mixt terminal al ţepuşei, nuieluşei sau mlădiţei. În condiţii favorabile de nutriţie, bursa asigură dezvoltarea normală a fructelor, dar şi formează ţepuşe, pinteni, smicele, nuieluşe sau mlădiţe. Vatra de rod - sau ramificaţia fructiferă este o formaţiune de rod multianuală formată din două sau mai multe burse. Ele se dezvoltă numai prin evoluţia ţepuşelor. La păr, ramurile de rod sunt viguroase decât la măr, glabre, cu muguri mari, conici, cu vârful ascuţit şi depărtat de ramură.
Fig. 3.5. - Ramurile de rod la măr şi păr 1- pinten; 2- ţepuşă; 3- smicea; 4- nuieluşă; 5- mlădiţă; 6- bursă ; 7- vatră de rod (după Cepoiu N., 2001)
Formaţiunile de rod la gutui Gutuiul fructifică pe ramuri lungi, măciulii şi coarne de melc. (fig. 3.9.) Ramura mixtă este o creştere anuală de 20-60 cm lungime, care prezintă 520 muguri micşti în treimea superioară şi mediană şi câţiva muguri vegetativi slab dezvoltaţi în partea bazală. Uneori mugurii vegetativi pot alterna axial cu cei micşti. Din mugurii micşti se formează lăstari fertili de 5-12 cm, care poartă în vârf o floare şi mai târziu un fruct şi devin măciulii la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Ramura lungă evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită cu măciulii, a căror vigoare descreşte de la vârf spre baza ei.
34
Măciulia reprezintă o ramură de rod scurtă (5-12 cm) cu vârful îngroşat şi o cicatrice pe el, rezultată în urma desprinderii fructului de pe lăstar. Pe partea terminală îngroşată se formează câte 1-3 muguri micşti, iar lateral 3-7 muguri vegetativi. Măciulia evoluează în formaţiunea coarne de melc, astfel, din muguri micşti se formează lăstari fertili, care se îngroaşă terminal transformându-se în noi măciulii. Măciuliile mai puţin viguroase, de cele mai multe ori se usucă sau formează o singură măciulie. Coarnele de melc constituie o formaţiune de rod multianuală ce cuprinde două măciulii de un an situate pe una de doi ani.
Fig. 3.9. - Ramurile de rod la gutui şi moşmon Ramura mixtă (1) şi evoluţia ei în ramură de semischelet garnisită cu măciulii (2), iar în anul următor formează coarne de melc (3); evoluţia mugurilor micşti în lăstari fertili (a,b). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Formaţiunile de rod la cireş şi vişin Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul. (fig. 3.10) Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee. La pomii tineri pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu o poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete. Ramura buchet (buchet de mai) este o formaţiune scurtă (1 - 5 cm) care prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4 - 6 muguri floriferi.
35
Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de vegetaţie în pinteni. Ramura mijlocie are lungimea de 10 - 30 cm. Terminal şi în partea superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri floriferi. Uneori mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toată lungimea ramurii. Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni iar lateral buchete şi pinteni. Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică ca ramura mijlocie. Evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal şi în poziţie subterminală ramuri mijlocii iar lateral buchete de mai şi pinteni.
Fig. 3.10. - Ramurile de rod la cireş şi vişin Ramura mijlocie şi evoluţia ei (1a; 1b); ramura lungă şi evoluţia ei (2a; 2b); ramura pleată de un an (3a) şi evoluţia ei în anii următori (3b); pintenul (4a) şi evoluţia lui tot în pinten (4b)sau în buchet de mai (5a); buchet de mai simplu (5b) şi alungit (5c) (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia, Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş, la unele soiuri (Ramon Oliva). Este o creştere anuală cu lungimea de 15 - 40 cm, care prezintă un mugur vegetativ terminal şi lateral 10 - 15 muguri floriferi, dispuşi solitar. Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de viaţă. După 5 - 6 ani de fructificare ele se usucă.
36
Formaţiunile de rod la prun şi cais La prun şi cais se disting următoarele formaţiuni fructifere: spinul, pintenul şi smiceaua care sunt preflorifere, ramura buchet, ramura mixtă şi ramura anticipată care rodesc. (fig. 3.11) Spinul este o creştere anuală scurtă (2 - 10 cm), la care mugurele terminal sa transformat în ghimpe. Lateral are muguri vegetativi slab dezvoltaţi. Se întâlneşte la zarzăr, corcoduş, unele biotipuri locale de prun, dar în special la soiul Tuleu gras. Spinul evoluează prin muguri vegetativi laterali, formând pinteni sau buchete de mai, în funcţie de încărcătura de rod. După 2 - 3 ani de rodire, ghimpele terminal se usucă şi cade, spinul căpătând aspectul unei ramificaţii fructifere. Pintenul are lungimea de lungimea de 0,5 - 2,5 cm, terminal poartă un mugur vegetativ care-i asigură creşterea în lungime, iar lateral are tot muguri vegetativi, slab dezvoltaţi. Pintenul se formează din mugurii laterali ai ramurilor anuale de vigoare mică şi mijlocie şi evoluează în general monoaxial în ramuri buchet scurte. Smiceaua este o formaţiune prefloriferă subţire (2 - 4 mm), de 15 - 40 cm lungime, care prezintă atât terminal cât şi lateral numai muguri vegetativi. Apare la unele soiuri de prun (Tuleu gras) la începutul perioadei de rodire. Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă în partea superioară smicele şi ramuri buchet iar în treimea mijlocie şi inferioară numai pinteni. Ramura buchet sau buchetul de mai este o formaţiune scurtă de 2 - 5 cm lungime, cu un mugur terminal vegetativ care-i asigură creşterea, iar lateral sunt inserate 3 - 5 grupuri de muguri a câte 2 - 3 muguri, din care unul vegetativ şi ceilalţi floriferi. Evoluează prin mugurii vegetativi în pinteni şi buchete de mai formând ramificaţii fructifere. La soiul de prun Stanley se întâlnesc cele mai viguroase şi ramificate buchete de mai (Drobotă Gh. şi colab.,1991). Ramura mixtă este o creştere anuală de 15 - 60 cm, care prezintă terminal un mugur vegetativ. Lateral sunt inseraţi muguri vegetativi şi floriferi, care pot fi dispuşi solitar, dar în general sunt grupaţi câte 2 - 3 la prun şi 2 - 8 la cais, predominante fiind grupurile formate de un mugur vegetativ şi unul florifer sau doi floriferi şi unul vegetativ. 37
Evoluează într-o ramură de semischelet, garnisită în partea terminală cu noi ramuri mixte, iar în zona mediană şi bazală cu buchete şi pinteni.
Fig. 3.11. - Ramurile de rod la prun şi cais Ramură de prun cu spini (1); spinul (2a) şi evoluţia lui (2b); ramură mixtă anuală (3)şi evoluţia ei în ramură de semischelet (4); pinten (5); buchet de mai simplu (6) şi evoluţia lui în buchet ramificat (7); buchet ramificat, multianual la soiul de prun Stanley (8). (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
Ramura anticipată este o formaţiune întâlnită îndeosebi la cais, care prezintă o organizare morfologică asemănătoare cu a ramurii mixte, purtând lateral grupe de muguri vegetativi şi floriferi. Deoarece, mugurii floriferi de pe aceste ramuri sunt mai rezistenţi la ger, în anii mai friguroşi ele pot contribui la salvarea recoltei. Formaţiunile de rod la piersic şi migdal Piersicul şi migdalul fructifică pe ramura buchet, ramura salbă, ramura mixtă, ramura anticipată şi au ca ramură prefloriferă pintenul. (fig. 3.12) Pintenul este asemănător cu cel de la alte specii şi se formează la începutul rodirii pomilor, pe ramurile de schelet. El evoluează în buchete la pomii tineri, iar în perioada de maximă rodire în pinteni slab dezvoltaţi, care foarte des degeră în timpul iernii. Buchetul de mai este o formaţiune de 1 - 5 cm lungime, care prezintă terminal un mugur vegetativ iar axial câţiva muguri floriferi (2 - 4 la piersic şi 2 8 la migdal). Evoluează prin mugurele vegetativ terminal în buchete de mai, pinteni, salbe.
38
Ramura salbă este o creştere anuală subţire, cu lungimea de 10 - 20 cm, care prezintă terminal un mugure vegetativ iar lateral 10 - 12 muguri floriferi dispuşi solitar, mai rar grupaţi câte 2. Salbele se formează în special la pomii bătrâni şi slabi. Poate evolua monoaxial în salbe şi buchete la pomii cu încărcătură normală sau în pinteni la pomii supraîncărcaţi cu rod.
Fig. 3.12. - Ramurile de rod la piersic şi migdal 1. pinten; 2. Ramura buchet, 3. Ramura salbă; 4,5 ramura mixtă: 6. Ramura anticipată- diferite posibilităţi de dispunere şi grupare a mugurilor vegetativi şi floriferi pe ramura mixtă. (după Cepoiu N., 2001)
Ramura mixtă este o creştere anuală, de 20 - 80 cm lungime şi poartă atât muguri vegetativi cât şi floriferi. Mugurele terminal este vegetativ iar în zona bazală, de asemenea, poartă 2 - 4 muguri vegetativi. Axial poartă muguri floriferi şi vegetativi dispuşi solitar dar de regulă grupaţi câte 2 - 3, cea mai frecventă grupare fiind formată din 3 muguri, din care unul vegetativ aşezat central şi 2 floriferi colaterali. Ramura mixtă evoluează într-o ramură de semischelet, care prezintă terminal o nouă ramură mixtă de vigoare slabă şi lateral salbe, buchete şi pinteni. Ramura anticipată se formează din muguri axilari de pe ramurile mixte mai viguroase, în cel de-al II-lea val de creştere. Are o lungime de 10 - 50 cm şi 3 - 5 mm grosime. Ca organizare morfologică se aseamănă cu ramura salbă sau ramura mixtă.
39
Formaţiunile de rod la nuc Nucul este o specie unisexuat monoică, care fructifică pe ramuri anuale mijlocii. (fig. 3.13) Ramura mijlocie este o creştere anuală de 5 - 30 cm lungime şi 6 - 10 mm grosime, care poartă terminal un mugur mixt unisexuat femel şi lateral 1 - 3 muguri de amenţi. Uneori poate avea 1 - 3 muguri micşti unisexuaţi femeli, iar axilar atât muguri de amenţi cât şi vegetativi, dispuşi serial.
Fig. 3.13. Specificul fructificării nucului Ramuri de rod (1, 2); lăstar fertil cu flori femele situate apical (3); ramură de rod cuamenţi axiali şi lăstar fertil terminal (4); secţiune longitudinală printr-o ramură de rod,se observă dispunerea serială a mugurilor axiali. (după Mary -Ann Drobotă, 1996)
3. Bioelementele cu durată scurtă de viaţă Sunt reprezentate prin muguri, lăstari, frunze, flori şi fructe. Ele trăiesc doar câteva zile (florile) altele întreaga perioadă de vegetaţie (lăstarii) sau chiar un an (muguri vegetativi şi de rod) şi numai cu excepţii 2-3 ani (muguri dorminzi). MUGURII - sunt bioelemente de creştere şi rodire care se formează anual pe lăstari, în axila frunzelor sau chiar pe rădăcini (muguri adventivi). După poziţia lor pe ramură mugurii pot fi: Mugurii terminali - au o poziţie apicală, fiind situaţi în vârful ramurilor anuale, se formează târziu, în fenofază încetării creşterii lăstarilor, primăvara pornesc primii în vegetaţie şi manifestă dominanţă apicală asupra mugurilor axilari. Au rolul de a asigura creşterea în lungime a ramurilor. 40
Există şi cazuri când în poziţie terminală se formează un mugur de rod, în acest caz ramura nu se mai prelungeşte ci formează flori şi fructe (ramurile de rod la pomacee). Mugurii laterali (axilari) - se formează în axila frunzelor, pe noduri în cursul primăverii şi a verii. La majoritatea speciilor, muguri axilari rămân în repaus până primăvara următoare, iar la unele specii, ca de exemplu la piersic, prun, pornesc în vegetaţie în aceeaşi vară în care s-au format şi dau naştere la lăstari anticipaţi. Muguri situaţi sub cei terminali se numesc muguri subterminali şi evoluează în lăstari concurenţi. Mugurii axilari pot fi dispuşi câte unul la nod (solitar) sau în grupe de 2-6 buc. la un loc. Grupele de muguri sunt formate dintr-un mugur principal şi alţi câţiva muguri mai mici numiţi stipelari sau suplimentari. (fig. 3.18.)
Fig. 3.18. - Muguri: 1-colaterali; 2-seriali; 3-vegetativi; 4-floriferi
După dispunerea spaţială, mugurii stipelari pot fi: colaterali, atunci când sunt situaţi de o parte şi de alta a mugurului principal (piersic, prun, cais) sau seriali dacă sunt aşezaţi sub mugurul principal, pe aceiaşi axă verticală (nuc). Mugurii dorminzi - sunt muguri axilari vegetativi, situaţi în zona bazală a ramurilor anuale sau multianuale şi rămân inactivi un timp îndelungat, constituind un fel de rezervă a pomului. Aceştia pornesc în vegetaţie, în cazul unor tăieri severe sau a ruperii unor ramuri. Mugurii adventivi - au o poziţie nedeterminată, se formează atât pe noduri şi pe internoduri pe ramurile multianuale, trunchi sau rădăcini şi au rolul de a reface organele pierdute. După funcţiile pe care le îndeplinesc mugurii pot fi: Muguri vegetativi - sau de creştere evoluează în lăstari cu frunze.
41
Asigură creşterea şi ramificarea tulpinii, precum şi înmulţirea vegetativă a pomilor. Sunt mai mici ca cei de rod, au forma conică, cu vârful ascuţit, care poate fi depărtat sau alipit de ramură pe care s-au format. Morfologic sunt alcătuiţi din conul de creştere cu ţesuturi meristematice primare, primordiile viitoarelor frunze şi muguri şi sunt acoperiţi de solzi protectori sau catafile. (fig. 3.19. a).
a
b
Fig. 3.19 Structura morfologică a unui mugure a –mugur vegetativ; b – mugur de rod
Muguri de rod - provin din mugurii vegetativi în urma procesului de diferenţiere. În comparaţie cu cei vegetativi, aceştia sunt mai mari, mai bombaţi şi cu vârful în general rotunjit. Pe ramuri pot avea poziţia apicală (pomacee) sau axială (drupacee). Din punct de vedere morfologic, mugurii de rod nu prezintă con de creştere, fiind formaţi dintr-un ax vegetativ, pe care se înseră primordiile bracteale, primordiile florale, iar la exterior sunt protejaţi de catafile (fig. 3.19. b). După organele pe care le generează mugurii de rod pot fi: floriferi, micşti şi muguri fruct. Mugurii floriferi - sunt monofuncţionali din ei rezultând numai flori, respectiv o floare (cais, piersic, migdal), 1-2 flori (prun) sau o inflorescenţă (cireş şi vişin). Mugurii micşti - sunt bifuncţionali, deoarece, formează atât organe vegetative (rozete de frunze, lăstari fertili) cât şi organe generative (flori sau inflorescenţe). Ei se întâlnesc la speciile pomacee şi arbuşti fructiferi. Muguri fruct - se întâlnesc la smochin, au formă globuloasă cresc şi evoluează fără a parcurge fenofaza de dezmugurire şi înflorire aparentă, transformându-se într-o inflorescenţă şi ulterior într-un “fruct fals” numit siconă. 42
LĂSTARII - sunt bioelemente anuale de creştere şi alcătuiţi din noduri şi internoduri, poartă frunze în axila cărora se formează noi muguri. (fig. 3.20). Au lungimea de 10-150 cm, culoarea verde, verde roşietică, roşcată (mur), roşiemaronie (afin), epiderma glabră (cais, piersic, migdal), glabrescentă (păr, prun), pubescentă (măr, gutui), acoperită cu sarmenţi (zmeur şi mur) sau ghimpi (măceş, trandafirul de dulceaţă). După mugurii din care provin lăstarii pot fi: - lăstarii terminali sau de prelungire se formează din muguri terminali ai ramurilor anuale, cărora le continuă creştere în lungime. - lăstari laterali sau axilari, provin din muguri laterali şi au o vigoare mai mică decât lăstarul terminal. Lăstarul lateral situat imediat sub cel de prelungire şi cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent. - lăstari lacomi, provin din muguri adventivi sau dorminzi de pe ramurile multianuale şi au o creştere extrem de rapidă. - lăstari anticipaţi sunt lăstari de dimensiuni mai reduse, ce iau naştere din muguri axilari, care pornesc în vegetaţie, în acelaşi an în care s-au format (piersic). (fig. 3.21). - lăstari fertili care provin din muguri micşti de pe ramurile de rod. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, după căderea frunzelor, lăstarii devin ramuri anuale. Acestea păstrează în general, denumirea lăstarilor din care au provenit.
Fig. 3.21. Lastari anticipaţi (a)
Fig. 3.20. Lăstar în creştere
(după A. Negrilă şi colab. 1982)
f- frunze; o- muguri; n- nod; i- internod; a- axilă (după A. Negrilă şi colab. 1982)
43
FRUNZELE - sunt organe vegetative care se formează pe lăstarii proveniţi din muguri vegetativi şi micşti. Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară, pentru creşterea organelor vegetative, cât şi pentru formarea fructelor. Asigurarea unei suprafeţe foliare optime şi păstrarea unei stări fitosanitare corespunzătoare, constituie un obiectiv important pentru pomicultură. Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului, constituie caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.(tabel 3.1.) Tabelul 3.1. Tipuri de frunze întâlnite la speciile pomicole Frunze simple limb întreg limb lobat măr, păr,gutui, moşmon, coacăz, cireş, vişin, prun, cais, agriş, piersic, migdal, castan, smochin. corn, alun.
Frunze compuse palmate imparipenate căpşun, frag.
nuc, zmeur, mur, soc, măceş trandafir.,
FLOAREA - se formează din muguri de rod (floriferi şi micşti). La majoritatea speciilor florile sunt hermafrodite, iar la unele specii pomicole (alun, nuc) florile sunt unisexuate. (fig. 3.22.) La măr şi păr inflorescenţa este un corimb, la cireş şi vişin - corimb umbelifer, la căpşun - cimă bipară, la coacăz - racem, la nuc şi castan - amenţi. Florile solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, migdal, porumbar şi corcoduş.
Fig. 3.22. - Structura unei flori la cireş. (după Mc. Gregor)
44
FRUCTUL - se formează în urma procesului de fecundare şi “legare”; există cazuri rare la unele specii când se pot forma fructe fără fecundaţie (partenocarpice). În urma acestor procese ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori împreună cu alte părţi ale florii în fruct. Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un număr mic dintre ele (alun, castan), fructe uscate. Fructele cărnoase ale speciilor pomicole sunt: poama, drupa şi baca. Poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar, şi receptacolul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Acest tip de fruct este caracteristic pentru speciile măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă, este formată din receptacul şi partea exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos formează lojile seminale. (fig. 3.23.)
Fig. 3.23. - Structura principalelor fructe a- măr; b- nucă; c- zmeură 1-epicarp; 2-mezocarp; 3-endocarp; 6-peduncul; 7-fascicule libero-lemnoase; 8-sămânţă; 9-drupeolă; 10-sepale; 11-receptacul.
Drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul. Partea cărnoasă, comestibilă, a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul lignificat formează sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică pentru prun, cais, piersic, cireş, vişin, corcoduş. Fructele nucului şi ale migdalului sunt tot drupe (pseudodrupe), la maturitatea cărora mezocarpul se usucă, iar partea comestibilă este de fapt sămânţa. La zmeur fructul este o polidrupă, alcătuită din mai multe drupeole. Baca este un fruct simplu caracteristic pentru coacăz şi agriş. Seminţele rezultate din ovule sunt înglobate în pulpă.
45
Poliachena sau receptaculul îngroşat este caracteristic pentru căpşun şi frag. Fructele propriu-zise sunt mici achene prinse la exteriorul receptacului. Fructele uscate sunt achene cu pericarp lemnos (castane şi alune).
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Cum se clasifică rădăcinele? Care sunt funcţiile sistemului radicular? Care sunt zonele meristematice care asigură creşterea în grosime a tulpinii? Cum se clasifică elementele coroanei? Formaţiunile de rod la măr şi păr. Formaţiunile de rod la cireş şi vişin. Formaţiunile de rod la prun şi cais. Formaţiunile de rod la piersic şi migdal, Formaţiunile de rod la nuc. Care este diferenţa dintre un mugure vegetativ şi un mugure de rod? Care este diferenţa dintre un mugure mixt şi un mugure florifer? Care sunt tipurile de fructe întâlnite la speciile pomicole?
46
CAPITOLUL 4 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE 4.1. Ciclul ontogenetic al pomilor Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte alcătuiesc ciclul individual de viaţă. Pomii şi arbuştii au un comportament foarte complex în decursul ciclului de viaţă care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti, până la peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea aceasta precum şi caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropie să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald. Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă, ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioada de vegetaţie activă. Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioada de tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin. 4.1.1. Perioada de tinereţe Este caracterizată prin predominanţa procesului de creştere, care se manifestă, atât funcţional cât şi morfologic mai intens decât celelalte procese. Atât organele epigee, cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul său maxim. Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.
47
Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc. Aceasta variază de la 3-4 ani la plantaţiile superintensive, la 5-6 ani la cele intensive şi 10-12 ani la cele clasice. Corelat de procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în: Perioada juvenilă: în care pomii vegetează, fără să fructifice, datorită,între altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală. Această perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire. Perioada de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până când apar producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce fructificarea se intensifică creşterilor vegetative se reduc, ajungând către finalul acestei perioade la o stare de echilibru ( fig. 4.1.). Durata acestei perioade este influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere şi altele noi se formează în cantitate mare. Tendinţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă. Din relaţia creştererodire-entropie (C - R - E) predominantă este creşterea ceea ce asigură un raport frunze - fructe favorabil. Producţia este mică, dar de calitate superioară. 4.1.2. Perioada de maturitate (de mare producţie) Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea ireversibilă a producţiei. Este cea mai lungă perioadă şi este de dorit să dureze cât mai mult. Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare, iar producţiile sunt constante. Acum trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului de alternanţă de rodire. Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet şi semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de semischelet, iar cele existente se ramifică îndesind coroană. Se formează în ritm susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare). 48
Fig.4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom. Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării, printr-o agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă) Specia măr, plantaţie intensivă.
Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani la cele intensive şi 20-40 ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soiportaltoi, agrotehnica aplicată etc. Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două perioade: - perioada de mare producţie durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi circa 70-80% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o agrotehnică necorespunzătore. -
sfârşitul perioadei de mare producţie începe odată cu scăderea uniformă a producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic.
49
Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă; creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire, iar entropia este tot mai accentuată. De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în detrimentul creşterilor vegetative, conduce la un raport frunze/fructe dezechilibrat, cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând, în acelaşi timp, alternanţa de rodire. Totodată, apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod. În concluzie, precizăm că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte măsuri agrotehnice, efectuate corect pot prelungi etapa de maturitate, până la nivelul potenţialului maxim productiv al pomului. 4.1.3. Perioada de declin Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug. Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari apar, în special, rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface planta. Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În plantaţiile industriale această etapă nu mai există, deoarece pomii se defrişează, atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic. Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice, atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate. 4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului ,după un ritm caracteristic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice. 50
Fenofazele prin care trec pomii pe parcursul unui an, au o mare importanţă pentru stabilirea conduitei tehnologice. Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe care ajung la maturitate. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte, se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare. Cunoaşterea acestor fenomene are ca scop adaptarea tehnologiei în vederea obţinerii unor recolte mari, de calitate şi constante. 4.2.1. Perioada de vegetaţie Fenofazele organelor vegetative 1. Formarea mugurilor vegetativi Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada premergătoare repausului biologic. Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe lăstarii în creştere. Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale ale meristemul primordial), primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi protectori. Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din starea de inhibiţie corelativă, în stare de repaus (dormance) (Manget, 1982; G. Grădinariu, 1992). 2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie 51
- aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă etapă de diviziune. Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior. Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului. La iniţierea şi desfăşurarea creşterii participă: citochinine, auxine, gibereline şi acid abscisic (E. Baldini, 1976). Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal, pe seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o măsură mai mică pe substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în hidraţi de carbon, necesari procesului de creştere. Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei fenofaze. Astfel, din rezerva foarte mare de muguri vegetativi existentă pe pomi, numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi. Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană. Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca urmare, mugurii care se formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi. Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K. Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, favorabil calităţii şi constantei recoltelor.
3. Creşterea intensă a lăstarilor Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical întro activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta. Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză (îndeosebi a proteinelor şi acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este intensă, 52
internodiile se alungesc, nodurile devin mai proeminente iar mugurii formaţi ating dimensiuni normale. Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate integral în procesele de creştere şi fructificare. Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie, soi, vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi. La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7 săptămâni. În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor, potasiu şi apă. Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea, întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor. 4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la formarea mugurelui terminal. Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai groase şi au capacitatea fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase. Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a substanţelor stimulatoare şi o mărire semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi de frunze, în mod special acid abscisic (E. Baldini, 1988). Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe de rezervă. Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea pomilor cu apă şi substanţe nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de încărcătura de rod a pomilor. În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a pomilor.
53
În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor, pomii absorb cca 60 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi 40 % din totalul anual de Mg (M-me Huguet). Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona climatică. 5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor. Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea membranelor celulare, apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul căderii frunzelor. În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult, faţă de P şi K cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg. (Huguet). De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul izolator de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (E. Baldini). Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată de migrarea substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente în frunze către celelalte organe ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor are efecte negative. Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces azot, la pomii tineri), fie a unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturarea ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului de substanţe sintetizate pentru respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă (A. P. Bădescu şi colab. 1994).
54
4.2.2. Fenofazele organelor de rod 1. Diferenţierea mugurilor de rod Procesul de formare a mugurilor de rod este compus din două fenofaze: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod. Inducţia antogenă este o fenofază de început a formării mugurilor de rod. Aceasta are două etape distincte: prima reversibilă şi următoarea ireversibilă (Baldini, 1970). După unii autori inducţia florală la pomaceae are loc în perioada iunieseptembrie, şi în august la piersic (M. Gautier), iar după alţii în iunie- august. Considerăm că această perioadă este influenţată de caracteristicele speciei, soiului şi de condiţiile ecologice din fiecare an. Fiziologia acestui fenomen este complexă şi încă neelucidată complet. Un rol hotărâtor în acest proces, îl au substanţele trofice şi cele hormonale. Dintre substanţele trofice, un rol important îl au hidraţii de carbon şi substanţele minerale (azotul în special) - după Klebs, Kraus, Kraybil. O contibuţie importantă în formarea mugurilor de rod o are conţinutul în apă, (Aldrich), concentraţia sucului celular (Kolomieţ), asociate cu temperaturi de 18-25 grade celsius şi o bună luminozitate. Cercetători români (N. Constantinescu) arată că formarea mugurilor de rod este influenţată de apariţia în plantă a formelor superioare ale azotuluisubstanţelor proteice. Teoria hormonală pune pe seama unor hormoni specifici diferenţierea mugurilor de rod. Ipotezele recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale. Factorii care influenţează inducţia antogenă În practica pomicolă acest fenomen poate fi realizat prin: - incizii inelare sau ştrangularea ramurilor-prin aceasta se împiedică circulaţia sevei elaborate către rădăcini şi acumularea acesteia în ramuri în zona mugurilor, rezultând astfel o diferenţiere foarte bună. - reducerea unei părţi ale sistemului radicular, conduce la o reducere a absorbţiei corelată cu schimbarea raportului C/N în favoarea substanţelor carbonatice; - defolierea pomilor către sfârşitul perioadei de vegetaţie; - asigurarea unei încărcături optime de fructe prin tăieri sau rărit; 55
- corelarea raportului frunze/fructe; de exemplu, la măr acest raport este de 30-50 frunze/fruct, la piersic 80-85 frunze/fruct etc. - substanţele chimice (Alar, CCC, clormequatul etc). Diferenţierea mugurilor de rod-continuă inducţia antogenă. Această fenofază se desfăşoară în perioada iulie-octombrie. Procesul nu încetează complet până în primăvara următoare. În timpul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea organelor sexuale (staminele şi pistilul) şi formarea polenului şi ovulelor prin diviziune reducţională (meioză). Durata şi ritmul de desfăşurare a diferenţierii mugurilor de rod sunt influenţate de condiţiile ecologice (umiditate), de condiţiile tehnologice (tăieri, fertilizări, irigare etc.) şi genetice (soiul). 2. Înfloritul şi legarea fructelor Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi dublează volumul. Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt: dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor. (fig. 4.2) Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii. Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie: -înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal); -înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun); -apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este dependentă de temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig a soiului (t° scăzute pozitive pentru formarea gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei. Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar pentru arbuştii fructiferi de 4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură activă (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole caisul are nevoie de
300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul
325°C; mărul 380-690°C; nucul 435°C (M. Popescu, 1972, Elena Voica, 1973, Sonea V.). 56
CAIS PIERSI C
PRUN
PĂR
MĂR
Fig. 4.2 Fenofazele organelor de fructificare la principalele specii pomicole. (după Flekinger) A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire); D-D3 –apariţia butonilor florali; E-E2 – apariţia petalelor; F-F2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor; I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor
57
CIREŞ
Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea atmosferică 50-60%. Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazul primăverilor mai reci sau se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată. Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană (de obicei apar primele flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi apar celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte. Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul, cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul, coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul, măceşul, lonicera, zizifus. Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul precedent (biochimic fiind predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca, în absenţa acestora, se constată o cădere masivă a florilor. În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Începutul umflării mugurilor corespunde cu apariţia în masă a tetradelor, umflarea mugurilor (începutul formării grăunciorilor de polen) iar odată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar (macrosporogeneza), iar polenizarea şi fecundarea urmează după deschiderea florilor. Polenizarea Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe stigmat şi germinarea polenului (Breton, 1980). Polenizarea poate fi entomofilă şi anemofilă. Polenizarea entomofilă - este caracteristică la
majoritatea speciilor
pomicole, care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus). Condiţiile climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile: temperatura de 10-12°C, zile calde, fără ploi. Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc, castan, alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul polenului fiind asigurat 58
de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor femele favorizează receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului). Fecundarea Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul. Aici are loc o dublă fecundare, respectiv, una din cele două spermatii se uneşte cu oosferă şi formează zigotul (nr. dublu de cromozomi), iar spermatia secundară se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar şi dă naştere la zigotul accesoriu (endosperm) cu număr triplu de cromozomi. Cercetările mai noi au arătat, că în procesul fecundării şi legării fructelor, regulatorii de creştere au un rol important (acidul giberelinic). După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile existente în cultură pot fi: -autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu: cais, piersic, gutui, zmeur, afin, căpşun (unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori. -autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la alte soiuri bune polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr, prun, cireş). Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind atrofiate şi lipsite de polen, ca în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar, Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de nuc, la care momentul înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele (soiurile putând fi: protandre şi protogine), unisexualităţii dioice la cătina albă. Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele. Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc (ex. soiuri de cireş B. Burlat x B. Moreau) (Bargioni 1991). Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost complet elucidat. Incompatibilitatea se caracterizează prin inhibare stilară a
59
creşterii tubului polenic, tipic gametofitului autoincompatibilităţii, care se datorează existenţei perechilor de gene alele (Lansari şi Iezzoni). Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la drupacee în funcţie de soi, polenizatori factorii interni climatici şi de nutriţie din timpul înfloritului asigură recolte mari şi constante. 3. Creşterea fructelor Această fenofază începe odată cu “legarea” fructelor şi se încheie la începutul maturării (pârgă). Gherghi şi colab. consideră că fructele au intrat în pârgă în momentul când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală. Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este o caracteristică de specie şi soi. Această caracteristică este constantă în condiţii ecologice identice. Creşterea fructelor se realizează, la început, prin diviziune celulară, apoi, prin alungirea (elongaţia) celulelor. Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe sigmoidale la pomaceae (fig. 4.2.a), sau sub forma unei curbe dublu sigmo-idale la drupaceae (fig. 4.2.b) cu o inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor.
Fig.4.2. Curba creşterii la pomaceae (a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp
Factorii care influenţează creşterea fructelor: - condiţiile de fecundare şi originea polenului; - vigoarea ramurilor fructifere; o vigoare mare conduce la obţinerea de fructe în cantităţi mari şi calităţi superioare; - răritul fructelor-asigură raportul optim frunze-fructe;
60
- asigurarea condiţiilor tehnologice optime pentru pomi; diferite variante de fertilizare au influenţat atât creşterea fructelor, cât şi incidenţa unor deranjamente fiziologice (G. Grădinariu, 1992) Biochimic, în această fenofază
predomină
procesele de sinteză,
acumulându-se în fruct acizi organici şi, mai ales, amidon. Căderea fiziologică a fructelor (“căderea din iunie”) Este o autoreglare biologică prin intermediul căreia se “urmăreşte” stabilirea unui echilibru între încărcătura de rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului. De regulă cad: - fructele insuficient fecundate; - fructele întârziate în creştere; - fructele situate pe ramuri roditoare debile, epuizate, îmbătrânite, si-tuate în zonele umbrite etc. De asemenea, fructele cad într-un procent mai mare atunci când nu sunt asigurate condiţiile tehnologice şi ecologice necesare. La drupaceae, fructele cad mai mult în perioada formării sâmburelui. Fenomenul căderii fiziologice nu are loc la arbuştii fructiferi datorită capacităţii acestora de a hrăni toate fructele. Căderea prematură. Începe din lunile iulie-august şi durează până la recoltarea fructelor. Fenomenul se accentuiază pe măsura apropierii de maturitate. Este un fenomen negativ, care determină mari pierderi economice. Căderea prematură se manifestă pregnant la măr şi păr, anumite soiuri Parmen auriu, Ionathan-măr, Favorita lui Clapp-păr ), în mai mică măsură la prun şi cais şi foarte puţin sau deloc la gutui, piersici, cireşi şi vişin. Considerăm că această cădere se datorează unor particularităţi genetice ale speciei şi soiului.Totodată, precizăm că unii factori tehnologici sau ecologici pot accentua sau diminua acest fenomen nedorit. De exemplu: seceta, atacul de boli şi dăunători, ploile sau irigarea exagerată după o secetă prelungită, lipsa hranei din sol etc. accentuează căderea prematură a fructe-lor. Pentru reducerea căderii premature a fructelo,r se aplică lucrări culturale care converg către asigurarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizare echilibrată, irigare etc), iar ca măsură directă, efec-tuarea 61
unor tratamente care sporesc legătura fructului de ramură. Se folosesc pentru aceasta acidul alfanaftilacetic, naftilacetamida şi acidul diclorfen-oxiacetic. 4. Maturarea fructelor Această fenofază începe odată cu intrarea fructelor în starea de pârgă şi se încheie odată cu atingerea calităţilor organoleptice maxime. Modificările fizice, biochimice şi fiziologice evidenţiate pe parcursul procesului de maturare a fructelor servesc la stabilirea gradului de maturare a acestor produse şi deci a momentului optim de recoltare (A. Gherghi şi colab.,1983) Din acest punct de vedere pot fi precizate mai multe grade de maturitate: - prepârga şi pârga sunt faze de început ale maturării, în care valori-le însuşirilor fizice, biochimice şi organoleptice ale fructelor sunt apropiate de cele caracterirtice pentru produsele mature; - maturitatea de recoltare este specifică pentru fructele care nu se consumă imediat, ci numai după o anumită perioadă de păstrare (mere, pere, gutui etc). În această fază fructele au o capacitate bună de păstrare şi îşi realizează însuşirile caracteristice după o anumită perioadă de timp; - maturitatea de consum este faza în care fructele au realizat însuşirile caracteristice soiului, cu privire la mărime, culoare, fermitate, gust, aromă etc. şi care permit consumarea imediată (cireşe, vişine)etc. - maturitatea fiziologică este faza în care seminţele fructelor sunt apte pentru înmulţire după ce sunt supuse unor procese cum ar fi postmaturarea (stratificarea). - supramaturarea este caracterizată prin reducerea intensităţii proceselor metabolice din fructe şi prin deprecierea însuşirilor calitative, reprezintă faza de declin din viaţa fructelor, care precede moartea acestora. În timpul creşterii şi maturării fructelor au loc modificări morfologice, citologice, fiziologice, biochimice şi organoleptice. Modificări fiziologice. Activitatea respiratorie este diferită de la un grup de specii la altul. Astfel, se constată că cireşele şi vişinile manifestă o scădere continuă a respiraţiei pe măsura avansării spre maturitate. La mere, pere, piersici, banane etc. respiraţia scade până la un minim care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor, după care urmează o intensificare bruscă a respiraţiei până la 62
un maxim, apoi respiraţia descreşte din nou, de data aceasta în mod continuu şi definitiv ( fig.4.3. ). Fructele din prima grupă sunt denumite fără fază climacterică, iar cele din a doua grupă sunt considerate cu fază climacterică. De regulă, faza de climacteric maxim coincide cu maturitatea de consum, iar minimul climacteric cu maturitatea de recoltare.
Fig.4.3. Variaţia intensităţii respiraţiei merelor în timpul perioadei de creştere şi maturare (IR=intensitatea respiraţiei)
În aceste etape respiraţia este deosebit de intensă, fiind însoţită de degajare de căldură şi consum de substanţe de rezervă. De aceea, se recomandă păstrarea fructelor în depozite cu atmosferă controlată, unde toţi factorii de mediu pot fi modificaţi funcţie de necesităţi. Transpiraţia este un fenomen fiziologic important ce se desfăşoară atât în fructe pe pom, cât mai ales după recoltare. Este influenţată direct de umiditatea relativă a aerului. Modificări biochimice. În faza climacterică amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce; pectoza se transformă în pectină. În faza de maturare alături de procesele de hidroliză, apar şi substanţe noi cum sunt: pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone) care alcătuesc “mirosul de fruct” copt şi participă împreună cu zahărul şi aciditatea la realizarea principalelor caracteristici organoleptice. Toate aceste procese şi altele se află într-o dinamică accentuată. Un rol important în procesul de maturare îl are etilena şi acidul abscizic. Calităţile gustative şi rezistenţa la păstrare ale fructelor depind de condiţiile ecologice şi tehnologice din timpul creşterii şi maturării.
63
4.2.3. Starea de repaus Condiţiile nefavorabile din timpul iernii imprimă pomului în general şi mugurilor în special starea de repaus. Această stare se manifestă prin lipsa creşterilor organelor epigee, lipsa fotosintezei, migrarea unor substanţe în ramuri, tulpini şi rădăcini ce le sporesc rezistenţa la ger. Multe funcţii vitale (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor etc.) se continuă, chiar dacă într-un ritm scăzut şi în timpul iernii. Sfârşitul stării de repaus relativ este indicat de primele simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor) care se înregistrează la majoritatea speciilor în luna martie. În timpul repausului în plantă se petrec o serie de modificări biochimice şi fiziologice. Modificări biochimice: - creşte conţinutul în azot total şi proteic în detrimentul celui neproteic; - cantitatea de amidon acumulată în timpul toamnei se hidrolizează dând naştere unor zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză), care ating un maximum în lunile decembrie, ianuarie; - în scoarţă şi în lemn cresc substanţele grase şi tanante care ating un maximum tot în lunile decembrie şi ianuarie; - cuticula epidermei se îngroaşă; - are loc desăvârşirea diferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneză) şi formarea gameţilor masculi şi femeli. Modificări fiziologice: - în procesul de respiraţie se consumă o parte din substanţele de rezervă; - rădăcinile îşi vindecă rănile provocate de lucrările anterioare. Nevoia de frig variază cu specia: la măr 1200-1500 ore, la prun 800-1200 ore, la cireş 1200-1300 ore etc. Starea de repaus include atât repausul hibernal profund, cât şi cel facultativ. Repausul profund (obligatoriu) are loc în perioada octombrie-noiembrie până în decembrie-ianuarie. În această perioadă pomii nu se trezesc la viaţă chiar dacă li se crează condiţii favorabile de temperatură. 64
Repausul facultativ începe în decembrie pentru unele specii (cais, migdal, piersic), dacă temperatura medie atmosferică depăşeşte 6-7°C timp de mai multe zile (7-8). În această perioadă rezistenţa la ger a pomilor scade, întrucât o parte din zaharuri se transformă din nou în amidon. Revenirea temperaturilor scăzute provoacă de cele mai multe ori pagube mari. În perioada de repaus se efecuează tăierile de întreţinere şi rodire, plantarea pomilor, tratamente fitosanitare etc.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Care sunt perioadele de vârstă ale pomilor? Care sunt fenofazele organelor vegetative? Care sunt fenofazele organelor de rod? Care sunt particularităţile fenofazei înfloritul şi legarea fructelor? Care sunt tipurile de maturitate la fructe?
65
CAPITOLUL 5 ALTERNANŢA DE RODIRE Succesiunea unui an cu recoltă abundentă cu un alt an sau mai mulţi ani fără rod se defineşte ca alternanţă de rodire sau periodicitate de rodire. Acest fenomen entropic reversibil este mult mai accentuat în zonele colinar-montane datorită condiţiilor ecologice mai dificile. Cauzele alternanţei de rodire: - dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile vegetative şi fructe, în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod; - producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugu-rilor floriferi care ar fi asigurat producţiile viitoare; - accidentele climatice (îngheţ, grindină, secetă etc.); - factorii genetici etc. Ca o concluzie, alternanţa de rodire este determinată de un complex de factori: genetici, nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei de fructe din anul anterior. Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire. Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile tardive de măr, păr şi prun. Soiurile cu maturare timpurie precum şi speciile sâmburoase, în general, nu prezintă alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţerii mugurilor floriferi, fructele se recoltează. Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropic în plantaţiile intensive şi superintensive adesea este mai greu de combătut decât în plantaţiile clasice, datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fruc-tifere şi a stressului de densitate. Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la fenomenele de stress scade. Ca efect, creşterea lăstarilor slăbeşte în intensitate, diferenţierea mugurilor de rod se reduce conducând şi la fenomenul de alternanţă de rodire. Când creşterile sunt foarte slabe, diferenţierea este foarte puternică, rezultând o producţie foarte mare, dar calitativ inferioară; în anul următor diferenţierea 66
mugurilor de rod va fi foarte slabă, ajungându-se la producţii foarte mici sau chiar absente. Cercetări recente efectuate pe plan mondial au permis o clasificare a soiurilor funcţie de coeficientul sau indicele de alternanţă (Biennal Bearing Index), coeficient obţinut prin următoarea formulă matematică: I.A. = (A - B) / (A + B) x 100 în care I.A. = indice de alternanţă; A şi B = producţiile din doi ani consecutivi. Funcţie de valorile obţinute se vor da note ce reprezintă indicii de alternanţă după cum urmează: 1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%; 3 = alternanţă mare, cu I.A. > 30%; 5 = alternanţă mijlocie, cu I.A. = 20 - 30%; 7 = alternanţă mică, cu I.A. < 20%; 9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0
Acest indicator a fost introdus recent şi în ţara noastră servind în principal la omologarea soiurilor şi hibrizilor de către C.I.O.S. Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri, iar celelalte măsuri agrotehnice (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărirea fructelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc) se aplică raţional pomii rodesc constant. Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru fiziologic între procesele biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi entropie. Toate aceste fenomene evoluează funcţie de starea timpului biologic (V. Cireaşă, 1995). Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice fundamentale ale pomului cu ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi constante în special în zonele înalte ridică probleme mult mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire,decât pe terenurile plane. Pe aceste terenuri procesul de eroziune este mult mai agresiv, iar pierderile anuale de sol fertil se ridică la 3-5t/ha. În aceste zone se impune organizarea teritoriului pomicol cu alei de trafic tehnologic cu rol multiplu. (combaterea eroziunii solului, facilitarea deplasării mijloacelor mecanice în orice anotimp etc.). O reuşită în acest domeniu s-a realizat la S.C.P.P. Fălticeni.
67
Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de cinci muguri floriferi/cm2 secţiune trunchi şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere (N. Cepoiu , 1978). Rărirea fructelor în general şi rărirea chimică în special în faza de floare sau imediat după legare contribuie substanţial la combaterea alternanţei de rodire. Dintre produsele testate amintim Paclobutrazolul administrat radicular (1g/pom) (Baldini, Sansavini, 1986). Ca produse româneşti recomandăm produsul Norchim 80-100ml/100 l apă şi produsul Amid 80 (Rarex) în doză de 40-60g/100 l apă funcţie de soi (G. Grădinariu 1995). Un alt facor important în diminuarea alternanţei de rodire, îl constituie fertilizarea moderată, constantă cu păstrarea echilibrului între elementele minerale. O importanţă deosebită o are şi fertilizarea cu microelemente Ca, Mg, B, Fe. Tăierile anuale atât în perioada de repaus, cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”) sunt factori care diminuiază periodicitatea de rodire. Lucrările solului au de asemenea, o importanţă deosebită în comba-terea acestui fenomen nedorit. Factorii genetici (soiul) sunt, de asemenea, implicaţi în fenomenul alternanţei de rodire. Se recomandă a se planta clone ale soiurilor ,care nu manifestă acest fenomen. Alte măsuri pentru diminuarea sau chiar înlăturarea acestui fenomen se referă la combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi total de viroze ( LTV ) etc.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Care sunt cauzele alternanţei de rodire? Care sunt formele de manifestare a alternanţei de rodire? Cum se clasifică soiurile în funcţie de coeficientul de alternanţă. Care sunt măsurile de prevenire a alternanţei de rodire?
68
CAPITOLUL 6 ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t).(Cireaşă V., 1995). Pec = f (G,E,A) t Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt: trunchiul (Voiculescu V.,ş.a., 1983), lăstarii (Negrilă A., 1982), relaţia creştere-rodire (Constantinescu 1969), fructivitatea (Cireaşă V., 1994). Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât ecosistemul natural şi mai sensibil la acţiunea unor factori de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut, numai prin intervenţia omului. Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, altitudinea etc. Biocenoza este componenta organică a ecosistemului cuprinde toate populaţiile vegetale şi animale existente într-un biotop, întro perioada determinată, care trăiesc în relaţii trofice stabile. Creşterea şi fructificarea pomilor şi arbuştilor fructiferi se desfăşoară sub influenţa a două grupe de factori ereditari şi ecologici. Potrivit însuşirilor ereditare fiecare specie şi soi pretinde de la mediu anumite condiţii de viaţă corespunzătoare vârstei şi faza de vegetaţie îndeplinirea acestor condiţii poate pune în valoare potenţialul maxim de producţie. Mediul acţionează asupra pomilor şi arbuştilor fructiferi printr-un complex de factori de vegetaţie, care pot fi grupaţi în două categorii: factori climatici (lumina, temperatura, apa, aerul) şi factori edafici (proprietăţile fizice şi chimice a solului; starea de aprovizionare cu elemente nutritive, apă şi aer; activitatea microbiană. Factorii de vegetaţie nu acţionează izolat ci în complex, relaţiile lor fiind de interdependenţă, ei neputându-se substitui unul cu altul. Planta trebuie privită 69
ca un senzor al influenţei factorilor de mediu. Astfel, pomii prin aparatul lor foliar contribuie la umbrirea solului, la micşorarea vitezei vânturilor, asigurând conservarea apei şi prevenirea eroziunii solului. Nu toţi factorii de mediu au aceiaşi importanţă pentru creşterea şi fructificarea pomilor. Unii factori sunt de neînlocuit, respectiv: lumina, căldura, apa. În schimb alţi factori influenţează procesele vitale dar nu sunt indispensabili: vântul, umiditatea atmosferică, presiunea atmosferică. Între elementele componente ale factorilor de mediu există legătură strânsă în sensul că modificarea unuia atrage după sine modificarea altuia. Cantitatea mare de precipitaţii modifică temperatura şi conţinutul în apă al solului. Temperaturile ridicate influenţează prin creşterea intensităţii transpiraţiei. Evaporarea apei la suprafaţa solului conduce la creşterea umidităţii atmosferice, contribuind la micşorarea intensităţii transpiraţiei. Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea culturii pomilor în ţara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul şi solul. 6.1. LUMINA ca factor de vegetaţie Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor, fiind condiţia de bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate (Milică C., şi colab. 1977). Lumina solară poate fi directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată de: latitudinea şi longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului, nebulozitate, direcţia vântului, proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor faţă de punctele cardinale. România este situată între latitudinile de 43o37'şi 48o15', durata anuală de strălucire a soarelui este cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700 ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie. Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofile, fiind pretenţioase faţă de lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi clasificate în 4 grupe: - cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul. - cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul. - cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul. (după Miliţiu I., şi colab., 1992). 70
Prezenţa luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a relaţiei creştere-rodire, asigură creşteri viguroase (lăstari groşi cu internoduri scurte), rodirea abundentă şi constantă, cu fructe aromate şi colorate, favorizează longevitatea ramurilor de rod, diferenţierea mugurilor floriferi, mărirea rezistenţei la ger şi a stării fitosanitare a pomilor. Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului de diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului iar fructele obţinute sunt de calitate inferioară. Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de schelet, frunzele rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă, culoarea verde a frunzelor este mai puţin intensă. Prevenirea arsurilor se face prin văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina şi implicit căldura, nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de rezistenţă (3540oC). În condiţiile ţării noastre, lumina satisface exigenţele celor mai pretenţioase specii pomicole, fapt pus în evidenţă prin aceea, că fotosinteza atinge pragul superior la 1/3 - 1/2 din lumina totală, în condiţiile unui conţinut normal de CO2 în atmosferă. Existenţa unui surplus de lumină, impune analiza variaţiilor în timp şi spaţiu a cantităţii de energie solară recepţionată, în funcţie de înălţimea şi grosimea coroanei, de distanţele dintre rânduri şi de orientarea acestora. Pentru efectuarea unor intervenţii, privind modificarea structurii coroanelor, este necesară cunoaşterea modului de captare a luminii de către aparatul foliar şi factorii care influenţează pătrunderea luminii în coroana pomilor. Indicele foliar reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi, raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Speciile pomicole au în general, un indice foliar mijlociu (4-5), mărul, caisul şi vişinul ating cel mai mare indice foliar (6,1), celelalte specii având valori mai mici: cireşul 2,6; prunul 1,9; piersicul şi părul 0,9 (N. Constantinescu şi colab. 1967, citat de Miliţiu I., şi colab., 1992). Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă orientare s-a dovedit a fi cea nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV. 71
Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor. a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se receptează până la 70% din lumina incidentă. Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică, groasă de cca 1-1,2 m captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară este supusă fenomenului de autoumbrire, primind de 5-20 ori mai puţină lumină, provocând degarnisirea ramurilor (fig. 6.1) b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin (umbra purtată). Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,5-2 m (mai lat la bază şi mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu înălţimea pomilor (fig. 6.2.). În cazul pomilor care au coroana globuloasă se calculează distanţa dintre rânduri, după exemplul din fig. 6.3.. c) În plantaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare pericolul umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m iar distanţa între rânduri nu este sub 4 m. Distanţele prea mici de plantare pe rând determină umbrirea reciprocă a pomilor (fig. 6.3.).
Fig. 6.1. Cantitatea de radiaţii solare recepţionată de coroana pomilor
72
Fig. 6.2. - Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri; D = H x tagenta unghiului de incidenţă a razelor solare (după Odier): A - la 40° latitudine şi H 4 m, D = 3,35 m; B - la 45° latitudine şi H 4 m, D = 4 m; C - la 50° latitudine şi H 4 m, D = 4,75 m.
Fig. 6.3. - Relaţia dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri pentru asigurarea unei iluminări optime: D - distanţa dintre rândurile de pomi; E - lăţimea coroanei; H - înălţimea pomilor; λ - unghiul de incidenţă a razelor solare cu verticala solului; L = H tg λ D=L+E
Fig. 6.4. - Pătrunderea luminii în coroane (după Lespinasse) a. clasice-pomi luminaţi în treimea superioară; b. distanţele mari de plantare asigură iluminarea, dar scade eficienţa plantaţiei; c. plantaţii intensive; d. tăieri incorecte duc la lărgirea în partea superioară a coroanei cu consecinţe asupra iluminării; e.,f. plantaţii superintensive- iluminare corectă.
73
6.2. CĂLDURA ca factor de vegetaţie Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un criteriu de zonare. Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului României, imprimă o distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele mai ridicate valori, de peste 11oC, au fost înregistrate în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării şi pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-vest a Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine între 10 şi 11oC. În regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6oC. (sursa INMH). Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în principal prin insuficienţa căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin temperaturile negative extreme din timpul iernii, precum şi prin îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cât şi prin temperaturile ridicate din timpul verii. După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt împărţite în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul, arbuştii fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai puţin afectate de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari din timpul verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub -30 - -32oC. 2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea afectate de îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului. Aceste specii reuşesc bine în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 910,5oC, temperatura medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30oC. 3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5oC şi altitudinea de până la 190-200m. 4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16oC. 74
La zonarea speciilor pomicole se ţine seama de resursele termice ale unui bazin pomicol, evaluate prin calcularea bilanţului termic global şi activ, cât şi a coeficientului termic. Bilanţul termic global (∑toC) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie. Acesta are valori cuprinse între 3200-3700oC şi reprezintă potenţialul termic al zonei respective. Bilanţul termic activ (∑toa) este dat de suma temperaturilor care depăşesc pragul biologic, caracteristic pentru fiecare specie şi are valori cuprinse între 2500-3500oC. T activă = T medie a zilei - pragul biologic Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de temperatură activă (∑toa) şi numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20 (Gh. Amzăr, C. Budan, 1987). Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea unui anumit bilanţ termic activ, caracteristic fiecărei specii. Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 – 8 oC. La nuc de 10oC, iar la arbuştii fructiferi 4 – 5oC (N. Constantinescu, citat de A. Negrilă, 1982). Înfloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380oC la măr, 435oC la nuc sau 625oC la zmeur (I. Miliţiu, 1992). Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800oC pentru soiurile timpurii şi 2600 – 2900oC la soiurile târzii (V. Cociu, R. Roman, 1984) Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19oC pentru măr; 18 – 25oC la cais, piersic, nuc (V. Balan şi colab, 2001). Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea prematură; afectează scoarţa trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară” (Mary Ann Drobotă, 1996). Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie la alta şi reprezintă perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC), necesară pentru desfăşurarea normală a procesului de formare a gameţilor (a se vedea Starea de repaus a pomilor). 75
Tabelul 6.1. Temperaturile medii anuale, optimul caloric şi suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetaţie la unele specii cultivate în ţara noastră (după diverşi autori) Suma temperaturilor active pentru Necesaru parcurgerea fenofazelor l de zile
Măr
8-10,5
Optimul caloric în perioada de vegetaţie (°C) 15-19
Păr
8-10,5
16-19
93-140
152-182
226-385
2100-2865
Prun
8-10,5
15-17
67-103
145-169
210-386
1385-2700
Cais
10-11,5
18-20
88-115
102-181
256-378
1300-1550
Piersic
10-11,5
18-20
85-140
85-245
213-365
1285-2750
Cireş
9-11,5
16-19
67-119
138-171
210-315
893-1071
Vişin
8-10,5
15-17
55-93
135-150
215-315
1160-1315
Nuc
9-10,5
16-20
100-140
170-210
203-435
2245-2980
Gutui
9-11,5
18-20
90-135
119-132
489-539
2286-2998
Zmeur
7-10,0
15-17
61-76
67-76
586-775
1115-1275
7-10,5
15-17
53-86
59-120
232-298
1098-1215
7-10,5
15-18
51-80
32-40
93-250
1110-1315
7-10,5
15-18
60-90
70-86
210-243
1010-1250
9-12,0
18-20
100-150
220-280
1483-1580
3100-3293
(după diverşi autori) Specia
Coacăz negru Agriş Coacăz roşu Castan comestibil
Temp. medie anuală (°C)
cu optimul caloric
Dezmugu
85-120
Înflorit
Maturare
163-206
232-408
1859-2945
rit
Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 6.2.). Tabelul nr. 6.2 Temperaturile minime de rezistenţă a pomilor la ger. Specia
°C
Specia
°C
Mărul
-35.....-36
Cireşul
-29.....-32
Părul
-32.....-33
Vişinul
-30.....-32
Gutuiul
-28.....-30
Căpşunul
-22.....-24
Prunul
-30.....-32
Smochinul
-16
Caisul
-26.....-28
Mărul siberian
-45
Piersicul
-24.....-26
Părul de Ussuria
-40
76
Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi, deoarece, având o perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul. Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la temperaturile scăzute, decât cei care vegetează până toamna târziu. Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a desfăşurat procesul de călire al pomilor. Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin gerurile (brusc sau lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor ramurilor anuale, a lemnului multianual şi a mugurilor de rod. Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii la temperaturi mai puţin scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului, înnegrirea lemnului, arsura scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de rod. Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie, care determină decălirea pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger. Un astfel de caz, s-a înregistrat în iarna 1993-1994, când după temperaturile pozitive din lunile decembrie şi ianuarie, au urmat temperaturi scăzute (-20,8oC) în a doua decadă a lunii februarie, care au distrus în totalitate mugurii de rod la cais şi piersic (M. Istrate şi colab, 1996; Iacobuţă Gh., 1995). Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele subcarpaţilor orientali (Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se evită plantarea speciilor termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de aceste îngheţuri târzii şi speciile cireş şi nuc. Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală (cu excepţia cireşului) şi descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor (tabelul 6.3.). Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei. Rădăcinile la măr degeră la –8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC; coacăz –15oC; agriş –18oC (M. Gautier, 1977). Solurile acoperite cu un strat de zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10oC, iar cele mulcite cu 1 – 4oC (A. Lazăr, 1973).
77
Tabelul 6.3.. Diminuarea rezistenţei la ger pe specii şi fenofaze
Specia Măr Piersic Cireş Păr Prun Cais
Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze Boboci în faza Plină înflorire Fructe tinere de colorare -3,9 °C -2,2 °C -1,7 °C -3,9 °C -2,8 °C -1,1 °C -2,2 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,9 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,5 °C -2,2 °C -1,1 °C -3,9 °C -2,2 °C -1,9 °C
6.3. APA ca factor de vegetaţie Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural, fără de care viaţa pomilor nu este posibilă. Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie, asigură circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor, facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%. Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară (90-95%) şi mai puţin din atmosferă (5-10%), de unde este preluată în special de frunze. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă cu factorii de mediu (temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu tipul şi structura solului şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie, vârsta şi vigoarea pomilor). Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini, frunze, flori şi fructe. Acesta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase (P. Sitt) şi 250-350 la sâmburoase (Tompson, 1952, citat de A. Negrilă şi colab1982). Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha anual. Folosirea eficientă a apei de către pomi, poate fi influenţată prin verigile tehnologice, care modifică intensitatea transpiraţiei. Astfel, fertilizarea cu N şi P intensifică transpiraţia, iar K o diminuează; întreţinerea solului ca ogor lucrat 78
reduce coeficientul de transpiraţie, în comparaţie cu înierbarea sau culturile intercalate (A Lazăr, 1975, M. Georgescu şi colab., 1987). În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică în 4 grupe: 1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual. 2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în zonele cu 700 mm precipitaţii anual. 3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual. 4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se înregistrează minimum 500 mm precipitaţii anual, asigură condiţii satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii. Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în general, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată. Seceta, determinată de insuficienţa apei din sol şi aer, se manifestă prin creşteri slabe ale lăstarilor, îngălbenirea şi căderea frunzelor, mărimea şi calitatea deficitară a fructelor. În consecinţă, pomii fructifică periodic şi îmbătrânesc prematur. Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi şi portaltoi şi pot fi clasificate astfel în 3 grupe: 1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de vară-toamnă)/franc. 2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc. 3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun (soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul. Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială sau totală a sistemului radicular. Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migdalul, piersicul, prunul (D. Teaci, 1980). 79
Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul înfloritului şi în perioada de maturare a fructelor, deoarece, favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ polenizarea, depreciază calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restul perioadei de vegetaţie. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ procesele vitale ale pomilor, favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), iar când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează (V. Cireaşă, 1995). Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca: bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează necesarul de apă al solului, totuşi, ele au o acţiune negativă asupra pomilor. Principala caracteristică a regimului precipitaţiilor şi a repartiţiei lor spaţiotemporale o reprezintă neuniformitatea, precipitaţiile fiind fenomene atmosferice care se produc în cantităţi foarte diferite şi în mod discontinuu în timp. Pentru zonarea speciilor
pomicole şi aprecierea necesităţii irigării
plantaţiilor, o importanţă deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni şi fenofaze de vegetaţie. Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o adâncime de 30-40 cm. Foarte dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă. Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, protejează rădăcinile pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor cu repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea şi o influenţă negativă asupra pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci când se depune în cantităţi mari. Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se maturează bine, iar diferenţierea mugurilor de rod este slabă. Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de rod.
80
Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului, în special, în zonele secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă este de cca. 30 mm anual. Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distrugerea frunzelor, micşorează fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, care pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice. 6.4. AERUL ca factor de vegetaţie Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură, higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie. Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte destul de uşor reducând, astfel, atacul bolilor. O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele suferă. O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă căderea fructele, înclină pomii etc. În zona dealurilor, tăria vânturilor este mai potolită decât pe câmpii şi podişuri. Cele mai bântuite de vânturi sunt dealurile subcarpatice din Moldova, după care urmează cele din Muntenia şi apoi cele din nordul Transilvaniei, Banat şi Oltenia. În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru culturile pomicole terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de protecţie. În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe secundare modificând raportul cantitativ dintre componentele naturale ale atmosferei, numărul componentelor inexistente în mod normal sporeşte şi se înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone. Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra fructelor şi implicit a sănătăţii omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale. 81
Spre
exemplificare,
prezentăm
conţinutul
merelor
în
3,4
benzipirenhidrocarbură cea mai reprezentativă a clasei de substanţe aromatice polinucleare şi, în acelaşi timp, cea mai cancerigenă. Astfel, din plantaţiile limitrofe zonelor industriale şi căilor rutiere, merele au prezentat un conţinut de 3,4 BaP (mg/kg) de 3,92 în timp ce din plantaţiile amplasate în zonele neexpuse, nivelul de 3,4BaP din mere a fost de 0,90 mg/kg (Felicia Grădinariu şi colab. 1986). O acţiune negativă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor o exercită şi alţi componenţi ai atmosferei, cum sunt fumul şi praful. Praful, prin cantitatea sa în atmosferă ca şi prin depunerea parţială pe aparatul vegetativ, pe fructe etc, intensifică reacţia luminii solare, diminuează procesele de fotosinteză şi în cele din urmă afectează producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. Dintre componentele prafului şi fumului (aerosoli), ce se formează în zonele poluate este dăunătoare prezenţa în diferite cantităţi a dioxidului şi trioxidului de sulf, a aldehidelor, a uleiurilor filtrabile, a clorurilor solubile, hidrocarburilor nesaturate, peroxizilor organici, acidul formic, acetic etc. Nivelele de poluare a aerului şi fructelor determinate în zona Moldovei prezintă valori mai crescute, fără a depăşi limitele maxime admise la funingine, clor, amoniac, pulberi sedimentale. Dinamica acestor valori este în general descendentă cu excepţia funinginei (M. Ichim şi Felicia Grădinariu, 1990). 6.5. SOLUL ca factor de vegetaţie Factorii edafici în interdependenţă cu cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare a pomilor, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la boli. Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică, nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de desfăşurare a proceselor fiziologice, iar pomul la rândul lui, modifică conţinutul în substanţe organice sau anumite însuşiri ale solului. Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care dispune, este dependent de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului (tabelul 6.4.). Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar este obligatorie şi suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase specii 82
pomicole (nuc, cireş, prun, cais) formează rădăcini care pot ajunge la 3-4 m adâncime. Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai mici de 2 mm, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculat pe o secţiune de 1 m. Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice, profilele de sol trebuie deschise până la cel puţin 1 m adâncime, iar recoltarea probelor de sol se face de la 3 adâncimi: 0 – 20 cm, 30 – 50 cm şi 60 – 80 cm. Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece, de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase; între aceste grupe există categorii intermediare. Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă, permeabilitate mare pentru apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi infiltraţie), sunt lipsite de structură şi au un regim termic mai bun decât cele argiloase. În ţara noastră se găsesc plantaţii pomicole înfiinţate pe nisipuri în Oltenia şi în nord-vestul ţării. Pentru reuşita culturilor, se impune fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cultivarea plantelor pentru îngrăşăminte verzi între rândurile de pomi şi irigarea. Solurile lutoase, după conţinutul în argilă (10 – 45%) se clasifică în: nisipolutoase, luto-nisipoase, lutoase şi luto-argiloase. Aceste sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, deoarece, permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă. Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. În funcţie de specie, toleranţa la conţinutul în argilă poate fi de 40% la prun, 20 – 40% la măr şi 25 – 30% la păr (Teaci D. şi colab., 1977). Solurile argiloase (peste 45% argilă) sunt mai puţin favorabile culturii pomilor, fiind compacte, greu penetrabile pentru apă, reci, umede, puţin aerate şi în general mai acide. Pomii au o creştere slabă, intră mai târziu pe rod, au o vegetaţie prelungită toamna, iar sistemul radicular este slab dezvoltat şi dispus superficial. 83
Totuşi, pe anumite soluri argiloase (cum sunt cele negre de fâneaţă) se pot înfiinţa plantaţii de măr, coacăz negru şi afin, în condiţiile realizării unui drenaj corespunzător înainte de plantare (Teaci D. şi colab.; Lazăr A. şi Pop A., 1980). Structura solului, trebuie să asigure condiţii optime pentru aprovizionarea sistemului radicular cu aer, apă şi substanţe minerale. Stabilitatea structurală imprimă solului anumite însuşiri cum sunt porozitatea şi elasticitatea, care au o influenţă puternică asupra fertilităţii. Tabelul 6.4. Parametrii chimici optimi ai solurilor pentru cultura pomilor (după D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992)
Valori optime Parametrul
Măr
5,5-7 pH. > 60 V. Gradul de saturaţie cu baze (%) Capacitatea totală de schim b 15-20 T. cationic (me/100 g) < 200 S. Salinitatea (ppm) Conţinutul în Na schimbabil ( % <5 Na din T) 2-3 H. Conţinutul în humus (%) 120-180 H/ha. Rezerva de humus (t/ha) 0,25 Nt. Conţinutul în N total (%) C/N Raportul C/N din sol 10-15 3-4 In. Indicile de azot 50 Nas. Azot asimilabil (ppm.) Fosfor potenţial asimilabil (ppm. 60-80 P Al) Potasiu potenţial asimilabi 200-300 K (ppm.,Al) Ca Conţinutul în Ca (%)-CaCO3 3 8 Ca a Conţinutul în Ca activ (%) 0,8-1 B Bor (H2O-ppm.) 0,7-1,2 Zn Zn (EDTA-ppm.) 2 Fe Fe (AcNH4-ppm.) 24-45 Mn Mn activ (ppm.)
Păr
Cireş, Vişin
6,8-7,2 > 75
5,5-7,2 >65
Cais, Piersic, Prun 6,5-7,8 > 80
20-30
15-20
25-35
< 600
< 500
< 300
5-12
< 12
< 12
2-3 3-4 120-180 160-200 0,25 0,25 10-15 10-15 3-4 4-5 50 60 60-80
3-4 160-200 0,25 10-15 4-5 60
70-100
70-100
200-300 300-400
300-400
3 7 8 9 0,8-1 0,6-0,8 0,7-1,2 1,2-2 2 2 20-45 46-60
3 5 0,6-0,8 1,2-2 2 40-60
Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macroporozitate care să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o microporozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp. Starea de gleizare a solului determinată: fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă, constituie un factor limitativ în procesul de creştere şi rodire a pomilor. Starea de 84
gleizare determină asfixierea radiculară; dintre speciile pomicole cele mai sensibile sunt: cireşul, prunul, piersicul, caisul. Pe solurile gleizate sau pseudogleizate (lăcovişti, podzoluri), dacă nu sunt eliminate de la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40 – 60 cm, asigurând scurgerea apei pe rigolele formate între acestea. Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole. Nivelul maxim al apei freatice stagnante poate fi diferit în funcţie de specie şi portaltoi (tabelul 6.5.) Pentru aprecierea acestui factor se ia în consideraţie nivelul maxim din primăvară, pe care-l poate atinge apa freatică. Adâncimea pânzei de apă freatică este optimă pentru aprovizionarea pomilor cu apă şi cu elemente minerale, atunci când prin ascensiunea capilară acestea ajung în zona de răspândire a rădăcinilor (A. Negrilă şi colab., 1982). Tabelul 6.5.. Nivelul pânzei de apă freatică stagnată pentru speciile pomicole, m
Portaltoiul
Adâncime a apei freatice (m)
mahaleb
2-2,5
vişin
1,5-2
migdal, franc
2-2,5
zarzăr
2,5-3
corcoduş
2-2,5
nuc
3-3,5
Portaltoiul
Adâncime a apei freatice
vegetativ
1-1,5
franc
2-2,5
gutui
1,5-2
franc
2,5-3
Gutui
gutui
1,5-2
Prun
corcoduş
2-2,5
Nuc
mahaleb
2,5-3
Arbuşti
0,8-1
vişin
1,5-2
Căpşun
0,7-1
Specia
Măr
Păr
Cireş
Specia
Vişin Piersic Cais
Însuşirile chimice ale solului Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru creşterea şi fructificarea pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate, solurile scheletice, degradate, nu asigură condiţii pentru o creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.
85
Conţinutul solului în macroelemente (N, P, K, Ca, Mg) şi microelemente (B, Zn, Fe, Mn, Cu), reprezintă un indicator valoros pentru stabilirea nivelului optim de fertilizare. Nivelul optim de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se consideră, atunci când acesta conţine: 0,11 – 0,25 mg% N total; 10 – 25 mg% P2O5 mobil şi 20 – 40 mg % K2O accesibil. Cerinţele speciilor pomicole faţă de compoziţia chimică a solului sunt diferite şi în strânsă corelaţie cu sistemul de cultură, vigoarea pomilor şi nivelul producţiei de fructe. Insuficienţa elementelor nutritive din sol determină diminuarea producţiei, reducerea vigorii de creştere, instalarea unor dezechilibre ale metabolismului şi chiar a stării de carenţă. Conţinutul de calciu din sol poate fi de maximum 7 – 8% la piersic, gutui; 12% la măr şi 15% la păr (Teaci D., 1988; Davidescu D., 1990). Depăşirea limitei de rezistenţă a speciilor, determină aprovizionarea slabă cu K, Mg, Fe, Mn, Bo (fenomenul de cloroză la pomi). Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor nutritive şi implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor. Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă faţă de valoarea pH-ului, aşa cum rezultă din tabelul 6.6. Cele mai favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între 5,5 - 7,5. Fiecare specie îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere şi fructificare într-un anumit domeniu de favorabilitate. Astfel, mărul, prunul, vişinul şi arbuştii fructiferi valorifică bine solurile uşor acide. Alte specii preferă solurile uşor alcaline: părul, gutuiul, caisul, piersicul, migdalul. Speciile pomicole cu toleranţă mare la reacţia solului sunt: cireşul şi nucul. Prezenţa într-un sol cu reacţie uşor acidă a aluminiului mobil în concentraţie de 15 mg/100 g sol pentru măr, constituie un factor de restricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol. În acelaşi timp, în cazul solurilor uşor alcaline, factorul restrictiv este carbonatul de calciu, care atunci când depăşeşte 15% determină clorozarea pomilor.
86
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi specie pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic şi cireş), dar şi la măr. Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod, Tabelul 6.6. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului (Gyuro F. şi colab.) Valoarea pH Specia Măr Păr Cireş Vişin Prun Cais Piersic Nuc
Acid Minim 4,7 5,5 5,5 5,5 5,5 6,0 6,0 5,5
Optim 5,7-7,6 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,2 6,2-8,3 6,2-8,3 6,2-8,2
Bazic Maxim 8,0 8,5 8,5 8,5 8,5 8,7 9,0 8,5
dezvoltarea redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin elucidate: - tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor nutritive, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente. - acumularea de toxine, secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia precedentă. Rădăcinile de măr emit florizină iar piersicul amigdalină şi benzaldehidă. - degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei solului. - acţiunea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzime capabile să producă anumite toxine în sol. Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi reacţia de răspuns a microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată, impusă aceiaşi sole (Viorica Aldea, 1994). Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în: - rotaţia culturilor; - evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie (tabelul 6.7.) (după V.Cireaşă, 1995); 87
- cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene; - tratarea solului cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965). Tabelul 6.7. Timpul de plantare a unor specii premergătoare (după M. Fregoni 1977) Specia ce se plantează
Specia premergătoare Piersic
Cireş
Cais
Prun
Măr
Păr
Piersic
XXX
XXX
XX
XX
X
X
Cireş
XXX
XXX
XX
XX
XX
X
Cais
XX
XX
XX
XX
X
X
Prun
XX
XX
XX
XX
XX
X
Măr
X
XX
X
XX
XX
XX
Păr
X
X
X
X
XX
XX
Legendă: XXX - după, 18-20 ani; 3-4 ani; XX - după X - imediat după defrişare.
6.6. RELIEFUL şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Desigur, condiţiile climatice se află nu numai sub incidenţa latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele înalte, mărul nu fructifică la potenţialul său biologic la altitudini mai mari de 700-800 m. În general, panta, expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse. Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu expoziţie favorabilă, cu înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de alunecare. O importanţă mare pentru pomicultură, o are lungimea versanţilor şi expoziţia versanţilor. Cu cât creşte altitudinea terenului, în zona pomicolă propriuzisă, capătă importanţă expoziţia sudică şi sud-vestică. Poziţia pe versant. De-a lungul unui versant, condiţiile edafice şi de microclimă se diferenţiază sensibil. Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină umiditate, este luminat intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul îngheaţă pe o adâncime mai mare. Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este valorificată mai
88
bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin exigente faţă de sol şi cu plasticitate ecologică ridicată Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară. Se răceşte mai puternic în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este mai expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea inferioară a versantului, având sol mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme, prelungind perioada de vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului. Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea inferioară a versantului este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului, precum şi pentru arbuştii fructiferi. În anumite situaţii (drenaj aerian asigurat), pe treimea inferioară a versantului se pot planta unele soiuri de prun mai rezistente. Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între celelalte două prezentate anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilor pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc. (în zona dealurilor mijlocii şi înalte).
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele faţă de lumină? Cum se stabilesc distanţele de plantare pentru a folosi mai eficient lumina? Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură? Cum justificaţi căldura ca factor limitativ pentru speciile pomicole. Cum se clasifică speciile pomicole în funcţie de cerinţele lor faţă de apă? Care este sursa pricipală de aprovizionare a solului cu apă. Care sunt cele mai bune soluri din punct de vedere al texturii pentru pomicultură? Care sunt cele mai bune soluri din punct de vedere al structurii pentru pomicultură? Cum apreciem nivelul apei freatice din sol? Care este tolernţa speciile pomicole faţă de pH-ul solului?
89
CAPITOLUL 7 ZONAREA POMICULTURII ÎN ROMÂNIA Zonarea producţiei pomicole, în esenţă, îmbină totalitatea elemen-telor de ordin natural, biologic, tehnic, economic şi social pe teritorii ce se deosebesc între ele ca potenţial al resurselor naturale, economice şi umane. Criteriul de bază pentru repartizarea teritorială a producţiei pomicole l-a constituit cadrul ecologic natural, reprezentat de factorii de ordin geomorfologic, pedologic, climatic şi biologic întâlniţi în diferite zone ale teritoriului ţării noastre. Având în vedere cele de mai sus, în prezent, în ţara noastră există mai multe modele de zonări, toate de o valoare ridicată. Prima hartă pomicolă a României a fost elaborată de ctitorul învăţământului horticol din Moldova prof Mihai Costeţchi (1934) şi cuprindea 26 regiuni pomicole (inclusiv Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud). Profesorul N. Constantinescu (1959) şi prof. Th. Bordeianu (1965) prezintă o nouă zonare a pomiculturii în România formată din 13 regiuni pomicole diferenţiate pe baze biogeografice. Il. Isac (1982) întocmeşte o zonare a pomiculturii funcţie de formaţiunile de vegetaţie şi altitudine pe cinci zone (alpină, a pădurilor, de silvostepă, de stepă şi zona inundabilă a Dunării). Aceasta este completată de o zonare a principalelor specii pomicole cultivate în România. Gr. Mihăescu şi Gh. Bădescu (1985) împart zona colinar montană a României în opt zone favorabile culturii pomilor, funcţie de favorabilitate, condiţii ecologice, vegetaţie. Totodată, autorii fac şi o repartiţie a speciilor în aceste zone : - zona înaltă a Banatului; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Olteniei; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii Munteniei; - zona înaltă şi depresionară din vestul Munţilor Apuseni; - zona înaltă şi depresionară din Subcarpaţii şi Carpaţii Orientali; - zona înaltă şi depresionară din N-E Transilvaniei; - zona înaltă şi depresionară din partea de est şi sud-est a Munţilor Apuseni şi Poiana Ruscă. - zona înaltă şi depresionară din S-E Transilvaniei. 90
Considerând aceste zonări ca anacronice şi inoperante, prof. V. Cireaşă (1995) propune o nouă zonare a pomiculturii în România pe baza legii ierarhizării spaţiale în următoarele ecosisteme naturale: montan, subcar-patic, colinar, câmpie şi hidric. In viziunea ecosistemică a autorului, fiecare ecosistem este format din altele de dimensiuni mari (bazine pomicole) şi de dimensiuni mai mici (centre pomicole). Tot în această viziune ecosistemică, modernă, zonarea pomiculturii (Zp) este o funcţie de Xn variabile antropice controlabile şi de Yn variabile ecologice necontrolabile conform formulei: Zp = f (Xn, Yn), în care: Xn = factori socio-economici (Sec), biologici (B), agrotehnici (A); şi Yn = factori ecologici. Facorii determinanţi în întocmirea acestei zonări sunt prezentaţi în figura 7.1. care reprezintă schema cibernetică a zonării pomiculturii. Eficienţa zonării pomicole rezultă din satisfacerea optimă a cerinţelor ecologice a speciilor şi soiurilor.
Fig.7.1. Macrozonarea pomiculturii în România (după V. Cireaşă, 1995) Legendă: XXX – ecosistem subcarpatic ------ - ecosistem colinar ……. – ecosistem de câmpie °°°°° - ecosistem hidric **** - ecosistem montan
Noua zonare pomicolă ţine seama de treptata descreştere a reliefului ţării noastre, începând din zona montană spre zona de şes. În acest sens s-au stabilit 91
cele 5 mari regiuni pomicole prezentate anterior. În cadrul acestor regiuni pomicole s-a făcut o microzonare pe bazine şi centre pomicole. Toţi autorii prezentaţi anterior au avut ca puncte de sprijin pentru efecuarea zonării temperatura medie anuală (t.m.a.), temperatura minimă şi temperatura maximă (t.m. şi t.M.), precipitaţiile anuale etc. Cosiderăm că dacă aceste date ar fi decalate pe perioade de vegetaţie (fenofaze) lucrările ar avea o siguranţă mult mai mare. În continuare vom prezenta succint câteva date referitoare la cea mai uzitată zonare de până în prezent-după N. Constantinescu şi colab. In ordinea favorabilităţii pentru cultura pomilor cele 13 regiuni sunt: Regiunea I. Dealurile subcarpatice meridionale-cuprind cca 42% din totalul zonelor pomicole din ţară (cca. 200000 ha). Cuprinde următoarele bazine pomicole: bazinul Jiului (Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg. Jiu), bazinul Oltului (Horezu şi Râmnicu Vâlcea), bazinul Argeşului (Curtea de Argeş, Merişani, Câmpulung Muscel, Piteşti ş.a.), bazinul Dâmboviţei (Malu, Voineşti, Gemenea, Cândeşti), bazinul Ialomiţei (Pucioasa, Târgovişte), bazinul Prahovei (Măgurele, Vălenii
de Munte),
bazinul Râmnicu Sărat (Podgoria
şi
Dragosloveni), bazinul Milcovului (Petreşti, Mera), bazinele intramontane (Tiţeşti, Ceraşu, Răteşti). T.m.a. = 6-100C; Temperatura minimă absolută = -24 ...-270C, p.m.a. = 550-1000mm. Este zona cea mai favorabilă pentru cultivarea majorităţii speciilor pomicole din ţara noastră. Regiunea a II a. Piemonturile de vest cu bazinele Cernei (Domaşnea, Iablaniţa), Caransebeş (Teregova, Zăguşeni, Armeniş), Mureşului (Haţeg, Sibişel, Geoagiu şi Orăştie), Crişurilor (Gurahonţ, Ineu, Beiuş, Harghita).Climatul este continental moderat: t.m.a. = 6-100C, temperatura minimă absolută = -24...-270C, p.m.a. = 550-1000mm. Solurile predominante sunt: brune argiloase, brune luvice podzolice, rendzine, ligosolurile albice etc. Specii de bază în această zonă: prun, cireş, vişin, măr, nuc.
92
Fig. 7.2. Harta regiunilor pomicole din România (după N. Constantinescu şi Th. Bordeianu)
93
Regiunea a III a-Podişul Someşan. Cuprinde dealurile Silvaniei, Podişul Someşului, o parte din dealurile Gherla-Dej. La nord ajunge până la Satu Mare, iar la sud până la Cluj-Napoca. T.m.a. = 7,5-8,50C; p.m.a. = 650-800mm. Centre pomicole: Simleul Silvaniei, Somcuta Mare, Seini, Dej. Regiunea a IV a. Bordura podişului Transilvaniei şi Tara Bârsei. Cuprinde dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord de Carpaţii Meridionali, până la Sebeş; t.m.a. = 8,50C; p.m.a. =700-1000mm. Centre pomicole: Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Sighet, Reghin, Apold, Sighişoara, Cisnădie-Cisnădioara. Regiunea aV a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe dreapta Siretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunea Liteni-Suceava şi Rădăuţi; t.m.a. = 7-8,10C ; p.m.a. = 500-650mm. Bazine pomicole: Fălticeni (Rădăşeni, Spătăreşti, Horodniceni, Dumbrava), Ozana-Topolniţa (Tg. Neamţ, Grumăzeşti, Ghindăuani, Bălţăteşti, Agapia, Valea Seacă, Ocea), Piatra Neamţ (Girov, Dobreni), Trotuşului (Oituz, Dărmăneşti), Sucevei (Salcia, Ciprian Porumbescu). Regiunea a VI a. Podişul Târnavelor. Centre pomicole : Sighişoara, Mediaş, Dumbrăveni, Târnăveni şi Harghita; t.m.a. = 7,5-9,50C; p.m.a. = 600700mm. Regiunea a VII a. Câmpia Transilvaniei-Centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor; t.m.a. = 8,50C; p.m.a. = 550-650mm. Centre: Cluj- Napoca,Blaj, Turda, Aiud, Alba Iulia şi Ocna Mureş. Regiunea a VIII a. Podişul Moldovei. Este cel mai întins şi mai reprezentativ bazin pomicol din ţară. Cuprinde Podişul Bârladului, Podişul Sucevei din partea estică a Siretului sub forma unei fâşii înguste; t.m.a. = 8,59,50C; p.m.a. = 500-600mm. Bazine pomicole: Comarna (Tomeşti, Goruni, Hiliţa, Costuleni, Osoi, Vişani), Strunga (Strunga, Fărcani, Tg. Frumos, Sârca), Cotnari (Cârjoaia, Scobinţi, Hârlău). Regiunea a IX a. Câmpia Română de Vest.Cuprinde zona de silvostepă şi de pădure din Muntenia şi Oltenia,la vest de linia Mizil-Urziceni-Lehliu-Călăraşi; t.m.a.= 10-110C; p.m.a.= 450-600mm.Centre pomicole: Bucureşti,Copăceni, Greaca, Giurgiu, Hotarele, Găieşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi, Pleniţa, Calafat, Craiova, Coşereni, Turnu-Măgurele, Tâmbureşti, Bechet. 94
Regiunea a X a. Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei. Bazine pomicole: Cenad, Lovrin, Sânicolau Mare, Periani, Gearmata, Miniş, Oradea, Secuieni, Valea lui Mihai; t.m.a.= 9-10,50 C; p.m.a.= 550-800mm; U.R.= 65-70%. Regiunea a XI a. Câmpia Moldovei. Cuprinde Câmpia Siretului,Bârladului Prutului şi Jijia-Bahlui; t.m.a.= 8 -9,50 C; p.m.a.= 450-500mm. Bazine pomicole: Iaşi (Copou, Miroslava, Sorogari, Vlădeni, Bârnova), Răducăneni (Bazga, Moşna, Bohotin, Dolheşti), Huşi (Dobreni, Avrămeşti) Săveni (Drăguşeni), Bârlad (Tutova). Regiunea a XII a. Bărăgan şi Dobrogea . Baziunul din nordul Dobrogei (Tulcea, Babadag, Măcin), sudul Dobrogei (Mangalia), Medgidia (Valea lui Traian, Nazarcea, Neptun, Cernavodă); Bărăgan (Feteşti, Burduşeni, Insurăţei, Ianca, Carasu, Movila Miresei, Merleasca); t.m.a.= 10-11,50C; p.m.a.= 350-450mm. Regiunea a XIII a .Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului. Cuprinde o fâşie îngustă de-a lungul Dunării, de la Giurgiu până la Călăraşi, cu prelungire peste bălţile Borcea şi Brăila, până la gura Siretului inclusiv Delta Dunării. Se cultivă gutuiul, părul altoit pe gutui, căpşunul precum şi caisul, piersicul, cătina albă, smochinul chinezesc.
95
CAPITOLUL 8 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL Pepiniera este o unitate specializată în producerea materialului săditor de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşun. 8.1. Alegerea terenului pentru pepinieră Pepiniera se amplasează pe cât posibil în centrul zonelor pomicole deservite, lângă o cale de acces, pentru a uşura transportul şi valorificarea materialului săditor, cât şi în apropierea centrelor populate, pentru asigurarea forţei de muncă permanentă. La alegerea terenului pentru pepinieră, se ţine seama de condiţiile climatice, tipul şi fertilitatea solului, relief şi expoziţie şi de posibilităţile de irigare. Temperatura medie anuală a zonei în care se amplasează pepiniera, trebuie să fie cuprinsă între 8,5 - 11°C, iar temperatura minima absolută din cursul iernii să nu scadă sub –25 - -28°C. Temperatura optimă din timpul perioadei de vegetaţie trebuie să fie de 18 - 20°C. Suma precipitaţiilor anuale trebuie să fie în jur de 550 – 600 mm, chiar dacă se asigură pepinierei sistem de irigaţie, importanţă mare pentru creşterea normală a materialului săditor prezintă şi umiditatea atmosferică. Se va evita amplasarea pepinierei în locuri prea deschise, neadăpostite, pe văi înguste, bântuite de curenţi reci, de grindină sau îngheţuri târzii de primăvară. Solurile cele mai corespunzătoare pentru pepiniere, sunt cu textura luto nisipoasă sau nisipo-lutoasă, permeabile, drenate, fertile, structurate şi aerisite, cu reacţie neutră, uşor acidă (pH 6,5 – 7), cu pânza de apă freatică la peste 1,5 m adâncime.
8.2. Organizarea pepinierelor Sporirea eficienţei în producerea materialului săditor, precum şi calitatea biologică a acestuia, presupune, existenţa tuturor sectoarelor pepinierei, echipate corespunzător: 96
1. Sectorul de plantaţii mamă elită cuprinde: a. – plantaţia mamă de ramuri altoi; b. – plantaţia de seminceri; c. – marcotieră; d. – plantaţii mamă de butaşi; e. – stolonieră pentru căpşun. 2. Sectorul de înmulţire a portaltoilor şi a arbuşti fructiferi: a. – şcoala de puieţi (câmpul de înmulţire a portaltoilor generativi, durează un an); b. – câmpul de înmulţire a portaltoilor prin butaşi (durează 1-2 ani); c. – câmpul de înmulţire prin butaşi a arbuştilor fructiferi (durează 1-2 ani). 3. Sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde: a. – câmpul I sau de altoire; b. – câmpul II sau de formare a altoilor. 4. Construcţii tehnologice şi auxiliare: a. – platformele tehnologice; b. – serele şi solariile înmulţitor; c. – hale pentru preforţare şi forţare prevăzute cu subsoluri şi beciuri; d. – laborator pentru culturi de ţesuturi; e. – spaţii pentru prezentarea şi desfacerea materialului săditor; f. – reţeaua de irigaţii; g. – sistema de maşini şi utilaje; h. – birouri, şoproane, remize. 8.3. Asolamente folosite în pepinieră Pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor produs, este obligatorie, folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere. Culturile din asolamentul pepinierei, trebuie să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor fizice, chimice şi fitosanitare ale solului, necesare creşterii şi dezvoltării normale a pomilor. În toate cazurile, culturile premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote, butaşi sau drajoni, trebuie să părăsească terenul până la 25 iulie, să-l lase curat de buruieni, fără boli sau dăunători de carantină pentru pomi. 97
În pepinieră, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi, butaşi şi de 5-8 ani pentru şcoala de pomi. Pentru marcotieră şi plantaţia mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste sectoare având o durată de exploatare de cca 8-12 ani. În figurile 8.1. şi 8.2. sunt prezentate exemple de scheme de asolament.
Sola
1. 5. 9. -----
Anii şi cultura 2. 6. 10. ----3. 7. 11. -----
4. 8. 12. ----Cereale păioase
I
Şcoala puieţi
Porumb boabe
Borceag fîn
II
Cereale păioase
Şcoala puieţi
Porumb boabe
Borceag fîn
III
Porumb siloz
Cereale păioase
Şcoala puieţi
Porumb boabe
IV
Porumb boabe
Borceag fîn
Cereale păioase
Şcoala puieţi
Fig. 8.1. - Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala puieţi (butaşi)
Sola I II III
1. 6. 11. Cereale păioase Porumb boabe Porumb boabe
IV
Câmpul II
V
Câmpul I
Anii şi cultura 2. 7. 12.--- 3. 8. 13.--- 4. 9. 14.--Porumb Câmpul I Câmpul II boabe Cereale Câmpul I Câmpul II păioase Borceag Cereale Câmpul I fîn păioase Porumb Borceag Cereale boabe fîn păioase Porumb Borceag Câmpul II boabe fîn
5. 10. 15.-Borceag fîn Porumb boabe Câmpul II Câmpul I Cereale păioase
Fig. 8.2. - Schema unui asolament de 5 ani pentru câmpurile de formare
8.4. Organizarea interioară şi pregătirea terenului pentru pepinieră Parcelarea se face prin marcarea şi bornarea sectoarelor şi solelor. Bornarea se face cu borne fixe, din ţeavă metalică, încastrate în ciment, prevăzute cu tăbliţe indicatoare. Trasarea drumurilor şi aleilor Pe mijlocul pepinierei se trasează un drum principal lat de 6 m, bine consolidat şi pietruit. Între sole se trasează alei late de 2-3 m, care se vor menţine înierbate. Între parcele se lasă alei de 0,5-1,2 m, care se întreţin ca ogor lucrat.
98
Dimensiunile parcelelor Pentru şcoala de puieţi şi marcotieră, parcelele au dimensiuni de 25/100 m sau 50/100 m, pentru sole egale sau mai mici de 5000 m2. Parcelele câmpurilor de altoire şi formare au dimensiunile de 50/200 m sau 100/200 m, respectiv 1-2 ha. Parcelele se dispun cap la cap, pentru uşurarea executării lucrărilor mecanice. Pe alei se instalează şi hidranţii. Pregătirea terenului în pepiniere se realizează prin: - defrişarea culturii anterioare; - fertilizarea de bază cu gunoi de grajd (30-60 t/ha), 700 kg îngrăşăminte pe bază de P şi K, la care se adaugă un insecticid-nematocid; - arătură la 18-20 cm pentru încorporare; -desfundatul (la 45-60 cm) pentru câmpul I, marcotiere, plantaţii producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30-35 cm pentru şcoala de puieţi şi de butaşi (prima decadă a lunii august); - discuiri repetate pentru distrugerea rezervei seminţelor de buruieni. 8.5. Portaltoii pomilor şi tehnologia înmulţirii lor Funcţie de modul de înmulţire portaltoii speciilor pomicole se clasifică în două grupe: generativi şi vegetativi. Principalii portaltoi generativi şi vegetativi utilizaţi în prezent în ţara noastră, sunt prezentaţi în tabelul 8.1. În ţara noastră au efectuat cercetări în domeniul ameliorării şi înmulţirii portaltoilor numeroşi cercetători (St. Casavela; N. Minoiu – 1976; I. Bodi, 1965; V. Cireaşă – 1969; M. Movileanu – 1985; A. Liacu – 1963, 1966, 1974; P. Parnia – 1963, 1976 şi alţii).
99
Tabelul 8.1 Principalii portaltoi folosiţi în România (2006) (sursa Catalogul oficial de soiuri publicat de I.S.T.I.S) Specia
Măr
Portaltoii
Generativi
Vegetativi
mărul franc
- P.F. Creţesc, Bistriţa 50
M 9, M 26, MM 106, MF 5, MF 10, BN 118, Voineşti 2
mărul Dusen şi paradis; părul franc
Păr
gutuiul A
-
-
A, BN 70
Curè şi Beurre Hardy
gutui din marcote Generativi
Prun
- P.F. Alămâi, Cu miez roşu, Păstrăvioare, Pepenii etc.
timpuriu
intermediar Gutui
-
prun
Corcoduş, BN 68, BN 4 Kr, Mirobolan C5, Mirobolan dwarf, Oteşani 8, - P.F. Roşior văratec, Voineşti B
Vegetativi
Cais
corcoduş cireş sălbatic cireş franc cireş
Semavium
mahaleb
-pentru zone secetoase P.F. Mocăneşti 16, Dropia, Meteor, V.G. 1
Cais franc zarzăr prun piersic
Piersic
Piersic franc corcoduş migdal
Migdal
Cireş
piersic
vişin Vişin
Nuc Castan
-nu se recomandă în zone umede: Albe mici, Constanţa 14, Constanţa 16 -pentru zone secetoase - P.F. Buburuz-intermediar Bucur, De Balc, Oradea 1, Oradea 2, Oradea 3, Oradea 5, T 16, Titan, Tomis 1, Tomis 28, Tomis 39, Tomis 79 Felix Oradea 2, Oradea 3, Oradea 5, -în zone mai umede -în zone calcaroase Pietroase, Dönissen
corcoduş
cireş
Semavium
mahaleb
-pentru zone secetoase -biotipuri locale, Portval, Tg. Jiu
nucul comun nucul negru castanul franc
-
Tamba 1, Hobiţa
100
A, BN 70 BN 4 Kr, Mirobolan C5, Corval, Miroval, Oltval, Oteşani 11, Pinval, Rival Apricor Miroper, Adaptabil C12, I.P.C.2., I.P.C.3, I.P.C.4., I.P.C.5.¸ I.P.C.6. V.V. 1 I.P.C.3., I.P.C.4., I.P.C.5.¸I. P.C.6. -
8.5.1. Producerea portaltoilor generativi Portaltoii generativi se înmulţesc prin seminţe, care se extrag din fructele obţinute în plantaţiile de seminceri. La înfiinţarea şi întreţinerea acestor plantaţii se respectă tehnologia recomandată pentru livezile intensive, iar locul de amplasare al acestora trebuie să fie pe cât posibil izolat. La speciile sâmburoase se folosesc soiuri de vară-toamnă, asigurându-se polenizatori dintre cei mai valoroşi. Înmulţirea prin seminţe a portaltoilor în pepinieră, impune, efectuarea în ordine cronologică a următoarelor lucrări tehnologice: -recoltarea fructelor pentru obţinerea seminţelor; -extragerea seminţelor şi sâmburilor; -uscarea, condiţionarea şi păstrarea seminţelor şi sâmburilor; -stabilirea calităţii seminţelor; -stratificarea seminţelor; -semănatul în şcoala de puieţi; -lucrările de întreţinere a puieţilor; -recoltarea, sortarea, păstrarea puieţilor. Recoltarea fructelor – se face prin scuturare, manual sau mecanizat, când acestea sunt ajunse la maturitatea fiziologică. Câteva date tehnice privind recoltarea şi stratificarea sâmburilor şi seminţelor sunt prezentate în tabelul 8.2. Extragerea seminţelor şi sâmburilor – se efectuează manual sau cu pasatricea, zdrobitorul sau tocătoarea. Sâmburii sunt extraşi imediat după recoltare, iar seminţele numai după 10-20 zile, când pulpa fructelor începe să se înmoaie. Spălarea seminţelor se face prin introducerea acestora în vase cu apă (1 parte seminţe şi 3 părţi apă), pentru îndepărtarea celor seci şi a resturilor de mezocarp. Seminţele de gutui nu se spală, deoarece sunt acoperite cu un strat gelificat de pectină, care în contact cu apa se transformă într-un mucilagiu lipicios. Uscarea, condiţionarea şi păstrarea 101
Uscarea seminţelor - se face pe prelate sau folie de polietilenă, aşezate la umbră vara şi la soare toamna sau se usucă în uscătoare speciale, la o temperatură de cel mult 35°C. După uscare umiditatea trebuie să ajungă la 15-16%. Condiţionarea seminţelor şi sâmburilor - se efectuează cu ajutorul selectoarelor şi trioarelor, pentru separarea de impurităţi şi sortarea lor după mărime şi greutate. Păstrarea seminţelor – se face în saci de pânză, în depozite cu temperatura de 6-10°C, în condiţii de semiumbră şi la umiditate a aerului de 50-60%. Facultatea germinativă normală poate fi menţinută pe o durată de 2-3 ani. Sâmburii şi în special de cireş, vişin, mahaleb dacă nu se păstrează sau livrează, imediat după spălare, se pun la prestratificare în lăzi cu nisip umed în beciuri sau magazii, la temperaturi apropiate de 10°C. Stratificarea seminţelor Seminţele speciilor pomicole de climat temperat nu pot germina imediat după extragerea lor din fructe, având nevoie de o perioadă de repaus, numită postmaturare, în timp căreia au loc o serie de procese biochimice, care fac ca sămânţa să germineze. Durată de postmaturaţie este de 60-180 zile, în funcţie de specie şi perioada de maturarea a fructelor, fiind mai lungă în cazul celor cu maturare timpurie şi mai scurtă la speciile la care fructele se recoltează mai târziu (A. Liacu – 1974; P. Parnia – 1992 ), (tabelul 8.3.). Stratificarea se face în lăzi speciale, perforate, acoperite cu sită metalică, pentru a evita pătrunderea rozătoarelor, care se depozitează în bazine de beton, beciuri sau depozite frigorifice, unde temperatura se menţine la 1-4°C şi umiditatea constantă la 28-30%. Cele mai bune sunt bazinele de beton, construite special (fig. 8.3.). Materialul de stratificare poate fi nisip, turbă sau pierlit (în proporţie de 3 părţi la o parte sămânţă), umectate, astfel încât, strânse în mână, să devină monolit, fără să curgă apă din ele. Stratificarea se poate realiza prin amestecarea uniformă a seminţelor cu nisip, turbă sau pierlit sau straturi alternative de sămânţă şi material de stratificare, respectându-se proporţiile stabilite.
102
Tabelul 8.3. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor la principalele specii pomicole
Specia
Măr Păr Gutui Prun Corcoduş Zarzăr Piersic Migdal
Perioada în Perioada în care care Durata Durata seminţele se stratificării seminţele se stratificării Specia pun la pun la (zile) (zile) stratificare stratificare 1.XII - 1.I 85 - 90 150 Porumbar 1.X - 1.XI 1.XII - 1.I 85 - 90 1.X - 1.XI 150 - 180 Cireş 15.I - 1.II 60 150 Mahaleb 1.X - 1.XI 1.XI - 1.XII 120 1.X - 1.XI 150 - 180 Vişin 1.X - 1.XI 160 1.XII - 1.II 90 Nuc 1.XI - 1.XII 120 1.I - 1.II 60 Castan 1.X - 1.XI 150 1.X - 1.XII 90 - 120 Alun 1.I - 1.II 70
Pentru prevenirea infectărilor cu agenţi patogeni (Fusarium sp., Botrytis sp., Penicillium sp. s.a.) atât materialul de stratificare cât şi sămânţa se dezinfectează în prealabil cu Topsin M-70, Benlate 50, Rovral 50 (1 g/kg sămânţă sau nisip). Stratificarea seminţelor în depozite frigorifice sau zăpadă, la temperaturi cuprinse între 0-2°C, reduce perioada de postmaturaţie până la la 40 zile seminţoase şi 80 zile la sâmburoase (Modoran I.,– 1959; Parnia P.,– 1968).
Fig. 8.3. - Bazin de beton pentru stratificat sămâmţa (după Parnia P., şi colab., 1992)
Producerea puieţilor portaltoi în şcoala de puieţi Pregătirea terenului se face toamna devreme şi constă în: fertilizarea cu 2030 t/ha îngrăşăminte organice, 60-70 kg/ha P2O5 şi 40-50 kg/ha K2O; combaterea dăunătorilor din sol, efectuarea arăturii adânci la 30-35 cm. În funcţie de durata de 103
stratificare a seminţelor şi de data semănatului diferă şi momentul efectuării arăturii. Epoca de semănat – Drupaceele, nucul, măceşul se seamănă toamna, după o lună de stratificare, iar pomaceele se seamănă primăvara devreme. Lucrarea se efectuează manual pe suprafeţe mici sau mecanic, prin adaptarea semănătorilor pentru cereale şi legume. Semănatul se face în rânduri simple, distanţe la 40 cm (60-70 cm la nuc) sau în benzi de 2 rânduri distanţate la 10-15 cm şi 70-80 cm între benzi. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pentru cireş, vişin, mahaleb; 4-6 cm pentru prun şi cais, piersic, migdal şi 6-8 cm la nuc, respectiv adâncimea de 3-5 ori mai mare decât diametrul seminţei. Cantitatea de seminţe şi sâmburi pentru 1 ha şcoală de puieţi este de: 50-60 kg/ha la măr şi păr, 80-100 kg/ha la gutui, 400-500 kg/ha la corcoduş; 900-1100 kg/ha la prun franc, 400-600 kg/ha la cireş şi vişin; 300-350 kg/ha la mahaleb; 1100-1300 kg/ha la zarzăr; 2000-3000 kg/ha la piersic, migdal şi nuc (Liacu A., 1971; Parnia P., şi colab., 1992). Seminţele se seamănă amestecate cu nisipul de la stratificare. Speciile sâmburoase se separă de nisip prin cernere şi apoi se pun în recipiente de 100-200 l cu soluţie de sare (NaCl) în concentraţie de 2-5%, în care se agită sâmburii, pentru separarea celor seci. După aceasta, sâmburii se tratează cu soluţie de CuSO4 în concentraţie de 1%. După semănatul de toamnă, rândurile se bilonează, ridicând un bilon de 1012 cm, pentru a menţine temperatura şi umiditatea constantă pe timpul iernii. Acesta se împrăştie cu grebla primăvara foarte devreme. La semănatul de primăvară, rigolele nu se acoperă în întregime, se pune mraniţă sau seamănă plante indicatoare (ovăz, ridiche de lună, salată), pentru marcarea rândurilor, în cazul efectuării unor praşile oarbe înainte de răsărirea puieţilor, atunci când se formează crustă. Lucrările de întreţinere Prăşitul – se face de 6-8 ori pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului. Fertilizarea suplimentară – se face în primul rând cu azot (60-70 kg/ha s.a.), aplicat în două reprize în cursul lunii iunie.
104
Rărirea puieţilor – se face când aceştia au 3-4 frunze adevărate ,la distanţa de 2-3 cm la drupacee, 4-5 cm la pomacee şi 6-7 cm la nuc şi castan. Irigarea – este o lucrare obligatorie în perioadele secetoase (iulie, august) precum şi după fertilizare, pentru a favoriza creşterea şi a evita formarea timpurie a mugurelui terminal. Eliminarea “impurităţilor” se efectuează în luna iulie. Combaterea bolilor şi dăunătorilor – în şcoala de puieţi se execută cca. 1015 tratamente. La toate speciile, cu 2-3 săptămâni înainte de scosul puieţilor se aplică un tratament cu un produs organofosforic pentru combaterea păduchelui din San José, păduchele lânos, afidelor şi păianjenilor. Dacă primele brume întârzie, se recomandă să se efectueze tratamente pentru defolierea puieţilor cu Ethrel 0,15% + sulfat de cupru 1%, folosind 1000 litri soluţie la ha.
Scosul puieţilor – se face manual sau mecanic, în a II-a jumătate a lunii octombrie, după căderea frunzelor. Concomitent, se face şi clasarea pe categorii, se leagă în pachete de câte 50 buc. şi se stratifică în şanţuri, rădăcina şi 12-15 cm din tulpină. Producţia este de 200 000 – 300 000 puieţi /ha la drupacee şi 130 000 – 200000 puieţi /ha la seminţoase. Fig. 8.3. Plugul de scos puieţi.
Producerea puieţilor portaltoi la ghivece Această metodă este indicată, atunci când nu există puieţi portaltoi, pentru înfiinţarea câmpului I, pentru completarea golurilor în câmpul I sau pentru producerea portaltoilor de cireş, vişin şi păr, care se prind bine la altoirea pe lemnul din anul respectiv. Prin folosirea acestei metode se reduce cantitatea de sămânţă şi timpul de producere a materialului săditor cu un an, sistemul radicular creşte ramificat, iar altoirea se poate face într-un interval mai mare de timp. Durata de postmaturaţie a seminţelor este prezentată în tabelul 8.4. Cu 7-8 zile înainte de semănat sămânţa sau sâmburii se scot de la stratificare, se separă de nisip şi se pun la încolţit, în camere cu temperatură constantă de 18-20°C, pe prelate, acoperite cu pânză umedă, la întuneric sau lumină difuză. 105
Puieţii portaltoi se produc în sere, solarii sau tunele, pardosite cu folie de polietilienă, prevăzute cu instalaţie de irigare cu pulverizare fină, care să permită şi fertilizarea extraradiculară. Tabelul 8.4. Perioada şi durata de stratificare a seminţelor destinate producerii puieţilor portaltoi la ghivece
Specia Portaltoiul
Durata post. sem., zile
Măr franc Păr franc Gutui franc
90 90 60
Corcoduş
160
Prun franc
120
Vişin franc
160
Cireş
160
Mahaleb
150
Piersic
150
Perioada când se pun seminţele la stratificat pentru însămânţare în ghivece 15.XI – 1.XII 15.XI – 1.XII 15.XII – 30.XII După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică Idem După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică După extragere, uscare şi condiţionare se prestratifică
Temperaturile optime pentru postmaturaţia seminţelor 1 - 3°C 1 - 3°C 1 - 3°C 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare Idem 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3°C în perioada umătoare 4-5°C în primele 3 luni 1-3 °C în perioada umătoare
Epoca de semănat este în perioada 20 februarie – 15 martie, când pericolul temperaturilor de –5 - -8°C a trecut, în funcţie zona climatică. Semănatul se face în ghivece de plastic, cu diametrul de 8 cm la partea superioară, pungi de polietilenă cu înălţimea de 10 cm şi lăţimea de 7-8 cm, ambele perforate la partea inferioară sau cuburi nutritive. Amestecul de pământ din ghivece se compune dintr-o parte mraniţă, o parte pământ de ţelină şi o parte nisip, la care se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică, la fiecare metru cub amestec. Amestecul se dezinfectează termic sau chimic. Într-un ghiveci se pun câte 2 seminţe la adâncimea de 2-3 cm. Lucrările de întreţinere constau în: -dirijarea temperaturii, 18-20°C până la răsărire, apoi 12-15°C; -combaterea bolilor şi dăunătorilor; -fertilizarea extraradiculară odată cu irigarea, cu 100g azotat de amoniu, 100g sulfat de potasiu, 200g superfosfat, 100g sulfat de magneziu, 4g borax, 4g 106
sulfat de cupru şi 4g sulfat de mangan, pentru 100 l soluţie, care este aplicată în trei reprize la 100 de ghivece; -plivirea buruienilor de câte ori este nevoie; -călirea puieţilor, când au 4-5 frunze, prin deschiderea treptată a geamurilor iar în final, prin scoaterea puieţilor afară. Plantarea – se face în luna mai-iunie, când puieţii au înălţimea minimă de 6 cm pomacee şi 10 cm la drupacee. După plantare se bilonează uşor, iar operaţia continuă pe măsură ce puieţii cresc, pentru a-i menţine drepţi, până la 12-15 cm. O altă lucrare este eliminarea unuia dintre puieţi din ghivece, prin tăieri sau dacă este cazul se completează golurile. Celelalte lucrări sunt identice cu cele din câmpul I al şcolii de pomi. 8.5.2. Înmulţirea vegetativă a portaltoilor pomilor şi a arbuştilor fructiferi Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele, pentru că asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi. Înmulţirea vegetativă este de două feluri: -naturală – când se intervine numai pentru separarea părţilor înrădăcinate (despărţirea tufei, drajoni, stoloni); -artificială – prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire, altoire, culturi de meristeme. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă, bazată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale a ramurilor sau lăstarilor nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn. Prin marcotaj, se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru măr, păr, gutui şi cireş, alunul, agrişul, coacăzul, smochinul. În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care dă rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm. În celelalte zone reuşeşte numai în condiţii de irigare. Şcoala de marcote are o durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare economică este de 8-10 ani. Marcotajul se face în mai multe feluri: vertical (muşuroire), orizontal, chinezesc, şerpuitor etc. Marcotajul vertical (figura 8.4.) se foloseşte mult pentru înmulţirea portaltoilor vegetativi ai mărului (G21; M25, M4, M9; M26, M7, MM106), 107
tipurile de gutui folosite peentru păr şi gutui (BN70, gutui tip A şi BA 29) şi în general, toţi portaltoii de vigoare mică şi medie. Terenul se pregăteşte şi se fertilizează ca şi pentru câmpurile de formare. Plantarea marcotelor se face toamna sau primăvara la distanţe de 1,50/0,50 m sau 1,50/0,25 m pentru portaltoii de vigoare slabă (M9, M26, M27).
Fig. 8.4. – Marcotaj vertical - a) scurtarea tulpinii la 2-3 muguri; b) muşuroitul bazei lăstarilor; c) marcote înrădăcinate înainte de recoltare; d) marcote desprinse de planta mamă
Fasonarea marcotelor. Înainte de plantare rădăcinile marcotelor se scurtează la 1 cm şi se mocirlesc. Marcotele se introduc în sol la 20 cm, apoi se scurtează la 12-15 cm şi se bilonează, acoperindu-le. Timp de doi ani se aplică lucrările de întreţinere şi protecţie fitosanitară specifice, fără intervenţie asupra plantei. În anul al III lea, primăvara devreme, se desface bilonul până la nivelul solului şi marcotele se scurtează la 2-3 muguri, după care se muşuroiesc cu 2-3 cm pământ mărunţit şi reavăn. Când lăstarii ce dau pe cepul rămas au depăşit înălţimea de 10-12 cm şi au început să se lemnifice la bază (culoarea violacee), se aplică primul muşuroit, acoperind jumătate din lungimea lăstarilor. Pentru a uşura înrădăcinarea marcotelor, cu ocazia muşuroitului se pune la baza lăstarilor turbă sau rumeguş de răşinoase. Al doilea muşuroit se face când lăstarii au 25-30 cm, acoperind jumătate din lungimea lor. Coama bilonului se va menţine sub formă de jgheab. Lucrări de întreţinere constau în: combaterea buruienilor (5-6 praşile mecanice şi lucrat manual pe bilon); fertilizare suplimentară cu azot 70 kg/ha s.a. 108
aplicat în două reprize în luna iunie; irigare; combaterea bolilor şi dăunătorilor, în primul rând al păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum). Recoltarea marcotelor se face toamna, după ce în prealabil s-au desfăcut biloanele. Marcotele se taie de la bază cât mai aproape de punctul de inserţie pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie speciale acţionate de maşina de recoltat marcote M.R.M.-1. La marcotajul orizontal, recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza lăstarilor înrădăcinaţi, ferind planta mamă. Marcotele se clasează şi se stratifică la fel ca şi puieţii, introducând în nisip pachetele pe o porţiune de 30 cm. Pentru stimularea emiterii de rădăcini adventive, la baza lăstarilor se aplică, la unele specii, “ştrangularea” cu sârmă (la castan şi alun) (Lazăr A., şi colab., 1989; Botu I., 1985). Marcotajul orizontal se foloseşte în special, pentru acele specii şi tipuri de portaltoi cu creşteri viguroase. Se aplică obligatoriu la speciile sâmburoase (portaltoii-F12/1, C12, Colt, VV-1) la cireş şi vişin şi la unii portaltoi de prun, care se înmulţesc prin marcote Marcotele se plantează primăvara sau toamna la distanţa de 50-75 cm pe rând şi 1,5-2 m între rânduri. Plantarea se face înclinat la 450 faţă de suprafaţa solului. După plantare, marcotele se scurtează la 40-60 cm. (fig.8.5.)
a
b
Fig. .8.5.. - Plantarea şi scurtarea marcotelor (a); scurtarea anticipatelor (b)
Toamna, în anul I de vegetaţie, lăstarii laterali se scurtează la un cm, iar pe rând se deschide un şănţuleţ cu adâncimea de 5-6 cm, pe care se culcă marcota, legându-se cu vârful de baza marcotei următoare. Pentru fixare se pun cârlige de lemn şi se acoperă cu un bilon de pământ cu înălţimea de 12-15 cm. (fig.8.6) Primăvara bilonul se înlătură, lăsând pe cordon un strat de pământ de 2-3 cm. 109
Fig. 8.6. - Orizontalizarea şi bilonatul marcotelor
După apariţia lăstarilor pe cordon, când aceştia au depăşit înălţimea de 10 cm, se ciupesc la 2-4 muguri prin cosire, în scopul ramificării şi apariţiei unui număr mai mare de lăstari. (C. Magherescu şi colab., 1987). În continuare, se bilonează în două reprize ca şi la marcotajul vertical. Când pe cordonul orizontalizat, lăstarii care au atins 5-7 cm, se face primul bilonat, la fel ca şi la marcotajul vertical. (fig. 8.7.) După 2-3 ani de producţie, cordonul se înlocuieşte toamna, cu ocazia recoltării marcotelor, tăind cordonul la 1-2 cm de marcota situată la baza lui. Noul cordon se orizontalizează, se leagă de baza marcotei următoare, se fixează cu cârlig şi se bilonează în acelaşi mod ca şi prima dată. Producţia de marcote STAS este de 80 000- 150 000 buc/ha.
Fig. 8.7. - Creşterea şi înrădăcinarea lăstarilor la marcotajul orizontal (după Parnia P., şi colab., 1992)
Înmulţirea prin butaşi Butăşirea este o metodă de înmulţire vegetativă utilizată cu precădere pentru înmulţirea în câmp a unor specii de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, mur, afin) şi
110
pentru înmulţirea pe platforme tehnologice a unor portaltoi la speciile seminţoase şi sâmburoase (portaltoiul de prun Oteşani 11, portaltoiul de cireş IPC 1). Platformele sunt amplasate pe sol sau paturi înalte în sere şi solarii (fig. 8.8.)
Fig. 8.8. - Platforma tehnologică de înrădăcinarea butaşilor (după Parnia P., şi colab., 1992)
Butăşirea în perioada de repaus (butăşirea în uscat) Ramurile pentru butăşire se recoltează la sfârşitul lunii octombrie, când acestea conţin cantităţi maxime de substanţe de rezervă, care asigură o bună înrădăcinare. După recoltare, ramurile se fasonează în butaşi de: 18-25 cm pentru şcoala de butaşi; 5-10 cm la afin şi alte plante care se înrădăcinează la ghivece şi 40-60 cm pentru portaltoii speciilor pomicole, înrădăcinaţi pe platforme tehnologice. Grosimea butaşilor trebuie să fie în general de 6-8 mm. Pentru stimularea înrădăcinării se fac două tăieturi oblice: una mai lungă de 3-4 cm pe o parte şi alta de 1-1,5 cm în parte opusă. După fasonare, butaşi se leagă în pachete de 50 ± 2 buc, se introduc cu baza într-o soluţie biostimulatoare (Radistim), apoi se stratifică în nisip, în gropi, beciuri, unde temperatura se menţine constantă între 2-10°C (P. Parnia şi colab., 1992). Rezultate foarte bune se obţin atunci când, după fasonare baza butaşilor se tratează cu biostimulatori, apoi se pun butaşii, fie pe platforme tehnologice cu substrat încălzit sau în camere la temperaturi de 0-10°C până în primăvară, când se plantează în şcoala de butaşi sau în câmpurile de formare (P Parnia şi colab., 1992). Pentru şcoala de butaşi, terenul se pregăteşte la fel ca pentru şcoala de puieţi. Din toamnă sau primăvara foarte devreme se fac biloane la distanţa de 80100 cm între ele, cu înălţimea în funcţie de lungimea butaşilor. Biloanele se executa cu rariţa şi se finisează manual. 111
Primăvara în momentul plantării, biloanele se desfac (se despică în două), lăsând jumătate de bilon intact. De-a lungul jumătăţii de bilon rămase, la bază se execută un şanţ oblic de 10-15 cm adâncime, în care se înfig butaşii, la distanţa de 6-10 cm, se trage pământ mărunt şi reavăn, se tasează, apoi se reface bilonul, astfel încât, să rămână
butaşul cu un mugure afară (fig. 8.10.).
Fig. 8.9. Plug cu rariţe
Fig. 8.10. - Plantatul, bilonatul şi creşterea plantelor în şcoala de butaşi (după Parnia P., şi colab., 1992)
Lucrările de întreţinere efectuate în şcoala de butaşi, constau în 5-6 praşile, irigare, tratamente fitosanitare la avertizare. Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face toamna, cu plugul de scos puieţi după care se clasează pe categorii şi se stratifică, în vederea plantării în câmpul I al şcolii de pomi (portaltoii) sau la locul definitiv (arbuştii fructiferi). Butăşirea în verde Prin această metodă se pot înmulţi rapid atât portaltoii vegetativi cât şi arbuştii şi chiar unele soiuri de pomi. Butăşirea lăstarilor se face în răsadniţe sau solarii simple, cu posibilităţi de pulverizare a apei. Pentru mărirea capacităţii de înrădăcinare şi pentru scurtarea timpului necesar de emitere a rădăcinilor adventive, se vor folosi numai spaţii protejate,
112
special amenajate. Acestea sunt dotate cu instalaţie de ceaţă artificială şi cu posibilitate de menţinere la baza substratului temperatura de 25°C. În aer temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai scăzută decât în substrat. Substratul de înrădăcinare – are grosimea de 15 cm şi este compus dintr-o parte nisip de râu şi 2 părţi turbă sau un amestec în părţi egale nisip, turbă. Amestecul se aşează peste un strat de mărgăritar gros 4-5 cm, întins pe o folie de polietilenă, pe pământul din seră sau solar. Înainte de plantare, amestecul se dezinfectează cu Zineb sau Mancozeb 0,2%, folosind 0,5 l soluţie pentru 1 m2. Recoltarea şi ambalarea lăstarilor Calendaristic, epoca de butăşire în vedere este în lunile iunie şi iulie, în faza creşterii intense a lăstarilor. Recoltarea butaşilor – se face dimineaţa în zile însorite sau în tot timpul zilei pe timp noros. Imediat după recoltare, lăstarii se pun în găleţi cu apă, se acoperă cu tifon umed şi se transportă la locul de ambalare. Ambalarea – se face în pungi de polietilenă, legate etanş, baza butaşilor se acoperă cu vată sau muşchi umed. Pregătirea butaşilor verzi Butaşii se fasonează la 15-20 cm lungime, cu 5-8 noduri, tăind la 2-3 mm sub şi deasupra unui mugur. Pe lăstar se lasă în zona terminală 3-4 frunze adevărate, restul frunzelor înlătură. Tratarea butaşilor cu o soluţie de biostimulatori, prin îmbăierea bazei (acid betaindolil butiric). Plantarea butaşilor Imediat după fasonare şi tratare cu biostimulatori, butaşii sunt plantaţi la adâncimea de 5-7 cm, în găuri făcute cu marcatorul la distanţa de 10 cm între rânduri şi 5 cm între butaşi pe rând. Lucrările de întreţinere -menţinerea la valori optime a factorilor de vegetaţie; -tratamente fitosanitare; -plivirea buruienilor. După înrădăcinare (15-60 zile), butaşii se repică la ghivece, într-un amestec de pământ de frunze şi nisip grosier la bază, pentru o drenare perfectă.
113
Ghivecele cu butaşi se ţin în continuare sub regim de ceaţă, programată la interval de 30 minute câte 10 secunde. Călirea butaşilor se face după 10 zile de la repicat, prin reducerea numărului udărilor şi se aeriseşte treptat. Călirea durează 15-20 zile. După călire, butaşii se plantează în câmp în şcoala de butaşi, pentru fortificare timp de un an, fie în câmpul de formare (decada a- III a lunii august). Înmulţirea prin micropropagare “in vitro” Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea unor celule sau ţesuturi meristematice, de a reproduce clonal întreaga plantă. Interesul deosebit pentru înmulţirea “in vitro” (micropropagare sau microînmulţire) se datorează posibilităţilor pe care le oferă de a înmulţi rapid, în condiţii controlate soiuri, clone valoroase, portaltoi. De asemenea, face posibilă obţinerea unor descendenţe sănătoase, din material iniţial infectat cu diverse boli virotice. Metoda se poate practica numai în unităţi specializate, dotate cu camere aseptice şi aparatură corespunzătoare (I.C.D.P. Mărăcineni, S.C.D.P. Bistriţa, S.C.D.P. Cluj-Napoca). Iniţiatorii acestei noi tehnici de înmulţire au fost George Morel şi Claude Martin, care în anul 1952, au reuşit să cultive “in vitro” meristeme, cu scopul obţinerii de plante libere de boli virotice. La speciile pomicole, metoda se aplică pentru înmulţirea speciilor, care emit uşor rădăcini adventive: căpşun (Maria Isac, 1982, Sansavini, 1980); măr (A.J. Abbot, 1976, Luminiţa Nicolae, 1991); piersic (O.P. Jones, 1976, 1977, Tatiana Coman, 1983, Paulina Tudor, 1992); cireş şi vişin (G. Popov, 1976, Maria Isac, 1984, 1986). În general, metoda cuprinde următoarele etape (fig. 8.11.). 0 – pregătirea materialului iniţial de înmulţire şi a mediilor de cultură; I – prelevarea şi diferenţierea explantului; II – multiplicarea; III – alungirea lăstarilor; IV – înrădăcinarea; V – aclimatizarea tinerelor plante. 114
Fig. 8.11. - Schema privind fazele care trebuie parcurse în decursul procesului de micropropagare a plantelor, pe medii aseptice
Creşterile anuale se recoltează în perioada noiembrie-ianuarie şi se păstrează în frigidere la 2-3°C. Dezinfectarea materialului – Înainte de prelevare, porţiunile de ramură de câte un mugur sunt dezinfectate într-o soluţie de alcool 94°, timp de 10 minute şi de hipoclorit de calciu 5% timp de 20 minute. Prelevarea explantului se realizează la binocular, în condiţii aseptice, cu instrumente dezinfectate la fiecare prelevare (hotă cu flux de aer laminar). Sunt prelevate ţesuturi de 0,1-0,3 mm (meristeme), care sunt trecute pe medii de cultură. Ca medii de bază sunt folosite mediile de cultură MurashigeSkoog şi Fossard, care cuprind în proporţii diferite macroelemente, vitamine, la care se adaugă în funcţie de faza de creştere “in vitro”, stimulatori de creştere, în diferite concentraţii (Maria Isac, 1986), (tabelul 8.5.). Diferenţierea explantului - Explantul prelevat în spaţii cu flux de aer laminar, este transferat în eprubete cu medii de cultură specifice. Multiplicarea – Rozete de frunze obţinute în etapa anterioară, sunt transferate în vase Erlenmayer de 50 ml, într-un mediu nutritiv specific. 115
Prezenta citochininei în mediu a favorizat dezvoltarea de muguri axilari, care la rândul lor dau naştere la noi rozete de frunze, după 3-4 săptămâni. Se repetă operaţia de microînmulţire până se obţine un număr de plante dorit. Tabelul 8.5. Compoziţia mediilor nutritive în funcţie de faza de creştere (după Maria Isac, 1986) Mediul de bază (MB) Murashige-Skoog – MB 1
Fossard MB 2
(după Maria Isac, 1986) Fazele I
II
III
IV
AG IBA BAP
AIA BAP
AG
AG IBA BAP
AIA BAP
AG
AIA ANA IBA PG AIA ANA IBA PG
Zaharoză %
Agar %
2,5
0,6
MB – macroelemente, microelemente, vitamine AG – acid giberilic 1 mg/l IBA – acid indolil butiric 1-2 mg/l AIA – acid indolil acetic 1 mg/l BAP – 6 benzil amino purină 0,1 mg/1 faza I şi 1-2 şi 4 mg/1 faza II PG – phloroglucinol 1 mg/1
Alungirea plantelor – După multiplicare, plantele sunt trecute în vase Erlenmayer de 100 ml, pe medii de cultură specifice, pentru alungirea internodiilor. Această fază durează 3 săptămâni şi se realizează o alungire a plantelor între 3-7 cm (Maria Isac, 1986). Înrădăcinarea plantelor – Se realizează în vase Erlenmayer de 100 şi 200 ml, pe un mediu nutritiv specific. Primordiile radiculare încep să apară după 10 zile. Fazele I – IV se desfăşoară în camere climatizate cu o temperatură de 2224°C şi 2-4 mii de lucşi, în condiţii de zi lungă de 16 ore. Aclimatizarea plantelor – Când rădăcinile au atins 1-2 cm lungime, plantele sunt scoase din laborator şi trecute la faza de aclimatizare. Rădăcinile sunt spălate într-un curent de apă, pentru înlăturarea eventualelor resturi de medii nutritive. Apoi, plantele sunt trecute în ghivece cu diametrul de 8 cm, pe un substrat format din mraniţă, pământ de frunze şi pierlit în proporţii egale. Ghivecele sunt puse în camere de vegetaţie sau solarii, prevăzute cu instalaţii de ceaţă artificială. În primele zile, temperatura se menţine la 24-25°C şi umiditatea relativă 85-95%, în condiţii de zi lungă. După 8-10 zile, se începe călirea materialului, prin aerisirea treptată şi mărirea intervalului de declanşare a 116
ceţii artificiale. În această faza, se aplică tratamente fitosanitare şi 1-2 fertilizări suplimentare. După retestarea virotică, noile plante sunt plantate în câmpul I al şcolii de pomi, pentru altoirea în luna august, pe portaltoi generativi liberi de boli virotice sau în câmpul II în cazul soiurilor pe rădăcini proprii. 8.6. Înmulţirea prin altoire Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, prin care se realizează grefarea unui partener numit altoi sau epibiont pe un alt partener numit portaltoi sau hipobiont, în scopul obţinerii unei noi entităţi pomicole (pom altoit), capabil de o viaţă independentă. Concreşterea sau prinderea la altoire între altoi şi portaltoi se realizează în trei etape şi anume: -calusarea, prin formarea calusului de cicatrizare, de către ţesuturile meristematice cambiale ale celor doi parteneri; -sudarea constă în congruenţa celulelor noilor ţesuturi intermediare generate de cei doi parteneri în zona de altoire. -vascularizarea, respectiv stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului şi portaltoiului, pentru a asigura circulaţia apei şi a substanţelor nutritive. (Hartman şi Kester; M. Oprean – 1957). Durata de timp necesară pentru calusare, sudare şi vascularizare în sensul asigurării funcţionalităţii între cei doi simbioţi, diferă de la o specie la alta. În cazul altoirii cu mugure detaşat s-a constatat, că spaţiul existent între acesta şi portaltoi a fost umplut complet după 12-14 zile, iar inelul continuu de calus s-a realizat după 20 zile (P. Parnia şi colab., 1984). Factorii care condiţionează reuşita altoirii sunt de natură: biologică, climatică, fitosanitară şi tehnologică. Condiţii biologice -suprapunerea pe suprafeţe cât mai mari a zonelor cambiale ale simbionţilor; -existenţa compatibilităţii între parteneri; -starea fiziologică bună a altoiului şi portaltoiului; -vârsta altoiului, în primul an de vegetaţie sau cel mult 2 ani (nuc). Condiţii climatice
117
-temperatura, formarea calusului se desfăşoară în condiţii optime între 1827°C, în funcţie de specie; -umiditatea moderată, mai ales în primele faze, când celulele parenchimatice pot fi uşor deshidratate în condiţii de uscăciune; -aeraţie bună, diviziunea repetată a celulelor şi creşterea lor, sunt însoţite de o respiraţie intensă şi consum mare de oxigen. Condiţii fitosanitare. -simbionţi să fie sănătoşi, liberi de boli virotice şi micoplasme; Condiţii tehnologice -cunoştinţele altoitorilor; -precizia şi viteza de executare a operaţiilor; -calitatea uneltelor şi materialelor utilizate. 8.6.1. Sisteme şi metode de altoire Metodele de altoire cunoscute se încadrează în trei sisteme principale de altoire şi anume: -Sistemul de altoire cu mugure detaşat; -Sistemul de altoire cu ramură detaşată; -Sistemul de altoire prin alipire sau apropiere. În tabelul 8.6. şi figurile 8.14; 8.15; 8.16, sunt prezentate principalele metode de altoire folosite în pomicultură. 8.6.2. Producerea ramurilor altoi Plantaţiile mamă de ramuri altoi se înfiinţează în perimetrul pepinierei, într-un loc mai izolat, la o distanţă de cel puţin 500 m de plantaţiile comerciale. Materialul biologic folosit cuprinde speciile şi soiurile din sortimentul zonal admis la înmulţire, pomi devirozaţi obţinuţi la I.C.D.P. Mărăcineni sau S.C.D.P. Bistriţa. Formele de coroană utilizate sunt cele globuloase cu ax central şi volum mic. Pomii de vigoare medie se plantează la distanţa de 4 x 1,5-2 m iar coroana pomilor ajunge în perioada de producţie la înălţimea de 2-2,5 m şi lăţimea la bază de 1,5-2 m. Tehnologia de întreţinere a acestor plantaţii, include tăierea scurtă în cepi de 4-6 muguri, întreţinerea solului ca ogor lucrat sau înierbarea intervalelor, pe 118
rând solul se lucrează, erbicidează sau mulceşte, fertilizarea moderată cu îngrăşăminte. Tratamentele fitosanitare se fac la acoperire, utilizându-se pesticide dintre cele mai bune. Alte lucrări specifice sunt: înlăturarea bobocilor florali (pentru a evita infecţiile cu virusuri prin polen) şi retestarea anuală a pomilor, în scopul eliminării pomilor care manifestă simptome virotice, cu această ocazie sunt eliminate şi eventualele impurităţi. Recoltarea lăstarilor altoi se face în ziua altoirii sau cu 1-2 zile înainte, după care aceştia se fasonează şi păstrează provizoriu până la altoire în vase cu apă, pentru a nu-şi pierde turgescenţa. (fig. 8.13.)
Ramurile
altoi
se
recoltează
toamna târziu până la venirea îngheţului, se fasonează, se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se păstrează prin stratificare în nisip, la temperatura de 14º C, urmând a fi folosite pentru altoirile din primăvară. Durata de exploatare a plantaţiei mamă de ramuri altoi este de 8-10 ani iar Fig. 8.13. - Fasonarea ramurilor altoi (după Mary-Ann Drobotă)
producţiile de ramuri altoi pot ajunge la 100 000 buc./ha, cu 10 muguri pe
ramură. 8.6.3. Tehnologia obţinerii pomilor altoiţi Producerea materialului săditor pomicol de înaltă valoare biologică, sănătos, liber de boli virotice şi garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor şi portaltoilor, constituie un deziderat major al pomiculturii actuale, în vederea înfiinţării noilor plantaţii pomicole.
Tabelul 8.6.
119
Principalele metode de altoire în pomicultură Sistemul şi metoda de altoire
- în mugur dormind - în mugur crescând - în placaj -în dreptunghi (ferăstruică) -în fluier -cu mugur cu scutişor (Chip budding) Altoirea cu dublu scut
1. Altoirea cu ramură detaşată în lemn -altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată -altoirea în semicopulaţie simplă şi perfecţionată -altoirea în triangulaţie -altoirea în despicătură -altoirea laterală în placaj, în tăietură dreaptă -altoirea laterală în tăietură oblică
Epoca optimă de altoire A. Altoirea cu mugure detaşat
În ce sector se utilizează
Observaţii
Portaltoii generativi la 15.VIII - 15.IX colet, cei vegetativi cu 10-12 cm mai sus Realtoire în câmpul Se foloseşte numai la II speciile cu creştere rapidă. 15.III - 15.IV Dă rezultate mai bune Realtoire în câmpul decât altoirea cu mugure II crescând Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului Câmpul I 15.VII - 1.IX Pentru altoirea nucului La altoirea nucului şi a 15.VIII - 15.IX celorlalte specii în Câmpul I şi 15.IV - 15.V mugur dormind şi crescând. Câmpul I sau 15.VII - 10 IX Se utilizează pentru Câmpul II 15.III - 15.IV altoirea cu intermediar. B. Altoirea cu ramură detaşată Realtoire în Câmpil La toate metodele este II - III necesară acoperirea II sau III şi pomi II - III ramurilor cu ceară de maturi XII - IV altoit (mastic). Altoirea la masă Altoiul şi portaltoiul Altoirea la masă XII - IV trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni Se utilizează când altoii Altoirea la masă XII - IV sunt mai puţini Se execută mai greu, dar Altoirea la masă XII - IV asigură o prindere mai bună. Portaltoii mai groşi nu Altoirea la masă XII - IV se mai leagă Nu se foloseşte Se utilizează cu bune II - III pentru altoirea la rezultate la altoirea masă nucului în pepinieră. La altoirea pomilor Se recomandă la II - III maturi şi în câmpul realtoirea în pepinieră la II sau III nivelul coroanei. Câmpul I
2. Altoirea cu ramură detaşată sub scoarţă -altoirea sub scoarţă terminală
În câmpul II sau III şi pomilor maturi
-altoire laterală în "T"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
-altoire laterală în "D"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
-altoire laterală în "L"
Realtoirea pomilor maturi
IV - V
120
IV - V
La portaltoii mai groşi se pun 2-4 altoi Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm. Pe şarpante punctele de altoire sunt distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la 20-40 cm.
Altoirea în "T" cu mugure dormind
Altoirea în mugur cu scutişor (Chip budding)
Altoirea cu mugure în inel
Altoirea cu mugur în dreptunghi
Altoirea dublă cu scutişor (intermediar)
Fig. 8.14. - Principalele metode de altoire cu muguri (după Parnia P., şi colab., 1984)
121
Altoirea în copulaţie simplă
Altoirea în copulaţie perfecţionată
Altoirea în semicopulaţie
Altoirea în triangulaţie
Altoirea în despicătură
Fig. 8.15. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn (după Parnia P., şi colab., 1984)
122
Altoirea sub scoarţă terminală
Altoirea sub scoarţă laterală
Fig. 8.16. - Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă (după Parnia P., şi colab., 1984)
Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a câmpului I Pregătirea, fertilizarea şi dezinfectarea terenului Pe terenul destinat înfiinţării câmpului I, se administrează 40-60 t gunoi de grajd, 300-600 kg superfosfat şi 200-400 kg sare potasică la ha, la care se adaugă insecticidele pentru combaterea dăunătorilor din sol (cărăbuşul de mai, nematozi). În prezent, se folosesc ca insecticide Mocap 106, în cantitate de 20-30 kg/ha sau Dazomet 906 în cantitate de 500 kg/ha. Îngrăşămintele şi pesticidele se încorporează în sol, sub arătură de vară, la adâncimea de 18-20 cm, până cel târziu în prima decadă a lunii august. Urmează apoi desfundatul la 50-60 cm adâncime, care trebuie executat cu 2-3 luni înainte de plantare, pentru ca terenul să se aşeze, spre a evita fenomenul descălţării puieţilor portaltoi în timpul iernii, datorat îngheţului şi dezgheţului solului. Pentru plantarea de toamnă, desfundatul se face în luna august, se mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de primăvară, desfundatul se execută în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi nivelarea se face primăvara înainte de plantat. Distanţele de plantare folosite în şcoala de pomi sunt de: 80-90 cm între rânduri şi 15-20 cm între puieţi (marcote). Pentru a produce pomi cu coroana formată în câmpul III, distanţele pe rând se măresc la 40 cm şi 50 cm pentru nuc şi castan şi la 1 m între rânduri pentru toate speciile.
123
Pichetatul – constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea capetelor fiecărui rând cu picheţi. Pe suprafeţele mai mari pichetatul se înlocuieşte, prin marcarea mecanică a rândurilor. Rândurile rezultate trebuie să fie drepte, paralele şi echidistante, pentru a permite, executarea lucrărilor mecanice de întreţinere a solului. Pregătirea materialului pentru plantat Câmpul I al şcolii de pomi, se poate înfiinţa folosind puieţi obţinuţi în şcoala de puieţi, puieţi produşi la ghivece, butaşi şi marcote înrădăcinate sau prin semănatul direct în câmp al sâmburilor. Fasonarea materialului de plantat constă în scurtarea rădăcinii principale (pivotul) la 15-18 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii generativi şi la 23 cm lungime a rădăcinilor adventive la portaltoii vegetativi. Odată cu fasonarea, se face şi o sortare a puieţilor, înlăturându-se de la plantat, puieţii care prezintă secţiunea rădăcinilor de culoare brună sau pătată, cei sănătoşi au secţiunea de culoare albă sidefie. Tulpina portaltoilor în cazul plantării manuale, nu se scurtează dar se scot la inel toţi lăstarii anticipaţi. În cazul plantării mecanizate, tulpina se scurtează la 12-15 cm. Mocirlirea înainte de plantare este obligatorie. Puieţii se mocirlesc, introducând în mocirlă rădăcinile până aproape de colet (astfel încât acesta să rămână vizibil) iar marcotele şi butaşii pe o lungime de 18-20 cm. Plantarea portaltoilor se face separat pe specii şi tip de portaltoi, în funcţie de grosime, pentru a asigura uniformitate materialului. Având rândurile marcate, se întind sârmele de plantare (55 m) între picheţii marginali ai rândului iar echipe de muncitori execută plantarea propriu-zisă, cu ajutorul plantatorului. Puieţii se introduc în sol până la nivelul coletului iar marcotele şi butaşii la 18-20 cm adâncime. Plantarea se poate face şi mecanizat, utilizând maşini, asemănătoare celor de plantat răsaduri. În acest caz, maşina de plantat, deschide rigole de 18-20 cm, în care puieţii se introduc manual, tasarea pământului în jurul puieţilor, făcându-se de către roţile de tasare ale maşinii. Scurtarea tulpinii portaltoilor, după plantarea manuală se face cu foarfeca la 12-15 cm de la suprafaţa solului sau mai înalt în funcţie de înălţimea de altoire. În cazul portaltoilor groşi, care depăşesc 10 mm în diametru; scurtarea se face la 2-3 muguri, în vederea altoirii pe lemn nou. 124
Bilonatul se impune după plantare şi constă în ridicarea unui bilon continuu, cu înălţimea de 15 cm, care rămâne până la altoire numai în cazul puieţilor portaltoi. Lucrarea se execută mecanizat şi se corectează manual. Între rânduri solul se mobilizează cu prăşitoarea. La începutul lunii iunie, se verifică prinderea la plantare şi se fac eventualele completări de goluri, cu portaltoi păstraţi în camere frigorifice sau cu puieţi produşi la ghivece. Irigarea este obligatorie, mai ales, în cazul plantării mecanizate, executându-se odată cu plantatul, când maşina este dotată cu furtune distribuitoare de udare sau prin aspersiune. În condiţiile unui an secetos se execută 2-3 udări, ultima în luna iulie, pentru a stimula circulaţia sevei, înainte de altoit. Lucrările de întreţinere a solului constau în praşile, care să menţină în permanenţă solul afânat şi curat de buruieni, fără a distruge biloanele, care se menţin până la altoire în cazul puieţilor portaltoi, cu scopul de a împiedica apariţia lăstarilor anticipaţi în zona de altoire şi a păstra scoarţa netedă şi turgescentă asigurând condiţii bune pentru altoire. Îngrăşarea suplimentară se face cu 150 kg/ha, azotat de amoniu, aplicat în două reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea lăstarilor este intensă. Tratamente fitosanitare se fac la avertizare, prin efectuarea a 8-14 tratamente în funcţie de portaltoi şi starea fitosanitară a culturii. În general, pentru corcoduş, prun şi mahaleb, sunt necesare 8 tratamente iar la cireş, vişin, măr şi păr, se ajunge la 14 tratamente. Altoirea se face în perioada 20 iulie – 10 septembrie, în funcţie de zona pedoclimatică. În sudul ţării şi în zonele de câmpie, altoirea poate să înceapă de la 20 iulie iar în zona subcarpatică de la 1 august. Ordinea la altoire a speciilor pomicole este următoarea: cireş, vişin, păr altoit pe franc, piersic, cais, prun altoit pe franc, prun altoit pe corcoduş, măr altoit pe franc, păr şi măr altoit pe portaltoi vegetativi. Această ordine este impusă de circulaţia sevei. La corcoduş, momentul optim de altoire, este atunci când 50% din lăstarii laterali au format mugur terminal. Altoindu-l în plină fază de creştere lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi împinge mugurul altoi afară, separându-l de portaltoi. Altoirea se face în mugur dormind în T, sub scoarţă sau altoirea în mugur cu scutişor (chip budding), mai ales, când circulaţia sevei nu este puternică. A doua 125
metodă este mai eficientă şi datorită faptului că mugurii altoi nu pornesc în vegetaţie până la venirea îngheţului. Înălţimea de altoire pentru portaltoii generativi este la nivelul coletului iar pentru cei vegetativi la 10-15 cm deasupra solului. Legarea se face cu bandă plastifiată, care acoperă strâns zona de altoire, ocolind mugurul altoi, în acest caz nu se mai practică slăbirea şi refacerea legăturilor. Verificarea prinderii la altoire se face după 14 zile. Altoii prinşi se cunosc prin faptul că sunt turgescenţi iar peţiolul se desprinde uşor la atingere. Portaltoii neprinşi se realtoiesc, cu acelaşi soi, în partea opusă şi mai sus faţă de prima altoire. Toamna, înainte de venirea primului îngheţ, altoii se muşuroiesc, acoperindu-se cu 2-4 cm de pământ. Lucrările din câmpul II al şcolii de pomi Câmpul I în anul al doilea de vegetaţie devine câmpul II. În acest câmp se formează pomul altoit, efectuându-se următoarele lucrări. Dezmuşuruitul mugurilor altoi. Lucrarea se face primăvara devreme, imediat ce terenul permite. Întârzierea lucrării poate duce la asfixierea şi putrezirea mugurilor altoi, mai cu seamă, în primăverile ploioase şi călduroase. Tăierea tulpinii portaltoilor. Această lucrare se efectuează primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetaţie, deoarece dacă se întârzie, o parte din substanţele de rezervă migrează în tulpină şi se pierd odată cu îndepărtarea ei. Tulpina portaltoiului se poate scurta în două feluri: cu cep şi fără cep. Tăierea cu cep, constă în scurtarea tulpinii portaltoilor, la 12-15 cm, deasupra mugurelui altoit, lăsând un cep, de care se palisează lăstarii altoi. (fig 8.18.) Tăierea fără cep, se face scurtând tulpina portaltoiului la 2-3 mm deasupra mugurelui altoi, printr-o secţiune uşor înclinată, care să nu depăşească baza mugurelui. (fig. 8.17.). Rana produsă cu această ocazie, se unge cu ceară de altoit. Această metodă se utilizează numai în zonele lipsite de vânturi puternice, care ar putea dezbina lăstarii altoi, de la punctul de altoire şi la care lăstarii cresc vertical fără palisare. Cultura fără cep este generalizată la noi în ţară. Odată cu tăierea tulpinii portaltoiului, se înlătură şi eventualele legături care ar putea ştrangula pomul. (Bodi I., 1965; Parnia P., şi colab. 1984).
126
Fig. 8.17. - Tăierea portaltoiului fără cep de palisare
Portaltoii neprinşi, care au fost marcaţi în prealabil nu se taie la cep. Realtoirea portaltoilor neprinşi sau ai căror muguri altoi au pierit peste iarnă, se face numai cu ramuri altoi recoltate din toamnă şi păstrate până la altoire, stratificate în nisip sau în camere frigorifice la 1-2oC. Se folosesc metodele de altoire cu ramură detaşată, dar cea mai eficientă este altoirea în mugur crescând cu scutişor (Chip budding). La 10-14 zile după altoire, portaltoiul se taie la cep, deasupra mugurelui altoi la 2-3 mm şi se pliveşte sălbaticul. Plantarea golurilor se face primăvara, folosind pomi altoiţi la masă, din acelaşi soi şi portaltoi. Plivitul lăstarilor de pe portaltoi se face imediat ce au apărut lăstarii, prin înlăturare cu briceagul. Aceşti lăstari trebuie pliviţi de 2-3 ori pe măsură ce apar. Dacă lucrarea se întârzie altoitul creşte mult mai încet şi uneori nu mai porneşte în vegetaţie. Înlăturarea florilor apărute pe lăstarul altoi la începutul creşterii, se recomandă la speciile seminţoase, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor stipelari, din care se va forma lăstarul altoi. Palisatul altoilor - începe când o parte din lăstarii altoi au depăşit 10 cm înălţime iar al doilea palisat se face când lăstarii au 15-20 cm. La prima palisare, se leagă în formă de opt culcat iar la a doua palisare, legătura este obişnuită, mai slabă, lăsând loc pentru creşterea altoiului. (fig. 8.17.) Cu ocazia palisatului se execută şi plivitul lăstarilor daţi din portaltoi. Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime, înlăturând vârfurile erbacee ale lăstarilor cu foarfeca, cosorul sau cu mâna. Proiectarea coroanei în câmpul II se poate face la toate speciile în decada a treia a lunii inie. Proiectarea anticipată, constă în ciupirea vârfului ierbaceu al 127
altoiului, la înălţimea trunchiului plus 15-20 cm, pentru ramurile coroanei. De exemplu, pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice scurtarea lăstarului trebuie făcută la 75-80 cm. (fig. 8.18).
Fig. 8.18. - Palisatul altoiului 1a-scurtarea portaltoiului la 10-12 cm deasupra mugurului altoi; 1b-palisarea altoiului 2-eliminarea cepului
Fig. 8.18. - Formarea coroanei în câmpul II din lăstari anticipaţi
Prin ciupirea lăstarului altoiului, se stimulează apariţia de lăstari anticipaţi la înălţimea de proiectare a coroanei. Lăstarii de pe porţiunea de trunchi se înlătură, prin plivire repetată. Tăierea cepului în cazul în care s-a lăsat cep pentru palisare, se face în a doua jumătate a lunii iulie. Lucrarea se execută cu cosorul, dar mai frecvent cu foarfeci bine ascuţite, efectuând o tăietură oblică sub un unghi de 45o , la inel, fără să se afecteze ţesuturile altoiului. (fig. 8.18.) În vederea cicatrizării, rănile se 128
acoperă cu ceară de altoit sau cu un strat de pământ reavăn, înalt de 15-20 cm. Bilonul pe lângă stimularea cicatrizării, are rolul şi de a susţine lăstarii altoi. Lucrările de întreţinere şi fertilizare a solului constau din praşile manuale pe rând şi mecanizat între rânduri, până la jumătatea lunii iulie. Fertilizarea cu azot se poate face între 10-20 iunie, administrându-se 60-70 kg/ha s.a azotat amoniu. Fertilizarea după 1 iulie nu este recomandată, deoarece, prelungeşte vegetaţia, în dauna maturării lemnului. Lipsa precipitaţiilor impune irigarea, pentru a nu întrerupe creşterea pomilor. Tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac la avertizare. Scoaterea portaltoilor neprinşi şi a eventualelor impurităţi, provenind din amestecuri de soiuri, se face în luna iunie. Evaluarea producţiei şi evidenţa materialului săditor. Completarea la zi a registrului pepinierei, în care se înscriu toate datele privind provenienţa ramurilor altoi şi a portaltoilor şi testările efectuate pentru viroze, este obligatorie, în vederea autentificării materialului săditor. Evaluarea producţiei se face pe soiuri, prin numărarea tuturor pomilor din câmp, lucrare ce se execută în luna septembrie. Defolierea pomilor, înainte de scos, constituie o necesitate obiectivă, deoarece, frunzele pomilor nu cad de regulă până în momentul scoaterii, determinând o pierdere a apei din ţesuturile plantei, după scosul acestora, fenomen ce duce la deshidratarea materialului. Defolierea manuală este neeconomică, necesitând multă forţă de muncă. Rezultatele defolierii chimice, efectuate la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni, au demonstrat că din gama largă de substanţe folosite, cele mai bune rezultate le-au dat combinaţia Ethrel în conc. de 0,15%+CuSO4 în conc. 1%, aplicată în a III-a decadă a lunii septembrie, folosindu-se 1000 l de soluţie la ha. Scosul pomilor are loc la sfârşitul lunii octombrie, după încetarea creşterii lăstarilor. Lucrarea se face mecanizat, cu un plug special destinat în acest scop, după care pomii sunt smulşi şi lăsaţi pe rând cu coroana în partea opusă trecerii plugului. Clasarea pomilor se face concomitent cu scosul pomilor de către o echipă specializată, potrivit prevederilor standardelor de stat. Pe măsura clasării, pomii se leagă în pachete de câte 10 bucăţi, pentru altoi de un an sau de câte 5 bucăţi pentru 129
pomii de doi ani cu coroană. Dacă nu a fost etichetat tot materialul, odată cu evaluarea, atunci legăturile trebuiesc etichetate obligatoriu. Stratificarea pomilor se face în şanţuri săpate în teren uşor, luto-nisipos, late de 50 cm, unde legăturile de pomi, se aşează în poziţie verticală, se acoperă rădăcinile plus 20 cm din tulpină cu pământ şi se tasează bine. La manipulările ocazionate de scos, clasare şi stratificare, se impune acordată atenţie deosebită la speciile cu muguri proeminenţi, care se desprind uşor, cum este cazul la cireş, vişin, păr, nuc, piersic. Ruperea mugurilor poate compromite formarea coroanelor. În pepinierele moderne, există hale speciale de sortare şi chiar de păstrare temporară a materialului săditor. Metode de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor Tendinţa de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor, preocupă tot mai mult pepinieriştii, deoarece, aceasta înseamnă economie de timp, spaţiu, manoperă, rezultând în final pomi mai ieftini. În prezent, se folosesc mai multe metode de scurtare a timpului de producere a materialului săditor, printre care amintim : -înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece sau prin semănare directă; -înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă; -altoirea în şcolile de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea la masă şi creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc., sunt metode ce se folosesc destul de puţin, mai mult în sectoarele de cercetare. Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Producerea puieţilor la ghivece a fost prezentată într-un capitol anterior. Avantajele acestei metode constau în aceea că se evită şcoala de puieţi (se câştigă un an), se economiseşte sămânţă, reduce preţul de cost şi dă randamente sporite la speciile păr, cireş, vişin, care se prind mai bine la altoirea pe lemn de un an. De asemenea, pomii obţinuţi au un sistem radicular ramificat, chiar pe portaltoii generativi. Infiinţarea câmpului I prin însămânţare directă la speciile sâmburoase reduce preţul de cost, consumul de sâmburi etc. Ca dezavantaj, precizăm că pomii astfel obţinuţi au un sistem radicular pivotant, neramificat, ceea ce îngreunează prinderea lor în livadă. Acest defect se poate corecta prin scurtarea pivotului pe loc în câmpul I, toamna în luna octombrie, cu plugul de scos pomii, modificat 130
pentru a nu dizloca portaltoii. Lucrarea trebuie făcută cu prudenţă, deoarece, prezintă anumite riscuri. Pentru înfiinţarea acestui câmp se seamănă în rânduri, sâmburi mari se seamănă în copci iar după răsărire se răresc la distanţele prevăzute de tehnologie. Producerea pomilor prin altoire la masă Se poate folosi la majoritatea speciilor pomicole, dar în ţara noastră în special, la nuc. Materialul biologic folosit: Portaltoii pot fi: puieţi, marcote şi butaşi înrădăcinţi. Aceştia trebuie să aibă grosimea în zona de altoire de 10-16 mm la nuc sau 8-12 mm la măr. Rădăcinile principale ale portaltoilor se fasonează la 2022 cm lungime la nuc şi la 18 cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm, respectiv, 1-2 cm. Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4°C. Preforţarea materialului se face în lăzi cu rumeguş la 26-28° C şi U.R. de 80-90% timp de 4-6 zile pentru portaltoi, respectiv 2-3 zile ramurile altoi, iar la nuc 10 zile pentru portaltoi şi 3-4 zile ramurile altoi. După preforţare materialul se spală, se zvântă şi este trecut pentru altoire. Altoirea la masă se face mecanizat, primăvara devreme sau chiar în a doua parte a iernii. Portaltoiul se secţionează la colet iar altoiul la bază, ramurile altoi se scurtează în segmente de 1-2 muguri. După altoire, zona se parafinează, prin introducerea într-un amestec de parafină 90% + colofoniu 10 %, încălzit la 50-60º C. Materialul altoit se stratifică apoi, în lăzi cu rumeguş umed, în prealabil dezinfectat (cu Topsin 0,1%), acoperind altoiul cu un strat de 5-6 cm de rumeguş. Forţare materialului altoit se realizează în camere de forţare, unde temperatura se menţine constantă 25-27º C. Durata de forţare este de 6-10 zile la seminţoase şi 10-14 zile la nuc. Călirea materialului se realizează pe timp de 3-4 zile. Stratificarea materialului. După forţare materialul se sortează, alegând pe cel prins, se înlătură lăstarii daţi din portaltoi, apoi se stratifică. Materialul se stratifică în nisip, în camere cu temperatura de 1-5º C, păstrându-se până la plantare. Producerea materialului săditor la containere Este o metodă intensivă folosită pe scară industrială în unele ţări pentru a produce milioane de pomi (S.U.A.: R.W. Boslei, 1969; G.A. Melhquist, 1969; Olanda: S.J. Wertheim, 1987; Israel: A. Erez, 1989; Italia: G. Ravaglia, 1990). 131
Se foloseşte cu precădere la arbuştii fructiferi, dar şi la pomi. În Germania există în pepiniere, poligoane special amenajate, unde plantele la ghivece sunt aşezate pe un strat de mulci, compus din 2/3 rumeguş 1/3 turbă, care se menţine curat prin erbicidare (Fisher P., 1985). Avantajele metodei constau în: manipularea uşoară a plantelor pomicole, prindere 100 %, deoarece, la transplantare nu se deranjează sistemul radicular, se poate planta în cursul perioadei de vegetaţie. Metoda se foloseşte pe scară largă pentru cultura plantelor obţinute prin microînmulţire (G. Ravaglia, 1990). În ţara noastră s-au făcut încercări cu pomi altoiţi, obţinându-se rezultate bune. (Parnia P., şi colab., 1992). Materialul se altoieşte la masă, mecanic în spaţii special amenajate, aşa cum a fost descris la producerea nucului altoit. După altoire şi forţare, materialul se clasează şi se plantează în pungi de polietilenă, perforate, cu dimensiunile de 25/16 cm, într-un amestec format din nisip, mraniţă şi pământ de ţelină, în părţi egale. Pe măsura plantării, pungile cu material săditor se trec în solarii, pe un substrat de rumeguş şi turbă, pentru un drenaj mai bun, cu umiditatea asigurată prin pulverizări fine, sub formă de ceaţă artificială. Lucrările de îngrijire sunt cele descrise la producerea portaltoilor la ghivece, în plus, se execută plivitul sălbatecului, ciupirea concurentelor axului şi chiar a lăstarilor anticipaţi, dacă au depăşit lungimea de 20 cm. Plantarea se poate face începând cu 1-10 iunie, după o călire prealabilă a materialului. Randamentul de producere a materialului săditor depăşeşte 70 % dar metoda este costisitoare. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Care sunt factorii pe care îi avem în vedere la alegerea terenului pentru pepinieră? De ce sunt necesare asolamentele în pepinieră? Care sunt lucrarile din şcoala de puieţi? Care sunt lucrările de înfiinţare şi întreţinere în câmpul I al şcolii de pomi? Care sunt lucrările de întreţinere în câmpul II al şcolii de pomi? Enumeraţi metodele de altoire folosite în pepinieră. Factorii care influenţează prinderea la altoire. Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a portaltoilor? 132
CAPITOLUL 9 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 9.1. Sisteme tehnologice pomicole Termenul de "sistem tehnologic pomicol" a fost introdus în literatura de specialitate de V. Cireaşă (1995) şi este definit ca un ansamblu pomicol cronospaţial bine structurat arhitectonic şi condus prin tehnologii variabile. Acelaşi autor a considerat sistemul tehnologic pomicol (S.T.P.) o funcţie matematică în care variabile sunt: genomul pomicol-specia, soiul (G), -tehnologia pomicolă (Tp), forma de coroană (Fc) şi timpul biologic (tb), astfel: S.T.P.= f(G.Fc.Tp.tb) Noţiunea de sistem tehnologic cuprinde verigile tehnologice de producţie (fertilizare, tăieri etc.), iar prin structură se exprimă relaţiile biologice din cadrul formelor de coroană (S. Marcus, 1980). Sistemul de cultură este esenţial în decizia pe care o ia un cultivator, chiar şi pentru suprafeţe mai mici de livezi, motiv pentru care se vor detalia elementele necesare alegerii diferitelor posibilităţi, în funcţie de obiectivele urmărite de cultivator şi de posibilităţile de care dispune. O bază de analiză asupra sistemelor de cultură trebuie să pornească de la acceptarea unor caracteristici, indici şi parametri definitorii pentru fiecare sistem, pe care îi considerăm a fi: a) randamentul şi calitatea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă, în dinamică, în cursul perioadei de exploatare a livezii; b)gradul de utilizare a terenului, exprimat prin numărul de pomi/ha (densitate); prin m2/pom sau prin distanţele de plantare; c) materialul biologic folosit (specii, soiuri, portaltoi, asociaţii soi/ portaltoi); d) modul de grupare a pomilor, forma coroanei, înălţimea şi grosimea coroanei pomilor (rândurilor); e) gradul de mecanizare, consumul de muncă manuală; f) durata perioadei de exploatare; g)valoarea investiţiei şi costurile de producţie.
133
Analizând situaţia din pomicultura ţării noastre, cu toate fluctuaţiile de randamente şi densităţi la unitatea de suprafaţă, cât şi adevărata revoluţie care a survenit în ultimele patru decenii în domeniul sortimentelor şi tehnologiilor şi confruntând cu ceea ce s-a propus în alte ţări, considerăm că următoarea clasificare a sistemelor de cultură încadrează corespunzător realităţile din ţara noastră: 1. Sistemul extensiv (clasic); 2. Sistemul semiintensiv; 3. Sistemul intensiv; 4. Sistemul superintensiv, 5. Sistemul "pajişte". Sistemul clasic (extensiv) a deţinut ponderea în pomicultura mondială până în jurul anilor 1950-1960. În acest sistem pomii au o vigoare mare (8-10 m înălţime), coroane globuloase (4-8 m diametru) sau piramidale, se plantează la distanţe mari (7-8 până la 10-12 m), rezultând o densitate de 150-300 pomi/ha. Datorită acestor considerente, terenul dintre rânduri şi chiar de pe rând are un grad de utilizare redus, atât cât plantaţia este tânără cât şi după intrarea pe rod. Intrarea pe rod economică a acestor plantaţii este la 8-10 ani uneori chiar 12-15 ani de la plantare. Producţia este relativ scăzută (10-15 t/ha), iar amortizarea investiţiei se realizează foarte târziu. Lucrările agrotehnice (tăieri, protecţia fitosanitară, recoltarea) se desfăşoară anevoios şi cu costuri ridicate. Acest sistem are o durată de viaţă mare (40-50 ani) şi este aplicabil la majoritatea speciilor pomicole. Totuşi datorită caracteristicilor sale, există tendinţa de a fi înlocuit cu sistemele moderne: intensiv şi superintensiv. Sistemul semintensiv se caracterizează prin distanţe de plantare de 5-7 m între rânduri şi 4-6 m pe rând, respectiv 300-500 pomi/ha. Portaltoii folosiţi au vigoare mare, iar forma coroanei este globuloasă. Întreţinerea solului se face prin înierbare sau culturi asociate între rânduri. Intrarea pe rod a pomilor are loc după 4-6 ani de la plantare, iar producţii mari se obţin la 8-12 ani. Sistemul intensiv, deţine în prezent ponderea în cultura pomilor pe plan mondial şi în ţara noastră. Acest sistem s-a extins considerabil şi în zona dealurilor înalte, fiind preponderent la măr, prun, cireş şi vişin. În cadrul acestui sistem, caracterizat prin densităţi de 500-1250 pomi/ha, se utilizează, funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, precum şi de forma de 134
coroană, distanţe de plantare de 4-5 m între rânduri şi 2-4 m între pomi pe rând. Pomii au înălţimea de 3-3,5 m şi sunt conduşi sub formă de coroane aplatizatepalmete (pomaceae) sau vasul aplatizat, vasul ameliorat, Leader modificat, palmeta etajată şi palmeta liberă (drupaceae). Pomii cultivaţi în acest sistem produc primele fructe în anul al III lea de la plantare, recoltele devin economice în anii 4-5, perioada de plină producţie, durează 20-30 ani, când se pot obţine producţii de 20-30 tone/ha, cu cheltuieli destul de scăzute. Gradul de utilizare a terenului, este mult mai mare decât în sistemul clasic, iar densităţile şi formele de coroană permit efectuarea corectă şi la timp a lucrărilor agrotehnice. Varietatea formelor de relief, fertilitatea solurilor în general mai scăzută, costul mai redus al investiţiilor şi durata mare de exploatare, sunt elemente care pledează pentru extinderea cu prioritate a acestui sistem în toate perimetrele favorabile pentru cultura pomilor, precum şi în zonele înalte. Sistemul superintensiv se caracterizează prin pomi de vigoare mică (1,5-2 m înălţime), conduşi sub formă de coroane aplatizate, sau globuloase cu volum mic (fus, cordon vertical), distanţe de plantare mici (2,5-4 m între rânduri şi l-l,5 m pe rând) rezultând densităţi de 1250-3333 pomi/ha şi chiar mai mult. Acest sistem este recomandat pentru măr şi păr, folosind portaltoi de vigoare submijlocie sau mică. Pomii plantaţi în acest sistem, dau recolte economice începând cu anul al III lea de la plantare. În perioada de plină rodire, care durează 10-15 ani, se obţin producţii de 30-45 t/ha. Gradul mare de utilizare a terenului, de mecanizare, contribuie la creşterea productivităţii muncii, prin reducerea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale, conducând la realizarea unor costuri reduse pe unitatea de produs. Pe lângă avantajele menţionate, sistemul superintensiv are şi o serie de dezavantaje, care trebuie luate în considerare la evaluarea justă a posibilităţilor de promovare a acestuia în anumite zone şi în special în zonele înalte, după cum urmează: - necesită soluri cu fertilitate ridicată, cu permeabilitate bună, ce se întâlnesc destul de rar; 135
- densitatea mare a pomilor, face ca lumina să fie deficitară, cu consecinţe asupra producţiei şi în special a calităţii ei, creând în acelaşi timp condiţii favorabile pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor; - cheltuielile cu înfiinţarea plantaţiilor sunt foarte mari. Cultura pomilor cu densităţi mari, poate fi extinsă pe suprafeţe mai mici, care nu prezintă aceste inconveniente, precum şi în gospodăriile populaţiei dar numai în zonele cu o ecologie favorabilă speciilor şi soiurilor ce se vor cultiva. 9.2. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole Datorită longevităţii sale mari, a investiţiilor foarte mari precum şi altor factori
obiectivi,
înfiinţarea
unei
plantaţii
pomicole
implică
o
mare
responsabilitate din partea tehnologilor, proiectanţilor şi a beneficiarului. Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi urmăreşte satisfacerea exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii ecologici. De asemenea, în reuşita şi perspectivele unei plantaţii un rol important îl au şi factorii socio-economici. Factorii edafici. Cartarea pedologică şi agrochimică este indispensabilă la înfiinţarea unei plantaţii. Variaţia mare a însuşirilor solului, mai ales în zonele înalte, impune cartarea amănunţită a versanţilor, a microdepresiunilor şi chiar a parcelelor. În urma efectuării acestor analize sunt declarate improprii pomiculturii terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică mai sus de 2 m adâncime; solurile compacte, grele; solurile cu mai mult de 15 % carbonat de calciu; cu pH sub 5,5 sau peste 7,8; solurile sărăturoase sau soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de 50-60% schelet. Sunt, de asemenea, improprii pentru cultura economică a pomilor, vârfurile de deal şi văile înguste. Favorabile pentru cultura pomilor sunt solurile adânci (0,8-1 m.), fertile, lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase. O atenţie mai mare trebuie acordată alegerii terenurilor în zonele înalte. Astfel, terenurile cu panta uniformă până la 12-14% pretabile la mecanizare şi cu soluri mai profunde, din zone cu precipitaţii de peste 600 mm, vor fi folosite pentru plantaţii în sistem intensiv. Versanţii uniformi cu panta cuprinsă între 15 şi 20% vor fi terasaţi şi destinaţi plantaţiilor de seminţoase pe portaltoi cu
136
înrădăcinare superficială sau mijlocie, iar cei cu panta de la 20 la 30% plantaţiilor de sâmburoase (M. Iancu ş.a. 1983).
Factorii climatici Temperatura. Se vor alege acele zone unde temperatura medie anuală corespunde cerinţelor pomilor, unde temperatura minima şi maxima absolută sunt suportabile. De asemenea, vor fi evitate zonele în care se înregistrează frecvent brume şi îngheţuri târzii de primăvară. Precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei pe fenofaze de vegetaţie. Vor fi evitate, de asemenea, zonele în care se înregistrează frecvent grindină. Luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie activă. Altitudinea influenţează temperatura şi luminozitatea. Speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie amplasate la altitudini mici, iar cele iubitoare de umiditate şi cu pretenţii mai modeste faţă de temperatură, se pot amplasa la altitudini mai mari (măr, prun, arbuşti). Relieful terenului are o mare importanţă pentru viitorul plantaţiei. Se recomandă terenurile plane sau uşor înclinate, dar rezultate bune şi foarte bune se pot obţine şi pe terenuri cu panta mai mare de 10-15%, cu condiţia amenajării antierozionale şi care să permită mecanizarea lucrărilor. Cu investiţii mai mari, pot fi valorificate şi terenurile cu panta de până la 25%. Expoziţia terenului: În zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiile vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudinea între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu cât altitudinea creşte cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate. În aceste zone, mărul va fi amplasat pe versanţii cei mai însoriţi, dar în treimea inferioară a acestora, iar prunul şi vişinul pe celelalte două treimi. Expoziţiile nefavorabile pot fi ocupate de arbuştii fructiferi (coacăz, zmeur, măceş, cătină, trandafir pentru dulceaţă). 137
Adăposturile naturale joacă un rol important în reuşita plantaţiei. Sunt recomandate terenurile adăpostite natural sau se vor înfiinţa perdele de protecţie special amenajate. Factorii socio-economici mai importanţi sunt: -existenţa forţei de muncă pentru efectuarea lucrărilor manuale; - existenţa căilor de acces; - existenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; - aprovizionarea cu apă pentru irigaţii şi efectuarea tratamentelor fitosanitare; - apropierea de pieţele de desfacere şi de prelucrare a fructelor; - depărtarea de zonele intens poluate industrial. Pregătirea terenului în vederea plantării Pregătirea terenului în vederea plantării constă în executarea în perioade optime a unor lucrări agrotehnice, pentru a realiza condiţii bune de prindere şi creştere a pomilor tineri. Principalele lucrări sunt:
defrişarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea,
desfundatul şi scarificarea terenului, corectarea regimului aerohidric şi a reacţiei chimice a solului, bilonarea, fertilizarea de bază, dezinfecţia terenului şi asigurarea unei surse de apă; Desfundatul este lucrarea care poate influenţa cel mai mult viitorul unei plantaţii. De regulă, solurile grele şi cele superficiale se desfundă la adâncimea de 60-70 cm. Pentru plantaţiile mici de lângă casă, desfundatul manual constituie o altenativă mai economică. Aceasta se realizează la adâncimea de 40-50 cm. Desfundatul are rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire şi afânare) pentru creşterea rădăcinii şi a pomului. Pe terenurile cu pante ce depăşesc 8-10 % desfundarea se face în benzi în lungul curbelor de nivel, păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m situate la 20-30 m între ele. Aceste fâşii vor rămâne între rândurile de pomi. Epoca cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada mai-august pentru terenurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi.
138
Fertilizarea de bază. După desfundat, se face fertilizarea de bază (de fond) cu 40-60 t/ha gunoi de grajd compostat, 600-800 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sare potasică. Aceste îngrăşăminte vor aproviziona pomii tineri cu biomineralele necesare o perioadă de cel puţin 3-4 ani.
Fig. 9.1. Plugul de desfundat
Îngrăşăminte se administrează prin împrăştiere pe terenul desfundat şi se încorporează în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm. Dezinfecţia terenului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiilor pentru distrugerea, în special a nematozilor, dar şi a celorlalţi dăunători existenţi în sol şi care pot provoca mari pagube tinerelor plantaţii. În prezent, există foarte multe insecticide şi nematocide, dintre care recomandăm Nemagon în doze de 80-100 l/ha emulsie sau 400kg/ha granule, Dazomet, 450kg/ha granule sau 600 kg/ha pulbere; Basamid 600 kg/ha etc. Organizarea teritoriului în vederea înfiinţării plantaţiei de pomi Documentaţia de înfiinţare a plantaţiei pomicole este întocmită ţinându-se cont de principalele condiţii pedoclimatice ale zonei, care oferă un grad ridicat de favorabilitate, pentru speciile care vor fi cultivate în cadrul plantaţiei. Proiectul tehnic trebuie să fie terminat înainte de a fi iniţiată prima operaţiune de înfiinţare propriu-zisă a plantaţiei respective, iar întocmirea lui înseamnă de fapt rezolvarea în etape a principalelor probleme ridicate de înfiinţarea unei plantaţii pomicole. Organizarea teritoriului trebuie adaptată noii structuri de proprietate şi conform normelor metodologice, care prevăd ca plantaţiile pomiviticole să fie amplasate cu precădere pe terenuri ce se regăsesc în evidenţa funciară la categoriile de folosinţă aferente patrimoniului pomicol. Prima etapă este delimitarea suprafeţei care va fi ocupată de viitoarea plantaţie, apoi de ridicarea topografică a terenului. Ridicarea se va executa la 139
scara de 1/5.000 sau 1/2.000, în general adoptându-se o scară mai mare pentru terenurile mai puţin uniforme şi mai frământate. De asemenea, vor fi ridicate curbele de nivel echidistanţate la 5 m, respectiv 2 m (fig. 9.2.). Parcelarea terenului constă în împărţirea terenului în parcele, care trebuie să aibă pe cât posibil, aceeaşi pantă şi expoziţie, aceleaşi condiţii de sol, ţinând seama că pe o parcelă se plantează, de regulă, o singură specie, pe un singur portaltoi. Forma parcelelor poate fi: dreptunghiulară, pătrată, trapezoidală sau triunghiulară. Parcelele sunt delimitate de drumuri de exploatare pe laturile lungi, iar la capete de zone de întoarcere a agregatelor. Mărimea unei parcele este invers proporţională cu panta şi orografia terenului (tabelul 9.1.). Tabelul 9.1. Dimensiunile şi suprafaţa parcelelor în plantaţiile de pomi funcţie de panta terenului Dimensiuni (m) Panta terenului Suprafaţa Lungime Lăţime (%) (ha) sub 5 6-14 15-25 peste 25
400-500 300-400 200-300 100-150
200-300 150-200 100-150 80-100
8-15 4,5-8 2-4,5 0,8-1,5
Pentru exploatarea cât mai raţională a agregatelor şi creşterea productivităţii muncii, lungimea parcelelor trebuie să fie cât mai mare, în funcţie de înclinarea pantei sau de anumite limite obligate (canale, debuşee etc). Lăţimea parcelelor variază în funcţie de aceeaşi factori. Raportul optim între dimensiunile parcelelor este de 2:1, iar în cazul unor situaţii determinate de configuraţia terenului chiar 3:1. Când panta terenului depăşeşte 6 %, laturile lungi ale parcelelor vor fi obligatoriu orientate în direcţia curbelor de nivel. Platourile înalte se organizează separat, orientarea parcelelor urmând criteriul bunei însoriri. Vârfurile de deal situate în locuri cu vânturi puternice, se vor evita de la plantare sau se vor planta cu perdele de protecţie. Pentru arbuştii fructiferi şi căpşun mărimea optimă a parcelelor este de 2-5 ha. Trasarea şi amenajarea drumurilor, se realizează concomitent
cu
definitivarea parcelelor. Funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie 140
pomicolă pot fi principale şi secundare. Suprafaţa totală a acestora nu trebuie să depăşească 1-2 % din suprafaţa plantaţiei. Drumurile principale fac legătura cu şoselele de acces şi cu cele secundare. Drumurile ce străbat versanţii se trasează în diagonală sau în serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 8-10 %. Ele trebuie să aibă o lăţime de 5-6 m iar în porţiunile curbe se lăţesc cu încă 1,5 m şi se supraînalţă. Aceste drumuri se pietruiesc şi în anumite cazuri, pot fi prevăzute marginal cu şanţuri de colectare a apelor. Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi. Pe latura din amonte se trasează şanţuri de colectare a apelor. Aceste drumuri au o lăţime de 34 m, cu o pantă longitudinală de max. 5%, cu partea carosabilă bombată de cca 2 %. Atât drumurile secundare cât şi şanţurile de colectare a apelor se înierbează. Zonele de întoarcere se amplasează pe laturile mici ale parcelelor, la capetele acestora. Ele vor avea lăţimea de 6-8 m pentru a se putea executa mecanizat lucrările tehnologice. Acestea se înierbează pentru a preveni eroziunea. Amplasarea centrului gospodăresc are o deosebită importanţă pentru plantaţiile mari, industriale. Acesta se compune din: sediul administrativ, grup social, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi pesticide, depozit de păstrat fructe, eventual pentru prelucrarea primară a acestora etc. Suprafaţa acestor construcţii este de cca 0,2-0,4 ha.
Lucrări de amenajare a teritoriului Terenurile în pantă necesită efectuarea unor lucrări speciale cum ar fi : construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii, terasarea, construirea de debuşee, drumuri, perdele de protecţie etc Canalele de coastă. După funcţia ce o îndeplinesc în plantaţiile pomicole, canalele de coastă se împart în canale de nivel şi canale înclinate. Canalele de nivel se folosesc pe versanţi uniformi, cu pante de 10-12%, în zonele secetoase, cu soluri uşoare şi mijlocii. Au rolul de a reţine apa şi a favoriza infiltrarea ei în sol, îmbunătăţind regimul de apa în perioadele secetoase şi împiedicând eroziunea solului (fig. 9.3. ).Acestea se vor amplasa paralel cu rândurile de pomi, pe tronsoane lungi de minimum 10 m. Distanţa dintre canale se stabileşte funcţie de panta terenului astfel: 35 m la o pantă de 10%; 26 m la una de 15%; 23 m la 18% si 20 m la 20%. 141
Canalele înclinate au rolul de a colecta şi evacua excesul de apa, şi de a scădea nivelul apelor freatice din plantaţii. Se construiesc în zonele cu peste 600 mm precipitaţii anual, acolo unde există pericolul alunecărilor de teren (fig. 9.4).
Fig. 9.3. Canale de nivel
Fig. 9.4. Canale înclinate
Traseul acestor canale trebuie să urmărească, în general, relieful terenului, curbele de nivel, pentru a stânjeni cât mai puţin lucrările tehnologice, iar volumul de săpături să fie minim. Panta longitudinală a canalelor este orientată către debuşee, cu o înclinaţie de 1,5-2%. Debuşeele artificiale sau naturale au rolul de a colecta apa din canalele înclinate, de pe terase sau din alte locuri. Se amplasează pe linia de cea mai mare pantă, astfel ca apa să poată fi colectată de pe suprafeţe cât mai mari şi să necesite cheltuieli cât mai puţine. Cele mai recomandate sunt debuşeele naturale, cu o lăţime de scurgere de 3-6 m şi cu panta de 6-8%. La o pantă mai mare se amenajează căderi transversale din piatră, beton sau lemn. În cazul când lipsesc debuşeele naturale, se construiesc debuşee artificiale, prin săpături fragmentate, tronsoane cu secţiunea crescândă din amonte către aval şi cu panta la baza de 10-12%. Între tronsoane se prevăd căderi de 0,4-0,6 m. Consolidarea debuşeelor naturale sau artificiale se poate face prin înierbare sau la nevoie cu piatră sau beton. Drenurile reprezintă lucrări de eliminare a excesului de apă din profilul solului, prin care se creează un regim aerohidric, termic şi biologic mai favorabil în zona de dezvoltare a sistemului radicular. Funcţie de provenienţa excesului de apă, orografia terenului, hidrogeologia şi alţi factori, captarea şi evacuarea excesului de apă se realizează prin diverse metode de drenaj. În pomicultură se utilizează drenajul închis, executat înainte de plantare, folosind diferite materiale 142
cum ar fi: fascinele, tuburile de ceramică sau material plastic etc., precum şi drenajul cârtiţă. Terasarea terenului. Aceasta lucrare se execută pe terenurile cu pantă mai mare de 15 - 20%, pentru o exploatare cât mai raţională a lor. După modul de construcţie, terasele sunt de mai multe feluri: cu platformă continuă, terase realizate prin arături repetate şi terase individuale. Terasele cu platformă continuă se recomandă să se execute pe terenurile cu panta de 15- 20% în zonele mai secetoase şi cu pantă de 18-30 % în zonele umede. Versanţii trebuie să aibă panta uniformă, soluri lutoase, luto-argiloase sau luto-nisipoase, adânci şi cu grad mic sau mijlociu de eroziune (fig. 9.5). Lăţimea platformei se calculează ţinând cont de distanţa dintre rândurile de pomi şi numărul de rânduri ce urmează a se planta. Dimensionarea şi utilizarea teraselor se face funcţie de forma de coroană, panta terenului, zonele climatice şi vigoarea portaltoilor.
Fig. 9. 5. Elementele unei terase. (după Mihăescu Gr.,Bădescu Gh., 1985).
Terasele individuale sunt recomandate pe pantele mai mari de 35-45 %, în zonele umede. Acestea se construiesc în jurul fiecărui pom. Construcţia unei astfel de terase se poate realiza prin desfundare sau fără desfundare. Dau rezultate bune terasele pătrate de 2/2 m sau 3/3 m sau cele dreptunghiulare, 2/3 m cu înclinarea platformei de 10-12 %. Pentru reţinerea apei aceste terase sunt prevăzute cu diguleţe de 0,3-0,4 m înălţime în aval şi o lăţime de 0,2 m. Acestea se înierbează sau se consolidează cu brazde. Organizarea terenului în vederea înfiinţări unei plantaţii pomicole trebuie să urmărească anumite obiective cum ar fi: -asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului de producţie; -crearea condiţiilor optime de mecanizare; 143
-diminuarea sau chiar combaterea totală a eroziunii solului etc. Aceste obiective pot fi atinse relativ uşor, dacă se vor respecta recomandările prezentate în acest capitol. 9.3. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor Alegerea speciilor şi soiurilor se face funcţie de condiţiile ecologice din fiecare zonă, de tipul de plantaţie şi de posibilităţile de valorificare. Astfel, pentru plantaţiile comerciale, se aleg cele mai reprezentative specii de pomi din zonă (23), care se remarcă prin producţii mari şi de calitate, rezistente la ger, la îngheţurile de revenire şi la alţi factori stresanţi. Pentru grădinile familiale se alege un număr mai mare de specii de pomi şi arbuşti fructiferi, care să asigure un consum variat de fructe pe o perioada cât mai mare. În vederea plantării se aleg soiuri foarte productive, care intră devreme pe rod şi au o bună afinitate cu portaltoiul. În alegerea soiului se mai ţine cont de momentul maturării fructelor funcţie de zonă, gustul consumatorului, gradul de poluare a zonei etc. Amplasarea pomilor în parcele se face funcţie de condiţiile ecologice de pe teritoriul livezii, astfel încât cerinţele specifice soiurilor să fie satisfăcute. În cazul când parcela nu este adăpostită natural atunci, în zonele mai expuse se vor planta specii rezistente la cădere (nuc, cireş etc). Într-o parcelă se va planta o singură specie, cu 2-3 soiuri care se polenizează reciproc şi sunt altoite pe acelaşi portaltoi. Alegerea polenizatorilor. Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), care trebuie să înflorească în acelaşi timp cu soiul pe care-1 polenizează, să producă polen viabil şi în cantitate mare şi să se asigure recolte bogate şi de bună calitate. La cătina albă se recomandă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele. Stabilirea distanţelor de plantare. Distanţele de plantare se stabilesc funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului, condiţiile ecologice şi tehnologice. De regulă, pentru plantaţiile de pomi cu densitate medie, care se înfiinţează în zonele de stepă şi silvostepă, se conduc sub formă de garduri fructifere, distanţa dintre rânduri este egală cu înălţimea maximă a pomilor. 144
Pentru plantaţiile care se înfiinţează în nordul ţării sau în zonele înalte, datorită înclinării mai accentuate a razelor de lumină, distanţele de plantare dintre rânduri se măresc cu 0,5 m (N. Cepoiu, 1994) (tabelele 9.8., 9.9.,9.10.). Tabelul 9.8 Distanţele de plantare la măr, în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994) (după N. Cepoiu, 1994) Ferilitatea Zona de cultură solului Zona premontană Zona dealurilor înclinate Zona dealurilor mici şi mijlocii
Zona de şes Zona inundabilă a Deltei şi Dunării
Grupade soiuri
Portaltoiul
mijlocie mică mijlocie mică
standard standard standard, spur standard, spur
mijlocie
standard, spur
mică
standard, spur
mare
standard, spur
mijlocie mare
standard, spur standard, spur
mijlocie
standard, spur M9, M26 M4
Distanţe de plantare (m)
franc 5x4 franc 4x3 MM 106 4x2 M4, franc 4x2 M9, M26, 3,5 x 1,5; 4x2,5 MM106, M4 MM106, franc, 4x2 A2 M9, M 26 4x2,5; 4x 1,5 MM106 M106 M 106 4x2,5; 3,5 x 1 M9, M26 M4 4x 1;5; 4x2 3,5 x 1,5; 4x1,5
La nivel de specie, distanţele de plantare se stabilesc funcţie de zona de cultură, starea de fertilitate a terenului, vigoarea soiului şi portaltoiului. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive de măr aceste distanţe sunt de 3,5-4 m între rânduri şi l-2,5 m între pomi pe rând (tab.9.8). În aceleaşi condiţii de cultură la păr, distanţele de plantare sunt cuprinse între 3-4,5 m între rânduri şi l-3 m pe rând (tab. 9.9.) La speciile drupaceae (cu excepţia vişinului), care nu dispun de portaltoi de vigoare redusă, distanţele de plantare sunt mai mari decât la măr, păr şi gutui (tab. 9.10). În noile sisteme de cultură, arbuştii fructiferi se plantează la distanţe mai mici, pentru a le pune în valoare mai bine potenţialul de producţie de care dispun aceste specii (N. Cepoiu). Pichetatul terenului este o lucrare specială prin care se stabileşte faptic, prin picheţi, poziţia fiecărui pom. Sistemul de pichetat ales este dat de figura geometrică care se realizează pe teren cu ajutorul a 3-4 picheţi şi care poate fi: un pătrat, un dreptunghi sau un triunghi, forme geometrice ce definesc sistemul de pichetaj (fig. 9.7). 145
Tabelul 9.9 Distanţele de plantare la păr şi la gutui în diferite zone de cultură (după N. Cepoiu, 1994) Zona de Distanta de Portaltoiul Specia Soiul cultură plantare (m) franc 4x2,5 viguros Zona gutui 3 x 1,25 Păr dealurilor franc 4x2 miijlociu mici şi gutui 3,5 x 1,25 mijlocu viguros gutui 4x2 Gutui mijlociu gutui 3x1,5 franc 4,5x3 viguros gutui 3,5 x 1,5 Păr franc 4x2,5 Zona de şes mijlociu gutui 3,5 x 1 viguros gutui 4x2 Gutui mijlociu gutui 3,5 x 1,5 Zona viguros gutui 3x1,5 Gutui inundabilă a mijlociu gutui 3x1 Tabelul 9.10 Distanţele de plantare la speciile drupaceae, cultivate în diferite zone (după N. Cepoiu, 1994) Distanta de Zona de cultură Specia Soiul Portaltoiul plantare (m) Franc,vegetativ 4,5 x 3,5 viguros Prun Franc, vegetativ 5x4 viguros Franc, vegetativ 6x5 Cireş mijlociu Franc, vegetativ 5x4 mijlociu Franc, vegetativ 3,5x2 Zona dealurilor mici şi Vişin pitic Vegetativ 3x 1,5 mijlocii viguros Franc 10x8 Nuc mijlociu Nuc negru 8x6 viguros Franc 8x6* Castan mijlociu Franc 6x5* Migdal mijlociu Franc 5x4 viguros Franc, corcoduş 6x5 Prun mijlociu Franc, corcoduş 5x4 viguros Mahaleb 7x6 Cireş mijlociu Mahaleb 6x5 mijlociu Franc, mahaleb 4x3 Vişin pitic Franc 3,5 x 1,5 Zona de şes viguros Zarzăr, franc 5x4 Cais mijlociu Zarzăr, franc 4x3 viguros Franc 5x4 Piersic mijlociu Migdal 4x4 viguros Migdal 5x5 Migdal mijlociu Migdal 4x3,5 mijlociu Franc 4x3 Prun, mijlociu Prun Deltă 4x3 Cais, Vişin pitic Franc 3,5x1,5
146
Pichetatul în pătrat se foloseşte pentru înfiinţarea plantaţiilor clasice pe terenurile plane, unde lucrările de întreţinere ale solului se pot executa în ambele sensuri. Pichetatul în dreptunghi este utilizat pe terenuri plane sau cu pantă uşoară (până la 8 %), pentru toate tipurile de livezi. Pichetatul
în
triunghi
oferă
pomilor
condiţii mai bune de interceptare a luminii directe, precum şi o distribuţie mai bună a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie. Acest sistem se foloseşte pe terenurile în pantă, unde pomii constituie şi Fig. 9.7. Sisteme de pichetare a – în patrat; b –în dreptunghi; c –în triunghi echilateral
obstacole împotriva eroziunii solului.
Pichetarea terenurilor plane sau cu maximum 8 % pantă. În vederea efectuării
acestei lucrări, fiecare parcelă se încadrează într-o formă geometrică regulată, de preferinţă un dreptunghi sau pătrat. Pe latura lungă a figurii se trasează o linie dreaptă A-B, care va fi baza de pornire a pichetajului.(figura 9.8)
Fig. 9.8. - Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri simple
Lungimea liniei A-B trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre pomi pe rând, iar depărtarea ei de la marginea parcelei este egală cu 1/2 din intervalul dintre rândurile de pomi. Din punctele A şi B, cu ajutorul aparatelor topografice se vor ridica două perpendiculare A-C şi B-D egale între ele ca lungime. Lungimea laturilor AC şi BD este totdeauna multiplul intervalului dintre rânduri. Laturile AB şi CD trebuie să fie egale sau cu o toleranţă foarte redusă.
147
Pe laturile mici ale parcelei (AC şi BD) se fixează "capetele rândurilor" cu ajutorul picheţilor, care vor rămâne pe loc până la terminarea plantării întregii parcele. De regulă, parcela este mai lungă decât cablul de plantare. Din această cauză se vor picheta una sau mai multe linii ajutătoare A1C1; A2C2; A3C3. Se întind apoi cablurile de pichetat între "picheţii capete de rând", iar în dreptul semnelor de pe cabluri se fixează locul pentru fiecare pom în parte, cu ajutorul unor mici picheţi. Pichetarea pe curbe de nivel este obligatorie în cazul înfiinţării livezilor pe pante mai mari de 8%. Dacă se urmăreşte irigarea plantaţiilor, acest pichetaj trebuie făcut chiar pe pante mai mici. Şi în acest caz, tarlaua destinată plantării se împarte în parcele cu forme regulate, care să aibă, pe cât posibil, o pantă relativ uniformă (fig. 9.9). Pentru efectuarea pichetării se urmăresc următoarele etape: a. - marcarea curbelor de nivel cu ţăruşi, la distanţa dintre rânduri depomi. b. - stabilirea locului fiecărui pom de-a lungul curbelor, adică pichetajul propriu-zis. Pentru pichetajul propriu-zis pe curbe de nivel, se întinde panglica sau sârma marcată între doi ţăruşi vecini pe aceeaşi curbă de nivel, începând cu rândul 1 de la baza pantei. Pe sârma marcată cu locul fiecărui pom se fixează picheţii. Pentru ca aceşti picheţi să nu se confunde cu ţăruşii care materializează curbele de nivel, se recomandă să fie de altă culoare. Tot acum se pot face şi unele corectări ale curbelor de nivel.
Fig. 9.9. - Pichetarea terenului pe curbele de nivel.
După ce s-a pichetat curba de nivel nr. 1 (rândul 1) se trece la rândul 2, având grijă ca pomii să fie amplasaţi la jumătatea intervalului dintre picheţii de pe 148
rândul 1, rezultând un pichetaj în triunghi, cu avantajele precizate anterior. Tăruşii care materializează curbele de nivel rămân pe loc până după plantarea pomilor.
9.4. Plantarea pomilor şi lucrările de îngrijire în anul I după plantare Săpatul gropilor se poate face mecanizat sau manual. Săpatul mecanizat al gropilor se efectuează cu burghiul de 600 mm diametru, în preziua sau chiar în momentul plantării pomilor, evitându-se astfel, pe cât posibil pierderile de apă din sol. (fig. 9.10). Dacă terenul a fost în prealabil desfundat, dimensiunile gropilor vor fi de 0,50 x 0,50 x 0,40 m pentru pomi şi 0,30 x 0,30 x 0,30 m pentru arbuştii fructiferi. În teren nedesfundat şi pe soluri mijlocii, dimensiunile gropilor vor fi de 1 x 1 x 0,7 m pentru pomi, iar pentru arbuşti de 0,50 x 0,50 x 0,40 m. În solurile grele gropile vor avea dimensiunile de 1,2 x 1,5 x 0,8 m. În zonele cu soluri subţiri, cu substrat marnos sau gresii, dimensiunile gropilor vor fi de 2 x 2 x 0,8 m, iar la plantare se va folosi sol vegetal adus din zonele Fig. 9.10. Maşina de săpat gropi MSG
învecinate. În aceste situaţii, gropile se execută cu câteva săptămâni înainte de plantare.
Pe terenul plan, groapa se sapă manual astfel: Primul rând de cazma (solul fertil) se aşează într-o parte a gropii. Al doilea rând de cazma, mai greu şi mai umed se aşează în partea opusă. Solul din fundul gropii se mobilizează şi se lasă pe loc. Pe pante cu înclinare mare şi pe versanţi neregulaţi, unde nu s-au executat terase continui, săpatul gropilor se face concomitent cu terasele individuale (fig. 9.11). Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt sub formă de vargă sau au ramuri anticipate. Aceştia trebuie să aibă o tulpină dreaptă şi sănătoasă. Se elimină de la plantat pomii lipsiţi de vigoare, strâmbi, cu răni deschise, atacaţi de boli sau dăunători sau cu rădăcini puţine şi scurte. Epoca de plantare. În condiţiile ţării noastre rezultate bune se pot obţine atât la plantarea de toamnă cât şi la cea de primăvară. Plantarea de toamnă se execută după căderea frunzelor şi până la apariţia primelor îngheţuri ale solului. Acest moment de plantare prezintă anumite avantaje cum ar fi: pomii beneficiază de umiditatea solului de peste iarnă, rănile de pe rădăcini se calusează şi se vindecă mai repede. Primăvara pornirea în vegetaţie se face mult mai devreme. 149
În anii cu toamne secetoase şi în regiuni cu temperaturi minime foarte scăzute în timpul iernii, unde există pericolul degerării, plantarea se face primăvara, de îndată ce solul s-a dezgheţat şi s-a zvântat, dar înainte de dezmugurire. Plantarea în "ferestrele iernii" este destul de riscantă datorită sensibilităţii mari a rădăcinilor la temperaturi scăzute. Îngrijirea pomilor în primul an după plantare Imediat după plantare, precum şi în primul an, plantaţiei nou înfiinţată i se aplică o serie de lucrări printre care cele mai importante sunt: - completarea golurilor cu pomi din acelaşi soi şi portaltoi în toamnă; - începerea proiectării formei de coroană dorite; - combaterea buruienilor şi afânarea solului, - protecţia fitosanitară; - protecţia împotriva iepurilor sau a altor animale care pot vătăma pomul; - în plantaţiile neîmprejmuite trunchiul pomilor se protejează cu folie de polietilenă sau hârtie perforată, pentru a preveni arsurile scoarţei în zilele călduroase; există şi alte metode în acest scop; - împrejmuirea plantaţiilor; -
instalarea spalierului acolo unde tehnologia o impune.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Prin ce se caracterizează un sistem de cultură a pomilor? Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii pomicole. Lucrări de amenajare antierozionale utilizate în plantaţiile pomicole. Alegerea soiurilor pentru o plantţie pomicolă. Stabilirea corectă a distanţelor de plantare. Plantarea pomilor. Stabilirea corectă a adâncimii de plantare. Lucrările de îngrijire din anul I după plantare
150
CAPITOLUL 10 TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE 10.1. Principalele operaţii tehnice folosite în pomicultură Dirijarea proceselor de creştere şi fructificare a pomilor se realizează prin următoarele operaţii: - tăieri propriu-zise (scurtări şi suprimări de ramuri); - schimbarea poziţiei ramurilor şi lăstarilor prin dresare, înclinare şi arcuire; - alte intervenţii (crestarea, ştrangularea, decorticarea, torsionare etc). Tăierile Aceste operaţii au rolul de a favoriza un echilibru între creştere şi rodire, de a asigura o producţie mare, constantă şi de cea mai bună calitate în toate zonele coroanei. Tăierile la rândul lor se pot clasifica în: - tăieri de formare, care au rolul de a imprima pomului o formă cât mai precisă, iar coroana acestuia să ofere o expoziţie şi o hrănire optimă a fructelor; - tăieri de fructificare, au rolul de a păstra forma iniţială a coroanei şi de a menţine un echilibru între creştere, rodire şi entropie; - tăieri de corectare, sunt cazuri speciale ale tăierilor de fructificare; - tăieri de regenerare, se aplică pomilor intraţi în declin. Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor În perioada de tinereţe, tăierile se reduc la maximum, punându-se accentul pe operaţiile de dirijare a ramurilor, cu scopul de a grăbi fructificarea pomilor. În perioada de rodire, tăierile urmăresc menţinerea unor relaţii fiziologice favorabile între creştere, rodire şi entropie, în scopul obţinerii unei producţii superioare calitativ şi cantitativ. În perioada de declin, prin tăieri de regenerare se urmăreşte restabilirea vigorii pomilor şi a arbuştilor fructiferi şi prin aceasta prelungirea perioadei de exploatare economică a plantaţiilor. Aceste tăieri prezintă interes practic în plantaţiile de arbuşti fructiferi, precum şi în grădinile familiale pentru pomi. 151
Efectul tăierilor asupra creşterii pomilor Tăierile exercită asupra creşterii pomilor un efect general şi unul local. Efectul general constă în reducerea volumului coroanei, uneori chiar modificarea formei acesteia etc. Acest efect are loc în timp. Reducerea volumului coroanei la pomii tăiaţi are mai multe cauze cum ar fi: îndepărtarea odată cu ramurile şi a substanţelor sintetizate, micşorarea suprafeţei asimilatoare cu implicaţii negative asupra creşterilor viitoare. De aceea, tăierile trebuie corelate cu celelalte măsuri agrotehnice (fertilizare, irigare etc), pentru a da rezultate pozitive. Efectul local al tăierilor poate fi sesizat cu uşurinţă chiar imediat după efectuarea lor. Intensitatea tăierilor este direct proporţională cu vigoarea de creştere a viitorilor lăstari de pe aceeaşi ramură. Efectul se datorează schimbării raportului rădăcină / tulpină în favoarea primei. Prin tăieri se stimulează creşterea, fortificarea ramurilor rămase etc. Aceste efecte se obţin în primul rând prin redistribuirea hranei şi apei în coroana pomului. Efectul tăierilor asupra fructificării Tăierile severe au efecte negative asupra nutriţiei pomilor, deci şi a diferenţierii mugurilor de rod. Aceste tăieri, întârzie intrarea pe rod a pomilor tineri şi diminuează recolta. Neefectuarea tăierilor conduce la apariţia prematură a fenomenului de îmbătrânire cu implicaţii asupra recoltei. Tipuri de tăieri Scurtarea. Se aplică de regulă ramurilor multianuale (de semischelet), mai rar şi numai în anumite situaţii ramurilor anuale. Scurtarea unei ramuri poate fi slabă, când se îndepărtează 1/4-1/3 din lungimea ei, moderată (mijlocie), când se elimină cca 1/2 din lungime şi puternică, atunci când se suprimă 2/3-3/4 din lungime. Scurtarea puternică a ramurilor anuale viguroase în perioada de tinereţe a pomilor, provoacă ramificarea exagerată a acestora şi întârzie intrarea pe rod după, cum s-a precizat. Scurtarea slabă sau chiar nescurtarea ramurilor anuale favorizează garnisirea acestora cu ramuri de rod de vigoare slabă şi medie, precum şi o diferenţiere mai activă a mugurilor de rod pe lăstarii nou formaţi. Tăierea severă şi repetată conduce la apariţia fenonenului denumit „oboseala în urma tăierilor".
152
Suprimarea constă în eliminarea totală (de la inel) a unor ramuri sau lăstari cu poziţii necorespunzătoare, a celor bolnave, rupte sau uscate. Această operaţie are efect pozitiv asupra regimului de lumină şi de aer din coroană, cu implicaţii pozitive asupra diferenţierii mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile calitative ale fructelor etc. După sezonul în care se aplică se întâlnesc: tăieri în perioada de repaus (de iarnă sau „în uscat") şi tăieri în perioada de vegetaţie (de vară sau „în verde"). Tăierile din timpul perioadei de repaus se execută începând cu cca. 1-2 săptămâni după căderea frunzelor şi se încheie cu 1-2 săptămăni înainte de umflarea mugurilor. În această perioadă, se vor evita tăierile în zilele geroase, în special la speciile drupaceae, unde apar scurgerile gomoase. Dacă lucrarea nu este presată de timp, atunci este bine să se efectueze după trecerea gerurilor mari şi până la pornirea în vegetaţie, când rănile se cicatrizează mai uşor, ramurile rămase în coroană vegetează mai viguros şi se acumulează mai mult lemn. Tăierile din timpul perioadei de vegetaţie au unele avantaje prin aceea că evită pierderile mari de substanţe sintetizate, deoarece, nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite, care ulterior se vor elimina prin tăieri; temperează creşterea organelor hipogee şi a pomului în general (Allen). În culturile intensive şi superintensive tăierile „în verde" sunt de preferat celor de iarnă. O mare atenţie trebuie acordată momentului efectuării acestor operaţii, mai ales, la speciile seminţoase (G. Grădinariu, 1992). Operaţiile „în verde" se bazează, de asemenea, tot pe scurtare şi suprimare. Scurtarea lăstarilor (ciupirea) constă în înlăturarea vârfului erbaceu al acestora, în scopul opririi creşterii pe o anumită perioadă de timp şi de a crea un decalaj în favoarea lăstarilor neciupiţi. Această operaţie se poate aplica şi lăstarilor foarte viguroşi, în vederea grăbirii ramificării lor. Această operaţie este indicată în perioada de formare a scheletului, prin ciupire evitându-se intervenţiile din perioada de repaus. Şi în cazul acestei intervenţii o importanţă deosebită o are momentul efectuării ei. Suprimarea lăstarilor ( plivirea) constă în suprimarea de la bază a lăstarilor de prisos, când aceştia au ajuns la 5-10 cm lungime, în scopul stimulării creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană. Metoda se utilizează în pomicultura intensivă, la formarea coroanelor, eliminarea lăstarilor de pe cep în pepiniere sau chiar pentru dirijarea formării ramurilor de rod pentru anul următor (la piersic). Această 153
operaţie influenţează pozitiv regimul de lumină şi de aer din coroana pomilor, diferenţierea mugurilor de rod, colorarea şi însuşirile organoleptice ale fructelor. Prin lucrarea de plivit nu trebuie să se reducă mai mult de 20-30% din frunzişul pomului, pentru a evita apariţia unui dezechilibru în procesele de nutriţie. Schimbarea poziţiei ramurilor. Aceste operaţii prezintă avantajul că nu risipesc nici o cantitate de bioenergie acumulată în pomi, contribuie la echilibrarea creşterii şi structurii scheletului, stimulează formarea ramurilor de rod şi grăbesc fructificarea. Dresarea ramurilor şi lăstarilor. Constă în aducerea spre verticală a acestora. Metoda se utilizează în perioada de tinereţe şi contribue la formarea echilibrată a etajelor. Această operaţie influenţează pozitiv creşterea ramurii sau lăstarului respectiv şi negativ fructificarea. Înclinarea ramurilor şi lăstarilor este operaţia inversă dresării, prin care aceştia se aduc din poziţie naturală spre orizontală sau sub orizontală. Înclinarea temperează creşterea ramurii şi favorizează formarea ramurilor de rod, fiind recomandată în perioada de tinereţe în plantaţiile intensive şi superintensive (fig. 10.2.; 10.3.a). Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, prin care baza ramurilor sau lăstarilor rămâne ascendentă, iar vârful acestora capătă o poziţie descendentă. (fig. 10.3.b). Metoda se foloseşte pentru temperarea creşterii la soiurile viguroase şi are efecte favorabile asupra garnisirii şarpantelor şi subşarpantelor cu ramuri de rod, favorizează diferenţierea şi grăbeşte fructificarea. La efectuarea arcuirii se vor evita curburile pronunţate, care generează lăstari viguroşi. Utilizarea arcuirii trebuie făcută ponderat şi în corelaţie cu celelalte operaţii tehnice.
Fig. 10.1. - A-ramură în poziţie verticală; A- 0,1,2,3, ramuri viguroase; 4,5,6 ramuri de rod, 7,8,9 muguri dorminzi; b-repartizarea lăstarilor în jurul ramurii; B-raportul între creştere şi rodire în funcţie de poziţia ramurilor
154
Fig. 10.2. - Ramură înclinată
Fig. 10.3.a. - Ramură orizontală
Fig. 10.3.b. - Ramură arcuită
155
10.2. Forme de coroană La pomii cultivaţi se întâlnesc mai multe forme de coroană, care se deosebesc printr-o serie de elemente cum ar fi: intervenţia sau neintervenţia omului în formarea lor; prezenţa sau absenţa macrostructurii vegetative; prezenţa sau absenţa axului central; proiecţia pe sol; poziţia şi dispunerea elementelor macrostructurii; prezenţa sau absenţa mijloacelor de susţinere etc. Clasificarea formelor de coroană 1. După intervenţia sau neintervenţia omului: a.- coroane naturale; b,- coroane artificiale; 2. După conturul proiecţiei pe sol: a.- globuloase; (piramidele, fus-tufă, tufă, vas.) b.- aplatizate; (palmetele) 3. După prezenţa sau absenţa axului: a.- coroane cu ax central (piramide, palmete etc). b.- coroane fără ax central (formele de vas). 4. După dispunerea şi înserarea elementelor macrostructurii: a.- coroane etajate; b.- coroane neetajate; c.- coroane mixte; 5. După habitus: a.- coroane cu volum mare; b.- coroane cu volum mic. Coroanele cu volum mare Globuloase cu ax: piramida etajată, piramida neetajată modificată, piramida mixtă ; Globuloase fără ax: vasul ameliorat, vasul întârziat etc. Coroane aplatizate. palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată, palmeta anticipată, palmeta liberă.
156
Piramida etajată rărită modificată Caracteristici. Trunchi de 70-80 cm; ax central dezvoltat; 2-3 etaje cu câte 3-4 şarpante dispuse în spirală şi înclinate la 50-55°, formând unghiuri de divergenţă de 90-120°. Fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, distanţate la 50-70 cm şi dispuse bilateral - altern - extern, care se subordonează şarpantei şi între ele. Axul se suprimă deasupra ultimului etaj (figura 10.4); înălţimea totală: 3,5-5 m. Se recomandă pentru plantaţiile extensive la majoritatea speciilor şi soiurilor cu creştere viguroasă.
Fig. 10.4. - Piramida etajata rărită modificată a-pom întreg; b-şarpantă cu subşarpante dispuse bilateral altern extern (II/1-prima ramificaţie, II/2-a doua ramificaţie, II/3-a treia ramificaţie, II/4-a patra ramificaţie
Piramida neetajată modificată (leaderul modificat) Caracteristici: Trunchi de 60 cm; ax central de 120-160 cm; înălţimea totală 3-4,5 m; 5- 6 şarpante dispuse în spirală la 35-40 cm una de alta; primele două şarpante au câte 3 subşarpante; şarpantele 3-4 au câte două subşarpante, iar a cincia şi a şasea şarpantă câte o subşarpantă (figura 10.5.). Prezintă avantajul că formează o macrostructură solidă, bine luminată. Se recomandă la soiurile viguroase de măr, păr, prun, cireş şi vişin, cu creştere puternică a axului. Piramida mixtă este o combinaţie între piramida etajată şi cea neetajată. Se foloseşte în cultura extensivă a pomilor, la soiuri de măr, păr şi prun, cu vigoare mare şi mijlocie (fig. 10.6). 157
Caracteristici: Trunchi 0,8-1 m; înălţimea totală 3-4,5 m; primele trei şarpante formează un etaj, iar următoarele 3-4 sunt inserate uniform în jurul axului la 35-40 cm una de alta; distanţa de la ultima şarpantă din etaj la prima şarpantă solitară este de 80 cm. Şarpantele din etaj au câte trei subşarpante, iar cele solitare câte 1-2 subşarpante; axul se suprimă deasupra ultimei şarpante.
Fig. 10.5. - Schema piramidei neetajate
Fig. 10.6. - Schema piramidei mixte:
a-trunchi; b-distanţa dintre şarpante pe ax
a-trunchi; b-distanţa între ramurile etajului c-distanţa dintre şarpantele solitare
Tabelul 10.1. Clasificarea coroanelor (după Cimpoieş Gh., 2001)
158
Forme de coroană globuloase fără ax central Vasul întârziat (piramida întreruptă). Se recomandă pentru plantaţii clasice la speciile măr, păr, prun şi cais, soiuri viguroase altoite pe portaltoi viguroşi. Caracteristici. Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-4 m; coroana are 4-5 şarpante distanţate la 25-35 cm, inserate în spirală, pe un ax de 60-90 cm. Vasul ameliorat se utilizează pentru specii şi soiuri de vigoare mică sau mijlocie: piersic, prun, cais (fig. 10.7). Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţimea totală a pomului 2,5-3 m; coroana are un singur etaj format din trei şarpante distanţate la 12-15 cm, şi sub un unghi de 50-60°; şarpantele poartă ramificaţii de ordinul II dispuse bilateral altern-extern. Vasul aplatizat prezintă avantajele palmetei şi ale vasului. Caracteristici: Trunchi de 40-60 cm; înălţimea totală a pomului de 2,5-3 m; coroana este alcătuită din 3-4 şarpante distanţate la 25-30 cm. Prima şarpantă se orientează pe direcţia rândului, iar următoarele două se dirijează opus, puţin oblic faţă de rând. Ultima şarpantă, în caz că există, se suprapune pe direcţia primei. Şarpantele sunt dirijate sub unghiuri de 45-50° faţă de verticală. Se pretează pentru speciile prun, cireş, vişin, nuc, măr şi păr.
Fig. 10.7. - Vasul ameliorat a -trunchi, b- distanţa dintre şarpante
159
Forme de coroană aplatizate Aceste forme sunt utilizate pentru plantaţii intensive la specii şi soiuri cu vigoare mijlocie şi mică. Datorită multiplelor avantaje sunt foarte mult utilizate în cultura pomilor. Majoritatea acestor coroane necesită sistem de susţinere.
Palmeta etajată cu braţe oblice Se utilizează pentru plantaţiile intensive de măr, păr, piersic, prun, cais şi vişin. Caracteristici. Trunchi de 50-60 cm sau 30-40 cm (la piersic); ax central pe care sunt inserate trei etaje distanţate la 60-120 cm; fiecare etaj are câte două şarpante distanţate la 8-12 cm, înclinate la 45-60o, funcţie de vigoarea speciei sau soiului. La piersic, pe şarpantele primului etaj există câte două subşarpante distanţate la 30 cm una de alta, iar la celelalte specii câte patru subşarpante distanţate la 50 cm şi conduse orizontal la bază şi uşor ascendent la vârf. Înălţimea totală a gardului fructifer este de 3-4 m, grosimea de 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,50 m la vârf (figura 10.10.).
Fig. 10.10. - Palmeta etajată cu braţe oblice a-trunchi; b-distanţa dintr şarpantele din etaj; c-distanţa dintre etaje.
Palmeta neetajată cu braţe oblice se utilizează la pomi cu vigoare mijlocie sau mică. Caracteristici: Trunchiul de 30-50 cm; înălţimea totală 2,5-3 m; ax central cu 8 -10 şarpante neramificate, dispuse altern pe direcţia rândului, la 30-40 cm una de alta şi o înclinare de 50-55° faţă de verticală. Pe şarpante sunt prinse direct ramuri de semischelet şi de rod. Grosimea medie a gardului fructifer este de 1,251,50 m. (figura 10.11.).
160
Fig. 10.11. - Palmeta neetajata cu braţe oblice: a-trunchi; b-distanţa dintre şarpantele opuse; c-distanţa dintre două şarpante de pe aceeaşi parte a axului
Palmeta simplă (Pal spindel) se utilizează în culturi intensive, în principal la piersic. Nu necesită sistem de susţinere. (fig. 10.12). Caracteristici: Trunchi de 60 cm; înălţime totală 2,5-3,5 m; macrostructura este formată dintr-un ax şi două şarpante bazale conduse pe direcţia rândului şi înclinate la 45-55o. Pe această structură se prind ramurile de semischelet şi de rod. Palmeta liberă nu necesită sistem de susţinere. Aplatizarea se realizează din tăieri. (fig. 10.13). Caracteristici: Trunchi de 40-50 cm; ax şi 9-10 şarpante solitare sau etajate natural orientate pe direcţia rândului.
Fig. 10.12 Pal spindel (după Gh. Cimpoieş, 2002)
Fig. 10.13 Palmeta liberă (după Gh. Cimpoieş, 2002)
161
Coroane cu volum mic Fusul tufă ameliorat este utilizat pentru plantaţii intensive la speciile măr şi păr altoite pe portaltoi de vigoare slabă. (fig. 10.15.
Fig.10.14. Fusul subţire (după N. Cepoiu, )
Fig. 10.15. Fusul tufă ameliorat. (după Gh. Cimpoieş, 2002)
Caracteristici. Trunchi de 60 cm, înălţimea totală de 2,5-3,5 m; coroana are 10-16 ramuri principale, care au mai multe ramificaţii de schelet; ramurile principale sunt inserate la 10-30 cm distanţă unele de altele, în spirală şi conduse oblic la 65-70° . Baza coroanei are un diametru de 1,8-2 m. Fusul
subţire
(Slender Splindle)
se utilizează
pentru
plantaţiile
superintensive, pentru pomii de vigoare mică şi mijlocie. (fig.10.14). Caracteristici. Axul este condus în zig-zag, obţinut prin transferul creşterii sale anuale pe o ramură laterală; trunchiul are 40 cm; înălţimea totală 2,5-3 m. Pe ax sunt inserate 4-5 ramuri de schelet la bază şi 15-20 ramuri de semischelet către partea mediană şi la vârf. Acestea se înlocuiesc după 3-4 ani de fructificare. Coroana are la bază diametrul de 0,9-1,4 m, iar la vârf de 0,4-0,6 m. Cordonul vertical (fig. 10.16). Este cel mai bun şi mai utilizat, deoarece corespunde tendinţei naturale de creştere a pomului. La plantare, varga se scurtează la 40 cm, iar în fiecare din anii următori prelungirea axului se scurtează tot la 40 cm, până când cordonul atinge o înălţime de 2-2,5 m. Scurtarea axului, an de an, este necesară pentru a obţine îmbrăcarea lui cu ramuri de semischelet şi de rod.
Trunchiul are o înălţime de 25-40 cm. Spalierul, înalt de 1,6-2 m,
are 4-5 sârme distanţate la 40 cm. Distanţele de plantare sunt de 60- 80 cm pe rând şi de 2,5-3 m între rânduri. Este indicat pentru soiurile de măr şi păr de vigoare slabă, altoite pe portaltoi vegetativi slabi. 162
10.3. Lucrări de formare a coroanelor Formarea coroanelor se realizează în perioada de tinereţe a pomilor prin operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor şi tăieri, urmărindu-se în acelaşi timp realizarea completă a scheletului cât şi intrarea cât mai timpurie a pomilor pe rod. Pentru realizarea acestor două obiective, în aplicarea lucrărilor de formare este necesar să se ţină seama de următoarele principii generale. 1) Stimularea rodirii şi temperarea creşterii la pomii tineri. Pentru formarea coroanei se evită pe cât posibil tăierile şi se utilizează, cu precădere, schimbarea poziţiei ramurilor. Practic se fac tăieri numai dacă sunt strict necesare şi nu pot fi suplinite prin schimbarea poziţiei ramurilor, în acest caz tăierile trebuie să se rezume la suprimări şi foarte puţine scurtări. 2) Utilizarea cu precădere a operaţiilor în verde comparativ cu cele efectuate în perioada de repaus, care constituie întotdeauna o pierdere de substanţă sintetizată. 3) Nu trebuie aplicat „şablonul" coroanei la toate speciile şi soiurile, formarea coroanei se va face în mod diferenţiat, în funcţie de particularităţile de creştere a acestora. În primii ani se pot tolera chiar ramuri supranumerare (ieşite din „şablon") care vor fi suprimate apoi, graduat, în decursul timpului. 4) Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi numai de dimensiunile strict necesare, pentru a ocupa spaţiul destinat pomului şi pentru a susţine recolta. În prezent se preferă reducerea scheletului permanent şi înlocuirea lui cu schelet înlocuibil (ramuri de semischelet). 5) Toate
elementele
scheletului trebuie să fie garnisite cu ramuri de
semischelet şi de rod, indiferent de forma de coroană, astfel încât să capteze maximum de lumină. 6) Realizarea echilibrului vertical şi orizontal al pomului, urmărind să se stimuleze acele părţi ale coroanei care cresc mai slab şi să se tempereze creşterea ramurilor cu vigoare exagerată. Formarea coroanei se realizează prin succesiunea an de an şi pentru fiecare organ ce completează scheletul a următoarelor etape: a) provocarea ramificării; b) stabilirea destinaţiei ramificaţiilor apărute; c) conducerea ramificaţiilor în funcţie de destinaţia stabilită. Provocarea ramificării se poate obţine prin o serie de operaţii tehnice (decorticare inelară, crestare, ciupirea lăstarilor etc.) dar în mod curent se utilizează scurtarea în perioada de repaus. Se scurtează varga după plantare, la 163
nivelul primului etaj, se scurtează axul pentru cel de al doilea etaj, se scurtează şarpanta la nivelul primei ramificaţii de ordinul II etc. Deşi scurtarea este contraindicată în perioada de tinereţe, în cazul concret ea constituie „un rău indispensabil". Desigur că, în urma scurtării nu apare numai ramura dorită sau etajul format exact din numărul de şarpante necesare astfel că se impune etapa următoare. În unele cazuri fericite, pomii formează ramificaţii anticipate (unele vergi în pepinieră) situaţie în care se trece direct la etapa a doua. Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor presupune alegerea, dintre cele apărute în urma scurtării, a celor ce vor completa scheletul. Alegerea se poate începe chiar în momentul provocării ramificării, în sensul că se extirpă mugurii ,care ar putea forma ramificaţii nedorite sau se poate face mai târziu prin plivirea lăstarilor apăruţi în poziţii neconvenabile (de ex. concurentul). Prin ambele variante se evită consumul de substanţe pentru formarea unor organe inutile coroanei, care în mod frecvent sunt suprimate mai târziu. În practică, din păcate, alegerea se face abia în anul următor concomitent cu provocarea unei noi ramificări. Dintre ramurile apărute în urma scurtării, pentru a forma viitoarele şarpante, se aleg acelea care se apropie cel mai mult de forma de coroană aleasă. Pentru prevenirea dezbinării şarpantelor o importanţă deosebită o prezintă legătura dintre acestea şi ax sau trunchi. Ramurile inserate sub unghiuri mici prezintă cea mai slabă rezistenţă şi invers. De asemenea, trebuie amintit faptul că ramurile care cresc imediat sub punctul de scurtare a axului sunt necorespunzătoare pentru şarpante iar cel situate cel mai jos rămân slab dezvoltate. De aceea, se impune ca alegerea să se facă chiar în stadiul de lăstari, când au 10-15 cm, lăstarii nepotriviţi sunt opriţi din creştere prin ciupiri repetate. Conducerea ramificaţiilor apărute în urma scurtării depinde desigur de destinaţia care li s-a dat : a) Ramurile destinate a deveni şarpante, sunt conduse în poziţia caracteristică formei de coroană (prin înclinare sau prin transfer de creştere). Se mai urmăreşte ca aceste ramuri să fie echilibrate între ele, dacă formează etaje. Astfel se stimulează creşterea celor debile prin aşezare în poziţie verticală sau efectuarea unei crestări deasupra punctului de inserţie. În acelaşi timp se diminuează vigoarea celor puternice prin: înclinarea în poziţie oblică, crestare sub 164
punctul de inserţie, taiere severă în uscat sau ciupirea repetată a lăstarului terminal. Deoarece, şarpantele constituie baza scheletului se urmăreşte ca unghiurile de ramificare să fie mari iar punctele de inserţie să fie distanţate pe ax. Prin conducerea coroanei trebuie realizat un echilibru în plan vertical, astfel încât şarpantele de la baza coroanei să fie mai groase şi mai lungi decât cele din partea superioară (fig. 10.28). Pe măsură ce creşte unghiul de ramificare, vigoarea şarpantelor scade şi invers. Datorită polarităţii, ramurile din partea superioară a coroanei au tendinţa de a deveni mai viguroase decât cele situate mai jos. De asemenea, pe aceiaşi şarpantă, subşarpantele trebuie să scadă ca vigoare de la bază spre vârf (fig. 10.29.). În cazul formelor de coroană etajate, este necesară realizarea unui echilibru în plan orizontal, respectiv ramurile care aparţin aceluiaşi etaj, să fie egale ca grosime şi lungime. Această cerinţă se realizează când ramurile dintr-un etaj au unghiuri de ramificare egale. Dezechilibru apare atunci unghiurile de ramificare sunt diferite, ducând la creşterea neuniformă a ramurilor b) Ramurile apărute în urma scurtării anterioare, care nu sunt necesare la formarea scheletului coroanei, pot fi transformate ramuri de semischelet sau de rod. În acest scop ele sunt arcuite sau înclinate la orizontală sau sub orizontală, astfel că în curând, se încarcă de muguri de rod şi apoi de fructe.
Fig. 10.28. Realizarea echilibrului coroanei pomilor prin subordonarea etajelor între ele.
165
Fig. 10. 29. Subordonarea subşarpantelor în cadrul unei şarpante.
10.4. Lucrări de întreţinere a coroanelor Aceste lucrări se referă în principal la tăieri şi la schimbarea poziţiei ramurilor. Ele se aplică după intrarea pomilor pe rod şi până la defrişarea plantaţiilor şi au ca obiective principale următoarele: normarea producţiei de fructe, prevenirea îndesirii şi degarnisirii coroanei, menţinerea formei şi volumului iniţial al coroanei, eliminarea sau diminuarea pe cât posibil a entropiei etc. Toate aceste obiective precum şi altele se realizează prin: - reechilibrarea
tuturor elementelor
macrostructurii vegetative prin
schimbări de poziţie, suprimări, scurtări şi reducţii, astfel încât să se realizeze o rărire şi chiar o reîntinerire a pomilor; - limitarea înălţimii pomilor şi evitarea îndesiri, prin suprimarea sau scurtarea axului şi a tuturor ramurilor cu poziţie verticală apărute pe şarpante; - eliminarea ramificaţiilor suplimentare apărute pe şarpante, mai ales în apropierea inserţiei ramurilor de prelungire, precum şi acelor de pe ax între etaje; - suprimarea ramurilor lacome şi concurente, a celor bolnave, dezbinate, atârnânde. Toate aceste operaţiuni se realizează într-o anumită ordine logică: limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei; limitarea grosimii coroanei; păstrarea echilibrului între partea superioară şi cea inferioară a coroanelor etc. Odată cu înaintarea în vârstă, vigoarea de creştere a pomilor scade concomitent cu producţia, mai ales a calităţii acesteia. De aceea, în această perioadă se va stimula creşterea pomilor, prin tăieri de reducţie a ramurilor de schelet corelată cu fertilizări echilibrate. 166
La început scurtările sunt moderate şi se rezumă la lemn de 3-5 ani, deasupra unei ramificaţii care preia creşterea. În urma lucrărilor de tăiere şi fertilizare pomii îşi recapătă vigoarea prin creşteri anuale de 30-40 cm şi prin diferenţierea mugurilor de rod. Aceste efecte se manifestă timp de 4-5 ani, după care creşterile scad din nou. În acest caz se impun tăieri mai severe în lemn mai bătrân de 5-6 ani, uneori chiar mai vechi. Dacă ramurile tăiate sunt mai groase (7-8 cm la pomaceae şi 5-6 cm la drupaceae), se iau măsuri de acoperire a rănilor. Tăierile de fructificare au drept scop menţinerea proceselor de creştere, rodire şi entropie în echilibru fiziologic. Aceste operaţii constituie principala verigă agrotehnică în obţinerea producţiilor mari, constante şi de calitate. Se aplică în general, ramurilor de schelet şi de rod în fiecare an. Ramurile de semischelet constituie pentru majoritatea speciilor principalul suport al producţiei. Acestea parcurg în evoluţia lor mai multe etape: creşterea, formarea ramurilor şi a mugurilor de rod, producţia şi degarnisirea progresivă şi regenerarea. Durata acestor etape este influenţată de specie, soi, agrotehnica aplicată etc. Tăierile care se aplică ramurilor de semischelet depind, în afară de etapa în care se găseşte ramura respectivă, şi de vârsta pomului, precum şi de încărcătura de rod. Perioada de tinereţe a pomilor coincide cu creşteri şi ramificări puternice, concomitent cu o ganisire accentuată cu ramuri de rod. Este recomandată păstrarea acestor elemente în coroană, pentru grăbirea intrării şi temperarea creşterii. Tăierile de fructificare se vor reduce la maximum, iar cele efectuate se vor baza pe rărirea ramurilor cu poziţie incorectă sau prea viguroase. Către sfârşitul acestei perioade, macrostructura vegetativă a coroanei trebuie să fie garnisită cu formaţiuni ale microstructurii roditoare în poziţii favorabile, pentru o bună receptare a luminii şi a hranei. În perioada de rodire maximă tăierile de fructificare au ca principale obiective normarea încărcăturii de rod şi reîntinerirea ramurilor de schelet şi de rod prin următoarele operaţii: - reducerea lemnului de 3-4 ani la lemn de 2 ani; - ramurile de semischelet subţiri, Fig. 10.30. - Regenerarea vetrelor de rod (după Cepoiu N., 2000)
care depăşesc 70-80 cm şi sunt atârnânde, 167
vor fi reduse la 1/3 sau chiar eliminate dacă producţia este normală; - ramurile de semischelet viguroase sunt păstrate întregi dacă dispun de suficient spaţiu, dar trebuie rărite ramurile de rod la jumătate; - ramurile de rod complexe ("vetrele"), şi în vârstă (4-5 ani), sunt regenerate prin reducţii la 2-3 muguri de rod (figura 10.30). La sfârşitul acestei perioade raportul optim dintre mugurii vegetativi şi cei floriferi trebuie să fie de 2-3/1. Tăierile de fructificare sunt mult mai severe în anii cu încărcătură de rod foarte mare şi mai reduse sau chiar pot lipsi în anii cu puţini muguri de rod. În perioada de declin a pomilor prin tăierile de fructificare se urmăreşte normarea încărcăturii de rod, dar în primul rând întinerirea ramurilor de semischelet şi de rod.(fig. 10.31).
Fig. 10.31 - Tăieri de reîntinerire a ramurilor de semischelet (după Cepoiu N., 2000)
În general, se urmăresc principiile deja prezentate la care se mai adaugă: - eliminarea coturilor, a porţiunilor ştrangulate, a celor alungite care îngreunează circulaţia sevei etc; - apropierea rodului de sursa de hrană şi apă, împiedicând totodată degarnisirea pomilor. 10.5. Mecanizarea tăierii pomilor Tăierea pomilor necesită un volum mare de forţă de muncă (25-30 % din totalul cheltuielilor), precum şi o calificare corespunzătoare a muncitorilor. 168
Cercetările efectuate în acest domeniu au condus la obţinerea unor rezultate. În acest sens s-au folosit maşini cu bare cositoare (unice şi multiple) sau maşini de tăiat cu discuri, prin care se limitează înălţimea şi grosimea gardurilor fructifere (fig. 10.32). Din experienţa acumulată până în prezent se recomandă tăierea de limitare a înălţimii pomului în fiecare an, iar tăierea de limitare a grosimii gardului fructifer odată la doi ani alternând cele două feţe. Tăierea mecanizată provoacă de regulă o ramificare puternică la exteriorul coroanei. De aceea este absolut necesar ca aceste lucrări să se completeze şi să se corecteze prin tăieri manuale. Rezultate
mai
bune
în
tăierea mecanizată a pomilor s-au obţinut prin folosirea foarfecelor pneumatice sau hidraulice mânuite de muncitori. Astfel productivitatea muncii creşte cu 15-20 % (M. Cotorobai, 1985). Fig. 10.32. Tăierea mecanizată la pomi (după N. Ghena şi colab. 2004) A –limitarea grosimii gardului fructifer (hedging). B –limitarea înălţimii (topping)
Perioadele
optime
de
efectuare a tăierilor mecanizate depind de specie: la drupaceae se recomandă tăierile „în verde”după
recoltarea fructelor iar la pomaceae în timpul perioadei de repaus după depăşirea temperaturilor scăzute. Rezultate mai bune s-au obţinut la tăierea mecanizată a arbuştilor, însă şi în acest caz lucrarea trebuie completată şi corectată prin tăieri manuale. Biomasa rezultată în urma tăierilor se poate mărunţi şi introduce în sol ca fertilizant organic. 10.6. Sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile pomicole Lucrările de întreţinere a solului din livezi alături de celelalte verigi agrotehnice concură la obţinerea unor producţii ridicate de fructe şi la o eficienţă economică ridicată în pomicultură. Oricare ar fi sistemul ales aceasta trebuie să urmărească în principal: prevenirea şi combaterea eroziunii solului; menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului; încorporarea uniformă a îngrăşămintelor chimice şi 169
organice cât mai aproape de zona de răspândire a sistemului radicular fără vătămarea acestuia;
distrugerea
buruienilor
care constituie
princpalii
concurenţi pentru apă şi substanţe nutritive ale pomilor. Alegerea sistemului de întreţinere şi de lucrare a solului se face în funcţie de o serie de elemente printre care de primă importanţă sunt: sistemul de cultură, orografia terenului, condiţiile climatice, însuşirile fizice ale solului şi dotarea tehnică cu maşini şi utilaje. Nu se poate recomanda un sistem de lucrare a solului valabil pentru orice condiţii. Dacă ne referim, de exemplu, la livezile situate pe terenurile în pantă, trebuie folosit acel sistem de întreţinere care să asigure o cât mai bună conservare a solului; în zonele mai secetoase sistemul de întreţinere trebuie să urmărească cu precădere acumularea şi menţinerea apei în sol etc. Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia. Toate intervenţiile cu caracter agronomic la nivelul solului se corelează cu activităţile biologice şi împreună intervin în metabolismul pomului. Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri: ogor lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicidare, culturi intercalate, culturi cu îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcirea solului etc. Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare, plane sau cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm şi nu au caracter torenţial, care să declanşeze eroziunea solului. În plantaţiile cu rândurile orientate din deal în vale, acest sistem de întreţinere a solului contribuie la eliminarea excesului de umiditate, fenomen întâlnit frecvent pe asemenea terenuri. Ogorul lucrat are avantajul că elimină în totalitate concurenţa buruienilor şi ameliorează regimul de căldură şi aer din sol. Ca dezavantaje precizăm că acest sistem degradează
structura solului, favorizează tasarea în profunzime,
prelungeşte vegetaţia, slăbind prin aceasta rezistenţa la ger a pomilor; totodată necesită un consum ridicat de energie şi manoperă. Dezavantajele de ordin tehnologic, biopedologic şi fizico-mecanice recomandă acest sistem numai în zone aride, neirigate etc. (G. Grădinariu ,1994). 170
În vederea utilizării acestui sistem se execută arătura de toamnă la adâncimi variabile funcţie de specie, soi, portaltoi şi natura solului. Pe solurile mai grele, umede şi reci, caracteristice zonelor mai înalte, pentru a evita vătămarea rădăcinilor, adâncimea arăturilor va fi de 10-15 cm, în plantaţiile pe rod, cu portaltoi cu înrădăcinare superficială (M9, M26, MM 106) şi de 15-20 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare mai adâncă (franc, A2, Mll). În perioada de vegetaţie, se execută pe intervale 3-4 lucrări cu grapa cu discuri în alternanţă cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 3-4 praşile manuale sau mecanice cu ajutorul utilajelor dezaxabile (freză, cultivator, disc). (fig. 10.33.). În zonele colinar-montane dezavantajele acestui sistem se amplifică şi în consecinţă,ogorul lucrat trebuie folosit cu multă prudenţă şi numai combinat cu alte sisteme de întreţinere. Totodată mai precizăm, că ogorul lucrat imprimă fructelor anumite caractere calitative negative, sensibilitate la bolile fiziologice şi o perioadă de păstrare mai scurtă etc. Ogorul lucrat combinat cu erbicidare. Scopul principal al folosirii erbicidelor în pomicultură constituie eficacitatea pe care o au asupra buruienilor. În anii cu precipitaţii abundente pe terenuri cu îmburuienări secundare, aplicarea erbicidelor protejează cultura de concurenţa buruienilor, în perioadele critice, în care o combatere cu mijloace mecanice nu este posibilă. În pomicultură se folosesc cantităţi însemnate
de
îngrăşăminte organice, cu
începând
lucrările
de
pregătire a terenului şi Fig. 10.33. Lucrarea solului pe rândul de pomi cu discul lateral
înfiinţarea
plantaţiilor, precum şi în anii de rodire a
pomilor. De fiecare dată când se administrează astfel de îngrăşăminte, se realizează şi o îmburuienare puternică a solului, pe porţiunile fertilizate apărând 171
de regulă specii de buruieni greu de combătut cum sunt: Agropyron repens. Cirsium arvense, Convolvulus arvensis etc. Efectele directe ale folosirii erbicidelor sunt următoarele: eficienţa în timp, economie de forţă de muncă mecanică şi manuală, creşterea productivităţii muncii pe unitatea de produs efectiv recoltat, sporul de producţie realizat, cantitatea de produs real recoltat, manipulat, condiţionat şi valorificat, maturarea uniformă şi mai timpurie a fructelor etc. Acest sistem constă în lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de vegetaţie. În a doua parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al ploilor declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar solul se lasă să se înierbeze natural. Pe lângă protecţia solului împotriva eroziunii se asigură accesul relativ uşor al agregatelor în plantaţie, pentru efectuarea lucrărilor tehnologice. Acest sistem este indicat în plantaţiile intensive situate pe versanţi cu panta de până la 14-15 %. Pe rândul de pomi solul se lucrează primăvara şi se erbicidează. Administrarea erbicidelor în plantaţiile intensive de pomi şi arbuşti fructiferi se execută în general pe rândul de pomi, pe o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat. Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau mecanic cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa acestuia şi în agregat cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-300. La pompa de stropit MST 900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu două furtunuri prevăzute cu lănci, deservite de doi muncitori. Conceptul de combatere integrată constă în elaborarea unor energii care să cuprindă toate mijloacele preventive şi de combatere, cu rezultate reale, mai economice şi mai sănătoase. Aceste strategii nu exclud folosirea produselor chimice (erbicide), dar acestea sunt utilizate raţional şi numai în dozele strict impuse de normele de mediu al ecosistemului. Noutatea impusă de acest concept este stabilirea unui anumit grad de infestare tolerabil cu buruieni, numit în literatura de specialitate prag de dăunare. Folosirea diferitelor metode este aceea de combatere raţională a buruienilor, fără efecte secundare negative, iar scopul urmărit este combaterea buruienilor până la nivelul la care ele nu mai produc pagube importante economic în anul de cultură şi cel ce urmează. 172
Cea mai importantă metodă utilizată pe plan mondial în combaterea buruienilor este metoda chimică alături de care o însemnătate deosebită o au combaterea mecanică şi prin metode biologice. Pentru combaterea buruienilor în sistem integrat se foloseşte îmbinarea armonioasă a metodelor agrotehnice, chimice, preventive şi organizatorice (fig. 10.34.). (Adina Perianu, 2003). În pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone, Reglone, D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice (Simazin, Caragard, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa etc.) Erbicidarea în pomicultură trebuie să se efectueze cu restricţii mai ales în primii 3- 4 ani de la plantare la toate speciile şi mai ales la drupaceae (prun, cais). Culturile intercalate constau în cultivarea intervalelor din livezile intensive şi extensive în primi 2-3 ani după plantare. În livezile clasice, cu distanţe mai mari de 4 m între rânduri, cultivarea intervalelor se poate face o perioadă mai mare de timp, până la definitivarea coroanelor. În zonele colinar-montane, unde nu se pune problema concurenţei pentru apă, culturile intercalate contribuie la folosirea raţională a pământului şi la obţinerea unor produse agroalimentare suplimentare, avantaje care se realizează numai cu respectarea următoarelor reguli: •
cultivarea alternantă a intervalelor, pentru a permite efectuarea tratamentelor fitosanitare la momentele optime;
•
aplicarea unor cantităţi de îngrăşăminte suplimentare pentru producţia culturilor intercalate;
•
cultivarea cu precădere a plantelor agroalimentare cu talie mică şi a căror parte comestibilă se dezvoltă în pământ (cartofi, morcov, ţelină, ceapă, usturoi etc), în felul acesta evitându-se contactul direct al produselor cu pesticidele utilizate;
•
executarea lucrărilor de îngrijire la timp şi în condiţii optime, atât pomilor cât şi culturilor intercalate. Pentru culturi intercalate se recomandă: leguminoase pentru boabe, legume,
culturi de căpşun, culturi furajere care se vor cosi până la începutul verii şi mai puţin rădăcinoasele (sfeclă) care sunt mari comsumatoare de hrană şi apă.
173
174 Fig. 10.34 Strategia de combatere a buruienilor în livezi (după Adina Perianu, 2003)
Nu se vor cultiva cerealele prăşitoare (porumb, sorg), deoarece au talie mare şi înrădăcinare profundă, iar consumul lor maxim de biominerale şi
apă
coincide cu fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apa şi hrană ale pomilor sunt mari Ogorul cu îngrăşăminte verzi prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje precizăm: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce procesul de eroziune a solului; împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor aerobe; înlătură excesul de umiditate; reduc amplitudinile de temperatură; favorizează structurarea solului şi obţinerea unor fructe cu calităţi superioare şi capacitate bună de păstrare. Dezavantajele acestui sistem sunt: culturile respective concurează pomii în consumul de apă şi hrană, costul de producţie a fructelor este mai ridicat etc. Culturile pentru îngrăşăminte verzi pot fi de toamnă, de primăvară şi de vară, funcţie de momentul înfiinţării culturilor. Ca plante se pot folosi: orzul, secara, borceagul, trifoiul, facelia, lupinul, bobul etc. Acestea se încorporează în sol la înflorire, când au conţinutul maxim de substanţe nutritive. Înierbarea solului Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai eficient din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase, din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm. În plantaţiile intensive şi superintensive de tip comercial, înierbarea intervalelor dintre rânduri protejează solul împotriva eroziunii, menţine şi reface structura acestuia şi asigură traficul tehnologic al agregatelor în orice perioadă. Totodată, prin reducerea numărului de lucrări aplicate solului, se obţin importante economii de carburanţi şi forţă de muncă. Experienţele au arătat că prin înierbarea intervalelor dintre rânduri în plantaţiile intensive, unde gradul de acoperire a solului a fost de 100%, scurgerile de suprafaţă s-au redus cu 83%, iar pierderile de sol cu 93% faţă de ogorul negru (I. Neamţu, 1980). Pentru înierbarea intervalelor se pot folosi fie amestecuri de ierburi alcătuite numai din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra) şi leguminoase (Trifolium repens, T. pratense, Lotus corniculatus etc.). 175
Semănatul ierburilor se face primăvara, în teren bine pregătit, alternativ (într-un an un interval, în anul următor celălalt). Pe rândurile de pomi (1-2 m) solul se erbicidează anual. Iarba se coseşte de 4-5 ori pe vară când ajunge la înălţimea de 15-20 cm şi se lasă pe interval ca mulci. După fiecare coasă se fertilizează cu 20-25 kg. N s.a./ ha. Rezultatele obţinute în ţara noastră pe diferite tipuri de sol şi pante situate în zone cu precipitaţii abundente, au scos în evidenţă eficienţa agroameliorativă a acestui sistem de întreţinere comparativ cu ogorul lucrat. Totodată nu s-au înregistrat efecte negative asupra creşterii, iar producţiile au fost practic egale cu cele din ogorul lucrat (Gh. Bădescu, 1976; I. Dumitrache 1977; A. Lazăr, 1978). Totodată fructele obţinute din aceste plantaţii întreţinute după acest sistem au calităţi superioare şi capacitate mare de păstrare (A. Gherghi , 1979; G Grădinariu, 1988). Înierbarea intervalelor prezintă o importanţă deosebită şi pentru plantaţiile de arbuşti fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinar-montane. Precizăm însă că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuşti, cum sunt coacăzul şi afinul, au un sistem radicular mai fin şi care pe solurile mai grele şi umede se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea, aceştia nu suportă în nici o etapă a vieţii îmburuienarea sau înţelenirea, fapt ce impune, lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante. Pentru majoritatea zonelor pomicole din ţară, cele mai bune rezultate s-au obţinut când s-au folosit benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţările cu pomicultură avansată indică folosirea covorului ierbos pe întreaga suprafaţă (G. Grădinariu, 1994). Înierbarea naturală totală (Ţelina permanentă) este folosită în plantaţiile extensive din zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile populaţiei. Acest sistem se justifică în cele mai multe cazuri, atât prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren, datorate excesului de umiditate, cât şi din considerente economice, întrucât asigură producţii de fructe şi furaje pentru animale etc. Totodată acest sistem permite menţinerea structurii glomerulare a solului şi necesită cheltuieli materiale şi de forţă de muncă minime. 176
Pentru valorificarea potenţialului de producţie al plantaţiilor din fermele pomicole, acestui sistem i s-au adus anumite îmbunătăţiri, care au constat în mobilizarea solului în jurul pomilor, concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale, iar pe terenurile cu pantă mare şi executarea teraselor individuale. Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în plantaţiile de arbuşti şi în cultura căpşunului. Mai recent, acest sistem a pătruns şi în plantaţiile superintensive şi intensive. Mulciul poate fi natural (ierburi cosite, paie, coceni, frunze etc.) sau artificial (folie de polietilenă albă sau colorată). Grosimea mulciului natural este de 10-15 cm. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe rândul de plante sau pe întreaga suprafaţă. Mulcirea artificială se realizează în benzi de 1,5-2 m pe rândurile de pomi şi în plantaţiile de căpşun. (fig. 10.35). Mulcirea prezintă anumite avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor; reduce amplitudinile de temperatură cu 3-6oC vara şi ridică temperatura solului cu 2-3°C iarna, comparativ cu ogorul lucrat; menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul solului în materie organică, împiedicând, totodată, eroziunea solului. În plantaţiile de afin, prin mulcirea cu rumeguş sau turbă se ameliorează însuşirile fizice ale solului şi se accentuează aciditatea, fapt favorabil acestei specii. Ca dezavantaje ale acestui sistem enumerăm: mulciul măreşte suprafaţa de iradiere a căldurii , iar în caz de îngheţ intensifică pagubele; sporirea consumului de materiale şi forţă
de
insectelor
muncă; şi
a
favorizează
înmulţirea
rozătoarelor,
stimulează
dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai la suprafaţă, cu consecinţele negative cunoscute; nu combate buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci este mai mică de 20 cm. Înainte de mulcire, solul se afânează şi se fertilizează cu îngrăşăminte minerale. Fig. 10.35. Mulcirea artificală a solului
177
10.7. Fertilizarea în plantaţiile pomicole Necesitatea administrării îngrăşămintelor în pomicultură este determinată de câteva particularităţi: •
Plantaţiile pomicole sunt amplasate cu precădere pe terenuri în pantă, cu fertilitate naturală slabă;
•
Livezile reprezintă monoculturi care ocupă terenul peste 15-25 ani şi secătuiesc unilateral solul în substanţa nutritive;
•
Aprovizionarea cu îngrăşăminte influenţează nivelul producţiei din anul respectiv precum şi gradul de diferenţiere a mugurilor de rod. Efectele administrării îngrăşămintelor:
•
Se obţin sporuri de producţie;
•
Se grăbeşte intrarea pe rod a pomilor;
•
Se prelungeşte longevitatea plantaţiilor;
•
Măreşte capacitatea de asimilare a aparatului foliar;
•
Creşterea mai intensă a lăstarilor;
•
Stimulează procesul de absorbţie a rădăcinelor;
•
Se formează ramuri de rod viguroase;
•
Creşte rezistenţa pomilor la ger şi la unele boli. 10.7. 1. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor. Azotul O bună aprovizionare cu azot determină: realizarea unor creşteri anuale
viguroase; creşterea numărului de muguri bine diferenţiaţi până în toamnă; creşterea procentului de legare a fructelor; micşorarea procentului de cădere a fructelor; accelerarea creşterii fructelor şi a măririi dimensiunii acestora; realizarea unor fructe cu aspect exterior mai plăcut, cu pulpa mai fragedă şi mai suculentă, însă mai puţin dulci şi aromate. Printre primele simptome ale lipsei de azot menţionăm: creşterea lentă a lăstarilor, frunze rare, puţin dezvoltate, de un verde pal, coloraţii roşietice pe lăstari sau pe peţiolul frunzelor. În cazul lipsei accentuate a azotului aproape toate frunzele se decolorează şi cad. Nutriţia cu azot a pomilor trebuie însă bine echilibrată, excesul de azot determină: creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor; prelungirea vegetaţiei 178
până târziu, întârziind maturarea ţesuturilor lemnoase şi micşorând astfel rezistenţa la îngheţurile timpurii. La pomii pe rod prin stimularea creşterii excesive a lăstarilor se determină umbrirea formaţiunilor fructifere, ceea ce reduce numărul de flori şi legarea fructelor; fructele mai puţin colorate; apariţia timpurie şi mai intensă a căderii fructelor; scăderea rezistenţei la transport şi reducerea duratei de păstrare prin favorizarea dezvoltării unor boli în perioada depozitării (mai ales la soiul Jonathan). Fosforul Menţine pH-ul soluţiei din sucul celular la valori corespunzătoare desfăşurării normale a proceselor metabolice; participă la transferul de energie necesară
desfăşurării
respiraţiei
şi
asimilaţiei
clorofiliene;
favorizează
diferenţierea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea fructelor, acumularea zahărului în fructe. Lipsa fosforului contribuie la limitarea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor. La pomii slab aprovizionaţi cu fosfor lăstarii capătă o culoare roşietică, iar frunzele capătă o culoare roşie intensă, mai evidentă la început pe peţioluri şi nervuri. Potasiul Se găseşte în plantă numai sub formă de ioni. Participă la numeroase procese metabolice: activează enzimele ce iau parte la sinteza proteinelor şi hidraţilor de carbon; reglează mişcarea apei din pomi; neutralizează la nivel celular acizii organici; are rol esenţial în îmbunătăţirea calităţii fructelor (gust, culoare, dimensiune); grăbeşte epoca de coacere şi măreşte rezistenţa la ger a pomilor. Carenţa de potasiu se exteriorizează prin apariţia pe frunze de necroze marginale, iar limbul acestora se răsuceşte către partea superioară. Excesul de potasiu determină în general, o scădere a conţinutului de calciu şi magneziu, ceea ce reduce capacitatea de păstrare şi determină apariţia într-o proporţie mai mare a bolilor de depozit. Calciul Intră în compoziţia membranei celulare, reglând o serie de procese metabolice; reglează raporturile dintre elemente (K, Mg, Mn, Zn, B); carenţa de calciu determină o maturare mai timpurie a fructelor şi de aici o cădere mai timpurie a acestora şi apariţia unor boli de depozit. 179
Magneziul Este un component principal al clorofilei; influenţează formarea şi transportul hidraţilor de carbon; asigură transferul de energie şi sinteza proteinelor. Lipsa magneziului se manifestă prin apariţia petelor cloritice pe frunze şi a ţesutului spongios (plută) la mere. 10.7.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor Comparativ cu plantele anuale, pomii fructiferi rămân pe acelaşi amplasament o perioadă lungă de timp, în care extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive (tab. 10.2.). Pentru o tonă de fructe consumul de elemente nutritive este cu atât mai mic cu cât condiţiile naturale în care este amplasată livada şi măsurile de îngrijire aplicate acesteia sunt mai bune. Faţă de plantele anuale pomii au o extindere mai mare a rădăcinilor, dar şi o desime mai redusă a acestora. Datorită acestor particularităţi pomii nu determină o epuizare avansată a elementelor nutritive din sol, dar absorbţia acestora de la adâncimi mai mari constituie o greutate, deoarece, impune introducerea îngrăşămintelor în aceste zone, lucru greu de realizat, în special, în cazul îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, mai puţin mobile.
Tabelul10.2. Cantităţile de substanţe nutritive (kg/ha) consumate de pomi în cursul unui an (după Pasc, 1980)
Specia
Producţia t/ha
Măr Păr Prun Piersic
30 20 12 5
Se extrage din sol
Se restituie prin frunze şi fructe căzute
Se îndepărtează din sol prin recoltă
N 89 69 47 147
N 47 44 29 75
N 42 25 18 72
P2O5 K2O 20 98 15 75 12 72 31 121
P2O5 K2O 10 35 6 32 6 32 10 39
P2O5 10 9 6 21
K2O 63 43 40 82
Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive variază în cursul vieţii acestora astfel: a) De la plantare şi până la intrarea pe rod a pomilor, obiectivele principale ale pomicultorului sunt de a stimula creşterea rapidă a pomilor, apariţia formaţiunilor fructifere şi grăbirea intrării pe rod. Ca atare în această perioadă 180
trebuiesc aplicate doze mari de azot. b) Pe măsura intrării pe rod a pomilor este necesar să se asigure creşterea coroanei, pentru a ocupa întregul spaţiu destinat prin distanţele de plantare, dar şi cu atenţie la dimensiunea fructelor care nu trebuie să fie exagerată. Ca atare dozele de azot trebuie puţin micşorate şi unde este nevoie, aplicate şi îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu. c) Când pomii au atins coronamentul maxim dorit şi se găsesc în plină perioadă de rodire consumul de elemente nutritive creşte foarte mult, iar raportul dintre principalele macroelemente (N.P.K.) este la măr, de exemplu, în general 1: 0,3: 1,2 şi 1: 0,25: 1,5 la prun. Cerinţele faţă de elementele nutritive se schimbă în cursul unui an astfel: a) în perioada de repaus relativ (toamna după căderea frunzelor până primăvara, la umflarea mugurilor) absorbţia elementelor nutritive este în general lentă. În toamnele mai lungi însă are loc o absorbţie a azotului, care la nivelul rădăcinilor formează cu hidraţii de carbon compuşi organici, ce sunt folosiţi după dezmugurire; b) în perioada de vegetaţie: - de la demugurire şi până la legarea fructelor şi începutul creşterii intense a lăstarilor, nutriţia pomilor are loc în principal pe seama substanţelor de rezervă acumulate în organele pomilor în anii precedenţi; - de la începutul creşterii intense a lăstarilor şi până la încetarea creşterii, absorbţia elementelor nutritive are loc cu viteze maxime. Rolul principal în această fenofază îl are nutriţia cu azot. În această fenofază se disting două perioade deosebit de importante în nutriţia cu azot a pomilor: • prima perioadă este la 10-15 zile de la dezmugurire, când o aprovizionare bună cu azot determină apariţia unui număr mai mare de lăstari şi mai mic de rozete; • a doua perioadă este de la încetarea creşterii lăstarilor şi începutul diferenţierii mugurilor de rod; • în fenofază maturării lemnului şi a fructelor, ritmul de absorbţie al azotului scade, devenind practic egal cu cel al fosforului şi potasiului. O particularitate a pomilor fructiferi de care trebuie ţinut seama la întocmirea programelor de aplicare a îngrăşămintelor, este aceea de reutilizare a elementelor nutritive, în special a N.P.K. Atunci când pomii întâlnesc condiţii 181
optime de absorbţie a elementelor nutritive, acestea sunt absorbite în cantităţi mai mari decât este necesar la momentul respectiv şi sunt depozitate în anumite organe (rădăcini, ramuri, trunchi). Atunci când apar deficienţe în nutriţie, aceste elemente sunt luate din organele de rezervă şi folosite acolo unde este nevoie. 10.7.3. Stabilirea necesarului de elemente nutritive în plantaţii Pentru o evaluare cât mai corectă a necesarului de substanţe nutritive a livezilor, şi în scopul aplicării cât mai economice a îngrăşămintelor se folosesc mai multe metode, la care este recomandabil să apeleze pomicultorul: a. Însuşirile fizico-chimice de bază care determină starea de fertilitate potenţială a solului (Fp) Însuşiri fizice. Volumul edafic (Ve); adâncimea profilului de sol (As); textura (Tx); scheletul solului (Ss); regimul hidric (Rh); panta (P). Însuşiri chimice: reacţia solului (pH); salinitatea (S); conţinutul în materie organică (H); capacitatea de schimb cationic (T); gradul de saturare în baze (V): Fp = Ve+As+Ts+Ss+Rh+P+Ph+S+H+T+V Fertilitatea potenţială a solului este determinată de relaţiile de interdependenţă dintre însuşirile fizico-chimice ale solului. b. Starea de vegetaţie a pomilor exprimată prin numărul şi lungimea lăstarilor sau a ramurilor anuale. Orientări deosebit de valoroase asupra stării de aprovizionare a pomilor cu elemente nutritive se pot obţine şi prin observarea atentă a dimensiunii lăstarilor, a producţiei de fructe şi a calităţii acesteia. Astfel la măr pentru soiurile de tip "spur" lungimea medie a lăstarilor de 25-30 cm în condiţiile încărcăturii normale cu fructe a pomilor, indică o stare nutriţională bună a pomilor, iar pentru soiurile ce nu intră în această grupă, pentru a corespunde aceluiaşi scop, lungimea medie de creştere a lăstarilor trebuie să fie de 40-50 cm La pomii tineri lăstarii de prelungire trebuie să atingă 60-80 cm, în condiţiile unei bune aprovizionări cu elemente nutritive. c. Determinarea stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile
182
Conţinutul solului în elemente nutritive este util pentru stabilirea necesităţii şi a normelor de îngrăşăminte organice şi a celor minerale cu fosfor şi potasiu ce trebuiesc aplicate înainte de plantare (fertilizarea de bază) cât şi în perioada de exploatare a livezilor (tab. 10.3). Tabelul nr. 10.3. Valorile orientative ale unor parametri privind starea de aprovizionare a solurilor din livezi cu elemente nutritive (după Il. Isac, 2002) Parametrul analizat Valoarea critică Materia organică %
argilă < 10 % argilă 10-30 % argilă 30 -45 %
2,7 -2,2 2,0 2,3-3,0
P2O5 -ppm
sol acid pH < 6,5 sol neutru sol alcalin
60-80 80-100 100-120
K2O - ppm
argilă < 10 % argilă 10-15 % argilă 15-30 % argilă 30-60 % argilă >70 %
80-100 120 160 200 250
Notă: Sub valorile critice de mai sus trebuie să se aplice îngrăşăminte înainte de plantarea pomilor, odată cu lucrările de pregătire a terenului (desfundarea, arătura adâncă sau groapa de plantare). d. Analiza foliară. Frunza poate constitui, prin compoziţia ei, un indiciu valoros al faptului dacă pomii sunt sau nu bine aprovizionaţi cu elemente nutritive. Probele de frunze se recoltează după încetarea creşterii intensive a lăstarilor şi formarea mugurilor terminali. Pentru condiţiile din România această fenofază are loc pentru sâmburoase în prima jumătate a lunii iulie, iar pentru seminţoase în a doua jumătate a aceleiaşi luni. Rezultatele analizelor privind conţinutul frunzelor în principalele macro şi microelemente primite de la laborator trebuie comparate cu valorile standard care au fost stabilite pentru pomii care au avut o nutriţie corespunzătoare (tabel 10.4.). La interpretarea acestor rezultate trebuie să se ţină seama că valoarea componentelor chimice din frunze este influenţată de numeroşi factori ca vârsta pomilor, încărcătura cu fructe etc. Raportul optim dintre elementele nutritive. În cazul analizei foliare prezintă importanţă nu numai valoarea absolută a concentraţiei unui element nutritiv dar şi raportul în care acest element se găseşte faţă de celelalte elemente. Astfel, la măr, de exemplu, raportul între azot şi potasiu trebuie să fie de 1 -1,5 fiind variabil în funcţie de soi. La soiul Golden deliciosus de 1,25-1,50. pentru specia prun acest 183
raport optim este de 0,8-0,9. Astfel de rapoarte sunt şi între conţinutul de azot şi cel de cupru şi zinc sau între cel de fosfor pe de o parte şi cel de cupru şi zinc pe de altă parte. Tabelul nr. 10.4 Limitele conţinutului elementelor nutritive din frunze în cazul creşterii şi fructificării normale a unor specii pomicole (după Il. Isac, 2002) Elementul
Păr
Piersic
Cais
Cireş
Vişin
N% P% K% Ca% Mg% Mn mg/l kg Femg/1 kg B mg/l kg Zn mg/1 kg Cu mg/1 kg
1,8-2,6 0,12-0,25 1,0-2,0 1,0-3,7 0,25-0,9 20-170 100-800 20-60 20-60 6-25
2,5-3,5 0,15-0,4 1,5-2,5 1,5-2,0 0,25-0,6 20-300 100-200 20-80 15-20 6-15
2,00-2,70 0,17-0,23 2,20-3,0 1,50-2,0 0,40-0,60 25-140 100-200 25-80 30-70 3-20
1,7-3,5 0,16-0,4 1,0-3,0 0,7-3,0 0,4-1,0 20-300 20-250 20-60 15-75 5-25
2,33-3,27 0,23-0,32 1,25-1,92 1,62-2,60 0,49-0,74 44-60 119-2-3 38-54 20-50 8-28
10.7.4. Bazele tehnologice ale nutriţiei Consumul de elemente nutritive Pomii fiind specii perene extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive, din care numai o mică parte revin în sol în urma căderii frunzelor, florilor şi fructelor (V. Cireaşă, 1992). Consumul specific (Csp) de biominerale este dat de cantitatea din elementul respectiv (N, P, K, Ca, Mg, etc.) ce se extrage din sol, pentru a se obţine o tonă de fructe (D. Davidescu, 1992). Pe lângă consumul specific trebuie luate în considerare şi cantităţile ce se îndepărtează anual prin tăieri, cât şi cu necesarul pentru creşterile anuale, care reprezintă, faţă de consumul specific pentru fructe, o sporire cu 200-300 % pentru azot, cu 30 % pentru fosfor şi cu 100-200 % pentru potasiu. Analizând consumul pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, s-a constatat că prunul, caisul şi piersicul înregistrează cele mai mari valori ale consumului de azot (3,5 kg/t), cireşul de fosfor (1,5 kg/t), iar potasiul, cu excepţia mărului şi părului (3 kg /t), este constant la speciile sâmburoase (5,5 kg/t). Consumul specific pe tona de fructe, inclusiv frunzele şi lemnul tăiat, este redat în tabelul 10.5. Consumul de elemente nutritive mai este influenţat şi de densitatea plantaţiei, vârsta acesteia etc. Astfel, o livadă clasică de măr în anul cinci de la
184
plantare extrage de pe un hectar 210 kg substanţe nutritive, una intensivă 590 kg, iar una superintensivă 1459 kg. După 10 ani aceste consumuri cresc de cca 4-5 ori Arbuştii fructiferi extrag anual din sol cca 3 kg azot, 25-51 kg fosfor, 34123 kg potasiu. Raportul dintre elementele nutritive consumate de către arbuşti este următorul: la coacăzul roşu-2,2/1/1,6 (N/P/K), iar la agriş-1,9/1/3 (N/P/K) (după Modoran, 1967). Tabelul 10.5. Consumul specific al principalelor elemente nutritive (după D. Davidescu, 1992) Azot Fosfor Potasiu Specia (kg) (kg) (kg) Prun
3,5
1,05
5,5
Piersic
3,5
1,0
5,5
Cais
3,5
1,0
5,5
Cireş
3,0
1,5
5,5
Păr
2,4
0,75
3,3
Măr
2,3
0,65
3,0
10.7.5. Tipuri de îngrăşăminte, epoci şi tehnici de administrare Toate acestea se adaptează în funcţie de: panta terenului, vârsta plantaţiei, densitatea, tipul de sol, fenofaza în care se află pomii, scopul urmărit etc. Îngrăşămintele organice. Folosirea îngrăşămintelor organice în livezi este cea mai veche metodă de fertilizare. Importanţa acestor îngrăşăminte este deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului, atât prin aportul de humus, cât şi prin elementele fertilizante. În prezent, noţiunea de îngrăşăminte organice are un sens mult mai larg, şi ea cuprinde, pe lângă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi şi materia organică rezultată din frunzele căzute, a ramurilor tăiate şi tocate, a masei verzi provenite de la cosirea intervalelor înierbate etc. Principalele îngrăşăminte organice folosite în prezent în pomicultură sunt: - gunoiul de grajd; - gunoiul de păsări; - mustul de gunoi de grajd; - îngrăşămintele verzi.
185
Aceste îngrăşăminte prezintă o deosebită importanţă deoarece, pe lângă calităţile prezentate anterior mai contribuie şi la obţinerea de producţii mari şi cu calităţi superioare. Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte organice, care foarte mult timp a constituit singurul îngrăşământ aplicat în plantaţiile pomicole. Pe lângă numeroasele substanţe nutritive pe care le conţine, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea pentru apă, puterea de reţinere a acestuia şi reduce aciditatea din sol. Acesta este de neînlocuit la pregătirea terenului, în special în cazul solurilor podzolice sau nisipoase, slab aprovizionate în humus sau a celor la care s-au aplicat lucrări de nivelare mai profunde. Normele recomandate pentru a fi încorporate în sol odată cu pregătirea terenului sunt : 60-80 t/ha pe toată suprafaţa sau 20-25 kg/pom, respectiv, 20-30 t/ha în benzi. În perioada de exploatare a plantaţiilor se recomandă aplicarea unei doze de 40-50 t/ha la 3-4 ani. Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna. Adâncimea de încorporare se stabileşte în funcţie de tipul de sol şi de sistemul radicular (în general 15 -20 cm la pomi şi 10-15 cm la arbuşti). Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă în pomicultură, foarte bogat în elemente nutritive sub forme uşor asimilabile. Acest îngrăşământ se aplică după o prealabilă fermentare sau compostare cu paie sau alte materii organice, în doze de 15 – 20 t/ha odată la 2 ani, toamna. Mustul de gunoi se foloseşte fie compostat cu paie, frunziş, turbă, fie în stare lichidă, diluat 1/4 sau 1/7 cu apă. Se aplică toamna sau în timpul perioadei de vegetaţie (lichid). În lipsa gunoiului de grajd, se pot folosi cu succes îngrăşămintele organice şi de alte provenienţe. Rezultate bune s-au obţinut în cazul folosirii pământului turbos şi a unor turbo-composturi, administrate la groapa de plantare în cantitate de 80 -100 kg, în cazul livezilor extensive şi de 70-80 t/ha în cazul livezilor intensive de măr, înfiinţate pe nisipurile din nord-vestul ţării (A. Lazăr, 1973). Folosirea nămolurilor provenite de la staţiile de epurare a apelor menajere, compostate cu turbă sau paie, a dat bune rezultate în fertilizarea plantaţiilor de arbuşti fructiferi (M. Botez, 1977). 186
Îngrăşămintele verzi. Plantele folosite ca îngrăşăminte verzi, prin cantităţile mari de masă verde şi rădăcini, 20-45 t/ha, aduc materie organică în sol egală cu 8-12 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi provin din materie organică intermediară utilă în plantaţii, dar care nu ajung la humificare, decât dacă plantele sunt lignificate şi introduse la mare adâncime (A. Negrilă, 1980). O rezervă însemnată de azot organic este oferită de arbustul fructifer Hippöphae rhamnoides (Cătina albă), aşa cum reiese din cercetările catedrei de pomicultură a Universităţii Agronomice Iaşi. (V. Cireaşă, 1995). 10.7.6. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale Îngrăşăminte cu azot Aproximativ 98% din azotul total din sol se găseşte sub forma organică. Pomii nu pot însă absorbi azotul decât sub forme minerale de nitraţi şi săruri de amoniu. De aceea azotul din materia organică pentru a deveni accesibil rădăcinilor pomilor trebuie să fie mineralizat sub influenţa microorganismelor (descompus). Cantităţile de azot ce se pot mineraliza în sol depind deci de conţinutul total de materie organică a solului şi de viteza de mineralizare. În tabelul 10.6. se prezintă dozele orientative de îngrăşăminte cu azot ce se pot folosi în plantaţiile pomicole, în funcţie de indicele de azot, conţinutul de argilă şi potenţialul de producţie al livezii. Pentru o fertilizare cât mai raţională, la aplicarea dozelor din tabelul 10.6. trebuie luaţi în analiză pe cât posibil şi alţi factori ca: •
portaltoiul folosit - la portaltoii de vigoare mijlocie şi mică faţă de
portaltoii viguroşi, dozele de azot se reduc; această reducere se realizează cu atât mai mult cu cât solul este mai fertil •
soiul - la soiurile cu o creştere viguroasă dozele de azot se vor micşora,
pentru a limita creşterea vegetativă. •
sistemul de întreţinere a solului. În cazul întreţinerii intervalului dintre
rânduri ca ogor negru, faţă de sistemul înierbat, dozele de azot se reduc cu 4050%. În general: - la plantarea pomilor se administrează 15-20 kg gunoi bine fermentat sau 8-10 kg mraniţă care se amestecă cât mai bine cu pământul cu care se umple groapa. În primul an de viaţă al pomilor, când lăstarii acestora au 8-12 cm lungime se aplică împrejurul fiecărui pom 15-20 g N substanţă activă. Acesta se 187
încorporează în sol printr-o lucrare superficială; - până la intrarea pe rod a pomilor, anual, se administrează 4 kg gunoi şi 46 g N substanţă activă per m2 de proiecţie a coroanei pomilor; • Forme de îngrăşământ cu azot Azotatul de amoniu - (NO3NH4) - 33% substanţă activă Avantaje: conţine azotul atât sub formă nitrică cât şi amoniacală; este foarte solubil şi se mişcă rapid în sol imediat după aplicare (în special nitraţii). Dezavantaje: prezintă un potenţial ridicat de pierdere prin spălare din sol în special pe solurile nisipoase din regiunile umede; acidifică solul mai puternic decât ureea sau nitrocalcarul. Ureea Avantaje: pe tona de produs are cel mai ridicat conţinut de azot (417 kg); necesită condiţii mai puţin pretenţioase pentru manipulare şi depozitare. Dezavantaje: pierderi mari prin volatizarea azotului, de până la 30%, când îngrăşământul este aplicat la suprafaţa solurilor umede şi calde; speciile sâmburoase prezintă o sensibilitate la uree, datorită conţinutului de biuret din compoziţia acesteia. Ţinând cont de efectele îngrăşămintelor cu azot asupra acidifierii solului, se recomandă ca pe solurile cu un pH mai mic de 5,5, să se folosească în primul rând ureea şi nitrocalcarul. Pe solurile slab acide şi neutre în alegerea felului de îngrăşământ cu azot se va ţine seama de celelalte avantaje şi dezavantaje menţionate mai sus. Tabelul nr. 10.6. Dozele orientative de îngrăşăminte cu azot, ce se folosesc în plantaţiile pomicole pe rod, situate pe terenuri cu indicele azot mai mic de 1,5 (după Il. Isac, 2002) Potenţialul de pH Sub 5,5 Peste 5,5 Producţie t/ha Argilă % Peste 35 20-35 Sub 20 Peste 35 20-35 Sub 20 În plantaţii clasice şi intensive, pe teren mecanizabil (kg N/ha) 10-20 80 80 80 100 15-20 80 80 80 100 20-25 90 90 80 110 25-30 90 90 80 120 Peste 30 100 90 80 120 În plantaţii clasice, pe teren nemecanizabil (g N/m2)
100 100 100 120 120
80 90 90 110 110
5,5-7,5
25
25
25
30
25
20
7,5-10,0 10,0-12,5 10,0-12,5
30 40 50
3 35 40
25 25 30
40 50 60
30 40 50
30 35 40
188
Îngrăşăminte cu fosfor (Superfosfatul 18-20% P2O5) În condiţiile din ţara noastră, prin aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor, sporuri de producţie mai mari de 5-6% s-au înregistrat numai pe solurile cu un conţinut de fosfor mobil mai mic de 22-26 mg/kg sol. Pe astfel de soluri în plantaţiile pe rod se aplică între 80-100 kg P2O5/ha. Ţinând seama de faptul că circulaţia fosforului pe profil este foarte înceată, aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor în doza de 150-300 kg P2O5/ha să se realizeze o dată cu lucrările de pregătire profundă a terenului. Pe terenurile nedesfundate se va aplica la fiecare groapă 110-150 g P2O5. îngrăşământul fosfatic, de regulă, sub formă de superfosfat, care se va amesteca cu pământul scos din groapa de plantare. Aplicarea înainte sau la plantarea pomilor a îngrăşămintelor fosfatice este recomandabilă, deoarece mai târziu, introducerea în adâncime a acestora ar duce la distrugerea unui număr mare de rădăcini. Îngrăşămintele cu potasiu (Sarea potasică 35 - 40% K2O) Pe solurile cu un conţinut de potasiu mai mic de 210 mg/kg sol este necesar, ca cel puţin cantitatea de K2O îndepărtată cu recolta să fie aplicată anual prin fertilizare. Astfel la pregătirea terenului prin desfundare se vor aplica între 200-300 kg K2O/ha. În această situaţie la plantarea pomilor se vor mai aplica 70-100 g K2O la fiecare groapă. La pomii ce se plantează pe teren nedesfundat şi deci acolo unde nu se realizează o fertilizare de bază cu potasiu pe toată suprafaţa, la groapa de plantare se vor aplica 150-200 g K2O. Ca şi în cazul fosforului, se recomandă ca pe solurile menţionate să se aplice îngrăşăminte cu potasiu, odată cu lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi minerale trebuie luate în considerare şi costurile acestora. În unele situaţii, în special, pentru aceia care posedă îngrăşăminte organice, folosirea acestora este mult mai avantajoasă. Nutriţia cu magneziu Solurile din ţara noastră cultivate cu pomi, sunt în general bine aprovizionate cu magneziu, faţă de cantităţile relativ mici care sunt extrase de o livadă de pomi pe rod în timpul unui an (22-27 kg/ha Mg). Probleme deosebite apar pe solurile acide, puternic debazificate. Pe astfel de soluri se recomandă aplicarea, o dată cu lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării, a amendamentelor dolomitice. 189
Nutriţia cu bor Lipsa borului se înregistrează în special pe solurile nisipoase, pe cele din luncile râurilor unde textura este mai grosieră, dar şi pe solurile podzolice umede şi reci, unde accesibilitatea sa scade odată cu creşterea conţinutului de argilă. Se consideră că borul este deficitar, când valoarea conţinutului său în frunze este mai mică de 20 mg/kg, sau de 10 mg/kg de fructe în cazul mărului şi 20 mg/kg fructe în cazul prunului. Corectarea carenţelor de bor se realizează prin reducerea dozelor de îngrăşăminte cu azot şi potasiu şi aplicarea stropirilor foliare cu acid boric în concentraţie de 0,1 %. De asemenea, în practică îngrăşămintele minerale se găsesc sub formă complexată (NPK) iar câteodată conţin şi microelemente. Ţinând seama de faptul că sporuri evidente ale producţiei de fructe prin aplicarea de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu se obţin în cazuri cu totul speciale, este bine ca pomicultorul să aleagă forma de îngrăşământ mineral cea mai corespunătoare economic.
10.7.7. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor Îngrăşămintele organice şi cele minerale cu fosfor şi potasiu se aplică de regulă toamna după recoltare, fiind încorporate cât mai adânc posibil în sol. Îngrăşămintele cu azot se vor administra 1/3 toamna şi 2/3 primăvara, de preferat în două reprize (primul moment primăvara devreme şi al doilea imediat după legarea fructelor).
10.7.8. Metodele şi locul de aplicare al îngrăşămintelor • Aplicarea la sol - îngrăşămintele cu azot care sunt uşor solubile trebuie aplicate de-a lungul rândului de pomi pe banda lucrată sau erbicidată, unde se găsesc majoritatea rădăcinilor active. - îngrăşămintele organice cât şi cele cu fosfor şi potasiu în livezile tinere (până în anul 3-4 de rodire a pomilor) se vor împrăştia de regulă sub proiecţia coroanei pomilor. - Datorită mobilităţii reduse a fosforului şi potasiului, concentrarea acestora prin aplicarea în benzi late de 1,0-1,2 m dispuse de o parte şi de alta a rândului de pomi şi între coroanele pomilor pe rând, măreşte conţinutul de potasiu din frunzele pomilor, 190
comparativ cu aplicarea pe întreaga suprafaţă, în special, pe solurile cu permeabilitatea mai mică. - în cazul pomilor răzleţi de pe terenurile cu pante mari, administrarea îngrăşămintelor se va realiza pe suprafaţa lucrată din jurul pomilor, care trebuie să fie egală cu proiecţia coroanei şi nu mai mică de 7 m2. • Aplicarea odată cu apa de irigare localizată (fertrigare) Constă în dizolvarea anticipată a îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor, potasiu etc. şi administrarea lor fracţionată o dată cu apa de irigare prin picurare sau microaspersiune. Avantaje: folosirea economică a apei şi îngrăşămintelor; dacă este bine condusă nu se produce spălarea elementelor nutritive sub zona de răspândire a rădăcinilor; determină o creştere mult mai uniformă a pomilor; o creştere mai puternică a lăstarilor şi o diferenţiere mult mai mare a mugurilor floriferi. Deoarece, irigarea prin picurare sau microaspersiune se practică încă foarte puţin, în prezent, în pomicultura românească, se recomandă în special în zonele şi anii secetoşi în exploataţiile cu număr redus de pomi ca aplicarea îngrăşămintelor să se realizeze odată cu udarea pomilor. În acest caz, normele de apă aplicate trebuie să umecteze o parte cât mai mare a volumului de sol explorat de rădăcini (până la 25-35 cm). • Aplicare pe cale foliară Constă în aplicarea prin stropirea pe frunze, în diferite fenofaze de vegetaţie, a unor îngrăşăminte simple sau complexe care, pe lângă o serie de elemente nutritive, pot conţine şi unele substanţe organice cu rol de stimulare a proceselor metabolice. Prin această metodă de aplicare a îngrăşămintelor nu se înlocuieşte aplicarea acestora pe sol şi prin apa de irigare, ci se completează nevoia de elemente nutritive mult mai rapid, pentru a satisface cerinţele pomilor în anumite fenofaze specifice. Avantaje: •
Prevenirea unei stări negative de vegetaţie
•
Sporirea randamentului fotosintezei (Mn. Zn, Mo)
•
Necesitatea aplicării unor fertilizanţi foliari toamna târziu, pentru rezerva pomului;
•
Aplicarea concomitentă cu tratamentele fitosanitare;
•
Ameliorarea aspectului comercial (culoare, aroma, textură, densitate);
•
Sporirea rezistenţei plantelor la atacul de boli şi dăunători;
•
Reducerea pierderilor
de apă prin 191
transpiraţie
în
cazul aplicării
îngrăşămintelor foliare complexe, care au în compoziţie CaCl2; •
Creşterea capacităţii de păstrare în cazul aplicării îngrăşămintelor foliare complexe care au în compoziţie CaCl2;
•
Reducerea apariţiei bitter pit-ului la mere;
•
Reducerea riscului de poluare a mediului ambiant, Pentru
aplicarea
îngrăşămintelor
foliare
trebuie
ţinut
seama
de
instrucţiunile ce le însoţesc, emise de producător. Rezultatele mai bune se înregistrează prin aplicarea lor în perioadele cu temperaturi moderate, când absorbţia frunzelor este maximă (dimineaţa devreme, după amiază, în zilele noroase dar fără pericol de a ploua în următoarele 24 de ore din momentul aplicării). Astfel de produse se găsesc în ţara noastră într-o gamă largă, atât din import cât şi din producţia indigenă, fiind necesară solicitarea consultanţei pentru aplicare de la instituţii şi persoane specializate. Sortimente de îngrăşăminte foliare: Autohtone: F411; F141; F231; F011 – Combinatul Chimic Craiova Folifag – Combinatul Chimic Făgăraş; Polimet -Combinatul Chimic Făgăraş, Folamin 411; Folamin 1-2-3, -Combinatul Chimic Craiova Îngrăşămintecomplexe foliare de tip CL-AAU-antisecetă, -ICPA Bucureşti Străine: Penasoil – îngrăşămât organo-mineral cu stimulatori de creştere; Plant Power 2003 –îngrăşământ foliar cu microelemente. Nutrileaf 20-20-20, Caltox; Cropmax; Stimusoil Stimucrop 10-10-10; 15-3-3; 3-18-18; 9-18-9.
192
10.8. Irigarea plantaţiilor pomicole Apa ca factor de vegetaţie, deţine un rol de primă importanţă în viaţa pomilor: participă ca element de bază la sinteza tuturor substanţelor organice din care sunt formate ţesuturile pomilor; este solventul ionilor minerali al diverselor combinaţii organice; mediul de dispersie al macromoleculelor; mediul reacţiilor biochimice; vehiculează elementele de nutriţie în sol, din sol în plantă şi în interiorul plantei; reglează temperatura la nivelul ţesuturilor plantei. Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi fructificare este necesar ca pomilor să li se asigure în permanenţă apă, în cantitate suficientă, diferenţiat, în funcţie de cerinţele fiecărei specii, soi, portaltoi şi a fazei de vegetaţie în care se găsesc. De menţionat, că portaltoii vegetativi de vigoare mică, folosiţi în ultimul timp pentru livezile de mare densitate, manifestă o rezistenţă mai redusă la secetă, în comparaţie cu portaltoii viguroşi care explorează un volum mare de sol. În zonele climatice, unde regimul precipitaţiilor nu poate asigura menţinerea unui nivel optim de umiditate în sol, irigarea devine o măsură agrotehnică indispensabilă, menită să asigure obţinerea de recolte mari de fructe, constante şi de calitate superioară. Aportul suplimentar de apă trebuie realizat în strictă concordanţă cu necesităţile pomilor, excesul de udări putând avea rezultate contrare celor urmărite, atât asupra proceselor de creştere şi fructificare, dar mai ales, asupra însuşirilor naturale ale solului. Apa administrată în exces transportă în profunzime, irecuperabil, cantităţi însemnate de substanţe nutritive, contribuie la degradarea solurilor, mai ales a celor cu pânză freatică apropiată de suprafaţă. 10.8.1. Noţiuni folosite in tehnica irigaţiei Norme de udare. Prin norma de udare se înţelege cantitatea de apă exprimată în m3/ha, folosită la o singură udare, care umezeşte stratul de sol pe întreaga adâncime de răspândire a masei principale de rădăcini active. Norme de irigaţie. Constituie suma normelor de udare, exprimată în m3/ha, care se aplică într-o plantaţie în cursul unui an agricol. Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă eliminată prin transpiraţie, pentru producerea unei unităţi de biomasă uscată. Valorile coeficientului economic de transpiraţie variază de la o specie la alta şi de la soi la soi, având valori cuprinse între 170-229 unităţi de apa la măr (Sitt P. G., Popov, 193
citat de A. Negrilă şi colab. 1982), care pot să ajungă la unele specii până la 800 unităţi de apă. Apa higroscopică este formată din pelicule foarte subţiri reţinute la suprafaţa particulelor solului cu forţe care depăşesc 100 de atmosfere. Forţa de reţinere a apei de către sol este cu atât mai mare, cu cât solul este mai uscat. Forţa de sucţiune este puterea de absorbţie a apei de rădăcini şi care nu depăşeşte de obicei 10-14 atm. Rezultă că în toate cazurile apa care este reţinută în sol cu forţe superioare celei de sucţiune a rădăcinilor, nu poate fi utilizată de către pomi. Apa gravitaţională este apa din solurile saturate cu apă, care se scurge în profunzime, atrasă de forţa gravitaţiei. Această apă nu este reţinută cu nici o forţă de către sol. Apa capilară este apa din spaţiile mici ale solului, reţinută cu forţe de capilaritate, care sunt slabe, de obicei sub 1-1,5 atmosfere şi poate fi absorbită de către pomi. Capacitatea de câmp pentru apă a solului (C) este reprezentată de cantitatea maximă de apă suspendată, care poate fi reţinută de sol după saturarea cu apă a acestuia şi după scurgerea celei mai mari părţi din apa gravitaţională. Valorile capacităţii de câmp sunt variabile, în funcţie de textura şi structura solului. În condiţiile din ţara noastră capacitatea de câmp pentru apă a solului până la 1,5 m adâncime are valori cuprinse între 22 şi 30% din greutatea solului uscat. Pe solurile nisipoase aceasta scade la 6-10 % din greutatea solului uscat. Coeficientul de ofilire (veştejire) (CO) reprezintă cantitatea limită de apă din sol, la care are loc fenomenul ireversibil de ofilire a plantelor, chiar dacă sunt puse într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. Valorile coeficientului de ofilire sunt diferite în funcţie de tipul de sol şi anume: solurile nisipoase 2,6 (2,6 g apă la 100 g sol) ; solurile argilo-nisipoase 9,7 ;. solurile argiloase 16,2. Greutatea volumetrică (Gv) este reprezentată ele raportul dintre greutatea unei cantităţi de sol uscat şi volumul său în structură naturală, fiind influenţată de structură, textură precum şi de gradul de afânare a solului. Acest raport are valori curpinse de la 1,26 pe cernoziomuri luto-nisipoase, lutoase, până la 1,44 pe soluri brun-roşcate de pădure; luto-argiloase. Grosimea stratului de sol umezit prin irigaţie constituie adâncimea până la care este necesar să pătrundă apa administrată prin udare şi care corespunde zonei de răspândire a masei principale de rădăcini active, la pomi între 0,75-1,20 m. 194
Intervalul umidităţii active este intervalul cuprins între capacitatea de câmp pentru apă a solului şi coeficientul de ofilire. Accesibilitatea apei nu este aceeaşi în cuprinsul întregului interval. Intervalul umidităţii optime este o parte din intervalul umidităţii active, care are ca limită inferioară plafonul minim al umidităţii solului, iar ca limită superioară capacitatea de câmp pentru apă a solului. Evapotranspiraţia potenţială sau consumul total de apă reprezintă cantitatea de apă ce se pierde din sol prin evaporare de la suprafaţa solului (pierdere neproductivă) cât şi prin transpiraţie (consum productiv) de pe o suprafaţă ocupată cu o anumită cultură. Urmărirea în dinamică a evapotranspiraţiei este necesară, pentru a stabili momentele optime de suplimentare a cantităţilor de apă prin udări. Momentele respective, corespund plafonului minim în care aplicarea irigării are eficienţă maximă şi sunt specifice fiecărei specii cultivate, în condiţii date de climă şi sol Consumul zilnic de apă este influenţat de condiţiile ecologice, fenofaza de vegetaţie, specie, soi, portaltoi etc. Acest consum variază de la 4 la 7mm. Evaluarea cantităţii de apă din sol se poate realiza prin metode clasice (uscare în etuvă şi calculul conţinutului de apă) sau expeditive, (tensiometre, umidometre, evaporimetre etc.). 10.8.2. Stabilirea momentului şi a volumului de apă pentru irigarea pomilor. Conţinutul de apă trebuie să fie menţinut în plantaţiile pomicole în cadrul intervalului de umiditate activă (I.U.A.), care este cuprins între capacitatea de câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire. Pentru a aprecia plafonul minim de umiditate, deci momentul de intervenţie prin irigare, ne putem folosi de capacitatea de câmp pentru apă, sau de intervalul umidităţii active (I.U.A.), în primul caz se consideră că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80 % din capacitatea de câmp pentru apă care, spre exemplu, este optimă pentru cultura mărului. Stabilirea momentului optim de intervenţie prin irigare, în funcţie de fenofaza în care se găsesc pomii. La speciile pomaceae, intervenţiile se impun: •
primăvara timpuriu înainte de înflorire în cazul lipsei de precipitaţii;
•
după legarea fructelor;
•
înperioada creşterii fructelor; 195
•
toamna, o udare de aprovizionare funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. La speciile sâmburoase:
•
primăvara cu o săptămână înainte de înflorit;
•
în perioada lemnificării sâmburilor;
•
după strângerea recoltelor. În general, numărul udărilor este de 4-6 iar normele de udare de 400-600
m3/ha pentru plantaţiile tinere şi respectiv 500-800 m3/ha la plantaţiile pe rod. 10.8.3. Stabilirea normelor de udare şi irigare Norma de udare poate fi calculată după relaţia: m = 100 . H . Gv (C-p) în care: m = norma de udare; H = grosimea stratului de sol umezit prin irigare (m); Gv –greutatea volumetrică; C = capacitatea de câmp pentru apă (%); p = rezerva de apă existentă în sol înaintea udării (%). La norma de udare stabilită se adaugă 10 % pierderi care intervin în timpul udării. Norma de irigare constituie suma normelor de udare şi reprezintă cantitatea totală de apă exprimată în m3/ha/an. Pentru calculul normei de irigare se poate folosi relaţia: M = Σ(e +t) + Rf-Ri-Pv, în care: Σ(e + t) = consumul total de apă reprezentat prin suma pierderilor prin evaporare (e) şi transpiraţie (t) în timpul perioadei de vegetaţie; Rf = rezerva finală a apei din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie; Ri = rezerva inţială a apei din sol; Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie. Pentru zona de N-E a Moldovei, cercetările au demonstrat că norma de 1500 3
m apă/ha aplicată în trei udări prin aspersiune, a dat cele mai bune rezultate în cultura mărului (G. Grădinariu, 1994). 10.8.4. Metode de irigare utilizate în pomicultură În pomicultură se folosesc mai multe metode de irigare şi anume: prin brazde, bazine individuale, prin aspersiune, prin picurare şi prin conducte subterane. 196
Irigarea prin brazde. Utilizarea acestei metode este legată de mai mulţi factori între care microrelieful, panta terenului (0,25-4%), permeabilitatea solului şi mărimea normei de udare. în funcţie de factorii respectivi se ia decizia dacă se poate folosi udarea prin brazde, iar în caz afirmativ se stabilesc elementele tehnice specifice: debitul brazdei, distanţa dintre brazde, lungimea brazdei, durata udării. Pentru folosirea udării prin brazde terenul trebuie cât mai bine nivelat pentru a asigura brazde uniforme şi cu panta continuă. Lungimea brazdelor depinde de textura solului; pe soluri uşoare sunt mai scurte de 100 m, iar pe soluri grele de 120-200 m. Distanţa dintre brazde. În livezile tinere este suficient să se efectueze câte o singură brazdă, de fiecare parte a rândului de pomi, la 0,8 -1,0 m distanţă pe rând. În plantaţiile pe rod, în care rădăcinile se răspândesc pe întreg intervalul, se trasează mai multe brazde şi anume: pe solurile argiloase, grele, la 0,8 - 1,0 m una de alta, pe cele mijlocii la 0,6-0,8 m, iar pe cele uşoare la 0,4-0,6 m şi la 1,5 m distanţă de rândul de pomi. După infiltrarea apei în sol şi zvântarea terenului, se execută o lucrare cu discul sau cultivatorul cu acest prilej se astupă brazdele (cu excepţia terenurilor înţelenite). Aducerea apei de la rigola de udare la pomi se mai poate face, în afară de brazde, şi prin alte procedee de udare cum sunt: farfurii sau cupe, brazde inelare în jurul pomilor şi udarea prin inundare, procese practice nefolosite în tehnologiile moderne. Irigarea prin aspersiune. La această metodă apa este distribuită în plantaţii asemănător ploii naturale, folosind instalaţii şi dispozitive care funcţionează sub presiune. Această metodă poate fi aplicată pe orice fel de teren, inclusiv pe cele în pantă şi cu relieful frământat. La udarea prin aspersiune este necesară calcularea raţională a intensităţii ploii care se realizează, exprimată de obicei în mm/ha/oră; uniformitatea ploii cât şi mărimea picăturilor sunt, de asemenea, elemente de care depinde viteza de infiltraţie, evitarea băltirilor şi a scurgerilor, cu deosebire pe terenurile în pantă. În plantaţiile intensive şi superintensive, sub formă de garduri fructifere, aspersoarele sunt prevăzute cu prelungitoare pentru distribuţia apei deasupra coroanelor pomilor. La pomii cu talie înaltă dimpotrivă, jetul de apă se proiectează sub nivelul coroanelor, pentru a evita lovirea directă cu apă sub presiune. 197
Instalaţiile de aspersiune sunt fixe, în care caz, aripa de ploaie se cuplează la hidrant şi rămâne permanent în aceeaşi poziţie, fără a se mai muta. La plantaţiile pe spalier, aripile de ploaie se montează pe stâlpii de susţinere şi nu ridică probleme la mecanizarea lucrărilor. În afară de reducerea substanţială a forţei de muncă folosită la udat, instalaţia fixă în pomicultură dă posibilitatea de combatere a efectelor negative a îngheţurilor şi chiar pentru aplicarea tratamentelor de combatere a bolilor şi insectelor şi la fertilizarea foliară. Udarea localizată. Se caracterizează prin aceea că distribuţia apei la pomi se face numai în zonele de maxim consum şi nu pe toată suprafaţa cum se realizează în cazul metodelor de udare clasice. Metoda are mai multe variante între care mai folosite sunt: Irigarea prin picurare constă în umezirea locală a zonei de sol în care sunt extinse majoritatea rădăcinilor active ale pomilor, prin administrarea lentă a apei în această zonă, în raport cu cerinţele fiziologice ale pomilor. Metoda se extinde rapid datorită următoarele avantaje: •
economie de apă datorită reducerii pierderilor prin evaporaţie şi a umectării parţiale a terenului din plantaţii (normele de irigare se reduc cu 20-50%);
•
permite circulaţia permanentă în livadă, pentru celelalte lucrări tehnologice deoarece intervalele nu sunt umezite;
•
economie de forţă de muncă datorită posibilităţilor de automatizare a udării;
•
consum redus de energie;
•
posibilitatea de a se putea iriga terenuri cu orice fel de relief şi pante şi de a folosi instalaţia pentru fertilizare. Conductele de udare se amplasează de-a lungul rândurilor de pomi fixându- se,
în funcţie de sistem, la nivelul solului, la diferite înălţimi pe trunchiul pomilor şi spalieri, sau pe sârma de jos a spalierului (fig. 10.36). Irigarea (localizată) prin rampe perforate. Elementul activ al instalaţiei îl constituie conducta de udare confecţionată din polietilenă perforată (orificii cu diametre crescânde de la l,6 mm la 2,5 mm, pentru a se evita pierderile de presiune pentru ieşirea apei). Conductele de udare se amplasează de-a lungul rândurilor de pomi, suspendate la 30-40 cm de la suprafaţa solului, cu caracter permanent şi repartizează apa de irigat în rigole special amenajate întrerupte din loc în loc de diguleţe din pământ. 198
Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor, printr-o reţea fixă de tuburi de ceramică sau material plastic plasate la 50-60 cm. adâncime şi perforate. Metoda are multe avantaje; se evită pierderile prin evaporare; nu sunt stânjenite lucrările de întreţinere; se creează un regim favorabil în jurul rădăcinilor etc, dar şi dezavantaje: cost ridicat al materialelor; înfundarea orificiilor perforate etc. Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, sa ajuns la concluzia, că în irigarea pomicolă criteriul fundamental presupune, aplicarea de udări frecvente, cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular. Aceste regimuri sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat.
Fig. 10.36 Irigarea prin picurare în plantaţie intensivă. (după M. Luca şi colab., 1987) 1 –picurător; 2 –pom; 3 –bulb de umectare; 4 – conductă de udare; 5 – conductă de distribuţie; 6 –stâlp spalier
Ca urmare, este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice. Aplicarea la scară tot mai largă a tehnicilor care permit o dozare tot mai precisă a
necesarului de
apă, determină orientarea
spre
administrarea
îngrăşămintelor concomitent cu irigarea. Punerea în aplicare a acestei metode destul de costisitoare este recomandabilă doar în condiţii pedologice dificile (G. Grădinariu, 1994). 199
10.9. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile pomicole. Condiţiile edafice şi climatice deosebit de favorabile pentru vegetaţia pomilor şi arbuştilor fructiferi, întrunite pe teritoriul ţării noastre, sunt în acelaşi timp, prielnice pentru dezvoltarea unui mare număr de boli şi dăunători, care produc pagube importante culturilor pomicole. Se estimează daune pe ansamblul sectorului pomicol între 5 şi 20 % sub aspect cantitativ şi de 15-40 % din punct de vedere calitativ. Bolile şi dăunătorii atacă pomii şi arbuştii fructiferi pe toată perioada de vegetaţie, în diferite stadii de evoluţie, atacul manifestându-se pe muguri, frunze, lăstari, flori, fructe, ramuri. Atacul poate fi parţial sau total cu intensităţi variabile de la un an la altul şi de la o zonă la alta funcţie de condiţiile ecologice specifice şi de densitatea dăunătorului respectiv. Cunoaşterea permanentă a stării fitosanitare a culturilor pomicole, urmărirea în dinamică a biologiei agenţilor patogeni şi a dăunătorilor în strânsă corelaţie cu fenologia pomilor şi factorii climatici constituie o condiţie esenţială pentru stabilirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a atacului, pentru diminuarea sau chiar eliminarea pagubelor. Sunt frecvente cazurile când producţia de fructe este diminuată, uneori chiar compromisă, datorită neaplicării măsurilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. Efectele negative se răsfrâng nu numai asupra cantităţii şi calităţii fructelor din anul respectiv, cât şi asupra sănătăţii în ansamblu a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Pentru a diminua pagubele pe care le provoacă bolile şi dăunătorii în plantaţiile pomicole se impune aplicarea unor măsuri de protecţie grupate astfel: - măsuri de igienă culturală; - măsuri agrotehnice; - măsuri biologice; - măsuri chimice; - metode integrate.
200
10.10. Recoltarea fructelor Această operaţie tehnologică are o importanţă deosebită pentru faptul că poate influenţa hotărâtor calitatea, valoarea comercială şi durata de păstrare a fructelor. Specific recoltării este volumul mare de lucrări ce trebuie executat într-un timp relativ scurt. La majoritatea speciilor, lucrările aferente recoltării reprezintă circa 30-70% din necesarul anual de forţă de muncă pentru specia respectivă, ajungând în unele cazuri (de exemplu la zmeur, cireş, vişin) până la 75-90%. Multitudinea speciilor şi soiurilor existente fac ca recoltarea fructelor în perioadele optime, în funcţie de destinaţia producţiei, să fie un proces tehnologic complex ce hotărăşte, în final, însăşi eficienţa culturii, iar reuşita acesteia depinde de măsurile premergătoare recoltării şi anume: Evaluarea producţiei de fructe. Se efectuează în mai multe etape fenologice: toamna, după căderea frunzelor; primăvara, în timpul înfloritului; după căderea fiziologică a fructelor şi la începutul intrării în pârgă a fructelor. - toamna, după căderea frunzelor, se face prima apreciere asupra încărcăturii cu muguri de rod, pentru stabilirea conduitei tăierilor, în vederea realizării unui echilibru optim între creştere şi rodire; -primăvara, o primă evaluare se face în timpul înfloritului; stabilindu-se totodată, la unele specii şi lucrările de rărire; -după căderea fiziologică a fructelor se face o a II a evaluare de primăvară a producţiei, în special la speciile cireş, vişin, cais, piersic; -la începutul intrării în pârgă a fructelor se face ultima evaluare, care va reflecta cel mai concludent producţia reală. Tot acum se va stabili şi destinaţia producţiei de fructe funcţie de calitatea acesteia. Organizarea recoltării fructelor se face în funcţie de evaluările făcute, având în vedere următoarele etape şi principii: -stabilirea necesarului de forţă de muncă şi precizarea formaţiunilor de lucru pentru fiecare operaţie: recoltat, aprovizionat cu ambalaje, manipulat ambalaje etc. -asigurarea forţei de muncă şi instruirea cu privire la condiţiile tehnice de calitate, a răspunderii personale, a nivelului de retribuire şi a altor forme de cointeresare etc. 201
-stabilirea şi asigurarea utilajelor de recoltat şi a materialelor auxiliare (saci de recoltat, scări, platforme, tractoare, motostivuitoare, lăzi paletă, lăzi etc). -stabilirea şi asigurarea mijloacelor de transport, pentru ca fructele să fie transportate la centrele de condiţionare, depozite etc, în cursul zilei de recoltare. -efectuarea presortării fructelor, pentru a separa din lot exemplarele necorespunzătoare ca mărime, formă, stare de sănătate, grad de vătămare etc. -controlul calitativ pentru executarea lucrărilor, a respectării normelor de lucru şi de securitate a muncii etc. Stabilirea momentului de recoltare Din punct de vedere biologic, recoltarea reprezintă momentul întreruperii proceselor care au loc între planta mamă şi produsul comestibil al acesteia. Detaşarea fructelor de pe plantă se face la un anumit grad de dezvoltare a organismului vegetal, în funcţie de natura şi destinaţia care i se dă. Prin urmare, momentul de recoltare este caracterizat printr-un grad de maturare la care au ajuns fructele când sunt culese. Precizarea momentului optim de recoltare a fructelor se face prin diferite metode, luându-se în considerare cât mai mulţi indicatori de maturitate, determinările făcându-se în dinamică. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt; -mărimea; -culoarea de fond, determinată cu ochiul liber sau compararea cu planşe colorimetrice care conţin nuanţele necesare. Se folosesc uneori şi aparate speciale de tipul spectrofotometrelor sau hortispectrelor; -culoarea de acoperire este un indicator de o mare importanţă, dar practic nefolosit; a fost introdus în practică şi literatura de specialitate de G Grădinariu. 1994; -fermitatea structo-texturală a pulpei, determinată în mod subiectiv prin apăsarea fructului cu degetele sau obiectiv cu dispozitive speciale numite penetrometre, care măsoară rezistenţa opusă de pulpă la pătrundere unui piston în anumite condiţii date; -vârsta fructelor sau numărul de zile de la înflorirea deplină până la recoltare; -prezenţa amidonului în pulpa fructelor (la pomaceae), evidenţiată prin badijonarea secţiunii transversale cu o soluţie de iod în iodură de potasiu (0,24 g iod + 1 g iodură de potasiu la 100 ml apă); 202
În privinţa testului amidonului, cercetările arată că există o corelaţie directă strânsă între hidroliza amidonului din fruct şi maturitatea de recoltare a merelor. Testul cu iod se bazează pe acumularea substanţei uscate (zahăr solubil). ca urmare. a hidrolizei amidonului, odată cu atingerea maturităţii de recoltare. Astfel, prin aplicarea iodurii de potasiu pe fructul secţionat transversal, după un minut se observă albăstrirea mai mult sau mai puţin accentuată a pulpei. Decolorarea a 0,5 cm în jurul lojelor seminale (1B-2B), indică momentul optim când se poate începe recoltarea merelor (fig. 10.39.) (după Ghena N., Branişte N., 2003). - uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură; -conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, raportul zahăr/ aciditate, substanţă uscată din suc etc. -intensitatea respiratorie. De asemenea, se urmăresc în dinamică alte modificări morfologice şi citologice, modificări biochimice, modificări fiziologice etc. Momentul recoltării fructelor depinde şi de gradul de perisabilitate şi destinaţia producţiei. După aceste criterii A. Gherghi (1993) a grupat fructele în patru categorii: -Fructe excesiv de perisabile, căpşuni, dude, afine, zmeură, mure, coacăze, agrişe, soc etc. Acestea se recoltează la maturitatea de consum, concomitent cu sortarea, aşezându-se fructele direct în ambalaje de capacitate mică şi apoi prerăcite şi răcite. -Fructe foarte perisabile: caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine, pavii, prune etc. Se recoltează atunci când pulpa este suficient de fermă, pentru a permite transportul şi comercializarea. -Fructe perisabile, merele şi perele de toamnă se recoltează în pârgă cu 7-12 zile înainte de consum. -Fructe mai puţin perisabile: nuciferele se recoltează când pericarpul este crăpat pe o lungime de 15 mm.
Tehnica recoltării. Prin această operaţiune tehnologică, efectuată la momentul cel mai potrivit, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste deziderate trebuie să se respecte câteva reguli generale de bază: -starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele din zi cu rouă, arşiţă, ploaie etc. 203
-detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul, exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe plantă; -să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în recipiente de cules sau la devărsarea lor în recipiente de transport sau păstrare îndelungată, în ambalaje se lasă un gol pentru a evita strivirea fructelor în timpul manipulării şi depozitării, în celulele ţesuturilor lovite, sub influenţa enzimelor, a agenţilor patogeni, a oxigenului şi temperaturilor ridicate se produc procese de hidroliză, fermentaţii şi infecţii care se evidenţiază prin pete, înmuierea ţesuturilor, brunificări etc. Aceste vătămări mai mult sau mai puţin evidente în perioada imediat următoare recoltării, produc ulterior deprecierea calitativă a fructelor, pierderi în greutate şi prin stricare. -ambalajele cu fructe nu se lasă în bătaia soarelui, a vântului sau a ploii. În funcţie de uniformitatea maturării, recoltarea fructelor se face: -în mod selectiv, în etape, pe măsură ce fructele se maturează (căpşuni, caise, piersici etc); -integral, când fructele se culeg la o singură trecere. în general, se disting următoarele metode de lucru folosite la recoltare: -recoltarea manuală, când toate fazele din cadrul procesului de recoltare se fac manual; -recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare ca deplasarea culegătorilor şi ambalajelor etc, se fac cu ajutorul unor utilaje sau maşini; -recoltarea mecanizată, când toate fazele recoltării se fac cu ajutorul maşinilor. Această metodă se aplică în prezent numai pentru fructele cu pieliţa rezistentă sau pentru cele destinate industrializării. De asemenea, se mai fac cercetări pentru recoltarea mecanizată a fructelor arbuştilor, căpşunilor etc. Pentru recoltarea mecanizată se utilizează vibratoare (pt. coacăze), scuturătoare (pt. alune, cireşe, vişine), oscilatoare fonice, aspiratoare (pentru alune, nuci). Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia.
204
Fig. 10.39. - Codul regresiei amidonului în fructele de măr (după M. Le. Lezec, INRA Angers, citat de Ghena N., şi Branişte N., 2003
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE Necesitatea tăierilor în diferite perioade din viaţa pomilor. Efectul tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul semiintensiv de cultură a pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul intensiv de cultură a pomilor. Forme de coroană utilizate în sistemul superintensivintensiv de cultură a pomilor. Care sunt operaţiile de schimbare a poziţiei ramurilor? Care sunt principiile urmarite la formarea coroanelor pomilor? Care sunt criterile de bază la alegerea unui sistem de întreţinere a solului? Care sunt criterile avute în vedere la stabilirea dozelor de fertilizare? Metode de aplicare a îngrăşămintelor în plantaţiile pomicole. Stabilirea momentului optim de aplicare a udărilor în plantaţiile pomicole/ Metode de irigare utilizate în pomicultură. Stabilirea momentului optim de recoltare a fructelor.
205
BIBLIOGRAFIE:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.
Ceapoiu N., - Înfiinţărea unei plantaţii pomicole, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994. Cepoiu N. şi colab., - Curs de pomicultură biologică, U.S.A.M.V. Bucureşti, 1996. Cireaşă V., - Pomicultură generală, curs lito., UAI, 1995. Botez M., Bădescu G., Botar A., - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984. Cireaşă V., Drobotă Gh., Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură generală - Îndrumător de lucrări practice, lito U.A.I., 1990. Cociu V., - Soiurile noi - factor de progres în pomicultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990. Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură - Îndrumător de lucrări practice, lito, U.A.I., 1995. Drobotă Mari - Ann, - Pomicultură - curs lito, U.A.I., 1996. Drobotă Mari - Ann, - Soiuri de pomi, arbuşti fructiferi şi portaltoi, curs lito, U.A.M.V. Iaşi. Grădinariu G., Istrate M., - Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, curs lito. U.A.M.V. Iaşi, 1996. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., - Pomicultură, Ed. Moldova, 1998. Grădinariu, G. (2002) – Pomicultură specială. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi. Istrate M., (2007) – Pomicultură generală. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi. Mihăiescu G., Bădescu Gh., - Pomicultura zonelor înalte, Ed. Ceres, Bucureşti, 1985. Mladin Gh., Mladin Paula, - Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii restrânse, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992. Parnia P. şi colab., - Pepiniera pomicolă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1984. Parnia P. şi colab., - Producerea, păstrarea şi valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992. Gh. Cimpoieş, V. Bucarciuc, I. Caimacan 2001 – Soiuri de măr. Intreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa Chişinău. Gh. Cimpoieş 2000 – Conducerea şi tăierea pomilor. . Intreprinderea Editorial Poligrafică Ştiinţa Chişinău. xxx -Revista de Horticultură xxx - Lucrări ştiinţifice ale I.C.P.P. Piteşti - Mărăcineni. xxx - Lucrări ştiinţifice ale U.A.M.V. Iaşi, seria Horticultură. xxx - Cercetări Agronomice în Moldova.
206
