Peter Mayle Seria
Provence
Un an in Provence ...…………….2 Din nou in Provence ....……….227 Provence pentru totdeauna……415 Hotul de vinuri.………………..633
PETER MAYLE UN AN ÎN PROVENCE Traducere din limba engleză ANDREEA POPESCU Editura RAO, 2013
Lui Jennie, cu dragoste și mulțumiri
IANUARIE Anul a început cu un prânz. Am considerat întotdeauna că Revelionul, cu excesele de mâncare și băutură și cu hotărârile luate în ceasul al doisprezecelea și sortite eșecului, constituie un prilej jalnic de veselie forțată, de sărutări și de toasturi ținute la miezul nopții. Așadar, când am auzit că în satul Lacoste, situat la câteva mile depărtare, patronul restaurantului Le Simiane oferea amiabilei sale clientele un prânz cu șase feluri de mâncare, stropit cu șampanie roz, ni s-a părut că acesta ar fi un mod mult mai amuzant de a ne începe următoarele douăsprezece luni. Pe la 12.30, micul restaurant cu ziduri de piatră era plin. Am zărit o mulțime de persoane destul de rotofeie, familii întregi cu acea împlinire a trupului – embonpoint, cum spun francezii – care provine din obiceiul de a petrece neabătut două sau trei ore din zi la masă, cu ochii în farfurie, renunțând la orice conversație, pentru a respecta astfel cu strictețe ritualul favorit al Franței. Patronul restaurantului, un om care adusese la perfecțiune arta de a se strecura printre mese în ciuda faptului că era destul de corpolent, își pusese un smoching de catifea și papion. Mustața sa, unsă cu o pomadă care o făcea să lucească, tremura din pricina entuziasmului cu care își declama meniul: pate de ficat, homari, friptură de vită, salate fine drese cu ulei, brânzeturi selectate cu grijă, deserturi ușoare, digestifs. Era o arie gastronomică pe care o interpreta în dreptul fiecărei mese, sărutându-și vârfurile degetelor atât de des, încât probabil că își tocise buzele.
După ce în final rosti bon appétit, în restaurant se făcu liniște, toată lumea dând atenția cuvenită bucatelor servite. În timp ce mâncam, soția mea și cu mine ne gândeam la Revelioanele precedente, majoritatea petrecute în ceața de nepătruns a Angliei. Ne venea greu să asociem lumina soarelui și cerul de un albastru intens cu ziua de 1 Ianuarie, dar toți ne asigurau că este normal să fie așa. La urma urmelor, ne aflam în Provence. Am mai fost deseori pe aici ca turiști, căutând cu disperare rația anuală de două sau trei săptămâni de căldură adevărată și lumină strălucitoare. Când plecam, plini de regrete și cu nasurile cojite, ne promiteam întotdeauna că într-o zi ne vom stabili în aceste locuri. Discutam pe tema asta în timpul lungilor ierni cenușii și al verilor umede, cu multă verdeață, priveam cu nesaț fotografii care înfățișau târguri de țară și podgorii, visam să fim treziți de razele soarelui strecurându-se prin fereastra dormitorului. Și iată că, oarecum spre surprinderea noastră, am făcut-o. Ne-am hotărât. Am cumpărat o casă, am luat lecții de franceză, am zis la revedere, am îmbarcat cei doi câini și am devenit străini. Pe scurt, totul s-a petrecut repede aproape pe negândite – datorită casei. Am văzut-o într-o după amiază și, cu gândul, la cină ne și mutasem în ea. Era situata într-un ținut deluros, deasupra șoselei care desparte satele medievale Ménerbes și Bonnieux, la capătul unei alei străjuite de cireși și de viță-de-vie. Era o mas, sau fermă, construită din piatră locală, pe care două sute de ani de vânt și soare o făcuseră să aibă o culoare între galben-pal și gri-deschis. În secolul optsprezece avea o singură cameră, apoi a fost extinsă, cum se întâmplă de obicei cu casele de la țară, pentru a adăposti copii, bunici, capre și acareturi, devenind până la urmă o clădire de forma neregulată, cu trei niveluri. Totul dădea impresia de solid. Scara în spirală care urca de la pivnița de vinuri până la ultimul etaj era făcută din dale masive
de piatră. Zidurile, unele de un metru grosime, erau construite pentru a te apăra de mistral, un vânt care, se spune, poate smulge urechile unui măgar. În spatele casei se putea vedea o curte împrejmuită, iar dincolo de ea era o piscină de piatră albă. Pe lângă toate acestea, mai avea trei fântâni, copaci umbroși și câțiva chiparoși zvelți, garduri de rozmarin și un migdal uriaș. Ce mai! În lumina soarelui de după-amiază, cu obloanele lăsate pe jumătate ca niște pleoape somnoroase, era irezistibilă. Era și imună, atât cât se poate să fie o casă la ororile care își fac loc acum pretutindeni. Francezii au o slăbiciune pentru așanumitele jolies villas, vilișoare pe care și le ridică oriunde legile cu privire la construcții o permit, uneori și unde nu permit, mai ales în zone neatinse și frumoase de la țară. Le-am văzut când am dat o raită prin vechiul orășel Apt – niște cutii făcute din acel tip special de ciment de culoare roz-livid care rămâne livid în ciuda influențelor climei. Foarte puține zone din Franța rurală pot fi în siguranță dacă nu sunt protejate oficial, și unul din marile atuuri ale casei pe care o alesesem era faptul că se afla într-un Parc Național, sacru pentru moștenirea franceză și la adăpost de betoniere. Munții Lubéron se înalță chiar în spatele casei, având un vârf de aproximativ 1 100 de metri. Văile lor adânci se întind pe aproape șaizeci de kilometri de la vest la est. Datorită cedrilor, pinilor și stejarilor pitici, ei rămân veșnic verzi și oferă adăpost mistreților, iepurilor și păsărilor sălbatice. Pe stânci și sub copaci cresc flori, cimbru, levănțică și ciuperci, iar de pe culme, în zilele senine, se pot vedea Alpii de Jos, de o parte, și Mediterana, de cealaltă parte. Aproape tot timpul anului poți să mergi pe jos câte opt sau nouă ore fără să vezi o mașină sau o ființă umană. Este o prelungire de 100 000 de hectare a grădinii din spate, un paradis pentru câini și o baricadă permanentă împotriva asaltului din ariergardă al vecinilor nepoftiți.
Am descoperit că la țară vecinii capătă o importanță pe care la oraș nu o au. Poți să locuiești ani de zile într-un apartament din Londra sau New York și abia dacă apuci să vorbești cu oameni care stau la numai douăzeci de centimetri, de cealaltă parte a peretelui. La țară, chiar dacă distanța dintre tine și cea mai apropiata casă este de sute de metri, vecinii sunt parte din viața ta și tu din a lor. Dacă se întâmplă să fii străin și, în consecință, puțin exotic, ești ținta unui interes cu totul neobișnuit. Și dacă, în plus, odată cu bucata de pământ îți revin și niște aranjamente delicate, făcute pe o perioada lungă, ți se pune rapid în vedere că atitudinile și hotărârile tale au un efect direct asupra bunăstării altei familii. Am făcut cunoștința cu noii noștri vecini prin intermediul cuplului de la care am cumpărat casa și care ne-a invitat la cină. Timp de peste cinci ore, toată lumea a manifestat bunăvoință, dar noi nu am înțeles aproape nimic din ce s-a discutat. Se vorbea, ce-i drept, în franceză, dar nu franceza pe care o învățasem din manuale și o auzisem pe casete; era un dialect savuros, emanând de undeva din gâtlej și zbătându-se să treacă prin orificiile nazale înainte de a fi pronunțat. Sunetele oarecum familiare puteau fi cu greu recunoscute drept cuvinte în vârtejurile provensalei: demain devenea demang, vin devenea vang, maison devenea mesong. Și poate ca asta n-ar fi fost o problemă dacă aceste cuvinte ar fi fost pronunțate la viteza normală de conversație și fără ornamente suplimentare, dar ele ieșeau ca din mitralieră, deseori având o vocală în plus în final, ca să aducă noroc. Astfel că dorința de a mai oferi niște pâine – lecție aflată la pagina întâi în orice manual de franceză pentru începători – apărea ca o întrebare unică și fornăitoare: Encoredupanga? Din fericire pentru noi, umorul și amabilitatea vecinilor noștri erau vizibile chiar dacă ceea ce spuneau constituia un mister. Henriette era o femeie brunetă, drăguță, care zâmbea tot timpul și
avea entuziasmul unui sprinter în dorința de a ajunge la finișul fiecărei propoziții într-un timp-record. Soțul ei Faustin – sau Faustang, cum am crezut noi multe săptămâni că i se scrie numele – era un bărbat voinic, de treabă, cu mișcări încete și molcom la vorbă. Se născuse în vale, își petrecuse toată viața în vale și avea să moară în vale. Tatăl său, Pépé André, care locuia cu el, împușcase ultima oară un mistreț la vârsta de optzeci de ani și renunțase la vânătoare în favoarea bicicletei. De două ori pe săptămână pedala prin sat pentru a face cumpărături și a sta de vorbă cu unii și cu alții. Păreau să fie o familie mulțumită. Totuși, ceva îi neliniștea în legătură cu noi, nu numai ca vecini, dar și ca parteneri în perspectivă; prin aburii de mare și prin fumul de tutun negru, ba chiar și prin ceața și mai deasă a accentului, am reușit în final să-i dăm de capăt. Aproape toate cele cinci pogoane de pământ pe care le-am cumpărat odată cu casa erau plantate cu viță-de-vie, și aceasta fusese îngrijită ani de zile conform sistemului tradiționalist de métayage: proprietarul pământului plătește costurile pentru noii butuci de vie și pentru îngrășăminte, în timp ce fermierul stropește via, culege strugurii și taie uscăturile. La sfârșitul sezonului, fermierul ia două treimi din profit, iar proprietarul o treime. Dacă se schimbă proprietarul, aranjamentul trebuie revizuit. Aici era problema lui Faustin. Se știa foarte bine că multe dintre proprietățile din Lubéron erau cumpărate ca résidences secondaires, folosite pentru vacanță sau pentru petrecerea timpului liber, pământul lor agricol bun transformându-se în grădini cultivate cu legume și flori. Au fost și cazuri de blasfemie totală când vița-de-vie a fost scoasă pentru a face loc terenurilor de tenis. Terenuri de tenis! Faustin dădea semne de neîncredere, ridicându-și în același timp umerii și sprâncenele la gândul că cineva ar putea avea năstrușnica idee de a schimba vinuri prețioase pe plăcerile ciudate de a alerga după o
minge mică pe caniculă. Nu trebuia să-și facă griji. Ne plăceau viile, șirurile ordonate de viță care se întindeau pe fundalul muntelui, felul în care își schimbau culoarea de la verde-strălucitor la verde-închis, apoi la galben și ruginiu, pe măsură ce se succedau primăvara, vara și toamna; fumul albastru care se degaja din grămezile de lăstari uscați care erau tăiați și arși, butucii care umpleau câmpurile dezgolite iarna – toate erau făcute să fie aici. Terenurile de tenis și grădinile amenajate nu-și aveau rostul. (Nici piscina noastră, de altfel, dar cel puțin nu înlocuise vița.) Și, în plus, mai era și vinul. Aveam de ales între a obține un profit în bani sau în natură, iar întrun an partea noastră din recoltă urma să fie de aproape o mie de litri de vin bun roșu și roze. I-am spus lui Faustin, pe un ton cât se poate de convingător, în franceza noastră aproximativă, că vom fi încântați să continuăm rânduiala existentă. Radia de fericire. Își dădea seama că ne vom înțelege foarte bine. Într-o zi, vom reuși poate să și conversăm. Proprietarul restaurantului Le Simiane ne ură un an nou fericit, legănându-se în prag, în timp ce noi stăteam în strada îngustă, clipind din ochi din pricina soarelui. — Nu e rău, nu-i așa? spuse el, arătând cu o mișcare largă a brațului satul, ruinele castelului Marchizului de Sade cocoțate pe înălțimi, panorama munților și cerul albastru-strălucitor. Era un gest posesiv, ca și cum ne arăta un colț din proprietatea sa. — E un mare noroc să locuiești în Provence. „Într-adevăr, ne ziceam și noi, e un mare noroc. Dacă așa arată iarna, nu vom mai avea nevoie de tot calabalâcul pentru vreme rea – cizme, paltoane și pulovere groase – pe care l-am adus din Anglia.” Ne-am întors acasă cu mașina, încălziți și sătui, făcând pariuri cât de curând vom putea să înotăm în noul an și nutrind o compasiune
meschină pentru toți acei nenorociți din țările cu climă aspră care trebuie să îndure ierni adevărate. Între timp, la o mie de kilometri în nord, vântul originar din Siberia căpăta o viteză din ce în ce mai mare în ultima parte a traseului său. Auzisem noi povești despre mistral. Făcea să înnebunească oameni și animale deopotrivă. Era o circumstanță atenuantă pentru infracțiunile cu violență. A bătut cincisprezece zile la rând, smulgând copaci din rădăcină, răsturnând mașini, spărgând ferestre, dezechilibrând femei bătrâne și împingându-le în șanț, dărâmând stâlpii de telegraf, vuind prin case ca o stafie rece și funestă, aducând la grippe, provocând certuri în familie, absenteism de la muncă, dureri de dinți, migrene – orice problemă din Provence de care politicienii nu puteau fi considerați răspunzători se datora acestui sacre vent, despre care provensalii vorbesc cu un fel de mândrie masochistă. „Exagerare tipic galică, ne-am spus noi. Dacă ar fi trebuit să facă față galilor care au trecut Canalul Mânecii și dacă ar fi trebuit să suporte ploaia care te lovește în față aproape orizontal, atunci ar fi știut ce e acela vânt cu adevărat.” Le-am ascultat poveștile și, ca să nu le stricăm cheful, ne-am prefăcut că suntem impresionați. Astfel că am fost luați complet pe nepregătite când s-a dezlănțuit primul mistral al anului. A venit șuierând prin Valea Ronului, a luat-o la stânga și s-a izbit de partea de vest a casei cu atâta forță încât a proiectat țiglele de pe acoperiș în piscină și a smuls o fereastră din balamale. Din neglijență, fereastra fusese uitată deschisă. Temperatura a scăzut cu douăzeci de grade în douăzeci și patru de ore. A ajuns la zero, apoi la minus șase. Măsurătorile făcute în Marsilia arătau o viteză a vântului de 180 de kilometri pe oră. Soția mea gătea cu paltonul pe ea. Eu încercam să bat la mașină cu mănușile pe mâini. Am încetat să mai vorbim despre prima noastră partidă de înot și ne-am gândit, cu înțelepciune, la amenajarea unui
sistem de încălzire centrală. Și apoi, într-o dimineață, cu un zgomot de parcă s-ar fi retezat niște crengi, s-au spart țevile una după alta sub presiunea apei care înghețase în ele peste noapte. Țevile atârnau pe pereți, umflate și pline de gheață, iar monsieur Menicucci le studia cu ochiul unui instalator profesionist. — Oh la la, exclamă el. Oh la la. Se întoarse către tânărul său ucenic, căruia i se adresa invariabil cu jeune homme sau jeune. Vezi tu ce avem noi aici, jeune? Țevi goale. Neizolate. Instalație făcută pe Coasta de Azur. La Cannes, la Nisa ar mai merge, dar aici< Scoase un sunet ca un cloncănit de dezaprobare și își plimbă degetul pe sub nasul tânărului, ca să sublinieze diferența dintre iernile blânde de pe coastă și frigul pătrunzător în care ne aflam acum. Își trase cu hotărâre căciulița de lână peste urechi. Era scund și îndesat, făcut să fie instalator, așa cum o spunea chiar el, pentru că se putea comprima în spații înguste pe care alții, mai greoi, le considerau inaccesibile. În timp ce așteptam ca jeune să pregătească lampa de sudat, monsieur Menicucci ne-a ținut prima din seria sa de prelegeri și colecții de pensées pe care aveam să le ascult cu bucurie crescândă pe tot parcursul anului. De data aceasta, am avut parte de o disertație geofizică despre asprimea crescândă a iernilor provensale. Timp de trei ani la rând, iernile au fost vizibil mai aspre decât oricând – atât de reci încât au distrus măslinii bătrâni. Pas normale, ca să folosim expresia care se rostește în Provence de îndată ce dispare soarele. Dar de ce? Monsieur Menicucci îmi dădu o pauză de două secunde pentru a cugeta asupra fenomenului, înainte de a continua cu pasiune teza sa, atingându-mă din când în când cu degetul pentru a se convinge că-l ascultam cu atenție. — Era clar, spunea el, că vântul care a adus frigul tocmai din Rusia ajungea în Provence cu o viteză mai mare ca înainte, având mai puțin timp pentru a sosi la destinație și, în consecință, mai puțin
timp pentru a se încălzi pe parcurs. Și motivul pentru aceasta – aici monsieur Menicucci își permise o pauză scurtă, dar dramatică – era o schimbare în configurația scoarței terestre. Mais oui. Undeva între Siberia și Ménerbes curbura pământului se aplatizase, permițând vântului să o ia mai repede spre sud. Era absolut logic. Din păcate, partea a doua a prelegerii (De Ce Se Turtește Pământul) a fost întreruptă de crăparea altei țevi, și instruirea mea a fost abandonată în favoarea unei lucrări de virtuozitate cu lampa de sudat. Efectul vremii asupra locuitorilor din Provence este imediat și vizibil. Ei se așteaptă ca fiecare zi să fie însorită și dispoziția lor are de suferit când nu este așa. Cât privește ploaia, ei o iau ca pe un afront personal, scuturând din cap, compătimindu-se unii pe alții în cafenele, privind cu o suspiciune profundă cerul, ca și cum peste ei s-ar abate o grindină de lăcuste, și făcându-și loc cu dezgust printre băltoacele de pe trotuar. Dacă se întâmplă ceva și mai rău decât o zi ploioasă, cum ar fi această scădere a temperaturii sub zero, rezultatul este uimitor: majoritatea populației dispare. Pe măsură ce frigul s-a înstăpânit spre mijlocul lui ianuarie, asupra orașelor și satelor s-a așternut liniștea. Târgurile săptămânale, în mod normal foarte animate, au fost reduse la un număr anemic de negustori întreprinzători care erau pregătiți să riște degerături pentru a-și câștiga traiul, bătând din picioare și trăgând din clondire. Clienții din magazine se mișcau repede, cumpărau și plecau, rareori oprindu-se să-și numere restul. Ușile erau închise cu zăbrele, ferestrele – închise ermetic, astfel că aerul din încăperile în care se făcea negoțul era foarte stătut. Nimeni nu se mai plimba pe străzi. Valea noastră hiberna, iar eu duceam dorul sunetelor care marcau trecerea fiecărei zile aproape cu precizia unui ceasornic: cucurigul răgușit al cocoșului lui Faustin, dimineața; urnitul
groaznic – ca al unor piulițe și cuie încercând să iasă dintr-o cutie de tinichea – al furgonetelor Citroen cu care fermierii vin acasă să ia prânzul; împușcăturile pline de speranță ale unui vânător care patrulează după-amiaza în viile de pe dealul din față; scârțâitul îndepărtat al unui ferăstrău în pădure; serenada crepusculară a câinilor de la ferme. Acum era Liniște. Ore întregi în vale nu se vedea nimeni și nu se auzea nimic. Am devenit curioși. Ce făcea toată lumea? Despre Faustin știam că mergea pe la fermele din vecinătate ca ucigaș de ocazie, tăind și rupând gâturile iepurilor, rațelor, porcilor și gâștelor, ca acestea să devină șunci, supe și confits. După părerea noastră, nu era o ocupație potrivită pentru un om bun la suflet ca el, care-și răsfăța câinii, dar era clar că avea talent și repeziciune și, ca orice țăran veritabil, nu cădea pradă sentimentelor. Noi tratam un iepure ca pe un animal de casă sau ne puteam atașa de o gâscă, dar noi veneam de la oraș și eram obișnuiți cu supermarketuri, unde carnea era tranșată igienic, dispărând orice asemănare cu creaturile vii. O bucată de carne de porc prelucrată are un aspect abstract și este ambalată antiseptic, neavând nimic de-a face cu animalul murdar care este porcul. Aici, la țară, nu se evita legătura directă dintre moarte și cină, și vor fi multe ocazii în viitor când îi vom fi recunoscători lui Faustin pentru munca pe care o presta pe timp de iarnă. Dar ce făceau ceilalți? Pământul era înghețat, viile erau tăiate și dormitau, era prea frig ca să vânezi. Plecaseră toți în vacanță? Nu, cu siguranță nu. Nu erau genul de fermieri gomoși care își petreceau iernile pe pârtiile de schi sau plimbându-se cu iahtul în Marea Caraibelor. Vacanțele se luau aici în august. Stăteau acasă, mâncau pe rupte și se odihneau înainte de a începe culesul viilor. Enigma a dăinuit până când ne-am dat seama că majoritatea localnicilor își aveau zilele de naștere în septembrie sau octombrie,
și atunci s-a ivit un posibil răspuns, dar neverificabil: erau în casă, ocupați să facă copii. Există un anotimp pentru orice în Provence, și primele două luni ale anului trebuie să fie dedicate procreării. N-am îndrăznit niciodată să întrebăm dacă este așa. Vremea rece a adus plăceri mai puțin intime. În afară de liniștea și goliciunea peisajului, în Provence iarna are un miros special care este accentuat de vânt și de aerul curat și uscat. Plimbându-mă pe dealuri, am putut de multe ori să simt prezența unei case înainte de a o vedea, și aceasta din cauza mirosului de fum de lemn ars care ieșea dintr-un horn invizibil. Este unul dintre mirosurile cele mai primitive ale vieții și, în consecință, imposibil de găsit în majoritatea orașelor, unde reglementările privind incendiile și decoratorii de interioare s-au unit în a schimba șemineurile în niște găuri înguste sau în a le da cu bună știință „trăsături arhitecturale”. În Provence încă se mai folosește vatra – ca să gătești, să stai în jurul ei, să-ți încălzești degetele de la picioare și să-ți încânte ochiul. Focurile se aprind dimineața devreme și se mențin toată ziua cu lemn de stejar din Lubéron sau cu lemn de fag de la poalele Muntelui Ventoux. Când mă întorceam spre casă cu câinii, la lăsarea serii, întotdeauna mă opream să privesc din capătul de sus al văii dârele de fum în zigzag venind dinspre fermele răspândite de-a lungul drumului spre Bonnieux. Era o priveliște care îmi amintea de bucătării încălzite și fripturi bine asezonate și îmi stârnea o poftă de mâncare nemaipomenită. Cele mai cunoscute meniuri din Provence sunt cele de vară – pepeni, piersici și sparanghel, dovlecei și vinete, ardei iute și roșii, aioli și bouillabaisse și uriașele salate de măsline, și anșoa, și ton, și ouă fierte tăiate felii, cartofi pe frunze de lăptucă multicoloră, brânzeturi de capră proaspete – acestea au fost amintirile care ne torturau de câte ori ne uitam la ofertele sărace și precare din magazinele englezești. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că exista
și un meniu de iarnă, complet diferit, dar la fel de delicios. Bucătăria sezonului rece în Provence o constituie mâncărurile țărănești. Ele sunt menite să te îngrașe, să-ți țină de cald, să-ți dea putere și să te trimită la culcare cu burta plină. Nu arată precum porțiile minuscule și artistic aranjate care sunt servite în restaurantele de lux, dar într-o noapte geroasă, cu mistralul băgându-ți frigul în oase, nimic nu poate fi mai bun. Și în seara când unul dintre vecinii noștri ne-a invitat la cină era atât de frig, încât scurta plimbare până la casa lor am transformat-o într-o mică alergare. De cum am intrat pe ușă, ochelarii mi s-au aburit din cauza căldurii care venea dinspre vatră. Aceasta ocupa aproape tot peretele din partea opusă a camerei. După ce mi-am șters lentilele, am văzut că masa cea mare, acoperită cu o mușama curată, era pregătită pentru zece persoane; invitaseră prieteni și rude ca să ne cunoască mai bine. Într-un colț al camerei mergea televizorul, din bucătărie se auzea radioul. De câte ori sosea un musafir, gazdele scoteau afară câinii și pisicile, care se strecurau la loc cu următorul invitat. A fost adusă o tavă cu pastis pentru bărbați și vin muscat dulce, rece, pentru femei. Deodată ne-am pomenit prinși într-un foc încrucișat de văicăreli despre vreme. Era oare la fel de rău și în Anglia? Numai vara, am răspuns. Pentru o clipă, m-au luat în serios, dar apoi cineva m-a scos din încurcătură începând să râdă. După multe discuții și glume în legătură cu așezatul la masă – dacă să stea lângă noi sau cât mai departe posibil, nu sunt prea sigur –, am luat, în sfârșit, loc. A fost un festin pe care nu-l vom uita niciodată, mai exact au fost mai multe festinuri pe care nu le vom mai uita niciodată, pentru că au fost depășite toate limitele gastronomice pe care le cunoșteam, atât cantitativ, cât și ca durată. La început s-a servit o pizza făcută în casă – nu una, ci trei: cu
anșoa, ciuperci și brânză, și era obligatoriu să iei o felie din fiecare. După aceea s-au șters farfuriile cu bucăți de pâine rupte din feliile groase puse în mijlocul mesei și a fost adus următorul fel: pate de iepure, de mistreț și de sturz. A urmat o supă cu bucăți de carne de porc la care s-a servit mare. N-au lipsit delicioșii saucissons, împănați cu boabe de piper, și cepele mici și dulci marinate în sos proaspăt de roșii. Din nou au fost șterse farfuriile și a urmat friptura de rață. Aici nu vedeai feliile de magret care apar aranjate în evantai și unse cu un sos fin la mesele rafinate pregătite de la nouvelle cuisine. Ni s-a dat câte un piept întreg sau copane întregi, acoperite cu un sos gros, întunecat, și înconjurate de ciuperci sălbatice. Ne-am așezat mai bine în scaune, mulțumiți că am reușit să dăm gata tot, dar era cât pe-aci să intrăm în panică atunci când am văzut că s-au șters din nou farfuriile și a fost pus pe masă un castron uriaș din care ieșeau aburi. Era specialitatea doamnei, gazda noastră – friptură de iepure frumos rumenită –, iar cererile noastre anemice de a ni se da porții mici au fost ignorate cu un zâmbet. Am mâncato. Am mâncat și salata verde cu crutoane de pâine prăjită în ulei de măsline cu usturoi, am mâncat și crottins, acele turtițe din brânză de capră, am mâncat și prăjitura cu migdale și cremă pe care o pregătise fiica gazdelor noastre. În noaptea aceea am mâncat cât pentru toată Anglia. La cafea, s-au adus mai multe sticle, de diferite forme, care conțineau o selecție de digestifs locale. Inima mea s-ar fi scufundat dacă ar mai fi avut unde, dar n-am putut să fac față insistențelor gazdei mele. A trebuit să încerc un amestec anume făcut după o rețetă din secolul unsprezece de către un ordin alcoolic de călugări din Alpii de Jos. Mi s-a spus să închid ochii în timp ce se turna băutura, și când i-am deschis am văzut în fața mea o stacană cu o licoare gălbuie, vâscoasă. M-am uitat cu disperare în jur. Toți mă urmăreau cu atenție; nu era nicio șansă s-o dau câinelui sau să mi-o
torn discret într-un pantof. M-am sprijinit de masă cu o mână, am închis ochii, m-am rugat sfântului patron al indigestiei și am dat-o pe gât. Nu s-a întâmplat nimic. În cel mai fericit caz mă așteptam să-mi opăresc limba, în cel mai nefericit să am papilele gustative pe veci cauterizate, dar am înghițit numai aer. Era un pahar înșelător și pentru prima oară în viața mea de adult am fost profund ușurat că n-am băut nimic. După ce s-au potolit râsetele comesenilor, am fost amenințați cu băuturi adevărate, dar ne-a salvat pisica. Sărind de pe un armoire mare, în urmărirea unei molii, a aterizat printre ceștile de cafea și sticlele care se aflau pe masă. A fost un moment propice pentru a pleca. Ne-am dus acasă pe jos, ca să ne facem digestia, uitând de frig, incapabili să scoatem o vorbă. Am adormit buștean. Nu fusese o masă obișnuită, nici după standardele provensale. În general, oamenii care muncesc pământul mănâncă bine la prânz și ușor seara, un obicei foarte sănătos, dar pentru noi aproape imposibil de urmat. Am descoperit că nimic nu este mai bun ca un prânz gustos care să-ți deschidă pofta pentru cină. Este alarmant. Trebuie să aibă legătură cu faptul că ne-am mutat într-un loc unde există o asemenea abundență de bunătăți, și că trăim printre oameni al căror interes pentru mâncare frizează obsesia. Măcelarii, de pildă, nu se mulțumesc să-ți vândă carnea, îți spun pe larg, în timp ce coada se lungește în spatele tău, cum să o prepari, cum să o servești și ce să mănânci și să bei la ea. Am constatat acest lucru prima oară când ne-am dus la Apt să cumpărăm carne de vițel pentru a pregăti friptura provensală numită pebronata. Am fost trimiși la un măcelar din partea veche a orașului care avea reputația unui maestru în materie și care era în toate privințele très sérieux. Magazinul era micuț, dar nu același lucru se putea spune despre măcelar și nevastă-sa. Oricum, toți patru umpleam încăperea. A ascultat cu atenție în timp ce îi
explicam că vrem să gătim acel anume fel de friptură; ne-am exprimat speranța că poate auzise de el. Pufăi cu indignare și începu să-și ascută cuțitul atât de energic că am făcut un pas înapoi. Ne-am dat noi seama, oare, că avem în fața ochilor un expert, poate cea mai mare autoritate în pebronata din întregul ținut Vaucluse? Nevastă-sa dădea din cap admirativ. Ei bine, ne mărturisi el, agitând douăzeci și cinci de centimetri de oțel ascuțit în fața noastră, scrisese o carte despre asta – o carte de căpăt}i –, conținând douăzeci de variante ale rețetei de bază. Nevasta dădu iarăși din cap. Juca rolul unei asistente-șef pe lângă un eminent chirurg, dându-i cuțite să le ascută înainte de a începe operația. Probabil că am părut deosebit de impresionați, pentru că scoase apoi o bucată frumoasă de vițel și tonul său deveni profesoral. Tranșă carnea, o tăie în cuburi, umplu o punguță cu verdețuri tocate, ne spuse unde să mergem ca să cumpărăm cei mai buni ardei iuți (patru verzi și unul roșu, contrastul culorilor fiind necesar din motive estetice), repetă de două ori rețeta pentru a se asigura că nu vom face vreo prostie și sugeră un vin potrivit, Côtes du Rhône. Și-a interpretat partitura cu brio. Provence e plină de cunoscători în ale mâncării, iar perlele de înțelepciune apar de unde nu te aștepți. Ne-am obișnuit cu faptul că francezii sunt la fel de pasionați de mâncare așa cum alte nații sunt de sport și politică, dar chiar și așa a fost o surpriză să-l auzi pe monsieur Bagnols criticând restaurantele de trei stele. L-am chemat din Nîmes ca să lustruiască o podea din dale de piatră și ne-am dat seama de la început că era un om care își respecta stomacul. În fiecare zi la prânz, la oră fixă, se schimba de salopetă și se ducea la un restaurant din sat, întorcându-se după două ore. Restaurantul nu era rău, după părerea lui, dar nu se compara cu Beaumanière din Les Baux. Beaumanière are trei stele în ghidul Michelin, iar în clasamentul ghidului Gault-Millau, are 17 puncte
din 20. Acolo mâncase el un excepțional biban-de-mare en croûte. Luați aminte, Troisgros din Roanne este, de asemenea, un restaurant minunat, chiar dacă este situat în fața gării și priveliștea nu este la fel de frumoasă ca la Les Baux. Troisgros are trei stele în ghidul Michelin și 19 1/2 în ghidul Gault-Millau. Și tot așa a ținut-o în timp ce își potrivea apărătoarele de la genunchi și lustruia podeaua. Un adevărat ghid pentru cinci sau șase dintre cele mai scumpe restaurante din Franța, pe care monsieur Bagnols le vizitase în deplasările sale anuale. Fusese o dată în Anglia și mâncase friptură de miel la un hotel din Liverpool. Avea o culoare cenușie, i-a fost servită cam rece și oricum n-avea niciun gust. Dar, bineînțeles, spusese el, se știe că englezii își omoară mieii de două ori: o dată când îi taie și a doua oară când îi gătesc. Am depus armele în fața unui asemenea dispreț suveran pentru bucătăria mea națională și l-am lăsat sa lustruiască podeaua și să viseze la următoarea sa vizită la Bocuse. Vremea a continuat să fie friguroasă, cu nopți geroase, dar înstelate și cu răsărituri de soare extraordinare. Într-o dimineață devreme, soarele părea anormal de mare și de aproape. Mergând în direcția lui, te frapa lumina strălucitoare în contrast cu umbra deasă. Câinii se îndepărtaseră de mine și i-am auzit lătrând cu mult înainte de a vedea ce au găsit. Am ajuns într-o parte a pădurii în care pământul se lăsase formând o căldare adâncă. În urmă cu o sută de ani, un fermier prost sfătuit construise aici o casă care era tot timpul umbrită de copacii dimprejur. Trecusem pe lângă ea de multe ori. Ferestrele erau mereu închise cu obloane și singurul semn de viață era fumul care ieșea pe horn. În curte, doi câini alsacieni mari și o corcitură neagră erau tot timpul la pândă, urlând și trăgând de lanț în eforturile lor de a sări la orice trecător. Se știa că acești câini erau
foarte răi; unul din ei se rupsese din lanț și îl mușcase pe bunicul Andre de picior. Câinii mei, deosebit de curajoși când aveau de-a face cu pisici fricoase, deciseseră cu înțelepciune să evite trecerea pe lângă trei rânduri de fălci dușmănoase și își luaseră obiceiul să ocolească locul, urcându-se pe un mic deal. Erau acum în vârf, lătrând nervos, așa cum fac câinii ca să capete curaj când întâlnesc ceva neașteptat, într-un teritoriu cunoscut. Am ajuns și eu în vârful dealului cu soarele bătându-mi drept în ochi, dar am reușit să disting silueta unui bărbat printre copaci, cu capul învăluit într-un nor de fum. Câinii lătrau, dar nu îndrăzneau să se apropie. Când am ajuns lângă el, a întins o mână rece, cu palma bătătorită. — Bonjour. Scoase chiștocul din colțul gurii și se prezentă: Massot Antoine. Era echipat ca de război. O jachetă de camuflaj, o caschetă militară care se poartă în junglă, o bandulieră cu cartușe și o pușcă cu aer comprimat. Fața avea culoarea și aspectul unei fripturi gătite în grabă, cu un nas cârn ițindu-se deasupra unei mustăți rare, pătate de nicotină. Ochii de un albastru-deschis priveau cercetător de sub sprâncenele încâlcite și țepoase. Zâmbetul care îi dezvăluia dinții stricați l-ar fi adus la disperare până și pe cel mai optimist dentist. Cu toate acestea, părea excesiv de amabil. L-am întrebat dacă a avut noroc la vânătoare. — O vulpe, mi-a spus, prea bătrână pentru a fi mâncată. A dat din umeri și și-a aprins o altă țigară groasă Boyards învelită în hârtie de culoarea porumbului și mirosind ca un foc de paie în aerul dimineții. Oricum, spuse el, n-o să-mi mai țină câinii treji noaptea, și arătă cu capul către casa din vale. Când i-am spus că aceștia îmi făcuseră impresia unor câini feroce, rânji. — Sunt doar jucăuși, spuse.
— Așa au fost și atunci când unul din ei a scăpat și l-a atacat pe bătrân? — A, povestea aceea! Scutură din cap la amintirea întâmplării nenorocite. Problema este, zise el, că nu trebuie să respingi niciodată un câine jucăuș, și greșeala asta o făcuse bătrânul. Une vraie catastrophe. Pentru o clipă m-am gândit că regreta rana produsă bunicului André, din cauza căreia i se deschisese o venă la picior și a trebuit să meargă la spital ca să-i facă injecții și să-i pună copci, dar m-am înșelat. Supărarea lui Massot era că a fost nevoit să cumpere un lanț nou și că pungașii din Cavaillon îi ceruseră 250 de franci. Asta mușcase mai adânc decât dinții. Pentru a-i abate atenția de la supărarea sa, am schimbat subiectul și l-am întrebat dacă într-adevăr mănâncă vulpe. A părut uimit de o întrebare atât de prostească și s-a uitat la mine câteva clipe fără a răspunde, ca și cum m-ar fi suspectat că-mi bat joc de el. — Nu se mănâncă vulpe în Anglia? Mi-au trecut prin fața ochilor membrii Clubului Belvoir Hunt scriind la The Times și suferind un atac de inimă colectiv la auzul unei asemenea idei stranii și tipic străine. — Nu, nu se mănâncă vulpe în Anglia. Îți pui o haină roșie, o urmărești călare însoțit de mai mulți câini și apoi îi tai coada. Dădu din cap uluit. — Ils sont bizarres, les Anglais. Apoi îmi descrise, cu mare delectare și câteva gesturi hidos de explicite pe care le fac oamenii civilizați cu o vulpe. Civet de renard | la façon Massot — Urmărește o vulpe tânără și ai grijă să o împuști drept în cap, care nu prezintă niciun interes culinar. Alicele rămase în părțile
comestibile ale vulpii pot să spargă dinții – Massot mi-a arătat doi de-ai lui – și pot să producă indigestie. Jupoaie vulpea și tai-o în bucăți. Aici Massot făcu un gest cu mâna ca și cum și-ar fi spintecat pântecele și continuă cu niște răsuciri și smucituri ale mâinii pentru a ilustra procesul de curățare a măruntaielor. Se lasă carcasa curățată sub jet de apă rece timp de 24 de ore pentru a elimina le goût sauvage. Se usucă, se împachetează într-un sac și se atârnă afară peste noapte, preferabil la ger. În dimineața următoare se pune vulpea într-un castron de fontă și se acoperă cu un amestec de sânge și vin roșu. Se adaugă verdeață, ceapă și căței de usturoi și se fierbe la foc mic o zi sau două. (Massot se scuză pentru lipsa sa de exactitate, dar spuse că perioada varia în funcție de mărimea și vârsta vulpii.) În zilele de demult se mânca cu pâine și cartofi fierți, dar acum, grație progresului și invenției tigăii de prăjit, se poate savura cu pommes frites. Massot devenise foarte vorbăreț. Locuia singur, mi-a spus, și nu prea vedea pe nimeni iarna. Își petrecuse toată viața în munți, dar poate că venise timpul să se mute în sat, unde putea locui printre oameni. Bineînțeles că ar fi o tragedie să părăsească o casă atât de frumoasă, liniștită, la adăpost de mistral, așezată astfel încât să nu sufere de arșița soarelui la amiază, un loc în care petrecuse atâția ani fericiți. I-ar rupe inima, dar – se uită la mine scrutător, ochii săi albaștri înotând în lacrimi de sinceritate –, dar ar putea să-mi facă un serviciu dându-i posibilitatea unuia dintre prietenii mei s-o cumpere. M-am uitat la dărăpănătură aceea umbrită din toate părțile, cu cei trei câini învârtindu-se fără încetare de colo-colo în lanțurile lor ruginite, și m-am gândit că în toată regiunea Provence ar fi fost greu
să găsești un loc mai puțin atrăgător. N-aveai soare, n-aveai priveliște și mai mult ca sigur interiorul era umed și neprimitor. Iam promis lui Massot că am să țin minte oferta, și el îmi făcu cu ochiul. — Un milion de franci. O vând în pierdere. Între timp, până când ar fi părăsit acest mic colț de paradis, dacă era ceva ce doream să aflu despre viața la țară, îmi stătea la dispoziție. Cunoștea fiecare centimetru din pădure, știa unde creșteau ciupercile, unde veneau mistreții să se adape, ce pușcă să alegi, cum să dresezi un câine de vânătoare – știa orice și puteam apela oricând la cunoștințele sale. I-am mulțumit. — C’est normale, spuse el și coborî dealul către proprietatea sa de un milion de franci. Când i-am spus unui prieten din sat că l-am întâlnit pe Massot, a schițat un zâmbet. — Ți-a spus cum să gătești o vulpe? Am dat din cap, afirmativ. — A încercat să-ți vândă casa? Am dat din nou din cap. — E un bătrân viclean. N-o să se potolească niciodată. Nu-mi păsa. Îmi plăcea de el și aveam sentimentul că va fi o sursă bogată de informații fascinante și în mare măsură îndoielnice. Cu el alături, inițiindu-mă în bucuriile excursiilor rurale, și cu monsieur Menicucci ocupându-se de problemele mai științifice, ceea ce îmi lipsea era un cârmaci să mă conducă prin apele tulburi ale birocrației franceze care, prin multele sale subtilități și neajunsuri, poate transforma un fleac într-o imensă frustrare. Ar fi trebuit să fim avertizați asupra complicațiilor legate de achiziționarea unei case. Am vrut să cumpărăm, proprietarul a vrut să vândă, am stabilit un preț, totul a fost în ordine. Dar asta
înseamnă să nu vrem să participăm la sportul național de colecționare a hârtiilor. Certificatele de naștere erau necesare pentru a dovedi că existăm; pașapoartele pentru a dovedi că suntem britanici; certificatele de căsătorie pentru a ne da dreptul să cumpăram casa pe numele amândurora; certificatele de divorț pentru a dovedi că certificatele de căsătorie sunt valabile; ne trebuia o adeverință că avem o adresă în Anglia (carnetele noastre de conducere, în care era trecută, au fost considerate insuficiente; aveam oare o evidență mai oficială a locului unde domiciliam, ca de pildă o chitanță de electricitate veche?). Hârtiile au circulat de colocolo între Franța și Anglia – tot felul de informații în afară de grupa sanguină și amprente – până ce avocatul local ne-a cuprins viețile într-un dosar. Tranzacția putea să înceapă. Ne-am pliat în fața sistemului pentru că eram niște străini care cumpărau o bucățică din Franța și securitatea națională trebuia, evident, apărată. Dacă ar fi fost vorba de lucruri mai puțin importante, s-ar fi acționat mai repede, fără îndoială, și n-ar fi fost nevoie de atâtea hârtii. Ne-am dus să cumpărăm o mașină. Aveam în vedere un Citroen standard deux chevaux, un model care s-a schimbat foarte puțin în ultimii douăzeci și cinci de ani. Drept urmare, piese de schimb se pot găsi în orice sat. Din punct de vedere mecanic, automobilul acesta nu este mult mai complicat decât o mașină de cusut și orice fierar competent poate să-l repare. Este ieftin și nu atinge viteze prea mari. În afara faptului că suspensia se arată a fi deficitară, din această cauză fiind singurul automobil din lume capabil să-ți producă râu de mare, este un vehicul minunat și practic. La garaj se afla unul din stoc. Vânzătorul s-a uitat la carnetele noastre de conducere, valabile în toate țările din Piața Comună până mult după anul 2000. Apoi, cu o expresie de infinit regret, a dat din cap și ne-a spus: — Non.
— Non? — Non. Ne-am scos armele secrete: două pașapoarte. — Non. Am scotocit prin hârtiile noastre. Ce putea să vrea? Certificatul nostru de căsătorie? O chitanță veche de electricitate din Anglia? Am renunțat și l-am întrebat ce anume, în afară de bani, mai era necesar ca să cumperi o mașină. — Aveți o adresă în Franța? I-am dat-o și și-a notat-o în registru cu mare grijă, verificând din când în când să fie lizibilă a treia copie la indigo. — Aveți vreo dovadă că aceasta este adresa dumneavoastră? O chitanța de telefon? Una de electricitate? I-am explicat că nu am primit nicio chitanță pentru că de-abia neam mutat. El ne-a spus că era nevoie de o adresă pentru la carte grise – actele de proprietate ale mașinii. N-ai adresă, n-ai carte grise. N-ai carte grise, n-ai mașină. Din fericire, instinctele sale de vânzător au depășit obstacolele birocrației și a venit cu o soluție: dacă am putea să-i aducem actul de vânzare al casei noastre, toată povestea s-ar încheia repede și satisfăcător și am putea lua mașina. Actul de vânzare era la biroul avocatului, situat la douăzeci de kilometri depărtare. Ne-am dus săl luăm și i l-am pus triumfător pe masă împreună cu un cec. Puteam să luăm mașina acum? — Malheureusement, non. Trebuia să așteptăm până când cecul va fi verificat, o întârziere de numai patru sau cinci zile, chiar dacă fusese completat pentru o bancă locală. Ne puteam duce împreună la bancă și să-l verificăm pe loc? Nu, nu puteam. Era ora prânzului. Cele două domenii în care Franța e pe primul loc în lume – birocrația și gastronomia – se uniseră pentru a ne da o lecție.
Toate astea ne-au scos din minți. Săptămâni de zile n-am mai plecat de acasă fără fotocopii ale arhivei de familie, agitând pașapoarte și certificate de naștere în fața oricui, de la casieria supermarketului până la bătrânul care încărca vinul în mașină la cooperativă. Documentele erau întotdeauna privite cu interes, întrucât actele sunt sfinte pe aici și merită respect, dar eram întrebați deseori de ce le luăm cu noi. Așa fuseserăm obligați să procedăm în Anglia? Trebuie să fie o țară ciudată și obositoare. Singurul răspuns era să ridicăm din umeri. Făceam adevărate exerciții de ridicat din umeri. Frigul a durat până spre ultimele zile din ianuarie, și apoi s-a făcut sensibil mai cald. Simțeam că vine primăvara și eram nerăbdător să aud părerea unui meteorolog avizat. M-am decis să-l consult pe înțeleptul din pădure. Massot s-a tras gânditor de mustață. Erau ceva semne. Șobolanii simt apropierea căldurii înainte de sateliții aceia complicați, iar șobolanii din podul casei lui fuseseră deosebit de activi în ultimele zile. De fapt, îl ținuseră treaz o noapte întreagă. Pentru a-i potoli, trăsese câteva salve în tavan. Eh, oui. De asemenea, apăruse luna nouă, ceea ce determină de obicei o schimbare de vreme în această perioada a anului. Bazându-se pe aceste două semne, el prezise o primăvară caldă, timpurie. M-am grăbit să ajung acasă să văd dacă nu cumva a înflorit migdalul și mi-am pus în gând să curăț piscina.
FEBRUARIE Prima pagină a ziarului nostru, Le Provençal, este dedicată, de obicei, succeselor echipelor locale de fotbal, declarațiilor furtunoase ale unor politicieni neînsemnați, articolelor care-ți taie răsuflarea despre spargerile din Cavaillon – Le Chicago de Provence – și relatărilor sinistre despre accidente mortale provocate pe șosea de șoferii unor Renault-uri care încearcă să-l întreacă pe Alain Prost. Tot acest talmeș-balmeș a fost lăsat deoparte într-o dimineață de la începutul lui februarie și înlocuit cu un reportaj senzațional care n-avea nimic de-a face cu sportul, infracțiunile sau politica: ÎNTREAGA PROVENCE ACOPERITĂ CU O PĂTURĂ DE ZĂPADĂ! anunța titlul cu o bucurie ascunsă la gândul că vor urma numeroase alte relatări legate de capriciile vremii. Se va vorbi despre mame și copii rămași miraculos în viață după o noapte petrecută într-o mașină înzăpezită, despre bătrâni care au scăpat ca prin urechile acului de hipotermie datorită intervenției unor vecini cumsecade, despre alpiniști culeși de pe versanții Muntelui Ventoux cu ajutorul elicopterelor, despre poștași luptând cu vicisitudinile sorții pentru a înmâna facturile de electricitate, despre bătrânii care își aduc aminte de catastrofele petrecute cu mult timp în urmă – se preconizau zile întregi de reportaje și nu era greu să ți-l imaginezi pe autorul acestei prime relatări frecându-și mâinile cu satisfacție în pauzele când se oprea din scris pentru a pune mai multe semne de exclamare. Articolul festiv avea și două fotografii. Una reprezenta un șir de umbrele albe – erau palmierii de pe Promenade des Anglais din Nisa, acoperiți de un strat gros de zăpadă. Cealaltă arăta o siluetă încotoșmănată din Marsilia târând prin zăpadă cu o funie un radiator pe roți. Făcea impresia unui om care a scos la plimbare un
câine costeliv și îndărătnic. Nu existau imagini din regiune, pentru că aceasta era complet izolată; cel mai apropiat plug de deszăpezire se găsea la nord de Lyon, la trei sute de kilometri depărtare, și pentru un motociclist provensal – chiar dacă este un ziarist temerar –, obișnuit cu piste sigure, groaza de a valsa pe gheață era cel mai bine evitată stând acasă sau petrecând timpul în cel mai apropiat bar. La urma urmelor, n-o să dureze. Era numai o anomalie, o deviere climaterică efemeră, o scuză pentru încă o porție de café creme sau o băutură mai tare pentru a pune sângele în circulație înainte de a te aventura afară. În valea noastră se așternuse liniștea în timpul zilelor reci din ianuarie, dar acum zăpada adăugase încă un strat de tăcere, ca și cum întreaga zonă ar fi fost protejată sonic. Lubéron ne rămăsese numai nouă, straniu și frumos, cu kilometri întregi de zăpadă înghețată, pe care se vedeau din loc în loc urme de veverițe sau iepuri, întretăindu-se în linii drepte și hotărâte. Nu erau urme de picior de om, în afară de ale noastre. Vânătorii, atât de numeroși pe vreme mai caldă, cu armamentul lor și cu arsenalul de cârnați, baghete, bere, Gauloises și alte lucruri necesare pentru a înfrunta timp de o zi natura în sălbăticia ei, rămăseseră în viziunile lor. Sunetele pe care noi le luam drept împușcături erau doar crengi trosnind sub greutatea zăpezii. Era atât de multă liniște încât, așa cum avea să spună Massot mai târziu, puteai să auzi un șoarece mișcându-se. În apropierea casei, condusul unei mașini devenise o escaladă în miniatură, căci vântul troienise zăpada, astfel că te afundai în ea până la genunchi. Nu se putea ieși decât pe jos. Cumpăratul unei pâini devenea o expediție care dura aproape două ore – până la Ménerbes și înapoi – răstimp în care nu vedeai niciun vehicul în mișcare. Mașinile, niște movilițe albe, stăteau răbdătoare ca niște oi la marginea drumului care duce către sat. Vremea, așa cum poate fi
văzută pe o ilustrată de Crăciun, îi entuziasmase pe locuitori, care erau deosebit de amuzați de propriile eforturi de a păși pe străzile abrupte și înșelătoare, aplecându-se cu grijă în față sau sprijininduse mai precar pe spate, înaintând cu hotărârea stângace a unor patinatori pe rotile pasionați. Escadronul de deszăpezire al primăriei, format din doi oameni cu târnuri, curățase drumurile de acces către instituțiile cele mai importante – măcelăria, brutăria, épicerie și cafeneaua –, astfel că mici grupuri de săteni stăteau în locurile bătute de soare felicitându-se unii pe alții pentru curajul manifestat în fața calamității. Dinspre Primărie a apărut un om pe schiuri și, printr-o fatalitate miraculoasă, s-a ciocnit de singurul posesor al unui mijloc de transport, un om pe o sanie străveche. Păcat că ziaristul de la Le Provençal n-a fost acolo să-i vadă: ZĂPADA FACE VICTIME ÎNTR-O CIOCNIRE FRONTALĂ ar fi putut el să scrie. Scena ar fi putut să fie urmărită stând confortabil în cafeneaua plină de aburi ademenitori. Câinii s-au adaptat la zăpadă ca niște ursuleți, scufundându-se în nămeți, de unde ieșeau cu perciuni albi, și zburdând pe câmpii cu sărituri uriașe. În plus, au învățat să patineze. Piscina, pe care doar cu câteva zile în urmă intenționasem să o curăț și să o pregătesc pentru câteva băi primăvăratice timpurii, era un bloc de gheață verde-albăstruie și părea să-i fascineze. Pășeau mai întâi cu labele din față, apoi făceau o tentativă cu una din labele din spate și în final se pomeneau că se află cu toate picioarele pe gheață. Urmau câteva momente de contemplare în fața curiozităților vieții: într-o zi să poți bea ceva și în ziua următoare să poți sta pe acel ceva. După ce au mai făcut câțiva pași pe gheață, au început să dea din coadă vădit intrigați. Am fost întotdeauna de părere că aceste animale erau concepute pe principiul vehiculelor cu patru roți, cu o propulsie egală din partea fiecărui picior, dar se pare că forța este concentrată în spate. Astfel că partea din față a câinelui patinator
poate avea intenția de a continua mișcarea în linie dreaptă, dar partea din spate este necontrolabilă, legănându-se dintr-o parte în alta și uneori amenințând să preia comanda. Noutatea de a fi naufragiat în mijlocul unei mări pitorești era, în timpul zilei, o plăcere deosebită. Mergeam pe jos mile întregi, tăiam lemne, mâncam enorm la prânz și, în felul acesta, nu ne era frig. Dar noaptea, cu tot focul, cu toate puloverele pe care ni le puneam și cu toată mâncarea pe care o îngurgitam, prin podelele și zidurile de piatră răzbătea un frig pătrunzător care ne îngheța degetele de la picioare și ne înțepenea mușchii. De multe ori stăteam în pat până la ora nouă și deseori, dimineața devreme, scoteam aburi pe gură la micul dejun. Dacă teoria lui Menicucci era corectă și trăiam pe un pământ mai turtit, toate iernile viitoare urmau să fie la fel. Era momentul să încetăm cu pretenția că trăiam într-un climat subtropical și să cedăm ispitelor încălzirii centrale. I-am telefonat lui monsieur Menicucci, care s-a interesat îngrijorat de țevile din casă. I-am spus că rezistau bine. — Mă bucur, îmi spuse, întrucât sunt minus cinci grade, drumurile sunt periculoase și eu am cincizeci și opt de ani. Rămân acasă. Făcu o pauză și apoi adăugă: Am să cânt la clarinet. O făcea în fiecare zi ca să-și păstreze agilitatea degetelor și să uite de tămbălăul cu instalațiile; destul de greu am reușit să mut conversația de la părerile sale despre compozitorii barocului și s-o îndrept către subiectul mai lumesc al casei noastre friguroase. În cele din urmă, am stabilit că îi voi face o vizită imediat ce drumurile vor fi fost curățate. Avea tot soiul de instalații acasă, spunea el – gaze, petrol, electricitate și ultima sa achiziție, un panou rotitor de încălzire solară. Urma să mi le arate pe toate. Totodată o voi cunoaște pe doamnă, nevasta lui, care era o soprană desăvârșită. Urma, evident, să am parte de o repriză muzicală printre radiatoare și robinete.
Ideea că ne vom încălzi ne-a dus cu gândul la vară și am început să facem planuri pentru a schimba curtea închisă din spatele casei într-o sufragerie în aer liber. Aveam deja un grătar și un bar într-un colț, dar ceea ce lipsea era o masă mare, solidă, care să fie acolo permanent. În timp ce stăteam cu picioarele afundate în cincisprezece centimetri de zăpadă, încercam să ne imaginam un prânz la jumătatea lui august. Am trasat pe zăpada de pe dalele de piatră un pătrat cu latura de un metru și jumătate, destul de mare pentru ca să poată lua loc opt persoane bronzate și desculțe. În mijlocul pătratului ar fi rămas suficient spațiu pentru castroane mari cu salată, pate de ficat și brânză, ardei copți, pâine, măsline și sticle de vin la rece. O pală de vânt a șters forma din zăpadă, dar noi ne-am decis deja: masa urma sa fie pătrată și tăblia dintr-o singură lespede de piatră. Ca majoritatea celor care vin în Lubéron, am fost impresionați de varietatea pietrei locale. Putea fi pierre froide de la cariera Tavel, o piatră moale, de culoare bej-deschis, putea fi pierre chaude de la Lacoste, mai aspră, de culoare alb-gălbuie, după cum puteau fi pietre cu o mulțime de nuanțe între cele menționate. Există pietre pentru vetre, pentru piscine, pentru scări, pentru pereți și podele, pentru băncile de grădină și chiuvetele de bucătărie. Poate să fie aspră sau șlefuită, cu margini ascuțite sau rotunjite, tăiată în pătrate sau curbată voluptuos. Este folosită acolo unde, în Marea Britanie sau în America, un constructor ar folosi lemn, fier sau plastic. Singurul ei dezavantaj, așa cum am descoperit, e faptul că ține rece iarna. Ceea ce ne-a produs o adevărată surpriză a fost prețul. Luată la metru, piatra este mai ieftină decât linoleumul, și am fost atât de încântați de această descoperire – de fapt înșelătoare, întrucât nu luasem în calcul prețul prelucrării pietrei –, că am decis să riscăm și să mergem la carieră fără a mai aștepta primăvara. Prietenii ne-au
recomandat un om din Lacoste, pe nume Pierrot, care muncea bine și practica prețuri corecte. Ne-a fost descris ca un original, un om de caracter, și am stabilit o întâlnire cu el la 8.30 dimineața, înainte de a începe lucrul la carieră. Am urmărit un indicator pe drumul lateral spre Lacoste și am mers pe un făgaș printre stejari pitici, până am ajuns într-un loc deschis. Nu părea o zonă industrială, și tocmai voiam să ne întoarcem, când, deodată, era cât pe ce să cădem în carieră – o groapă enormă săpată în pământ și de jur-împrejur blocuri de piatră. Unele erau necioplite, altele fuseseră cioplite și luaseră forma unor pietre de mormânt, monumente comemorative, urne uriașe de grădină, îngeri înaripați cu o privire fixă care te intimida, mici arcuri de triumf sau coloane scurte și groase, într-un colț era o baracă, cu geamurile opace din cauza prafului care se ridica în carieră. Am bătut la ușă și am intrat. Pierrot ne aștepta. Avea un păr zburlit, o barbă neagră fioroasă și sprâncene stufoase. Tipul clasic de pirat. Ne-a poftit să luăm loc, după ce a șters praful de pe două scaune cu o pălărie ponosită pe care apoi a așezat-o cu grijă peste telefonul de pe masă. — Englezi, nu-i așa? Am aprobat din cap, și el s-a aplecat spre noi cu un aer confidențial. — Am o mașină englezească, un Aston Martin cu care transport recolta de vin. Magnifique. Își sărută vârfurile degetelor, stropindu-și barba cu salivă, și scotoci printre hârtiile de pe masă, ridicând praful din fiecare teanc. Avea pe undeva o fotografie. Telefonul începu să sune înfundat. Pierrot îl recuperă de sub pălărie și ascultă cu o figură din ce în ce mai serioasă. Apoi puse jos receptorul.
— Altă piatră de mormânt, spuse. E din cauza vremii. Bătrânii nu rezista la frig. Își căută pălăria, și-o luă de pe cap și acoperi din nou telefonul ca pentru a ascunde veștile rele. Reveni la problemele noastre. — Mi s-a spus că doriți o masă. Făcusem o schiță detaliată a mesei, însemnând cu grijă toate cotele în metri și centimetri. Pentru cineva cu flerul artistic al unui copil de cinci ani, era o capodoperă. Pierrot își aruncă ochii pe ea, scrutând cifrele, și dădu din cap. — Non. Pentru mărimea aceasta trebuie o bucată de piatră de doua ori mai groasă. De asemenea, baza pe care ați prevăzut-o dumneavoastră o să se prăbușească – pouf! – în cinci minute, pentru că partea de sus va cântări – mâzgăli niște calcule pe desenul meu – între trei și patru sute de kilograme. Întoarse hârtia și făcu o schiță pe spate. Uitați! Asta e ceea ce vă doriți. Ne dădu desenul. Era mult mai bun decât al meu și avea o grație de monolit; simplă, pătrată, bine proporționată. O mie de franci, spuse el, inclusiv transportul. Am căzut de acord și am promis să mă întorc la sfârșitul săptămânii cu un cec. Când am făcut-o, era la sfârșitul unei zile de muncă și am constatat că Pierrot își schimbase culoarea. De la pălăria sa ponosită până la cizme era complet alb ca și cum s-ar fi tăvălit prin zahăr, singurul om pe care l-am văzut vreodată îmbătrânit cu douăzeci și cinci de ani în timpul unei zile de muncă. Potrivit prietenilor noștri, pe ale căror informații nu mă bazam în întregime, soția lui îl aspira în fiecare seara când sosea acasă și întreaga lor mobilă, de la dulapuri până la bideuri, era făcută din piatră. Pe atunci era destul de ușor să crezi orice ți se spunea. Iarna în Provence creează o atmosferă straniu de ireală, amestecul de liniște și de pustietate dându-ți sentimentul că ești rupt de restul lumii, izolat de viața normală. Ne puteam imagina să întâlnim troli în
pădure sau să vedem capre cu două capete în lumina lunii pline, iar pentru noi toate acestea constituiau un contrast ciudat de plăcut față de acea Provence pe care ne-o aminteam din vacanțele de vară. Pentru alții, iarna înseamnă plictiseală și tristețe, sau mai rău; rata sinuciderii în Vaucluse, așa ni s-a spus, era cea mai mare din Franța și a devenit mai mult decât o simplă cifră când am auzit că un om care locuia la trei kilometri de noi s-a spânzurat într-o noapte. O moarte locală aduce cu ea mici anunțuri triste care sunt lipite pe ferestrele magazinelor și ale caselor. Bate clopotul de la biserică și are loc o procesiune de oameni îmbrăcați foarte îngrijit; ei se îndreaptă încet către cimitir, care este de multe ori unul dintre cele mai impunătoare locuri din sat. Un bătrân mi-a explicat de ce era așa. — Morții au cea mai frumoasă priveliște, spuse el, pentru că au de stat aici atât de mult timp! Croncăni atât de puternic la propria glumă, încât îl apucă un acces de tuse și m-am temut că îi venise și lui rândul să li se alăture. Când i-am spus că în California există un cimitir unde plătești mai mult pentru un mormânt cu o priveliște frumoasă decât pentru unul mai modest, n-a fost deloc mirat. — Peste tot sunt nebuni, spuse el, vii sau morți. Au trecut mai multe zile fără niciun semn de dezgheț, dar pe drumuri erau urme negre în locurile unde fermierii curățaseră cu tractoarele cea mai mare parte a zăpezii, formând o singură pârtie prin nămeții de pe margini. Cu această ocazie a ieșit la iveală un aspect al șoferului francez pe care nu l-am bănuit niciodată; era răbdător, sau cel puțin de o încăpățânare de catâr, foarte departe de comportamentul său de Grand Prix la volan. Am constatat-o pe drumurile din jurul satului. Se întâmpla ca o mașină să meargă cu grijă pe pârtia croită și să se întâlnească cu alta venind din direcția opusă. Se opreau bot în bot. Niciuna nu se dădea la o parte, riscând
să rămână împotmolită în nămeți. Privindu-se prin parbriz unul pe altul, șoferii așteptau cu speranța că va veni în spatele lor o altă mașină, ceea ce ar constitui o situație clară de force majeure, obligând mașina din față să dea înapoi, ca să poată înainta celelalte două. În aceste condiții, ținând ușor piciorul pe accelerație, am parcurs drumul până la monsieur Menicucci ca să-i văd comoara de instalații pentru încălzit. M-a întâmpinat la intrarea din depozit, cu căciuliță de lână trasă bine peste urechi, cu un șal legat sub bărbie, cu mănuși și cizme – imaginea unui om care lua provocarea de a nu i se face frig ca pe un exercițiu științific pentru propria izolare. Am schimbat politețuri despre țevile mele și clarinetul său și m-a poftit înăuntru pentru a vedea o colecție meticulos aranjată de tuburi, valve și mașini greoaie și misterioase, îngrămădite în colțuri. Menicucci era un catalog ambulant, amețindu-mă cu coeficienți calorici și termeni care mă depășeau într-atât, că tot ceea ce puteam face era să dau din cap fără să scot o vorbă la fiecare nouă revelație. În sfârșit litania se termina. — Et puis voil|, spuse Menicucci și se uită la mine în așteptare, ca și cum știam acum absolut totul despre universul încălzirii centrale și puteam face o alegere înțeleaptă, pe baza unei bune informări. Nu mi-a trecut prin cap decât să-l întreb cum își încălzea propria casă. A, spuse el, bătându-se pe frunte cu o admirație ironică, iată o întrebare inteligentă. Ce fel de carne mănâncă măcelarul? Și lăsând această întrebare mistică să plutească în aer, am intrat în casă. Era fără îndoială cald, aproape înăbușitor. Monsieur Menicucci făcu marea performanță de a-și scoate două sau trei straturi de haine, ștergându-și fruntea cu gesturi teatrale și aranjându-și căciulița pentru a-și lăsa urechile descoperite. Se îndreptă spre radiator și îl mângâie prietenos. — Vedeți, spuse el, fontă, nu rahatul pe care îl folosesc în ziua de azi pentru radiatoare. Și boilerul – trebuie sa vedeți boilerul. Dar,
attention, se opri brusc și mă împunse cu degetul sau profesoral, nu este franțuzesc. Numai nemții și belgienii știu să facă boilere. Am intrat în încăperea care adăpostea boilerul și am admirat pe îndelete mașina veche, prevăzuta cu cadrane, care pufăia și sforăia lângă un perete. Asta dă douăzeci și unu de grade în toată casa, spuse el, chiar când afară sunt minus șase grade. Vădea talent de instructor, căci își ilustra remarcile când era posibil cu demonstrații practice, ca și cum vorbea cu un copil foarte greu de cap. (În cazul meu, având în vedere cunoștințele mele despre instalații și încălzire, aceasta atitudine era, desigur, justificată.) După ce mi-a prezentat boilerul, ne-am întors în casă și mi-a prezentat-o pe Madame, o femeie mică de înălțime, dar cu o voce răsunătoare. Doream un ceai, niște biscuiți cu migdale, un pahar de Marsala? Ce doream cu adevărat era să-l văd pe monsieur Menicucci cântând, cu căciulița pe cap, la clarinet, dar asta avea să se întâmple alta dată. În timp ce mă îndreptam spre mașină, am privit panoul solar rotitor de încălzire de pe acoperiș și am văzut că era înghețat bocnă – brusc am început să tânjesc după o casă plină cu radiatoare de fontă. Sosind acasă, am descoperit un Stonehenge la scară redusă amplasat în spatele garajului. Fusese adusă masa – un pătrat cu latura de un metru și jumătate, cu o grosime de doisprezece centimetri și cu o bază masivă în forma de cruce. Distanța dintre locul unde fusese lăsată și locul unde doream noi s-o punem nu era mai mare de cincisprezece metri, dar făcea cât cincizeci de kilometri. Intrarea în curte era prea îngustă ca să permită trecerea vreunui vehicul, iar zidul înalt și acoperișul de țiglă care se întindeau peste o parte din curte făceau imposibilă folosirea unei macarale. Pierrot ne spusese că masa va cântări între trei și patru sute de kilograme. Părea mai grea.
A dat telefon în acea seară. — Sunteți mulțumiți de masă? — Da, masa este minunată, dar avem o problemă. — Ați amplasat-o deja? — Nu, asta e problema. Ați putea să ne dați niște sugestii? — Câteva brațe puternice, spuse. Gândiți-vă la piramide. — Desigur. N-aveam nevoie decât de o mie cinci sute de sclavi egipteni și totul s-ar fi rezolvat imediat. — Ei bine, dacă disperați, îi cunosc pe componenții echipei de rugby din Carcassonne. Chicoti și închise telefonul. Ne-am dus să aruncăm o nouă privire monstrului și am încercat să ne dăm seama de câți oameni ar fi fost nevoie pentru a o căra în curte. Șase? Opt? Trebuia dusă de-a curmezișul pentru a trece pe ușă. Ne-am imaginat degete strivite și multiple hernii. De-abia acum am realizat de ce fostul proprietar pusese o masă ușoară, rabatabilă, în locul ales de noi pentru acest monument. Am optat pentru singurul lucru rezonabil pe care îl puteam face, și anume am căutat inspirația într-un pahar de vin la gura focului. Nu se punea problema să fure cineva masa în timpul nopții. S-a întâmplat ca nu după multă vreme să se ivească o posibilă sursă de ajutor. Cu câteva săptămâni înainte hotărâserăm să ne reconstruim bucătăria și petrecuserăm multe ore de discuții savante cu arhitectul nostru, care ne-a introdus în terminologia franceză de construcții, familiarizându-ne cu expresii precum coffres, rehausses, faux-plafonds, vide-ordures, plîtrage, dallage, poutrelles și coins perdus. Entuziasmul nostru inițial scăzuse de-a binelea văzând că planurile se învecheau pe zi ce trece și dintr-un motiv sau altul bucătăria rămânea intactă. Se întârziase din cauza vremii, din cauza tencuitorului, care plecase la schi, a zidarului-șef care-și rupsese brațul jucând fotbal pe motocicletă, din cauza încetinelii cu care
furnizorii locali livrau marfa în timpul iernii. Arhitectul nostru, un parizian expatriat, ne avertizase ca în Provence munca în construcții este foarte asemănătoare cu războiul în tranșee. Are lungi perioade de acalmie întrerupte de acțiuni zgomotoase și violente, iar noi avuseserăm prea mult de-a face cu prima fază pentru a o mai aștepta cu nerăbdare pe a doua. Trupele de asalt au sosit, în sfârșit, cu un zgomot asurzitor pe când de-abia se crăpa de ziuă. Am ieșit afară cu ochii cârpiți de somn să vedem ce se prăbușește și n-am putut sa distingem decât silueta unui camion plin de schele. Din cabina șoferului cineva strigă plin de voie bună: — Monsieur Mayle? I-am spus că nimerise unde trebuia. — Ah bon. On va attaquer la cuisine. Allez! Ușa se deschise și un cocker spaniel sări afară urmat de trei bărbați. M-a izbit un miros neașteptat de after-shave când zidarulșef îmi storci mâna și se prezentă pe sine și echipajul: Didier, locotenentul Eric și fiul acestuia, un tânăr solid pe nume Claude. Cățeaua, Pénélope, scăpată ca din cușcă, se zbenguia în fața casei. Și astfel începu bătălia. Nu mai văzusem în viața mea asemenea lucrători. Totul era făcut într-o viteză nemaipomenită: au ridicat o schelă și au construit o rampă de scânduri înainte ca soarele să fie sus pe cer; după numai câteva minute, fereastra și chiuveta din bucătărie au dispărut, iar la ora zece ne aflam deja pe un morman de moloz. Didier își expunea planurile de demolare. Era dârz și hotărât, cu un păr bogat și cu ținuta dreaptă a unui militar; mi-l imaginam ca instructor în Legiunea Străină punându-i pe tinerii recruți să mărșăluiască până când aceștia implorau mila. Avea un fel de a vorbi percutant, plin de cuvinte onomatopeice ca tok sau crak, sau boum pe care francezii le folosesc pentru a descrie orice formă de coliziune sau de
dărâmare – și în cazul nostru amândouă se găseau din plin. Tavanul cădea, podeaua se ridica și instalațiile existente păreau să se dezmembreze. Toate lucrurile din bucătărie erau scoase – chut! – prin gaura care cândva fusese o fereastră. O folie de polietilenă a fost prinsă în cuie ca să despartă șantierul de restul casei, și ustensilele de bucătărie au fost mutate la grătarul din curte. Era uimitor să vezi și să auzi ferocitatea plină de veselie cu care cei trei zidari pulverizau tot ce se afla în calea ciocanelor grele. Loveau vârtos, fluierau, cântau, înjurau, fără să le pese de zidurile care cădeau și de grinzile care se îndoiau, oprindu-se (cu părere de rău, mi se păru mie) doar la amiază, ca să ia prânzul. Și acesta a fost dat gata cu aceeași ardoare ca un perete despărțitor – nu se încurcau cu pachetele modeste de sendvișuri. Și-au adus pungi mari de plastic pline cu friptură de pui, cârnați, choucroute, salate și franzele, nelipsindu-le tacâmurile și vesela aferente. Spre ușurarea noastră, niciunul nu a băut alcool. Un zidar amețit manevrând un ciocan de zeci de kilograme oferea o imagine înspăimântătoare. Erau destul de primejdioși și treji. Tărăboiul a reînceput după prânz și a continuat până aproape de șapte seara fără nicio pauză. L-am întrebat pe Didier dacă lucra de obicei zece-unsprezece ore pe zi. Numai iarna, mi-a răspuns el. Vara lucra douăsprezece-treisprezece ore, șase zile pe săptămână. A fost amuzant când a auzit despre programul de lucru englezesc care începea la o oră târzie și se termina cât mai devreme, cu numeroase pauze pentru ceai. L-a caracterizat drept une petite journée și m-a întrebat dacă nu cumva cunosc zidari englezi care ar dori să lucreze cu el, așa ca o experiență. Nu-mi puteam imagina un număr mare de voluntari. După ce au plecat zidarii, ne-am îmbrăcat ca pentru un picnic în Arctica și am început să pregătim prima noastră cină în bucătăria provizorie. Avea un grătar și un frigider precum și o chiuvetă și un
aragaz cu două ochiuri, în spatele barului. Avea tot ce trebuia în afară de pereți și, dată fiind temperatura încă sub zero grade, pereții ar fi creat o stare de confort. Dar focul de vreascuri dădea o lumină strălucitoare, mirosul fripturii de miel cu rozmarin se înălța ademenitor, vinul roșu își făcea datoria de substitut nobil pentru încălzirea centrală și noi ne simțeam plini de curaj, gata să înfruntăm orice aventură. Această iluzie a durat numai în timpul cinei, până când a venit momentul să ieșim afară și să spălăm vasele. Primele semne adevărate ale venirii primăverii nu le-au constituit înflorirea timpurie a copacilor sau comportamentul agitat al șobolanilor din podul lui Massot. Semnele le-am avut din Anglia. După mohoreala lunii ianuarie, londonezii începeau să-și facă planuri de vacanță și era uluitor cât de multe din acestea includeau Provence. Cu o regularitate crescândă, telefonul suna în timp ce luam cina – cel care suna având un dispreț nobil pentru diferența de oră dintre Franța și Anglia –, și vocea veselă, de care abia ne aminteam, a unei cunoștințe îndepărtate, ne întreba dacă a început sezonul de înot. Eram întotdeauna evazivi. Părea o răutate să le distrugem iluziile spunându-le că vremea era geroasă, că mistralul șuiera prin gaura din zidul bucătăriei, amenințând să rupă folia de polietilenă care era singura noastră protecție împotriva stihiilor naturii. Telefoanele au urmat un curs care a devenit foarte repede previzibil. În primul rând, eram întrebați dacă vom fi acasă de Paști sau în luna mai, sau în orice perioadă care-i convenea celui care suna. Odată stabilite aceste lucruri, urma propoziția de care ne era groază: — Ne gândeam să venim pe la voi< Și rămânea întreruptă, plină de speranță, așteptând o reacție care
să denote cea mai vagă ospitalitate. Era greu să ne simțim flatați de acest entuziasm subit de a ne vedea, care dormitase în tot timpul anilor pe care-i trăisem în Anglia, și nu prea știam cum să ne descurcam. Nimeni nu are obrazul mai gros decât cel care caută lumina soarelui și cazare pe gratis; normele comportamentului social nu mai funcționează. Sunteți ocupați în săptămână aceea? Nu vă faceți griji, vom veni săptămână următoare. Casa vă este plină de muncitori? Nu ne deranjează; oricum, vom sta mai mult la piscină. Ați umplut piscina cu rechini și ați pus un tub pentru drenaj în locul robinetului? Ați devenit vegetarieni și abstinenți? Bănuiți câinii că poartă virusul turbării? Nimic din ce spuneam nu-i impresiona; refuzau cu tot dinadinsul să ne ia în serios; erau dispuși să depășească orice mic obstacol pe care-l puteam inventa. Am vorbit despre amenințarea acestor invazii și cu alții care se mutaseră în Provence și toți pățiseră la fel. Spuneau că întâia vară este iadul pe pământ. După aceea înveți să spui nu. Dacă nu o faci, te vei pomeni conducând un mic hotel fără niciun profit, de la Paști până la sfârșitul lui septembrie. Un sfat pe cât de înțelept, pe atât de deprimant. Am așteptat cu teamă următorul telefon. Viața se schimbase și zidarii contribuiseră din plin. Dacă ne sculam la 6.30, ne puteam lua micul dejun în liniște. Dacă ne sculam mai târziu, zgomotul din bucătărie făcea conversația imposibilă. Într-o dimineață, când ciocanele și burghiele cântau la unison, am văzut buzele soției mișcându-se, dar nu auzeam nimic. În cele din urmă mi-a scris pe o bucată de hârtie: „Bea-ți cafeaua până nu te trezești cu ceva în ea”. Dar progresele erau evidente. După ce nu mai rămăsese decât scheletul bucătăriei, zidarii au început, la fel de zgomotos, să o reconstruiască, urcându-și toate materialele pe rampa de scânduri
printr-un spațiu de mărimea unei ferestre, la trei metri deasupra pământului. Vitalitatea lor era extraordinară. Didier – jumătate om, jumătate cărător de unelte – putea să alerge în susul rampei șubrede împingând o roabă cu ciment ud, cu o țigară într-un colț al gurii și având suficient suflu ca să fluiere prin celălalt. N-am să știu niciodată cum de puteau acești trei oameni să lucreze într-un spațiu atât de strâmt, într-un frig atât de pătrunzător, și totuși să-și păstreze buna dispoziție. Încet-încet, bucătăria a început să capete contur, după care a venit al doilea escadron să evalueze situația și să-și repartizeze sarcinile. Era format din Ramon tencuitorul, cu radioul și ghetele de baschet acoperite de mortar, Mastorino zugravul, Trufelli care punea țigle, Zanchi tâmplarul și le chef-plombier în persoană, monsieur Menicucci, cu le jeune la doi pași în spate ca o umbră invizibilă. Erau cu totul șase sau șapte vorbind în același timp printre dărâmături, certându-se asupra datelor și materialelor, în vreme ce Christian, arhitectul, era pe post de arbitru. Ne-a trecut prin minte că, dacă această energie ar fi canalizată în altă direcție pentru o oră-două, aveam destui bicepși ca să mutăm masa de piatră în curte. Când le-am sugerat acest lucru, au fost de acord imediat. De ce să n-o facem acum, au spus. De ce nu, întradevăr? Am ieșit pe fereastra bucătăriei și ne-am strâns în jurul mesei care era acoperită de un strat alb, zgrunțuros, de gheață. Douăsprezece mâini au înșfăcat lespedea și douăsprezece brațe s-au încordat pentru a o ridica. Nu s-a clintit din loc. Fețele au devenit gânditoare. Fiecare a dat ocol mesei privind-o din toate părțile până când Menicucci a pus punctul pe i. — Piatra este poroasă, spuse el. Este plină de apă ca un burete, apa a înghețat, piatra a înghețat, pământul a înghețat. Voil|! E imposibil de mișcat. Trebuia așteptat până se dezgheață. S-au purtat niște discuții despre lămpi de sudat și răngi; dar Menicucci le-a pus
capăt catalogându-le drept patati-patata, ceea ce eu am înțeles că înseamnă nonsens. Grupul s-a risipit. Având parte de zgomot și praf șase zile pe săptămână, oaza de liniște de duminică era și mai bine-venită ca de obicei. Puteam să ne permitem luxul de a sta în pat până la 7.30 înainte de a începe câinii să se agite pentru a fi scoși la plimbare, puteam să stăm de vorbă fără să fim obligați să ieșim afară și ne puteam consola cu gândul că mai aveam numai o săptămână până la sfârșitul haosului și al dezagregării. Ceea ce nu puteam face, din cauza posibilității reduse de gătit, era să celebrăm duminica așa cum se cuvine totdeauna în Franța, cu un prânz meticulos pregătit și savurat îndelung. Astfel că, folosind provizoratul bucătăriei ca o scuză, ne-am luat obiceiul de a mânca duminica la restaurant. Pentru a ne deschide apetitul, consultam acele cărți oraculare și ne bazam, din ce în ce mai mult, pe ghidul Gault-Millau. Michelin este neprețuit și nimeni n-ar trebui să călătorească în Franța fără el, dar se limitează strict la prețuri, categorii și specialități. GaultMillau îți dă și amănunte. Îți va spune despre bucătar – dacă e tânăr, dacă a făcut școală, dacă are o reputație bună, dacă se bazează numai pe succesele din trecut sau încearcă mereu să se perfecționeze. Îți va spune despre nevasta bucătarului dacă este primitoare sau glaciale. Îți va da unele indicații despre stilul restaurantului, dacă are o priveliște frumoasă sau o terasă primitoare. Va face comentarii asupra serviciului și clientelei, asupra prețurilor și atmosferei. De asemenea, deseori prezintă în detaliu lista de bucate și de vinuri. Nu este infailibil și nici complet lipsit de prejudecăți, dar este amuzant și întotdeauna interesant și, deoarece este scris într-o franceză colocvială, constituie un bun exercițiu pentru niște începători în ale limbii, ca noi. Ghidul din 1987, un volum bine documentat, prezintă 5 500 de restaurante și hoteluri. Alegând între ofertele sale, am ajuns la o
sugestie locală care ni s-a părut irezistibilă: un restaurant din Lambesc, la o jumătate de oră de mers cu mașina. Bucătăreasa-șef era prezentată ca J’une des plus fameuses cuisinières de Provence”. Sala de mese fusese amenajată într-o moară dezafectată. Despre stilul de a găti se spunea că este „plein de force et de soleil”. Aceasta ar fi fost de ajuns pentru o recomandare, dar ce ne-a intrigat cel mai mult era vârsta bucătăresei. Avea optzeci de ani. Era mohorât și bătea vântul când am ajuns la Lambesc. Întotdeauna ne încercau remușcările dacă stăteam acasă într-o zi frumoasă, dar această duminică era urâtă și întunecată, străzile erau murdare de zăpada căzută mai de mult, locuitorii se întorceau grăbiți acasă de la brutărie, strângând pâinea le piept și aduși de spate din cauza frigului. Era o vreme perfectă pentru a lua prânzul la restaurant. Am ajuns devreme. Sala de mese cu arcade uriașe era goală. Mobilierul provensal vechi era format din piese grele, închise la culoare și foarte lustruite. Mesele erau mari și dispuse la distanță unele de altele, un lux rezervat de obicei numai restaurantelor mari și cu reputație. Din bucătărie se auzeau voci și zăngănit de vase și tacâmuri. Totodată, răzbătea un miros delicios, dar era evident că venisem cu câteva minute înainte de ora deschiderii. Am vrut să ieșim încet și să ne ducem la o cafenea să bem ceva. — Dumneavoastră cine sunteți? se auzi o voce. Un bătrân ieșise din bucătărie și ne privea scrutător, ferindu-și ochii de lumina care intra pe ușă. I-am spus că făcusem o rezervare pentru prânz. — Luați loc, atunci. Nu puteți mânca în picioare. Arătă cu mâna spre mesele goale. Ne-am așezat ascultători și am așteptat până a venit cu două liste de bucate. S-a așezat lângă noi. — Americani? Germani? — Englezi.
— Bun, spuse el. Am făcut războiul cu englezii. Am simțit că trecusem primul test. Încă un răspuns corect și ni se va da voie să vedem listele pe care bătrânul le ținea la el. L-am întrebat ce ne recomanda. — Totul, replică el. Soția mea gătește totul bine. Ne înmână meniurile și ne părăsi pentru a întâmpina un alt cuplu. Ne-am înfiorat de plăcere văzând că au friptură de miel cu verdețuri, daube, vițel cu trufe și un fel de mâncare misterios denumit fantaisie du chef. Bătrânul se întoarse și luă loc, ascultă comanda și dădu din cap. — Totdeauna e la fel, spuse el. Bărbaților le place fantaisie. Am cerut o jumătate de litru de vin alb pentru primul fel și vin roșu pentru următorul. — Nu, spuse, greșiți. Ne recomandă ce să bem, un vin roșu, Cotes du Rhone, din Visan. Vinul bun și femeile frumoase provin din Visan, adăugă el. Se ridică și căută o sticlă în bufetul mare, de culoare închisă. — Acesta o să vă placă. (Mai târziu am observat că toată lumea avea același vin pe masă.) Cel mai bătrân chelner-șef din lume se duse la bucătărie să-i dea comenzile probabil celei mai bătrâne bucătărese-șef din Franța. Ni sa părut că auzim o a treia voce la bucătărie, dar de fapt nu mai erau alți chelneri. Ne-am întrebat cum pot doi oameni, a căror vârstă, adunată, trecea de 160 de ani, să reziste atâtea ore făcând o muncă atât de grea. Deși restaurantul se umpluse de clienți, toată lumea era servită la timp. Calm și demn, bătrânul își făcea turele așezându-se din când în când la câte o masă, pentru a schimba o vorbă. Când termina o comandă, Madame își anunța soțul cu un clopoțel. Bătrânul își ridica sprâncenele cu o iritare simulată. Dacă nu întrerupea conversația, clopoțelul suna din nou, mai insistent, și el se ridica, mormăind j’arrive, j’arrive.
Mâncarea era așa cum promisese ghidul Gault-Millau și bătrânul avusese dreptate în legătura cu vinul. Ne-a plăcut într-adevăr. Până când ne-a servit turtițele din brânză de capră marinate, cu verdețuri și ulei de măsline, l-am terminat. I-am cerut altă sticlă de jumătate de litru, dar el m-a privit dezaprobator. — Cine conduce mașina? — Soția. Se duse din nou la bufetul negru. — Nu mai sunt sticle de jumătate, spuse. Puteți bea până aici. Trase o linie imaginară cu degetul la jumătatea noii sticle. Clopoțelul din bucătărie încetase să mai sune. În sală apăru Madame zâmbind și aprinsă la față de la căldura cuptoarelor. Ne întrebă dacă mâncarea a fost bună. Părea de șaizeci de ani. Cei doi stăteau unul lângă altul, el cu mâna pe umărul ei. În timp ce ea vorbea despre mobila veche pe care o primise ca zestre, el o întrerupse. Erau fericiți împreună și își iubeau munca. Am părăsit restaurantul cu sentimentul că la urma urmelor bătrânețea nu e chiar așa de rea. Ramon tencuitorul stătea întins pe spate pe o platformă precară, la o lungime de braț sub tavanul bucătăriei. I-am dat o sticlă de bere și se rezemă într-un cot s-o bea. Părea o poziție incomodă atât pentru băut, cât și pentru lucrat, dar îmi spuse că era obișnuit cu ea. — Oricum, zise el, nu poți să stai în picioare pe podea și să arunci mortarul în sus. Cel care a făcut plafonul de la Capela Sixtină știți, italianul acela probabil că a stat întins pe spate săptămâni întregi. Ramon își termină berea, a cincea în ziua respectivă, îmi întinse sticla goală și își reluă munca. Avea un stil domol, ritmic, așternând ușor tencuiala pe tavan cu mistria și întinzând-o cu o mișcare largă din încheietura mâinii. Spunea că, atunci când va fi gata, va arăta ca și cum ar fi fost acolo de o sută de ani. Nu avea încredere în rulouri
pulverizatoare sau alte instrumente de acest fel, iar pentru linii și curbe se baza numai pe ochiul său, pe care îl considera infailibil. Într-o seară, după ce plecase, am verificat suprafețele lucrate cu o nivelă cu bulă de aer. Erau perfecte, și totuși se vedea că era muncă manuală, nu de mașină. Omul era un artist și își merita porția de bere zilnică. Prin gaura din peretele bucătăriei se simți o adiere de vânt aproape plăcută. Am auzit ceva picurând. Când am ieșit afară, am văzut că se schimbase anotimpul. De pe masa de piatră se scurgea apă. Venise primăvara.
MARTIE Migdalul era pe cale să înflorească. Zilele erau mai lungi, deseori încheindu-se cu seri minunate, când cerul era ca o mare cu valuri roșietice. Sezonul de vânătoare se închisese; ogarii își încheiaseră activitatea; iar puștile fuseseră puse deoparte pentru șase luni. În podgorii se muncea din nou intens. În timp ce fermierii bine organizați se ocupau deja de vite, vecinii lor mai nepăsători s-au apucat în grabă de curățatul viei pe care ar fi trebuit să o termine din noiembrie. Oamenii din Provence au întâmpinat primăvara cu o agitație neobișnuită, ca și cum natura le injectase o doză de vitalitate. Piețele s-au schimbat brusc. Pe tarabe, cârligele de pescuit, cartușierele, cizmele de cauciuc și periile lungi cu țepi de oțel pentru homarii amatori au fost înlocuite cu unelte agricole care păreau amenințătoare – cuțite și sape, coase și prășitoare cu dinți foarte ascuțiți, echipament de stropit care aducea garantat moartea asupra oricărei buruieni sau insecte nesăbuite ce ar fi încercat sa pună în pericol strugurii. Pretutindeni se vedeau flori, plante și legume noi, iar în dreptul cafenelelor, pe trotuar, fuseseră scoase mese și scaune. În aer plutea dorința de activitate, de a face planuri; câțiva optimiști își cumpăraseră deja espadrile din standurile multicolore expuse în fața magazinelor. În contrast cu acest freamăt, lucrările la casă se opriseră. Urmând vreun îndemn primăvăratic primordial, muncitorii migraseră, lăsându-ne amintire saci cu ipsos și grămezi de nisip ca dovadă a intenției lor de a se întoarce – cândva – pentru a termina ceea ce aproape terminaseră. Fenomenul dispariției muncitorilor din construcții este bine cunoscut în toată lumea, dar în Provence problema are rafinamentele și frustrările ei locale și perioadele ei
bine stabilite. De trei ori pe an, de Paști, în august și de Crăciun, proprietarii caselor de vacanță evadează din Paris, Zürich, Düsseldorf sau Londra pentru a duce timp de câteva zile sau săptămâni viața simplă de la țară. Înainte de a pleca, ei se gândesc întotdeauna la lucruri deosebit de importante pentru succesul vacanței lor, cum ar fi procurarea unui set de bideuri Courreges sau a unui reflector pentru piscină. Își propun, de asemenea, să schimbe plăcile de ceramică de pe terasă cu altele sau să construiască un acoperiș nou pentru camerele servitorilor. Cum ar putea să se bucure de interludiul rural fără aceste lucruri esențiale? Cuprinși de panică, ei telefonează la meșterii locali. Trebuie să o faceți înainte de sosirea noastră. Implicit în aceste instrucțiuni urgente este faptul că vor urma plăți generoase dacă lucrarea va fi făcută la timp. Viteza este esențialul; banii nu contează. Oferta este mult prea tentantă pentru a fi ignorată. Toți ne aducem aminte că, după ce Mitterrand a preluat puterea, bogătașii au intrat într-un blocaj financiar și au rămas cu banii în buzunar. Pe atunci se construia puțin în Provence, și cine știe dacă nu se vor întoarce din nou acele vremuri rele? Astfel că sunt acceptate toate comenzile, iar clienții mai puțin insistenți se pomenesc cu betoniere lăsate în plata Domnului și cu camere neterminate. În fața acestei situații, există două feluri de a reacționa. Niciunul nu va da rezultate imediate, dar unul din ele va reduce frustrarea, pe când celălalt o va mări. Le-am încercat pe amândouă. La început am făcut un efort conștient pentru a deveni mai filosofici în atitudinea noastră față de timp și să tratăm zilele și săptămânile de întârziere după moda provensală – adică bucurându-ne de lumina soarelui, încetând de a mai gândi ca niște orășeni. Luna asta, luna viitoare, ce importanță are? Luați un pahar de pastis și relaxați-vă! A mers destul de bine o
săptămână sau două, dar apoi am observat că materialele de construcție din spatele casei încep să se înverzească din cauza buruienilor. Am decis să ne schimbăm tactica și să căpătăm câteva informații despre echipa noastră de lucrători rătăcită cine știe pe unde. A fost o experiență plină de învățăminte. Am aflat că în Provence timpul este o marfă foarte elastică, până și atunci când este definit în termeni clari și hotărâți. Un petit quart d’heure înseamnă cândva în cursul zilei de azi. Demain înseamnă cândva săptămâna asta. Și, cel mai elastic segment de timp din toate, une quinzaine, poate să însemne trei săptămâni, două luni sau anul viitor, dar nici în ruptul capului nu înseamnă două săptămâni. Am învățat, de asemenea, să interpretăm limbajul mâinilor care însoțește orice discuție despre date limită. Când un provensal te privește drept în ochi și îți spune că sigur va veni marțea următoare pentru a începe lucrul, este foarte important ce face cu mâinile. Dacă le ține nemișcate sau le bate pe braț încurajator, poți să-l aștepți marți. Dacă ține o mână în șold cu palma întoarsă înăuntru și începe să se legene, dintr-o parte în alta, schimbă programarea pentru miercuri sau joi. Dacă legănatul devine un balans agitat, atunci fii sigur că se gândește la săptămâna următoare sau Dumnezeu știe când, totul depinzând de circumstanțe scăpate de sub control. Aceste tăgăduiri tăcute, care par a fi instinctive și de aceea mult mai revelatoare decât vorbitul, sunt uneori întărite de cuvântul magic normalement, un mod de a scăpa deosebit de versatil, demn de o poliță de asigurare. Normalement – cu condiția să nu plouă, să nu se fi stricat camionul, să nu-i fi împrumutat cumnatului cutia cu unelte – este echivalentul meșterului provensal pentru o clauză dintr-un contract, și am ajuns să-l privim cu o suspiciune infinită. Dar, în ciuda disprețului lor înnăscut pentru punctualitate și refuzului categoric de a folosi telefonul pentru a spune când vin sau când nu vin, nu puteam fi supărați pe ei pentru mult timp. Erau
întotdeauna dezarmant de veseli, munceau mult și din greu când veneau și făceau o treabă excelentă. În cele din urmă, merita să-i aștepți. Și astfel, încetul cu încetul, am redevenit filosofi și ne-am adaptat la atitudinea provensală față de timp. „De acum înainte, ne spuneam, vom presupune că nimic nu se face când te aștepți să fie făcut; faptul că totuși se face este absolut suficient.” Faustin se comporta ciudat. De două sau trei zile își zăngănea tractorul de colo-colo trăgând după sine un dispozitiv curios de metal care răspândea îngrășăminte de o parte și de alta când trecea printre rândurile de vie. Se tot dădea jos din tractor și mergea pe câmpul care fusese cultivat cu pepeni, acum gol și năpădit de buruieni. Studia câmpul de la un capăt, se urca din nou în tractor, mai stropea câteva vițe și se întorcea să studieze celălalt capăt. Se plimba, medita, se scărpina în cap. Când s-a dus acasă la ora prânzului, m-am repezit să văd ce găsise el așa de fascinant, dar pentru mine nu era decât un ogor lăsat în paragină – câteva buruieni, niște resturi de plastic, rămase de la foliile care protejaseră recolta de anul trecut, jumătate de acru care nu mai producea nimic. M-am întrebat dacă nu cumva Faustin spera să dezgroape vreo comoară pentru că noi găsisem doi napoleoni de aur în apropierea casei și el ne spusese că era posibil să mai fie și alții. Dar țăranii nuși ascund aurul în mijlocul unui teren cultivat când el poate fi dosit mult mai bine sub o lespede sau într-o fântână. Era ciudat. În aceeași seară, Faustin veni să ne viziteze cu Henriette. El era ca scos din cutie. Cu pantofii săi albi și cu cămașa portocalie, avea aerul unui om de afaceri cărând borcanul cu pate de iepure făcut în casă. După ce bău jumătate din primul pahar de pastis, se aplecă spre mine confidențial. Știam noi oare că vinul produs de podgoriile noastre – Côtes du Lubéron – urma să primească statutul de Appelation Contrôlée? Se lăsă pe spate dând încet din cap și spuse: Eh
oui de mai multe ori, în timp ce noi digeram vestea. Cu siguranță, spuse Faustin, vinul se va scumpi și proprietarii de podgorii vor lua mai mulți bani. Și, desigur, cu cât ai mai multe podgorii, cu atât faci mai mulți bani. Asta era de la sine de înțeles, astfel că Faustin își mai turnă un pahar – obișnuia să bea într-un mod eficient, discret și întotdeauna golea paharul înainte ca eu să-mi dau seama – și făcu următoarea propunere. Lui i se părea că puteam folosi mai profitabil câmpul care fusese cultivat cu pepeni. Mai dădu pe gât un pahar de pastis, în timp ce Henriette scotea un document din poșetă. Era un droit d’implantation care ne dădea dreptul de a planta viță-de-vie, un privilegiu acordat nouă chiar de guvern. Pe când ne uitam peste hârtie, Faustin trecu la demolarea ideii prostești de a continua să creștem pepeni, anulând-o cu o mișcare a paharului. Cultura de pepeni reclama mult timp și necesita cantități mari de apă, și apoi era întotdeauna vulnerabilă la atacul mistreților, care coborau din munți vara. Chiar anul trecut, Jacky, fratele lui Faustin, pierduse o treime din recolta de pepeni. Fusese mâncată de mistreți! Tot profitul să dispară în burta unui porc! Faustin scutura din cap la amintirea aceea dureroasa și a fost nevoie de un al treilea pahar de pastis pentru a-și reveni. Întâmplător, spuse el, făcuse niște calcule. Câmpul ar cuprinde 1 300 de vițe noi în locul pepenilor care ne-ar da atâta bătaie de cap. Am făcut un schimb de priviri cu soția mea. Ne plăcea și vinul, și Faustin și era clar că el era în favoarea progresului și a dezvoltării. Am fost de acord că o plantație de viță-de-vie în plus pare o idee bună, dar nu ne-am mai gândit la asta după ce a plecat el. „Faustin este un om chibzuit, ne-am zis, nu trece la acțiuni pripite; oricum, nimic nu se petrece repede în Provence. Poate că primăvara următoare o să se apuce de treaba asta.” A doua zi la șapte dimineața, un tractor ara câmpul de pepeni și
două zile mai târziu sosi echipa de plantatori – cinci bărbați, două femei și patru câini, sub conducerea lui monsieur Beauchier, chef des vignes, un om cu o experiență de patruzeci de ani în plantatul viței din Lubéron. Împingea chiar el micul plug din spatele tractorului, asigurându-se că liniile erau drepte și la distanța corectă. Își târa cu greu picioarele în ghetele de pânză, iar fața sa ridată trăda o mare concentrare. La fiecare capăt de linie era înfiptă câte o nuia de bambus marcată cu o bucată de sfoară. Câmpul era acum desțelenit și gata să fie transformat în podgorie. Noii butași de viță-de-vie, cam de grosimea degetului meu mare și dați cu ceară roșie, au fost descărcați din furgonetă. În acest timp, monsieur Beauchier își verifica uneltele de plantat. Crezusem că plantatul se va face mecanic, dar n-am văzut decât niște vergele de oțel goale pe dinăuntru și un triunghi mare de lemn. Membrii echipei se adunară la un loc și își împărțiră sarcinile, după care se așezară în formație de lucru. Beauchier deschidea drumul cu triunghiul de lemn în mână pe care îl folosea ca pe o roată cu trei laturi, vârfurile lăsând urme echidistante în pământ. Doi bărbați mergeau după el cu vergelele de oțel, înfigându-le în urme ca să facă găuri pentru butași, care erau bine înfipți în pământ de ariergardă. Cele două femei, soția lui Faustin și fiica, le înmânau butașii, le dădeau sfaturi și făceau comentarii despre moda cam trăsnită a pălăriilor bărbătești, în special despre noua șapcă de iahting a lui Faustin. Câinii își făceau de cap băgându-se printre picioarele tuturor, ferindu-se de lovituri și încurcându-se în sfori. Pe măsură ce ziua înainta, plantatorii se distanțau din ce în ce mai mult, Beauchier aflându-se deseori la două sute de metri de cei care mergeau în urma lui, dar depărtarea nu constituia un obstacol pentru conversație. Se pare că face parte din ritual ca discuțiile cele mai lungi să fie purtate între doi oameni aflați la cea mai mare
distanță unul de altul, timp în care ceilalți membri ai echipei ocărăsc câinii și se ceartă în privința șirurilor care nu sunt întotdeauna drepte. Procesiunea aceasta zgomotoasă se deplasa în sus și în jos pe câmp la jumătatea după-amiezii, când Henriette scoase la iveală două coșuri mari și munca se opri pentru ceea re provensalii numesc „pauză de cafea”. Lucrătorii se așezară pe o colină acoperită cu iarbă, mai sus de vii, arătând ca o scenă dintr-un album de fotoreportaje al lui Carter Bresson, și atacară conținutul coșurilor: patru litri de vin și o mulțime de felii de pâine prăjită îndulcite, așa-numitele tranches dorées, de culoarea aurului întunecat, crocante și delicioase la gust. Bunicul André veni să inspecteze ce s-a făcut. Scormoni pământul cu bățul și dădu din cap. Bău un pahar de vin cu cei din echipă și se așeză la soare, ca o șopârlă bătrână și binevoitoare, scărpinând un câine pe burtă cu capul bățului plin de noroi și întrebând-o pe Henriette ce aveau la cină. Dorea să mănânce devreme pentru a se putea uita la Santa Barbara, serialul său de televiziune favorit. S-a băut tot vinul. Bărbații își îndreptară spatele, își șterseră firimiturile de pe buze și se întoarseră la lucru. Seara târziu totul era terminat și fostul câmp de pepeni care fusese năpădit de buruieni arăta acum impecabil, butașii de viță-de-vie distingându-se în lumina amurgului. Membrii echipei se strânseră în curtea noastră pentru a-și dezmorți oasele și a da iama în pastisit; l-am luat pe Faustin de-o parte și l-am întrebat de plată. Folosisem tractorul trei zile la rând pentru zeci de ore de muncă. Cât le datoram? Faustin fu atât de nerăbdător să-mi explice, încât își puse paharul jos. Vom plăti doar butașii de viță, celelalte se integrează în sistemul care funcționa în vale, toată lumea contribuind în timpul liber la operațiunea de replantări masive. Totul se va sfârși cu bine, spuse el, și nu mai era nevoie de hârtii și pierdere de timp cu les fises, pentru impozite. Zâmbi și își atinse nasul cu degetul, iar apoi, ca și
cum era o afacere care nu merita să fie menționată, m-a întrebat dacă vreau să plantez 250 de sparangheli cât mai beneficiam de tractor și de oameni. A doua zi au plantat și sparanghelul. Astfel s-a zis cu teoria noastră că nimic nu se face repede în Provence. Valea Lubéronului răsuna cu totul altfel primăvara. Păsările, care nu se văzuseră toată iarna, au ieșit din ascunzători acum când vânătorii nu mai stăteau la pândă și cântecul lor a luat locul împușcăturilor. Singurele zgomote stridente pe care le-am auzit în timp ce mă apropiam de casa lui Massot au fost niște lovituri furioase de ciocan și m-am întrebat dacă nu cumva se hotărâse să pună o placă anunțând PROPRIETATE DE VÂNZARE, în vederea sezonului turistic. L-am găsit în spatele casei, admirând un par pe care-l înfipsese la marginea unui luminiș. În vârful parului bătuse în cuie o bucată de tablă ruginită pe care era scris cu vopsea albă un singur cuvânt: PRIVÉ! Alți trei pari cu același anunț care trăda mânie se înșirau dea lungul potecii, înconjurați de grămezi de bolovani. Massot avea evident intenția de a baricada luminișul. Când mă văzu, mârâi un bună dimineața și luă un alt par, bătându-l în pământ cu o furie de parcă acesta tocmai îl înjurase de mamă. L-am întrebat ce face. — Țin nemții la distanță, spuse el, și începu să rostogolească bolovani, întărind astfel spațiul dintre pari. Bucata de pământ pe care o izola era la o oarecare distanță de casa lui, pe partea dinspre pădure. În niciun caz nu putea să-i aparțină și i-am spus că, după părerea mea, face parte din parcul național. — Așa este, replică el, dar eu sunt francez. Așa că e mai mult a mea decât a nemților. Rostogoli încă un bolovan. În fiecare vară vin aici, își instalează corturile și fac o mizerie nemaipomenită în
pădure. Se îndreptă de șale și își aprinse o țigară aruncând pachetul gol într-un tufiș. L-am întrebat dacă se gândise că vreunul dintre acești nemți i-ar putea cumpără casa. — Nemții care vin cu cortul nu cumpără decât pâine, spuse el cu un pufăit disprețuitor. Ar trebui sa le vedeți mașinile – pline-ochi cu cârnați nemțești, bere nemțeasca, borcane cu varză acră. Toate astea le aduc cu ei. Înțelegeți’? Sunt niște pisse-vinaigres. Massot, în noul său rol de protector al regiunii și de autoritate în materie de economie a turismului, îmi explică în continuare care este problema țăranului din Provence. Admitea că turiștii – chiar și cei germani – aduceau bani în zonă și că aceia care cumpărau case dădeau de lucru muncitorilor locali. Dar era scandalos ce făcuseră cu prețurile. Niciun fermier nu-și putea permite să dea atâția bani. Massot oftă adânc din pricina acestei nedreptăți. Am evitat cu tact orice discuție despre propriile speculații legate de proprietate. Apoi se înveseli și îmi spuse povestea cumpărării unei case care, prin finalul ei, i-a dat o deplină satisfacție. Un țăran râvnea de mulți ani la casa vecinului său; nu atât pentru casa în sine, care era aproape o ruină, cât pentru pământul aferent. Se oferi să cumpere proprietatea, dar vecinul, profitând de o creștere bruscă a prețului caselor, acceptă o ofertă mai mare de la un parizian. În timpul iernii, parizianul cheltui milioane de franci pentru a renova casa și a instala o piscină. După ce, în sfârșit, s-au terminat lucrările, parizianul a venit cu prietenii săi simandicoși să petreacă weekendul mai lung de 1 Mai. Au fost încântați de casă și amuzați de țăranul bătrân și ciudat din vecini, mai ales de obiceiul său de a se culca la ora opt seara. Musafirii parizianului au fost treziți la patru dis-de-dimineață de Charlemagne, cocoșul gălăgios și țanțoș al țăranului, care a cântat
non-stop două ore. Parizianul s-a plâns țăranului. Acesta a dat din umeri. Așa e la țară. Cocoșii trebuie să cânte. Este firesc. În diminețile următoare, la fel. Charlemagne se trezea și cânta începând cu ora patru. Spiritele s-au încins și oaspeții s-au întors la Paris mai devreme decât își programaseră, ca să-și recupereze orele de somn pierdute. Parizianul s-a plâns din nou țăranului, și țăranul a dat iarăși din umeri. S-au despărțit în termeni ostili. În august, parizianul a revenit. Și de data aceasta și-a umplut casa de musafiri. Charlemagne îi trezea pe toți la ora patru fix. Încercările de a trage un pui de somn după-amiaza erau zădărnicite de țăranul cu pricina, care meșterea câte ceva la casă cu un perforator și o betonieră zgomotoasă. Parizianul insistă ca țăranul să-și reducă pasărea la tăcere. Țăranul refuză. După un schimb de replici înfierbântat, parizianul dădu țăranul în judecată, încercând ca pe această cale să-l potolească pe Charlemagne. Verdictul a fost în favoarea țăranului, și cocoșul și-a continuat serenadele matinale. Curând, vizitele la casa de vacanță au devenit de nesuportat, astfel că parizianul a scos-o la vânzare. Acționând printr-un prieten, țăranul a reușit să cumpere aproape tot domeniul. În duminica de după încheierea afacerii, țăranul și prietenul său au sărbătorit evenimentul cu un ospăț pe cinste, felul de rezistență fiind Charlemagne, transformat într-un delicios coq au vin. Massot era foarte încântat de povestea aceasta – înfrângerea parizianului, victorie și mai mult pământ pentru țăran, un prânz bun – avea de toate. L-am întrebat dacă era adevărată. Mă privi chiorâș sugându-și un capăt al mustății. — Să nu te pui cu țăranul, fu tot ce spuse și m-am gândit că, dacă aș fi fost un turist german care obișnuia să meargă cu cortul, în vara aceea aș fi încercat să mă duc în Spania. * Pe măsură ce vremea se făcea mai caldă, totul în jur înverzea și
unul dintre locurile cu verdele cel mai intens era piscina, care căpătase o strălucire de smarald în lumina soarelui. Era timpul să-l chemăm pe Bernard le pisciniste cu echipamentul său de luptă împotriva algelor până n-apucau plantele să se târască afară și să intre prin ușa din față. Dar o treabă ca aceasta nu se face niciodată în Provence pur și simplu printr-un telefon și o înțelegere verbală. Trebuie să aibă loc o vizită preliminară pentru a vedea despre ce este vorba – să se dezbată problema în cunoștință de cauză, să se bea un pahar sau două și apoi să se stabilească un alt rendez-vous. Este un exercițiu de evaluare a situației și numai în cazuri de urgență reală se intervine prompt. În seara când a venit Bernard ca să vadă piscina, eu tocmai încercam să îndepărtez ghirlandele vâscoase de deasupra apei. Mă privi câteva clipe, apoi se lăsă pe vine și îmi trecu degetul prin dreptul nasului. Într-un fel am anticipat care va fi primul cuvânt. — Non, spuse el, nu trebuie să le înlăturați. Trebuie să le tratați. Am să vă aduc un produs special. Am abandonat ghirlandele verzi și am intrat în casă pentru a bea ceva. Bernard îmi explică mai întâi de ce n-a putut veni mai devreme. Avusese o durere cumplită de dinți și nu se putuse trata la niciunul dintre dentiștii locali din cauza obiceiului său ciudat de a-i mușca. Nu poate să se abțină. Este un reflex incurabil. În momentul când simte un deget explorându-i gura – tac! îl mușcă. Îi căzuseră victimă până atunci singurul dentist din Bonnieux și patru dentiști din Cavaillon, astfel că fusese nevoit să se ducă la Avignon, unde nu era cunoscut în cercurile stomatologice. Din fericire, a dat peste un dentist care i-a făcut în prealabil o anestezie și în felul acesta n-a mai avut nicio reacție în timp ce i-a lucrat. Dentistul i-a spus după aceea că are niște dinți ca din secolul optsprezece. Secolul optsprezece sau nu, păreau sănătoși și erau foarte albi, în
contrast cu barba neagră, atunci când râdea și vorbea. Era un bărbat fermecător și, deși născut și crescut în Provence, avea gusturi rafinate. Între whisky și pastis prefera whisky, mai ales dacă era mai vechi. Se însurase cu o fată din Paris, pe care noi am bănuit-o că ar avea o contribuție la garderoba lui. Nu purta ghetele de pânză, pantalonii albaștri uzați și cămășile decolorate cu care eram obișnuiți la ceilalți. Bernard era spilcuit, de la pantofii de piele fină până la gama largă de ochelari de soare. Ne-am pus întrebarea cu ce o să se îmbrace când va trebui să dea cu clor și să curețe piscina înainte ca aceasta să poată fi din nou folosită. Sosi și ziua curățirii piscinei. Bernard urcă treptele de la intrare cu ochelari de soare pe nas, cu un pulover gri și blazer, învârtind o umbrelă pentru cazul în care ploaia promisă de meteorologi s-ar fi abătut asupra noastră. În spatele lui, mergând mai puțin dezinvolt, era un om mic, dar vânjos, încărcat de tuburi cu clor, mături și pompă de desfundat. Acum știam care era secretul permanentei eleganțe a lui Bernard. Ajutorul său, Gaston, urma de fapt să facă toată treaba sub directa sa supraveghere. Ceva mai târziu în cursul dimineții, m-am dus să văd cum se descurcau. Începuse să plouă mărunt. Gaston, ud leoarcă, se lupta cu furtunul de absorbție care se încolăcise în jurul lui, în timp ce Bernard, cu blazerul aruncat nonșalant pe umeri, conducea operațiunile la adăpostul umbrelei. Iată, mi-am zis eu, un om care știe să-i pună pe alții la treabă. Dacă exista cineva care să ne ajute la mutatul mesei de piatră în curte, acela era cu siguranța Bernard. Lam luat de la îndatoririle sale de pe marginea piscinei și ne-am dus să studiem situația. Masa părea mai mare, mai grea și mai bine ancorată în ornamentele ei de buruieni ca niciodată, dar Bernard nu se descurajă. — C’est pas méchant, spuse el. Știu un om care va rezolva
problema în jumătate de oră. Mi-am imaginat o namilă transpirată ridicând lespezile grele ca o alternativă la întrecerile de care de luptă prilejuite de izbânzile pe câmpul de bătălie. Dar propunerea era mult mai prozaică. Omul lui Bernard tocmai achiziționase o mașină numită bob, o versiune redusă a unui camion elevator, cu furcă, destul de îngust pentru a trece prin ușa care dădea spre curte. Voil|! Părea simplu. L-am sunat pe proprietarul bob-ului, și acesta sosi într-o jumătate de oră, nerăbdător să-și pună mașina în acțiune. Măsură lățimea ușii și calculă greutatea mesei. Nicio problemă; bob-ul putea s-o facă. Trebuiau doar niște mici ajustări, dar pentru un zidar asta era un fleac. Problema era că trebuia dărâmat pragul de sus al ușii – numai pentru cinci minute –, ca să permită trecerea încărcăturii. M-am uitat la prag. Era de piatră, lat de un metru și ceva și gros de vreo douăzeci de centimetri, adânc înfipt în zidul casei. Necesita o demolare masivă, chiar și pentru ochiul meu de neprofesionist. Masa a rămas pe loc. Obiectul acesta blestemat devenise o frustrare zilnică. Vremea se încălzise și se apropia sezonul când puteam să mâncam în aer liber – zilele la care visasem în Anglia și în timpul iernii trăite în Provence –, și noi nu aveam pe ce să punem un castron cu măsline, darmite să așezăm un prânz cu cinci feluri de mâncare. Ne-am gândit, fără glumă, să-l sunăm pe Pierrot de la cariera de piatră și să-l rugăm să ne prezinte echipei de rugby din Carcassonne. Dar Providența ne-a venit în ajutor, acompaniată de un scrâșnet de frâne și de un cocker spaniel plin de praf. În timp ce lucra la o casă de dincolo de Saint-Rémy, Didier a fost abordat de un gendarme în uniformă. Ar interesa pe cineva, întrebă jandarmul, o încărcătură de piatră roasă de vreme și acoperită de licheni care putea fi folosită ca să dea patină unui zid nou construit? S-a întâmplat ca una dintre comenzile de pe lunga listă din agenda
lui Didier să fie ridicarea unui zid în fața casei noastre și așa se face că s-a gândit la noi. Reprezentantul legii dorea să fie plătit au noir, cu bani gheață, căci piatră ca asta nu era ușor de găsit. Aveam ceva împotrivă? Am fi acceptat bucuroși și jumătate de tonă de găinați dacă acesta era prețul să beneficiem din nou de Didier și de echipa lui. Înainte de a fi dispărut, ne gândiserăm de multe ori că ei ar fi cei mai indicați să care masa, iar acesta ni s-a părut un semn divin. Da, o să luăm piatra, dar ne-ar putea ajuta cu masa? Se uită la ea și rânji. — Șapte oameni, spuse el. Vin sâmbătă cu doi, când aduc piatra, dacă dumneavoastră găsiți restul. Am fost de acord. În curând vom avea deci o masă. Soția mea a început să facă planuri pentru primul prânz în aer liber al anului. Am ademenit trei tineri mai mult sau mai puțin solizi cu promisiunea că le vom da de mâncat și de băut, iar atunci când a sosit și Didier cu oamenii lui, ne-am ocupat toți șapte pozițiile în jurul mesei pentru a îndeplini ritualul scuipatului în palme și a decide cum am putea parcurge mai bine distanța de cincisprezece metri. În împrejurări ca acestea toți francezii sunt experți, astfel că sau avansat mai multe teorii: masa trebuie transportată pe bușteni; nu, trebuie pusă pe o rampă de lemn; da de unde, ar putea fi împinsă o bună parte din distanță de un camion. Didier i-a lăsat pe toți să termine ce aveau de spus, apoi ne-a ordonat s-o ridicăm, câte doi pe fiecare latură, el asumându-și singur o latură. Lespedea s-a desprins de sol cu un scrâșnet de împotrivire. Am parcurs clătinându-ne primii cinci metri, cu venele ieșite de efort. Didier ne indica pe unde s-o luăm. Încă cinci metri, apoi a trebuit să ne oprim și s-o întoarcem ca să intre pe ușă. Greutatea ne istovise. Eram toți lac de sudoare și ne văităm de dureri. Cel puțin unul dintre noi se gândea că era prea bătrân pentru o asemenea performanță. Dar masa era bine plasată și gata să fie strecurata în
curte. — Acum urmează distracția, spuse Didier. Numai câte doi oameni de pe două laturi ale lespezii aveau loc să treacă și aceștia urmau să preia toată greutatea, în timp ce restul împingeau și trăgeau. Au fost trecute pe sub masă două chingi lungi, s-a scuipat și mai vârtos în palme, iar soția mea a intrat în casă, incapabilă să vadă picioare zdrobite și patru bărbați făcând hernii simultane. — Orice ar fi, spuse Didier, nu-i dați dramul. Allez! Cu înjurături și genunchi juliți și cu un cor de gemete demne de o femelă de elefant în chinurile facerii, masa trecu încet peste prag și intră, în sfârșit, în curte. Ne-am examinat rănile și luxațiile înainte de a fixa postamentul – o piesă relativ nesemnificativă cântărind doar o sută cincizeci kilograme – și de a-l cimenta în partea de sus. O ultimă sforțare și am așezat lespedea pe piedestal, dar Didier n-a fost mulțumit; mai lipsea un milimetru ca să fie perfect centrată. Eric, ajutorul lui Didier, a fost desemnat să se așeze în patra labe sub masă. A suportat aproape toată greutatea în spate în timp ce era centrată partea de deasupra, iar eu mă întrebam dacă asigurarea mea acoperea un accident mortal, în incinta locuinței, prin zdrobire. Spre ușurarea mea, Eric n-a pățit aparent nimic, deși, cum spunea vesel Didier, leziunile interne sunt cele care reduc puterea de muncă a unui bărbat. Speram că glumește. În timp ce ne beam berea, admiram masa. Arăta așa cum ne-o imaginaserăm, eu și soția mea, în după-amiaza aceea de februarie, când i-am schițat conturul în zăpadă. Avea dimensiuni potrivite și se asorta cu piatra care forma zidul curții. Petele lăsate de sudoare și urmele de sânge se vor usca repede și atunci va putea fi luat prânzul. Anticipând plăcerile meselor în aer liber, aveam un singur regret,
și anume că nu mai era mult până la sfârșitul sezonului pentru acea ciupercă urâtă, dar delicioasă, care valorează aproape cât greutatea ei în aur și care se numește trufa proaspătă de Vaucluse. Lumea trufelor este misterioasă, dar străinii pot să afle câte ceva vizitând un sat de lângă Carpentras. În cafenelele de acolo se face un comerț prosper cu marc și Calvados care se servesc la micul dejun. Conversațiile pe șoptite sunt brusc întrerupte când intră pe ușă câte o figură necunoscută. Afară oamenii stau în grupuri strânse, părând preocupați de ceva. Prizează tutun și în final cântăresc un fel de bulgări acoperiți cu pământ, plini de negi, care sunt mânuiți cu mare grijă. Se schimbă bancnote mototolite, unsuroase, de 100, 200 și 500 de franci, și oamenii le verifică de două ori lingându-și buricele degetelor. Intrușii nu sunt bine-veniți. Aceasta piață clandestină este o primă fază în procesul care duce la mesele din restaurantele cu trei stele și la tejghelele din magazinele pariziene de delicatese, extrem de scumpe, cum ar fi Fauchon și Hédiard. Dar chiar și aici, unde cumperi de la bărbați cu unghiile murdare și mirosindu-le gura a usturoi mâncat cu o zi înainte, care circulă cu rable de mașini lovite și umblă cu coșuri sau pungi ponosite de plastic în loc de serviete diplomat – chiar și aici prețurile sunt, așa cum le place lor să spună, très serieux. Trufele sunt vândute la greutate și unitatea de măsură este kilogramul. Conform prețurilor din 1987, un kilogram de trufe cumpărat în piața din sat costă cel puțin 2 000 de franci plătiți pe loc. Cecurile nu sunt acceptate, iar chitanțele nu se dau niciodată pentru că le truffiste nu vrea câtuși de puțin să participe la programul de falimentare introdus de guvern, pe care noi ceilalți îl numim impozitul pe venit. Prețul de pornire este 2 000 de franci pe kilogram. Cu un mic efort făcut de diverși agenți și intermediari, în momentul când trufele ajung în templele constituite de bucătăriile de la Bocuse sau Troigros, prețul va fi probabil dublu. La Fauchon poate urca ușor la
5 000 de franci kilogramul, dar cel puțin acolo se acceptă cecuri. Sunt două motive pentru care continuă să se plătească aceste prețuri aberante. În primul rând, evident, nu există nimic pe lume care să miroasă sau să aibă gustul de trufe proaspete, cu excepția trufelor proaspete. În al doilea rând, în ciuda tuturor eforturilor și a ingeniozității dovedite de francezi în tratarea problemei, ei nu au reușit până acum să cultive trufe. Nu au renunțat, și în Vaucluse este ceva obișnuit să vezi câmpuri întregi plantate cu stejari pitici la rădăcina cărora cresc trufe și pancarte pe care scrie să nu te atingi de ei. Dar înmulțirea trufelor pare a fi o problemă legată de întâmplare, care este înțeleasă numai de natură – asta explică, de asemenea, raritatea și prețul lor iar încercările oamenilor de a crește trufe nu prea au avut succes. Până când aceste încercări vor ajunge să dea rezultate, există un singur mod de a te bucura de trufe fără a cheltui o avere, și anume să le găsești singur. Am avut norocul să beneficiem de un curs gratuit despre tehnicile de căutare a trufelor din partea unui expert, Ramon tencuitorul, care poate fi considerat colocatarul nostru. A încercat toate metodele de-a lungul anilor și, după cum afirmă el, a avut unele succese modeste. Ne dădea sfaturi cu generozitate. În timp ce întindea mortarul și își bea berea, ne învăța cum să procedăm (nu ne-a spus unde să ne ducem, dar aceasta n-o spune niciun specialist în trufe). Totul depinde, ne explica el, de sincronizare, de pricepere și răbdare. E nevoie, de asemenea, să ai un porc, un câine de vânătoare antrenat sau un bâț. Trufele cresc la câțiva centimetri sub pământ, pe rădăcinile unui anumit stejar sau alun. În sezon, din noiembrie până în martie, poți să le descoperi după miros, dacă ai un nas foarte fin. Cel mai bun detector de trufe este porcul, care are o înnăscută pasiune pentru gustul lor și al cărui miros în acest caz este superior celui al câinelui. Dar există un impediment: porcul nu
dă din coadă ca să-ți arate unde a descoperit trufa. El vrea s-o mănânce. Și, așa cum ne-a spus și Ramon, nu te poți înțelege cu un porc aflat la limita extazului gastronomic. Nu poți să-i abați atenția și nici nu poți să-l ții de ceafă cu o mână și cu cealaltă să culegi trufa. Este ca un mic tractor, rigid și plin de încăpățânare porcină. Refuză să se dea la o parte. Având în vedere acest defect fundamental de design, n-a fost o surpriză să aflăm de la Ramon că a început să devină mult mai popular câinele, care este mai suplu și mai docil. Spre deosebire de porci, câinii nu au o pasiune instinctivă pentru trufe; ei trebuie să fie antrenați. Ramon prefera metoda cu saucisson. Iei o bucată de cârnat și o freci cu o trufă sau o înmoi în suc de trufe; în felul acesta, câinele începe să asocieze mirosul de trufă cu un gust divin. Încetul cu încetul, sau foarte curând dacă este vorba de un câine inteligent și pofticios, el va ajunge să-ți împărtășească entuziasmul pentru trufe și va fi pregătit pentru testele de pe câmp. Dacă antrenamentele au fost făcute conștiincios, dacă temperamentul câinelui este potrivit pentru aceasta ocupație, dacă știi unde să te duci, te afli în posesia unui chien truffier care îți va arăta drumul către comoara ascunsă. În momentul când el începe să scurme pământul, îl ademenești cu o bucată de cârnat cu sos de trufe și dezgropi ceea ce tu speri să fie o pepită de aur negru. Ramon avea, de fapt, o altă metodă, cea cu bățul. Ne-a făcut o demonstrație mergând în vârful picioarelor prin bucătărie și ținând în mână o baghetă imaginară. Și în acest caz trebuie să știi unde să te duci, dar totodată trebuie să aștepți condiții climaterice propice. Când vezi strălucind în soare rădăcinile unui stejar viguros, apropie-te cu grijă și scotocește ușor cu bățul la baza copacului. Dacă se ridică vertical din iarbă o muscă luată prin surprindere, fă un semn pe locul respectiv și sapă. E posibil să fi deranjat o membră a unei familii de muște a cărei pasiune genetică este să depună ouăle pe trufă (ceea ce, bineînțeles, adaugă un je ne sais quoi savorii
acesteia). Mulți țărani din Vaucluse adoptaseră metoda lui Ramon, căci să te deplasezi cu un băț în mână bate mai puțin la ochi decât să te plimbi cu un porc, și astfel secretul este mai bine păstrat. Căutătorii de trufe nu-și dezvăluie sursele. Găsirea trufelor, oricât de hazardată și de imprevizibilă, pare o operațiune normală în comparație cu bătaia de cap pe care o ai la vânzarea și plasarea lor. Cu flerul unui reporter care a făcut investigații profunde, Ramon ne-a inițiat în aceste practici dubioase. Ne-a arătat cum trebuie să faci cu ochiul sau să dai ghionturi discrete. Tot ce se produce în Franța în privința mâncării este bun, dar unele zone au reputația de a produce cele mai bune lucruri – cele mai bune măsline la Nyons, cel mai bun muștar la Dijon, cei mai buni pepeni la Cavaillon, cea mai bună smântână în Normandia. Se știe că trufele cele mai bune provin din Périgord și, evident, ele costă mai mult. Dar de unde știi că trufele pe care le cumperi la Cahors n-au fost scoase la câteva sute de kilometri depărtare, în Vaucluse? Numai dacă îți cunoști furnizorul și ai încredere în el poți fi sigur că nu te-ai păcălit. Din informațiile culese de Ramon, reiese că 50 la sută din trufele vândute în Périgord cresc în altă parte și sunt „naturalizate”. Un alt aspect straniu este creșterea în greutate a unei trufe între momentul când părăsește pământul și cel când ajunge pe cântar. Uneori se întâmplă să fie învelită cu încă un strat de pământ. Alteori se poate ca un obiect mai greu să-și croiască drum în interiorul ei – invizibil până când, tăind-o cu cuțitul, dai de o bucată de metal. Ticăloșii! Chiar dacă ești dispus să sacrifici savoarea trufelor proaspete pentru protecția oferită de conserve, tot nu poți să fii sigur. Circulă tot felul de zvonuri. Se insinuează că unele conserve franțuzești cu etichete franțuzești conțin, de fapt, trufe din Italia sau Spania. (Dacă este adevărat, atunci aceasta este una dintre cele mai
profitabile acțiuni de cooperare între țările Pieței Comune, și încă una căreia i se face cea mai mică publicitate.) Dar în ciuda tuturor acestor cârteli și a prețurilor care devin din ce în ce mai absurde în fiecare an, francezii continuă să se dea în vânt după trufe și să se scotocească de bani ca să și le procure. Neam pomenit și noi făcând la fel când am auzit că ultimele trufe din acest sezon se serveau la unul dintre localurile noastre favorite din împrejurimi. Chez Michel este un mic restaurant din satul Cabrières și sediul clubului de boules. Nu este destul de elegant și de simandicos pentru a atrage atenția celor care consultă ghidul Michelin. În partea din față domni în vârstă fac partide de cărți; clienții restaurantului iau masa în partea din spate. Proprietarul gătește, soția ia comenzile, alți membri ai familiei ajută la servit și la bucătărie. Este un bistrot confortabil, aproape de casă, și nu are aparent ambiția de a ține pasul cu progresele culinare care transformă bucătari talentați în nume de prestigiu și restaurante plăcute în temple ale profitului. Madame se așeză la masa noastră și ne oferi ceva de băut. Am întrebat-o cum erau trufele. Își dădu ochii peste cap și pe față i se citi o expresie vecină cu durerea. Pentru moment am crezut că se terminaseră, dar era numai reacția ei la una dintre nedreptățile vieții. Ne explica în detaliu despre ce era vorba. Soțul ei Michel adoră să gătească trufe proaspete. Are furnizorii săi și plătește așa cum face toată lumea, în numerar, fără să primească vreo chitanță. Pentru el, aceasta este o cheltuială substanțială și legitimă care nu aduce profituri, deoarece nu există acte justificative pentru ea. De asemenea, el refuză să mărească prea mult prețul mâncărurilor, chiar și când conțin trufe, ca să nu-și supere consumatorii obișnuiți. (Iarna clientela este cea locală și oamenii sunt grijulii cu banii lor; marii cheltuitori vin abia de Paști.)
Aceasta era problema, și Madame se străduia să o privească filosofic în timp ce ne arăta o tigaie de aramă în care se aflau trufe stricate în valoare de câteva mii de franci. Am întrebat-o de ce accepta totuși Michel această situație, și ea ridică din umeri, ridicându-și la unison și sprâncenele, în timp ce colțurile gurii i se lăsară în jos. — Pentru plăcerea de a le servi, spuse. Am comandat două omlete. Erau mari, prăjite în grăsime multă și umplute cu trufe. Le savuram la fiecare înghițitură – o ultimă amintire plăcută a iernii. Ne-am șters farfuriile cu pâine și ne-am întrebat cât ne-ar fi costat o asemenea masă la Londra. Am ajuns la concluzia că tocmai am dat lovitura. Comparația cu Londra este cel mai sigur mod de a-ți justifica orice extravaganță minoră în Provence. Michel ieși din bucătărie pentru a da ocol meselor. Observă farfuriile noastre curățate. — Au fost bune trufele? — Minunate, i-am răspuns noi. Ne-a zis că negustorul care i le vânduse, un mare escroc, fusese jefuit de curând. Hoțul a luat o cutie de carton plină cu bani, peste 100 000 de franci, dar negustorul n-a îndrăznit să facă plângere la poliție de teamă să nu fie întrebat de unde avea banii. Acum se vaită cât este de sărac. La anul, prețurile sale vor fi și mai mari. C’est la vie. Când am ajuns acasă, suna telefonul. Este un sunet pe care îl detestăm amândoi, de aceea fiecare din noi evită, pe cât poate, să răspundă. Avem un pesimism înnăscut în privința telefoanelor; cei care sună au obiceiul de a o face la ore nepotrivite și intră brusc în subiect catapultându-te într-o conversație la care nu te aștepți. Scrisorile, în schimb, sunt o plăcere, și nu numai pentru că îți permit să cugeți asupra răspunsului. Dar oamenii nu mai scriu scrisori. Sunt prea ocupați, mult prea grăbiți sau n-au încredere în serviciul
care atunci când e vorba de notele de plată le trimite întotdeauna la timp și de aceea nu mai recurg la poștă. Noi nu mai avem încredere în telefoane. Am ridicat receptorul ca și cum ar fi fost un pește mort de mult. — Cum e vremea? întrebă o voce pe care la început nu am identificat-o. I-am spus că vremea este bună. Probabil că era răspunsul așteptat, întrucât cel de la capătul firului se prezentă ca fiind Tony. Nu era un prieten, nici măcar prietenul unui prieten, ci cunoștința unei cunoștințe. — Caut o casă acolo, spuse el în stilul lapidar pe care îl folosesc oamenii de afaceri când vorbesc la telefonul din mașină cu soțiile lor. Mă gândeam că mă poți ajuta. Vreau să evit aglomerația de Paști, când speculanții ridică prețurile, așa că aș veni mai devreme. M-am oferit să-i dau numele unor agenți imobiliari. — E o mică problemă aici, spuse el. Nu vorbesc limba. Știu să fac o comandă la restaurant, dar cam asta-i tot. M-am oferit să-i dau numele unui agent bilingv, dar n-a acceptat. — Nu vreau să fiu legat de o singură firmă. Dacă iese prost, nu mai pot să dau înapoi. Ajunsesem la acel punct al conversației în care fie urma să-mi ofer serviciile, fie trebuia să spun ceva care să înăbușe în fașă această relație, dar n-am avut noroc. — Trebuie să închid. Nu pot să stau la taclale toată noaptea. O să avem destul timp de vorbit săptămâna viitoare, când vin pe acolo. Apoi rosti acele cuvinte care pun capăt oricărei speranțe de a te putea ascunde. Nu vă faceți griji. Am adresa voastră. Dau eu de voi. Telefonul amuți.
APRILIE Era una dintre acele dimineți când ceața plutește ca un abur deasupra văii, sub o fâșie de cer albastru-strălucitor. Ne îndreptam agale spre casă după plimbarea matinală obișnuită. Câinii erau uzi de rouă și perciunii le sclipeau în soare. Au fost primii care l-au văzut pe străin și s-au repezit la el prefăcându-se că sunt fioroși. Stătea lângă piscină, încercând să se apere cu o valiză și dându-se mereu înapoi. — Nu mușcă, nu-i așa? Sper că nu sunt turbați. Am recunoscut vocea celui care ne chemase la telefon, Tony din Londra. L-am poftit, împreună cu valiza, la micul dejun. Era solid și bine împlinit în jurul taliei, semn al unei situații prospere. Purta ochelari de soare și își pusese un costum de culoare deschisă, așa cum fac toți vizitatorii englezi în Provence, indiferent de vreme. Părul îi era zbârlit cu mare artă. După ce s-a așezat la masă, a scos din valiză o agendă groasă, un stilou de aur, un pachet de țigări Cartier cumpărat la duty-free și o brichetă de aur. Ceasul era tot de aur. Puteam să jur că pe pieptul păros îi atârnau medalioane de aur. Ne-a spus că lucrează în domeniul reclamelor. A făcut o prezentare scurtă, dar extrem de laudativă a afacerilor sale. La început și-a deschis o agenție de publicitate. A pus-o singur pe picioare – „muncă grea, concurență infernală”. Tocmai a vândut o cotă-parte pe bani frumoși, păstrând controlul companiei, și a făcut un contract pe cinci ani. Acum, spunea el, se putea odihni, deși din comportamentul său nu se deducea că renunțase la toate grijile serviciului. Era într-o continuă agitație. Se uita la ceas, își aranja tot timpul micile bijuterii de pe masă, își potrivea ochelarii și fuma țigară după țigară. Deodată, sări în picioare. — Pot să dau repede un telefon? Care este prefixul Londrei?
Eu și soția mea am ajuns să acceptăm situația ca pe un aspect inevitabil al primirii unui englez de dincolo de mare în casa noastră. El intră, bea o ceașcă sau două de cafea, dă un telefon să se asigure că firma n-a dat faliment în intervalul de câteva ore al absenței sale. Acest obicei nu se schimbă niciodată și conținutul apelului telefonic este la fel de previzibil ca și obiceiul. — Bună, eu sunt. Da, sun din Provence. Totul în ordine? Ceva mesaje? Aha, niciunul! David n-a mai sunat? O, la naiba! Uite ce e, n-am să stau prea mult pe aici, dar mă poți găsi la – ce număr aveți? Ți-ai notat? Ce? Da, vremea e bună. Te sun eu mai târziu. Tony puse receptorul în furcă și ne dădu din nou asigurări despre situația companiei sale, care reușea să se descurce și în absența lui. Era acum hotărât să-și consacre toate energiile, pe ale noastre deopotrivă, pentru achiziționarea unei proprietăți. Cumpărarea unei case în Provence este destul de complicată și e ușor de înțeles de ce oamenii de afaceri de la orașe, ocupați și eficienți, obișnuiți cu hotărâri ferme și negocieri rapide, de multe ori renunță după luni întregi de pertractări care nu duc nicăieri. Prima din numeroasele surprize, primită întotdeauna cu panică și neîncredere, este faptul că proprietatea costă mai mult decât este menționat în anunț. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă din cauză că guvernul francez ia opt la sută din valoarea tranzacțiilor. Apoi sunt taxele fiscale, foarte mari. Uneori, cumpărătorului i se pune condiția să-i plătească agentului un comision de trei până la cinci la sută. Dacă ești ghinionist, ajungi să plătești până la cincisprezece la sută peste preț. Există totuși un ritual bine stabilit de înșelăciune respectabilă, care prezintă cele două atracții atât de dragi sufletului francez: economisirea banilor și tragerea pe sfoară a guvernului. Este vorba de fixarea a două prețuri. Iată un exemplu tipic: Monsieur Rivarel, un om de afaceri din Aix, moștenește o casă veche la țară și vrea să
o vândă. Cere un milion de franci. Întrucât nu este reședința sa principală, va trebui să plătească taxe pe veniturile realizate din vânzare. Gândul acesta îl exasperează. Prin urmare, decide ca prețul oficial înregistrat -le prix déclaré – să fie de 600 000 de franci. Va strânge din dinți și va plăti taxele pentru această sumă. Consolarea sa este că restul de 400 000 de franci îi vor fi plătiți în bani gheață, pe sub masă. Așa cum va ține el să sublinieze, este une affaire intéressante nu numai pentru el, dar și pentru cumpărător, deoarece taxele și comisioanele vor fi calculate la prețul declarat, care este mai mic. Voil|! Toată lumea fericită. Aspectele practice ale acestui aranjament cer un simț al sincronizării și o mare îndemânare din partea notarului când vine momentul semnării actului de vânzare. Toate părțile interesate – cumpărătorul, vânzătorul și agentul imobiliar se adună în biroul notarului, iar actul de vânzare este citit cu voce tare, rând cu rând. Prețul scris în contract este 600 000 de franci. Ceilalți 400 000 de franci pe care cumpărătorul i-a adus în numerar trebuie dați celui care vinde, dar nu ar fi indicat ca acest lucru să se petreacă în fața notarului. Prin urmare, el simte o nevoie stringentă să meargă la toaletă, unde stă până se numără banii, după care se poate întoarce. Acceptă cecul cu prețul declarat și supervizează ceremonialul de semnare a actelor fără să-și compromită reputația juridică. Se spune, cu destulă răutate, că unui notar de țară i se cer două lucruri: să știe să închidă ochii și să dea dovada de tact. Dar se mai pot ivi și alte obstacole înainte de vizita la notar, iar unul dintre cele mai obișnuite este existența mai multor moștenitori. Conform legilor franceze, o proprietate este în mod normal moștenită de copii, fiecare dintre ei având parte egală. Toți trebuie să fie de acord înainte de a se vinde moștenirea și cu cât sunt mai mulți copii, cu atât este mai greu de realizat acest lucru. Așa s-a întâmplat cu o fermă veche de lângă noi. A fost transmisă din
generație în generație, iar acum este împărțită între paisprezece veri, trei dintre ei de origine corsicană. După părerea prietenilor noștri francezi, cu aceștia e imposibil să tratezi. Virtualii cumpărători își făceau ofertele, dar întotdeauna nouă veri acceptau, doi erau nedeciși, iar corsicanii spuneau nu. Ferma nu a fost vândută nici acum și va trece probabil în posesia celor treizeci și opt de copii ai celor paisprezece veri. În cele din urmă, va fi moștenită de o sută șaptezeci și cinci de rude îndepărtate care nu vor avea încredere unele în altele. Chiar dacă proprietatea scoasă la vânzare este deținută de un singur om, un țăran strângător ca Massot, nu există nicio garanție că va avea loc o tranzacție fără complicații. Țăranul poate stabili un preț pe care îl consideră absurd de mare și din care își va putea face rost de băutură și va putea lua bilete de loterie tot restul vieții. Vine un cumpărător și n-are nimic împotriva prețului umflat. Țăranul devine imediat bănuitor și își închipuie că va fi înșelat. A mers prea ușor. Probabil că prețul este prea mic. Își retrage oferta de pe piață timp de șase luni, după care încearcă un preț și mai mare. Există apoi inconvenientele minore care sunt menționate de obicei în ultima clipă: un acaret care a fost câștigat de un vecin, la cărți; un drept de trecere străvechi care din punct de vedere tehnic permite turmelor de capre să traverseze bucătăria de două ori pe an; o dispută acerbă, în legătură cu apa din fântână, care durează din 1958 și încă nu s-a rezolvat; venerabilul chiriaș care o să moară negreșit până la primăvara următoare – întotdeauna se ivește ceva neașteptat. Cumpărătorul are nevoie de răbdare și de simțul umorului dacă vrea să ducă tranzacția la bun sfârșit. În timp ce ne îndreptam spre biroul unui agent imobiliar pe care îl cunoșteam, am încercat să-l pregătesc pe Tony pentru aceste ciudățenii din partea locului, dar mai bine n-o făceam. După modesta sa părere, el era un negociator abil și descurcăreț. Avusese
niște meciuri dure cu mahării de pe Madison Avenue, așa că n-o săl dovedească birocrația sau un țăran francez. Mi-am dat seama că nu ar fi fost înțelept din partea mea să-l prezint vreunei persoane care nu dispunea de telefon în mașină și nu avea un director care să se ocupe personal de afacerile sale. Agentul imobiliar, o femeie, ne-a întâmpinat în ușa biroului și nea invitat să luăm loc. Ne-a pus în față două dosare voluminoase conținând detalii despre proprietate și fotografii. Ea nu vorbea engleza, iar Tony vorbea o franceză arhaică. Întrucât comunicarea directă era imposibilă, el se comporta de parcă ea n-ar fi fost acolo. Era o manifestare arogantă, de proastă creștere, agravată de presupunerea că putea folosi și cel mai trivial limbaj fără riscul de a fi înțeles. O jumătate de oră cât a frunzărit Tony dosarele, am fost îngrozitor de stânjenii. Bombănea întruna, exprimându-și nemulțumirea prin expresii ca: „Să mă pupe undeva”, „Ăștia își bat joc de mine” etc., în timp ce eu încercam cu timiditate să-i traduc comentariile prin niște cuvinte care păreau să arate că este impresionat de prețuri. La început a avut intenția fermă de a găsi doar o casă. Era mult prea ocupat ca să se dedice unei grădini. Dar, în timp ce trecea în revistă proprietățile, îl vedeam cum în imaginație devenea nobilul provensal cu plantații de viță-de-vie și de măslini. Când a terminat de răsfoit, se întreba unde o să-și construiască terenul de tenis. Spre dezamăgirea mea, a ales trei proprietăți demne de atenția sa. — O să le vedem după-amiază, anunță el, notându-și ceva în agendă și uitându-se la ceas. M-am gândit că vrea să vorbească în străinătate, făcând uz de telefonul agenției. Dar nu, era reacția la semnalele venite de la stomac. — Să mergem la restaurant, spuse el. Ne putem întoarce până la două.
Tony îi făcu semn femeii cu mâna. Ea zâmbi și aprobă din cap. Am lăsat-o să-și revină, biata de ea. La masă, i-am spus lui Tony că n-am să-l însoțesc în după-amiaza respectivă. A fost surprins că aveam altceva mai bun de făcut, dar a comandat a doua sticlă de vin și mi-a spus că banii constituie un limbaj internațional și că n-o să aibă nicio dificultate. Din păcate, când ni s-a adus nota de plată, a descoperit că pe proprietarul restaurantului nu-l interesau nici cartea de credit în coperte aurii, nici teancul de cecuri de călătorie pe care nu avusese timp să le schimbe. Am plătit eu, nu fără a face niște remarci despre limbajul internațional. Tony nu s-a amuzat. L-am părăsit cu un sentiment de ușurare, dar și cu unul de vinovăție. Nu-ți face niciodată plăcere să ai de-a face cu mitocani, dar când ești într-o țară străină și ei sunt de naționalitatea ta, simți că ai o oarecare răspundere. A doua zi am dat telefon la agenție pentru a-mi cere scuze. — Nu vă faceți probleme, mi-a spus amabila doamnă. Parizienii se poartă deseori la fel de prost. Cel puțin în cazul lui nu înțelegeam ce spune. O confirmare decisivă că vremea avea să rămână caldă a constituit-o ținuta lui monsieur Menicucci. A trecut pe la noi ca să-și termine studiile preliminare pentru proiectul său de vară – construirea sistemului de încălzire centrală. Căciulița sa de lână fusese înlocuită cu o bonetă de pânză pe care era o reclamă la instalații sanitare. În locul bocancilor călduroși purta niște pantofi de pânză maro. Ajutorul său, jeune, era echipat ca pentru un război de gherilă, cu tot felul de instrumente, iar pe cap avea o caschetă militară. Cei doi făcură măsurători prin toată casa, timp în care Menicucci ne servea tot felul de pensées. Primul subiect abordat în ziua aceea a fost muzica. Luase parte
împreună cu soția sa la un dineu oficial al meșteșugarilor și instalatorilor, urmat de dans. Era extrem de mulțumit de felul cum s-au desfășurat lucrurile. — Da, monsieur Peter, spuse el, am dansat până la șase dimineața. Mă simțeam ca un tânăr de optsprezece ani. Mi-l și imaginam, sprinten și corect în mișcări, învârtind-o de zor pe Madame prin sala de bal. M-am întrebat dacă avea o bonetă specială pentru asemenea ocazii, întrucât mi-era imposibil să mi-l închipui cu capul descoperit. Probabil că zâmbeam la gândul acesta. — Știu, spuse, considerați că valsul nu este muzică serioasă. De aceea trebuie ascultați marii compozitori care au compus valsuri. A expus apoi o teorie remarcabilă care îi trecuse prin cap când cânta la clarinet în timpul uneia dintre penele de curent pe care regia de electricitate franceză le programează la intervale regulate. Electricitatea, susținea el, este o chestiune de știință și logică. Muzica clasică este mama artei și logicii. Vous voyez? Avem deja un factor comun. Când ascultați succesiunea logică și regulată a temelor unei lucrări de Mozart, concluzia este inevitabila: Mozart ar fi putut fi un formidabil electrician. N-a trebuit să răspund, căci am fost salvat de jeune, care terminase de numărat radiatoarele de care aveam nevoie și ajunsese la douăzeci. Menicucci tresări când primi vestea, scuturându-și mâna ca și cum s-ar fi ars la degete. — Oh la la. Asta n-o să coste numai câteva centimes. Făcu referire la câteva milioane de franci, dar, văzând expresia de surpriză de pe chipul meu, le împărți la o sută; calculase în bani vechi. Chiar și așa era o sumă frumușică. Aluminiul era foarte scump, plus taxa pusă de guvern la vânzare, sau TVA, care era de 18,6 la sută. Aceasta îl făcu să aducă în discuție marea instabilitate fiscală, care era tipică pentru ticăloșii de politicieni. — Cumperi un bideu, zise el, plimbându-și degetul amenințător
prin fața ochilor mei, și plătești un TVA maxim. La fel când cumperi o mașină de spălat sau un șurub. Dar am să vă spun un lucru scandaleux, absolut nedrept. Cumperi o cutie de icre negre și plătești un TVA de numai 6 la sută, pentru că intră în categoria nourriture. Spuneți-mi și mie: cine mănâncă icre negre? Eu am pledat nevinovat. Vă spun eu. Politicienii, milionarii, les grosses légumes din Paris, ei sunt cei care mănâncă icre negre. Este revoltător. Înfuriat la gândul orgiilor cu icre negre de la Palatul Elysée, se duse să verifice numărătoarea radiatoarelor făcută de jeune. Perspectiva că Menicucci se va afla în preajma noastră cinci sau șase săptămâni găurind zidurile vechi și groase cu un burghiu aproape cât el de mare și ridicând un praf îngrozitor – toate astea însoțite de comentariile lui permanente – nu era prea atrăgătoare. Avea să fie o lucrare obositoare, implicând multă mizerie aproape în toate camerele din casă. Dar una dintre plăcerile oferite de Provence, ne-am spus noi, era că puteam să stăm și afară. Chiar și în această primăvară, zilele erau aproape caniculare, așa că într-o duminică dimineață, când soarele furișându-se prin fereastra dormitorului ne-a trezit la ora șapte, ne-am decis să începem sezonul în aer liber. Toate duminicile obișnuite presupun o incursiune în piață, astfel că la ora opt eram la Coustellet. Spațiul din spatele gării dezafectate era plin cu camioane și furgonete, fiecare având o tarabă instalată în față. Pe o tăbliță neagră erau scrise cu creta prețurile zilei la legume. Precupeții, arși de soare de la munca câmpului, mâncau cornuri și brioșe calde cumpărate de la brutăria de peste drum. Un bătrân își tăie o baghetă în lung cu un briceag și o unse cu un strat gros de brânză de capră proaspăta, după care își turnă un pahar de vin roșu dintr-o butelcuță. Asta avea să-i ajungă până la prânz. Piața din Coustellet e mică în comparație cu piețele săptămânale din Cavaillon, Apt și Isle-sur-la-Sorgue, și mai puțin selectă.
Cumpărătorii cară coșuri în loc de aparate de fotografiat. Doar în iulie și august ai ocazia sa te întâlnești cu câte o pariziancă trufașă, îmbrăcată la Dior, și urmată de un cățel speriat. În rest, din primăvară până în toamnă, n-ai să vezi decât localnici și țărani care aduc la piață ceea ce au cules din grădină sau din seră cu câteva ore mai devreme. Ne-am plimbat printre tarabe admirând necruțătoarea gospodină franceză la lucru. Spre deosebire de noi, nu se mulțumește să se uite la marfă înainte de a o cumpăra. Strânge vinetele în mână, storcește roșiile, rupe păstăile subțiri de harricots verts între degete, scotocește bănuitoare prin inimile salatelor verzi, gustă brânzeturile și măslinele – și dacă acestea nu se ridică la standardele ei, îl privește sever pe negustor, ca și cum ar fi fost trădată, și se duce să cumpere în altă parte. La un capăt al pieței se afla o furgonetă de la cooperativa de vinuri. În jurul ei erau bărbați care își înmuiau buzele în vinul roșu, nou. Lângă ei o femeie vindea ouă la grămadă și iepuri de casă vii. În spatele ei erau tarabe încărcate talmeș-balmeș cu legume, buchețele de busuioc cu miros plăcut, borcane de miere parfumată, sticle mari cu ulei de măsline din prima recoltă, casolete cu piersici de seră, ghivece de ceramică neagră, flori și diverse plante ornamentale, gemuri și brânzeturi – toate erau extrem de atrăgătoare în lumina soarelui de dimineață. Am cumpărat ardei pentru copt, ouă mari cu coaja închisă la culoare, busuioc, piersici, brânză de capră, lăptuci și ceapă roșie. După ce am umplut coșul până sus, ne-am dus să cumpărăm o jumătate de metru de pâine – le gros pain. Este atât de gustoasă înmuiata în sosul de ulei și oțet rămas în farfurie! Brutăria era plină de oameni care făceau o zarvă nemaipomenită. Mirosea a gogoși calde și plăcinte cu migdale prăjite. În timp ce stăteam la rând, neam amintit ce ni s-a spus despre francezi, și anume că ei cheltuiesc
pe mâncare din venitul lor cât dau englezii pe mașini și pe casetofoane, și nu ne-a venit greu să o credem. Toți păreau să cumpere cât pentru un regiment. O femeie plinuță luă șase pâini mari – trei metri de pâine o brioșă cu ciocolată cât o pălărie și o roată întreaga de tartă cu mere. Feliile subțiri de mere erau aranjate în cercuri concentrice și străluceau sub glazura de suc de caise. Brusc, am realizat că nu luasem micul dejun. Prânzul însă ne-a despăgubit întru totul: ardei copți, dați prin ulei de măsline și presarăți cu busuioc proaspăt, midii învelite în șuncă și prăjite pe frigărui, salată și brânză. Soarele ardea tare, iar vinul ne făcuse somnoroși. Deodată sună telefonul. Este lege că atunci când sună telefonul între douăsprezece și trei după-amiază duminica nu poate fi vorba decât de un englez; unui francez nu i-ar trece niciodată prin cap sa întrerupă cea mai plăcută masă a săptămânii. Ar fi trebuit să-l las să sune. Se întorsese Tony, cel de la agenția de publicitate; judecând după cât de bine se auzea, părea să fie îngrijorător de aproape. — M-am gândit să iau legătură cu voi. L-am auzit cum trăgea din țigară și în clipa aceea mi-am promis să cumpăr un robot telefonic pentru a-l lăsa pe el să trateze cu cei care doreau să ia legătura cu noi duminica. — Cred că am găsit o casă. Nu a făcut o pauză ca să asculte efectul anunțului sau și astfel a ratat ocazia de a auzi cum mi s-a pus un nod în gât. Destul de departe de voi, adăugă el, de fapt mai aproape de coastă. I-am spus că sunt încântat; cu cât mai aproape de coastă, cu atât mai bine. Are nevoie de multe reparații, continuă el, așa că n-am să plătesc cât îmi cere. Mă gândeam să-mi aduc meșterii mei ca s-o pună la punct. Ei mi-au aranjat biroul în șase săptămâni, de sus până jos. Irlandezi, dar ai naibii de buni. Ar putea să facă treaba într-o lună. Am fost ispitit să-l încurajez, deoarece ideea unei echipe de
lucrători irlandezi care dau de plăcerile unui șantier de construcții din Provence – soarele, vinul ieftin, posibilitățile nesfârșite de a întârzia lucrurile și un proprietar aflat la prea mare depărtare pentru a putea fi o pacoste zilnică avea toate ingredientele unei comedii reușite; îl și vedeam pe Mr. Murphy și echipa sa întinzându-se cu lucrul până în octombrie, eventual aducându-și și toată familia din Donegal pentru a-și petrece vacanța în august și, în general, distrându-se de minune. I-am spus totuși că era mai bine să folosească lucrători din partea locului și să găsească un arhitect pentru a-i angaja. — N-am nevoie de arhitect, replică el, știu exact ce vreau. Întradevăr, știa. De ce să-i dau o grămadă de bani pentru câteva schițe? N-avea rost să-l ajut. El știa cel mai bine. L-am întrebat când se întoarce în Anglia. — Diseară, spuse el. Apoi îmi înșiră acțiunile notate în agenda sa încărcată pentru următoarea perioadă: o întâlnire de afaceri luni, trei zile la New York, o licitație la Milton Keynes. Își încheie prelegerea acuzând acea oboseală simulată a omului de afaceri ocupat, eu primind cu multă bucurie intenția de a pune capăt conversației. — Oricum, spuse el, ținem legătura. N-am să mă ocup de casă o săptămână sau două, dar am să vă dau de știre de îndată ce reiau problema. Eu și soția mea ne-am așezat lângă piscină și ne-am întrebat amândoi, nu pentru prima oară, de ce ne era atât de greu să scăpăm de oameni prost crescuți și cu obrazul gros. Eram siguri că mulți o să vrea să vină în cursul verii, să stea la noi pe mâncare și băutură, să facă baie în piscină și pe deasupra să mai aibă și pretenția de a-i conduce cu mașina la aeroport. Nu ne consideram nesociabili sau retrași, dar scurta noastră experiență cu dinamicul și băgăciosul Tony fusese îndeajuns pentru a ne reaminti că în următoarele luni
vom avea nevoie de mai multă hotărâre și abilitate ca să ne descurcăm. În plus, ne trebuia un robot care să răspundă la telefon. Și Massot era, în mod evident, neliniștit de apropierea verii. L-am văzut câteva zile mai târziu în pădure, ocupat sa aducă unele completări la pancartele sale menite să-l apere de turiștii care vin cu corturile. Sub cele deja bătute în cuie cu inscripția PRIVÉ! a adăugat o altă serie de mesaje neprimitoare, scurte, dar cu un conținut înfricoșător: Attention! Vipères! Era cel mai bun mod de a-i ține la distanță pe excursioniști – nu era nevoie să vii cu o dovadă vizibilă, ca în cazul altor mijloace de descurajare, cum ar fi câinii de pază, gardurile electrificate și patrulele înarmate cu puști-mitralieră. Chiar și cel mai hotărât turist se va gândi de două ori înainte de a se vârî într-un sac de dormit, căci se putea prea bine ca în partea de la picioare să fie încolăcită una dintre periculoasele rezidente locale. Lam întrebat pe Massot dacă exista cu adevărat vipere în Lubéron. Dădu disprețuitor din cap la această nouă dovadă de ignoranță din partea străinilor. — Eh oui, exclamă el, nu prea mari – arătă cu mâinile aproximativ treizeci de centimetri –, dar dacă te mușcă, trebuie să ajungi la doctor în trei sferturi de oră, altfel< Își luă o mutră sinistră, cu capul atârnând într-o parte și cu limba bălăngănindu-i-se în colțul gurii. Se spune, adaugă el, că atunci când o viperă mușcă un bărbat, acesta moare. Dar când o viperă mușcă o femeie – se aplecă spre mine ridicându-și sprâncenele –, moare vipera. Izbucni în râs, amuzat, și-mi oferi o țigară groasă, gălbuie. Să nu plecați niciodată la drum fără a fi încălțat cu niște ghete solide. Vipera de Lubéron, potrivit atotștiutorului Massot, evită oamenii în mod normal și atacă numai când este provocată. Dacă se întâmpla acest lucru, sfatul lui Massot este să alergi în zigzag și, preferabil, la deal, deoarece vipera înfuriată poate sprinta – dar în salturi mici, la nivelul solului cu viteza unui alergător. M-am uitat
speriat în jur. Massot râse. — Bineînțeles, puteți recurge și la trucul țăranului: o prindeți de ceafă și o strângeți până ce i se deschide gura larg. Scuipați cu putere în gura și plok! – a murit. Îmi făcu o demonstrație – scuipatul nimerind pe capul unuia dintre câini. Dar, cel mai bine, spuse Massot, este să luați o femeie cu dumneavoastră. Femeile nu pot alerga la fel de repede ca bărbații, așa că vipera le va prinde pe ele mai întâi. Se duse acasă să-și ia micul dejun. Mi-am ales drumul prin pădure cu mare grijă și între timp mi-am exersat scuipatul. Mai erau două-trei zile până la Paști, și cireșii noștri – vreo treizeci la număr – au înflorit toți o dată. De pe șosea, casa noastră se vedea de parcă plutea pe o mare cu valuri roz-albe. Șoferii se opreau să facă poze sau înaintau precauți pe alee până ce lătratul câinilor îi făcea să se întoarcă. Un grup cu mai mult spirit de aventură decât alții trase mașina la marginea trotuarului. Automobilul avea număr de Elveția. M-am dus să văd ce vor. — Facem un picnic aici, spuse șoferul. — Îmi pare rău, este o casă particulară. — Nu, nu, replică el fluturându-mi o hartă în fața ochilor, aici este Lubéronul. — Nu, nu, i-am întors-o eu, acolo este Lubéronul, și i-am arătat munții. — Dar nu pot să urc cu mașina acolo. În cele din urmă plecă pufăind cu dispreț elvețian și lăsând urme adânci de roți în iarba pe care noi încercam să o transformăm într-o pajiște. Începuse sezonul turistic. În Duminica Paștelui, mica parcare din sat era plină de mașini și niciuna nu era din partea locului. Vizitatorii explorau străzile înguste uitându-se curioși în casele oamenilor și pozându-se în fața
bisericii. Tânărul care își petrecea toată ziua stând în prag lângă épicerie cerea de la toți trecătorii zece franci pentru a da un telefon și banii strânși îi cheltuia la cafenea. Café du Progrès reușise, printr-un efort susținut, să nu aibă un aspect pitoresc. Este pur și simplu un coșmar pentru ochiul unui decorator – mese și scaune care se clatină și nu se potrivesc deloc unele cu altele, un tapet mohorât, un spălător care stropește și gâlgâie din când în când cu zgomot, aflat lângă un aparat de înghețată stricat. Proprietarul este morocănos, iar câinii săi îngrozitor de insipizi. Totuși, de pe terasa închisă cu geamuri se deschide o panoramă frumoasă. E plăcut să bei aici o bere și să privești jocul de lumini de pe dealurile și din satele care se întind înspre Alpii de Jos. Un anunț scris de mână te avertizează să nu arunci mucuri de țigară pe fereastră, aceasta ca urmare a plângerilor clientelei de la restaurantul în aer liber de dedesubt. Dacă respecți această regulă, nu te deranjează nimeni. Clienții obișnuiți stau la bar; la terrasse este pentru turiști. În Duminica Paștelui, se umpluse de lume. Puteai să vezi olandezi, emanând un aer de sănătate, cu rucsacuri grele și cu bocanci de munte în picioare; germani îmbrăcați la costum, cu bijuterii grele, și înarmați cu aparate de fotografiat Laika; parizieni disprețuitori și eleganți, ștergându-și mereu ochelarii de teama microbilor; un englez în sandale și cu o cămașă în dungi deschisă la gât, socotindu-și banii de vacanță cu un calculator de buzunar, în timp ce soția scria vederi vecinilor din Surrey. Câinii adulmecau pe sub mese căutând cubulețe de zahăr și făcându-i pe parizienii exagerați în privința igienei să se dea la o parte speriați. Un cântec interpretat de Yves Montand la radio se străduia să acopere, fără succes, zgomotele produse de instalațiile sanitare. Paharele goale din care se băuse pastis erau trântite pe tejghea. Localnicii începeau sa părăsească localul. Se duceau acasă să ia
masa de prânz. În fața cafenelei, trei mașini se pomeniseră bot în bot și mârâiau una la alta. Dacă una dintre ele s-ar fi retras zece metri, ar fi putut să treacă toate trei, dar șoferul francez consideră o înfrângere morală să cedeze, tot așa cum simte că are obligația morală să parcheze acolo unde poate să producă cele mai mari inconveniente sau să depășească la curbe lipsite de vizibilitate. Se spune că italienii conduc periculos, dar, dacă s-ar pune problema unei adevărate curse a morții, aș paria pe un francez care conduce nebunește pe N 100, flămând și în întârziere, fără să-i pese de cei care-i vin din față. Pe drumul de întoarcere am ratat primul accident al sezonului. Un Peugeot vechi, de culoare albă, intrase cu spatele într-un stâlp de telegraf cu atâta forță, încât l-a rupt în două. Altă mașină nu se vedea, iar drumul era uscat și neted. Era greu să-ți dai seama cum sa putut întâmpla ca spatele unei mașini și un stâlp de lemn să se ciocnească atât de puternic. În mijlocul drumului stătea un tânăr scărpinându-se în cap. Când am oprit lângă el, a rânjit. L-am întrebat dacă e rănit. — N-am nimic, spuse el, dar cred că mașina e caput. M-am uitat la stâlpul de telegraf care stătea aplecat deasupra mașinii. Îl ținea să nu cadă cablul de telefon îndoit. Și acesta era kaput. — Trebuie să ne grăbim, zise tânărul. Să nu știe nimeni. Își duse un deget la buze. Mă puteți repezi până acasă? Nu e departe. Am nevoie de tractor. S-a urcat în mașina mea și mi-am dat seama imediat care a fost cauza accidentului; mirosea de parcă ar fi fost cufundat în „Ricard”. Îmi spuse că mașina trebuie luată de acolo repede și în mare secret. Dacă află cei de la Oficiul Poștal că a dărâmat un stâlp de telegraf, îl vor pune să plătească daune. — Să nu știe nimeni, repetă el, și sughiță de mai multe ori ca
pentru a-și întări spusele. L-am lăsat unde mă rugase, iar eu m-am dus acasă. După o jumătate de oră m-am întors la locul accidentului și mașina era tot acolo. În jurul ei se strânsese un grup de țărani care vorbeau răstit. Mai erau alte două mașini și un tractor care bloca drumul. În timp ce priveam, se apropie o altă mașină. Șoferul începu să claxoneze ca să se dea tractorul la o parte. Omul de pe tractor îi arătă epava și dădu din umeri. Claxonul se porni din nou, de data asta prelung, răsunând în munți. Se auzea probabil până la Ménerbes, la doi kilometri distanță. Toată zarva a mai durat o jumătate de oră. În cele din urmă, Peugeot-ul fu scos din șanț și convoiul secret dispăru în direcția garajului din sat, lăsând stâlpul de telegraf să trosnească sinistru în bătaia vântului. Cei de la poștă au venit să-l înlocuiască săptămâna următoare. În jurul lor s-a strâns imediat un grup de țărani. L-au întrebat pe unul dintre ei ce s-a întâmplat. Acesta dădu din umeri inocent. — Cine știe? spuse acesta. Poate l-au ros cariile. Prietenul nostru parizian își examină paharul gol cu uimire, ca și cum lichidul se evapora pe ascuns, profitând de neatenția lui. I l-am umplut din nou. Se lăsă pe speteaza scaunului, cu fața la soare. — La Paris încă ne mai încălzim apartamentul, spuse el, și sorbi vinul rece, dulceag, din Beaumes de Venise. Și apoi plouă de săptămâni întregi. Îmi dau seama de ce vă place aici. Mie însă nu mi-ar prii. Părea să-i priască încălzindu-se la soare după un prânz bun, dar nu l-am contrazis. — Nu ți-ar plăcea deloc. Ai face probabil cancer la piele din pricina soarelui și ciroză de prea mult băut. Și chiar dacă te-ai simți bine, ai duce dorul teatrelor. La urma urmelor, ce ai face toată ziua?
Mă privi chiorâș, cu niște ochi somnoroși, după care își puse ochelarii de soare. — Tocmai. Discuția asta devenise o litanie obișnuită. — Nu vă e dor de prieteni? — Nu. Vin să ne vadă aici. — Nu vă lipsește televiziunea engleză? — Nu. — Trebuie să fie ceva din Anglia care vă lipsește. — Marmelada. Apoi venea adevărata întrebare, pusă jumătate în glumă, jumătate serios: „Ce faceți voi toată ziua?” Prietenul nostru din Paris a formulat-o altfel: — Nu vă plictisiți? Nu. N-avem timp să ne plictisim. Am descoperit că fiecare ciudățenie a vieții rurale franceze este amuzantă și interesantă. Ne bucurăm de toate schimbările pe care le facem la casă, astfel încât să se potrivească stilului nostru de viață. Trebuie să facem un plan al grădinii și să o plantam, vrem să construim un teren pentru boules, se impune să învățam limba, să vizităm sate, podgorii și piețe – zilele trec foarte repede și fără alte distracții, și oricum avem și de acestea din plin. Chiar săptămână trecută au intervenit tot felul de situații. Încă de luni ne-am pomenit cu vizita lui Marcel le Parcel, poștașul nostru. Era iritat și se vedea clar că îmi întinde mâna în silă. Voia să știe unde am ascuns cutia poștală. Trebuia să-și facă rondul, era aproape amiază; cum credeam eu că poate să-mi lase scrisorile dacă e pus în situația să se joace de-a v-ați ascunselea cu cutia poștală? Numai că noi nu o ascunseserăm. Din câte știam, era la capătul aleii, bine prinsă de un stâlp de oțel. — Non, spuse poștașul, a fost luată de acolo.
N-am avut încotro și ne-am dus împreună să vedem ce s-a întâmplat. Am căutat zadarnic prin tufișuri, timp de vreo cinci minute, în ideea că poate a fost data jos de vânt. Nu era niciun semn care să ateste ca a fost vreodată o cutie acolo, în afară de o mică gaură în pământ. — Voil|, zise el, e așa cum v-am spus. Îmi venea greu să cred că ar putea cineva să fure o cutie poștală, dar știa el mai bine. — Este normal, adăugă el, oamenii de pe aici sunt mal finis. L-am întrebat ce înseamnă. — Nebuni. Ne-am întors în casă pentru a-i reda buna dispoziție cu un pahar de vin. Am discutat despre instalarea unei cutii poștale noi pe care el ar fi încântat să mi-o vândă. De asemenea, am căzut de acord să o amplasăm în locul unei foste fântâni, păstrând distanța regulamentară de 70 de centimetri de la sol, astfel încât el să poată introduce scrisorile în ea fără a coborî din furgonetă. Bineînțeles, a trebuit să studiem fântâna și să facem unele măsurători. Până am terminat, s-a făcut ora prânzului. Problemele de serviciu urma să le reluăm la ora două. După vreo două zile, m-a scos din casă claxonul unei mașini. Am găsit câinii dând târcoale unui Mercedes alb, nou. Conducătorului auto nu-i prea venea să renunțe la adăpostul pe care i-l oferea mașina, dar risca totuși deschizând pe jumătate geamul. M-am uitat înăuntru și am văzut un bărbat și o femeie cam tuciurii, care îmi zâmbeau iritați. M-au felicitat pentru ferocitatea câinilor și au cerut permisiunea să coboare din mașină. Erau îmbrăcați de oraș, el cu un costum elegant, soția cu pălărie, pelerină și pantofi de lac. Amândoi erau mici de statură. Ce noroc să mă găsească acasă, spuseră ei, și ce casă frumoasă. Locuiam de mult aici? Nu? Atunci aveam cu siguranță nevoie de
niște covoare orientale veritabile. Eram norocos, pentru că tocmai se întorceau de la o mare expoziție de covoare de la Avignon și, din fericire, câteva rămăseseră nevândute. Înainte de a le duce la Paris – unde oamenii cu gust se vor bate să le cumpere – se hotărâseră să dea o raită prin țară și destinul îi adusese la mine. Pentru a marca fericitul prilej, îmi dădeau voie să-mi aleg ce vreau eu din comorile lor la niște prețuri pe care ei le prezentau ca fiind foarte interesante. În timp ce bărbatul pus la patru ace îmi dădea aceste vești bune, soția descărca din mașină covoare și le aranja artistic pe alee, comentând cu glas tare calitățile fiecăruia: „O, ce frumusețe!”, sau „Uitați-vă la culori în soare”, sau, „Ah, o să-mi pară rău să mă despart de acesta”. Apoi veni lângă noi. Pantofii de lac luceau în soare. Se uitau amândoi la mine plini de speranță. Vânzătorul de covoare nu are o reputație bună în Provence. Dacă spui despre cineva că este marchand de tapis, asta înseamnă că în cel mai bun caz îl consideri șmecher și în cel mai rău caz un hoț abil, în stare să-i fure bunicii corsetul de pe ea. Mi se spusese, de asemenea, că vânzătorii de covoare itineranți veneau de multe ori în recunoaștere, pregătind terenul pentru tâlharii cu care erau în cârdășie. Unde mai pui că exista întotdeauna posibilitatea ca unele covoare să fie false sau furate. Covoarele acestea însă nu păreau false. Mi-a plăcut foarte mult o carpetă și am făcut greșeala să le-o spun. În clipa aceea, Madame se uită la bărbatul ei cu o uluire bine mimată: — Extraordinar, strigă ea. Ce ochi are domnul. Este fără îndoială și favoritul nostru. Dar de ce să nu luați și un covor mai mare? Din păcate, le-am spus eu, nu aveam bani, dar acest lucru a fost înlăturat ca un inconvenient temporar și de mică importanță. Puteam să plătesc și mai târziu, cu o reducere substanțială dacă achitam în numerar. M-am uitat din nou la carpetă. Unul dintre câini stătea lungit pe ea sforăind încet. Madame șopti încântată:
— Vedeți, domnule? Toutou a și ales-o pentru dumneavoastră. Am cedat. După trei minute de tocmeală stângace din partea mea, prețul inițial a fost redus cu cincizeci la sută. Am intrat în casă să-mi iau carnetul de cecuri. M-au urmărit cu atenție în timp ce-l completam spunându-mi să las numele adresantului în alb. Cu promisiunea că se vor întoarce în anul următor, ocoliră încet cu mașina noua noastră carpetă și câinele care dormea pe ea. Madame ne zâmbi salutând cu un gest maiestuos din mijlocul covoarelor în care-și făcuse culcuș. Vizita lor mi-a irosit toată dimineața. Ultima pățanie care a încheiat săptămână ne-a lăsat un gust amar. Un camion care venise să aducă pietriș a dat cu spatele ca să ajungă la locul ales de șofer pentru a-l descărca. În timp ce-l priveam făcând manevra respectivă, roțile din spate se scufundară la un moment dat în pământ. Se auzi un pârâit și camionul se înclină în partea dinapoi. Un miros pătrunzător și inconfundabil se răspândi în aer. Șoferul se dădu jos să vadă defecțiunea și rosti, cu o exactitate de care nu era conștient, cel mai potrivit cuvânt pentru o asemenea împrejurare. — Merde! Parcase în fosa septica. — După cum vezi, i-am spus prietenului parizian, într-un fel sau altul, n-avem niciun moment de plictiseală. Nu mi-a dat nicio replică. M-am apropiat de el și i-am scos ochelarii de soare. Lumina puternică l-a trezit. — Ce-ai spus?
MAI Le premier Mai a început bine, cu un minunat răsărit de soare. Întrucât era sărbătoare națională, ne-am gândit să o celebrăm într-o manieră autentic franțuzească, prezentându-ne omagiile sportului de vară. Prin urmare, ne-am luat bicicletele și am pornit la drum. Bicicliștii mai serioși și mai tenace se antrenaseră săptămâni de zile, echipați contra vântului de primăvară cu tricouri negre groase și cu apărători de față. Dar acum vremea era suficient de caldă pentru amatori fragili ca noi, așa încât ne-am pus pantaloni scurți și maiouri. Cumpăraserăm două biciclete ușoare și cu cauciucuri bine umflate de la un domn din Cavaillon, cu numele Edouard Cunty – „Vélos de Qualité!” – și eram nerăbdători să ne alăturam grupurilor multicolore, aparținând diverselor cluburi locale, în timp ce alunecau cu grație, aparent fără niciun efort, pe drumurile de țară. Am presupus că picioarele noastre, după ce toată iarna merseserăm mult pe jos, vor fi într-o condiție destul de bună pentru o plimbare de zece mile până la Bonnieux și de acolo la Lacoste – o oră de pedalare lejeră, deloc obositoare. La început a fost ușor, chiar dacă nu ne-am acomodat cu șeile tari și înguste. Atunci ne-am dat seama de ce unii bicicliști își pun la spate, în șort, o bucată de friptură de vacă. În felul acesta își protejează noada de zdruncinăturile drumului. Oricum, primele două-trei mile n-am avut altceva de făcut decât să rulăm liniștiți și să ne bucurăm de peisaj. Cireșii dădeau în pârg, spalierele din vii erau năpădite de frunze verzi lucioase, munții erau acoperiți cu o vegetație luxuriantă. Roțile scârțâiau ușor și din când în când simțeam miros de rozmarin, levănțică și cimbru sălbatic. Pedalatul este mai înviorător decât mersul pe jos, mai silențios și mai sănătos decât condusul mașinii, nu foarte solicitant și, în general, extrem de
plăcut. De ce nu am mai făcut-o până atunci? De ce nu o făceam în fiecare zi? Euforia a durat până a început urcușul spre Bonnieux. Brusc mi s-a părut că bicicleta a devenit mai grea. Mă dureau mușchii coapselor și ai spatelui. Am uitat de frumusețile naturii și regretam că nu mi-am pus o bucată de friptură în șort. Până să ajungem în sat, îmi făcea rău și când respiram. Patroana cafenelei Clerici, o femeie corpolentă, stătea la intrare cu mâinile în șold. Văzând cele două siluete roșii la față, aplecate deasupra ghidonului și abia trăgându-și sufletul, exclamă: — Mon Dieu! Turul Franței a început mai devreme anul ăsta. Am intrat în local și am stat pe niște scaune confortabile, proiectate pentru șezuturi umane, după care am băut câte o bere. Lacoste ni se părea acum foarte departe. Ruinele castelului care a aparținut marchizului de Sade se află în vârful unui deal. Drumul până acolo e lung și abrupt, de-a dreptul chinuitor. Eram la jumătatea lui, epuizați, când am auzit un vâjâit de roți – ne depășise un alt biciclist, un bărbat vânjos, ars de soare, la vreo șaizeci și cinci de ani. — Bonjour, salută vesel, bon vélo, și continuă să urce dispărând foarte repede din raza noastră vizuală, în timp ce noi abia ne târam, sleiți de puteri. Ne ardeau coapsele și regretam că am băut berea. Bătrânul făcu drumul înapoi, întoarse și începu să meargă în rând cu noi. — Courage, spuse el, fără să gâfâie, c’est pas loin. Allez! Ne însoți pe drumul spre Lacoste pedalând viguros cu picioarele sale subțiri și bătrâne. Nu se temea că putea să cadă și să se lovească. Ne-am prăbușit pe terasa altei cafenele, situată deasupra văii. Cel puțin până acasă aveam să coborâm aproape tot drumul, așa că am renunțat la ideea de a chema o ambulanță. Bătrânul comandă un
lichior de mentă frappé și ne spuse că deja parcursese treizeci de kilometri și urma să mai facă douăzeci până la prânz. L-am felicitat pentru forma sa fizică excelentă. — Nu mai e ce-a fost, replică el. După ce am împlinit șaizeci de ani, am renunțat să mai urc Muntele Ventoux. Acum fac numai aceste mici promenades. A dispărut și cea mai mică urmă de satisfacție pe care ne-a dat-o urcatul dealului. Drumul la întoarcere a fost mai ușor, dar când am ajuns acasă eram uzi leoarcă de transpirație și ne dureau toate. Am coborât de pe biciclete și am constatat că aveam picioarele complet înțepenite. Primul gând a fost să facem o baie în piscină, așa că ne-am îndreptat într-acolo, dezbrăcându-ne din mers. După ce am intrat în apă, neam simțit ca în rai. Stând apoi la soare, cu un pahar de vin în față, am decis ca mersul pe bicicletă să devină în timpul verii o parte componentă a vieții noastre. Zi de zi, pe câmpiile din jurul casei, puteai să vezi o mulțime de oameni care se mișcau încet, metodic, smulgând buruienile din vii, stropind cireșii sau săpând pământul nisipos. Nimeni nu se grăbea. La prânz, toată lumea înceta lucrul și se așeza la umbra câte unui copac pentru a mânca. Două ore nu se auzeau decât frânturi de conversație care se propagau la sute de metri în văzduhul liniștit. Faustin își petrecea mai tot timpul pe lotul nostru de pământ. Venea la ora șapte dimineața cu câinele și cu tractorul și de obicei își organiza în așa fel munca încât, atunci când o termina, să fie lângă casă – suficient de aproape ca să audă clinchetul sticlelor și al paharelor. Rația sa obișnuită era un pahar de băutură care să-i spele praful de pe gâtlej și să-l facă sociabil. Dacă se întindea la două pahare, asta însemna că are în vedere o afacere – un nou pas înainte în cooperarea agricolă la care meditase în orele petrecute în mijlocul
viței-de-vie. Nu aborda niciodată subiectul direct, ci făcea o introducere, tatonând terenul cu precauție. — Vă plac iepurii? Îl cunoșteam destul de bine ca să înțeleg că nu se referea la drăgălășeniile iepurelui ca animal favorit pe lângă casă. Îmi confirmă supoziția bătându-se cu palma peste burtă și mormăind ceva pe un ton reverențios despre civets și p}tés. Problema, spunea el, este că iepurii mănâncă enorm, kilograme după kilograme. Am dat din cap afirmativ, dar nu realizam ce legătură este între interesele noastre și cele ale iepurilor înfometați. Faustin se ridică în picioare și mă chemă la ușa dinspre curte. Arătă cu degetul două pajiști în formă de terase. — Lucernă, spuse el. Iepurii sunt morți după ea. Puteți obține trei recolte de pe aceste pajiști până la toamnă. Cunoștințele mele despre viața plantelor din partea locului erau precare. Crezusem că pajiștile acelea erau acoperite cu un fel de buruieni care cresc numai în Provence și intenționam să le smulg. Noroc că n-am făcut-o; iepurii lui Faustin nu m-ar fi iertat niciodată. A fost un triumf neașteptat al grădinăritului din pricina neglijenței. În eventualitatea că nu înțelesesem despre ce este vorba, Faustin își agită paharul înspre cele două pajiști și spuse din nou: — Iepurilor le place lucerna. I-am spus că poate să ia cât vrea și atunci trecu direct la subiect. — Bon. Dacă sunteți sigur că n-o să aveți nevoie de ea. Misiunea fiind încheiată, se îndreptă spre tractor. Faustin are o fire înceată, dar, când e vorba de recunoștință este foarte iute. În seara următoare a venit cu un buchet uriaș de sparanghel, legat frumos cu o fundă în trei culori: roșu, alb, albastru. În spatele lui era Henriette, care căra o cazma, un ghem de sfoară și un borcan cu levănțică tânără. Ar fi trebuit plantate mai de mult, ne spuse ea, dar vărul ei abia acum le-a adus din Alpii de Jos,
așa că nu mai e nicio clipă de pierdut. Nu și-au împărțit munca în mod corect, după părerea noastră. Faustin avea sarcina să țină sfoara întinsă și să bea pastis; Henriette făcea gropile la distanțe mici unele de altele. Ofertele noastre de a da o mână de ajutor au fost refuzate. — E obișnuită să facă asta, spuse Faustin cu mândrie, în timp ce Henriette săpa, măsura și planta în lumina amurgului. — Opt ore de asemenea muncă și dormi ca un bebeluș, adăugă ea râzând. Într-o jumătate de oră toată treaba era terminată – o brazdă plantată cu cincizeci de răsaduri care în șase luni vor avea mărimea unui arici, iar în doi ani vor ajunge până la genunchi. Aranjate cu o simetrie meticuloasă, ele vor marca hotarul pajiștii care produce lucernă pentru iepuri. Am renunțat la ceea ce era programat pentru cină și am pregătit sparanghelul. Era prea mult pentru o singură masă. Nici nu puteam cuprinde buchetul cu mâinile. Funda tricoloră patriotică avea imprimate pe ea numele și adresa lui Faustin. Ne-a spus că în Franța era obiceiul ca producătorul să fie identificat în felul acesta. Am sperat că într-o zi, când va crește și sparanghelul nostru, să avem propria fundă. Lăstarii erau de grosimea degetului mare, delicat colorați și cu un model la vârfuri. I-am făcut sote și i-am mâncat calzi. Pâinea o aveam de la vechea boulangerie din Lumières. Fusese coaptă în după-amiaza respectivă. Vinul roșu provenea din podgoriile din vale. Am sprijinit industria locală cu fiecare înghițitură. Prin ușa deschisă auzeam orăcăitul broaștei care se oploșise la noi și trilurile prelungite și armonioase ale unei privighetori. Am mai băut un pahar de vin afară și am privit, la lumina lunii, noua noastră brazdă cultivată cu levănțică. Câinii scormoneau după șoareci în pajiștea cu lucernă. Iepurii vor mânca bine la vară, iar
Faustin promisese că la iarnă ei vor avea un gust cu atât mai bun. Ne-am dat seama că eram pe cale de a deveni la fel de obsedați de mâncare ca francezii. Ne-am întors în casă pentru a încheia cina, potrivit obiceiului de aici, cu brânză de capră. Bernard le pisciniste ne-a adus un cadou, pe care îl asambla cu mult entuziasm. Era un fotoliu plutitor pentru piscină, cu un compartiment pentru băuturi. Provenea tocmai din Miami, Florida, care, după părerea lui Bernard, era capitala accesoriilor pentru piscină. — Francezii nu înțeleg asemenea lucruri, spuse el cu dispreț. Avem companii care produc perne pneumatice, dar cum poți să bei pe o pernă plutitoare? Strânse mai bine ultima mufă de aer și se dădu puțin înapoi pentru a admira fotoliul în toată splendoarea pe care i-o conferea faptul că era făcut în Miami – o combinație spectaculoasă de material spongios, polistiren și aluminiu. Așa. Paharul intră aici, pe brațul fotoliului. Puteți sta foarte confortabil. C’est une merveille. Dădu drumul fotoliului pe apă cu grijă, să nu-și ude cămașa roz și pantalonii albi. Noaptea trebuie să-l duceți în casă. Acuși o să vină țiganii la culesul cireșilor, și ăștia fură tot ce văd. Ne-am amintit că intenționam să facem o asigurare pentru casă, dar acum, când toți pereții erau plini de găuri, nu ne puteam închipui că ar exista o companie care să-și asume riscurile. Bernard își scoase ochelarii de soare îngrozit. Cum, nu știam? Cu excepția Parisului, cea mai mare rată a spargerilor era în Vaucluse. Se uită la mine ca la un nebun irecuperabil. — Trebuie să luați imediat măsuri de protecție. Vă trimit azi după-amiază un om. Fiți en garde până vine el. Mă gândeam că poate exagerează puțin, dar Bernard părea convins că de jur-împrejur bântuiau bande de hoți care așteaptă
momentul când ne ducem la măcelărie pentru a năvăli în casă și a o goli de tot ce e în ea. Îmi spuse că numai cu o săptămână în urmă îi furaseră toate cele patru roți de la mașină, care era parcată în fața casei. Oamenii ăștia sunt niște ticăloși. Un alt motiv, în afară de lene, pentru care neglijasem problema asigurării este faptul că și eu și soția mea detestăm societățile de asigurări. Ne exasperează cuvintele ambigue strecurate în text, caracterul evaziv al acestuia, circumstanțele atenuante, clauzele stipulate, culese cu caractere minuscule, greu de citit. Dar Bernard avea dreptate. Era o prostie să te încrezi în noroc. Ne-am resemnat că o să ne petrecem după-amiaza cu un bătrânel cărunt, îmbrăcat la costum, care o să ne spună să ne punem lacăt și la frigider. Era pe înserate când am văzut o mașină trăgând în fața casei întrun nor de praf. Neîndoielnic că șoferul greșise adresa. Era tânăr, brunet, elegant în costumul său de saxofonist care se purta prin anii cincizeci – o jachetă de doc cu umeri largi, având în țesătură fire lucioase, o cămașă verde-deschis, pantaloni largi care se îngustau la glezne, pantofi bleumarin de piele cu talpă groasă de crep, șosete turcoaz. — Fructus, Thierry. Agent d’assurance. Intră în casă pășind dezinvolt. Aproape că mă așteptam să-l văd pocnind din degete și făcând câteva mișcări de dans pe covor. I-am oferit o bere. Începusem să-mi revin din uluire. Când s-a așezat pe scaun, am beneficiat de priveliștea șosetelor sale. — Une belle mesong, spuse el, plăcut impresionat de casă. Avea un accent provensal puternic care contrasta ciudat cu hainele sale și care îmi dădea un sentiment de siguranță. Arbora ținuta unui om de afaceri serios. M-a întrebat dacă locuim în casă tot timpul anului; rata mare a spargerilor din Vaucluse, spunea el, se datora în parte numărului mare de case de vacanță. Când acestea sunt nelocuite zece luni pe an, ei bine< ridică din umeri. Poveștile
pe care le auzi în această profesiune te fac să vrei să trăiești într-un seif. Dar problema aceasta nu ne privea. Noi locuiam permanent în casă. Și, în plus, aveam câini. Era un lucru bun și va fi luat în considerație când va stabili prima de asigurare. Erau răi? Dacă nu, puteau eventual să fie dresați. Știa el pe cineva care putea transforma un pudel într-o armă mortală. Luă câteva notițe cu un scris mic și îngrijit. După ce a terminat de băut berea, am făcut un tur al casei. Fu mulțumit de obloanele grele de lemn și de ușile vechi și solide, dar se opri cu o exclamație de îngrijorare în fața unei ferestruici de treizeci de centimetri lățime. — Hoțul modern, profesionist, ne spuse el, lucrează deseori precum homarii din epoca victoriană, trimițând un copil să intre prin locuri inaccesibile pentru mulți. Întrucât eram în Franța, se stabiliseră dimensiunile oficiale pentru hoți juvenili; aveau toți cel puțin 12 centimetri lățime, astfel că numai deschizăturile mai înguste de atât erau inaccesibile pentru copii. Cum s-a calculat această cifra monsieur Fructus nu prea știa, dar ferestruica va trebui zăbrelită pentru a împiedica jafurile din partea unor copii de cinci ani. Pentru a doua oară în ziua aceea, culegătorii de cireșe itineranți au fost prezentați drept o amenințare pentru securitatea caselor. „E foarte riscant, spunea monsieur Fructus, să angajezi spanioli sau italieni care lucrează pentru suma modică de trei franci pe kilogram, azi aici, mâine în altă parte. E greu să te ferești de ei.” I-am promis că am să fiu vigilent, că o să pun gratii la fereastră cât mai repede posibil și am să fac în așa fel încât câinii să fie mai răi. Toate acestea au fost de natură să-l liniștească. Soarele era deja la asfințit. Se urcă în mașină și dădu drumul la casetofon. În timp ce se îndepărta, se auzeau urletele lui Bruce Springsteen. Culegătorii de cireșe începuseră să exercite o fascinație deosebită
asupra noastră. Nutream dorința de a-i vedea în carne și oase pe acești ticăloși cu degete agile; puteau să ne atace în orice zi, cireșele fiind coapte. Le gustasem. Micul dejun îl luam pe o mică terasă însorită, la douăzeci de metri de un pom bătrân încărcat de fructe. În timp ce soția mea făcea cafeaua, eu culegeam cireșe. Erau aproape negre și cu un gust minunat. Simțeam cum ne răcoresc dimineața când le mâncam pe stomacul gol, așa cum obișnuiam. Culesul organizat avea să înceapă însă în ziua când am auzit un radio cântând undeva între casă și drum. Câinii s-au dus în cercetare, gălăgioși și plini de importanță. I-am urmat și eu imediat. Mă așteptam să dau peste o ceată de străini tuciurii, însoțiți de copii puși pe hoție. Din cauza frunzelor copacilor nu puteau fi văzuți decât de la talie în jos. Tot ce am zărit erau câteva perechi de picioare făcând echilibristică pe scări de lemn triunghiulare. O față bronzată, rotundă ca o lună plină, apărată de o pălărie de paie ponosită, se iți din frunziș. — Sont bonnes, les cerises. Îmi întinse o pereche de cireșe ținându-le de codițe. Era Faustin. Împreună cu Henriette și alte câteva rude hotărâseră să culeagă cireșele ei înșiși, deoarece lucrătorii zilieri cereau foarte mult. Unul pretinsese chiar cinci franci pe kilogram. Mie personal nu mi se părea o plată prea generoasă. Imaginați-vă cum ar fi – eu am încercat – să muncești zece ore pe zi, cocoțat incomod pe o scară, torturat de musculițe, și să dormi noaptea chinuit într-un hambar sau pe platforma unei furgonete. Dar Faustin era de neclintit. După părerea lui era pur și simplu hoție pe față. Mais enfin, la ce te puteai aștepta de la niște culegători de cireșe? Făcuse socoteala că va obține cam două tone pentru fabrica de prelucrare a fructelor din Apt, beneficiul realizat din vânzare urmând să rămână în familie. În următoarele zile livezile s-au umplut de culegători de tot felul. Într-o seară, i-am dus pe doi dintre ei cu mașina până la Bonnieux.
Erau studenți din Australia, arși de soare și pătați cu zeamă de cireșe. Se vedea că sunt de-a dreptul epuizați. Se plângeau că muncesc prea multe ore, că e foarte obositor și că țăranul francez e zgârcit. — Măcar ați văzut puțin din Franța, le-am zis eu. — Franța? spuse unul din ei. Tot ce am văzut a fost interiorul unui cireș plin de fructe. Erau hotărâți să se întoarcă în Australia fără amintiri frumoase despre timpul petrecut în Provence. Nu le plăceau oamenii de aici. Erau neîncrezători în privința mâncării. Se fereau ca de foc de berea franțuzească. Peisajul era de proporții mici în comparație cu standardele australiene. Nu le venea să creadă că a fost opțiunea mea să locuiesc aici. Am încercat să le explic, dar vorbeam de două țări diferite. I-am lăsat la cafenea, unde aveau să-și petreacă restul serii ducând dorul patriei. Au fost singurii australieni nefericiți pe care i-am întâlnit. Era deprimant să aud păreri proaste despre niște locuri pe care le iubeam atât de mult. Bernard mi-a schimbat starea de spirit. Mă dusesem la biroul său din Bonnieux cu traducerea unei scrisori pe care o primise de la un client englez. Când mi-a deschis ușa, râdea. Prietenul său Christian, care era și arhitectul nostru, tocmai primise oferta de a reproiecta un bordel din Cavaillon. Trebuiau îndeplinite, naturellement, multe cerințe neobișnuite. Plasarea oglinzilor, de exemplu, era de importanța crucială. Va fi nevoie de anumite accesorii care în dormitoarele cuviincioase nu se găsesc în mod normal. Bideurile vor fi suprasolicitate și vor trebui să funcționeze impecabil. Mi i-am imaginat pe monsieur Menicucci și pe jeune încercând să repare rubinele și chiuvete în timp ce comisvoiajori veniți din Lille urmăreau pe coridoare tinere îmbrăcate sumar. Mi l-am închipuit pe Ramon tencuitorul, un bărbat căruia îi jucau ochii în cap, lăsat liber printre les filles de joie. Ar rămâne acolo
pentru tot restul vieții. Era o perspectivă minunată. Din păcate, spuse Bernard, deși Christian considera oferta o provocare arhitecturală interesantă, intenționa să o refuze. Madama care conducea stabilimentul voia ca lucrările să fie terminate într-un timp extrem de scurt, fără să închidă localul, ceea ce ar fi pus la grea încercare puterea de concentrare a meșterilor. Și apoi nici nu era dispusă să plătească TVA, afirmând că ea nu percepe de la clienți o taxă de vânzare, așa că nu vede de ce ar trebui să le plătească o taxă. Până la urmă avea să angajeze doi zidari renegați care vor face o muncă rapidă și de mântuială, dar în felul acesta se va pierde șansa de a fotografia bordelul din Cavaillon pentru paginile revistei Architectural Digest. O zi tristă pentru posteritate. Am început să ne dăm seama ce înseamnă să ai mai mult sau mai puțin permanent oaspeți în casă. Avangarda sosise de Paști, iar alții erau anunțați până la sfârșitul lui octombrie. Invitații aproape uitate, făcute în timpul iernii, când ni se părea că mai e mult până la sezonul cald, deveneau acum de actualitate. Rânduri-rânduri de musafiri dormeau la noi, mâncau, beau și făceau băi de soare. Fetele de la spălătorie au presupus, după numărul de cearșafuri, că am deschis o pensiune. Ne-am amintit cu acest prilej avertismentele unora care se stabiliseră mai de mult aici. Primii vizitatori, după cum avea să reiasă, au urmat probabil un curs despre comportamentul ideal al oaspeților. Au închiriat o mașină, astfel că n-au depins de noi ca să-i plimbăm de colo-colo. În timpul zilei își făceau programul singuri, iar seara luam cina împreună. Au plecat atunci când au spus că pleacă. „Dacă toți sunt ca ei, ne-am zis noi, ne vom petrece vara într-un mod foarte plăcut.” Cea mai mare problemă, după cum aveam să ne dăm seama imediat, consta în faptul că musafirii noștri erau în vacanță, în timp ce noi nu eram. Noi ne sculam la șapte, iar ei stăteau în pat până la
zece sau unsprezece. Uneori micul dejun se prelungea într-atât încât abia apucau să facă o baie în piscină și venea ora prânzului. În timp ce făceau plajă, noi munceam. După-amiaza trăgeau un pui de somn, și seara la cină erau vioi, capabili să poarte o conversație mondenă, în timp ce noi adormeam cu nasul în salată. Soția mea, care este ospitalieră din naștere și care are oroare să vadă oameni subnutriți, petrecea ore întregi în bucătărie. Nu mai spun că ne prindea miezul nopții spălând vase. Duminicile erau diferite. Toți cei care veneau la noi voiau să meargă duminica la piață, astfel că trebuiau să pornească de acasă devreme. O dată pe săptămână ne sculam la aceeași oră. Cu ochii cârpiți de somn, neobișnuit de tăcuți, moțăiau pe bancheta din spate a mașinii în răstimpul celor douăzeci de minute cât făceam până la cafeneaua din Isle-sur-la-Sorgue, cu vedere spre râu. Aici ne opream să luăm micul dejun. Într-una din aceste duminici am parcat lângă pod, după care neam trezit prietenii. Se culcaseră la două noaptea și asta după multe insistențe din partea noastră, ei având chef să mai stea. Lumina puternică a soarelui avea efecte devastatoare asupra mahmurelii lor. Se ascundeau în spatele ochelarilor de soare și sorbeau café creme din cești mari. Într-un colț întunecat al barului, un gendarme bea pastis pe furiș. Omul care vindea bilete de loterie promitea tuturor celor care treceau pe lângă masa lui o îmbogățire instantanee. Doi șoferi de camioane, cu bărbi aspre ca glaspapirul, își savurau, după o noapte de drum, micul dejun compus din friptură și pommes frites și strigau să li se mai aducă vin. Prin ușa larg deschisă pătrundea mirosul proaspăt al râului. Se puteau vedea rațe care înotau pe apă așteptând să le cadă de pe terasă firimituri de pâine. Am pornit spre piața principală. Ne strecuram printre grupuri de țigăncușe tuciurii îmbrăcate cu fuste negre strâmte, dintr-o țesătură lucioasă. Vindeau lămâi și funii de usturoi, alungându-se una pe
alta pentru a înlătura concurența. De-a lungul străzii erau tarabe pline de lucruri puse la întâmplare – bijuterii de argint lângă felii de cod sărat, butoiașe cu măsline, coșuri de nuiele, scorțișoară, șofran și vanilie, buchete de garofițe, o cutie de carton plină cu cățeluși corciți, maiouri lugubre cu Johnny Hallyday, corsete roz și sutiene de proporții impresionante, pâine de țară și oale de ceramică neagră. Un senegalez costeliv țopăia prin mulțime, împodobit cu obiecte africane autentice, făcute în Spania, și cu ceasuri digitale. Deodată se auzi un bubuit de tobă. Un bărbat cu o pălărie turtită și însoțit de un câine cu hăinuță roșie își drese glasul și își ajustă sistemul de portavoce, care scoase niște sunete insuportabile. Alt bubuit de tobă. „Prix choc! Miel din Sisteron! Mezeluri! Drob! Vizitați imediat Boucherie Crassard, Rue Camot. Prix choc!” Își reglă din nou porta vocea și consultă niște hârtii prinse cu o clamă. Era serviciul de informații ambulant al orașului, care anunța toate cele, de la felicitări pentru zile de naștere până la programul cinematografelor locale, înștiințările fiind însoțite de efecte muzicale. Mă gândeam săl prezint lui Tony de la agenția de publicitate. Ar fi putut să facă un schimb de experiență interesant privitor la tehnici promoționale. Trei algerieni cu fețe negricioase, brăzdate de riduri, stăteau de vorbă în soare. Aveau în mâini ceea ce urma să constituie prânzul lor. Puii vii pe care îi țineau de picioare aveau un aer fatalist, ca și când ar fi știut că orele le erau numărate. Pretutindeni unde ne uitam oamenii mâncau. Negustorii ne ofereau mostre gratis – rulouri de șuncă, felii de pizza calde, cârnați presărați cu verdețuri aromate și condimentați cu boabe de piper verde, cubulețe de nuga pline cu nuci. Pentru cineva care ținea dietă era o viziune de coșmar. Prietenii noștri au început să ne întrebe cum facem cu prânzul. Mai erau multe ore până la prânz. Trebuia să mai vedem și
partea necomestibilă a pieței, les brocanteurs, cu colecțiile lor de mici obiecte de uz casnic recuperate din mansardele provensale. Isle-surla-Sorgue este de ani de zile un oraș în care se face un comerț intens cu antichități; lângă gară se află un depozit uriaș de mărfuri în care au standuri permanente treizeci sau patruzeci de negustori și unde găsești aproape tot ce vrei în afară de un chilipir. Dar era o dimineață prea însorită pentru a o petrece în atmosfera posomorâtă a unui depozit de mărfuri. Am rămas printre tarabele de afară, instalate sub platani, unde vânzătorii de haut-bric-a-brac, cum spun francezii, își expun ofertele pe mese, pe scaune sau direct pe pământ ori le atârnă de cuie bătute în trunchiurile copacilor. Ilustrate sepia decolorate și cămăși de pânză vechi stăteau de-a valma cu grămezi de tacâmuri, plăcuțe de email cu reclame la purgative și la diverse pomezi pentru mustăți rebele, vătraie și oale de noapte, broșe Art Deco și scrumiere de cafenele, cărți de poezii cu pagini îngălbenite și inevitabilul scaun Louis Quatorze, în perfectă stare, cu excepția faptului că-i lipsea un picior. Pe măsură ce se apropia amiaza, prețurile scădeau și începea o tocmeală crâncenă. Acesta era momentul pentru atac al soției mele, care atinge aproape standarde profesioniste când e vorba de tocmeală. Dădea târcoale unui mic bust de ipsos al lui Delacroix. Vânzătorul la lăsat la șaptezeci și cinci de franci. Soția mea a contraatacat. — Care este prețul dumneavoastră cel mai bun? îl întrebă ea. — Cel mai bun preț al meu, doamnă, este o sută de franci. Totuși, nu cred că acum pot să-l obțin și apoi se apropie prânzul. Vi-l dau cu cincizeci. L-am pus pe Delacroix în mașină de unde privea gânditor pe geamul din spate. Ne-am solidarizat cu restul Franței, căci întreaga țară se pregătea pentru plăcerile mesei de prânz. O trăsătură care ne place și chiar o admirăm la francezi este dorința lor de a mânca bine, chiar dacă localul preferat este departe.
Calitatea mâncării este mai importantă decât comoditatea. Nu-i deranjează deloc să meargă cu mașina o oră sau mai mult, salivând tot drumul, dacă știu că-i așteaptă un prânz savuros. Aceasta îi dă posibilitatea unui bucătar talentat să prospere și în locuri care nu au vad. Restaurantul pe care l-am ales era atât de izolat, încât la prima vizită a trebuit să luăm o hartă. Buoux este atât de mic, încât aproape că nici nu poate fi numit sat. Ascuns printre dealuri, la vreo zece mile de Bonnieux, are o primărie veche, o cabină telefonică modernă, cincisprezece sau douăzeci de case răspândite ici-colo și Auberge de la Lube, construit pe panta unui deal în fața căruia se deschide o vale largă, frumoasă. Astă-iarnă l-am găsit cu destulă dificultate. La un moment dat, când ne afundam din ce în ce mai mult în sălbăticie, am pus la îndoială corectitudinea hărții. Am fost singurii clienți în seara aceea. Am mâncat în fața unui cămin în care duduia focul, în timp ce vântul bătea cu putere în obloane. Era un contrast extraordinar între seara aceea friguroasă și o duminică însorită de mai. Când am luat virajul pe drumul care duce la restaurant, am văzut că mica parcare era deja plină. Jumătate din suprafața ei era ocupată de trei cai priponiți de bara de protecție a unui Citroen vechi. Pisica restaurantului stătea tolănită pe acoperișul cald de țiglă contemplând niște puișori de pe pajiștea alăturată. De-a lungul unui șopron deschis erau aranjate mese și scaune. Auzeam cum se umpleau găleți cu gheață în bucătărie. Maurice, patronul, ne-a adus patru pahare cu șampanie de piersici. Apoi ne-a poftit să vedem ultima sa investiție. Era o trăsură veche, deschisă, cu canapele de piele uzate. Încăpeau în ea șase pasageri. Maurice intenționa să organizeze excursii cu trăsura trasă de cai prin regiunea Lubéronului, cu oprire, bien sur, pentru o masă bună pe parcurs. Nu mi se părea o idee bună? O să venim și noi? Bineînțeles că vom veni. Mulțumit de răspunsul nostru, ne zâmbi
timid și se întoarse la plitele sale. Învățase să gătească el însuși, dar nu dorea ca restaurantul său să fie supranumit Bocuse din Buoux. Tot ce dorea era să-i meargă bine treburile, ca să poată rămâne în vale cu caii săi. Succesul localului său se baza pe respectul pentru bani și pentru mâncărurile bune, simple. Nu agrea fanteziile gastronomice pe care el le numea cuisine snob. Exista un singur meniu, de 110 franci. Tânăra care servea în zilele de duminică aduse un platou mare împletit din nuiele și îl puse în mijlocul mesei. Am numărat paisprezece feluri de aperitive – inimi de anghinară, sardele prăjite în aluat, tabouleh aromat, cod sărat cu smântână, ciuperci marinate, calmari, tapenade, cepe mici în sos de roșii proaspăt, țelină și mazăre extrafină, ridichi și roșioare, scoici. La toate astea se adăugau pateuri, castraveciori, măsline și ardei. Pâinea avea o coajă crocantă. În frapieră era un vin alb, iar o sticlă de Châteauneuf-du-Pape era lăsată să respire la umbră. Ceilalți clienți erau toți francezi, oameni din satele învecinate, îmbrăcați îngrijit în hainele lor sobre de duminică, și câteva perechi mai fistichii, care nu se încadrau deloc în atmosfera locului cu vestimentația lor modernă, în culori țipătoare. La o masă mare, trei generații ale unei familii își umpluseră farfuriile până la refuz și își urau bon appétit. Unul dintre copii, care promitea mult pentru un gurmand de șase anișori, spunea că preferă aceste pateuri care sunt mai bune decât cele mâncate acasă. Apoi ceru să guste din vinul bunicii. Câinele familiei stătea răbdător lângă el, știind, ca toți câinii de altfel, că întotdeauna copiii le aruncă mai multă mâncare decât adulții. Iată și felul de rezistență – friptură de miel împănată cu usturoi, fasole verde, cartofi prăjiți și galette cu ceapă. Ni se turnă în pahare Châteauneuf-du-Pape, un vin negru cu o aromă îmbătătoare, de „calitate superioară”, după cum ne spusese Maurice. Ne-am
abandonat planurile pentru o după-amiază activă și am tras la sorți pentru a vedea cine va beneficia primul de fotoliul plutitor al lui Bernard. Brânza, învelită în foi de viță, era din Banon. Au urmat trei feluri de desert, fiecare cu savoarea lui: șerbet de lămâie, tartă cu ciocolată și crème anglaise, puse toate pe o farfurie. Cafea. Un pahar de marc din Gipondas. Un suspin de mulțumire. Unde mai găseai în toată lumea asta, se întrebau prietenii noștri, un loc unde să mănânci atât de bine și să fie atât de agreabil? Poate în Italia. Oricum, existau puține asemenea locuri. Erau obișnuiți cu Londra, cu restaurantele mult prea ornamentate, cu mâncăruri standard și cu prețuri grotești. Ne-au spus că au comandat odată un castron cu paste în Mayfair care a costat mai mult decât întreaga masă pe care am luat-o noi acum. De ce este atât de greu să mănânci bine și ieftin la Londra? Plini de înțelepciune după un prânz bun, am ajuns la concluzia că englezii ies mai rar să ia masa la restaurant decât francezii, și, atunci când o fac, doresc nu numai să mănânce, dar și să fie epatați; vor sticle de vin în coșuri, cești în care să-și spele degetele la masă, liste de bucate de lungimea unei nuvele și note de plată cu care să se poată lăuda. Maurice veni la masa noastră și ne întrebă dacă ne-a plăcut cum a gătit. Se așeză pe scaun și începu să facă niște socoteli pe o bucată de hârtie. La douloureuse, spuse el, întinzându-ne nota. Erau 650 de franci sau cât ar fi plătit două persoane un prânz simandicos în Fulham. Unul dintre prietenii noștri l-a întrebat dacă s-a gândit vreodată să se mute într-un loc mai accesibil, ca Avignon sau chiar Ménerbes. A clătinat din cap. — E bine aici. Am tot ce vreau. Se vedea acolo, făcând aceeași muncă, și peste douăzeci și cinci de ani. Sperăm, i-am spus noi, să mai putem și atunci să urcăm panta și să ne bucurăm de bunătățile preparate de el.
Pe drumul de întoarcere am observat că această combinație de mâncare și atmosferă duminicală are un efect liniștitor asupra conducătorului auto francez. A mâncat pe săturate. Este în ziua lui liberă. Șofează relaxat, fără a fi ispitit să riște un viraj prea strâns. Se oprește să ia aer și se odihnește la umbra tufișurilor de pe marginea drumului. Se contopește cu natura dând din cap cu simpatie spre mașinile care trec pe lângă el. Mâine își va pune din nou mantia de pilot kamikaze, dar astăzi este duminică, ne aflăm în Provence și trebuie să ne bucurăm de viață.
IUNIE Industria locală de publicitate era în plină înflorire. Orice mașină parcată lângă o piață mai mult de cinci minute devenea ținta agenților ambulanți care alergau de la un parbriz la altul vârând sub ștergătoare anunțuri impresionante. De câte ori ne întorceam la mașină, găseam tot felul de mesaje – atracții nemaivăzute, oportunități care nu trebuie ratate, magazine unde se găsește mâncare ieftină și servicii speciale. În Cavaillon avea loc un concurs de acordeon, la care te puteai desfăta, între numere, cu Les Lovely Girls Adorablement Déshabillées (12 Tableaux). Un supermarket lansa Opération Porc. Potrivit reclamei, orice parte imaginabilă a unui porc era vândută la niște prețuri atât de mici, încât nu-ți puteai crede ochilor. Aveau loc întreceri de boules și bals dansants, curse de biciclete și expoziții de câini. Existau discoteci mobile însoțite de disc-jokey, focuri de artificii și recitaluri de orgă. Mai era madame Florian, clarvăzătoare și alchimistă, care afișa atâta încredere în puterile ei supranaturale, încât îți dădea o garanție de satisfacție la fiecare ședință. Mai erau și fetele aflate tot timpul la datorie – de la Eve, care se prezenta drept o ființă adorabilă, disponibilă oricând pentru întâlniri nebunatice, până la mademoiselle Roz, care ne putea îndeplini toate fanteziile la telefon, un serviciu care, anunța ea cu mândrie, fusese interzis în Marsilia. Într-o bună zi am găsit o notiță disperată, scrisă în grabă, care nu ne cerea bani, ci sânge. Copia xerox jerpelită ne expunea povestea unui băiețel care aștepta să plece în America pentru o operație foarte complicată și care avea nevoie de transfuzii permanente pentru a-l menține în viață până îl va accepta spitalul. În notiță se spunea: Venez nombreux et vite. Acțiunea de donare a sângelui urma să aibă loc a doua zi
dimineața la ora opt la sediul primăriei din satul Gordes. Când am ajuns la 8.30, sala era deja plină de oameni. De-a lungul pereților erau așezate douăsprezece paturi, toate ocupate. După încălțămintea celor care stăteau lungiți ne-am dat seama că venise o parte bună din populația locală, reprezentând diverse straturi sociale: vânzătorii puteau fi identificați după sandale și espadrile, tinerele doamne după pantofii cu tocuri înalte, țăranii după ghetele de pânză, iar nevestele lor, după papucii de casă. Femeile mai în vârstă își țineau strâns cu o mână sacoșele în care își puseseră cumpărăturile, în timp ce închideau și deschideau pumnul celeilalte mâini pentru a grăbi curgerea sângelui în pungile de plastic. Se purtau discuții aprinse asupra sângelui donat, și anume al cui era mai închis la culoare, mai bogat și mai hrănitor. Ne-am așezat la rând pentru un test al sângelui. Stăteam în spatele unui bătrân bine legat, cu un nas roșu, îmbrăcat în salopetă și cu o șapcă ponosită pe cap. Se uita amuzat la asistentă, care încerca în zadar să-i înțepe pielea tăbăcită a degetului mare. — Vrei să aduc un măcelar? întrebă bătrânul. Asistenta mai încercă o dată opintindu-se. — Merde. Apăru o picătură mare de sânge, pe care o transferă într-o eprubetă, adăugând un lichid și agitând amestecul cu putere. — Cum ați venit până aici? îl întrebă pe bătrân. Acesta se opri din suptul degetului. — Cu bicicleta, spuse el, tocmai din Les Imberts. Asistenta pufăi. — Mă mir că nu ați căzut. Se uită din nou la eprubetă. Analiza arată că sunteți beat. — Imposibil, replică bătrânul. S-ar putea să fi băut puțin vin roșu la micul dejun, comme d’habitude, dar asta n-are nicio importanță. Și apoi, adăugă el, balansându-și degetul înțepat sub nasul ei, un dram
de alcool mărește numărul globulelor roșii. Asistenta nu a putut fi convinsă. I-a spus să se ducă să mănânce din nou, de data aceasta înlocuind vinul cu cafea, și să revină mai spre prânz. Bătrânul a plecat bombănind. Ținea degetul rănit în față, ca pe un steag de luptă. Am fost înțepați, s-a constatat că nu eram sub influența alcoolului și ne-am întins pe paturi. Sângele din vene a început să curgă prin sonde în pungile de plastic. Am încleștat și descleștat pumnii fără să crâcnim. În sală domnea buna dispoziție. Oameni care în mod normal trec pe stradă unii pe lângă alții fără să se bage în seamă brusc au devenit prietenoși. Se întâmplă deseori ca străinii să se simtă uniți în fața unei fapte bune. Sau poate că explicația avea vreo legătură cu bărulețul din capătul sălii. În Anglia, recompensa pentru o pungă de sânge este o ceașcă de ceai și un biscuit. După ce am fost deconectați de la sonde, am fost conduși la o masă lungă unde serveau chelneri voluntari. Ce preferăm? Cafea, ciocolată, cornuri, brioșe, sendvișuri cu șuncă, cârnați cu usturoi, o ulcică de vin roșu sau roze? Mâncați! Beți! Refaceți globulele roșii! Umpleți-vă stomacul! Un tânăr asistent muncea din greu cu un tirbușon, în timp ce doctorul care superviza acțiunea, îmbrăcat într-un halat alb, ne ura la toți bon appétit. Dacă ne luam după mormanul de sticle goale care creștea neîncetat în spatele barului, puteam spune că apelul de a dona sânge a fost fără îndoiala un succes atât din punct de vedere clinic, cât și pe plan social. După câtva timp am primit prin poștă un exemplar din Le Globule, revista donatorilor de sânge. În dimineața respectivă fuseseră colectate sute de litri de sânge, dar cealaltă statistică ce mar fi interesat – numărul litrilor de băutură consumată – nu era de găsit nicăieri, un tribut adus discreției medicale.
Prietenul nostru, avocatul din Londra, avea acea sobrietate tipic englezească. Urmărea din cafeneaua Fin de Siècle din Cavaillon ceea ce el numea maimuțărelile franțujilor. Fiind zi de târg, era o forfoteală de nedescris. Oamenii se îmbrânceau și mișunau de colocolo. — Priviți, spuse englezul, arătând spre o mașină care se oprise în mijlocul străzii și al cărei șofer coborâse ca să îmbrățișeze o cunoștință. Întotdeauna se strâng tare în brațe. Vedeți? Bărbați sărutându-se. E al naibii de nesănătos, după părerea mea. Pufni cu dispreț în halba de bere. Ideea sa de igienă era ultragiată de un asemenea comportament necuviincios, atât de străin respectabililor anglo-saxoni. Mi-au trebuit câteva luni până să mă obișnuiesc cu plăcerea provensală pentru atingerea fizică. Fiind educat în Anglia, am căpătat anumite manierisme sociale. Am învățat să păstrez distanța, să dau din cap în loc să strâng mâna, să-mi rezerv rația de săruturi numai rudelor feminine și să-mi limitez manifestările de afecțiune, în public, la câini. La început a fost o experiență neobișnuită pentru mine să fiu îmbrățișat de câte ori mă întâlneam cu o cunoștință provensală, cam așa ca pe aeroport când te percheziționează gărzile de securitate. Acum îmi face plăcere. Mă fascinează subtilitățile ritualului social și limbajul semnelor, care constituie o parte esențială a oricărei întâlniri provensale. Când se întâlnesc doi bărbați cu mâinile libere, are loc cel puțin o strângere de mână. Dacă persoana cu care te întâlnești are mâinile ocupate, îți oferă un deget să-l strângi. Dacă are mâinile ude sau murdare, îți oferă brațul sau umărul. Dacă ești pe bicicletă sau conduci mașina, nu ești scutit de obligația de toucher les cinq sardines. Uneori poți vedea pe străzile aglomerate contorsionări periculoase când mâini care se caută febril se întind pe bâjbâite prin geamurile mașinilor sau peste ghidoanele bicicletelor. Dar aceste gesturi sunt
în cazul unui prim nivel de relații, mai puțin apropiate. Atunci când este vorba de relații mai strânse, se impun manifestări mai exuberante. Așa cum remarcase prietenul nostru, avocatul, bărbații se sărată între ei. Își strâng umerii, se bat pe spate, își trag câte un pumn în rinichi, se ciupesc de obraji. Când unui provensal îi face într-adevăr plăcere să te întâlnească, este posibil ca de pe urma îmbrățișării lui să te alegi cu niște vânătăi. Riscul unei vătămări corporale e mai mic în cazul femeilor, dar un amator poate ușor să facă o gafă dacă nu calculează cum trebuie numărul necesar de sărutări. La început sărutăm o dată, ca să mă pomenesc că mi se întinde și celălalt obraz în timp ce eu mă retrăgeam. Mi s-a spus că numai snobii sărută o dată sau cei care suferă de o froideur înnăscută. Am observat apoi ceea ce mi s-a părut procedura corectă – triplul sărut, stânga-dreapta-stânga, și am aplicat-o unei prietene pariziene. Din nou am greșit. Mi-a spus că triplul sărut este un obicei provensal vulgar și că două săruturi sunt de-ajuns pentru oamenii civilizați. Data următoare când m-am întâlnit cu soția vecinului meu am sărutat-o de două ori. — Non, spuse ea, trois fois. Am început să fiu atent la mișcările capului. Dacă se oprește după două sărutări, sunt aproape sigur că am procedat corect, dar rămân pe poziție pentru al treilea sărat în cazul în care capul continuă să se miște. Pentru soția mea situația este diferită, dar la fel de derutantă. Ea fiind cea care primește sărutările, trebuie să estimeze numărul de mișcări ale capului sau dacă în genere trebuie să și-l miște. Într-o dimineață a auzit pe cineva strigând-o din stradă. Când s-a întors, la văzut pe Ramon tencuitorul venind către ea. El s-a oprit și și-a șters mâinile ostentativ pe pantaloni. Soția mea a anticipat o strângere de mâini și i-a întins mâna, Ramon i-a dat-o la o parte și a
sărutat-o de trei ori cu multă plăcere. Nu se știe niciodată. După ce se încheie stadiul inițial, al sărutărilor, poate să înceapă conversația. Se lasă jos coșurile și pachetele cu cumpărături, câinii sunt legați de picioarele meselor din cafenea, bicicletele și uneltele sunt sprijinite de zidul cel mai apropiat. E nevoie de toate acestea, deoarece, pentru a duce o discuție serioasă, așa cum se cuvine, trebuie ca amândouă mâinile să fie libere. Ele marchează prin gesturi sfârșitul unei fraze care trenează, accentuează unele idei sau pur și simplu dau mai multă expresivitate vorbirii, căci pentru un provensal numai mișcarea buzelor nu este suficientă. Prin urmare, mâinile și ridicatul semnificativ din umeri sunt vitale pentru un schimb de păreri purtat în tihnă. De multe ori poți să-ți dai seama de la distanță despre ce este vorba într-o conversație provensală, fără să auzi cuvintele, numai urmărind expresiile fețelor și mișcările corpurilor și ale mâinilor. Există un vocabular bine definit al gesturilor, începând cu acea fluturare a mâinii pe care am văzut-o la lucrătorii noștri. Ei o foloseau când nu erau de acord cu termenele sau cu costurile. Dar acest gest este multifuncțional. Poate să descrie starea sănătății, relațiile cu soacra, mersul afacerilor, părerea despre un restaurant sau previziunile despre recolta de pepeni. Când este vorba de un subiect de importanță minoră, gestul e superficial, fiind însoțit de ridicarea disprețuitoare a sprâncenelor. Problemele mai serioase – politica, starea precară a ficatului, posibilitatea ca un ciclist local să participe la Turul Franței – sunt dezbătute mai intens. Partea de sus a corpului se balansează ușor odată cu mișcarea lentă a mâinilor. Pe fața se citește o mare concentrare. Instrumentul de avertizare și de susținere a argumentelor este degetul arătător, în trei poziții funcționale. Ridicat în sus, țeapăn și nemișcat, sub nasul partenerului de conversație, îți indică să fii
prudent – ai grijă, attention, lucrurile stau altfel decât par. Ținut în dreptul feței și agitat rapid dintr-o parte în alta, ca un metronom, sugerează că cealaltă persoană este foarte prost informată și că ceea ce a afirmat este total gresii. Urmează apoi opinia corectă. Degetul nu mai pendulează dintr-o parte în alta, ci se îndreaptă brusc spre interlocutor. Dacă persoana dezinformată este un bărbat, vârful îi atinge pieptul; în cazul unei femei, el se oprește discret la câțiva centimetri de bust. Pentru a sugera o despărțire bruscă este nevoie de două mâini: stânga, cu degetele întinse, se ridică din dreptul taliei și pocnește palma mâinii drepte care se lasă în jos – o versiune redusă a gestului popular și extrem de vulgar al umflării bicepșilor. (Acesta poate fi văzut cel mai bine vara, când se creează ambuteiaje și șoferii ies nervoși din mașini pentru a avea libertatea de mișcare necesară unui upercut de stânga, oprit brusc de mâna dreaptă care se încleștează pe biceps.) La sfârșitul conversației se face promisiunea de a ține legătura. Se duce mâna la ureche în chip de telefon, cu cele trei degete din mijloc strânse în palmă și cu degetul mare și cel mic întinse. Urmează strângerea de mână de despărțire. Cei doi își adună pachetele, câinii, bicicletele, dar după ce merg vreo cincizeci de metri în josul străzii repetă întreaga scenă. Nu este de mirare că gimnastica aerobică n-a avut succes în Provence. Oamenii fac suficiente exerciții fizice în timpul unei discuții de zece minute. Din cauza acestor lucruri amuzante pe care le vedeam în viața de zi cu zi în orașele și satele din împrejurimi, spiritul nostru de explorare și aventură a slăbit. Având atâtea distracții în imediata apropiere, am neglijat zonele vestite din Provence, sau cel puțin așa ne spuneau prietenii din Londra. Cu aerul atotștiutor și enervant al celor care călătoresc stând mai mult în fotoliu, ne tot atrăgeau atenția cât de bine suntem situați pentru a face excursii la Nâmes,
Arles și Avignon, că puteam să vedem păsările flamingo din Camargue și să savurăm la bouillabaisse din Marsilia. Păreau surprinși și ușor dezamăgiți când le spuneam că stăm mai mult pe acasă. Nu credeau în scuzele noastre că n-avem timp să mergem nicăieri, că nu simțim nevoia să ne târâm picioarele prin biserici și să vizitam monumente, că nu vrem să fim turiști. A fost însă o excepție de la regula acestei vieți sedentare. Amândoi iubim orașul Aix și suntem fericiți de câte ori reușim să ne ducem acolo. Drumul șerpuit prin munți este prea îngust pentru camioane și prea greu pentru un șofer care se grăbește. În afară de o fermă cu o turmă prăpădită de capre nu vezi decât pante abrupte, stânci golașe și stejari pitici, peste care se revărsă o lumină de o limpezime extraordinară. Drumul coboară în serpentine printre colinele din partea de sud a Lubéronului și apoi se unește cu ruta pentru Grand Prix-ul de amatori care se desfășoară în fiecare zi pe RN7, Nationale Sept, și care a făcut de-a lungul anilor multe victime printre automobiliști. Nu e plăcut să te gândești la aceasta când aștepți momentul să te poți înscrie în trafic. În Aix se află cel mai frumos bulevard din Franța. Cours Mirabeau este splendid tot timpul anului, dar mai ales din primăvară până în toamnă, când platanii de pe o parte și alta formează un tunel verde de cinci sute de metri lungime. Lumina difuză a soarelui, cele patru fântâni din zona centrală a bulevardului, proporțiile perfecte care respectă regula lui Da Vinci, potrivit căreia „lățimea străzii trebuie să fie egală cu înălțimea caselor”, amenajarea spațiului, copacii, arhitectura – toate acestea sunt atât de plăcute încât aproape că nici nu mai observi mașinile. De-a lungul anilor s-a creat o distincție geografică amuzantă între munca serioasă și activitățile mai frivole. Pe partea umbrită a străzii, cum e firesc, se află băncile, societățile de asigurări, agențiile imobiliare și birourile de avocatură. Pe partea însorită sunt
cafenelele. Mi-au plăcut aproape toate cafenelele în care am fost în Franța, chiar și cele lipsite de pretenții din unele sătucuri, unde muștele sunt mai numeroase decât clienții, dar am o slăbiciune deosebită pentru cafenelele de pe Cours Mirabeau și mai ales pentru Deux Garçons. Generații succesive de proprietari și-au pus banii sub saltea și au rezistat oricăror idei de redecorare. În Franța, asemenea renovări duc de obicei la un amestec de plastic și iluminat complet neinspirat. La Deux Garçons interiorul arată la fel cum trebuie să fi arătat acum cincizeci de ani. Tavanul este înalt și de culoarea caramelului din cauza milioanelor de țigări care s-au fumat aici. Barul are luciul aramei, mesele și scaunele au căpătat patină de la nenumăratele șezuturi și coate, iar chelnerii poartă șorțuri și se mișcă încet, așa cum fac adevărații chelneri. Încăperea este răcoroasă și slab luminată, astfel că poți să meditezi și să bei în liniște. Dar mai este și o terasă. Aici are loc un veritabil spectacol. Aix este un oraș universitar. Sunt sigur că există ceva în programa școlară care atrage studenți simpatici. Terasa de la Deux Garçons este întotdeauna ocupată de ei, iar teoria mea este că ei vin aici mai mult în scopuri educative decât ca să se recreeze. Ei urmează aici un curs de bune maniere la cafenea, după o programă formată din patru părți. Partea înt}i: sosirea Când sosește la cafenea, o studentă trebuie să atragă atenția cât mai mult posibil. Este preferabil să vină pe o motocicletă roșie Kawasaki 750, condusă de un tânăr îmbrăcat din cap până în picioare în piele neagră și cu barba nerasă de trei zile. Nu este cazul să stea pe trotuar și să-i facă cu mâna în timp ce el demarează în trombă pentru a se duce la frizer. Numai o fetiță gauche din Avignon ar proceda așa. Studenta sofisticată este prea ocupată
pentru a-și manifesta sentimentele. Ea se concentrează asupra etapei următoare. Partea a doua: intrarea Trebuie să păstreze ochelarii pe nas până când identifică o cunoștință la una dintre mese, dar să nu dea impresia că este în căutarea unei companii. Dimpotrivă, trebuie să pară că a intrat în cafenea să dea telefon unui conte italian, admirator de-al ei, când deodată – quelle surprise! – vede un prieten. În timp ce este rugată insistent să ia loc la masă, poate să-și scoată ochelarii de soare și săși arunce pletele pe spate. Partea a treia: sărutul ritual Toate persoanele de la masă trebuie sărutate cel puțin de două ori, uneori de trei ori, iar în cazurile speciale de patru ori. Cei care sunt sărutați nu se ridică de pe scaune, dând astfel posibilitatea nou-venitei să se aplece și să se învârtească în jurul mesei, aranjându-și părul, încurcându-i pe chelneri și în general făcându-și simțită prezența. Partea a patra: comportamentul la masă Odată așezată la masă, ea își pune din nou ochelarii de soare, pentru a-și putea admira discret propria imagine în geamurile cafenelei – nu din motive de narcisism, ci pentru a verifica importante detalii tehnice; felul în care își aprinde țigara, în care savurează cu paiul dintr-un pahar o băutură de mentă sau în care ronțăie cu eleganță un cub de zahăr. Dacă este mulțumită, își poate trage cochet ochelarii mai jos, pe vârful nasului, și poate acorda atenție celorlalți ocupanți ai mesei. Acest spectacol are loc de pe la 11 dimineața până pe la 7 seara și
mi se pare întotdeauna extrem de amuzant. Îmi imaginez că este pauza obișnuită între două reprize de studiu academic febril, dar nam zărit nicicând vreun manual pe mesele cafenelei, nici n-am auzit vreo discuție legată de matematici superioare sau de științe politice. Studenții sunt preocupați întru totul de spectacol, și asta dă un farmec în plus bulevardului Mirabeau. N-ar fi nicio greutate să petrecem cea mai mare parte a zilei la cafenea, dar, întrucât călătoriile noastre la Aix sunt rare, simțim că avem plăcuta obligație de a face cât mai multe lucruri în cursul dimineții – să luăm o sticlă de eau-de-vie de la omul din rue d’Italie, să cumpărăm niște brânzeturi de la monsieur Paul din rue des Marseillais, să vedem ce nimicuri au mai fost expuse în vitrinele prăvălioarelor înghesuite printre clădirile mai vechi și mai durabile de pe străzile înguste din spatele arterei principale, să mergem în piața de flori unde este întotdeauna mare înghesuială, să mai privim o dată frumoasa piață Albertas cu dalele ei mari de piatră și cu fântâna din mijloc și să ne asigurăm că ajungem la timp în rue Frédéric Mistral ca să mai prindem locuri la Chez Gu. Există în Aix restaurante mai mari, mai aspectuoase și mai distinse din punct de vedere gastronomic, dar, de când ne-am aciuat la Chez Gu, într-o zi ploioasă, ne-am întors mereu aici. Domnul Gu însuși prezidează sala de mese – un bărbat jovial, gălăgios, cu cea mai mare, semeață, bogată și ambițioasă mustață pe care am văzuto vreodată, sfidând mereu gravitatea și lama de ras în încercările ei de a se uni cu sprâncenele. Fiul său ia comenzile, iar o femeie nevăzută, cu o voce redutabilă – probabil doamna Gu – se aude trebăluind în bucătărie. Clienții sunt oameni de afaceri locali, fetele de la Agnes B. De după colț, femei cochete cu tekeli și cu sacoșe pline de cumpărături, câte un cuplu furișat întâmplător, vădit ilicit, vorbind pe șoptite și ignorând mâncarea din farfurie. Vinul este servit în ulcele. Un prânz bun cu trei feluri costă 80 de franci. Până
la ora 12.30 se ocupă toate mesele. Ca de obicei, bunele noastre intenții de a lua un prânz rapid și frugal dispar odată cu prima ulcică de vin și, ca de obicei, ne justificăm indulgența cu noi înșine spunându-ne că suntem în vacanță. Nu avem treburi care să necesite întoarcerea noastră imediată, nici agende pline cu întâlniri și, spre rușinea noastră, ne bucurăm cu atât mai mult cu cât știm că cei din jurul nostru se vor întoarce la lucru, în timp ce noi vom rămâne și vom mai bea o ceașcă de cafea discutând ce vom face în continuare. Sunt încă multe de văzut în Aix, dar prânzul scade apetitul pentru plimbări. În plus, punga noastră cu brânzeturi își va lua revanșa pe drumul de întoarcere dacă o vom zgâlțâi prin arșița după-amiezii și va răspândi un miros urât. Există o podgorie în apropiere de Aix pe care voiam s-o vizitez. Apoi mai este o curiozitate pe care am remarcat-o înainte de a intra în oraș, un fel de depozit medieval în care sunt puse claie peste grămadă tot felul de relicve masive și statui ciobite. Acolo vom găsi cu siguranță banca aceea veche de piatră pe care o căutăm pentru grădina noastră și probabil că ne vor plăti ei pe noi ca s-o luăm. „Matériaux d’Antan” ocupă un spațiu cam cât un cimitir de proporții, lângă RN7. În mod ciudat, într-o țară atât de hotărâtă să-și apere averile de hoți încât are cel mai mare număr de lacăte pe cap de locuitor din Europa, acest loc era complet deschis: nu existau garduri, pancarte amenințătoare, câini-lupi legați în lanț sau indicii că ar avea vreun proprietar. „Cât de încrezător trebuie să fii, ne-am spus noi în timp ce parcam, ca să conduci o afacere fără să iei măsuri evidente de protejare a materialelor?!” După scurt timp neam dat seama de ce își putea permite proprietarul să fie atât de liniștit în privința securității locului; nimic din ce era expus nu cântărea mai puțin de cinci tone. Ar fi fost nevoie de zece oameni și de o macara pentru a ridica oricare obiect de acolo și de un
autovehicul special pentru a-l transporta. Dacă ne-am fi propus să construim o replică a palatului Versailles, am fi putut să cumpărăm de aici toate obiectele necesare într-o singură după-amiază. O cadă de proporții normale făcută dintr-o singură lespede de marmură? Acolo, în colț, cu rugi de mure crescuți prin gura de scurgere. O scară de piatră pentru holul de la intrare? Erau trei, de lungimi diferite, cu meandre grațioase de trepte roase de vreme. Fiecare treaptă era de mărimea unei mese de sufragerie. Alături erau balustrade de fier șerpuitoare, cu sau fără uriașii ananași de piatră care li se adaugă de obicei. Existau balcoane întregi decorate cu garguie, îngeri de marmură de mărimea unor adulți robuști, care păreau că suferă de oreion, amfore de teracotă înalte de opt metri, zăcând într-o dezordine bahică, roți de moară, coloane, arhitrave și socluri. Se găsea tot ce vrei, în afară de o simplă bancă de piatră. — Bonjour. Din spatele unei copii la scară naturală a Victoriei din Samothrace apăru un tânăr care ne întrebă cu ce ne putea fi de folos. O bancă? În timp ce se gândea, își puse degetul arătător pe vârful nasului, apoi dădu din cap cu părere de rău. Băncile nu erau specialitatea sa. Dar avea un pavilion minunat, lucrat în fier forjat, din secolul optsprezece, sau, dacă aveam o grădină suficient de mare, o copie reușită după un arc de triumf roman, de zece metri înălțime și destul de lat pentru a permite trecerea a două care de luptă în aceeași linie. „Asemenea piese sunt rare”, spunea el. Pentru o clipă am fost tentați de ideea ca Faustin să-și conducă tractorul pe sub arcul de triumf în drum spre vie, cu o cunună din frunze de măslin în jurul șepcii ponosite, dar soția mea și-a dat seama de aspectul nepractic al cumpărării unui obiect de 250 de tone. Ne-am despărțit de tânăr cu promisiunea că ne vom întoarce dacă vreodată o să ne cumpărăm un castel.
Robotul telefonic ne-a întâmpinat acasă clipind din beculețul roșu, atrăgându-ne astfel atenția că am fost sunați. Erau trei mesaje. Un francez, a cărui voce n-am recunoscut-o, purta o conversație bănuitoare, ca un monolog, refuzând să accepte că vorbea cu un aparat. Mesajul nostru, cerând celor care sunau să lase un număr unde puteau fi găsiți, l-a scos din sărite. „De ce să vă dau numărul din moment ce vorbesc cu voi? Așteptă un răspuns, respirând cu greutate. Cine e acolo? De ce nu răspundeți? O respirație și mai grea. Allo? Allo? Merde. Allo?” În timp ce continua să bombăne, porțiunea de bandă alocată lui s-a terminat. N-am mai primit niciun mesaj de la el. Didier, vesel și cu tonul unui om de afaceri, ne informa că el împreună cu echipa lui erau gata sa reînceapă munca și că vor ataca două camere de la parter. Normalement, vor veni cu siguranță mâine sau poate poimâine. Câți căței doream? Pénélope aștepta pui. Fusese vrăjită de un străin mițos din Goult. A treia voce era englezească, un bărbat despre care ne-am amintit că l-am cunoscut la Londra. Ni se păruse un om plăcut, dar nu-l cunoșteam prea bine. Acum avea să se schimbe situația, căci urma să treacă, împreună cu soția, pe la noi. Nu a menționat când și nici nu a lăsat un număr de telefon. Probabil că, așa cum fac englezii itineranți, vor veni într-una din zile chiar înainte de ora prânzului. Avuseserăm însă o lună liniștită, cu puțini musafiri și cu și mai puțini lucrători, așa că eram pregătiți pentru o mică vizită. Au sosit în amurg în timp ce luam cina în curte – Ted și Susan. Se scuzau mereu și erau cuprinși de entuziasm pentru Provence, pe care nu o mai vizitaseră, pentru casă, pentru câini, pentru absolut tot. Au repetat de mai multe ori în câteva minute că totul e perfect. Bucuria lor fără margini era dezarmantă. Vorbeau în tandem, un fel de dialog care nici nu cerea, nici nu permitea vreo contribuție din partea noastră.
— Am căzut într-un moment prost? Mi-e teamă că asta e tipic pentru noi. — Absolut tipic. Cât trebuie să-i ur}ți pe cei care vă cad pe cap în felul acesta. Un pahar de vin ar fi minunat. — Dragule, uită-te la piscină. E frumoasă, nu-i așa? — Știați că la poșta din Ménerbes au o hartă care arată cum se poate ajunge la voi? Les Anglais, vă spun ei, și scot de sub tejghea această hartă. — Am fi ajuns aici mai devreme, dar am dat peste bătrânul acela simpatic în sat< —
masă și ce planuri aveau pentru următoarea. — Unde o să stați cât rămâneți pe aici? Ted își umplu paharul. Ei bine, nu rezervaseră nimic. — Este tipic pentru noi, absolut tipic. S-au gândit însă la un mic auberge, curat și simplu, nu prea departe de noi, deoarece le-ar plăcea foarte mult să vină în timpul zilei dacă putem să-i suportăm. Trebuie să existe câteva mici hoteluri pe care le-am putea recomanda. Existau, dar era zece și jumătate, ora de culcare în Provence. Nu era momentul să bați în obloane închise și la uși zăvorâte și nici să atragi atenția câinilor de pază de la hoteluri. Era preferabil ca Ted și Susan să rămână la noi peste noapte și să-și găsească ceva a doua zi dimineața. S-au uitat unul la altul și au început un duet de mulțumiri care a durat până ce le-au fost aduse bagajele sus, la etaj. Ne-au gungurit „noapte bună” de la fereastra camerei de oaspeți și, când ne-am culcat, încă i-am mai auzit ciripind. Erau ca doi copii care se bucurau de toate și ne-am gândit că ar fi amuzant să-i invităm să stea câteva zile la noi. Pe la trei și ceva ne-a trezit lătratul câinilor. Erau intrigați de zgomotele care veneau dinspre camera de oaspeți. Cu urechile ciulite, ascultam sunetele scoase de cineva căruia, evident, îi era greață și vomita. Din când în când se auzeau gemete și se trăgea apa. Niciodată nu știu ce să fac când este vorba de suferințele altora. Eu, când nu mă simt bine, prefer să fiu lăsat singur. Îmi aduc aminte ce mi-a spus un unchi de-al meu cu mult timp în urmă: „Dacă te apucă vomatul, dragă băiete, fă în așa fel încât să fii singur. Nu interesează pe nimeni ce ai mâncat”. Există însă unii suferinzi care au nevoie de compătimirea celorlalți. Zgomotele persistau. M-am dus sus să întreb dacă pot să ajut cu ceva. De după ușă apăra figura îngrijorată a lui Ted. Susan a mâncat
ceva ce nu i-a căzut bine. Sărmana de ea, are un stomac atât de delicat. Și apoi, toate emoțiile astea. Nu se poate face nimic. Trebuie lăsată natura să-și urmeze cursul, ceea ce s-a și întâmplat din nou. Ne-am dus la culcare. Zgomotul puternic de zidărie care se prăbușește a început puțin după ora șapte. Didier sosise conform promisiunii și își punea în valoare musculatura cu un ciocan greu și un drug de fier ascuțit. Ajutoarele lui descărcau saci de ciment. A fost pusă în funcțiune betoniera. Bolnăvioara noastră cobori încet scările ținându-se cu mâna de cap din cauza vacarmului și a luminii puternice a soarelui. Susținea că se simte destul de bine și poate să ia micul dejun. Nu era așa, căci a trebuit să părăsească masa în goană pentru a ajunge la baie. Era o dimineață superbă. Nu bătea vântul, iar cerul senin era de un albastru-intens. Am petrecut-o căutând un medic care să poate veni la noi acasă. Apoi ne-am dus la farmacie să cumpărăm supozitoare. În următoarele patru sau cinci zile am ajuns să ne cunoaștem bine cu farmacistul. Nefericita Susan și stomacul ei erau în stare de război. Usturoiul îi făcea rău la bilă. Laptele local, care se deosebea, într-adevăr, de cel cu care eram obișnuiți, îi dăuna la intestine. Nimic nu-i cădea bine – nici uleiul, nici untul, nici apa, nici vinul. Dacă stătea douăzeci de minute la soare, se umplea toată de bășici. Era alergică la Sud. Nu este ceva neobișnuit. Provence reprezintă un șoc pentru organismul celor din Nord; aici totul plesnește de vitalitate. Temperaturile sunt extreme, foarte ridicate vara și scăzute iarna. Când plouă tare se inundă șoselele și se blochează circulația pe autostrăzi. Mistralul este un vânt devastator – violent și rece în timpul iernii, aspru și uscat vara. Alimentele au un gust aromat puternic, care poate să dea peste cap o digestie obișnuită cu o dietă ușoară. Vinul este nou și înșelător, ușor de băut, dar uneori cu un
conținut mai mare de alcool decât vinurile vechi, care sunt consumate cu mai multă precauție. Efectul combinat al mâncării și climei, atât de diferite de Anglia, cere un timp de adaptare. Toate exercită o agresiune asupra organismului și mulți nu rezistă, așa cum nu a rezistat nici Susan. Ne-a părăsit împreună cu Ted, pentru a se putea reface în zone cu climă mai temperată. Datorită vizitei lor, ne-am dat seama ce norocoși suntem că avem o constituție de capre și o piele care suportă soarele. Ne-am schimbat obiceiurile. Stăteam mult în aer liber. Ne lua treizeci de secunde ca să ne îmbrăcăm. La micul dejun mâncam smochine verzi și pepeni. Plimbările de dimineață le făceam devreme, înainte ca soarele să dogorească. Lespezile din jurul piscinei erau atât de fierbinți că nu puteai să stai cu picioarele goale pe ele, dar apa era rece, și atunci când ne scufundam prima oară ni se tăia respirația. Am luat și noi obiceiul mediteraneean, atât de plăcut, de a ne face siesta. Nici nu mai țineam minte de când nu mai pusesem șosete. Ceasul meu stătea într-un sertar și am constatat că puteam să spun cu aproximație cât este ora după umbrele din curte, deși, ce-i drept, rareori știam în ce dată ne aflăm. Nu părea important. Mă transformam într-o legumă mulțumită de sine, menținând un contact sporadic cu viața reală prin convorbiri telefonice cu oameni care lucrau în birouri aflate la depărtare. Întrebau întotdeauna melancolici cum e vremea și nu erau mulțumiți cu răspunsul meu. Se consolau avertizându-mă asupra pericolului cancerului de piele și asupra efectului dăunător al soarelui asupra creierului. Nu-i contraziceam. Probabil că aveau dreptate. Dar, eu nu m-am simțit niciodată mai bine, chiar dacă aveam creierul bolnav, eram plin de riduri și sufeream de un cancer potențial. Zidarii lucrau dezgoliți până la brâu, bucurându-se de vreme la fel de mult ca noi. Singura concesie făcuta arșiței era o pauză de
prânz ceva mai lungă, urmărită îndeaproape de câinii noștri. Cum auzeau că se deschid coșurile cu mâncare și se scot farfuriile și tacâmurile, traversau curtea în goana mare și se înființau lângă masă, ceea ce nu făcuseră cu noi niciodată. Răbdători și fără să clipească, priveau fiecare înghițitură cu o expresie nefericită. Operațiunea reușea de fiecare dată. La sfârșitul prânzului, se retrăgeau în culcușurile lor de sub gardul de rozmarin, mestecând vinovați Camembert sau cușcuș. Didier pretindea că bucățelele căzuseră de pe masă. Lucrările la casă înaintau conform planului – durau trei luni din momentul în care zidarii se apucau de o cameră și până ne puteam muta în ea. Pentru luna august mai aveam perspectiva lui Menicucci și a radiatoarelor sale. În altă parte, unde vremea nu ar fi fost atât de frumoasă, toate astea ne-ar fi deprimat. Nu era însă cazul aici. Soarele avea un efect tranchilizant. Zilele erau lungi și se scurgeau încet. Ne simțeam atât de bine și bucuria de a trăi era atât de mare încât nu mai conta nimic altceva. Ni se spusese că de multe ori vremea o ține tot așa până la sfârșitul lui octombrie. Ni se mai spusese că iulie și august erau două luni în care locuitorii cu scaun la cap plecau din Provence în locuri mai liniștite și mai puțin aglomerate, cum ar fi Parisul. Nu era și cazul nostru.
IULIE Prietenul meu închiriase o casă în localitatea Ramatuelle, situată la câțiva kilometri de Saint-Tropez. Țineam foarte mult să ne vedem, deși nici unul dintre noi nu voia să înfrunte proasta dispoziție pe care ți-o dă aglomerația de pe șosele în miez de vară. Pierzând la tragerea la sorți, i-am spus că voi ajunge pe la prânz. După o jumătate de oră de mers cu mașina, m-am pomenit întrun cu totul alt ținut, în care în cea mai mare parte nu vedeai decât caravane de rulote. Se îndreptau către mare în carduri imense, cu perdeluțe galbene și portocalii la ferestre, pline de abțibilduri amintind de alte migrații. Grupuri întregi se opriseră în parcări, lângă autostradă, strălucind în lumina puternică a soarelui. Proprietarii rulotelor, ignorând câmpul deschis din spatele lor, instalau mese și scaune, cu vedere spre traficul neîntrerupt al camioanelor, inhalând fumul emanat de acestea. Când am virat pe drumul spre Sainte-Maxime, am văzut șerpuind în fața mea un convoi lung de rulote, așa că am renunțat la gândul de a lua prânzul la timp. Ultimii cinci kilometri i-am făcut într-o oră și jumătate. Bine ați venit pe Coasta de Azur! Înainte, Coasta de Azur era minunată. Au mai rămas, ce-i drept, câteva locuri frumoase, dar sunt extrem de scumpe. În comparație cu liniștea și relativa pustietate din Lubéron, Coasta de Azur părea o casă de nebuni, desfigurată de prea multe construcții, prea multă lume și prea multe lucruri oferite spre vânzare: bărci pneumatice, suvenire provensale autentice făcute din lemn de măslin, friptură cu cartofi prăjiți, pizza. Totul era împânzit cu reclame pentru lecții de schi nautic, cluburi de noapte, piste de carting și multe altele. Oamenii care trăiesc de pe urma Coastei de Azur au un sezon limitat la dispoziție. Este vizibilă și de-a dreptul neplăcută graba lor
de a-ți lua banii înainte de venirea toamnei și de momentul când bărcile pneumatice nu mai au căutare. Chelnerii își așteaptă nerăbdători bacșișul, vânzătorii se țin scai de tine ca să nu-ți lase prea mult timp până să te hotărăști, iar când le oferi bancnote de 200 de franci, le refuză pe motiv că au apărut o mulțime de bancnote din acestea false. Ești înconjurat de o atmosferă de cupiditate ostilă, la fel de perceptibilă ca mirosul de Ambre Solaire sau de usturoi. Străinii sunt considerați automat turiști și tratați ca niște intruși. Ei sunt priviți cu ochi neprietenoși și tolerați numai din pricina banilor. Judecând după hartă, era tot Provence, dar nu aceea pe care o cunoșteam eu. Casa prietenului meu se afla în zona cu păduri de pini din afara localității Ramatuelle, la capătul unei alei lungi. Era complet izolată de nebunia de pe coastă, care se afla la o depărtare de trei kilometri. N-a fost surprins când a auzit că un drum de două ore mi-a luat peste patru ore. Mi-a spus că, dacă vrei să te asiguri de un loc de parcare seara, în Saint-Tropez, cel mai bine este să fii acolo dimineața la 7.30, că drumul până la plajă este un exercițiu de frustrare și că singurul mijloc de transport garantat pentru a ajunge la aeroportul din Nisa, dacă vrei să prinzi avionul, este elicopterul. Seara, în timp ce mă îndreptam spre casă înfruntând fluxul caravanelor de rulote, m-am întrebat ce are Costa de Azur de continuă să atragă atâția oameni în fiecare vară. Drumurile de la Marsilia la Monte Carlo erau un coșmar, iar plaja era acoperită pe mile întregi de un covor viu de trupuri care se prăjeau la soare, coapsă lângă coapsă, unse cu ulei. În mod egoist, am fost bucuros că au preferat să-și petreacă vacanța acolo, nu pe plaiurile Lubéronului, printre oameni mai agreabili. Erau, evident, și localnici mai puțini agreabili, iar pe unul dintre ei l-am întâlnit chiar în dimineața următoare. Massot era en colère, adunând gunoaie din micul luminiș de lângă casă și bombănind
întruna. — Vedeți? spuse el furios. Niște ticăloși. Vin noaptea pe furiș ca hoții și pleacă dimineața devreme. Saloperie peste tot. Îmi arătă două cutii de sardele goale și o sticlă de vin tot goală, bineînțeles, care dovedeau, fără putință de tăgadă, că dușmanii săi de moarte, excursioniștii germani veniți cu corturile, îi violaseră proprietatea din cadrul parcului național. Numai asta și ar fi fost de-ajuns, dar pe deasupra trataseră cu dispreț sistemul său de apărare bine pus la punct: rostogoliseră bolovanii pentru a face o breșă în baricadă și – sales voleurs! – furaseră pancartele care avertizau asupra prezenței viperelor. Massot își scoase șapca din cap și, în timp ce cugeta la enormitatea infracțiunii, se freca pe chelie. Privi în direcția casei, ridicându-se pe vârfuri mai întâi pe o latură a potecii, apoi pe cealaltă. — S-ar putea să meargă, mârâi el printre dinți, numai că va trebui să tai copacii. Dacă tăia pădurea care se afla între casă și luminiș, putea să vadă farurile oricărei mașini înaintând pe alee și să tragă focuri de avertisment de la fereastra dormitorului. Dar copacii erau extrem de prețioși, și apoi dădeau un farmec în plus casei pe care încerca s-o vândă. Nu găsise încă niciun cumpărător, dar era numai o problemă de timp ca să-și dea cineva seama ce afacere bună făcea. Era mai bine să rămână copacii. Massot se gândi din nou și deodată i se lumină fața. Poate că răspunsul era piéges a feu. Da, îi plăcea ideea. Auzisem de piéges a feu și păreau cumplite – capcane ascunse care explodează când dai peste ele, ca niște mine în miniatură. Imaginea unor fragmente de turiști germani zburând prin aer era de natură să mă alarmeze, dar pentru Massot părea, evident, foarte amuzantă. Se deplasa cu pași mărunți prin luminiș exclamând boum! la fiecare trei sau patru metri. Făcea planul de amplasare a minelor.
Desigur, nu vorbea serios, i-am spus eu, și în orice caz, după părerea mea, les piéges a feu sunt ilegale. Massot se opri din imitatul exploziilor și, ducându-și degetul la nas, îmi spuse pe un ton ironic și conspirativ: — S-ar putea să fie așa, dar nu există nicio lege care să interzică anunțurile. Rânji și își ridică brațele deasupra capului. Boum! „Unde erai acum douăzeci de ani, mi-am zis, când aveau nevoie de tine pe Coasta de Azur?” Poate că instinctele antisociale ale lui Massot erau exacerbate de arșița verii. De multe ori temperatura era de peste treizeci de grade în cursul dimineții, iar până la prânz cerul devenea din albastru albtopit. Fără să o facem în mod conștient, ne-am adaptat la temperaturile ridicate sculându-ne devreme și profitând de răcoarea dimineții pentru treburile care necesitau un consum mai mare de energie. Nici nu se punea problema unei activități mai susținute de la amiază și până se lăsa seara; căutam umbră precum câinii. Pământul se crăpase și iarba nu mai creștea. Ore întregi în cursul zilei se auzeau doar cântecul greierilor din jurul casei, zumzetul albinelor din câmpul de levănțică și plescăitul apei când corpurile se scufundau în piscină. În fiecare dimineață, între șase și șapte, îmi scoteam câinii la plimbare. Aceștia au descoperit un sport nou, mult mai profitabil decât urmărirea iepurilor și a veverițelor. Totul a început când au dat peste ceea ce au crezut că este un animal mare făcut din nailon albastru-strălucitor. Dându-i ocol de la o distanță respectabilă, au lătrat până ce acesta a început să se miște și s-a trezit. La unul din capete a apărut o figură contrariată, urmată după o clipă de o mână întinzând un biscuit. De atunci, imaginea unui sac de dormit printre copaci însemna mâncare. Probabil că pentru turiști nu era prea plăcut să se trezească și să vadă două capete flocoase la numai câțiva centimetri distanță, dar deveneau destul de prietenoși după
ce-și reveneau din șoc. E ciudat, dar Massot avea pe jumătate dreptate. Cei mai mulți erau nemți, dar nu cei de care se plângea el că aruncă gunoiul în pădure. Aceștia de care vorbesc eu nu lăsau nicio urmă; îndesau totul în rucsacuri uriașe, după care se îndepărtau ca niște melci cu două picioare prin arșița zilei. În scurta mea experiență legată de gunoiul din Lubéron, am constatat că în cele mai multe cazuri francezii înșiși nu respectau regulile, dar niciunul n-ar fi recunoscut așa ceva. Se știa că în tot timpul anului, și mai ales vara, străinii erau făcuți răspunzători, indiferent din ce neam proveneau, pentru aproape toate neajunsurile vieții. Belgienii erau de vină, după cum se spunea, pentru majoritatea accidentelor, deoarece aveau obiceiul să conducă pe mijlocul drumului făcându-l pe șoferul francez, vestit pentru prudența lui, să intre în șanț pentru a evita să fie écrasé. Elvețienilor și acelor nemți care nu veneau cu corturile li se reproșa că monopolizează hotelurile și restaurantele, ridicând astfel prețurile la particulari. Iar englezii – ah, englezii – erau cunoscuți pentru fragilitatea sistemului lor digestiv și pentru obsesia lor legată de canalizare și de instalațiile sanitare. — Au un talent să facă diaree, remarca un francez. Și dacă un englez nu-l are, se duce într-un loc unde să-l dobândească. Exista un dram de adevăr în aceste insulte la adresa compatrioților mei. Eu însumi am fost martorul unei scene de acest fel într-una dintre cele mai frecventate cafenele din Cavaillon, care cu siguranța a confirmat părerea francezilor despre sensibilitățile englezilor. În timp ce părinții își beau cafeaua, băiețelul lor a cerut sa meargă la toaleta. Tatăl își ridica privirea de pe exemplarul din urmă cu două zile al ziarului Daily Telegraph. — Ar trebui mai întâi să vezi dacă e totul în ordine, îi spuse el
mamei băiatului. Nu ții minte ce s-a întâmplat la Calais? Mama oftă și se îndreptă ascultătoare înspre partea din spate a cafenelei cufundate în întuneric. Se întoarse în goana mare galbenă precum ceara. — Este infect. Roger nu trebuie să se ducă acolo. Lui Roger îi apăru brusc interesul pentru explorarea unei toalete interzise. — Trebuie să mă duc, spuse el, și miza pe atuul cel mai important. Fac pe mine. Trebuie să mă duc. — Dar n-are nici măcar un scaun. E numai o gaură. — Nu mă interesează. Trebuie să mă duc. — Du-te cu el, spuse mama. Eu nu mă mai duc acolo. Tatăl împături ziarul și se ridică de la masă. Micul Roger îl trăgea de mână. — Mai bine ți-ai lua și ziarul, adăugă mama. — Termin de citit când mă întorc. — Nu este hârtie, șuieră ea printre buzele întredeschise. — Aha. Atunci am să încerc să salvez cuvintele încrucișate. Au trecut câteva minute și tocmai mă întrebam dacă aș putea s-o întreb pe mamă ce anume s-a întâmplat la Calais, când se auzi o exclamație puternică din fundul cafenelei. — Puh! Era Roger, care ieșea de la toaletă urmat de tatăl său, cu fața pământie și ținând în mână rămășițele ziarului. Discuțiile din cafenea s-au oprit când Roger a început să facă o relatare a expediției, cu voce răsunătoare. Le patron își privi soția și dădu din umeri. Englezii ăștia sunt în stare să facă un spectacol dintr-o simplă vizită la toaletă. Instalația care le provocase atâta consternare lui Roger și părinților săi era o toilette a la Turque, care constă dintr-o placă de porțelan cu gaură la mijloc și cu suporturi pentru picioare de fiecare
parte. A fost creată probabil de un inginer turc pentru situații când nu existau alte posibilități, dar francezii i-au adăugat o îmbunătățire – un mecanism de tragere a apei. Aceasta vine cu o asemenea presiune, încât persoanele neprevăzătoare se pot trezi ca li se uda picioarele. Exista doua moduri de a evita acest lucru: unul consta în a trage de lanț din dreptul ușii, dar asta presupune să ai brațele lungi și să faci echilibristică. Al doilea mod – a nu trage apa deloc – este din păcate mai uzitat. Pentru a complica și mai mult lucrurile, în unele locuri a fost introdus un aparat de economisire a energiei electrice, ceea ce este caracteristic pentru francezi. Comutatorul, plasat întotdeauna în afara cabinei, este legat de un dispozitiv automat care lasă ocupantul în întuneric după treizeci și opt de secunde – în felul acesta se economisește energie electrică și sunt descurajate persoanele mocăite. E ciudat că încă se mai fabrică toalete | la Turque. Se poate întâmpla ca și o cafenea dintre cele mai moderne sa aibă o cameră a ororilor în spate. Dar când i-am ridicat lui monsieur Menicucci această problema, a sărit ca ars în apărarea instalațiilor sanitare franceze. Mi-a spus că, pe de altă parte, exista toalete atât de sofisticate și de ergonomice încât chiar și un american ar fi impresionat. Mi-a sugerat o întâlnire pentru a discuta despre cele două toalete care ne trebuie în casă. Avea niște minunații, spunea el, din care vom putea alege ce ne place. A venit cu un geamantan de cataloage pe care le-a întins pe masa din curte făcând niște remarci misterioase despre evacuarea verticală sau orizontală. Așa cum mă prevenise, aveam de unde alege, dar toate ne agresau, atât prin designul lor ultramodern, cât și prin culoare – niște obiecte joase, sculpturale, în culori roșu-închis sau portocaliu intens. Noi doream ceva simplu și de culoare albă. — C’est pas facile, spuse el. Oamenii din ziua de azi vor forme și culori noi. Ele fac parte din
revoluția instalațiilor sanitare franceze. Albul tradițional nu mai este apreciat de designer! Exista totuși un model pe care l-a văzut de curând și care poate fi exact ceea ce ne dorim. Scotoci prin cataloage și – da, era sigur – acesta era pe gustul nostru. — Voil|! La W.C. haute couture! Împinse catalogul spre noi. Ceea ce ne văzură ochii era un vas de toaletă Pierre Cardin, iluminat și fotografiat ca un vas etrusc. — Vedeți? spuse Menicucci. E și semnat Cardin. Chiar așa era. Semnătură se afla sus de tot ca să nu strice imaginea. Independent de semnătură, obiectul era într-adevăr perfect. Avea un design frumos și nu arăta ca un acvariu pentru peștișori aurii. Am comandat două. După o săptămână a venit Menicucci să ne spună cu o figură întristată că cei de la Cardin nu mai fac toalete. Une catastrophe, dar își va continua cercetările. Au mai trecut zece zile până să apară din nou. De data aceasta avea o figură triumfătoare. Urcă treptele în goană fluturând un alt catalog. — Toujours couture! Strigă el Toujours couture! O fi încetat Cardin să se ocupe de băi, dar locul îi fusese luat de galantul Courrèges. Designul lui era foarte asemănător cu al lui Cardin. Spre deosebire de acesta, Courrèges nu își pusese semnătură. L-am felicitat pe Menicucci, care și-a permis să ia o cocacola pentru a sărbători evenimentul. Ridicând paharul, adaugă: — Astăzi băile, mâine încălzirea centrală. Ne ținu o bucată de vreme în arșiță ca să ne spună cât de bine și de cald va fi la iarnă și care este planul lui de atac. Pereții vor fi dărâmați, praful se va așeza peste tot, zgomotul perforatorului pneumatic va acoperi zumzetul albinelor și cântecul greierilor. Un singur lucru bun era în toată chestia asta, spunea Menicucci. Va ține musafirii la distanță câteva săptămâni. Eh, oui.
Dar până la această perioadă de izolare forțată în care ni se vor sparge urechile mai așteptam un musafir – un om atât de neîndemânatic, atât de distrat și de imprevizibil, un om care strica tot ce-i cădea în mână, încât îl invitasem intenționat înainte de a începe demolările pentru ca urmele vizitei sale să poată fi îngropate sub molozul care avea să se producă în august. Este vorba de Bennett, de care ne lega o prietenie de cincisprezece ani și care recunoștea vesel că este Cel Mai Incomod Musafir din Lume. Îl iubeam, dar prezența lui ne crea o stare de neliniște. Bennett ne-a sunat de la aeroport la câteva ore după ce trebuia să fi sosit. Aș putea să vin să-l iau cu mașina? A avut o mică problemă cu compania care închiriază mașini și nu știa cum să ajungă la noi. L-am găsit în barul de la etaj din Marignane, instalat confortabil, cu o sticlă de șampanie în față și cu un număr din ediția franceză a revistei Playboy. Era un bărbat sub cincizeci de ani, zvelt, chipeș, îmbrăcat într-un costum elegant de doc alb, cu pantalonii pârliți de la călcat. — Îmi pare râu că te-am adus până aici, spuse el, dar nu mai au mașini. Bea puțină șampanie! Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Ca de obicei în cazul lui, totul părea atât de neverosimil încât nu putea să fie decât adevărat. Avionul sosise la timp și mașina pe care o rezervase, un model decapotabil, era pregătită pentru a fi luată în primire. Capota fusese coborâtă, era o după-amiază minunată și Bennett, foarte binedispus, aprinsese un trabuc înainte de a intra pe autostradă. Acesta arsese repede, așa cum se întâmplă cu trabucurile când se produce un curent puternic. Bennett aruncase chiștocul în spate. Mergea deja de douăzeci de minute. Curând constată că automobiliștii care treceau pe lângă el îi făceau cu mâna. „Cât de prietenoși au devenit francezii”, și-a zis el. Mersese câteva mile bune pe autostradă până să-și dea seama că partea din spate a
mașinii era în flăcări. Tapițeria se aprinsese de la trabuc. Cu o prezență de spirit nemaipomenită, pretindea el, a tras tare de frână, s-a ridicat în picioare pe scaunul din față și a urinat peste flăcări. A fost momentul în care l-a găsit poliția. — Au fost deosebit de amabili, spuse el, dar au considerat că era mai bine să duc mașina înapoi la aeroport. Cei de la compania de închiriat au făcut o criză de nervi când au văzut în ce hal era mașina și n-au mai vrut să-mi dea alta. După ce termină de băut șampania, îmi dădu nota de plată. Cu toată agitația asta, zise el, nu apucase să-și schimbe cecurile de călătorie. Era reconfortant să-l văd din nou, același din totdeauna, fermecător, neîndemânatic, îmbrăcat frumos, mereu fără bani. Odată la o petrecere, pe vremea când toți trei duceam o mare lipsă de bani, eu și soția mea ne-am prefăcut că suntem servitorii lui și după aceea am împărțit bacșișurile. Cu Bennett era întotdeauna distractiv și cina din seara când a venit la noi a durat până noaptea târziu. Așa cum ne-am așteptat, săptămâna nu a trecut fără tot felul de peripeții. Musafirul nostru era omul care putea să-și verse băutură pe el, și o făcea deseori chiar și când se uita la ceas. Pantalonii săi imaculați se pătau de la primul fel de mâncare. Au fost câteva momente de panică, atunci când și-a pierdut prosopul în piscină, când și-a dat seama că-și lăsase pașaportul în pantalonii dați la curățat, când a avut impresia că a înghițit o viespe, dar nu s-a întâmplat nicio catastrofă. Ne-a părut rău când a plecat și am sperat că se va întoarce curând pentru a termina de băut cele patru pahare pe jumătate pline cu Calvados pe care le-am găsit sub patul în care dormise și să-și ia indispensabilii pe care îi lăsase atârnând decorativ pe cuierul pentru pălării. Cel care ne-a vorbit despre restaurantul vechii gări din Bonnieux
a fost Bernard. A spus că este un local serios, demn de încredere, așa cum erau în Franța pe vremuri, înainte ca mâncarea să devină o chestiune de modă și bistrourile să servească felii subțiri din carne de rață în loc de daube și drob. — Duceți-vă cât mai curând acolo, ne spuse Bernard, deoarece la patronne are de gând să închidă, și aveți grijă să vă faceți poftă de mâncare. Patroanei îi place să vadă că n-a mai rămas nimic în farfurie. Gara din Bonnieux este închisă de mai bine de patruzeci de ani, iar drumul care duce la ea este plin de gropi. De pe șosea nu se vede nimic – niciun indicator, niciun meniu. Trecuserăm pe lângă ea de nenumărate ori. Credeam că este o clădire nelocuită. Habar naveam că în dosul copacilor este ascunsă o parcare aglomerată. Am găsit un loc între ambulanța locală și camionul lovit al unui zidar. Am stat o clipă să auzim clinchetul vaselor și murmurul conversației care se auzea prin fereastra deschisă. Restaurantul era la cincizeci de metri de gară. Avea o formă pătrată, nepretențioasă, iar din inscripție abia se mai vedeau și majusculele: Café de la Gare. În parcare se opri o camionetă Renault din care coborâră doi bărbați în salopete. Se spălară pe mâini la chiuveta veche instalată pe zidul exterior, folosind săpunul galben de pe suportul de deasupra robinetului, după care intrară în restaurant împingând ușa cu cotul, deoarece mâinile erau încă ude. Erau clienții obișnuiți ai localului, astfel că s-au dus direct la prosopul care atârna de un cârlig la capătul barului. Până să-și șteargă mâinile, li s-au și pus pe masă două pahare cu pastis și o cană cu apă. Era o încăpere mare, aerisită, întunecoasă în partea din față și însorită în partea din spate, unde ferestrele dădeau către câmpiile și podgoriile care se întindeau înspre înălțimile cețoase ale Lubéronului. În sală erau vreo patruzeci de clienți, toți bărbați, care mâncau deja. Trecuse doar cu câteva minute de amiază, dar
provensalul are un ceasornic în stomac și prânzul este singura concesie făcută punctualității. On mange a midi, niciun minut mai târziu. Fiecare masă era acoperită cu hârtie albă și avea pe ea două sticle fără etichete, una cu vin roșu și una cu vin roze. Sticlele de vin proveneau de la cooperativa din Bonnieux, situată la două sute de metri depărtare, pe partea opusă a șoselei. Nu exista nicio listă de bucate. Madame gătea cinci feluri pe săptămână, prânzul de luni până vineri, iar clienții mâncau ceea ce hotăra ea. Fiica ei ne aduse un coș cu pâine bună, moale și ne întrebă dacă dorim apă. Nu? Atunci trebuie să-i spunem când mai dorim vin. Majoritatea celorlalți clienți păreau să se cunoască între ei. La un moment dat, am auzit schimburi de cuvinte înfierbântate, chiar jignitoare, între mese. Unui bărbat foarte gras i s-a spus că s-a subțiat. Acesta își ridică ochii din farfurie și se opri din mâncat atât cât să bombăne ceva. I-am văzut pe electricianul nostru și pe Bruno care ne face podelele din dale de piatră. Mâncau împreună într-un colț. Am mai recunoscut câteva figuri pe care nu le mai văzusem de când s-au întrerupt lucrările la casă. Erau bronzați, relaxați, ca și cum ar fi fost în vacanță. Unul dintre ei veni la masa noastră. — C’est tranquille chez vous? E liniște fără noi? I-am spus că sperăm să revină în august, când se vor relua lucrările. — Normalement, oui. Flutură din mână. Știam ce înseamnă gestul ăsta. Fiica patroanei se întoarse cu primul fel și ne atrase atenția că în ziua aceea erau mâncăruri mai ușoare din cauza căldurii mari. Așeză pe masă o tavă ovală cu felii de saucisson și șuncă afumată, castraveciori, măsline negre și morcovi rași în sos marinat condimentat. Ne mai aduse o bucățică de unt pentru saucisson și pâine.
La un moment dat au intrat în sală doi bărbați cu un câine și au ocupat ultima masă liberă. Amândoi purtau vestoane. Fiica doamnei ne spuse că, din câte a auzit, cel mai în vârstă fusese ambasadorul Franței într-o țară din Orientul Mijlociu. Un homme distingué. Stătea acolo printre zidari, instalatori și șoferi de camioane, hrănindu-și câinele cu bucățele de cârnat. Salata de lăptuci dreasă cu ulei a fost servită în castronașe de sticlă. Odată cu salata a mai fost adus un vas oval în care erau tăiței în sos tomat și felii de friptură de porc în sos de ceapă. Am încercat să ne imaginăm ce servea Madame iarna, când nu se distra cu aceste meniuri ușoare. Ne-am zis, plini de speranță, că se va răzgândi în privința retragerii. Se așezase la locul ei de la bar. Era o femeie mică de înălțime, dar foarte bine proporțională, cu un păr încă negru și des. Părea că ar putea să continue la infinit. Fiica debarasă masa, umplu paharele cu ce mai rămăsese din vinul roșu și fără să-i cerem mai aduse o sticlă împreună cu brânza. Clienții veniți mai devreme începeau să părăsească localul pentru a se înapoia la muncă. Își ștergeau mustățile și o întrebau pe Madame ce plănuia să le dea a doua zi. „Ceva bun”, răspundea ea. După ce am mâncat brânza, m-am dat bătut. Soția mea, care n-a fost încă învinsă de un meniu, luă și o felie de tarte au citron. Încăperea începu să miroasă a cafea și a Gitanes. Razele de soare care intrau pe geam dădeau fumului o culoare albastră. Acesta plutea deasupra capetelor celor trei bărbați așezați în jurul păhăruțelor de marc. Am comandat cafea și am cerut nota de plată, dar nu așa se proceda. Clienții se opreau la bar înainte de a pleca. Madame ne-a spus cât îi datoram. Cincizeci de franci de persoană pentru mâncare și patru franci pentru cafea. Vinul era inclus în preț. Nu era de mirare că localul se umplea în fiecare zi. Era oare adevărat că urma să se retragă? Se opri din lustruitul tejghelei.
— Când eram mică, a trebuit să aleg între munca la câmp și munca la bucătărie. Nu-mi plăcea nici pe atunci munca la câmp, care este grea, istovitoare. Își privi mâinile care erau bine îngrijite și arătau surprinzător de tinere. Așa că am ales bucătăria și, după ce m-am măritat, ne-am mutat aici. Gătesc de treizeci și opt de ani. Ajunge. I-am spus că ne pare rău. A dat din umeri. — Vine o vreme când mai și obosești. Avea să se mute în Orange, ne spuse ea, într-un apartament cu balcon, și o să stea la soare. Era ora două. Restaurantul se golise, cu excepția unui bătrân cu o barbă albă care contrasta cu obrajii săi gălbejiți. Înmuia un cub de zahăr în paharul cu Calvados. I-am mulțumit patroanei pentru prânzul minunat. — C’est normale, spuse ea. Arșița de afară ne lovi drept în moalele capului. Drumul până acasă a fost ca un miraj nesfârșit, lichefiat și unduitor în lumina orbitoare. Frunzele din vii stăteau aplecate. Câinii de la ferme erau tăcuți. Totul părea cuprins de o stare de amorțeală. Era o dupăamiază bună pentru a face baie în piscină și a sta în hamac cu o carte nesolicitantă, una din rarele după-amiezi fără lucrători sau oaspeți. Ea părea că se derulează cu încetinitorul. Spre seară, a început să ne usture pielea de la statul la soare, dar ne reveniserăm suficient după prânzul copios ca să ne pregătim pentru evenimentul sportiv al săptămânii. Acceptaserăm o provocare de la niște prieteni care, la fel ca noi, erau pasionați după unul dintre cele mai plăcute jocuri inventate vreodată, așa că urma să apărăm onoarea localității Ménerbes pe terenul de boules. Cu mult timp înainte, într-o vacanță, ne-am cumpărat primul set de boules. Ideea ne-a venit după ce i-am văzut într-o după-amiază pe bătrânii din Roussillon jucând foarte aprins, dar într-o atmosferă
plăcută, pe terenul de lângă oficiul poștal. Ne-am luat bilele cu noi în Anglia, dar acolo, în clima aceea umedă, nu se poate juca, astfel că s-au umplut de păianjeni într-o debara. Au fost printre primele lucruri pe care le-am despachetat când ne-am mutat în Provence. Bilele grele, lucioase, făcute din oțel erau plăcute la pipăit și intrau perfect în căușul palmei. Când se loveau una de alta, se producea un sunet care îți încânta auzul. Am studiat tehnica profesioniștilor care jucau în fiecare zi lângă biserica din Bonnieux – aceștia pot să-ți arunce o bilă pe degetul mare de la picior de la o distanță de șase metri – și am venit acasă să exersăm ceea ce am văzut. Am observat că așii se aplecau cu genunchii îndoiți și țineau bila cu degetele strânse și palma în jos, astfel că în momentul când aruncau bila făceau o mișcare de rotire a corpului. La aceasta se adăugau elementele de stil – gemetele și încurajările care însoțeau fiecare aruncare și înjurăturile mormăite printre dinți când nu nimereau unde trebuie. Curând am devenit experți în toate, în afară de acuratețe. Erau două modalități fundamentale de aruncare: cea lungă, când bila se rostogolea în viteză abia atingând pământul, și cea cu boltă, înaltă, care trebuia să scoată bila adversarului din teren. Precizia unora dintre jucătorii pe care i-am urmărit era remarcabilă. Degeaba gemeam și bombăneam. Trebuiau ani de zile de efort susținut ca să putem fi acceptați pe un teren serios ca acela din Bonnieux. Jocul de bile este simplu în esență și poate captiva un începător de la prima aruncare. Se aruncă o minge mică de lemn, le cochonnet, în teren. Fiecare jucător are trei bile, identificate după diferitele scrijelituri făcute pe suprafața lor de oțel. La sfârșitul rundei, cel a cărui bilă se află la cea mai mică distanță de le cochonnet este declarat învingător. Există mai multe sisteme de stabilire a scorului și tot felul de reguli care diferă de la un loc la altul. Toate acestea, dacă sunt aplicate cu grijă, pot fi de mare folos echipei gazdă.
În seara aceea jucam pe terenul nostru, astfel că partida era supusă Regulamentului din Lubéron: Cine joacă fără să bea este descalificat. 2. Trișatul este permis ca mijloc de încurajare. 3. Disputele în legătură cu distanța până la le cochonnet sunt obligatorii. Nimeni nu are un cuvânt decisiv. 4. Jocul încetează când se lasă întunericul, dar, dacă nu există un învingător clar, el continuă pe bâjbâială până când se ia o decizie la lumina făcliilor sau se pierde le cochonnet. Ne-am dat ceva osteneală să amenajăm un teren cu pante înșelătoare, care să-i inducă în eroare pe oaspeți, și cu o suprafață de joc dură, care să ne avantajeze în raport cu calitățile tehnice superioare ale adversarilor. Eram destul de încrezători, iar eu aveam privilegiul de a mă ocupa de pastisit; orice reușită din partea echipei oaspete urma să fie răsplătită cu pahare mari de băutură și știam din proprie experiență ce efect aveau acestea asupra îndemânării. Echipa oaspete includea și o tânără de șaisprezece ani care nu mai jucase niciodată, dar ceilalți trei aveau o experiență de cel puțin șase săptămâni, așa că nu trebuiau tratați cu ușurință. Când ne-am dus să inspectăm suprafața de joc, au făcut comentarii critice la adresa denivelărilor ei, s-au plâns de unghiul pe care îl făcea soarele la asfințit și au cerut în mod expres să fie dați afară câinii din curte. Ca să le intrăm în voie, am trecut cu tăvălugul de piatră în sus și în jos pe terenul de joc. Apoi am verificat viteza vântului umezindu-ne degetele și ținându-le în aer. Competiția putea să înceapă. Jocul are un anumit ritm, chiar dacă nu este prea rapid. Se aruncă bila și se face o pauză până când următorul jucător se duce să vadă mai de aproape cum stau lucrurile și să decidă dacă să arunce bila ca din tun sau să o arunce încet, în așa fel încât să ocolească celelalte 1.
bile și să lovească ușor le cochonnet. În timp ce meditează, mai soarbe o înghițitură din pastis. Apoi își îndoaie genunchii și aruncă bila, care face o boltă prin aer, se izbește de pământ și se rostogolește cu un zgomot înfundat până când se oprește. Nu se fac mișcări precipitate și nu se produc accidentări. (Singura excepție a fost Bennett, care a reușit să spargă o țiglă de pe acoperiș și să se lovească la degetul mare de la picior în primul și ultimul său joc.) Lipsa durităților în joc este compensată prin încercări de a înșela adversarul sau prin tot felul de tertipuri menite a distrage atenția. În seara aceea jucătorii s-au comportat îngrozitor. Bilele erau mutate pe ascuns cu lovituri întâmplătoare de picior. Cei care se pregăteau să arunce erau derutați cu comentarii la adresa lor, cu oferte de a mai bea ceva, cu acuzații că depășeau linia de aruncat, cu avertismente că treceau câinii pe teren, cu viziuni ale unor șerpi imaginari în iarbă și cu sfaturi proaste, contradictorii de fiecare parte. După prima rundă nu a fost niciun câștigător clar. Am făcut o pauză, ca să privim asfințitul. Soarele era centrat perfect în V-ul format de două piscuri, oferind o priveliște spectaculoasă de simetrie naturală. După cinci minute, globul de foc a dispărut la orizont. Am reluat jocul în lumina crepusculară. Măsurarea distanțelor până la le cochonnet se făcea cu dificultate și stârnea tot felul de discuții. Eram pe punctul de a accepta o remiză dezonorantă, când tânăra care juca pentru prima oară reuși să așeze trei bile într-un grup la o distanță de numai douăzeci și cinci de centimetri. Tinerețea și sucul de fructe au învins tertipurile și alcoolul. Am luat cina în curte. Stăteam cu picioarele goale pe dalele încălzite de soare. Lumina lumânărilor se reflecta în paharele de vin și pe fețele bronzate. Pentru august, prietenii noștri închiriaseră casa unei familii de englezi și urmau să petreacă, pe banii încasați, toată luna la Paris. După părerea lor, toți parizienii vor da buzna în
Provence, alături de mii de englezi, nemți, elvețieni și belgieni. Șoselele vor fi supraaglomerate; în piețe și în restaurante va fi o îmbulzeală de nedescris. În satele până acum liniștite va fi o hărmălaie îngrozitoare, și toți, fără excepție, vor fi prost dispuși. Am fost avertizați. Am fost într-adevăr avertizați. Am auzit de toate acestea și înainte. Dar luna iulie nu a fost atât de cumplită cum s-a prezis și eram siguri că vom trece și peste august destul de ușor. O să scoatem telefonul din priză, o să ne întindem pe marginea piscinei și o să ascultăm, fie că ne place sau nu, concertul pentru perforator și lampă de sudat dirijat de Maestro Menicucci.
AUGUST — Circulă zvonul, spuse Menicucci, că Brigitte Bardot și-a cumpărat o casă în Roussillon. Sprijini stinghia de perete și veni mai aproape pentru ca nu cumva jeune să audă și alte lucruri din planurile personale ale domnișoarei Bardot. — Intenționează să plece din Saint-Tropez. Menicucci își îndreptă degetul spre mine și mă lovi ușor în coșul pieptului de câteva ori. Nu o condamn. Știați că în august, în orice moment al zilei, sunt cinci mii de oameni care urinează în mare? Scutură din cap la gândul acestei orori. — Cine și-ar mai dori sa fie pește? Stăteam amândoi la soare compătimind vietățile marine care au avut ghinionul să se aciueze pe lângă Saint-Tropez, în timp ce jeune se opintea să urce pe scări un radiator de fontă. Avea în jurul umerilor o ghirlandă de cabluri de cupru. Cămașa sa, cu emblema Universității Yale, era udă de transpirație. Menicucci făcuse o mare concesie arșiței în materie de vestimentație. Nu mai purta ca de obicei pantaloni de catifea reiată, ci își pusese un șort maro care se asorta cu pantofii de pânză. Începuseră les grands travaux, astfel că spațiul din fața casei semăna cu un șantier de construcții. Pe un banc de montaj vechi stăteau claie peste grămadă o parte din lucrurile necesare sistemului nostru de încălzire centrală – racorduri de alamă, valve, ciocane de lipit, canistre cu gaz, bomfaiere, radiatoare, burghie, șaibe, chei de piulițe și cutii de tablă care conțineau un fel de melasă. Acestea reprezentau primul transport; mai trebuiau să fie aduse cazanul de apă, rezervorul de combustibil, boilerul și arzătorul. Menicucci îmi făcu o prezentare a componentelor, subliniind
calitățile lor. — C’est pas de la merde, ça. Îmi arătă apoi pereții care urmau să fie găuriți. În momentul acela mi-am dat seama câte săptămâni de praf și de haos ne așteptau. Aproape că mi-aș fi dorit să petrec luna august la Saint-Tropez, alături de jumătatea de milion de vilegiaturiști care suferă de incontinență. Aceștia și milioane de alți turiști veniseră din nord în același weekend, aglomerând șoselele peste măsură. Pe autostrada din Beaune s-a produs un ambuteiaj pe o distanță de treizeci de kilometri. Cine reușea să parcurgă tunelul din Lyon în mai puțin de o oră era considerat un norocos. Motoarele și spiritele erau încinse la maximum. Mașinile de depanare erau solicitate intens în acest weekend. Din cauza oboselii și a grabei s-au produs o mulțime de accidente, unele mortale. Majoritatea invadatorilor s-au îndreptat spre coastă, dar alții, cu miile, s-au oprit în Lubéron, schimbând aspectul piețelor și al satelor și oferind localnicilor subiecte noi de filosofare la un pahar de băutură. Obișnuiții cafenelei își găseau locurile ocupate de străini, astfel încât se așezau la bar mormăind despre neplăcerile sezonului estival – brutăria care rămânea fără pâine, mașina pe care o găseai parcată în fața ușii de la intrare, orele ciudat de târzii la care se culcau vizitatorii. Toți recunoșteau, dând din cap și oftând, că turiștii aduceau bani în regiune. Dar opinia generală era, până la urmă, că vizitatorii din august erau niște indivizi simpatici. Era imposibil să nu-i recunoști. Aveau pantofi curați, erau palizi, coșurile pentru cumpărături erau nou-nouțe, iar mașinile străluceau. Hoinăreau pe străzile din Lacoste, Ménerbes și Bonnieux într-un fel de transă specifică turistului, uitându-se la localnici ca la niște monumente rustice bizare. Seara se plimbau pe meterezele Ménerbes-ului și admirau cu glas tare frumusețile naturii. Mi-au
plăcut mai ales comentariile unei perechi mai în vârstă în timp ce priveau valea. — Ce apus minunat, zise ea. — Da, răspunse soțul. Impresionant pentru un sat atât de mic. Până și Faustin era într-o dispoziție de vacanță. Deocamdată nu mai avea nimic de lucru la vie și tot ce putea face era să aștepte până se coc strugurii și să-și exerseze pe noi repertoriul de glume englezești. — Ce își schimba culoarea, mă întrebă el într-o dimineață, de la cea a unui șobolan mort la cea a unui rac mort în răstimp de trei ore? I se scuturau umerii în timp ce încerca să-și stăpânească râsul la gândul răspunsului foarte amuzant. Les Anglais en vacances, adăugă el, vous comprenez? În eventualitatea că nu gustasem toată savoarea glumei, îmi explică pe îndelete că englezii au o piele sensibilă, astfel încât și după o scurtă expunere la soare se face roșie ca focul. — Même sous un rayon de lune, spuse el cu voioșie, chiar și o rază de lună le înroșește pielea. Pe cât de binedispus fusese de dimineață, pe atât de grav devenise în cursul serii. Avea vești de pe Coasta de Azur, ne spuse el cu vădită satisfacție. Luase foc pădurea de lângă Grasse și fuseseră chemate în ajutor avioane Canadair. Acestea procedau ca niște pelicani. Zburau deasupra mării, luau o cantitate de apă și apoi o aruncau peste flăcări. Din câte spunea Faustin, un avion a scos și un înotător, pe care l-a aruncat în foc, unde a fost carbonisé. Curios, dar în Le Provençal nu era nicio referire la această tragedie. Am întrebat un prieten dacă auzise ceva. Se uită la noi dând din cap. — Este obișnuita poveste de august, ne spuse el. De câte ori se produce un incendiu, apar asemenea zvonuri. Anul trecut s-a zis că a fost luat unul care făcea schi nautic. La anul ar putea să fie un
portar de la hotelul „Negresco” din Nisa. Faustin și-a bătut joc de voi. Nu știai ce să mai crezi. În august se puteau întâmpla lucruri ciudate. Nu ne-am mirat câtuși de puțin când niște prieteni care stăteau la un hotel aproape de noi ne-au spus că au văzut un vultur în dormitor, la miezul nopții. Poate că nu era chiar vulturul, dar în orice caz era umbra uriașă, de neconfundat, a unui vultur. L-au chemat pe recepționerul de serviciu din noaptea aceea, care a venit să facă cercetări la fața locului. „Vulturul părea să fi zburat dinspre dulapul din colț?” „Da”, i-au răspuns prietenii noștri., Ah bon, zise omul, enigma e rezolvată. Nu este vorba de un vultur, ci de un liliac. Îl mai văzuseră și alții zburând de pe dulap. Este inofensiv.” „O fi el inofensiv, ripostară prietenii noștri, dar am prefera să nu dormim cu un liliac. Vrem o altă cameră.” „Non, spuse recepționerul. Hotelul este plin.” Au început toți trei să-și dea cu părerea în legătură cu mijloacele de capturare a liliecilor. În cele din urmă, omul de la hotel avu o idee. „Stați aici, spuse el. Mă întorc cu soluția.” Reapăru după câteva minune, le dădu un tub mare de spray contra muștelor și le ură noapte bună. Petrecerea avea loc într-o casă situată în apropiere de Gordes. Gazda ne rugase să ne ducem mai devreme pentru a ține companie la cină câtorva prieteni de-ai ei până la sosirea celorlalți musafiri. Era o seară pe care o așteptam cu sentimente amestecate – ne făcea plăcere că am fost invitați, dar nu ne vedeam în stare să rezistăm la agitația specifică unei petreceri franțuzești. Din câte știam, eram singurii vorbitori de engleză și speram să nu fim despărțiți unul de altul și antrenați în conversații purtate într-o provensală de neînțeles. Ni se spusese să venim la o oră care ni se părea foarte incomodă, și anume nouă seara. În timp ce urcam panta spre
Gordes, stomacurile ne chiorăiau de foame, nefiind obișnuiți să stăm nemâncați până la ora aceea. Spațiul de parcare din spatele casei era plin. Mașinile se întindeau și de-a lungul străzii pe o distanță de cincizeci de metri și toate aveau plăcuțe pe care scria Paris 75. Musafirii nu păreau să fie prietenii din sat. Ne-am dat seama că ar fi trebuit să ne punem haine mai elegante. Când am intrat, ne-am pomenit într-o lume care arăta ca în reviste. Totul era decorat ca în House and Garden, iar oaspeții erau îmbrăcați ca în Vogue. Pe terasă și pe pajiște fuseseră aranjate mese cu sfeșnice în care ardeau lumânări. Cincizeci sau șaizeci de persoane apatice, îmbrăcate în alb, țineau în mâinile încărcate de bijuterii pahare de șampanie. Prin ușa deschisă a unui pavilion inundat de lumină răzbăteau sunetele unui concert de Vivaldi. Soția mea a vrut să se ducă acasă ca să se schimbe. Eu mi-am dat seama că aveam pantofii plini de praf. Nimerisem în mijlocul unei soiree. Gazda ne-a zărit înainte de a reuși să ne retragem pe neobservate. Ea cel puțin era îmbrăcată ca de obicei, cu bluză și pantaloni. — Ați găsit loc sa parcați mașina? Nu așteptă răspunsul nostru. E cam greu pe șosea din cauza șanțului. I-am spus că petrecerea nu părea deloc să aibă un caracter provensal. Dădu din umeri. — E august. Ne oferi ceva de băut și ne lăsă să ne amestecăm printre oamenii aceia minunați. Parcă eram la Paris. Nu vedeai fețe ridate, arse de soare. Femeile erau palide, așa cum cerea moda, bărbații – proaspăt rași și cu pielea netedă. Nimeni nu bea pastis. Conversația se purta, judecând după standardele provensale, pe șoptite. Modul nostru de percepere se schimbase complet. Cândva, toate acestea ni s-ar fi părut normale. Acum păreau forțate, artificiale și ne dădeau un vag sentiment de disconfort. Nu mai era niciun dubiu, ne
transformaserăm în niște bădărani. Ne-am alăturat unui cuplu mai puțin elegant, care stătea retras, împreuna cu câinele. Toți trei erau prietenoși. Ne-am așezat la aceeași masă. Soțul, un bărbat scund, cu o față ascuțită, de normand, ne-a spus că își cumpărase o casă în sat cu douăzeci de ani în urmă, pe care dăduse 3 000 de franci. De atunci venea în fiecare vară, iar la cinci sau șase ani schimba casa. Tocmai auzisem că prima sa casă fusese din nou scoasă la vânzare, complet restaurată și excesiv ornamentată, la prețul de un milion de franci. — E o nebunie, spuse el, dar oamenilor le place le tout Paris – arătă cu capul spre ceilalți musafiri –, vor să fie împreună cu prietenii lor în august. Când cineva cumpără, toți cumpără. Și plătesc prețuri pariziene. Începuseră să ia loc la mese cărând sticle de vin și platouri cu mâncare de la bufet. Tocurile înalte ale femeilor se afundau în pietrișul de pe alei. Se auzeau din când în când strigăte de admirație la adresa peisajului sălbatic – un vrai d}ner sauvage –, deși nu era mult mai sălbatic decât o grădină în Beverly Hills sau Kensington. Deodată, a început să bată mistralul. Mesele erau încă pline cu salată de creveți. Frunzele de lăptuci și bucățelele de pâine zburau prin aer și cădeau în decoltee imaculate și pe pantaloni de mătase, lovind uneori în plin și câte un plastron scrobit de cămașă. Fețele de masă fluturau și se umflau ca niște pânze de corabie răsturnând sfeșnicele și paharele cu vin. Coafurile făcute cu grijă nu mai țineau. Era puțin prea sauvage. Ne-am retras cu toții la adăpost și ne-am reluat cina. Au continuat să vină și alți oaspeți. Muzica lui Vivaldi care se auzea din pavilion a fost înlocuită pentru câteva secunde de un zbârnâit electronic, după care au început urletele unui om căruia părea că i se face o operație pe cord deschis fără anestezie: Little Richard ne invita să dansăm boogie.
Am fost curioși să vedem ce efect va avea această muzică asupra unor oameni atât de distinși. Nu mi-i imaginam decât dând din cap în ritmul unei melodii civilizate sau dansând la sentiment, așa cum fac francezii când îl aud cântând pe Charles Aznavour. Dar acum erau niște țipete stridente, ca în junglă. AWOPBOPALOOWOPA WOPBAMBOOM! Ne-am dus în pavilion să vedem cum se distrau. De jur-împrejurul pereților erau sprijinite oglinzi în care se reflectau lumini colorate. Un tânăr cu umerii încovoiați și cu ochii pe jumătate închiși, învăluit în fum de țigară, stătea la pupitrul unei combine muzicale manevrând butoanele pentru a mări sau a micșora volumul sunetului. — GOOD GOLLY MISS MOLLY! țipă Little Richard. Tânărul căzu în extaz și adăugă încă un decibel. YOU SURE LOVE TO BALL! Pavilionul vibra și le tout Paris vibra odată cu el. Vedeai brațe, picioare, fese și busturi legănându-se, scuturându-se și zbuciumându-se. Dansatorii tânjeau, cu ochii dați peste cap și cu pumnii ridicați în aer. Bijuteriile zăngăneau, nasturii se desfăceau din cauza încordării. Pierise orice ținută elegantă. Toți se zvârcoleau, se zbăteau, se crispau și se lăsau pe vine. Celor mai mulți nici nu le păsa de partener. Dansau cu propria imagine, trăgând cu ochiul la oglindă chiar și în momentele de extaz. Mirosea a trupuri încinse și parfumate. Era o frenezie generală. Nu puteai să traversezi pavilionul fără să fii îmbrâncit cu coatele sau lovit de vreun lanț de la gâtul celor care se smuceau. Erau oare aceiași oameni care se purtaseră atât de delicat la începutul serii, încât se părea că nu concepeau o orgie mai mare decât un pahar de șampanie în plus? Țopăiau ca niște adolescenți sub efectul amfetaminei și păreau că o vor ține așa toată noaptea. Cum-necum, am reușit să ne strecurăm prin mulțimea aceea dezlănțuită și să plecăm lăsându-i în plata Domnului. A doua zi, trebuia să ne sculăm dis-de-dimineață. Intenționam să ne ducem la
o cursă de capre. Am văzut anunțul cu o săptămână în urmă lipit pe geamul unei tutungerii. Urma să aibă loc Une Grande Course de Chèvres pe străzile din Bonnieux, având ca punct de plecare Café César. Cele zece alergătoare și antrenorii respectivi erau trecuți pe o listă cu numele lor. Se dădeau numeroase premii, se puteau face pariuri și, după cum se menționa pe afiș, o mare orchestră urma să asigure buna dispoziție. Era, evident, un eveniment sportiv important – replica dată de Bonnieux Cupei de Aur din Cheltenham sau Derbiului din Kentucky. Am ajuns cu mult înainte de începerea cursei, ca să apucăm locuri bune. La ora nouă era deja atât de cald încât cu greu mai suportai și ceasul de la mână. Terasa din fața cafenelei César era plină de oameni care își luau micul dejun și beau bere rece. Lângă treptele care coboară spre rue Voltaire, o femeie corpolentă își instalase o masă cu o umbrelă de soare pe care era imprimată o reclamă la Véritable Jus de Fruit. Ne zâmbi fluturând un carnet cu bilete și zornăind o cutie cu bani. Era persoana oficială care se ocupa de pariuri, dar în spatele cafenelei se afla un bărbat care înregistra rămășaguri clandestin. Ea ne invită să ne încercăm norocul. — Priviți-le înainte de a paria, spuse ea. Alergătoarele sunt acolo. Știam că sunt pe-aproape; simțeam mirosul excrementelor prăjite la soare. Ne-am uitat peste zid și concurentele ne-au privit, la rândul lor, cu niște ochi inexpresivi. Li se dăduse să mestece ceva înainte de cursă. Sub bărbie aveau smocuri de păr. Ar fi arătat ca niște mandarini plini de demnitate dacă n-ar fi avut pe cap șepcuțe albastru cu alb și n-ar fi purtat pieptărașe pe care erau înscrise numerele de concurs, aceleași cu numerele trecute pe lista participanților. Am reușit să le identificam pe Bichou, pe Tisane și pe toate celelalte după nume, dar asta nu era destul pentru a paria. Aveam nevoie de informații amănunțite sau de cineva care să
evalueze viteza și rezistența alergătoarelor. Ne-am adresat unui bătrânel care se sprijinea de zid lângă noi, încrezători în faptul că el, ca toți francezii, era un expert. — Totul este o problemă de crottins, spuse el. Caprele care fac cele mai multe excremente înainte de cursă se vor descurca probabil cel mai bine. Capra care și-a golit stomacul aleargă mai repede decât capra cu stomacul plin. C’est logique. Am studiat acest aspect câteva minute și ni s-a părut că Totoche, Nr. 6, a avut producția cea mai generoasă. — Voil|, spuse vânzătorul nostru de pronosticuri, acum trebuie să-i studiați pe antrenori. Căutați unul mai puternic. Cei mai mulți dintre antrenori prindeau forțe la cafenea. Ca și caprele, purtau numere și aveau pe cap șepcuțe de jocheu. L-am ales pe antrenorul Nr. 6, un bărbat vânjos, bine legat, care părea să naibă probleme cu berea. El și Totoche aveau alură de campioni. Neam dus să pariem. — Non. Madame, pariorul oficial, ne spuse că trebuie să indicăm primele trei locuri, ceea ce ne-a dat peste cap toate calculele. De unde era să știm cum se comportaseră caprele în timp ce ne uitam la antrenori? Certitudinea se transformase în îndoială, dar ne-am hotărât: Nr. 6 pentru locul întâi, singura femeie antrenor pentru locul doi și o capră pe nume Nénette, ale cărei smocuri de păr bine îngrijite de la picioare indicau o anumită sprinteneală a copitelor, pentru locul trei. După ce am terminat cu pariurile, ne-am dus alături de ceilalți amatori de curse din piața de lângă cafenea. Marea orchestră anunțată pe afiș – o furgonetă din Apt cu un sistem stereofonic în spate – îi transmitea pe Sonny și Cher cântând I’ve Got You, Babe. O pariziancă zveltă, îmbrăcată șic, care fusese la petrecerea din noaptea trecută, începu să bată ritmul cu piciorul. Avea niște pantofi albi foarte fini. Un bărbat neras, burtos, ținând în
mână un pahar cu pastis, o invită la dans, legănându-și provocator șoldurile acoperite de grăsime. Parizianca îi aruncă o privire disprețuitoare și deveni brusc interesată de conținutul sacoșei ei, marca Vuitton. După Sonny și Cher a urmat Aretha Franklin. Copiii jucau șotron printre excremente de capră. Piața se umpluse. În timp ce se pregătea linia de sosire, ne-am înghesuit între un neamț cu o camera video și burtosul pe care îl văzusem mai înainte. De-a latul pistei, la o înălțime de doi metri și jumătate, era întinsă o frânghie, pe care erau legate, la intervale regulate, baloane mari, cu numere de la unu la zece, umplute cu apă. Burtosul ne explică regulile: fiecare dintre antrenori era înarmat cu un băț ascuțit, care avea două funcții. Prima consta în a îndemna caprele care refuzau să alerge; a doua consta în a sparge baloanele pentru a marca sfârșitul cursei. Evidemment, spunea el, antrenorii se udau până la piele, ceea ce era foarte amuzant. Aceștia au ieșit din cafenea și au început să se plimbe prin mulțime cu un aer măreț, adunându-și caprele. Favoritul nostru, Nr. 6, își scoase briceagul și își ascuți bățul la ambele capete, ceea ce mie mi s-a părut de bun augur. Unul dintre ceilalți antrenori făcu imediat o plângere la organizatori, dar disputa a fost brusc întreruptă de sosirea unei mașini care reușise, nu se știe cum, să se strecoare pe una din străzile înguste. Coborî o tânără cu o hartă în mână. Părea complet derutată. Întrebă care este drumul spre autostradă. Din nefericire, drumul spre autostradă era blocat de zece capre, două sute de spectatori și o furgonetă în care se afla instalația muzicală. — Dar eu pe acolo trebuie să mă duc, spuse tânăra. Urcă din nou în mașină și încercă să înainteze. Consternare și vociferări. Organizatorii și câțiva dintre antrenori au înconjurat mașina și au început să bată cu pumnii în capotă, să
agite amenințător bețe, să dea la o parte caprele și copiii pentru a-i salva de la o moarte sigură sub roțile mașinii care abia se târa. Tânăra fu nevoită să oprească. Privea drept înainte cu buzele strânse de exasperare. Reculez! strigau organizatorii, arătând cu degetul în direcția din care venise mașina și făcând semne mulțimii să facă loc. Cu un scrâșnet teribil, mașina dădu înapoi în aplauzele celor prezenți. Concurentele au fost aduse la linia de start. Antrenorii au verificat dacă erau bine legate corzile în jurul gâtului. Caprele nu fuseseră deloc impresionate de drama desfășurată mai înainte. Nr. 6 încerca să roadă vesta purtată de Nr. 7, iar Nr. 9, Nénette, care era outsiderul nostru, se încăpățâna să stea invers, cu spatele spre pista de alergare. Antrenorul o apucă de coarne și, ținând-o între genunchi, o întoarse în poziția corectă. Șepcuța îi căzuse peste un ochi, dându-i o înfățișare de nebună. Ne-am întrebat dacă făcusem bine când am pariat pe ea. Contam să vină pe locul trei. Întrucât însă privea numai cu un ochi și nu avea deloc simțul orientării, era puțin probabil să reușească această performanță. Caprele stăteau aliniate, gata să ia startul. Fuseseră antrenate săptămâni, poate luni, pentru acest moment. Corn lângă corn, vestă lângă vestă, așteptau semnalul. Unul dintre antrenori fluieră printre degete și caprele porniră în cursă. După cincizeci de metri a reieșit să aceste capre nu erau niște atlete înnăscute. Sau, poate, nu înțelesesem scopul competiției. Două dintre ele s-au oprit ferm după numai câțiva metri și a trebuit să fie târâte de către antrenori. Alta își aminti de ceea ce ar fi trebuit să facă mai devreme cu o jumătate de oră și se opri la prima turnantă pentru a răspunde unei necesitați naturale. Nénette, poate și pentru faptul că nu vedea cu un ochi din cauza șepcuței, a ratat virajul și și-a împins antrenorul în mulțime Celelalte alergătoare au urcat cu greu panta, stimulate prin diferite metode de convingere.
— Trage-i una în dos! striga prietenul nostru cel burtos. Parizianca, înghesuită între noi și el, tresări. Aceasta îl încuraja să-i împărtășească din cunoștințele sale. — Știați, spuse el, că ultima care termină cursa urmează să fie mâncată? Se pune la frigare. C’est vrai. Parizianca își coborî pe nas ochelarii de soare pe care îi ridicase în creștetul capului. Nu arăta prea bine. Cursa făcea un circuit în partea de sus a satului, după care cobora spre vechea fântână transformată într-un obstacol de apă. Deasupra ei era o folie de plastic întinsă între două căpițe de fân. Apa trebuia trecută înot chiar înainte de sprintul final până la linia cu baloane din fața cafenelei – un test greu, care presupunea coordonare și curaj. Aveam informații despre desfășurarea cursei de la spectatorii care stăteau la jumătatea drumului și ne strigau ce se întâmplă. Am aflat astfel că Nr. 1 și Nr. 6 luptau pentru primul loc. Fuseseră numărate numai nouă capre; a zecea dispăruse. — Probabil i s-a tăiat deja gâtul, îi spuse burtosul pariziencei. Aceasta făcu un efort și își croi drum prin mulțime în speranța de a găsi o companie mai puțin agresivă lângă linia de sosire. Dinspre fântână se auzi un clipocit, iar o voce de femeie începu să certe pe cineva. Obstacolul de apă făcuse prima victimă – o fetiță care calculase greșit adâncimea și stătea în apă până la brâu, mânjită de noroi și urlând cât o ținea gura. — IIs viennent, les chèvres! Mama fetiței, disperată la gândul că fetița putea fi călcată în picioare de capre, își scoase fusta și se aruncă în apă. — Ce coapse! comentă burtosul, încântat la culme. Concurentele din față se apropiau de fântână tropăind zgomotos cu copitele. Nemanifestând niciun entuziasm față de ideea de a se uda, ele se izbiră de căpițele de fân. Antrenorii începură să înjure și
în cele din urmă, cu multe strădanii, reușiră să le împingă în apă. După trecerea acestui obstacol, intrară în linie dreaptă. Antrenorii, cu espadrilele ude și pline de noroi, înaintau pe pistă ținând bețele ca pe niște lănci. Pozițiile de la jumătatea cursei rămăseseră aceleași și tot Nr. 1 și Nr. 6, Titine și Totoche, luptau să ajungă la linia de baloane. Antrenorul Nr. 1 sparse primul balon cu o lovitură de rever impresionantă, împroșcând-o cu apă pe pariziancă. Aceasta se dădu repede înapoi călcând într-o grămadă de excremente. Antrenorul Nr. 6, deși își ascuțise bățul înainte de cursă, nu dădu dovadă de aceeași abilitate. El reuși să spargă balonul chiar înainte de sosirea la linie a celorlalți alergători. Aceștia veneau câte unul sau în grupuri, șiroind de apă. Rând pe rând au fost sparte toate baloanele până când a rămas unul singur legănându-se în aer. Concurenta Nr. 9, îndărătnică Nénette, nu terminase cursa. — A încăput pe mâinile măcelarului, spuse burtosul. Am văzut-o în timp ce ne îndreptam spre mașină. Rupsese frânghia și scăpase de antrenorul ei. Era cocoțată pe gărdulețul unei grădini, cu șepcuța atârnându-i de un corn, și mânca niște flori viu colorate. — Bonjour, maçon. — Bonjour, plombier. Ne aștepta o altă zi toridă și zgomotoasă. Venise întreaga echipă. Ne-am salutat și ne-am strâns mâinile de parcă nu ne mai întâlniserăm niciodată, adresându-ne unii altora mai degrabă cu le métier decât cu numele. Christian, arhitectul, care lucra cu ei de ani de zile, niciodată nu le spunea pe numele mic, ci făcea o combinație sofisticată între numele de familie și profesie; astfel, Francis, Didier și Bruno deveneau Menicucci – Plombier, Andreis – Maçon și Trufelli – Carreleur. Uneori se ajungea la lungimea și solemnitatea
unui titlu aristocratic obscur, ca în cazul lui Jean – Pierre mochetatorul, care era cunoscut oficial sub numele de Gaillard– Poseur de Moquette. Se adunaseră în dreptul uneia din spărturile făcute în zid de Menicucci pentru a introduce țevile instalației de încălzit și discutau despre date și programări la modul serios al oamenilor a căror dominantă în viață este punctualitatea. Avea să fie respectată o ordine strictă: Menicucci trebuia să termine de instalat țevile; apoi veneau zidarii pentru a repara stricăciunile, urmați de electrician, tencuitor, faianțar, tâmplar și vopsitor, întrucât toți erau provensali get-beget, nu exista nicio șansă ca aceste date să fie respectate, dar discuția constituia un prilej de speculații amuzante. Menicucci era mândru de poziția-cheie pe care o deținea. De ritmul lui de lucru depindea programarea celorlalți. — O să vezi că am fost obligat să fac zob pereții, dar ce înseamnă asta, maçon? O jumătate de zi de reparații? — Mai degrabă o zi, spuse Didier. Dar când? — Nu încerca să mă zorești. Experiența mea de patruzeci de ani ca instalator m-a învățat că nu trebuie să te grăbești când e vorba de încălzire centrală. Este très, très délicat. — De Crăciun? sugeră Didier. Menicucci se uita la el clătinând din cap. — Te ții de glume. Dar gândește-te cum o să fie la iarnă! Ne arătă cum va fi punându-și o haină imaginară pe umeri. Să presupunem că sunt minus zece grade. Se înfioră trăgându-și boneta peste urechi. Deodată, țâșnește apă din țevi! De ce? Pentru ca au fost instalate în pripă, fără atenția cuvenită. Își privi publicul, lăsându-l să aprecieze întreaga dramă a unei ierni reci în care apa curge pe pereți. Cine o să mai râdă atunci? Cine o să mai facă glume pe seama instalatorului? Cu siguranță n-o să fiu eu acela. Experiența legată de instalarea
încălzirii centrale a fost până acum un coșmar, pe care l-am suportat numai pentru că am putut sta afară toată ziua. Dacă înainte șantierul se limitase la o parte din casă, acum se întindea peste tot. Menicucci și țevile de cupru erau de neevitat. Praf, moloz și bucăți de țevi îndoite îi marcau traseul zilnic ca urmele unei termite cu dinți de oțel. Și poate că cel mai rău era faptul că nu mai aveam intimitate. Se putea foarte bine să-l găsim pe jeune în baie cu o lampă de sudat sau să dăm peste Menicucci spărgând peretele în camera de zi. Singurul refugiu era piscina, dar chiar și acolo trebuia să te scufunzi cu totul în apă ca să nu mai auzi zgomotul asurzitor al ciocanelor și al burghielor. Ne gândeam uneori că prietenii noștri au avut dreptate. Ar fi trebuit să plecăm în luna august sau să ne ascundem în congelator. Serile erau atât de plăcute încât de obicei rămâneam acasă, încercând să ne revenim după larma de peste zi. În felul acesta am ratat majoritatea evenimentelor culturale și sociale organizate în beneficiul turiștilor care vizitează vara Lubéronul. Nu am ieșit decât de două ori. Într-o seară ne-am dus la abația Senanque, unde am ascultat cântece gregoriene, stând pe băncile incomode ale mănăstirii, și altădată am audiat un concert ținut mai sus de Oppède, printre niște ruine frumos iluminate. Nu ne doream decât să fim singuri și să fie liniște în jur. Într-una din seri foamea ne-a alungat din casă. Descoperiserăm că tot ce intenționam să mâncăm la cină avea deasupra un strat gros de nisip. Am hotărât să mergem la un restaurant fără pretenții din Goult, un sătuleț cu o populație invizibilă și lipsit de atracții turistice. Era ca și când am fi mâncat acasă, dar mult mai curat. Neam scuturat hainele de praf și i-am lăsat pe câini să păzească găurile din pereți. Fusese o zi foarte călduroasă. Satul mirosea a asfalt încins și rozmarin uscat, dar și a oameni. Se nimerise să fie sărbătoarea
anuală a acelui sat. Ar fi trebuit să știm, deoarece fiecare sat celebrează luna august într-un fel sau altul – cu o competiție de boules, o cursă de măgari, un grătar în aer liber sau cu un târg. În platani sunt instalate lumini colorate. Se fac ringuri de dans pe estrade improvizate. Nu lipsesc țiganii, acordeoniștii, vânzătorii de suvenire și grupurile rock venite tocmai din Avignon. Este amuzant, cu condiția să nu fii distrus de oboseală, cum eram noi după o zi petrecută în mijlocul unui șantier de construcții. Dar nu mai puteam să dăm înapoi. Ne doream cina pe care o și comandasem în gând. Ce mai contau câțiva oameni în plus în comparație cu deliciile oferite de o salată de midii calde cu șuncă, pui împănați cu ghimber și ademenitoarea prăjitură de ciocolată a bucătarului-șef? În orice alt moment al anului apariția unor grupuri mai mari de zece oameni pe străzile satului ar fi indicat un eveniment – o înmormântare, un război al prețurilor între doi măcelari care aveau magazine învecinate în apropiere de cafenea. Dar aceasta era o seară excepțională: Goult era gazda întregii lumii și lumea era, evident, la fel de înfometată ca noi. Restaurantul era plin. Pe terasa din fața restaurantului nu mai era niciun loc. Perechi pline de speranță se plimbau pe sub copaci așteptând să se elibereze o masă. Chelnerii erau istoviți. Și Patrick, patronul, părea obosit, dar era mulțumit, căci avea o mină de aur temporară. — Ar fi trebuit să dați telefon, spuse el. Reveniți la ora zece și am să văd ce pot face. Nici la cafenea, care era destul de mare ca să cuprindă toată populația din Goult, nu puteai să stai decât în picioare. Ne-am luat ceva de băut și ne-am dus în scuarul de peste drum, unde fuseseră amenajate niște tarabe. În mijlocul scuarului era un monument ridicat în onoarea sătenilor care au luptat și au murit în război, pentru gloria Franței. Ca majoritatea monumentelor de acest fel pe
care le-am văzut, era întreținut cu mult respect. Trei steaguri tricolore contrastau cu piatra cenușie. La ferestrele caselor din jurul scuarului locatarii stăteau aplecați în afară privind hărmălaia de dedesubt. Televizoarele continuau să meargă în spatele lor, dar ei erau atrași de spectacolul străzii. Era mai degrabă o atmosferă de târg. Peste tot vedeai artizani locali cu obiecte din lemn cioplit și vase de ceramică, podgoreni și apicultori, vânzători de antichități și pictori care își expuneau tablourile. Copleșiți de căldura de peste zi, oamenii abia își târau picioarele, cu burțile înainte și cu umerii lăsați. Umblau de colo-colo fără rost, ca și când ar fi fost în vacanță. Majoritatea standurilor erau mese cu piedestal pe care se aflau expuse obiecte de artizanat. Pe fețele de masă imprimate se afla de multe ori câte un anunț care spunea că proprietarul poate fi găsit la cafenea, dacă se ivește șansa unei vânzări. Exista un stand mai mare și mai deosebit decât celelalte. Arăta ca o anticameră. Era mobilat cu mese, scaune, șezlonguri și decorat cu palmieri în paniere. Un bărbat brunet, solid, cu pantaloni scurți și cu sandale stătea la una dintre mese, cu o sticlă de vin în față și cu un registru. Era monsieur Aude, artizanul din Saint-Pantaleon care făcea obiecte de feronerie și care fusese și la noi acasă pentru niște lucrări. Ne invită să luăm loc lângă el. Le feronnier este cel care lucrează cu fier și oțel, iar în Franța rurală face grilaje, porți și obloane, menite să-i țină la distanță pe hoții care, după părerea celor de aici, se ascund în fiecare tufiș. Monsieur Aude depășise stadiul acesta, al unor simple mijloace de securitate. El descoperise că exista o piață de desfacere pentru mobilier de oțel făcut în stilul clasic al secolelor optsprezece și nouăsprezece. Avea un album cu fotografii și schițe. Dacă doreai o bancă de grădină, un grătar sau un pat de campanie pliant, în genul celor folosite probabil de Napoleon, ți le făcea și, după ce le termina,
le adăuga un strat de rugină pentru a le da patina timpului. Lucra împreună cu cumnatul său. Îți promitea că îți livrează comanda în două săptămâni și ți-o aducea după trei luni. L-am întrebat dacă îi merg bine afacerile. Bătu registrul cu mâna. — Aș putea să deschid o fabrică – germani, parizieni, belgieni. Anul acesta toți vor mese mari rotunde și scaune din acestea de gradină. Trase unul dintre scaune lângă el ca să vedem arcuirea grațioasă a picioarelor. Ei cred însă că pot să fac orice în câteva zile și, după cum știți și dumneavoastră< lăsă propoziția neterminată și sorbi gânditor o gură de vin. O pereche care se învârtise în jurul standului se apropie și se interesă de un pat de campanie. Monsieur Aude deschise registrul, își umezi vârful creionului și își ridică privirea spre ei. — Trebuie să vă spun, zise el cu o față pe care se citea o sinceritate absolută, că s-ar putea să dureze două săptămâni. Era aproape unsprezece când am început să mâncăm și trecuse mult de miezul nopții când am ajuns acasă. Era o noapte călduroasă și neobișnuit de liniștită, tocmai potrivita pentru a face baie în piscină. Ne-am scufundat în apă, am făcut pluta și ne-am uitat la stele – nici nu se putea să încheiem mai bine o zi de caniculă. Dinspre Coasta de Azur se auzeau tunete îndepărtate și se vedeau licăriri de fulgere. Pentru noi erau doar ornamentale, alții aveau parte de furtună. Ea a ajuns și la Ménerbes înainte de a se lumina de ziuă. Ne-a trezit un bubuit care a zguduit ferestrele și i-a făcut pe câini să latre speriați. Timp de o oră sau mai mult am avut impresia că norii se ciocneau chiar deasupra casei. Tunetele se rostogoleau și explodau de jur-împrejur iluminând via. Apoi a început să plouă torențial. Rafalele de ploaie loveau acoperișul. Apa a pătruns pe horn și s-a prelins pe sub ușa de la intrare. Ploaia s-a oprit odată cu ivirea zorilor și, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, soarele a răsărit ca de
obicei. Rămăsesem fără curent electric. Puțin mai târziu, când am vrut să telefonăm la biroul de reclamații al Uzinei Electrice, am constatat că nu avem ton. Am dat ocol casei ca să vedem urmările furtunii. Jumătate din aleea pentru mașini fusese spălată de ape și purtată spre șosea. Rămăseseră șanțuri de lățimea unei roți de tractor și destul de adânci ca să constituie un pericol pentru o mașină obișnuită. Dar furtuna a avut și două urmări bune: era o dimineață minunată și nu au mai venit lucrătorii. Aveau desigur propriile probleme ca să se mai gândească la instalația noastră de încălzire centrală. Ne-am dus în pădure să vedem ce ravagii a făcut furtuna și acolo. Era o priveliște impresionantă, oferită nu atât de copacii smulși din rădăcină, cât de efectele potopului asupra pământului uscat din pricina căldurii care fusese în ultimele săptămâni. Printre copaci se ridicau aburi fantomatici. În același timp se auzeau niște pocnete provocate de faptul că arșița noii zile începea să usuce arbuștii. Neam întors acasă și am luat micul dejun mai târziu ca de obicei. Lumina soarelui și cerul albastru ne-au creat o stare de optimism. Răsplata a fost faptul că telefonul funcționa din nou. La capătul firului era monsieur Fructus, cel cu polița de asigurare, care voia să știe dacă avem pagube de pe urma furtunii. I-am spus că numai aleea a suferit stricăciuni. — C’est bien, zise el. Am un client care are în bucătărie cincizeci de centimetri de apă. Se întâmpla și din astea. August este o lună bizară. Avea dreptate. Fusese o lună stranie și ne bucuram că se încheiase. Viața putea să revină la ceea ce fusese înainte, cu șosele pe care se circula în voie, cu restaurante în care găsești oricând mese libere și cu Menicucci purtând din nou pantaloni lungi.
SEPTEMBRIE Populația din Lubéron s-a împuținat brusc. Les résidences secondaires – erau multe case vechi și frumoase printre ele – au fost încuiate. Li s-au tras obloanele, iar porțile au fost legate cu lanțuri groase, ruginite. Casele aveau să rămână nelocuite până la Crăciun. Acest lucru era atât de evident încât nu e de mirare că spargerile de case în Vaucluse dobândiseră importanța unei mici industrii. Chiar și hoții mai puțini abili și mai prost echipați puteau conta pe câteva luni bune de liniște în care să-și facă meseria, iar în ultimii ani avuseseră loc niște furturi cât se poate de originale. Au fost demontate și cărate bucătării întregi, au fost luate țigle romane vechi, o ușă de intrare antică, un măslin bătrân – era ca și cum un hoț inteligent își umplea casa cu obiecte de valoare, alese dintr-o varietate de proprietăți cu un ochi de cunoscător. Poate că el era ticălosul care ne luase cutia poștală. Am început să ne vedem din nou prietenii locali după ce au ieșit de sub asediul verii. Majoritatea încercau să-și revină de pe urma numeroșilor musafiri. Povestirile lor semănau între ele. Principalul subiect îl constituiau banii și instalațiile sanitare. Era uimitor să constați cât de des se foloseau aceleași fraze de către musafiri care își cereau, jenați, scuze sau, dimpotrivă, erau puși pe harță. Fără săși dea seama, ei au alcătuit o colecție de zicale ale lunii august. — Cum adică, ei nu acceptă cărți de credit? Peste tot se acceptă cărți de credit. — Ți s-a terminat votca. — Miroase ciudat în baie. — Crezi că te poți ocupa tu de asta? Eu nu am decât o hârtie de 500 de franci. — Nu-ți face griji. Îți trimit o piesă de schimb cum ajung la
Londra. — Nu mi-am dat seama că trebuie să fii atât de atent cu fosa septică. — Nu uita să-mi comunici cât au costat convorbirile cu Los Angeles. — Mă simt groaznic când te văd muncind atât. — Nu mai ai whisky. În timp ce ascultam poveștile despre canale de scurgere înfundate sau despre rachiul băut peste măsură, despre pahare de vin sparte în piscină, despre portofele sigilate și despre apetituri prodigioase, am realizat că am fost favorizați în luna august. Casa noastră, ce-i drept, suferise stricăciuni destul de mari, dar, din câte spuneau prietenii noștri, și ale lor suferiseră. Cel puțin noi nu a trebuit să-i dăm de mâncare și să-l găzduim pe Menicucci care ne provoca dezastrul. Sub multe aspecte, prima parte a lunii septembrie era ca o nouă primăvară. Zilele erau uscate și calde, iar nopțile răcoroase. După ceața umedă din august, acum aerul era de o limpezime extraordinară. Locuitorii văii se treziseră din toropeală și se pregăteau de cea mai importantă ocupație a anului, culesul viilor. În fiecare dimineață se duceau să vadă strugurii care atârnau, grei, în rânduri ordonate, kilometri în șir. Faustin era și el prezent, alături de ceilalți. Lua ciorchinii în mână și se uita la cer încercând parcă să ghicească cum va fi vremea. L-am întrebat când crede că va începe culesul. — Ar trebui să se mai coacă, spuse el. Dar nu poți să te încrezi în vremea din septembrie. Până acum făcuse aceeași previziune sumbră despre fiecare lună a anului, pe tonul resemnat și plângător al fermierilor din lumea întreagă când îți spun ce greu e să trăiești numai din ce-ți dă pământul. Condițiile atmosferice nu sunt niciodată prielnice. Ei dau
întotdeauna vina pe ceva – ploaia, vântul, soarele, buruienile, insectele, guvernul – și găsesc o plăcere perversă în a fi pesimiști. — Poți să faci tot ce trebuie timp de unsprezece luni pe an, spunea Faustin, ca apoi – pouf – să vină o furtună și să scoți din toată recolta cel mult un suc de struguri. Jus de raiseng – spuse el cu atâta dispreț încât mi l-am imaginat preferând să lase o recoltă compromisă pe câmp mai degrabă decât să-și piardă timpul culegând struguri din care nu se poate face decât un vin ordinaire. Ca și când nu avusese destule necazuri, natura îi mai rezervase o dificultate: strugurii din via noastră trebuiau să fie culeși în două etape, deoarece aproximativ cinci sute din vițe produceau struguri de masă care se coceau înainte de raisins de cuve. Acest emmeidement era acceptat numai datorită prețului bun al strugurilor de masă. Dar în felul acesta eram expuși la un dezastru în două rânduri și, dacă ne luam după Faustin, ne puteam aștepta cu siguranță la așa ceva. L-am lăsat dând din cap a nenorocire și bombănind ceva la adresa lui Dumnezeu. Ca o compensație la prezicerile funeste ale lui Faustin, primeam o rație zilnică de vești bune de la Menicucci. Acesta nu mai avea mult până la terminarea instalației de încălzire centrală. Anticipa, bucuros peste măsură, ziua în care avea să dea în funcțiune boilerul. De trei ori mi-a reamintit să comand motorina și a insistat să supraveghez umplerea rezervorului, ca nu cumva să fie corpuri străine în comanda livrată. — Il faut très attention, explica el omului care adusese motorina. Cea mai mică cochonnerie o să strice arzătorul și o să îmbâcsească electrozii. Ar fi bine să o filtrezi înainte de a o pompa în rezervor. Omul cu motorina sări ca ars, parând degetul amenințător al lui Menicucci cu propriul deget, unsuros și înnegrit la vârf. — Combustibilul meu este triplu filtrat. C’est impeccable.
Făcu gestul de a-și duce vârful degetelor la buze, dar apoi se răzgândi. — O să vedem noi, spuse Menicucci. O să vedem. Se uită bănuitor la capul metalic al furtunului care urma să fie fixat la rezervor. Omul îl șterse ostentativ cu o cârpă murdară. Ceremonia de umplere a rezervorului a fost însoțită de un discurs tehnic detaliat despre funcționarea arzătorului și a boilerului, pe care omul cu motorina nu îl asculta cu prea mult interes. El mormăia ceva sau spunea Ah bon? ori de câte ori participarea sa era necesară. Când operațiunea era pe punctul de a se încheia, Menicucci se întoarse spre mine. — După-amiază facem o probă. Avu un moment de panică la gândul că s-ar putea să lipsim. Nu plecați pe nicăieri, nu-i așa? Ar fi fost un act de cruzime să-l lipsim de public. I-am spus că îl așteptăm la ora două. Ne-am dus în fostul grajd pentru măgari, transformat acum de Menicucci în uzina sistemului său de încălzire. Boilerul, arzătorul și rezervorul de apă erau instalate unul lângă altul, legate prin cordoane ombilicale de cupru. Din boiler ieșeau două țevi – una vopsită în roșu pentru apă caldă și alta vopsită în albastru pentru apă rece, très logique – care dispăreau în tavan. Valve, cadrane și comutatoare strălucitoare, care contrastau cu cenușiul zidurilor de piatra, așteptau atingerea maestrului. Totul părea extrem de complicat și am făcut greșeala să i-o spun lui Menicucci. Acesta o luă ca un afront personal și timp ce zece minute îmi demonstră uimitoarea lor simplitate. Răsucea comutatoare, închidea și deschidea valve, mânuia contoare și aparate de măsurat, lăsândumă cu gura căscată. — Voil|! spuse el, făcând o ultimă demonstrație de închidere a comutatoarelor. Acum, după ce știți cum funcționează, să facem proba. Jeune! Atenție!
Fiara se trezi cu o serie de pocnituri și sforăituri. — Le brûleur, anunța Menicucci dansând în jurul boilerului și ajustând comenzile pentru a cincea oară. Se auzi un pufăit și apoi un zgomot înăbușit. S-a aprins! O spuse pe un ton atât de dramatic de parcă asistam la lansarea unei rachete spațiale. În cinci minute toate radiatoarele vor fi fierbinți. Haideți! Intră în toate încăperile insistând să atingem fiecare radiator. — Vedeți? O să puteți sta toată iarna în cămașă. Deocamdată curgea apa pe noi. Afară erau treizeci de grade, iar înăuntru, cu toate radiatoarele în funcțiune, era insuportabil. L-am rugat să le oprească de teamă să nu ne deshidratăm. — Ah non. Trebuie să meargă douăzeci și patru de ore pentru a putea verifica toate racordările și a ne asigura că apa nu se scurge pe nicăieri. Nu vă atingeți de nimic până mâine, când vin din nou. Este extrem de important să funcționeze la maximum. Ne lăsă să ne topim de căldură și să savurăm mirosul de praf încins și oțel fierbinte. În septembrie există un sfârșit de săptămână când în toată zona se aud împușcături de parcă s-ar face repetiții pentru al treilea război mondial. Este deschiderea oficială a sezonului de vânătoare. Cu acest prilej fiecare francez viteaz, cu înclinații criminale, își ia pușca și câinele și pornește în căutarea vânatului. Primul semnal legat de deschiderea acestui sezon a venit prin poștă – un pliant înspăimântător de la un fabricant din Vaison-la-Romaine, care oferea o gamă completă de arme de foc la preț redus. Instinctele mele vânătorești, care erau în stare latentă de când m-am născut, sau trezit la gândul de a poseda o armă Verney Carron Grand Becassier sau una Ruger 44 Magnum cu cătare electronică. Soția mea, care, pe bună dreptate, nu are niciun fel de încredere în abilitatea mea de a mânui echipamentele periculoase, mi-a atras
atenția că nu am nevoie de cătare electronică pentru a mă împușca în picior. Am fost amândoi surprinși de atracția francezilor pentru arme. Când ne-am dus, în două rânduri, în casele unor cunoștințe care păreau persoane pașnice, ni s-a arătat de fiecare dată arsenalul familiei. Una dintre cunoștințe avea cinci puști de calibre diferite, cealaltă opt puști, frumos lustruite și expuse pe un stativ, în sufragerie, ca niște obiecte de artă letale. De ce ai avea nevoie de opt puști? De unde știi pe care s-o iei cu tine? Sau le iei pe toate, ca pe un sac cu crose de golf, scoțând pușca 44 Magnum pentru leoparzi sau elani și Baby Bretton pentru iepuri? După un timp ne-am dat seama că mania pentru arme era doar o părticică din fascinația națională pentru tot felul de accesorii, din dorința de a trece drept expert. Când un francez se apucă de ciclism, tenis sau schi, n-ar vrea pentru nimic în lume să fie considerat începător, astfel că se echipează după toate standardele profesionale. E foarte simplu. Îți trebuie doar câteva mii de franci și poți să arăți exact ca un campion care concurează în Turul Franței, la Wimbledon sau la Jocurile Olimpice de iarnă. În cazul vânătorii – la chasse –, gama de accesorii este aproape nelimitată. Ele au o atracție în plus, și anume faptul că sunt profund bărbătești și inspiră teamă. Am avut parte de o prezentare în avanpremieră a întregului arsenal de vânătoare la târgul din Cavaillon. Tarabele erau pline cu mărfuri necesare pentru sezonul care urma să se deschidă și arătau ca niște mici depozite paramilitare: banduliere pentru cartușe și curele împletite de piele pentru puști; vestoane cu o mulțime de buzunare închise cu fermoar și tolbe lavabile și deci foarte practice, deoarece petele de sânge puteau fi ușor înlăturate; ghete speciale pentru junglă, de felul celor purtate de mercenari când sunt parașutați în Congo; cuțite înspăimântătoare cu lame de douăzeci
de centimetri și busole cu mâner, butelci ușoare din aluminiu pentru apă, care probabil vor fi umplute mai degrabă cu pastisit; centuri cu verigi în formă de D și o curea speciala pentru baionetă, care se folosește probabil în cazul că ți se termină muniția și vânatul trebuie atacat cu arme albe; chipie și pantaloni de comando, provizii de supraviețuire și plite de campanie. Era tot ce își poate dori un om în confruntarea cu fiarele pădurii în afară de acel accesoriu indispensabil cu patru picioare și nas ca un radar – câinele de vânătoare. Les chiens de chasse sunt prea specializați ca să fie cumpărați și vânduți printr-o tranzacție simplă. Ni s-a spus că niciun vânător serios nu se gândește să cumpere un pui fără să-i cunoască mai întâi ambii părinți, judecând după unii câini de vânătoare pe care i-am văzut, ne-am imaginat că tatăl ar fi greu de găsit. Printre toate curiozitățile hibride se puteau însă distinge trei tipuri mai mult sau mai puțin identificabile – prepelicarul, de talie mare cu păr brunroșcat, ogarul, cu corpul subțire și zvelt, și copoiul, înalt și cu fața boțită, lugubră. Fiecare vânător consideră că nimeni nu are un câine atât de dotat ca al lui și îți va spune cel puțin o poveste de necrezut despre curajul și isprăvile animalului. Dacă te iei după stăpânii lor, ai zice că acești câini sunt niște creaturi cu o inteligență supranaturală, antrenate excelent și devotate până la moarte. Așteptam cu nerăbdare să-i vedem cum se comportă la deschiderea sezonului de vânătoare. Poate că exemplul lor avea să-i inspire pe câinii noștri să facă ceva mai folositor decât să pândească șopârle și să atace mingi de tenis vechi. În valea noastră vânătoarea a început într-o dimineață de duminică, puțin după ora șapte, cu salve care se auzeau și din preajma casei, și din munți. Se părea că orice mișcă își asumă mari riscuri, astfel că atunci când am ieșit la plimbare cu câinii mi-am
luat cea mai mare batistă albă pe care am găsit-o pentru cazul în care ar fi fost nevoie să mă predau. Am pornit cu multă grijă pe poteca din spatele casei care duce spre sat, presupunând că orice vânător cu permis de portarmă a părăsit drumurile bătătorite și s-a afundat în pădurile dese din munți. Nu se mai auzea cântecul păsărelelor; la prima împușcătură, cele cu experiență plecaseră spre locuri mai sigure, cum ar fi Africa de Nord sau centrul orașului Avignon. În vremurile rele de altădată vânătorii obișnuiau să atârne colivii cu păsări de crengile copacilor pentru a atrage alte păsări care să fie o țintă sigură, dar acum metoda aceasta este considerată ilegală. Vânătorul modern trebuie să stea la pândă și să se bazeze pe dibăcia sa. Nu prea am văzut că s-ar proceda în felul acesta, în schimb am văzut o mulțime de vânători, câini și arme în stare să lichideze toți sturzii și iepurii din sudul Franței. Ei nu s-au dus în adâncul pădurilor: abia dacă s-au abătut de la potecă. Grupuri întregi s-au adunat în luminișuri – râdeau, fumau, sorbeau din bidonașele de culoare kaki și tăiau felii de saucisson; dar de vânătoare activă – om contra sturz într-o luptă bazată pe inteligență – nici vorbă nu era. Probabil că și-au epuizat gloanțele în canonada de dimineață. Câinii lor însă erau nerăbdători să se apuce de treabă. După luni de sechestrare în cuști erau înnebuniți de fericirea de a fi în libertate și de a putea adulmeca mirosurile pădurii. Se învârteau de colocolo, cu nasurile aproape lipite de pământ, tresărind din când în când de emoție. Fiecare câine purta o lesă groasă cu un clopoțel de aramă – la clochette – atârnând de ea. Ni s-a spus că acesta avea un scop dublu. Semnala unde se afla câinele și astfel vânătorul se putea plasa în direcția vânatului care era gonit spre el, dar în același timp era o măsură de precauție ca nu cumva să tragă în ceva ce mișca în tufișuri, crezând că este vreun iepure sau vreun mistreț, și să descopere că a tras în propriul câine. Niciun vânător responsabil,
naturellement, nu trage în ceva ce nu vede – cel puțin așa mi s-a spus. Dar aveam îndoielile mele. După o dimineață în care s-a delectat cu pastis sau cu marc, un fâșâit în tufișuri ar putea fi irezistibil, iar cauza ar putea fi de natură umană. În fond, aș putea fi chiar eu. Mă gândeam să-mi pun un clopoțel la gât ca să fiu în siguranță. Un alt avantaj al clopoțelului se vădește la amiază: îl ajută pe vânător să evite experiența umilitoare de a-și pierde câinele la sfârșitul partidei de vânătoare. Departe de a fi animalele disciplinate și credincioase pe care mi le imaginam, câinii de vânătoare sunt de fapt niște câini vagabonzi, conduși de nasurile lor și uitând de trecerea timpului. Ei n-au priceput că vânătoarea se întrerupe pentru masa de prânz. Sunetul clopoțelului nu înseamnă neapărat că patrupedul va veni când este chemat, dar cel puțin vânătorul poate spune cu aproximație unde se află. Cu puțin înainte de amiază, vânători îmbrăcați în haine de camuflaj au început să se îndrepte spre furgonetele parcate la marginea drumului. Doar câțiva erau însoțiți de câini. Ceilalți fluierau și strigau din ce în ce mai iritați, scoțând niște sunete care trădau o proastă dispoziție – Vieng ici! Vieng ici! – în direcția simfoniei de clopoței care se auzea dinspre pădure. Răspunsurile erau rare. Strigătele au devenit și mai răstite, degenerând în răgete și înjurături. După câteva minute, vânătorii au renunțat și au plecat acasă, cei mai mulți fără câini. După câtva timp ne-am pomenit la masă cu trei câini abandonați. Veniseră să bea apă din piscină. Au fost foarte mult admirați de cele două potăi ale noastre pentru comportarea lor nonșalantă și pentru mirosul exotic pe care îl răspândeau. I-am închis în curte și ne-am pus întrebarea cum să-i trimitem înapoi la stăpânii lor. I-am cerut sfatul lui Faustin. — Nu vă faceți probleme, spuse el. Dați-le drumul. Vânătorii se vor întoarce mai pe seară. Dacă nu-și găsesc câinii, vor lăsa un
coussin. Faustin ne-a spus că metoda nu dădea niciodată greș. În cazul în care câinele era în pădure, se lăsa pur și simplu ceva impregnat cu mirosul cuștii – o pernuță sau, mai degrabă, o bucată de pânză – lângă locul unde fusese văzut câinele ultima oară. Mai devreme sau mai târziu, câinele va fi atras de propriul miros și va aștepta să fie luat. Le-am dat drumul celor trei câini. O zbughiră cu un lătrat prelung. Scoteau niște sunete jalnice, tânguitoare, ca un oboi îndurerat. Faustin dădu din cap. — O să treacă zile întregi până ce-și vor găsi stăpânii. El nu vâna și considera că vânătorii și câinii lor erau niște intruși care n-aveau dreptul să pătrundă în via sa atât de prețioasă. După părerea lui, sosise momentul să culeagă strugurii de masă. Vor începe de îndată ce Henriette va termina de reparat camionul. Ea era membrul familiei orientat spre mecanică și în fiecare septembrie avea misiunea să-l facă să mai meargă câțiva kilometri pentru a putea transporta strugurii. Îl avea de treizeci de ani, poate și mai mult – Faustin nu-și amintea exact. Era turtit în față și hodorogit, deschis de o parte și de alta și cu cauciucuri uzate. De mulți ani nu mai putea fi scos pe șosea, dar nici nu se punea problema să fie înlocuit cu unul nou. Și de ce să dai bani pentru reparații la un garaj când ai o soție pe post de mecanic? Îl folosea doar câteva săptămâni pe an, iar Faustin avea grijă să-l ducă pe drumuri lăturalnice pentru a nu se întâlni cu les flics de la poliția din Les Baumettes, care l-ar fi sâcâit cu regulamentele lor absurde referitoare la frână și asigurări. Intervenția lui Henriette a fost salutară. Într-o dimineață, bătrânul camion se opinti să urce panta încărcat cu lădițe de lemn. Acestea au fost așezate de-a lungul fiecărui șir de viță-de-vie și toți trei – Faustin, Henriette și fiica lor – și-au luat foarfecă și au început
culesul. Era o muncă anevoioasă. Având în vedere că la strugurii de masă aspectul este aproape la fel de important ca gustul, fiecare ciorchine trebuia examinat cu atenție. Se dădeau la o parte boabele strivite sau stricate. Întrucât ciorchinii creșteau jos, uneori atingând pământul, și erau ascunși de frunze, culegătorii înaintau câțiva iarzi pe oră – se lăsau pe vine, tăiau ciorchinele, se ridicau în picioare, îl examinau, înlăturau boabele storcite și apoi îl așezau în lădiță. Sub ei, pământul dogorea, iar de sus soarele îi ardea cu putere. Niciun pic de umbră, nicio adiere de vânt, niciun moment de odihnă într-o zi de muncă de zece ore, cu excepția pauzei de prânz. De câte ori am să văd un ciorchine de strugure într-un castron o să mă gândesc la durerea de spate și insolația pe care le presupune culegerea lui. Pe la șapte și jumătate au intrat la noi să bea ceva, încălziți și extenuați, dar mulțumiți. Strugurii erau buni și în trei sau patru zile vor termina de cules. I-am spus lui Faustin că probabil e încântat de vreme. Își dădu pălăria pe spate lăsând să se vadă linia de pe frunte care delimita pielea bronzată de cea neexpusă la soare. — E prea frumos. Nu poate s-o țină tot așa. În timp ce medita la dezastrele care puteau să se producă, sorbi adânc din paharul cu pastis. Dacă n-o să fie furtuni, ar putea în schimb să survină un îngheț neașteptat, un nor de lăcuste, un incendiu în pădure sau un atac nuclear. Trebuia să se întâmple ceva rău până la cel de-al doilea cules. Și dacă totuși nu se întâmpla nimic, se putea consola cu faptul că medicul său îl pusese la regim pentru a-i scădea colesterolul. Da, într-adevăr, asta era o problemă gravă. Liniștit la gândul că și-a reamintit ce lovituri îi rezervase de curând soarta, a mai băut un pahar de pastis. Mi-a luat ceva timp până ce m-am obișnuit cu ideea că am o încăpere separată, special construită, pentru vin – nu un bufet sau
un spațiu amenajat sub scară, ci o pivniță adevărată. La cave era jos. Încăpeau în ea trei sau patru sute de sticle. Îmi plăcea grozav și eram hotărât să o umplu. Prietenii noștri erau și ei hotărâți să o golească. Asta mi-a creat pretextul să fac vizite regulate – în scopuri caritabile – la diverse podgorii, pentru ca musafirii noștri să nu sufere niciodată de sete. Am pornit în cercetare, pentru a asigura ospitalitatea casei mele, la Gigondas, la Beaumes-de-Venise și la Châteauneuf-du-Pape, niște sate mai mari, dedicate în întregime producerii vinurilor. Oriunde priveam, erau indicatoare care semnalau prezența pivnițelor, acestea părând să fie la fiecare cincizeci de metri. Dégustez nos vins! Niciodată n-a fost acceptată o invitație cu mai mult entuziasm. Am făcut dégustations într-un garaj din Gigondas și la un castel situat deasupra satului Beaumes-de-Venise. Într-un loc care părea mai degrabă o stație de benzină, lipsit de orice fast, am găsit, la 30 de franci litrul, un vin tare, cu un buchet extraordinar, depozitat în containere de plastic. Într-un alt loc, mai pretențios și cu prețuri mai ridicate, am cerut să degust marc. Au scos o sticluță și mi-au turnat un strop pe dosul palmei. N-am fost sigur dacă trebuia să-l miros sau să-l sorb. După un timp nu m-am mai oprit în sate, ci am început să urmăresc indicatoarele, pe jumătate acoperite de vegetație. Ele arătau drumul spre fermele răspândite printre podgorii, unde strugurii se coceau la soare și unde puteam să cumpăr vin direct de la producători. Aceștia erau, fără excepție, primitori și mândri de munca lor, și mie, cel puțin, prețurile lor mi s-au părut irezistibile. Trecuse puțin de amiază când am ieșit de pe șoseaua principală din Vacqueyras și am intrat pe drumul pietruit, îngust, dintre podgorii. Mi se spusese că drumul duce la producătorul vinului care-mi plăcuse la prânz, un Cotes-du-Rhone alb. O navetă sau două ar umple golul lăsat în pivniță de ultima petrecere pe care am
dat-o. Urma să mă opresc zece minute, nu mai mult, și apoi să mă îndrept spre casă. Ferma avea mai multe clădiri dispuse în formă de U în jurul unei curți cu pământ bătătorit, umbrite de un platan uriaș și păzite de un câine-lup alsacian. Acesta mă întâmpină cu un lătrat apatic, făcându-și datoria – aceea de a înlocui soneria. Un bărbat în salopetă, care meșterea ceva la un tractor, se îndreptă imediat spre mine ținând în mâini niște bujii unsuroase. Îmi întinse antebrațul ca să-l strâng. Doream un vin alb? Numaidecât. El avea treabă cu tractorul, dar unchiul său se va ocupa de mine. — Edouard! Tu peux servir ce monsieur? Perdeaua de mărgeluțe care atârna la ușa de la intrare fu dată la o parte. În prag apăru unchiul Edouard clipind des, din pricina soarelui. Purta o vestă, pantaloni albaștri de doc și papuci de casă în picioare. Circumferința taliei sale era impresionantă, cam cât cea a platanului, dar și mai impresionant era nasul. Nu mai văzusem niciodată un asemenea nas – lătăreț, cărnos, roșu, cu vinișoare purpurii care se întindeau pe toată fața. „Iată un om, mi-am zis, care se bucură de fiecare sorbitură oferită de munca sa.” Îmi zâmbi. Ridurile din obraji i se strânseră în părți, arătând ca niște perciuni vineții. — Bon. Une petite dégustation. Mă conduse prin curte până la o clădire lungă, fără ferestre. Se strecură printr-o ușă dublă spunându-mi să aștept în prag până se duce să aprindă lumina. După lumina puternică de afară, nu mai vedeam nimic, dar simțeam mirosul plăcut, inconfundabil, provenind de la strugurii fermentați. Unchiul Edouard aprinse lumina și închise ușa ca să nu pătrundă căldura. Sub unicul bec, care lumina slab, am putut distinge o masă
lungă cu piedestal și șase scaune. Într-un colț întunecat era o scară cu balustradă care ducea în pivniță. De-a lungul pereților, pe stative de lemn, erau lăzi cu sticle de vin. Lângă chiuveta crăpată bâzâia un frigider vechi. Unchiul Edouard spălă niște pahare uitându-se la fiecare în lumină, înainte de a le pune pe masă. Formă o linie dreaptă de șapte pahare și începu să așeze în spatele lor câte o sticlă de vin. La fiecare sticlă făcea comentarii admirative. — Domnul cunoaște vinul alb, nu-i așa? Un vin nou, foarte plăcut. Vinul roze nu seamănă deloc cu cel diluat care se găsește pe Coasta de Azur. Alcool de treisprezece grade, un vin veritabil. Iată și un vin roșu ușor – poți să bei o sticlă întreagă înaintea unei partide de tenis. Acesta însă, par contre, se bea iarna și se poate păstra zece ani sau chiar mai mult. Apoi< Am încercat să-l opresc. I-am spus că nu doream decât două navete de vin alb, dar nici n-a vrut să audă. Domnul s-a deranjat să vină personal și să nu guste din toate vinurile? Este de neconceput. O să guste și el cot la cot cu mine. Îmi puse o mână grea pe umăr și mă așeză pe scaun. A fost fascinant. Mi-a spus cu precizie din ce podgorie provenea fiecare sortiment de vin și de ce unele produceau vinuri mai tari, iar altele mai slabe. Fiecare vin pe care l-am gustat era însoțit de un meniu imaginar, care îl făcea să plescăie din buze și să-și dea ochii peste cap de plăcere. Am consumat mental écrevisses, somon gătit cu măcriș, pui de Bresse împănat cu rozmarin, fripturi de miel cu sos alb, estouffade de vită cu măsline, daube, file de porc cu garnitură de ciuperci. Vinurile deveneau din ce în ce mai bune, dar și din ce în ce mai scumpe. Aveam de-a face cu un expert și nu-mi rămânea altceva decât să savurez în continuare vinurile pe care mi le oferea. — Mai este unul pe care vreau să-l degustați, spuse unchiul Edouard, un vin pe care nu-l dau la toată lumea. Luă o sticlă și
umplu cu grijă o jumătate de pahar. Era roșu-închis, aproape negru. Un vin nobil, adăugă el. Așteptați puțin. Pentru el este nevoie de une bonne bouche. M-a lăsat înconjurat de sticle și pahare. Dădeam semne de mahmureala. Voil|. Îmi puse o farfurie în față cu două bucăți de brânză de capră și verdețuri stropite cu ulei și-mi dădu un cuțit cu mânerul de lemn ros. În timp ce mâncam o felie de brânză, unchiul Edouard mă urmărea cu privirea. Brânza era cumplit de iute. Am simțit că îmi ia foc cerul gurii. După aceasta, vinul părea un nectar. Unchiul Edouard m-a ajutat să încarc navetele în mașină. Oare comandasem eu toate acestea? Probabil că da. Stătusem aproape două ore de vorbă în semiîntuneric și în acest răstimp puteam să iau tot felul de hotărâri neașteptate. Când am plecat, îmi zvâcneau tâmplele. Am fost invitat să revin după o lună la culesul viilor – cel mai important eveniment agricol al anului. Via noastră am cules-o în ultima săptămână din septembrie. Faustin ar fi vrut să mai amâne cu câteva zile operațiunea, dar avea niște informații tainice cum că octombrie va fi umed. Echipa inițială a celor trei care culeseseră strugurii de masă a fost completată cu vărul Raoul și cu tatăl lui Faustin. Sarcina acestuia din urmă era să se deplaseze încet în urma culegătorilor scotocind cu bastonul prin vița-de-vie pentru a vedea dacă n-a rămas vreun ciorchine necules. Când dădea de vreunul, chema pe cineva să facă treaba ca lumea. Avea o voce destul de puternică pentru un bătrân de optzeci și patru de ani. Spre deosebire de ceilalți, care purtau pantaloni scurți și veste, el era îmbrăcat ca pentru o zi răcoroasă de noiembrie – cu pulover și cu un costum gros de doc; avea și o bască pe cap. Când a venit soția mea cu un aparat de fotografiat, și-a scos basca, și-a aranjat părul, și-a pus basca la loc și a pozat cufundat până la brâu în vița-de-vie. Ca tuturor vecinilor noștri, îi plăcea să fie fotografiat.
Încet-încet toate rândurile au fost culese. Lădițele cu struguri au fost așezate în camion. În perioada aceasta drumurile erau pline de furgonete și tractoare care transportau munți de struguri roșii la cooperativa de vinuri din Maubec. Aici strugurii erau cântăriți și testați în privința conținutului de alcool. Spre surpriza lui Faustin, culesul a decurs fără niciun incident și, pentru a sărbători evenimentul, ne invită să mergem cu el la cooperativă cu ocazia ultimului transport. — În seara asta o să aflăm cifrele finale, ne spuse el. Veți ști cât o să beți la anul. Soarele era la asfințit. Am mers în urma camionului în timp ce acesta se târa cu treizeci de kilometri la oră, pe drumuri înguste, pline de struguri striviți. Era o coadă lungă la descărcat. Bărbați voinici, cu fețele arse de soare, stăteau în tractoare până când le venea rândul să descarce strugurii și sa le dea drumul pe jgheab – prima etapă în călătoria lor până la îmbuteliere. După ce Faustin a terminat de descărcat, ne-am dus cu el în clădire. Am văzut strugurii noștri intrând în căzi mari inoxidabile. — Priviți contorul, ne spuse el. Arată concentrația de alcool. Indicatorul urcă, șovăi și se opri la 12,32%. Faustin mormăi ceva. I-ar fi plăcut 12,50%. Dacă strugurii ar mai fi stat câteva zile în soare, ar fi ajuns la cifra respectivă, dar oricum peste 12% era bine. Ne duse la omul care ținea evidențele fiecărei livrări și se uită la cifre comparându-le cu niște hârtiuțe pe care le scosese din buzunar. Dădu din cap afirmativ. Totul era corect. — N-o să suferiți de sete. Făcu gestul tipic de băut din Provence, cu pumnul strâns și degetul mare îndreptat spre buză. Peste o mie două sute de litri. Părea că a fost un an bun și i-am spus lui Faustin că eram mulțumiți. — Ei bine, zise el, cel puțin n-a plouat.
OCTOMBRIE Omul cerceta mușchiul și lăstărișul din jurul rădăcinilor unui stejar bătrân. Piciorul drept era încălțat într-o cizmă verde de cauciuc care îi venea până la coapsă; în celălalt avea un pantof sport. Ținea un băț lung în fața lui și purta un coș albastru de plastic. Se întoarse oblic spre copac, făcu un pas mare înainte cu piciorul încălțat în cizma de pescar și înfipse bățul cu teamă în vegetație, așa cum face un scrimer când se așteaptă la o ripostă bruscă și violentă. Fandă din nou: în gardă, împunge, retrage-te, împunge. Era atât de absorbit de duelul său, încât habar n-avea că îl urmăream, la fel de absorbit, de pe potecă. Unul dintre câinii mei se apropie de el și începu să-i adulmece piciorul din spate. Omul făcu un salt – merde! –, apoi, văzând câinele și pe mine totodată, păru stânjenit. Mi-am cerut scuze că l-am speriat. — Am crezut, pentru o clipă, că sunt atacat. N-am putut să-mi dau seama cine credea el că-i mușină mai întâi piciorul și apoi îl atacă. L-am întrebat ce căuta. Ca răspuns, mi-a arătat coșul. — Les champignons. Acesta era un aspect nou al Lubéronului care mă îngrijora. Știam că este o regiune în care se întâmpla lucruri ciudate și în care există oameni și mai ciudați. Dar nu puteam să-mi închipui că ciupercile, chiar și cele sălbatice, ar putea să atace oameni în toată firea. L-am întrebat dacă ciupercile sunt periculoase. — Unele te pot ucide, spuse el. Asta era de crezut, dar nu-mi explicam de ce poartă o cizmă de cauciuc și care este rostul numărului bizar cu bățul. Cu riscul de a fi considerat cel mai ignorant dintre tâmpiții de la oraș, am arătat spre piciorul drept.
— Cizma este pentru apărare? — Mais oui. — Împotriva a ce vă apără? Își plesni cizma cu spada de lemn și își luă un aer cuceritor. D’Artagnan cărând un coș. Reteză dintr-o lovitură un smoc de cimbru și, apropiindu-se, îmi spuse: — Les serpents. Pronunță cuvântul cu un ușor sâsâit. Se pregătesc pentru iarnă. Dacă îi deranjezi – sst! –, te atacă. Sunt foarte periculoși. Îmi arătă conținutul coșului, smuls pădurii cu riscul de a-și pierde viața sau un picior. Mie mi se păreau otrăvitoare, în culori de la albastru-închis până la ruginiu și portocaliu-aprins, nesemănând deloc cu ciupercile albe care se vând de obicei la piață. Îmi băgă coșul sub nas. Am tras în piept ceea ce el numea esența munților. Spre surprinderea mea, ciupercile miroseau bine – a pământ reavăn, a alune. M-am uitat mai bine la ele. Le văzusem în pădure, grupate amenințător sub copaci, și presupusesem că provoacă o moarte instantanee. Nu numai că sunt comestibile, mă asigură prietenul cu cizma de cauciuc, dar sunt și gustoase. — Trebuie să știi însă care sunt speciile otrăvitoare, adăugă el. Există câteva. Dacă nu ești sigur, te duci cu ele la farmacie. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că o ciupercă ar putea fi testată clinic înainte de a fi încorporată într-o omletă, dar, întrucât stomacul este, categoric, cel mai influent organ în Franța, era absolut logic. Următoarea dată când m-am dus în Cavaillon am făcut un tur al farmaciilor. Acestea deveniseră centre de îndrumare în privința ciupercilor. Vitrinele, pline de obicei cu truse medicale sau cu fotografii înfățișând tinere femei care și-au redus celulita pe coapsele zvelte și bronzate, expuneau niște hărți mari care te ajutau la identificarea ciupercilor. Unele farmacii mergeau chiar mai departe și își umpleau vitrinele cu cărți de referință care descriau și
ilustrau fiecare specie de ciuperci comestibile cunoscute oamenilor. Am văzut persoane intrând în farmacii cu sacoșe murdare pe care le prezentau la ghișeu destul de neliniștite, ca și cum s-ar fi supus unor teste pentru depistarea unei boli rare. Obiectele mici, noroioase, erau examinate cu gravitate de expertul în halat alb și se dădea un verdict. Presupun că pentru farmaciști, care prescriau de obicei supozitoare și fortifiante pentru ficat, era o activitate interesantă. Mi s-a părut atât de amuzant încât aproape am uitat de ce venisem la Cavaillon – în orice caz nu pentru a mă învârti prin farmacii, ci pentru a cumpăra pâine de la brutăria locală. De când ne-am mutat în Franța am devenit obsedați de brutării. Era o plăcere să alegem și să cumpărăm pâinea noastră cea de toate zilele. Brutăria din Ménerbes, unde nu știai niciodată când e deschis – „Madame va deschide din nou după ce își va fi terminat toaleta”, mi s-a spus într-o zi –, ne-a determinat prima oară să vizităm alte brutării, din alte sate. A fost o revelație. După ce ani de zile am considerat pâinea un articol mai mult sau mai puțin obișnuit, se părea deodată că am descoperit un nou fel de mâncare. Am încercat pâinea consistentă din Lumières, mai rotofeie decât obișnuita baguette, și așa-numitele boules din Cabrières, cu coaja prăjită, de mărimea unor mingi de fotbal dezumflate. Am învățat care pâini țin o zi și care își pierd prospețimea după trei ore; care este cea mai bună pâine pentru croûtons sau pentru a fi unsă cu sosul rouille și apoi scufundată într-o supă de pește. Ne-am obișnuit cu priveliștea plăcută, dar surprinzătoare la început a sticlelor de șampanie oferite la vânzare alături de tarte și alte produse de patiserie care sunt preparate în fiecare dimineață și se cumpără până la prânz. Cele mai multe brutarii au un stil propriu, astfel că pâinile lor se disting de cele făcute în serie pentru magazinele universale: prin mici variații de la formele convenționale, prin ornamente imprimate
pe coajă sau prin modelele complicate. În acest din urmă caz, artistul brutar își semnează opera. Ai fi zis că pâinea făcută mecanic, care poate fi tăiată felii sau împachetată, nici nu a fost inventată. Șaptesprezece brutari din Cavaillon figurau în Pages jaunes, dar ni s-a spus că una dintre brutării le depășea pe celelalte în ceea ce privește varietatea și calitatea deosebită a pâinii, fiind un veritabil palais de pain. La Chez Auzet, cum îi ziceau, actul de a coace și a mânca pâine și produse de patiserie fusese ridicat la rangul unei mici religii. Când este cald, se scot afară, în fața brutăriei, mese și scaune, astfel încât gospodinele din Cavaillon pot să stea jos, să-și bea ciocolata fierbinte și să mănânce biscuiți cu migdale și tarte cu căpșune, gândindu-se între timp, în tihnă, ce pâine să cumpere pentru prânz și cină. Pentru a veni în ajutorul lor, Auzet a tipărit o listă completă cu toate sortimentele de pâine – Carte des pains. Am luat un exemplar de pe tejghea, am comandat o cafea, m-am așezat la soare și am început să citesc. A fost încă un pas în educația mea franțuzească. Nu numai că am luat cunoștință de sortimente de pâine despre care nu mai auzisem niciodată, dar mi se recomanda cu fermitate și cu multă precizie ce să mănânc alături de ele. La apéritif puteam să aleg între feliile pătrate numite toasts, pain surprise care putea fi împănată cu bucățele mici de șuncă, și savuroasele feuillets salés. Asta era simplu. Mai greu era când trebuia sa aleg pentru masa de prânz. Să presupunem, de pildă, că doream să încep cu crudités. Pentru acestea erau patru sortimente posibile: pâine pentru ceapă, pâine pentru usturoi, pâine pentru măsline sau pâine pentru brânză Roquefort. Prea dificil? N-aveam decât să încep cu fructe de mare, deoarece în „evanghelia după Auzet” un singur fel de pâine mergea cu fructele de mare, și anume pâinea de secară tăiată felii subțiri. Și lista continua, arătând succint ce pâine să mănânc la mezeluri,
la pate de ficat, la supă, la carne de pui, de vită și de porc, la vânat provenit de la pasări sălbatice sau la vânat provenit de la animale cu blană, la afumături, la salate mixte (care nu trebuie confundate cu salatele verzi, care sunt date separat) și la trei sortimente diferite de brânză. Am numărat optsprezece varietăți de pâine, de la cea cu cimbru și piper la cea cu nuci și tărâțe. Am intrat în prăvălie complet indecis și am întrebat-o pe Madame ce-mi recomanda pentru ficat de vițel. Ea făcu un mic tur al rafturilor și apoi alese o pâine mică, rotundă, cu coaja închisă la culoare, numită banette. Îmi indică, în timp ce număra restul, un restaurant unde bucătarul servește, la fiecare din cele cinci feluri de mâncare din meniul său, un sortiment diferit de pâine. Omul se pricepea la pâine, nu ca alții. Începeam să înțeleg cum stau lucrurile cu pâinea, tot așa cum mă lămurisem în privința ciupercilor. Fusese o dimineață instructivă. Massot era într-o pasă lirică. Plecase de acasă cu gândul de a merge în pădure să vâneze ceva. L-am întâlnit pe un deal acoperit cu podgorii. Contempla valea cu pușca sub braț și cu țigara în colțul gurii. — Uitați-vă la vița-de-vie, spuse el. Natura a îmbrăcat hainele cele mai frumoase. Efectul acestor cuvinte poetice, neașteptate din partea lui Massot, a fost oarecum stricat când și-a dres glasul cu zgomot și a tras o scuipătură Avea însă dreptate. Podgoriile erau minunate: plantații de viță-de-vie cu frunze ruginii, galbene și purpurii, nemișcate în lumina soarelui. Acum, după ce fuseseră culeși toți strugurii, nu mai vedeai nici tractoare, nici oameni. Munca în vii nu va fi reluată decât după căderea frunzelor. Atunci va începe curățatul viilor. Era un interval între două anotimpuri: cald, dar nu chiar vară, și nici toamnă.
L-am întrebat pe Massot dacă a mai făcut ceva cu vânzarea proprietății sale. Poate vreun cuplu de turiști nemți simpatici, care au stat cu cortul în apropiere, s-au îndrăgostit de casă. Tresări la auzul cuvântului turiști. — Nu le dă mâna să cumpere o casă ca a mea. Oricum am scos-o de pe piață până în 1992. O să vedeți. După ce vor dispărea frontierele, toți vor căuta case aici – englezi, belgieni< Făcu un gest cu mâna pentru a include și celelalte naționalități din Piața Comună. Prețurile vor crește foarte mult. Casele din Lubéron vor fi très recherchées. Chiar și pe căsuța dumneavoastră ați putea lua un milion sau două. Nu auzeam prima oară că 1992 va fi anul când peste Provence va ploua cu valută, deoarece în 1992 Piața Comuna își va intra în drepturi. N-o să mai conteze naționalitățile întrucât noi toți vom deveni o mare familie fericită de europeni. Vor fi înlăturate restricțiile financiare – și ce altceva așteaptă spaniolii, italienii și ceilalți decât să dea buzna în Provence ca să-și fluture cecurile și să caute case de vânzare? Era o părere foarte răspândită, dar eu nu vedeam de ce s-ar întâmpla așa. În Provence erau deja mulți străini; ei nu avuseseră probleme legate de cumpărarea caselor. Și chiar dacă se vorbește atât de mult de integrarea europeană, fixarea unei date pe o bucată de hârtie nu va pune capăt discuțiilor, birocrației și diverselor manevre pentru a obține avantaje – mai ales din partea Franței. Peste cincizeci de ani s-ar putea ca lucrurile să arate altfel, dar până în 1992 aproape sigur nu se va schimba nimic. Opinia lui Massot era însă de neclintit. În 1992 va vinde și se va duce la oraș, sau eventual va cumpăra un mic bar-tabac în Cavaillon. L-am întrebat ce va face cu cei trei câini fioroși pe care îi avea. Pentru o clipă am crezut că o să izbucnească în lacrimi. — N-o să fie fericiți la oraș, spuse el. Va trebui să-i împușc.
M-a însoțit câteva minute. Și-a recăpătat buna dispoziție vorbindu-mi despre profiturile pe care le va obține în viitor și despre modul în care își va petrece timpul. O viață de muncă grea trebuie răsplătită. Omul trebuie să-și trăiască bătrânețile în condiții de confort, nu spetindu-se la munca câmpului. Întâmplarea face că, în vale, pământul lui avea reputația de a fi prost îngrijit, deși Massot vorbea despre el de parcă ar fi fost ceva între grădinile din Villandry și viile impecabile din Château Lafite. O luă pe o potecă pentru a intra în pădure și a teroriza niște păsări – un ticălos bătrân, lacom și mâncăcios. Îmi plăcea din ce în ce mai mult. Drumul spre casă era presărat cu cartușe folosite. Fuseseră trase de oameni pe care Massot îi numea cu dispreț chasseurs du sentier, adică vânători de potecă – niște simulanți mizerabili care nu vor săși murdărească ghetele intrând în pădure și care speră ca păsările să zboare în bătaia puștii lor. Printre cartușe erau pachete de țigări strivite, cutii goale de sardele și sticle – suvenire lăsate de aceiași iubitori de natură care se plâng că frumusețile din Lubéron sunt distruse de turiști. Grija lor pentru conservarea naturii nu includea și înlăturarea gunoiului făcut de ei. O rasă de oameni murdari, vânătorii ăștia provensali. Când am ajuns acasă, am văzut că în jurul contorului de electricitate, care era ascuns după niște copaci în grădina din spate, avea loc un mic conclav. Omul de la Electricité de France deschisese contorul pentru a-l citi și descoperise înăuntru o colonie de furnici. Din cauza acestora nu se vedeau cifrele. Era imposibil de stabilit cât curent am consumat. Trebuie îndepărtate furnicile, au fost de părere soția mea și omul de la EDF. Li s-a alăturat și Menicucci, pe care îl suspectam acum că locuiește în camera boilerului și căruia nimic nu-i făcea mai mare plăcere decât să ne sfătuiască în problemele casnice. — Oh la, la. Urmă o pauză în care Menicucci se aplecă pentru a
privi mai îndeaproape contorul. Ils sont nombreux, les fourmis. Era puțin zis. Furnicile erau atât de numeroase încât formau un bloc compact, negru, care umplea în întregime cutia de metal. — Eu nu le ating, spuse omul de la EDF. Îți intră în haine și te înțeapă. Ultima oară când am încercat să evacuez un mușuroi de furnici le-am simțit pe mine toată după-amiaza. Se uita la foiala aceea de furnici, bătându-se cu șurubelnița peste dinți. Se întoarse spre Menicucci. — Ai o lampă de sudat? — Sunt instalator. Bineînțeles că am. — Bon. Atunci le putem arde. Menicucci fu cuprins de groază. Se dădu un pas înapoi și își făcu cruce. Se șterse pe frunte. Își ridică degetul arătător în poziția care însemna fie dezaprobare totală, fie începutul unui discurs, sau amândouă la un loc. — Nu-mi vine să-mi cred urechilor. O lampă de sudat? Îți dai seama cât curent trece pe-aici? Omul de la EDF păru jignit. — Bineînțeles că îmi dau seama. Sunt electrician. Menicucci se prefăcu a fi surprins. — Ah bon! Atunci știi ce se întâmplă când ia foc un cablu sub tensiune. — Voi fi foarte atent cu flacăra. — Atent! Atent! Mon Dieu, o să pierim odată cu furnicile! Omul de la EDF își puse șurubelnița la loc în tocul de piele și își încrucișă brațele. — Foarte bine. Eu nu mă mai ocup de furnici. Scapă dumneata de ele! Menicucci se gândi un moment, și apoi, ca un magician care se pregătește de un număr uluitor, se întoarse spre soția mea. — Doamnă, ați putea să-mi aduceți vreo două-trei lămâi
proaspete? Și un cuțit, vă rog. Asistenta magicianului se întoarse cu lămâile și cuțitul. Menicucci le tăie în patru. — Șiretlicul ăsta l-am învățat de la un bătrân, spuse el, după care bombăni ceva nepoliticos despre prostia de a folosi o lampă de sudat – putain de chalumeau – în timp ce omul de la EDF stătea îmbufnat sub un copac. Menicucci s-a apropiat de mușuroi și a început să stoarcă sucul de lămâie peste furnici, oprindu-se din când în când pentru a observa efectul pe care-l avea acidul citric. Furnicile s-au predat. Ele au părăsit contorul în grupuri, cuprinse de panică, suindu-se unele peste altele în graba de a se salva. Menicucci savura momentul său de glorie. — Voil|, jeune homme, se adresă el omului de la EDF, furnicile nu suporta sucul de lămâie proaspăt. Ține minte acest lucru. Dacă pui felii de lămâie în contoare, n-o să mai ai de furcă cu asemenea invazii. Omul de la EDF primi sugestia vădind o totală lipsă de bune maniere. Îi atrase atenția lui Menicucci că nu este furnizor de lămâi și că din cauza sucului contorul devine lipicios. — Mai bine lipicios decât ars complet, fu lovitura de grație dată de Menicucci la despărțire, în timp ce se întorcea la boiler. Beh oui. Mai bine lipicios decât ars! Zilele erau destul de calde pentru a înota, iar nopțile destul de răcoroase pentru a face focul. Se instaurase așa-numita vară indiană. Ea însă s-a încheiat brusc, în felul excesiv care este tipic pentru clima provensală. Ne-am culcat într-un anotimp și ne-am trezit în altul. A început să plouă în timpul nopții și a continuat aproape toată ziua următoare. Nu erau stropi mari și grei ca în timpul verii, ci torente verticale, cenușii, care se scurgeau prin podgorii, îndoiau
arbuștii, transformau grădinițele de flori în mocirlă și mocirla în șuvoaie noroioase. Ploaia s-a oprit abia spre seară. Ne-am dus să vedem aleea sau mai bine zis locul unde fusese aleea cu o zi înainte. Mai suferise stricăciuni și în timpul marii furtuni din august, însă dârele lăsate atunci erau o nimica toată în comparație cu ce vedeam acum: gropi care ajungeau până în șosea, unde fusese depozitată cea mai mare parte a aleii. Restul se afla în câmpul de pepeni de vizavi. Pietrișul străbătuse peste o sută de metri. Un câmp de mine dezamorsat de curând ar fi arătat mai bine. Numai un om care-și ura mașina s-ar fi încumetat să o ia de pe șosea spre casa noastră. Aveam nevoie de un buldozer pentru a înlătura mâlul și de câteva tone de pietriș pentru a reface aleea. L-am sunat pe monsieur Menicucci. În ultimele luni a devenit pentru noi o versiune umană a Paginilor galbene, și întrucât manifesta față de casa noastră un interes de parcă i-ar fi aparținut, ne-a dat și sfaturi, după cum spunea el, de parcă ar fi fost în joc propriii bani. În timp ce îi vorbeam de aleea distrusă, scotea tot felul de exclamații. A rostit de mai multe ori quelle catastrophe pentru a sublinia gravitatea problemei. După ce i-am expus situația, mi-a făcut o listă verbală cu ce aveam nevoie: — Un bulldozer, bien sûr, un camion, une montagne de gravier, un compacteur< Urmară câteva momente în care fredonă o melodie, probabil ceva de Mozart, ca să-i stimuleze procesul de gândire, apoi se hotărî. — Bon. Știu un tânăr, fiul unui vecin, care este un artist în mânuirea buldozerului său și pe deasupra are și prețuri convenabile. Îl cheamă Sanchez. Am să-l rog să vină mâine. I-am amintit lui Menicucci că nu se putea intra cu o mașină obișnuită pe alee. — E obișnuit cu așa ceva. O să vină cu motocicleta, care are
cauciucuri speciale. Poate să circule pe orice drum. L-am urmărit a doua zi dimineața făcând slalom printre gropi și ridicându-se în scări când trecea peste o movilă de pământ. Opri motorul și întoarse capul pentru a privi aleea, un peisaj care se asorta perfect cu înfățișarea lui. Tânărul avea părul negru, o vestă de piele neagră, iar motocicleta era tot neagră. Purta ochelari de aviator cu lentile întunecate. M-am întrebat dacă îl cunoștea pe agentul nostru de asigurări, extraordinarul monsieur Fructus. S-ar fi potrivit de minune. Într-o jumătate de oră a înconjurat câmpul de mine pe jos, a calculat prețul, a comandat prin telefon pietrișul și a stabilit o dată fermă, peste două zile, când se va întoarce cu buldozerul. Am avut unele îndoieli că se va ține de cuvânt, dar, când ne-a sunat Menicucci în seara aceea în calitate de supervizor de catastrofe, i-am spus ca monsieur Sanchez ne-a uimit cu eficacitatea sa. — Așa e toată familia. Taică-său a devenit milionar cultivând pepeni. Fiu-său va deveni milionar muncind cu buldozerul lui. Sunt foarte serioși, cu toate că sunt spanioli. Ne-a povestit că Sanchez-père venise în Franța de tânăr în căutare de lucru. Inventase o metodă de a scoate pepeni mai timpurii și mai gustoși decât cei produși de obicei în Provence. Acum era atât de bogat, ne spuse Menicucci, încât lucra numai două luni pe an, iar în timpul iernii locuia în Alicante. Sanchez-fils a venit conform promisiunii și toată ziua a refăcut terenul cu buldozerul. Era fascinant să-l vezi muncind. Așeza tone de pământ cu o precizie de parcă ar fi mânuit o daltă. După ce a umplut toate gropile, a nivelat suprafața cu un pieptene uriaș și nea invitat să vedem ce a făcut. Aleea era atât de netedă, încât nu prea ne-a venit să călcăm pe ea. I-a dat și o ușoară formă arcuită pentru ca pe viitor șuvoaiele de apă să se scurgă în vie. — C’est bon?
Ca pe autostrada spre Paris, i-am spus noi. — Bieng. Je revieng demaing. Se urcă în buldozer și se îndepărtă încet, cu vreo douăzeci de kilometri la oră. A doua zi urma să fie așezat pietrișul. Primul vehicul care a stricat, în dimineața următoare, netezimea perfectă a aleii a fost un camion care s-a târât până în dreptul casei și s-a oprit cu o zdruncinătură în zona de parcare. Camionul părea și mai venerabil decât rabla cu care își căra Faustin strugurii. Se lăsase atât de jos pe suspensie, încât țeava ruginită de eșapament aproape atingea pământul. Un bărbat și o femeie, amândoi voinici, cu fețele arse de soare, coborâseră din cabină și se uitau cu interes la casă. Erau, evident, muncitori itineranți, care sperau într-un ultim angajament înainte de a se duce în sud, pe timpul iernii. Era o pereche de oameni în vârstă, simpatici, și îmi părea rău pentru ei. — Strugurii au fost toți culeși, am spus eu. Bărbatul dădu din cap zâmbind. — Ați avut noroc că i-ați cules înainte de ploaia care a fost. Arătă spre pădurea din spatele casei. Cred că e plin de ciuperci acolo. — Da, am spus eu, e plin. Nu dădeau niciun semn că ar vrea să plece. Le-am spus că pot săși lase camionul unde este și să culeagă ciuperci. — Nu, nu, spuse bărbatul. Astăzi avem de lucru. Acuși trebuie să sosească fiul meu cu pietrișul. Milionarul care își făcuse averea de pe urma pepenilor deschise camionul la spate și scoase o lopată și o greblă cu dinții mari. — Restul o să descarce el. Nu vreau să-mi strivesc picioarele. M-am uitat înăuntru. Pe toată lungimea camionului, sprijinit de bănci, era un tăvălug în miniatură, le compacteur. În timp ce îl așteptam pe fiul său, monsieur Sanchez abordă probleme de viață și de căutare a fericirii. Chiar și după toți acești
ani, spunea el, îi făcea plăcere puțină muncă manuală. Cu pepenii avea de lucru până în iulie și după aceea se plictisea dacă n-avea nimic de făcut. E plăcut să fii bogat, dar mai ai nevoie și de altceva. Din moment ce îi place să muncească, de ce să nu-și ajute fiul? Nu mai avusesem niciodată ocazia să angajez un milionar, în general nu prea am timp de milionari, dar acesta a muncit o zi întreagă. Fiul aducea pietrișul, iar tatăl îl lua cu lopata și îl întindea. Madame Sanchez venea din urmă cu grebla împingând și netezind pietrișul. Apoi fu descărcat le compacteur. Era ca un cărucior masiv de copil, cu mânere. Sanchez fiul începu să-l plimbe în sus și în jos pe alee, dând între timp instrucțiuni părinților – încă o lopată aici, mai mult greblat acolo, atenție la picioare, nu călcați pe vița-de-vie. A fost un efort depus de întreaga familie. Spre seară, aveam o alee frumoasă, acoperită cu pietriș cărămiziu, demnă să participe la Concursul de Eleganță sponsorizat de Bulldozer Magazine. Le compacteur a fost urcat în camion, iar părinții s-au așezat în față. Tânărul Sanchez spuse că prețul va fi mai mic decât estimase, dar că îl va calcula exact și va veni tatăl său cu nota de plată. Când m-am trezit în dimineața următoare, am văzut staționând în fața casei o furgonetă care nu-mi era familiară. L-am căutat pe șofer, dar nu era nimeni nici în vie, nici în clădirile anexe. Era probabil un vânător leneș care n-a catadicsit să meargă pe jos de pe șosea până aici. Tocmai eram pe terminate cu micul dejun, când a bătut cineva la fereastră și am văzut fața rotundă, arsă de soare, a lui monsieur Sanchez. N-a vrut să intre în casă deoarece, spunea el, avea ghetele murdare de noroi. Fusese în pădure de la șase dimineața și avea un cadou pentru noi. Scoase la iveală de la spate șapca sa ponosită, plină-ochi cu ciuperci sălbatice. Ne dădu rețeta sa favorită, care se făcea cu ulei, unt, usturoi și frunze de pătrunjel, și ne spuse o poveste de groază despre trei bărbați care au murit după ce
mâncaseră la cină ciuperci otrăvitoare. Îi găsise un vecin la masă, paralizați și cu ochii holbați. Monsieur Sanchez ne oferi o demonstrație dându-și ochii peste cap. Dar noi nu trebuia să ne facem griji, ne liniști el. Bagă mâna-n foc pentru ciupercile aduse de el. Bon appétit! Le-am mâncat în aceeași seară. Ne studiam unul pe altul după fiecare înghițitură să vedem dacă n-am paralizat sau nu ne-am dat ochii peste cap. Aveau un gust mult mai bun decât ciupercile obișnuite, așa că am decis să cumpăram un ghid și o singură pereche de cizme antișerpi pentru amândoi. Vine o vreme în cursul reparațiilor la o casă veche când dorința de a o vedea terminată pune în pericol toate intențiile estetice nobile legate de renovarea ei. Începi să renunți la niște lucruri când se produc mereu întârzieri și se înmulțesc scuzele: tâmplarul s-a rănit la un deget, zidarului i s-a furat camionul, zugravul are gripă, instalațiile sanitare comandate în luna mai și promise pentru iulie vor veni abia în septembrie. Ca să nu mai vorbesc de moloz, betonieră, lopeți și cazmale care au devenit parte integrantă a peisajului. În timpul lunilor fierbinți de vară, sub efectul tranchilizant al soarelui, am privit cu ochi răbdători șantierul din casă. Dar acum, când stăteam mai mult timp înăuntru, răbdării noastre i-a luat locul enervarea. Împreună cu Christian, arhitectul, am luat la rând toate camerele pentru a stabili ce mai are fiecare de făcut și cât va mai dura. — Normalement, spuse Christian, un bărbat fermecător și cu un optimism debordant, ar mai fi de lucru o săptămână. Puțină zidărie, niște tencuială, două zile pentru zugrăvit, et puis voil|. Terminé. Ne-am simțit mai încurajați. Așa cum i-am spus și lui Christian, am trecut de curând prin momente grele când ne-am imaginat că și în dimineața de Crăciun vom fi înconjurați de moloz.
— Ce idee, spuse el cu oroare, ridicându-și mâinile, umerii și sprâncenele. Era de neconceput ca aceste mici finisări să dureze atât de mult. Va telefona la toți membrii echipei imediat pentru a organiza o săptămână de activitate intensă. Se vor face progrese remarcabile. Nu, mai mult decât progrese. Se va încheia întreaga acțiune. Au venit unul câte unul în cele mai nepotrivite momente: Didier cu câinele la șapte dimineața; electricianul, la ora prânzului; Ramon tencuitorul, seara, ca să ciocnească un pahar. N-au venit să lucreze, ci să vadă ce au de făcut. Toți erau uimiți că a durat atât de mult, ca și când alții ar fi fost răspunzători, nu ei. Fiecare ne-a spus, confidențial, că depinde de celălalt pentru a-și putea începe munca. Când am pomenit de Crăciun, au izbucnit toți în râs. Până la Crăciun mai erau luni de zile; aproape că puteau să construiască o casă până la Crăciun. Niciunul însă nu a stabilit un termen. Când puteți veni? am întrebat noi. Curând, curând, au spus ei. A trebuit să ne mulțumim cu atât. Am ieșit în fața casei, unde stătea de pază, lângă treptele de la intrare, betoniera. Ne-am imaginat cum ar fi arătat un chiparos în locul ei. Curând, curând.
NOIEMBRIE Țăranul francez este un om inventiv. El urăște risipa. Nu aruncă nimic, deoarece știe că într-o bună zi va avea nevoie de cauciucul uzat al tractorului, de coasa boantă, de sapa ruptă sau de cutia de viteze salvată de la furgoneta Renault model 1949. Îl vor scuti să scoată bani din buzunarul acela adânc și ascuns în care și-i ține. Ciudățenia pe care am găsit-o la marginea viei era un monument ruginit închinat ingeniozității țăranului francez. Un bidon de ulei de o sută de litri fusese tăiat în două, pe lungime, și montat pe un cadru de țevi din fier. În față fusese fixată o roată veche, mai mult ovală decât rotundă, iar în spate ieșeau ca niște coarne două mânere de lungimi diferite. Era o roabă sau, cum mi-a spus Faustin, une brouette de vigneron, construită cu cheltuieli minime special pentru curățatul viilor. Frunzele de viță căzuseră toate din cauza vântului de toamnă, iar lăstarii încâlciți păreau smocuri de sârmă ghimpată. Acești lăstari sau sarments trebuiau tăiați de pe tulpina principală. Ei nu erau de niciun folos sub raport agricol, fiind prea fibroși pentru a putrezi în pământ în timpul iernii și prea mulți pentru a rămâne pe aleile dintre vii pe unde treceau tractoarele. Prin urmare trebuiau strânși și arși; de aici, rostul unei brouette de vigneron. Era cel mai simplu tip de incinerator mobil. Se aprindea focul pe fundul bidonului, se tăiau lăstarii și se aruncau în foc; apoi roaba era împinsă la următorul butaș. Când roaba se umplea de cenușă, aceasta era împrăștiată pe sol și procesul se relua. În felul său primitiv, era totuși un model de eficiență. Înainte de asfințit, în timp ce mă întorceam spre casă, am zărit o dâră subțire de fum albăstrui ridicându-se din partea în care Faustin
curăță via și ardea vrejurile de prisos. Se îndreptă de șale și se frecă pe spate. Mi s-a părut că are mâna rece când i-am strâns-o. Arătă spre șirurile de viță curățate – gheare răsucite închise la culoare în comparație cu solul nisipos. — E frumos și curat, nu-i așa? Îmi place când e așa. I-am spus că aș vrea să adun niște lăstari ca să-i folosesc la grătar vara următoare. Mi-am amintit că îi văzusem odată la New York, într-un magazin alimentar. Aveau o etichetă pe care scria: „Lăstari de vie veritabili” și se garanta că dau o aromă speciala grătarului. Erau toți de aceeași lungime și împletiți frumos cu paie. Un mănunchi costa doi dolari. Lui Faustin nu-i venea să creadă. — Oamenii dau bani pe ei? Se uită din nou la vie, calculând câte sute de dolari arsese în ziua aceea, și scutură din cap. Încă o lovitură dureroasă. Ridică din umeri. — C’est curieux. Prietenul nostru care locuia în regiunea Côtes du Rhône, la nord de Vaison-la-Romaine, urma să capete onorurile podgorenilor din satul său și să fie admis în Confreria Saint-Vincent, echivalentul local al Ordinului Cavalerilor Degustători de Vin. Învestitura avea loc în clădirea primăriei din sat, fiind urmata de cină și dans. Vinurile aveau să fie tari și din abundență, contându-se pe o participare mare din partea podgorenilor și a nevestelor lor. Cravata era obligatorie, ocazia având un caracter festiv. Cu ani în urmă, fuseserăm la o altă cină a Cavalerilor, în Burgundia. Două sute de oameni în ținută de seară, la început sobri, se transformaseră într-o adunare veselă. Toată sala răsuna de cântece de pahar burgunde încă de la felul de rezistență servit. Ne aminteam amuzați cum, după cină, Cavalerii își căutau năuci mașinile și apoi încercau să le descuie cu ajutorul amabil al poliției
din Clos Vaugeot. A fost prima noastră participare la o petrecere colectivă și ni s-a părut deosebit de distractiv. Prietenii strugurilor erau și prietenii noștri. Primăria satului era oficial denumită Salle des Fêtes. Această construcție destul de nouă, al cărei stil nu ținea deloc seama de clădirile medievale din jur, era opera arhitectului francez anonim, copleșit de misiunea sa în viață de a urâți fiecare sătuleț. Era tipul clasic de școală-cazemată contemporană – ladă de cărămizi și geamuri înrămate în aluminiu, amplasată într-o grădină de ciment, lipsită de orice farmec, dar iluminată din plin cu tuburi de neon. Am fost întâmpinați la ușă de doi bărbați corpolenți, roșii la față, cu cămăși albe, pantaloni negri și eșarfe portocalii. Le-am spus că suntem invitații noului Confrate. — Bieng. Bieng. Allez-y! Ne-au bătut pe spate cu niște mâini cărnoase și ne-au împins în sala cea mare. Într-un capăt al acesteia fusese ridicată o platformă pe care era o masă lungă și un microfon. De o parte și de alta a sălii erau mese mai mici, pregătite pentru cină, în mijloc fiind lăsat un spațiu mare în care se strânseseră podgorenii și prietenii lor. Era un vacarm; bărbații și femeile care sunt obișnuiți să-și vorbească de la un capăt la altul al viei au dificultăți în a-și regla volumul; încăperea bubuia de voci care fuseseră antrenate să se ia la întrecere cu mistralul. Dacă vocile erau la fel ca pe câmp, hainele, în schimb, erau cele de duminică: costume închise la culoare și cămăși ale căror gulere păreau să-i strângă la gât pe bărbații cu pielea arsă de soare; femeile purtau rochii cu modele complicate și în culori vii. Un cuplu, care părea mai preocupat de îmbrăcăminte decât ceilalți, arbora o ținută care îți lua ochii. Femeia strălucea într-o rochie împodobită cu mărgele negre; pe ciorapi, în partea din spate, erau cusute pene mici negre, astfel încât, atunci când mergea, părea că plutește. Soțul purta o haină albă tivită cu negru, o cămașă cu jabou
și cu paspoal negru și pantaloni negri. Pantofii însă, fie că nu a dat importanță, fie că n-a mai avut bani, erau obișnuiți, cu talpă groasă și de culoare maro. Oricum, era perechea care merita să fie urmărită când avea să înceapă dansul. L-am găsit pe Confrate, prietenul nostru, cu familia. Se uita de jur-împrejur cu o figură mirată, aproape neliniștită, și ne-am gândit că solemnitatea ocaziei îi zdruncinase nervii. Problema însă era mai serioasă. — Nu văd nicăieri niciun bar, spuse el. Voi vedeți? Erau butoaie cu vin de-a lungul unui perete și sticle cu vin pe mese. Eram într-un sat care ar pluti pe o mare de vin Côtes du Rhône dacă ar fi golite toate pivnițele, dar nu exista niciun bar. Uitându-ne mai atent la comesenii noștri, am mai făcut o descoperire îngrijorătoare. Nimeni nu ținea un pahar în mână. Era cât pe ce să comitem o faptă nedelicată și să înșfăcăm o sticlă de pe masa cea mai apropiată, dar am fost opriți de muzica de fanfară care s-a auzit prin sistemul de amplificare. Confrații s-au încolonat și s-au urcat la tribună, ocupându-și pozițiile în spatele mesei. Erau vreo zece sau mai mulți, îmbrăcați în mantii și având pe cap pălării cu boruri largi. Unii țineau în mână coli de hârtie. La cineva am văzut o carte groasă, impozantă. Din clipă în clipă, ne-am gândit, urma să fie servit le vin d’honneur pentru a da semnalul de începere a ceremoniei. Primarul luă microfonul și ținu discursul de deschidere. Apoi ținu un discurs decanul de vârstă al Confraților. Urmă asistentul său, cel care avea în mână cartea aceea groasă. Cei trei noi Confrați au fost chemați unul câte unul la tribună și elogiați îndelung, subliniindu-se dragostea lor pentru vin și spiritul de camaraderie. Aceștia au răspuns, unul câte unul, prin discursuri în care acceptau onorurile care li se acordau. Am detectat o anumită răgușeală în glasul prietenului meu, pe care alții ar fi putut s-o pună pe seama
emoției. Eu știam că de fapt îi era sete. În încheiere, am fost invitați sa cântam împreună un cântec compus pe versuri scrise în provensală de Frédéric Mistral. Coupo santo e versanto, am cântat noi preaslăvind pocalul sfânt și umplut până sus, A-de-reng beguen en troupo lou vin pur de nostre plant – să bem cu toții vinul pur făcut din strugurii noștri și, de asemenea, am glorificat timpul. Învestitura a durat peste o oră și nimeni n-a băut niciun strop. Era vizibilă nerăbdarea celor prezenți de a se așeza la mese, și în cele din urmă pocalele sfinte au fost umplute, golite și umplute din nou. Un sentiment de ușurare i-a cuprins pe toți. Ne-am relaxat și noi și am putut să dăm atenția cuvenită meniului. Prepelițe în aspic a fost primul fel; capetele, care, după cum ni s-a spus, costa doi franci bucata, fuseseră detașate și aveau să fie folosite la un viitor banchet. A urmat biban-de-mare. Acestea erau doar preliminariile, exercițiile de încălzire ale bucătarului-șef, după care urma să atacăm friptura de vacă Charolais. Dar înainte de aceasta am avut câte o porție mică, dar ucigătoare, de ceea ce ei descriu drept un trou provençal – o combinație de puțină apă cu mult marc. Băutura aceasta era menită să clătească cerul gurii; de fapt, era atât de tare, încât putea să anestezieze nu numai cerul gurii, dar și sinusurile și toată partea frontală a craniului. Dar bucătarul știa ce face. După ce a trecut primul efect al alcoolului rece, am simțit în stomac un gol – le trou – și am putut să fac față în continuare meniului, cu speranța că am să ajung la capăt. Friptura și-a făcut intrarea în acordurile altei muzici de fanfară și a fost plimbată printre mese de chelneri și chelnerițe înainte de a fi servită. Vinul alb a cedat locul unui vin roșu extraordinar, mândria podgorenilor din regiune, și au fost aduse în continuare alte feluri de mâncare. După ce au fost servite sufleurile și șampania, a venit momentul să ne ridicăm de la masă și să dansăm.
Muzicanții din orchestră erau de modă veche, evident neinteresați să cânte pentru oameni cărora nu le place decât să țopăie; ei voiau să ne vadă dansând. Au interpretat valsuri, foxtroturi și câteva bucăți care puteau fi gavote, dar pentru mine momentul de vârf al serii a fost tangoul. Nu cred că multora le-a fost dat să vadă cincizeci sau șaizeci de perechi, într-o stare avansată de ebrietate, încercând să execute figurile complicate, cu întoarceri și aplecări, pe care le face un dansator de tangou adevărat. A fost o priveliște pe care n-am s-o uit niciodată – coatele se ridicau, capetele se răsuceau dintr-o parte în alta și se făceau tentative disperate de a ajunge dintr-un capăt al sălii în celălalt, cu riscul de a se călca pe picioare sau de a se produce coliziuni. Un bărbat mic de statură dansa fără să vadă nimic în jur, capul său fiind cufundat în decolteul partenerei sale mult mai înalte. Cuplul cu mărgele și cămașă cu jabou părea că plutește și se strecura printre ceilalți cu o abilitate care putea fi văzută numai în palatele tangoului din Buenos Aires. În mod miraculos, nimeni nu a fost vătămat. Când am plecat, puțin după ora unu noaptea, orchestra încă mai cânta, iar dansatorii, îndopați cu mâncare și îmbibați cu vin, continuau să danseze. Nu era pentru prima oară că ne minunam în fața rezistenței provensale. Când am ajuns acasă, am constatat o schimbare a peisajului cu care ne obișnuisem. Dispăruse betoniera care de luni de zile fusese parte integrantă a fațadei. A fost o prevestire funestă. Oricât ne displăcea prezența ei, era cel puțin o garanție că Didier și oamenii săi vor reveni. Se furișaseră în absența noastră și o luaseră – betoniera noastră –, probabil pentru a o folosi undeva în celălalt capăt al satului vreo șase luni de acum înainte. Speranțele noastre de a avea casa gata până la Crăciun păreau o manifestare de optimism deplasat.
Christian, ca de obicei, a încercat să ne liniștească. — Au fost nevoiți să se ducă în Mazan< la o văduvă bătrână< acoperișul casei< Am avut un sentiment de vinovăție. Ce contau problemele noastre în comparație cu situația nenorocită a unei biete văduve bătrâne, expusă capriciilor vremii? — Nu vă faceți griji, ne spuse Christian. Nu durează decât douătrei zile, după care se vor întoarce să termine treaba aici. Mai e destul timp până la Crăciun. Este vorba de câteva săptămâni. „Nu prea multe săptămâni”, ne-am zis noi. Soția mea a avut ideea să răpim cockerul lui Didier – ținea la el mai mult chiar decât la betonieră – și să-l ținem ostatic. Era un plan foarte bun, curajos, numai că Didier era tot timpul însoțit de câine. Ei, dacă nu câinele, poate nevasta. Eram gata să facem orice. Situația a devenit neplăcută când au început rafalele mistralului de iarnă. Vântul șuiera mai ales prin găurile făcute în zidărie. A bătut trei zile fără încetare, îndoind chiparosul din curte, smulgând foliile de plastic de pe câmpul de pepeni, izbindu-se cu putere de obloane și de țiglele de pe acoperiș, tânguindu-se în miez de noapte. Era un vânt agasant, de care nu puteai să scapi nicăieri. Te deprima să-l auzi cum se năpustește fără încetare asupra casei, încercând să pătrundă înăuntru. — O vreme bună pentru a te sinucide, îmi spuse Massot într-o dimineață, în timp ce i se zbârlea mustața din pricina vântului. Beh oui. Dacă o ține tot așa, o să luăm parte la câteva funeralii. Bineînțeles, adăugă el, nici nu se compara cu mistralul din copilăria sa. Pe vremea aceea vântul bătea săptămâni în șir, având efecte ciudate, cumplite asupra creierului. Îmi spuse povestea lui Arnaud, un prieten de-al tatălui său. Arnaud avea un cal bătrân, istovit, care nu mai putea fi folosit la munca câmpului. Se hotărî să-l vândă și să cumpere un cal tânăr,
puternic. Într-o dimineață vântoasă merse cincisprezece kilometri pe jos până la târgul din Apt trăgând gloaba după el. Găsi un cumpărător și căzu la învoială cu el în privința prețului, dar caii tineri aduși la vânzare în ziua aceea erau slabi și prăpădiți. Arnaud se întoarse acasă fără alt cal. Își propuse să se ducă peste o săptămână, în speranța că vor fi de vânzare cai mai vânjoși. Mistralul bătu toată săptămâna. Nu încetă nici în ziua în care Arnaud o porni din nou spre târgul din Apt. De data aceasta fu norocos și cumpără un cal negru, puternic. Îl costă aproape dublu față de prețul obținut pe calul său bătrân, dar, așa cum spunea și geambașul, plătea pentru tinerețea calului pe care îl lua. Acesta avea să fie bun de muncă ani de zile de acum încolo. Arnaud mai avea de parcurs vreo doi-trei kilometri până la fermă, când calul scăpă din ham și o luă la goană mâncând pământul. Arnaud fugi cât fugi după el, dar până la urmă se lăsă păgubaș. Începu să-l caute printre arbuști și prin vii, strigând în direcția vântului, blestemând mistralul care îi speriase calul, căinându-se pentru ghinionul pe care l-a avut și pentru banii pierduți. După ce s-a întunecat și nu mai avea nicio șansă să-l găsească, o porni spre casă disperat. Fără cal nu putea să-și lucreze pământul; era ruinat. Nevasta îl întâmpină în prag. Se întâmplase un lucru nemaipomenit: un cal, un cal negru viguros, venise în goană pe potecă și intrase în grajdul din curte. Ea îi dăduse apă și împinsese o căruță în dreptul ușii ca să nu poată fugi. Arnaud luă un felinar și se duse să vadă calul. De cap îi atârna un ham rupt. Îi pipăi grumazul. Simți pe degete ceva lipicios. La lumina lanternei văzu cum i se scurge sudoarea pe crupă și cum apar pete deschise la culoare acolo unde vopseaua se ștersese. Își cumpărase propriul cal. Scos din minți și copleșit de rușine, se duse în pădurea din spatele fermei și se spânzură.
Massot își aprinse o țigară apărând-o de vânt cu mâinile făcute căuș. — La anchetă, spuse el, cineva a dat dovadă de simțul umorului. La cauza decesului s-a trecut sinucidere ca urmare a unui dezechilibru mintal provocat de un cal. Massot rânji și dădu din cap. Se părea că toate poveștile lui se terminau tragic. — A fost un prost, zise Massot. Ar fi trebuit să se ducă înapoi și să-l împuște pe geambașul care i-a vândut calul – paf! – și să dea vina pe mistral. Așa aș fi procedat eu. Reflecțiile sale despre modul de a-ți face singur dreptate au fost întrerupte de zgomotul unui motor. Un camion Toyota cu tracțiune dublă, de lățimea potecii, înainta încet pentru a ne lăsa timp să ne dăm la o parte. Era monsicur Dufour, băcanul satului și spaima mistreților din Lubéron. Văzuserăm capetele de sangliers atârnând pe pereții din măcelării, dar nu le dăduserăm mai multă atenție decât oricăror altor decorațiuni rustice. De câteva ori în timpul verii însă, mistreții au coborât din munți și au venit să bea apă din piscină și să fure pepeni. De când am văzut animalele vii, nu mai puteam privi în ochi capetele împăiate. Mistreții erau negri, masivi, cu picioare mai lungi decât ale unui porc obișnuit și cu păr țepos. Ochii lor exprimau neliniște. Ne făceau plăcere rarele momente când îi zăream și am fi dorit ca vânătorii să-i lase în pace. Din păcate, mistreții au gust de vânat și în consecință sunt vânați peste tot în Lubéron. Monsieur Dufour era campionul recunoscut al vânătorilor, un Nimrod modern, mecanizat. Îmbrăcat în uniforma de luptă, cu camionul plin de armament sofisticat, nu era pentru el nicio problemă să urce pe potecile stâncoase și să ajungă pe povârnișurile populate cu mistreți, în timp ce alți vânători, nu atât de bine
echipați, o luau pe jos și ajungeau acolo cu sufletul la gură. Pe platforma camionului era o ladă mare de lemn în care se aflau șase câini de vânătoare, antrenați să umble după miros zile în șir. Bieților porci nu li se dădeau prea multe șanse. I-am spus lui Massot că, după părerea mea, era o rușine ca mistreții să fie vânați cu atâta înverșunare de atât de mulți vânători. — Dar au un gust delicios, ripostă el. Mai ales puii de mistreț, les mercassins. Și apoi, este ceva natural. Englezii sunt sentimentali când este vorba de animale, cu excepția celor care vânează vulpi. Ăia sunt nebuni. Vântul se întețea și devenea din ce în ce mai rece. L-am întrebat pe Massot cât crede că va mai dura. — O zi, o săptămână. Cine știe? Se uită pieziș la mine. N-aveți de gând să vă sinucideți, nu-i așa? I-am spus că-mi pare râu să-l dezamăgesc, dar eram într-o stare bună, plină de voioșie, și așteptam cu nerăbdare iarna și Crăciunul. — După Crăciun au loc, de obicei, multe crime. O spuse ca și cum era nerăbdător să vadă un program de televiziune favorit, o continuare sângeroasă a sinuciderilor provocate de mistral. În timp ce mă întorceam spre casă, am auzit împușcături. Am sperat că Dufour greșise ținta. Oricât aș trăi aici, n-o să-mi însușesc niciodată mentalitatea localnicilor. Și atâta timp cât prefer să vad un mistreț pe picioare decât pe un platou, nu voi deveni niciodată un bun francez prin adopție. N-au decât să-și venereze stomacul; eu voi păstra o detașare civilizată față de setea de sânge pe care o văd la cei din jur. Această nobilă mulțumire de sine a durat până la cină. Henriette ne adusese un iepure de câmp, pe care soția mea l-a gătit cu verdețuri și muștar. Am mâncat două porții. Sosul, îngroșat cu sânge, era minunat.
Madame Soliva, bucătăreasa de optzeci de ani, al cărei nom de cuisine era Tante Yvonne, ne vorbise odată despre un ulei de măsline pe care ea îl considera cel mai bun din Provence. Ne puteam baza pe ea mai mult decât pe oricine altcineva. Nu numai că era o bucătăreasă minunată, dar era specialistă în diversele sortimente de ulei de măsline, replica unui Maestru al Vinurilor. Le încercase pe toate, de la Alziari din Nisa până la Producătorii Uniți din Nyons, iar după părerea ei, care era bine fondată și se bucura de respect, uleiul produs în valea Les Baux era cel mai bun. Ne-a spus că putea fi cumpărat de la o fabrică mică de ulei din Maussane-lesAlpilles. Pe vremea când locuiam în Anglia, uleiul de măsline era o delicatesă, fiind folosit numai la maioneză și la salate. În Provence se găsea din abundență. Îl cumpăram în bidoane de cinci litri și îl foloseam la gătit, la marinat brânzeturi de capră și gogoșari și la conservarea trufelor. Ne înmuiam pâinea în ulei, ne scăldam lăptucile în el și îl foloseam chiar și ca medicament preventiv. (O lingură de ulei pe stomacul gol înainte de a bea este ca un pansament gastric care protejează împotriva efectelor unei cantități prea mari de vin nou roze.) Absorbeam ulei de măsline ca niște bureți și cu timpul am învățat să distingem între diferite sortimente după savoare. Am devenit pretențioși și fără îndoială insuportabili în privința uleiului de măsline. Nu-l cumpăram niciodată de la băcănie sau de la supermarket, ci numai direct de la producători, care aveau propriile prese. Expedițiile de cumpărare a uleiului le așteptam aproape cu aceeași nerăbdare ca excursiile la podgorii. O parte esențială a unei zile o constituie mersul la restaurant pentru a lua prânzul. Înainte de a ne duce undeva pentru prima oară, consultam întotdeauna ghidul Gault-Millau, precum și harta. Am descoperit că Maussane era foarte aproape de Beaumaniere din
Les Baux, unde notele de plată sunt la fel de memorabile ca bucatele, dar am fost salvați de ispită de madame Soliva. — Mergeți la Le Paradou, ne-a spus ea, și luați prânzul acolo, încercați să ajungeți la amiază. Era o zi rece, senină, propice pentru o masă bună. Am intrat la Bistro du Paradou cu câteva minute înainte de a bate de amiază. Pofta de mâncare ne-a fost sporită de mirosul de usturoi și de fumul de lemn ars care ne-au întâmpinat. Din bucătărie se auzea zăngănit de vase. Localul avea de toate – un cămin mare în care ardea focul, o mulțime de mese acoperite cu plăci de marmură, un bar placat cu faianță. Un singur lucru nu avea, după cum ne-a explicat patronul: o masă la care să ne așezăm. Sala era încă goală, dar, ne spuse el, se va umple într-un sfert de oră. Se scuză dând din umeri. Se uită la soția mea, care era atât de aproape și totuși atât de departe de un prânz bun. Pe fața ei era întipărit tragismul unei mari pierderi. La vederea unei femei atât de nefericite, se înduioșă. Ne așeză la o masă în fața căminului și puse pe ea o carafă mare plină cu vin roșu. Clienții obișnuiți ai localului au început să intre în grupuri gălăgioase, mergând direct la locurile pe care le ocupau în fiecare zi. La 12.30 toate mesele erau ocupate. Patronul, singurul chelner de altfel, deveni o sfârlează încărcată cu farfurii. Restaurantul funcționa după formula simplă de a-i scuti pe clienți de dificultatea alegerii meniului. La fel ca la restaurantul gării din Bonnieux, mâncai și beai ce ți se dădea. Am mâncat o salată verde cu ulei de măsline și cu bucățele de cârnat de casă, un aioli de melci, cod și ouă fierte tari cu maioneză, brânză cu smântână de la Fontvieille și o tartă de casă. Era un prânz pe care francezii îl consideră ceva obișnuit, în timp ce turiștii își aduc aminte de el ani de zile. Pentru noi, care eram undeva la mijloc, restaurantul acesta a fost o altă descoperire fericită pe care am
adăugat-o pe lista noastră. Era un loc unde puteai să revii într-o zi rece, cu stomacul gol, știind precis că te vei încălzi și vei mânca pe săturate. Ne-am dus la mica fabrică de ulei de măsline din Maussane cu două luni mai devreme decât trebuia. Noua recoltă de măsline urma să fie strânsă de-abia în ianuarie. Doar atunci puteam cumpăra ulei proaspăt. Din fericire, spuse proprietarul, recolta trecută fusese foarte bună și mai avea ulei de vânzare. Ne propuse să dăm o raită prin făbricuță până ne pregătea să luăm cu noi doisprezece litri de ulei. Numele oficial al întreprinderii – Coopérative Oléicole de la Vallées des Baux – aproape că n-avea loc pe frontispiciul clădirii modeste aflate la marginea unui drum lateral. Înăuntru totul părea frecat cu ulei; podeaua și pereții luceau, treptele care duceau la platforma de sortare le simțeam alunecoase sub tălpi. La o masă stăteau câțiva bărbați care lipeau etichetele aurii ale cooperativei pe sticlele și bidoanele umplute cu uleiul galben-verzui, pur și natural, după cum spunea anunțul de pe perete, extras printr-o singură presare la rece. Ne-am dus în birou pentru a lua cele șase sticle de doi litri pe care patronul le așezase într-o cutie de carton. Ne-a oferit și câte un săpun cu ulei de măsline. — Nu există ceva mai bun pentru piele, spuse el, și își lovi ușor obrajii cu vârful degetelor. Cât despre ulei, este o minunăție. O să vedeți. În seara aceea, înainte de a lua cina, l-am testat turnând câteva picături pe felii de pâine unse cu sos de roșii. Era nemaipomenit. Musafirii au continuat să vină, îmbrăcați ca în toiul verii, cu speranța că vor avea vreme bună pentru înotat și convinși că Provence se bucură de un climat mediteraneean. Erau dezamăgiți că
ne găseau cu pulovere pe noi, că făceam focul seara și că trecuserăm la mâncăruri și băuturi de iarnă. Oare întotdeauna e atât de frig în noiembrie? Nu e cald tot timpul anului? Păreau neîncrezători când le vorbeam de troiene de zăpadă, de nopți cu temperaturi sub zero grade și de furtuni care te luau pe sus, ca și cum i-am fi ademenit la Polul Nord pretinzând că îi chemam la Tropice. A avut dreptate cine a zis că Provence este o regiune rece cu mult soare. Ultimele zile din noiembrie erau la fel de strălucitoare și de senine ca acelea din mai. Nouă ne creau o stare de bună dispoziție, nu însă și lui Faustin, care avea reacții ciudate. Ne prevestea o iarnă aspră, cu temperaturi atât de joase, încât măslinii vor îngheța, așa cum s-a întâmplat în 1976. Ne spunea cu o satisfacție macabră că puii de găină vor muri de frig, iar bătrânii vor zace în pat luând o culoare cadaverică. Ne preveni asupra faptului că fără îndoială vor fi întreruperi de curent electric pe perioade lungi și ne sfătui să curățăm hornurile. — O să ardeți lemne zi și noapte, ne spuse el, și în situația asta e pericol să ia foc hornul. Vă trebuie un certificat de la hornar că l-ați curățat, altminteri, când vin les pompiers, vă costă o avere. Putea fi și mai rău. În cazul în care ardea casa ca urmare a unui incendiu produs de un horn necurățat, societatea de asigurări nu plătea dacă nu aveai acest certificat. Faustin se uită la mine cu o privire gravă, iar eu mă și vedeam înghețat de frig, fără casă și falit. Și toate astea din cauza unui horn necurățat. — Dar ce se întâmplă, l-am întrebat eu, dacă arde și certificatul odată cu casa? Nu se gândise la asta și cred că-mi era recunoscător că-i sugerasem un alt posibil dezastru. Un cunoscător în ale calamităților trebuie să-și împrospăteze îngrijorările din când în când, dacă nu, se plafonează.
Am aranjat cu cel mai bun hornar din Cavaillon, monsieur Beltramo, să vină la noi cu periile și aspiratoarele sale. Era un bărbat înalt, manierat, cu un nas acvilin, murdar de funingine. Lucra în meserie de douăzeci de ani. Mi-a spus că niciodată n-a luat foc un horn curățat de el. După ce a terminat treaba, mi-a dat un certificat de ramonage, pe care erau amprente de funingine, și mi-a urat o iarnă plăcută. — N-o să fie prea frig anul acesta, îmi spuse. Am avut trei ierni aspre la rând. A patra este întotdeauna blândă. L-am întrebat dacă va curăța și hornul lui Faustin și va face schimb de păreri cu el asupra vremii. — Nu. Nu mă duc niciodată la el. Nevasta lui curăță hornul.
DECEMBRIE Poștașul intră cu mașina în viteză la locul de parcare din spatele casei și când dădu înapoi cu mare elan, o izbi de zidul garajului, spărgându-i farurile. Nu părea să fi observat stricăciunea când apăru în curte zâmbind cu gura până la urechi și agitând un plic voluminos. Se duse direct la bar și se așeză, părând că așteaptă ceva. — Bonjour, jeune homme! De ani de zile nu mi se mai adresase cineva cu „tinere” și, oricum, nu era ceva obișnuit ca poștașul să aducă scrisorile în casă. Ușor nedumerit, i-am oferit băutura pe care o aștepta. Clipi din ochi. — Puțin pastis, zise el. De ce nu? Era oare ziua lui de naștere? Ieșea la pensie? Câștigase marele premiu la Loteria Națională? Mă așteptam să-mi explice motivul bunei sale dispoziții, dar era preocupat să-mi povestească despre mistrețul pe care îl împușcase prietenul său cu o săptămână înainte. Oare știu cum se pregătesc aceste creaturi pentru a fi gătite? Mă trecu prin tot procesul, de la scoaterea mațelor până la agățarea în cârlig, tranșarea cărnii și gătitul ei. Paharul cu pastis se goli imediat. Din câte mi-am dat seama, nu era primul pe ziua aceea. Acceptă fără nicio împotrivire să i-l umplu din nou. În sfârșit, trecu la subiect. — V-am adus calendarul oficial al poștei, îmi spuse el. Cuprinde zilele tuturor sfinților și are ilustrații cu tinere atrăgătoare. Scoase calendarul din plic și îl răsfoi până găsi fotografia unei fete îmbrăcate sumar. — Voil|! I-am mulțumit pentru amabilitatea de a se fi gândit la noi. — E gratis, spuse el. Dar puteți să-l și cumpărați, dacă vreți.
Făcu din nou cu ochiul, iar eu am înțeles în sfârșit scopul vizitei sale. Își aduna bacșișul de Crăciun, dar, întrucât era nedemn să vină la ușă cu mâna întinsă, trebuia să respectam ritualul calendarului. Își luă banii, termină de băut ce mai avea în pahar și porni în viteză spre următoarea adresă, lăsând rămășițele farului pe alee. Când m-am întors în casă, soția mea se uita în calendar. — Îți dai seama, spuse ea, că mai sunt doar trei săptămâni până la Crăciun și lucrătorii noștri n-au dat niciun semn de viață? Apoi a avut o idee care numai unei femei îi putea trece prin cap. — E clar, zise ea, că nașterea lui Isus Hristos nu e un ultimatum destul de important pentru ei ca să termine lucrările începute. Întrun fel sau altul, Crăciunul o să vină și o să treacă și o să se facă februarie până o să-și recupereze forțele după chefurile de Anul Nou. Cel mai indicat e să-i invităm la o petrecere pentru a sărbători încheierea lucrărilor. Dar nu singuri, ci cu nevestele. Viclenia intuitivă a acestei idei se baza pe două presupuneri. Prima, că nevestele, care nu vedeau niciodată ce făceau bărbații lor prin casele oamenilor, vor fi atât de curioase, încât nu vor putea refuza invitația. A doua, că nici uneia dintre neveste nu i-ar fi convenit ca bărbatul ei să nu-și fi terminat partea sa din lucrare. Acest lucru ar fi făcut-o să scadă în ochii celorlalte neveste și ar fi dus la o situație jenantă, urmată de reproșuri neplăcute în drum spre casă. A fost o idee inspirată. Am fixat întâlnirea pentru ultima duminică înainte de Crăciun și am trimis invitațiile la un pahar de șampanie începând cu ora unsprezece. După două zile, betoniera se afla din nou în fața casei. Didier și echipa sa, veseli și gălăgioși, au reînceput lucrul de unde se opriseră, ca și când nu făcuseră o pauză de trei luni. Nu s-au scuzat, dar nici nu au dat vreo explicație de ce s-au apucat din nou de treabă. Doar Didier a menționat întâmplător că intenționa să
termine totul înainte de a merge la schi. El și soția sa vor fi încântați să ne accepte invitația. Calculasem că, dacă veneau toți, urmau să fie douăzeci și două de persoane, fiecare cu bine cunoscuta poftă de mâncare provensală. Și întrucât Crăciunul era atât de aproape, se vor aștepta la ceva mai festiv decât un castron cu măsline și câteva felii de salam. Soția mea începu să facă liste de cumpărături la care adăuga mereu note de subsol. Toată casa era plină de hârtii cu însemnările ei. Supă de iepure! Gambas cu maioneză! Pizza! Tarte cu ciuperci! Mâncare de măsline! Și câte și mai câte, astfel că lista mea, care cuprindea un singur cuvânt – șampanie –, părea de-a dreptul jalnică. Cel mai grozav fel de mâncare a fost adus într-o dimineață rece de un prieten care avea rude în Périgord. Era o bucată întreagă de ficat, crudă, care costa astfel mai puțin decât produsul preparat. Nu trebuia decât să-l gătim și să adăugăm felii de trufe negre. L-am desfăcut. Probabil că a aparținut unei păsări de mărimea unui aeroplan. Era enorm – o halcă maronie pe care a trebuit să o apuc cu ambele mâini ca s-o pot pune pe scândura de tăiat. Urmând instrucțiunile prietenului nostru, cu degete nervoase, am tăiat și am îndesat ficatul în borcane, inserând bucăți de trufe. Parcă mânuiam bani. Borcanele au fost acoperite ermetic și puse într-un vas mare cu apă care fierbea, unde au stat exact nouăzeci de minute. După ce sau răcit, au fost refrigerate și apoi duse în pivniță. Soția mea a bifat pateul pe lista ei. Era curios să te apropii de sfârșitul anului și cerul să fie atât de albastru. Și apoi nu era nebunia care caracterizează săptămânile dinaintea Crăciunului în Anglia. Singurul indiciu al unor pregătiri deosebite erau zgomotele ciudate care veneau dinspre casa lui monsieur Poncet, situată cam la un kilometru și jumătate. Când am
trecut pe acolo, în două dimineți la rând, am auzit niște zbierete groaznice – nu de frică sau de durere, ci de revoltă. Mă gândeam eu că nu sunt strigăte de om, dar nu eram tocmai sigur. L-am întrebat pe Faustin dacă le remarcase. — A, acelea, spuse el. Poncet își țesală măgarul. În Ajunul Crăciunului, la biserica din Ménerbes, urma să se amenajeze o iesle pentru a reprezenta pe viu scena nașterii Domnului, iar măgarul lui Poncet avea un rol important. Trebuia, bineînțeles, să arate bine, numai că animalul avea o aversiune față de ideea de a fi periat și țesălat și nu era genul de măgar care să îndure această operațiune liniștit. Fără îndoială că se va prezenta foarte bine, spuse Faustin, dar era mai înțelept să stai mai departe de picioarele lui din spate, căci era vestit pentru loviturile sale puternice. În sat se căuta asiduu un copil pentru rolul lui Isus. Au fost aduși bebeluși de vârstă potrivită, capabili să se ridice la înălțimea evenimentului, deoarece procesiunea începea abia la miezul nopții. Dacă nu erau aceste pregătiri și felicitările pe care le îndesa poștașul în cutia poștală, am fi avut impresia că până la Crăciun mai sunt luni de zile. N-aveam televizor, așa că eram scutiți de reclamele acelea de o veselie năucitoare. Nu existau colindători, nici petreceri organizate la birou, nici calcule febrile legate de numărul de zile care au mai rămas pentru cumpărături. Îmi plăcea la nebunie. Soția mea era mai rezervată; lipsea ceva. Unde era dispoziția mea de Crăciun? Unde era vâscul? Unde era bradul? Ne-am hotărât să mergem la Cavaillon pentru toate acestea. Am fost de îndată răsplătiți cu imaginea lui Moș Crăciun, îmbrăcat în pantaloni roșii lăbărțați, cu un tricou Rolling Stones, având pe cap o glugă roșie tivită cu blană albă și purtând o barbă falsă, venea spre noi, făcându-ne semn cu mâna, în timp ce coboram pe Cours Gambetta. De la distanță părea că i-a luat foc barba, dar,
când s-a apropiat, am zărit un muc de țigară Gauloise printre mustăți. Mergea împleticindu-se și mirosea a Calvados, atrăgând atenția unor copilași. Mamele lor vor trebui, desigur, să le dea niște explicații. Străzile erau împodobite cu șiruri de beculețe colorate. Prin ușile deschise ale barurilor și magazinelor se auzea muzică. Maldăre de brazi zăceau pe trotuar. Un bărbat cu portavoce vindea lenjerie de pat la o tarabă. — Priviți, doamnă. Dralon veritabil! Vă dau cinci mii de franci dacă găsiți un defect! O țărancă bătrână începu să examineze materialul milimetru cu milimetru. Bărbatul i-l smulse din mână. Când am dat colțul, era cât pe ce să ne izbim de o carcasă de căprioară care atârna la intrarea într-o măcelărie privind cu ochii holbați la carcasa unui mistreț care atârna lângă ea. În vitrină erau expuse un șir de păsări curățate de pene, cu gâturile frânte și cu capetele sprijinite pe piept. Erau o ofertă specială de Crăciun: puteai să iei șapte plătind numai șase. Măcelarul le închisese ciocurile și le aranjase într-un decor de frunze verzi și panglici roșii. Am dat din umeri și am trecut mai departe. Nu exista nicio îndoială în privința celui mai apropiat ingredient al unui Crăciun provensal. Judecând după exponatele din vitrine, după cozi și după banii care se mânuiau, articolele de îmbrăcăminte, jucăriile, echipamentele stereo și brelocurile erau de importanță minoră; principalul eveniment al Crăciunului era mâncarea: scoici și languste, fazani și iepuri, pateuri și brânzeturi, șuncă și claponi, prăjituri și șampanie roz. După ce am privit o dimineață întreagă toate acestea, am făcut indigestie vizuală. Am făcut rost de vâsc, brad, și, cu gândul la Crăciun, ne-am întors acasă. Ne așteptau doi bărbați în uniformă, care își parcaseră mașina neînmatriculată în fața casei. Când i-am văzut, am avut un
sentiment de vinovăție, de ce, nu știu, dar bărbații în uniformă au acest efect asupra mea. Am încercat să-mi dau seama ce infracțiuni am comis în ultima vreme împotriva celei de-a Cincea Republici. Cei doi au coborât din mașină și au salutat. M-am liniștit. Nici în Franța, unde formalitățile birocratice au ajuns aproape o artă, polițiștii nu te salută înainte de a te aresta. De fapt, nu erau polițiști, ci pompieri. Ne-au cerut voie să intre în casă. M-am întrebat imediat unde am pus certificatul eliberat de hornar. Era evident un control inopinat pentru a-i depista pe cei cu hornurile necurățate. Ne-am așezat la masa din sufragerie. Unul din ei deschise o servietă. — Am adus calendarul oficial al Pompierilor din Vaucluse, spuse el, punându-l pe masă. Conține, o să vedeți, zilele tuturor sfinților. Era asemănător calendarului Poștei, numai că, în loc de ilustrații cu tinere atrăgătoare, erau fotografii cu pompieri cățărându-se pe clădiri înalte, dând primul ajutor victimelor unui accident, salvând alpiniști aflați în situații-limită și mânuind furtunuri de stingere a incendiilor. În Franța, pompierii de la sate nu se luptă numai cu flăcările. Ei acordă ajutor în tot felul de situații. Îți vor salva câinele căzut într-o crevasă din munți sau te vor duce la spital în caz de urgență. Sunt niște oameni admirabili, pe care te poți baza. I-am întrebat dacă o donație ar fi bine-venită. — Desigur. Ni s-a dat o chitanță care ne permitea totodată să ne intitulăm Prieteni ai Departamentului Pompierilor din Cavaillon. După ce neau mulțumit, cei doi pompieri au plecat să-și încerce norocul și în vale. Nutream speranța că erau antrenați împotriva atacurilor unor câini feroce. Să obții o donație de la Massot era aproape la fel de periculos ca stingerea unui incendiu. Mi-l și imaginam privind pe furiș de după perdele, cu pușca la îndemână, în timp ce câinii săi
alsacieni se aruncau asupra intrușilor. Odată i-am văzut pe acești câini atacând roata din față a unei mașini în lipsa unei prăzi umane. Au rupt anvelopa în bucăți ca și cum ar fi fost o halcă de carne crudă, lăsând bale și scuipând resturi de cauciuc, în timp ce șoferul, îngrozit, încerca să dea mașina înapoi, iar Massot urmărea scena fumând și zâmbind. Aveam acum două calendare și, pe măsură ce ne apropiam de Crăciun, anticipam sosirea unui al treilea, care o să ni se ofere în schimbul unei donații substanțiale. În ultimele douăsprezece luni, în fiecare marți, joi și sâmbătă, eroii Departamentului de salubritate sau oprit la capătul aleii din fața casei pentru a ridica grămezi rușinos de mari de sticle goale, resturi urât mirositoare ale supelor de pește, conserve de mâncare pentru câini, pahare sparte, saci cu moloz, oase de pui și tot felul de alte resturi menajere. Nimic nu-i demobiliza. Nicio grămadă, oricât de mare, nu era prea mult pentru bărbatul care stătea în spatele mașinii și care la fiecare oprire se dădea jos și arunca gunoiul prin trapa care se deschidea. Vara era probabil în pericol de asfixiere, iarna însă îi lăcrimau ochii din cauza frigului. A apărut, în sfârșit, împreună cu colegul său, într-un Peugeot, care părea că-și trăiește ultimele clipe înainte de a ajunge la cimitirul de automobile uzate. Cei doi bărbați erau veseli, vânjoși și miroseau a pastis. Mi-au strâns mâna cu putere. Pe canapeaua din spate aveau o pereche de iepuri și câteva sticle cu șampanie. Le-am spus că îmi face plăcere să-i văd adunând și sticle pline, nu numai goale. — Nu de sticle goale ne este nouă, spuse unul dintre ei. Dacă ați ști ce pot să arunce unii oameni. Făcu o grimasă și se apucă de nas, ridicând degetul mic elegant în aer. Dégeulasse. Au fost mulțumiți de bacșiș, iar noi le-am urat să ia o masă pe cinste împreună și să lase pe altcineva să curețe în urma lor.
Didier stătea pe vine și aduna cu o perie și un făraș praful de ciment dintr-un colț. Era îmbucurător să vezi această mașină umană de distrugere angajată într-o muncă atât de delicată, însemna că partea lui se terminase. Se ridică și goli fărașul într-un sac de plastic, apoi își aprinse o țigară. — Asta a fost tot, zise el. Normalement, mâine va veni zugravul. Ne-am dus afară. Eric încărca lopețile, gălețile și cutiile goale în camion. Didier mă întrebă zâmbind: — Vă deranjează dacă luăm betoniera? I-am spus că sperăm să ne putem descurca și fără ea. Cei doi au urcat-o în camion cu ajutorul unei rampe și au legat-o strâns de spatele cabinei. Cățelușa lui Didier urmări încărcarea betonierei cu urechile ciulite, apoi sari în camion și se întinse pe platformă. — Allez! Didier îmi întinse mâna. Avea palma crăpată. Ne vedem duminică. A doua zi veni zugravul, care se puse imediat pe treabă și termină tot ce avea de făcut. Apoi sosi Jean-Pierre, mochetatorul. Era evident că nevestele hotărâseră să fie totul gata până la vizita lor oficială. Până vineri seara se pusese aproape toată mocheta. Mai rămăseseră vreo doi metri de montat. — O să vin mâine-dimineață, spuse Jean-Pierre, astfel că mâine după-amiază o să puteți aranja mobila. La amiază nu mai era decât de potrivit mocheta sub o șipcă la intrarea în camera de zi. În timp ce dădea găurile pentru a fixa șipca, Jean-Pierre a străpuns conducta de apă caldă care trecea pe sub podea. În pragul ușii a apărut o mică fântână pitorească din care țâșnea un jet de apă. Am închis imediat instalația de apă; am dat la o parte mocheta udă și l-am sunat pe monsieur Menicucci. Întrucât în cursul anului
am avut tot felul de urgențe, îi știam numărul pe dinafară și știam totodată care vor fi primele cuvinte. — Oh la la. Se gândi câteva clipe în tăcere. Trebuie desfăcută podeaua ca să pot repara conducta. Ar fi bine s-o avertizați pe Madame. O să se ridice mult praf. Madame era plecată după cumpărături. Se aștepta să găsească la întoarcere o locuință uscată, curată și mochetată. O să fie neplăcut surprinsă. L-am sfătuit pe Jean-Pierre să se ducă acasă din motive medicale. Ar fi putut să-l omoare. — Ce e zgomotul ăsta? întrebă ea în timp ce parca mașina. — Este ciocanul pneumatic al lui Menicucci. — A, da. Bineînțeles. Era nefiresc, primejdios de calmă. Îmi părea bine că Jean-Pierre plecase. Menicucci a făcut o gaură în podea ca să găsească locul unde s-a spart țeava. — Bon, spuse el. Înainte de a suda, trebuie să ne asigurăm că nu mai e nimic pe țeavă. Stați aici și urmăriți. Am să dau drumul la robinetul din baie. Am rămas pe loc. Menicucci a dat drumul la robinet. M-a izbit un jet de apă caldă drept în față. — Ce vedeți? strigă el din baie. — Apă, i-am răspuns eu. — Formidable. Înseamnă că nu e nimic pe țeavă. Făcu reparația necesară, apoi plecă acasă pentru a urmări meciul de rugby la televizor. Am început să facem curat prin casă spunându-ne că nu e chiar atât de rău. Mocheta se va usca. N-am umplut decât o găleată cu moloz. Porțiunile arse cu lampa de sudat puteau fi acoperite prin zugrăveală. Dacă făceam abstracție de gaura care se căsca în podea, puteam spune că totul era pus la punct. Oricum, nu aveam de ales.
Până duminica mai erau doar câteva ore. Ne gândeam că până la 11.30 n-o să vină nimeni, dar am subestimat tentația magică pe care o are șampania pentru francezi, astfel că am auzit primul ciocănit la ușă puțin după ora zece și jumătate. În mai puțin de o oră venise toată lumea, în afară de Didier și soția. S-au înșirat de-a lungul pereților din sufragerie. Erau îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, dar se vedea că sunt stânjeniți. Din când în când părăseau sanctuarul pereților pentru a-și lua ceva de mâncare. Având sarcina de a umple mereu paharele, mi-am dat seama de o altă diferență fundamentală între francezi și englezi. După ce i-ai servit cu o băutură, englezii țin paharul în mână în timp ce vorbesc, fumează sau mănâncă. Îl pun deoparte, cu vădită părere de rău, numai când intervin niște nevoi naturale care necesită două mâini – cum ar fi suflatul nasului sau mersul la toaletă –, dar și atunci îl pun undeva la îndemână. Alta este situația cu francezii. De îndată ce li se dă un pahar, îl și pun deoparte, pentru că le este greu să discute cu una din mâini ocupată. Astfel că paharele se grupează în diverse locuri și după cinci minute nu mai pot fi identificate. Oaspeții nu vor să ia paharul altcuiva, dar nici nu știu care este al lor, astfel că se uită cu jind la sticla de șampanie. Se oferă din nou pahare curate și situația se repetă. Mă întrebam cât o să ne mai ajungă paharele pe care le aveam în stoc și când o să apelăm la ceștile de ceai. Deodată am auzit zgomotul familiar al unui motor. Camionul lui Didier se opri în spatele casei, iar el și soția intrară pe ușa din dos. Era ciudat. Știam că Didier are un autoturism. Soția sa era îmbrăcată într-o rochie lungă de mătase, de culoare maro, și cred că a stat incomod pe banca tare din camion.
Christian traversă camera și mă luă deoparte. — Avem o mică problemă, spuse el. Vreți să veniți până afară? Am ieșit cu el. Didier o luă pe soția mea de braț și veniră după mine. Când am luat-o pe după casă, am observat că ne urmau cu toții. — Voil|! exclamă Christian și arătă spre camionul lui Didier. În spate, pe locul rezervat de obicei betonierei, era un obiect de formă rotundă, înalt de un metru și cu diametrul de peste un metru. Era împachetat în hârtie cretonată verde-deschis și legat cu panglici albe, roșii și albastre. — Este pentru dumneavoastră de la noi toți, spuse Christian. Allez! Despachetați-l! Didier își împreună mâinile în chip de scară și plin de galanterie, ținând țigara între dinți, o săltă pe soția mea până la nivelul umărului ca să poată urca în camion. M-am urcat și eu și am desfăcut împreună hârtia. Ultimele fâșii au căzut în aplauzele tuturor. Ramon tencuitorul scoase niște fluierături asurzitoare. Stăteam în plin soare, pe platforma din spate a camionului, uitându-ne la fețele ridicate spre noi și la cadou. Era un vas de piatră antic, de formă circulară. Fusese tăiat manual, dintr-un singur bloc, cu mult înainte de a se fi inventat mașinile de tăiat. Avea pereții groși, ușor neregulați, și căpătase o culoare cenușie sub influența vremii. Fusese umplut cu pământ și plantat cu primule. N-am știut efectiv ce să spunem și cum s-o spunem. Uimiți, emoționați și nesiguri pe franceza noastră, ne-am străduit cât am putut să ne exprimăm mulțumirile. Îndurându-se de noi, Ramon ne tăie vorba. — Merde! Mi-e sete. Gata cu discursurile. Haideți să bem ceva. Atmosfera rigidă de la început a dispărut. Hainele au fost scoase
și șampania a fost atacată cu toată seriozitatea. Bărbații și-au plimbat nevestele prin toată casa arătându-le lucrările făcute de ei, scoțând în evidență robinetele englezești marcate „cald” și „rece”, trăgând sertarele pentru a verifica dacă tâmplarul șlefuise bine pe dinăuntru, atingând totul ca niște copii curioși. Christian organiză o echipă pentru a coborî vasul mare de piatră din camion. Opt bărbați amețiți de băutură, îmbrăcați în haine de duminică, au reușit să nu fie striviți sub masa aceea imensă de piatră. Au împins mai întâi vasul pe două scânduri puse în plan înclinat și apoi l-au așezat pe pământ. Madame Ramon superviza operațiunea. — Ah, les braves hommes, spuse ea. Aveți grijă să nu vă murdăriți unghiile. Soții Menicucci au fost primii care au plecat. După ce s-au achitat cu cinste de datoria față de brânzeturi, pate, prăjituri și șampanie, sau dus să ia un prânz întârziat, nu înainte însă de a respecta bunele maniere. Au făcut un tur al celorlalți musafiri strângând mâini, sărutând obraji, urându-și unii altora bon appétit. Ceremonialul de rămas-bun a durat un sfert de oră. Ceilalți dădeau impresia că vor să rămână toată ziua. Mâncau și beau fără încetare. Ramon s-a declarat animatorul oficial al petrecerii. Spunea o mulțime de glume care deveneau din ce în ce mai deocheate. A făcut o pauză ca să bea ceva, după care ne-a explicat că sexul porumbeilor poate fi determinat punându-i în frigider. — Cum a putut o femeie de treabă ca nevastă-ta să se mărite cu un individ ca tine? întrebă Didier. Punându-și paharul deoparte cu un gest larg, Ramon își întinse mâinile în față ca un pescar descriind peștele pe care-l prinsese. Din fericire n-a putut să intre în detalii din cauza unei bucăți mari de pizza pe care i-o îndesa nevasta în gură. Ea mai auzise povestea.
Trecuse cu mult de amiază. Curtea era învăluită în umbră. Musafirii începură să-și ia rămas-bun cu strângeri de mână, sărutări și pauze pentru un ultim pahar. — Veniți la noi să luați prânzul, spuse Ramon. Sau poate cina. Cât e ceasul? Era ora trei. După patru ore de mâncat și băut nu aveam chef de cușcușul pe care ni-l propunea Ramon. — A, bine, zise el, dacă țineți regim, tant pis. Îi dădu soției cheile mașinii și se instală comod pe scaunul din dreapta ei. Își împreună mâinile pe abdomen radiind la gândul unei mese consistente. Convinsese și celelalte perechi să plece odată cu el. Le-am făcut cu mâna și am intrat în casa goală. Farfuriile și paharele erau, de asemenea, goale. A fost o petrecere reușită. Ne-am uitat pe fereastră la vasul de piatră plin de flori. Era nevoie de cel puțin patru bărbați ca să-l mute din fața garajului în grădină. Știam că în Provence nu poți să strângi peste noapte patru bărbați. Se fac în prealabil vizite pentru a vedea despre ce este vorba, se bea câte un pahar și se poartă discuții aprinse. Se fixează întâlniri care ulterior sunt uitate. Se ridică din umeri și timpul trece. Probabil că în primăvara următoare vom așeza vasul la locul potrivit. Ne-am învățat să socotim în anotimpuri și nu în zile sau săptămâni. Nu era să-și schimbe Provence ritmul pentru noi. Ne rămăsese suficient pate de ficat. L-am tăiat felii subțiri și l-am mâncat cu salată. Mai era și o sticlă de șampanie ținută la rece în piscină. Am mai pus câteva lemne pe foc și ne-am gândit la perspectiva iminentă a primului nostru Crăciun provensal. Ca o ironie a sorții, după ce tot anul am avut musafiri, care de multe ori au îndurat mari neplăceri și au stat în condiții primitive din cauza lucrărilor de renovare, acum casa era curată și pusă la punct numai pentru noi. Ultimii musafiri plecaseră cu o săptămână înainte, iar următorii veneau să petrecem împreună Anul Nou. Dar
de Crăciun aveam să fim singuri. Când ne-am trezit, soarele strălucea cu putere. Valea era liniștită și nu se zărea țipenie de om. Partea proastă a fost că ne-am pomenit fără curent electric la bucătărie. Pulpa de miel care fusese pregătită să fie băgată la cuptor a fost pusă deoparte pentru altă ocazie. Exista riscul să mâncăm pâine cu brânză la masa de Crăciun. La restaurante se făcuseră rezervări cu săptămâni de zile înainte. În asemenea momente, când este în joc stomacul, francezii își dezvăluie latura plină de compasiune a firii lor. Vorbește-le de vătămări corporale sau de falimente financiare și o să-ți râdă în nas sau cel mult o să reacționeze politicos. Dar dacă le spui că ai dificultăți gastronomice, vor răsturna cerul și pământul pentru a te ajuta, în cazul în speță pentru a-ți face rost de o masă la un restaurant. I-am telefonat lui Maurice, bucătarul-șef de la Auberge de la Laube din Buoux, și l-am întrebat dacă își anulase cineva rezervarea. Nu. Toate locurile erau ocupate. I-am explicat care e problema. Îngrozit, a păstrat un moment de tăcere, după care a spus: — S-ar putea să fiți nevoiți să mâncați la bucătărie, dar veniți. O să se aranjeze ceva. Ne-a așezat la o măsuță între ușa de la bucătărie și mașina de gătit în care ardea focul. Alături de noi era o familie numeroasă, plină de voioșie. — Am pulpă de miel dacă doriți, ne propuse el. I-am spus că ne gândisem să aducem bucata noastră și să-l rugăm să o prepare el, la care a zâmbit. — E o zi în care nu poți să te descurci fără cuptor. Am mâncat bine și pe îndelete. Am vorbit despre lunile care au trecut atât de repede de parcă ar fi fost săptămâni. Mai erau atâtea de văzut și de făcut; franceza noastră era încă un amestec nereușit
de gramatică aplicată prost și limbajul lucrătorilor din construcții; am ratat festivalul de la Avignon, cursele de măgari de la Goult, concursul de acordeon, o excursie în Alpii de Jos în luna august, împreună cu familia lui Faustin, festivalul vinului din Gigondas, expoziția canină din Ménerbes și multe ale lucruri petrecute în jurul nostru. A fost un an de izolare, în care ne-am ocupat mai mult de casă și de plantații. Am trăit zile fascinante până în cele mai mici detalii. Au fost și momente de frustrare, uneori neplăcute, dar niciodată plicticoase. Și, mai presus de orice, ne-am simțit acasă. Maurice aduse trei pahare cu rachiu și trase un scaun alături de noi. — ’Appy Christmas! a fost tot ce a putut spune în engleză. — Bonne Année!
Postfața autorului În răstimpul de c}nd a fost scrisă această carte, a avut loc un singur eveniment trist. A murit monsieur Soliva, soțul lui Tante Yvonne din Lambesc, iar restaurantul a fost închis. Era un bătr}n fermecător și o să ne lipsească. Altminteri, în Provence zilele continuă să se scurgă așa cum le-am descris – liniștite, calde și plăcute, vara; liniștite, reci și plăcute, iarna. Locuim aici de trei ani și nu încercăm niciun regret. Sentimentele mele sunt amestecate în privința consecințelor pe care le are cartea asupra vieții noastre. Este întotdeauna plăcut să primești scrisori de la cititori, iar scrisorile au venit cu zecile, din cele mai diverse locuri, precum Beijing sau închisoarea Regală din Wormwood Scrubs. Uneori însă este mai puțin plăcut să te pomenești cu cititorul la ușă, țin}nd cartea în m}nă, mort de sete, gata să bea un pahar sau două – e flatant, dar adesea se înt}mplă at}t de pe neașteptate înc}t de c}teva ori am fost prins la propriu cu pantalonii în vine. Să dau autografe ieșind de sub duș și înfășurat într-un prosop a fost o experiență neobișnuită. Există însă un norișor care întunecă orizontul. Circulă zvonuri terifiante despre ceea ce prietenii noștri numesc un boom. Se spune că, p}nă în 1992, Provence va deveni cu siguranță California Europei. Sper că sunt zvonuri false. Ele ne duc cu g}ndul la oameni înnebuniți după diete cu apă, îmbrăcați în costume de jogging în culori pastelate, la telefoane celulare l}ngă piscină și la f}nt}ni arteziene autentic provensale l}ngă terenul de tenis. Am presimțirea că francezii se vor da în v}nt după toate acestea. Refugiații sunt cei care speră că Provence va răm}ne așa cum am găsit-o. Dar astăzi, cel puțin, pot să mă uit pe fereastră și să nu văd altceva dec}t munți și dealuri acoperite de vii și să nu aud altceva dec}t vecinul blestem}ndu-și tractorul care nu mai pornește. El va face însă o pauză la
pr}nz și se va duce acasă să măn}nce, iar apoi își va trimite nevasta să repare tractorul. Între timp, va face o plimbare în pădure cu c}inele. Arșița din timpul verii și focurile de tabără au alungat v}natul departe, în Alpii de Jos, iar v}nătorii sunt optimiști. Și dacă niciun iepure și nicio pasăre nu vor binevoi să apară în bătaia puștii, tant pis. Și m}ine e o zi. Se apropie Crăciunul. Este momentul să cumpărăm stridii, pate de ficat și trufe proaspete. Este momentul să ne promitem că anul acesta ne vom duce negreșit la slujba de la biserica din Ménerbes, unde se reprezintă pe viu scena nașterii Domnului. Slujba va avea loc la miezul nopții, cu condiția ca monsieur Poncet să vină cu măgarul și să se găsească printre nou-născuții din sat un bebeluș potrivit pentru rolul copilului Isus. Trei ani la r}nd am intenționat să mergem și n-am reușit. De fiecare dată ne-au reținut în casă bunătățile cinei și căldura focului de lemne. Sătui și somnoroși, ne scoteam nasurile afară în frig, ne uitam la stelele minunate de pe cer și ne g}ndeam c}t suntem de norocoși că locuim aici. Probabil că anul acesta se va înt}mpla la fel. Peter Mayle Decembrie 1989
DIN NOU ÎN PROVENCE Peter Mayle Traducere din limba engleză ANDREEA POPESCU RAO Internațional Publishing Company 1998
Lui Jennie, ca întotdeauna, precum și prietenilor și partenerilor care m-au ajutat cu at}ta generozitate în investigațiile mele: Michel din Ch}teauneuf, Michel din Cabrières, Henriette și Faustin, Alain culegătorul de trufe, Chnstopher, Catherine și Bernard. Mille mercis.
CUVÂNT ÎNAINTE Un martor ocular despre năvălirea în Provence a 500 000 de huligani britanici A fost o priveliște neobișnuită, poate unică, în istoria îndelungată a satului Ménerbes. Un Rolls Royce își croia drum, cu un aer maiestuos, prin sat. Pentru cei mai mulți localnici, spectacolul merita să i se acorde puțină atenție, deoarece unele străzi din Ménerbes sunt mai înguste dec}t un Rolls Royce și în consecință oferă prilejuri amuzante de ambuteiaj în care este implicată o singură mașină. Pentru alții însă, sosirea Rolls-ului avea o semnificație lugubră. El a fost înt}mpinat cu o totală lipsă de entuziasm, ca și cum ar fi fost vorba de reapariția Ciumei Negre sau s-ar fi anunțat că ciroza este o boală contagioasă. Un rezident expatriat a sintetizat situația pentru The Sunday Times într-o singură propoziție disperată: „Este sf}rșitul Lubéron-ului”. O distinsă doamnă din Aix, tot o rezidentă expatriată, era de părere că răul abia avea să urmeze. Ea pretindea că erau pe cale de a descinde în Provence c}teva autocare pline cu vandali britanici. Această supoziție a fost imediat transformată într-o cifră exactă mult mai amenințătoare: peste noapte, prin forța magică a jurnalismului s-a lansat zvonul că regiunea avea să fie invadată de 500000 de huligani, amețiți poate din cauza berii și în căutare de distracții reprobabile p}nă la deschiderea sezonului fotbalistic. Era posibil, spunea distinsa doamnă din Aix, ca toți expatriații britanici chiar și cei cu un comportament ireproșabil – să fie expulzați din Franța drept pedeapsă pentru actele neprecizate, dar desigur îngrozitoare, pe care le vor comite huliganii. Această opinie a fost consemnată cu vădită satisfacție în The New York Times.
Între timp, un mare proprietar de păm}nt din Provence, care își făcea veacul mai mult prin alte părți, bombănea împotriva „ticăloșilor din Gadarene” și se pl}ngea că a fost distrus specificul regiunii. Au apărut numeroase relatări (cele mai multe scrise de experți care se aflau în puncte strategice în Wapping și în comitatele din inima Angliei) despre ruinarea stilului de viață pașnic din Lubéron de către hoardele dezlănțuite de turiști. În prima parte a verii au continuat să apară asemenea știri alarmante. Curios este că toate repetau același lucru. Și iată-mă la fața locului, chiar în inima evenimentelor ce aveau să se petreacă, plasat perfect pentru a urmări ororile invaziei. Și unde mai pui că nici nu eram nevoit să părăsesc „Café du Progres”. Am petrecut o dimineață întreagă în cafenea, într-o stare de trepidație extremă, aștept}nd cu teamă să fiu martor la scene de vandalism, încăierări, tentative de viol, beții în grup și scandaluri provocate de avangarda huliganilor. S-a înt}mplat ca singurul eveniment dramatic din dimineața respectivă să fie căderea de pe bicicletă a unui olandez în momentul în care încerca să evite o pisică. M-am deplasat pe teren, la Goult, Buoux, Cabriéres și Bonnieux. Prietenii mei din acele locuri, unii dintre ei bucătari-șefi care manifestă un interes profesional în privința turismului, n-au putut să-mi dea niciun fel de informații de prima m}nă despre invazie. După părerea lor, turismul era într-o ușoară scădere, neîndoielnic din cauza recesiunii. Unde erau huliganii? În fiecare dimineața mă uitam în sus și în jos pe drumul din fața casei și de fiecare dată era pustiu. Din c}nd în c}nd apărea c}te un tractor sau vedeam o furgonetă trasă l}ngă terenul cu pepeni de vizavi. Nici urmă de autocar cu huligani. Poate s-au rătăcit sau au căzut în capcană pe drumul de centură al Parisului, condamnați să se înv}rtească în cerc p}nă c}nd li se isprăvea berea. În august, am renunțat; dar alții, mai tenace, nu s-au lăsat. Într-o zi mam pomenit cu o echipă de reporteri de televiziune de la CBS. Curgea apa pe ei de căldură și erau foarte contrariați. Fuseseră trimiși să filmeze
invazia turiștilor și în acest scop petrecuseră c}teva ore în Ménerbes. — Întotdeauna este așa? întrebă unul dintre ei. — Cum adică? — Pustiu. Au băut o bere și au plecat să facă un reportaj la Saint-Tropez, unde se zvonise că are loc o explozie a nudismului ilegal. Ménerbes, 1991
1 O AFACERE CU TRUFE Întreaga afacere tainică a început cu un telefon din Londra. Era de la prietenul meu Frank, care fusese o dată descris într-o revistă de largă circulație drept un magnat singuratic. Eu îl știam mai degrabă ca pe un mare gurmand, un bărbat care tratează masa cu tot atâta seriozitate cu care alți bărbați tratează politica. Frank în bucătărie este ca un câine pornit pe urma vânatului. Adulmecă, se uită în tigăile care sfârâie pe foc, tremură de nerăbdare. Mirosul unei iahnii de fasole cu afumătură îl aruncă în transă. Soția mea spune că este unul dintre cei mai recunoscători invitați pe care i-a avut la masă. Am simțit o undă de neliniște în glasul său când ne-a explicat de ce sună. — E martie, spuse el, și sunt îngrijorat din cauza trufelor. Se mai găsesc? În martie se încheie sezonul de trufe. Vânzătorii din piețele din împrejurimi, căci suntem aproape de ținutul trufelor de la poalele Muntelui Ventoux, dispăruseră. I-am spus lui Frank că s-a trezit prea târziu. Urmă o liniște înfricoșătoare. Frank se gândea la calamitatea gastronomică ce-l lovise în plin – adio omlete cu trufe, adio trufe en croûte, adio friptură de porc împănată cu trufe. Dezamăgirea se putea simți și la telefon. — Știu pe cineva care s-ar putea să mai aibă ceva de vânzare. Aș putea să iau legătura cu el. Glasul lui Frank deveni mieros. — Excelent. Măcar vreo două kilograme. Am să le pun în cutii
pentru ouă și am să le țin la congelator. Aș avea trufe și la primăvară și peste vară. Măcar vreo două kilograme. Două kilograme de trufe proaspete, la prețurile pariziene, costau peste o mie de lire sterline. Chiar și în Provence, evitând lanțul de intermediari și cumpărând direct de la culegătorii de trufe, cu cizmele lor pline de noroi și cu palmele bătătorite, investiția ar fi impresionantă. L-am întrebat dacă este sigur că vrea două kilograme. — Aș fi dezolat să rămân fără trufe, spuse Frank. Oricum, vezi ce poți face. Singura mea legătură cu afacerea trufelor era un număr de telefon mâzgălit pe dosul unei note de plată de bucătarul-șef al unuia din restaurantele noastre locale. Ne spusese că negustorul respectiv este un homme sérieux în privința trufelor, de o cinste ireproșabilă, ceea ce nu prea este cazul în lumea subterană a vânzătorilor de trufe, ale căror pungășii sunt bine cunoscute. Circulau povești despre trufe umplute cu alice și acoperite cu noroi pentru a le spori greutatea și, mai rău, despre specimene de calitate inferioară, aduse prin contrabandă din Italia și vândute ca trufe franțuzești veritabile. În absența unui furnizor de încredere, puteai să te păcălești ușor. Am sunat la numărul pe care mi-l dăduse bucătarul-șef și am menționat numele acestuia bărbatului care mi-a răspuns. Ah, oui. Recomandările au fost acceptate. Ce putea face pentru mine? — Niște trufe? Vreo doua kilograme? — Oh l|, l|, exclamă el. Aveți un restaurant? — Nu, i-am răspuns, cumpăr pentru un prieten din Anglia. — Un englez? Mon Dieu. Îmi explică timp de câteva minute, sugându-și dinții, ce probleme comporta găsirea unei cantități atât de mari de trufe la sfârșitul sezonului. Monsieur X (son nom de truffe) îmi promise că va porni cu
câinii pe dealuri să vadă ce mai poate găsi. Îmi va da el de știre, dar va dura ceva timp. Trebuia să stau pe lângă telefon și să am răbdare. Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o seară, sună telefonul. Se auzi o voce: — Am ceea ce doriți. Ne putem întâlni mâine seară? Îmi spuse să-l aștept lângă o cabină telefonică pe drumul spre Carpentras, la ora șase. Ce marcă și culoare are mașina mea? Și un lucru important: nu acceptă cecuri. Preferă bani gheață. (Am aflat mai târziu că aceasta este procedura obișnuită în comerțul cu trufe. Furnizorii nu cred în hârtii, nu dau chitanțe și tratează cu dispreț noțiunea ridicolă de impozit pe venit.) Am ajuns la cabina telefonică puțin înainte de șase. Șoseaua era pustie. Faptul că aveam în buzunar o sumă atât de mare de bani îmi crea o stare de disconfort. Ziarele erau pline cu relatări despre furturi și alte neplăceri pe drumurile dosnice din Vaucluse. Bande de voyous, după părerea reporterului criminalist al ziarului Le Provençal, bântuiau de colo-colo, iar cetățenii prudenți erau sfătuiți să nu iasă din casă. De ce stăteam acolo, în întunericul acela, cu un sul de bancnote de cinci sute de franci, de mărimea unui salam? Eram o gâscă tocmai bună de jumulit. Am căutat în mașină un obiect cu care să mă apăr, dar n-am găsit decât un coș pentru cumpărături și un exemplar vechi din ghidul Michelin. După zece minute lungi de așteptare, am zărit două faruri. O furgonetă Citroën lovită sosi în trombă și se opri de cealaltă parte a cabinei telefonice. De la locurile noastre sigure din mașină, șoferul furgonetei și cu mine ne-am uitat unul la altul bănuitori. Era singur. Am coborât. Mă așteptam să văd un țăran bătrân cu dinți negri, cu ghete de pânză și cu o privire vicleană, dar Monsieur X era tânăr, cu un păr
negru tuns scurt și o mustață îngrijită. Părea amabil. Schiță chiar un zâmbet când îmi strânse mâna. — N-ați fi putut să găsiți casa mea pe întuneric, spuse el. Urmațimă. Am părăsit șoseaua și am intrat pe un drum pietruit care șerpuia printre coline. Monsieur X conducea de parcă era pe autostradă, în timp ce mașina mea hurducăia îngrozitor. În cele din urmă intră pe o poartă îngustă și se opri în fața unei case neluminate, înconjurate de stejari pitici. În timp ce deschideam portiera apăru din tenebre un câine ciobănesc alsacian care începu să-mi adulmece gânditor un picior. Am sperat că i se dăduse de mâncare. Mirosul de trufe m-a izbit de cum am intrat pe ușă – acel miros greu, ușor putred, care răzbate prin orice, în afară de sticlă sau tinichea. Chiar și ouăle, dacă le pui în aceeași cutie cu o trufă, vor avea gust de trufe. Iată-le acolo, pe masa de bucătărie, așezate într-un coș vechi, negre, zbârcite, urâte, delicioase și scumpe. — Voil{. Monsieur X îmi băgă coșul sub nas. Le-am curățat de noroi. Nu le spălați decât înainte de a le mânca. Scoase din bufet un cântar străvechi pe care îl atârnă de un cârlig în grinda de deasupra mesei. Luă trufele una câte una, strângândule între degete pentru a se asigura că sunt încă tari, și le așeză pe talerul înnegrit, povestindu-mi, în timp ce le cântarea, despre noul său experiment. Cumpărase un porc pitic vietnamez pe care spera să-l antreneze pentru a deveni un descoperitor de trufe extraordinaire. Porcii au un miros mai fin decât câinii, spunea el, dar întrucât porcul normal este de mărimea unui mic tractor, el nu este un însoțitor potrivit pentru deplasările în ținutul trufelor de la poalele Muntelui Ventoux. Acele balanței se mișcară și apoi se opriră indicând două kilograme. Monsieur X împachetă trufele în două sacoșe de pânză.
Își umezi degetele și începu să numere banii pe care i-am dat. C’est bieng. Aduse o sticlă de marc și două pahare și am băut pentru reușita planului sau de a antrena un porc. Mă invită să merg cu el în viitorul sezon pentru a vedea cum se descurcă porcul. Va fi un progres remarcabil în tehnica de detectare a trufelor – le supercochon. La plecare, îmi dădu o mână de trufe mici și rețeta sa pentru omletă, urându-mi bon voyage la Londra. Mirosul trufelor a persistat în mașina pe tot drumul spre casă. A doua zi, bagajul meu mirosea a trufe, iar pe aeroportul Heathrow, când mă pregăteam să trec valiza prin controlul cu raze X al vămii britanice, prin închizătorile ei răzbătea un iz amețitor. Ceilalți pasageri se uitau intrigați la mine, dându-se înapoi ca și cum eram în ultima fază de halenă fetidă. Era tocmai perioada isteriei în fața atacului salmonelei declanșată de Edwina Currie și m-am și văzut încolțit de o ceată de câini și aruncat în carantină pentru import de substanțe toxice care pot pune în pericol sănătatea națiunii. Am intrat cu teamă în vamă. N-a strâmbat nimeni din nas. Șoferul de taxi, în schimb, era foarte bănuitor. — Ei drăcie, spuse el, ce aveți în valiză? — Trufe. — A, da. Trufe. Moarte de mult, nu-i așa? Închise geamul despărțitor dintre noi, așa că am scăpat de obișnuitul monolog al taximetriștilor. Când opri la casa lui Frank, coborî din mașină și deschise ostentativ geamul din spate. Am fost întâmpinat de magnatul singuratic în persoană. S-a repezit de îndată la trufe. Luă una dintre sacoșe și o plimbă printre invitații săi la cină. Unii dintre ei nu știau exact ce miroseau. Frank îl chemă de la bucătărie pe majordomul-șef, un scoțian cu o statură maiestuoasă, care mă făcu să mă gândesc la un General-Domo.
— Vaughan, trebuie să ne ocupăm de astea imediat, spuse Frank. Vaughan ridică din sprâncene și mirosi cu delicatețe. Știa ce sunt. — Ah, spuse el, savuroasele trufe. O să prindă foarte bine mâine la pateul de ficat. Monsieur X ar fi fost de acord. Era ciudat să mă aflu din nou la Londra, după o absență de aproape doi ani. Mă simțeam nelalocul meu și străin, mă uimea cât de mult mă schimbasem. Sau poate că era din cauza Londrei. Se vorbea la nesfârșit despre bani, prețul caselor, bursă și despre echilibristica pe care o făceau companiile de orice fel. Vremea, subiect de văicăreală tradițional pentru englezi, n-a fost niciodată menționată, dar asta nu schimba lucrurile. Vremea, cel puțin, rămăsese la fel. Era o burniță cenușie, monotonă, oamenii umblau pe străzi încovoiați pentru a se feri de ploaia măruntă, continuă. Automobilele circulau cu mare greutate, dar majoritatea șoferilor păreau să nu-și dea seama; vorbeau cu înfrigurare la telefoanele din mașină, probabil despre bani și prețul caselor. Simțeam lipsa luminii, a spațiului și cerului senin din Provence și mi-am dat seama că nu m-aș mai întoarce niciodată să locuiesc de bunăvoie într-un oraș. În drum spre aeroport, taximetristul m-a întrebat unde merg și când i-am spus a dat din cap afirmativ. — Am fost acolo cu rulota, zise el, la Fréjus. Al naibii de scump. Mi-a luat douăzeci și cinci de lire pentru drum, mi-a urat vacanță plăcută și m-a avertizat asupra apei de băut, care îi venise de hac la Fréjus. Trei zile a stat mai mult la toaletă. Soția, în schimb, a fost încântată. Când am plecat cu avionul era iarnă, iar când am ajuns era primăvară. Am trecut prin controlul ciudat de la Marignane, pe care nu l-am înțeles niciodată. Marsilia are reputația de a fi centrul a
jumătate din afacerile cu droguri din Europa și totuși o mulțime de călători, cărând bagaje de mână umplute până la refuz cu hașiș, cocaină, heroină, cedar englezesc și multe alte produse de contrabandă, ies nestingheriși din aeroport, fără a mai trece prin vamă. Era, ca și vremea, un contrast total față de aeroportul Heathrow. Monsieur X a fost încântat să audă cât de apreciate au fost cele două kilograme de trufe procurate de el. — Prietenul dumneavoastră este un amateur? — Da, este, i-am spus, dar unii dintre prietenii săi nu prea cunoșteau mirosul. Parcă l-am văzut dând din umeri la telefon. Trufele sunt ceva special. Nu plac oricui. Tant mieux pentru cei cărora le plac. Râse, și tonul său deveni confidențial. — Am ceva să vă arăt, spuse el. Un film pe care l-am făcut eu. Dacă doriți, am putea să-l privim împreună la un pahar de marc. Când am reușit, în sfârșit, să depistez casa, câinele, alsacianul, ma întâmpinat ca pe un os de mult pierdut. Monsieur X l-a chemat fluierându-l în felul în care o făceau vânătorii în pădure. — E doar jucăuș, îmi spuse. Mai auzisem eu asta. L-am urmat înăuntru, în bucătăria răcoroasă care mirosea a trufe. Turnă marc în două stacane. Mi-a cerut să-i spun Alain, pronunțându-l cu un puternic accent provensal: Alang. Am trecut apoi în sufragerie, unde fuseseră închise obloanele ca să nu bată soarele. Alain se așeză pe vine în fața televizorului și puse o casetă în aparatul video. — Voil|, exclamă el. Nu este Truffaut, dar un prieten de-al meu are o cameră video. Vreau să fac încă un film, dar mai professionnel. Începu tema muzicală din filmul Jean de Florette, apoi apăru o
imagine pe ecran: Alain, văzut din spate, cu doi câini, urcând o pantă stâncoasă. În fundal era Muntele Ventoux, cu creasta sa albă. Apăru și titlul: Rabasses de ma colline. Alain îmi spuse că rabasses este cuvântul provensal pentru trufe. În ciuda mâinii ușor tremurânde a operatorului și a unei oarecare bruschețe în montaj, filmul era fascinant. Câinii miroseau cu atenție, apoi scurmau pământul până când Alain îi trăgea de-o parte și, cu o grijă imensă, căuta în pământul răscolit. De câte ori găsea o trufă, câinii erau răsplătiți cu un biscuit sau cu o bucată de cârnat, apoi camera se muta imediat pentru a lua în prim-plan o mână plină de pământ ținând o trufă acoperită cu țărână. Nu exista niciun comentariu, dar Alain îmi explica fiecare imagine. — Face treabă bună cățelușa, spuse el, în timp ce imaginea arăta o creatură mică, nedefinită, scurmând la rădăcina unui stejar, dar începe să îmbătrânească. Apoi apăru pe ecran Alain. Un prim-plan arătă un bot plin de noroi și mâinile lui Alain împingând capul câinelui într-o parte. Degetele sale scotociră prin pământ, înlăturară pietrele, scormonind răbdătoare până ce făcură o gaură de cincisprezece centimetri adâncime. Secvența se întrerupse brusc pentru a arăta figura lunguiață și neliniștită a unui dihor. Alain se ridică de pe scaun și apăsă butonul de derulat înainte al aparatului video. — E o simplă vânătoare de iepuri, spuse el, dar e aici ceva interesant, care nu se mai vede astăzi. Curând va fi de domeniul trecutului. Încetini filmul în timp ce dihorul era îndesat, cam fără voia lui, într-un rucsac. Urmă o altă secvență, de data aceasta cu un pilc de stejari. Pe ecran apăru o furgonetă Citroen 2 CV care se opri. Din ea coborî un bătrân, cu o bonetă de pânză pe cap și o jachetă albastră de o formă nedefinită. Se întoarse spre cameră și zâmbi, apoi se
duse încet în spatele furgonetei. Deschise ușa și trase afară o rampă de lemn. Privi spre cameră și zâmbi din nou. Se îndreptă de șale, ținând în mână capătul unei frânghii, zâmbi și începu să tragă vârtos. Furgonetă se cutremură. Apoi își făcu apariția, puțin câte puțin, profilul roz, murdar, al unui porc. Bătrânul trase mai tare și monstruosul animal începu să se bălăbăne, coborând pe rampă. Își scutura urechile și clipea din ochi. Aproape că mă așteptam să urmeze exemplul stăpânului și să rânjească spre cameră, dar rămase în soare, placid, măreț, neafectat de statutul de vedetă. Anul trecut, spuse Alain, porcul ăsta a găsit aproape trei sute de kilograme de trufe. Un bon paquet. Nu-mi venea să cred. Mă uitam la acea creatură care câștigase într-un an mai mult decât majoritatea directorilor executivi din Londra, și totul fără să beneficieze de un telefon în mașină. Bătrânul și porcul rătăciră printre copaci ca și cum erau la o simplă plimbare, două siluete rotofeie, învăluite în lumina soarelui de iarnă. Ecranul se întunecă în momentul în care apărură în primplan o pereche de ghete călcând pe un petec de pământ. Apoi imaginea se mută pe râtul lunguieț, plin de noroi, al porcului. Acesta se pusese pe treabă și săpa ritmic înainte și înapoi, plesnindu-și ochii cu urechile. Era ca o mașină care făcea o singură operație, aceea de a scurma pământul. Capul porcului se smuci și operatorul se dădu înapoi pentru a-l arăta pe bătrân trăgând de frânghie. Porcul nu dorea să renunțe la ceea ce i se părea că miroase deosebit de plăcut. — Pentru porc, mirosul trufelor este excitant, spuse Alain. De aceea uneori este destul de greu să-l urnești din loc. Bătrânul nu se descurca deloc cu frânghia. Se aplecă și își propti umărul în coasta porcului. Se împinseră unul pe altul până când porcul cedă cu părere de rău. Bătrânul scoase ceva din buzunar și
vârî în gura porcului. Nu cumva îi dădea trufe care costau cincizeci de franci înghițitura? — Ghindă, preciză Alain. Priviți acum. Bătrânul, care stătea în genunchi, se ridică în picioare și se întoarse spre cameră cu o mână întinsă înainte. Ținea în ea o trufă puțin mai mare decât o minge de golf, iar în fundal se vedea fața sa zâmbitoare, cu dinții de aur strălucind în soare. Trufa fu băgată întrun săculeț de pânză, iar țăranul și porcul se îndreptară spre următorul copac. Secvența se încheia cu o imagine a bătrânului ținând în ambele mâini o mulțime de trufe pline de noroi. A fost o dimineață fructuoasă. Așteptam cu nerăbdare să văd cum este urcat porcul înapoi în furgonetă. Îmi imaginam că operațiunea necesită viclenie, abilitate și multe ghinde. Dar filmul se încheia cu o panoramă a Muntelui Ventoux pe muzica din Jean de Florette. — Vedeți ce probleme ridică un porc obișnuit, spuse Alain. – Am văzut, într-adevăr. – Sper că purcelușa mea va avea un rât lung, dar nu va fi atât de< își întinse brațele pentru a arăta niște dimensiuni mari. Veniți s-o vedeți. Are un nume englezesc. Se numește Peegy. Peegy stătea într-un țarc lângă cei doi câini ai lui Alain. Era puțin mai mare decât un câine de rasă Corgi, neagră, grăsană și sfioasă. Ne-am aplecat peste gard și ne-am uitat la ea. Grohăi, se întoarse cu spatele și se ghemui într-un colț. Alain îmi spuse că e foarte prietenoasă și că acum, întrucât s-a încheiat sezonul și avea mai mult timp, o să înceapă s-o antreneze. L-am întrebat cum o să procedeze. — Cu răbdare, răspunse el. Am făcut din câinele ciobănesc alsacian un chien truffier, chiar dacă nu are instincte în acest sens. Cred că același lucru este posibil și cu porcul. I-am zis că aș vrea să-l văd în acțiune și Alain mă invită să merg cu el într-o zi, iarna viitoare, să căutăm trufe printre stejarii pitici.
Era complet opusul țăranilor bănuitori și secretoși, despre care se spune că țin sub control comerțul cu trufe din Vaucluse; Alain era un entuziast, fericit să-și împartă cu alții entuziasmul. La plecare, mi-a dat un exemplar dintr-un poster care făcea reclamă pentru un eveniment capital din istoria trufelor. În satul Bedoin, de la poalele Muntelui Ventoux, a existat tentativa de obținere a unui record mondial: cea mai mare omletă cu trufe făcută vreodată, care urma să fie enregistrée comme record mondial au Guinness Book. Cantitățile erau uluitoare – șaptezeci de mii de ouă, o sută de kilograme de trufe, o sută de litri de ulei, unsprezece kilograme de sare și șase kilograme de piper urmau să fie amestecate, probabil de o echipă de uriași provensali, într-o tigaie cu un diametru de zece metri. Încasările urmau să fie destinate unor opere de binefacere. Va fi o zi memorabilă, spuse Alain. Tocmai se purtau negocieri pentru achiziționarea unui set de malaxoare noi care să amestece ingredientele pentru a forma o masă omogenă, sub supravegherea unora dintre cei mai buni bucătari-șefi din Vaucluse. I-am spus lui Alain că acest tip de eveniment nu amintește în mod normal de afacerile cu trufe. Este prea deschis, prea public, complet diferit de tranzacțiile tainice care au loc pe străzi lăturalnice și în piețe dosnice. — A, vă referiți la tranzacțiile acelea, spuse el. Sunt printre vânzătorii de trufe și unii cam< făcu o mișcare șerpuitoare cu mâna – serpentins. Mă privi zâmbind. Data viitoare am să vă spun niște povești. La despărțire îmi făcu semn cu mâna. În drum spre casă mă întrebam dacă aș putea să-l conving pe Frank să vină de la Londra pentru a asista la încercarea de stabilire a unui record mondial la omletă. Era un gen de curiozitate gastronomică ce l-ar încânta. Bineînțeles, ar trebui să vină și Vaughan, General-Domo. Mi-l imaginam îmbrăcat impecabil în costumul sau pentru prepararea
trufelor, dirijând operațiunile în timp ce malaxoarele amestecau ingredientele: — Încă o găleată de piper acolo, mon bonhomme, dacă nu te superi. I-am putea găsi eventual o bonetă de bucătar, asortată la tartanul clanului său, și o pereche de pantaloni. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să beau marc după-amiaza. Are efecte ciudate asupra creierului.
2 BROAȘTELE CÂNTÂTOARE DIN ST. PANTALÉON Dintre toate evenimentele bizare organizate pentru a celebra decapitarea masivă a aristocrației franceze, în urmă cu două sute de ani, unul extrem de ciudat a rămas încă necunoscut. Nici măcar ziarul nostru local – care adeseori transformă în subiecte de prima pagină incidente minore, cum ar fi furtul unei furgonete din piața din Coustellet sau un concurs de boules între două sate –, nici chiar vânătorii de știri de la Le Provençal nu au fost destul de bine informați pentru a-l afla. Este o exclusivitate mondială. Am aflat pentru prima oară de acest eveniment la sfârșitul iernii. Doi bărbați, în cafeneaua de vizavi de brutăria din Lumières, dezbăteau o chestiune care mie nu-mi trecuse niciodată prin minte: pot broaștele râioase să cânte? Cel mai solid dintre cei doi, pietrar după aspectul mâinilor sale puternice, pline de cicatrice, și după stratul de praf fin care îi acoperea salopeta albastră, nu era vizibil de această părere. — Dacă broaștele râioase pot să cânte, spuse, atunci eu sunt Președintele Franței. Trase o dușcă bună din paharul cu vin roșu. Ei, madame, răcni el la femeia din spatele barului, ce părere ai? Madame își ridică privirea din podea și se propti în mătură, cugetând cu cea mai mare seriozitate. — Sigur nu ești Președintele Franței, spuse ea. Cât despre broaștele râioase< dădu din umeri. Nu mă pricep deloc. Se poate. Viața e ciudată. Am avut o pisică siameză care își făcea nevoile la toilette. Am niște poze color. Bărbatul mai pirpiriu se lăsă pe speteaza scaunului, ca și cum problema se lămurise.
— Vezi? Totul e posibil. Cumnatul meu mi-a spus că în St. Pantaléon există un bărbat care are multe broaște râioase. Le antrenează pentru Bicentenar. — Ah bon, replică bărbatul solid. Și ce-or să facă? Or să agite steaguri? Or să danseze? — Or să cânte. Bărbatul mai pirpiriu își termină vinul și își împinse scaunul. Până pe 14 Iulie sunt sigur că or să poată interpreta La Marseillaise. Cei doi se ridicară de la masă și plecară continuând disputa. Am încercat să-mi imaginez cum putea cineva să învețe niște făpturi cu calități vocale limitate să reproducă melodia aceea vibrantă care îl face pe orice francez patriot să fie mândru la gândul capetelor nobile căzând în coșuri după ce au fost ghilotinate. O fi posibil, cine știe? Eu nu auzisem decât broaștele neantrenate care orăcăiau vara în jurul casei. Broasca râioasă, care este de dimensiuni mai mari și probabil mai talentată, ar putea eventual să acopere ușor mai multe octave și să țină notele lungi. Dar cum sunt antrenate broaștele râioase și cum arată omul care își consacră timpul pentru o asemenea îndeletnicire? Eram fascinat. Înainte de a încerca să dau de domnul din St. Pantaléon, m-am hotărât să cer și părerea altcuiva. Nu mă îndoiam că vecinul meu Massot se pricepea la broaștele râioase. Așa cum îmi spunea deseori, știa totul despre natură, climă și orice făptură care umblă, zboară sau se târăște prin Provence. Oscilează în privința politicii și a prețurilor caselor, dar este neîntrecut în privința vieții sălbatice. Mergând pe poteca de la marginea pădurii, m-am îndreptat către valea îngustă în care se află, pe un povârniș abrupt, casa lui Massot. Cei trei câini se repeziră spre mine, atât cât le permiteau lanțurile, ridicându-se în două picioare. M-am ținut la distanță și am fluierat. Am auzit ceva căzând pe dușumea și o înjurătură – putain! Massot apăru în pragul ușii. De pe mâini îi curgea o vopsea portocalie.
Îi reduse pe câini la tăcere și veni spre mine dându-mi cotul să-l strâng. Îmi spuse că își zugrăvește casa pentru a o face mai atrăgătoare. La primăvară își va relua eforturile de a o vinde. Nu-i așa că portocaliul este o culoare veselă? După ce i-am admirat gustul artistic, l-am întrebat ce poate să-mi spună despre broaștele râioase. Se trase de mustață și, până să-și amintească de vopseaua de pe degete, o coloră pe jumătate în portocaliu. — Merde. Își șterse mustața cu o cârpă întinzând vopseaua pe obraji, care oricum erau stacojii din cauza vântului și a vinului ieftin pe care obișnuia să-l bea. Cugetă un timp și apoi dădu din cap. — N-am mâncat niciodată broaște râioase, spuse el. Pui de baltă, da. Dar broaște râioase, niciodată. E vorba, desigur, de o rețetă englezească, nu-i așa? M-am gândit că nu e cazul să-i descriu cum se pregătește broască la cuptor. — Nu intenționez să mănânc broaște. Vreau doar să știu dacă pot să cânte. Massot îmi aruncă o privire scrutătoare, încercând să-și dea seama dacă vorbesc serios. — Câinii pot să cânte. Îi lovești în couilles și apoi< Scoase un urlet ridicându-și capul. S-ar putea ca broaștele astea să cânte, cine știe? Este o chestiune de antrenament. Unchiul meu din Forcalquier avea o capră care dansa când auzea un acordeon cântând. Era tare nostimă capra aceea, dar, după părerea mea, nu avea grația unui porc pe care l-am văzut odată cu niște țigani – acela era un adevărat dansator. Très délicat, în ciuda proporțiilor sale. I-am spus ce am auzit la cafenea. Nu cumva îl cunoștea pe bărbatul acela care antrena broaște râioase? — Non. Nu e de pe-aici.
St. Pantaléon, deși la numai câțiva kilometri depărtare, se afla de cealaltă parte a drumului național 100 și în consecință era privit ca un teritoriu străin. Massot a început să-mi spună o poveste neverosimilă despre o șopârlă îmblânzită. Deodată și-a adus aminte de zugrăveală, mi-a întins din nou cotul și s-a întors la pereții portocalii. În drum spre casă am ajuns la concluzia că nu avea niciun rost să-i întreb pe ceilalți vecini ai noștri despre evenimente întâmplate la o asemenea depărtare. Trebuia să mă duc eu însumi la St. Pantaléon și să-mi continuu cercetările la fața locului. Chiar și după standardele sătești, St. Pantaléon nu este mare. El numără vreo sută de locuitori, are un auberge, o bisericuță din secolul al doisprezecelea și un cimitir cu cavouri din piatră. Mormintele sunt goale de ani de zile, dar criptele au rămas, unele, de mărimea unui bebeluș. Era rece și lugubru în ziua aceea, când Mistralul șuiera printre crengile despuiate ale copacilor. O bătrână mătura în fața casei, vântul ajutând-o să împingă praful și pachetele goale de țigări către pragul casei vecinului. Am întrebat-o dacă poate să-mi arate drumul către locuința domnului cu broaștele cântătoare. Se holbă la mine și dispăru în casă, trântind ușa după ea. În timp ce mă îndepărtam, am văzut perdeaua trăgându-se la fereastră. La prânz o să-i spună bărbatului ei că pe ulițele satului bântuie o fantomă. Chiar înainte de a ajunge la cotitura care duce spre atelierul domnului Aude-Ferronnerie d’Art –, am dat de un bărbat care meșterea ceva cu o șurubelniță la o motocicletă. L-am întrebat și pe el. — Beh oui, exclamă el. Vă referiți la monsieur Salques. Se spune că este un amateur de broaște râioase, dar eu personal nu-l cunosc. Locuiește în afara satului. I-am urmat indicațiile până ce am ajuns la o căsuță de piatră,
retrasă de la șosea. Pietrișul de pe alee arăta impecabil. Pe cutia poștală, proaspăt vopsită, era o carte de vizită, protejată de plastic, pe care scria caligrafic: Honoré Salques, Etudes Diverses. Aceasta părea să acopere aproape toate domeniile de studiu. M-am întrebat cu ce se ocupa atunci când nu supraveghea corul de broaște râioase. În timp ce urcam cu mașina pe alee, monsieur Salques deschise ușa și mă privi cu capul plecat înainte și cu niște ochi strălucitori, în spatele ochelarilor cu ramă de aur. Avea o înfățișare foarte îngrijită, de la părul negru cu cărare pe mijloc până la pantofii mici, remarcabil de curați. Pantalonii aveau o dungă perfectă. Nu-i lipsea cravata de la gât. Dinăuntru se auzea un concert pentru flaut. — În sfârșit, spuse el. Telefonul e en panne de trei zile. Este o rușine. Își întinse capul spre mine. Unde vă sunt uneltele? I-am explicat că nu venisem să-i repar telefonul, ci să mă informez despre munca sa interesantă cu broaștele râioase. Își aranjă hainele și își netezi, dacă mai era nevoie, cravata, cu o mână albă, îngrijită. — Sunteți englez. Se simte. Ce plăcere să constat că s-a auzit de micul meu spectacol în Anglia. N-am vrut să-i spun că lumea nu avea încredere în el nici la Lumières, în imediata apropiere, și, întrucât era în toane bune, l-am întrebat dacă pot să văd corul de broaște. Cloncăni ușor și-mi agită un deget în dreptul nasului. — E clar că nu știți nimic despre broaștele râioase. Ele devin active abia la primăvară. Dar dacă doriți, vi le arăt. Așteptați aici. Intră în casă. După un timp reapăru îmbrăcat cu o vestă groasă și purtând o torță și o cheie mare, străveche, de care atârna o etichetă pe care scria caligrafic Studio. Am mers prin gradină în urma lui și am ajuns la o clădire în formă de stup, construită din pietre netede, uscate – una din acele bories tipice pentru arhitectura din Vancluse în urmă cu o mie de ani.
Salques deschise ușa și lumină la borie cu torța. De-a lungul pereților erau niște lădițe cu pământ nisipos care coborau până în mijlocul încăperii unde se afla o piscină gonflabilă. Deasupra piscinei atârna de tavan un microfon, dar nu se vedea nicio artistă. — Dorm în nisip, spuse el, agitându-și torța. Aici – îndreptă lumina torței spre lădițele de la peretele din stânga –, am specia Bufo viridis. Sunetele pe care le produce seamănă cu cele ale canarului. Își supse buzele și scoase un tril. Iar aici – lumina se răspândi de-a lungul peretelui opus – am broaște din specia Bufo calamita. Acestea au capacitatea să-și umfle enorm gâtlejul și strigătul lor este tres, tres fort. Își înfipse bărbia în piept și orăcăi. Vedeți? Este o mare diferență între cele două sunete. Monsieur Salques îmi explică apoi cum avea să facă muzică din ceea ce mie mi se părea a fi o materie primă nepromițătoare. Primăvara, când gândurile unui bufo zboară la împerechere, locuitorii din despărțiturile pline cu pământ nisipos sar în piscină și își intonează cântecele de dragoste. Din motive de modestie genetică, acest lucru se întâmplă numai noaptea, dar – pas de probleme – fiecare sunet ca de pasăre și fiecare orăcăit masculin vor trece prin intermediul unui microfon în magnetofonul din studioul domnului Salques. De aici sunetele vor fi editate, mixate, nivelate, sintetizate și transformate prin magia electronicii până când vor putea fi recunoscute ca fiind La Marseillaise. Și acesta era doar începutul. Întrucât anul 1992 se apropia vertiginos, monsieur Salques compunea un opus complet original – un imn național pentru țările din Piața Comună. Nu găseam că era o idee nemaipomenită? Nu numai că nu eram impresionat, dar reacția mea a fost de adâncă dezamăgire. Sperasem să aud interpretări pe viu, să-l văd pe Salques dirijând de pe podium grupuri mari de broaște râioase cu gâtlejurile umflându-se la unison. Mi-ar fi plăcut să aud primadona
contralto atacând un solo emoționant, iar publicul să asculte cu sufletul la gură fiecare orăcăit. Ar fi fost o experiență muzicală de neuitat. Desigur că orăcăitul poate fi procesat prin mijloace electronice, dar nu are farmecul unui cor de broaște adevărate. Cât despre imnul Pieței Comune, am mari îndoieli. Dacă democrații din Bruxelles au nevoie de ani de zile pentru a cădea de acord în probleme simple ca, de exemplu, culoarea pașaportului sau concentrația acceptabilă de bacterii în iaurt, ce speranță poate exista ca ei să ajungă la un consens în privința unei melodii, mai ales a unei melodii cântate de broaște râioase? Ce ar spune doamna Thatcher? De fapt, eu știam ce ar spune doamna Thatcher – „Broaștele trebuie să fie britanice” –, dar nu voiam să amestec arta cu politica, așa că am pus singura întrebare firească: De ce să se recurgă la broaște râioase? Monsieur Salques se uită la mine de parcă făceam pe prostul. — Pentru că, spuse el, acest lucru nu s-a mai făcut niciodată. Neîndoielnic. În primăvară și la începutul verii m-am gândit deseori să mă duc din nou la monsieur Salques, să văd cum se descurcă împreună cu broaștele sale, dar am hotărât să aștept până în iulie când speram să fie deja înregistrat concerto bufo. Cu puțin noroc, puteam să ascult și imnul Pieței Comune. Când am ajuns acasă la monsieur Salques, nu l-am găsit. Mi-a deschis o femeie cu fața zbârcită, ținând în mână furtunul de la aspirator. — Este acasă domnul? Femeia intră în casă și închise aspiratorul. — Non. A plecat la Paris. După o pauză adăugă: pentru festivitățile Bicentenarului.
— Și-a luat și înregistrarea muzicală cu el? — Nu știu. Eu sunt menajera. Nu voiam să fi făcut drumul degeaba, așa că am întrebat dacă pot să văd broaștele râioase. — Non. Sunt obosite. Monsieur Salques a spus să nu fie deranjate. — Mulțumesc, madame. — De rien, monsieur. În zilele premergătoare lui 14 Iulie, ziarele au fost pline de știri despre pregătirile de la Paris – vaporașe, artificii, șefi de stat veniți în vizită, garderoba lui Catherine Deneuve –, dar n-am găsit nicio informație, nici la rubricile culturale, despre broaștele râioase cântătoare. Ziua Bastiliei a venit și a trecut fără cel mai mic orăcăit. Știam eu că monsieur Salques ar fi trebuit să facă spectacolul pe viu.
3 BOY Soția mea l-a văzut prima oară pe drumul care duce spre Ménerbes. Mergea alături de un bărbat ale cărui haine curate, îngrijite, contrastau puternic cu propriul său aspect, care era jalnic: o zdreanță murdară fluturând pe un schelet. Dar în ciuda blăniței răpciugoase și a capului plin de noroi, era clar că acest câine aparținea unei rase caracteristice Franței, o specie de copoi cu păr aspru, cunoscută oficial sub numele de Griffon Korthals. Exteriorul său jigărit ascundea un chien de race. Unul dintre câinii noștri era tot din rasa Korthals, dar aceasta nu e prea răspândită în Provence, astfel că soția mea opri mașina pentru a vorbi cu un confrate. Ce coincidență, spuse ea, să aibă un câine din aceeași rasă atât de puțin obișnuită. Bărbatul aruncă o privire câinelui, care se abătuse din drum pentru a se tăvăli în șanț. El se dădu un pas înapoi ca să se distanțeze de patrupedul care stârnea praful scuturându-și picioarele și urechile. — Doamnă, zise el, se ține după mine, dar nu este câinele meu. Ne-am întâlnit pe drum. Nu știu al cui e. Când s-a întors soția mea din sat și mi-a povestit despre câine, ar fi trebuit să-mi dau seama că o să am necazuri. Câinii reprezintă pentru ea ceea ce reprezintă hainele de vizon pentru alte femei; i-ar plăcea să aibă o casă plină de câini. Aveam deja doi și, după părerea mea, era îndeajuns. A fost de acord, deși fără convingere. În următoarele zile am observat că scruta mereu drumul, în speranța că făptura mai bântuia prin împrejurimi. Totul s-ar fi terminat aici dacă nu ne-ar fi sunat un prieten din sat
pentru a ne spune că un câine identic cu unul dintre ai noștri stătea zi de zi lângă épicerie, atras de mirosul de șuncă și de pate făcut în casă. Noaptea dispărea. Nimeni din sat nu-i știa stăpânul. Probabil era un câine pierdut. Soția mea a făcut o crise de chien. Aflase că toți câinii pierduți sau abandonați sunt adăpostiți de Société Protectrice des Animaux mai puțin de o săptămână. Dacă nu-i revendică nimeni, sunt omorâți. Cum puteam noi admite să se întâmple așa ceva unui câine, lăsând la o parte faptul că era vorba de o creatură nobilă cu un pedigree neîndoielnic? Am telefonat la SPA, dar n-am obținut nicio informație. Soția mea a început să zăbovească mai mult prin sat sub pretextul cumpărării unei franzele, dar câinele se făcuse nevăzut. Când i-am spus că probabil se întorsese la stăpânul său, m-a privit ca și cum iaș fi sugerat să punem un bebeluș la frigare pentru cină. Am sunat din nou la SPA. Au trecut două săptămâni și câinele tot n-a apărut. Soția mea era deprimată, iar angajatul de la SPA era agasat de telefoanele noastre zilnice. La un moment dat, omul nostru de legătură de la épicerie a venit cu o veste senzațională: câinele trăia în pădure, pe lângă casa unei cliente de-a sa, care îl hrănea cu resturi de mâncare și-l lăsa să doarmă pe terasă. Rar mi-a fost dat să văd o femeie acționând atât de iute. Într-o jumătate de oră s-a și întors. Înainta pe alee cu un zâmbet ce se vedea de la cincizeci de metri. Lângă ea, în mașină, am zărit capul imens, zbârlit, al pasagerului ei. A ieșit din mașină încă radiind de fericire. — Cred că e mort de foame, spuse ea. A ros cureaua cu care l-am legat de scaun. Nu-i așa că e minunat? Câinele a fost înduplecat să-și părăsească locul. Stătea lângă mașină, dând mereu din coadă. Arăta groaznic – un ghem de blană
murdară, de mărimea unui alsacian, cu crenguțe și frunze în părul încâlcit. Îi ieșeau coastele prin piele, iar botul negru, imens, avea câteva fire de mustață. Ridică piciorul lângă mașină, scurmă pietrișul cu labele și apoi se întinse pe burtă, cu picioarele din spate sub el. Din gură îi atârna o limbă lungă, roz și plină cu resturi de curea. — Nu-i așa că e minunat? repetă soția mea. Am întins mâna spre el. Se ridică, mă apucă de încheietură cu fălcile și începu să mă tragă spre curte. Avea niște colți impresionanți. — Ia te uită. Îi place de tine. Am întrebat-o dacă am putea să-i oferim și altceva de mâncare și mi-am retras mâna pe care se vedeau urmele lăsate de colți. Din trei înghițituri a golit un castron mare cu mâncare specială pentru câini, apoi a băut cu zgomot dintr-o găleată cu apă și și-a șters mustățile rostogolindu-se în iarbă. Cele două potăi ale noastre nu știau cum să se poarte cu el și, de altfel, nici eu. — Bietul câine, spuse soția mea. O să-l tundem și o să-l ducem la veterinar. Sunt momente în orice căsnicie când este inutil să te opui. Am stabilit o oră la madame Hélène, toilettage de chiens, pentru acea după-amiază, întrucât niciun veterinar respectabil nu s-ar fi atins de el în halul în care era. Speram că madame Hélène este obișnuită cu câinii murdari de la țară. Într-adevăr, a dat dovadă de mult curaj după ce și-a revenit din primul șoc. Celălalt client al ei, un pudel de culoarea caisei, schelălăi și încercă să se ascundă într-un raft cu reviste. — Poate că ar fi mai bine, spuse ea, să mă ocup întâi de el. Miroase foarte tare, n’est-ce pas? Unde a fost? — Cred că în pădure. — Hm! Madame strâmbă din nas și-și puse o pereche de mănuși
de cauciuc. Puteți reveni într-o oră? Am cumpărat o lesă contra puricilor și m-am oprit să beau o bere la cafeneaua din Robion. Încercam să mă împac cu ideea de a fi o familie cu trei câini. Exista, bineînțeles, șansa de a fi găsit fostul stăpân și atunci aș avea numai doi câini și o soție nefericită. Dar în orice caz, nu eu puteam să aleg. Dacă exista un înger păzitor canin, el avea să decidă. Speram să acorde atenție problemei. Când m-am întors, am găsit câinele legat de un pom, în grădină. Dădea din coadă bucuros. Fusese tuns la piele. Ca urmare, capul părea și mai mare, iar coastele deveniseră și mai proeminente. Singura parte a trupului care a scăpat tunsorii radicale a fost coada, care a rămas cu un pompon în vârf. Arăta ciudat, ca un desen neîndemânatic făcut de un copil, dar măcar era curat. A fost încântat să se urce din nou în mașină și a stat drept în scaun, aplecându-se din când în când pentru a mă apuca de încheietura mâinii, scoțând niște sunete înfundate pe care eu le-am luat drept semne de mulțumire. De fapt, îi era foame, pentru că a devorat mâncarea care îl aștepta acasă. A pus un picior pe castronul gol pentru a-l ține nemișcat, încercând să lingă emailul. Soția mea îl privea cu acea expresie pe care majoritatea femeilor o păstrează pentru copiii deștepți și bine crescuți. Eu am devenit mai dur și am spus că trebuie să-i căutăm stăpânul. Discuția a continuat și la cină, timp în care câinele adormise sub masă pe piciorul soției, sforăind cu putere. Am căzut de acord să petreacă noaptea într-o magazie, cu ușa lăsată larg deschisă, astfel încât să poată pleca în caz că dorește. Dacă îl vom găsi în dimineața următoare tot acolo, vom suna la celălalt proprietar de câine Korthals din regiune și îi vom cere sfatul. Soția mea s-a sculat din zori și puțin după aceea am fost trezit de un corp păros care se freca de al meu. Câinele era tot cu noi. S-a
dovedit curând că era hotărât să rămână și că știa exact ce avea de făcut pentru a ne convinge că viața fără el ar fi fost de neimaginat. Era un lingușitor fără pereche. O singură privire din partea noastră îl făcea să tresalte de plăcere, iar o mângâiere îl arunca în extaz. Câteva asemenea zile și știam că vom fi pierduți. Cu sentimente amestecate, l-am sunat pe monsieur Grégoire, cel pe care l-am întâlnit o dată în Apt cu câinele său Korthals. A venit cu soția a doua zi pentru a ne inspecta chiriașul. S-a uitat în urechi ca să vadă dacă fusese tatuat cu numărul care identifică patrupedele cu pedigri în caz că se rătăcesc. Mi-a spus că toți proprietarii serioși procedează astfel. Numerele sunt stocate într-un computer la Paris și, dacă găsești un câine tatuat, oficiul central te pune în legătură cu proprietarul. Monsieur Grégoire scutură din cap. Nu avea număr. — Alors, spuse el, nu a fost tatoué și nici nu a fost hrănit corect. Cred că este abandonat – probabil un cadou de Crăciun care a crescut prea mult. Se întâmplă deseori. Ar fi mai bine să rămână la dumneavoastră. Câinele își ciuli urechile și dădu viguros din coadă. Nu avea nimic împotrivă. — Ce frumos e, spuse madame Grégoire, și apoi făcu o propunere care ar fi putut ușor să dubleze numărul câinilor din casa noastră. Ne întrebă ce părere am avea despre o împerechere între câinele nostru găsit și cățelușa lor? Știam ce credea unul dintre noi, dar între timp cele două femei puneau deja la cale întregul episod romantic. — Trebuie să veniți pe la noi, spuse madame Grégoire. O să bem șampanie, timp în care cei doi sunt< căută un cuvânt suficient de delicat< afară. Din fericire, soțul ei era mai practic. — Mai întâi, spuse el, trebuie să vedem dacă se plac. Apoi,
poate< Se uită la câine cu mândria unui viitor socru. Câinele puse o labă cărnoasă pe genunchiul său. Madame gângăvi. Dacă am văzut vreodată un fait accompli, acesta era. — Dar am uitat ceva, spuse madame după încă un gângurit. Ce nume îi dăm? Ceva eroic ar fi potrivit, nu-i așa? Cu capul ăsta< Mângâie câinele pe creștet. Ceva în genul Victor sau Ahile. Câinele se răsturnă pe spate cu picioarele în sus. Nici cea mai aprinsă imaginație nu-l putea descrie ca eroic, dar avea un aer masculin, așa că ne-am hotărât pe loc asupra numelui. — Ne-am gândit să-i spunem Boy, cum ar veni Băiatu’. — Boy? Oui, c’est génial, spuse madame. Și Boy i-a rămas numele. Am convenit să-l ducem pentru a-și vedea logodnica, cum o numea madame, după vreo două sau trei săptămâni, când va fi vaccinat, tatuat, hrănit corect, făcut să arate ca un pețitor respectabil. Între drumurile la veterinar și mesele sale copioase își petrecea timpul insinuându-se în familie. În fiecare dimineață aștepta afară, la ușa care dădea spre curte, scheunând de plăcere la gândul zilei care începea și apucând prima încheietură ce-i apărea în cale. După o săptămână a fost promovat de la o pătură în magazie la un coș în curte. După zece zile dormea în casă, sub masa din sufragerie. Potăile noastre vădeau respect față de el. Soția mea ia cumpărat mingi de tenis ca să se joace cu ele, dar el le-a mâncat. Vâna șopârle. La un moment dat, a descoperit plăcerea de a se răcori stând pe treptele care coborau în piscină. Era în paradisul câinilor. A sosit și ziua când urma să aibă loc ceea ce madame Grégoire numea le rendez-vous d’amour. Am străbătut cu mașina o zonă spectaculoasă, după care am ajuns în Saignon, unde monsieur Grégoire a transformat un grajd vechi de piatră într-o casă lungă și joasă. De acolo se vedea toată valea și satul St. Martin-de-Castillon
în depărtare. Boy se îngrășase. Îi crescuse și blana, dar încă nu știa să se poarte. Sări din mașină și își ridică piciorul deasupra unui puiet de-abia plantat, scurmând cu labele din spate o bucată din pajiște. Madame îl găsi fermecător. Monsieur avea niște dubii, după cât se părea; am observat că-l privea pe Boy cu un ochi cam critic. Cățeaua lor îl ignora, concentrându-se în schimb asupra unor ambuscade împotriva celorlalți doi câini ai noștri. Boy se cățără pe un dâmb de la capătul casei și de acolo sări pe acoperiș. Am intrat să bem un ceai și să mâncăm vișine ținute în eau-de-vie. — Arată bine Boy, spuse monsieur Grégoire. — Magnifique, adăugă madame. — Oui, mais< Ceva îl neliniștea pe monsieur. Se ridică și aduse o revistă. Era ultimul număr al oficiosului Clubului Karthals din Franța, care cuprindea pagini întregi de fotografii reprezentând câini în poziție de atac, câini cu păsări în gură, câini înotând, câini șezând docili lângă stăpânii lor. — Vous voyez, spuse monsieur, toți acești câini au blana aspră, le poil dur. Este o caracteristică a rasei. M-am uitat la fotografii. Toți câinii aveau o blană linsă, neondulată. Apoi m-am uitat la Boy, care își lipise botul negru de geam. Blana sa, după ce fusese tunsă, crescuse și devenise o claie de cârlionți cenușii și maronii care nouă ni se păreau deosebiți. Nu însă și lui monsieur Grégoire. — Din păcate, spuse el, a început să semene cu o oaie. De la gât în sus este Korthals, iar de la gât în jos este oaie. Îmi pare rău, dar ar fi une mésalliance. Soția mea aproape că s-a înecat cu vișinele. Madame era disperată. Monsieur își cerea scuze. Eu încercam un sentiment de ușurare. Doi câini și o oaie erau îndeajuns deocamdată. Din câte știm, Boy este încă holtei.
4 NAPOLEONII DIN CAPĂTUL GRĂDINII Muncitorii noștri lăsaseră îngrămădite, lângă piscină, o mulțime de amintiri ale lucrului lor la casă: moloz, lespezi crăpate, întrerupătoare vechi, bucăți de sârmă, sticle goale de bere și țigle sparte. Ne-am înțeles ca Didier și Claude să vină într-o zi cu un camion și să încarce toate resturile. Bucata aceea de pământ va deveni impeccable și vom putea planta stratul cu tufe de trandafiri, cum ne propusesem. Numai că ba camionul nu era disponibil, ba Claude și-a fracturat un deget, ba Didier trebuia să dărâme o ruină undeva în Alpii de Jos, astfel că grămada de amintiri continua să zacă acolo. Cu timpul, a început să capete un aspect frumos: o stâncărie de formă neregulată, acoperită cu un strat proaspăt de buruieni și împodobită cu maci. Avea un farmec deosebit, lucru pe care i l-am semnalat și soției mele. Dar ea nu era convinsă. Trandafirii sunt considerați, în general, mai atrăgători decât molozul sau sticlele de bere. N-am avut încotro și am început să debarasez eu locul. De fapt, îmi place munca fizică, ritmul în care se desfășoară și satisfacția de a face curat într-un loc unde s-au adunat claie peste grămadă o mulțime de lucruri. După câteva săptămâni am ajuns la petecul de pământ de dedesubt și m-am retras în triumf cu bășici cu tot. Soția mea a fost foarte încântată. Acum, spunea ea, tot ce ne trebuie sunt două șanțuri adânci și două kilograme de îngrășământ natural, după care putem planta. A început să consulte cataloage cu trandafiri, iar eu mi-am îngrijit bășicile și mi-am cumpărat o cazma. Săpasem cam trei metri de pământ tare când am văzut printre buruieni ceva de culoare galbenă. Probabil vreun fermier mort de
multă vreme aruncase o sticlă de pastis într-o după-amiază fierbinte. Când am curățat obiectul de pământ, am văzut că nu era capacul de la o sticlă; era o monedă. Am spălat-o cu apa din furtun și deodată a început să strălucească în lumina soarelui. Stropii de apă se prelingeau de-a lungul unui profil bărbos. Era o monedă de douăzeci de franci din 1857. Aversul înfățișa chipul lui Napoleon al III-lea cu barbișonul său îngrijit și numele însoțit de poziția sa în societate – Empereur. Pe revers se vedea o coroană de lauri deasupra căreia scria L’Empire Français. Pe marginea monedei se putea citi declarația reconfortantă pe care orice francez o consideră adevărată: Dieu protège la France. Soția mea era la fel de stârnită ca și mine. — Poate că mai sunt și altele. Sapă în continuare. După zece minute am găsit o a doua monedă, tot o piesă de douăzeci de franci. Era datată 1869. Anii nu au deteriorat profilul lui Napoleon cu excepția faptului că pe capul lui înmugurise o cunună. Stăteam în groapa pe care o săpasem și îmi făceam niște calcule. Mai erau vreo douăzeci de metri de tranșee de săpat. În ritmul de o monedă de aur pe metru ne vom umple buzunarele cu napoleoni și ne vom putea permite un prânz la „Beaumanière” în Les Baux. Am săpat cu cazmaua până mi-am distrus palmele, afundându-mă din ce în ce mai mult în pământ și căutând, printre stropii de sudoare care mi se prelingeau pe față, chipul lui Napoleon. N-am mai găsit nimic până la sfârșitul zilei, dar mă alesesem oricum cu o groapă destul de adâncă pentru a planta un copac viguros, având convingerea că a doua zi voi găsi o comoară și mai mare. Nimeni nu îngroapă numai două monede nenorocite; precis că acestea se rătăciseră din grămada cea mare care se afla la numai o cazma mai în adânc, o comoară la îndemâna unui grădinar silitor. Ca să ne dăm seama mai bine de averea noastră, am consultat
rubrica financiară a ziarului Le Provençal. Într-o țară care în mod tradițional își păstrează economiile în aur și sub saltea, este obligatoriu sa se găsească o lista de prețuri curente. Și am găsit. Între o pepită de un kilogram de aur și moneda mexicană de cincizeci de pesos erau napoleonii de douăzeci de franci care acum valorau trei sute nouăzeci și șase de franci și chiar mai mult, dacă profilul de pe avers era în stare bună. Nimeni n-a săpat vreodată mai vârtos. Acest lucru a atras în mod inevitabil atenția lui Faustin, care se ducea să se lupte cu mana despre care era convins că va ataca vița de vie. S-a oprit din drum și m-a întrebat ce fac. I-am spus că plantez trandafiri. — Ah bon? Trebuie să fie mari trandafirii ăștia dacă au nevoie de o groapă atât de adâncă. Arbuști de trandafir, nu-i așa? Din Anglia? Nu prea le priește aici trandafirilor. Tache noire este peste tot. Scutură din cap. Presimțeam că mă va agasa cu pesimismul său. Faustin este la curent cu toate dezastrele naturale și este fericit să-și împărtășească bogatele cunoștințe celor care sunt suficient de proști ca să spere în mai bine. Pentru a-l înveseli, i-am spus despre napoleonii de aur. Se așeză pe marginea gropii pentru a cântări mai bine cele auzite și își dădu pe spate șapca pătată cu albastru de la spray-ul contra manei. — Normalement, spuse el, acolo unde există doi napoleoni înseamnă că mai sunt și alții. Dar locul acesta nu este bun pentru a-i ascunde. Arătă cu mâna sa arsă de soare în direcția casei. Fântâna ar fi un loc mai sigur. Sau în spatele unui șemineu. I-am spus că poate au fost ascunși în grabă. Faustin scutură din nou din cap. Mi-am dat seama că graba nu reprezenta un concept intelectual pe care să-l accepte, mai ales când era vorba de ascuns saci cu aur. Țăranul nu este niciodată atât de pressé. Nu când e vorba de
napoleoni. A fost un ghinion că au căzut aici. I-am spus că pentru mine a fost un noroc. Dezamăgit, și-a reluat drumul spre vie pentru a depista acolo o catastrofă. Zilele treceau. Bășicile se înmulțeau. Tranșeea devenea din ce în ce mai lungă și mai adâncă. Zestrea de napoleoni s-a limitat la doi. Și totuși nu avea sens. Niciun țăran nu s-ar duce să muncească la câmp cu monede de aur în buzunare. Eram sigur că undeva, la câteva picioare de locul unde stăteam, se afla o ascunzătoare. Am decis să cer sfatul expertului recunoscut al văii, omul pentru care Provence nu mai avea niciun secret, înțeleptul, venalul și priceputul Massot. Dacă cineva putea ghici, doar adulmecând vântul sau scuipând pe jos, unde își ascunsese economiile un țăran bătrân și șiret, acela era Massot. M-am dus prin pădure până la casa lui. Am auzit câinii lătrând cu o sete de sânge frustrată, când m-au adulmecat. Eram convins că într-o buna zi vor rupe lanțurile și vor sfâșia toate ființele din vale. Speranța mea era că stăpânul lor își va vinde casa înainte de a se întâmpla acest lucru. Massot se preumbla prin ceea ce el numea curtea din față, o bucată aridă și bătătorită de pământ, decorată cu excremente de câine și pâlcuri de buruieni. Mă privi clipind din pricina soarelui și a fumului de țigară și mormăi: — On se promène? Nu, i-am spus eu. De data aceasta venisem să-i cer sfatul. Mormăi din nou ceva și își reduse câinii la tăcere. Stăteam în dreptul lanțului ruginit care-i separă proprietatea de poteca din pădure. Eram destul de aproape de el pentru a-i simți mirosul de usturoi și tutun. I-am povestit despre cele două monede. Își scoase țigara din gură și se uită cu atenție la mucul ud. În tot acest timp, câinii patrulau de colocolo legați în lanț și mârâind amenințător. Massot își vârî țigara în colțul gurii, sub mustața pătată, și se
aplecă spre mine. — Cui i-ați mai spus de asta? Se uită peste umărul meu pentru a se asigura că suntem singuri. — Soției mele și lui Faustin. Doar lor. — Să nu mai spuneți altcuiva, mă avertiză el, ducându-și la nas un deget noduros. S-ar putea să mai fie și alte monede, dar să rămână între noi. Massot a venit cu mine pentru a vedea unde am găsit cele două monede, și mi-a explicat versiunea lui cu privire la pasiunea francezilor pentru aur. De vină sunt politicienii, spuse el, începând de la Revoluție; apoi împărații, războaiele, nenumărații președinți, cei mai mulți dintre ei niște cretini – și scuipă pentru a sublinia afirmația –, precum și devalorizările, care pot transforma peste noapte o sută de franci în o sută de centime. Nu e de mirare că țăranul simplu nu are încredere în bucățile de hârtie tipărite de ticăloșii din Paris. Dar aurul – Massot își întinse mâinile în față și își strânse degetele într-o grămadă imaginară de napoleoni –, aurul este întotdeauna bun, și cu atât mai mult în vremuri tulburi. Iar cel mai bun aur este aurul morților, pentru că morții nu mai au nicio pretenție. Ce norocoși suntem, dumneavoastră și cu mine, adăugă Massot, că beneficiem de o asemenea șansă. Se părea că am un partener. În timp ce stăteam amândoi în tranșee, Massot privea de jurîmprejur, trăgându-se de mustață. O parte din teren era plantată cu levănțică, alta era acoperită cu iarbă. Nu era un loc potrivit pentru o ascunzătoare, ceea ce constituia un semn bun pentru Massot, deoarece nu dădea de bănuit; altminteri, în cincizeci de ani ar fi fost descoperit și nu mai dădeam de aurul „nostru”. Ieși din tranșee și măsură distanța până la fântână. Apoi se sprijini de zidul de piatră. — Ar putea fi oriunde, spuse el și arătă cu mâna o porțiune de
vreo cincizeci de metri pătrați. — Evidemment, nu puteți săpa atât de mult. Era clar că parteneriatul nostru nu includea și împărțirea muncii fizice. — Avem nevoie de un aparat de detectat metale. Își încolăci brațul ca și cum ar fi fost un detector de metale și și-l trecu peste iarbă, scoțând un zumzet ca de motor. Beh oui. Cu ăsta o să-i găsim. — Și cum trebuie să procedăm? am întrebat eu. Massot făcu cu degetele gestul universal care semnifică bani. Era momentul să organizăm o întâlnire de afaceri. Am căzut de acord ca eu să termin de săpat tranșeea, iar Massot să se ocupe de înalta tehnologie, închiriind un detector de metale. Mai rămânea de stabilit participarea financiară a partenerilor. După părerea mea, zece la sută ar fi fost o sumă rezonabilă pentru o muncă simplă ca aceea de a umbla cu un detector de metale. Massot însă susținea că merită cincizeci la sută. Trebuia să meargă cu mașina la Cavaillon pentru a lua detectorul, să sape după ce vom da de aur, și, cel mai important, era încrederea pe care mi-o dădea faptul că am un partener de nădejde, care nu va răspândi vestea că suntem bogați. Totul, spuse Massot, trebuie ținut în mare secret. Mă uitam la el în timp ce zâmbea și dădea din cap. Era greu de imaginat un escroc care să fie mai puțin demn de încredere dincoace de gratiile închisorii din Marsilia. Douăzeci la sută, am replicat eu. Bombăni, oftă, mă acuză că sunt un zgârcit și se fixă la douăzeci și cinci la sută. Am bătut palma. La plecare, trase un scuipat în tranșee ca să-i poarte noroc. Nu l-am văzut câteva zile. Am terminat de săpat, am netezit pământul cu grijă și am comandat trandafirii. Omul care mi i-a adus mi-a atras atenția că am făcut o groapă prea adâncă și m-a întrebat de ce, dar eu n-am scos o vorbă.
În Provence există o aversiune larg răspândită față de orice aduce cu planificarea socială. Provensalul preferă să vină pe neașteptate și să-ți facă o surpriză decât să dea un telefon în prealabil pentru a se asigura că ești liber. Când vine se așteaptă să ai timp de taclale la un pahar de vin înainte de a ajunge la scopul vizitei, iar dacă îi spui că trebuie să pleci este nedumerit. De ce atâta grabă? O jumătate de oră nu contează. O să întârzii puțin, și ce-i cu asta? Era în amurg, perioada din zi entre chien et loup. Deodată, am auzit huruitul unei furgonete care s-a oprit în fața casei. Tocmai ne pregăteam să plecăm la niște prieteni din Goult care ne invitaseră la cină, așa că am ieșit imediat din casă pentru a nu îngădui vizitatorului să ajungă la bar și să nu mai poată fi urnit de acolo. Furgoneta avea ușile din spate larg deschise și se balansa dintr-o parte în alta. Se auzi o bufnitură de parcă ar fi căzut ceva pe podea. Urmă o înjurătură. Putaing! Era partenerul meu de afaceri. Se chinuia să scoată o cazma care se înțepenise în grilajul cuștii pentru câini din spatele scaunului șoferului. Cu o ultimă sforțare, Massot reuși să smulgă cazmaua și fu proiectat înapoi, cu o viteză mai mare decât se aștepta. Purta pantaloni de camuflaj și un pulover gri, iar pe cap avea o caschetă verde pentru jungla din surplusurile armatei. Toate erau uzate. Arăta ca un mercenar prost plătit. Descărcă echipamentul și îl puse pe jos – cazmaua, o lopată cu coada lungă și un obiect învelit într-o bucată de pânză veche. Aruncând o privire în jur pentru a se convinge că nu ne urmărește nimeni, dădu pânza la o parte și ridică în mâini detectorul de metale. — Voil|! Este haut de gamme, cel mai bun din câte există. Detectează până la o adâncime de trei metri. Îl porni și îl plimbă deasupra uneltelor sale. Neîndoielnic, reuși să detecteze o cazma și o lopată clănțănind ca o proteză dentară. Massot era încântat.
— Vous voyez? Când dă de metal, vorbește. Mai bine decât să ne chinuim cu săpatul, nu-i așa? I-am spus că e un aparat impresionant și că am să-l țin la loc sigur în casă, până a doua zi. — Mâine? întrebă Massot. Începem chiar acum. I-am explicat că într-o jumătate de oră se întunecă, dar Massot dădu răbdător din cap ca și cum în sfârșit pricepusem o chestiune foarte complicată. — Întocmai! Puse jos detectorul și mă apucă de braț. Nu vrem să ne vadă cineva, nu-i așa? Munca asta se face cel mai bine noaptea. Este mai discret. Allez! Aduceți uneltele. — Mai este o problemă, i-am spus. Noi acum plecăm de acasă. Massot înlemni. Se holbă la mine ridicându-și sprâncenele cu uimire. — Plecați? În seara asta? Acum? Soția mă strigă din casă. Eram deja în întârziere. Massot dădu din umeri, neînțelegând cum puteam să mai ieșim la o asemenea oră, dar insistă că operațiunea trebuia îndeplinită în noaptea aceea. Va face singur totul, declară lamentându-se. Aș putea să-i împrumut o torță? I-am arătat cum se aprinde reflectorul din spatele fântânii, pe care îl potrivi ca să lumineze mai bine stratul de trandafiri, bombănind iritat că a fost lăsat tout seul. Am oprit mașina la jumătatea aleii și ne-am uitat înapoi la umbra alungită a lui Massot mișcându-se printre copacii învăluiți în lumina reflectorului. Piuitul detectorului de metale se auzea limpede prin văzduhul serii, ceea ce mă făcea să am îndoieli în privința caracterului secret al acțiunii. Am fi putut tot așa de bine să punem o pancartă la capătul aleii pe care să scrie: CĂUTĂTOR DE AUR. Le-am povestit prietenilor cu care luam cina despre goana după
comoară care se desfășura mai mult sau mai puțin la adăpostul întunericului. Soțul, care se născuse și crescuse în Lubéron, nu era prea optimist. Mi-a spus că atunci când s-au inventat detectoarele de metale, ele erau mai răspândite printre țărani decât câinii de vânătoare. Este adevărat că s-a găsit ceva aur. Dar zona a fost atât de mult scotocită, încât Massot trebuie să se considere un norocos dacă găsește o potcoavă veche de cal. Oricum, nu putea să nege existența celor doi napoleoni ai noștri. Erau acolo, pe masă, în fața lui. I-a luat în mână și i-a zornăit. Cine știe? Poate că o să avem noroc. Sau poate că Massot o să fie cel norocos și noi n-o s-o aflăm niciodată. Este o persoană de încredere? Am schimbat o privire cu soția mea și am hotărât că e timpul să plecăm. Am ajuns acasă puțin după miezul nopții. Furgoneta lui Massot nu mai era. Reflectorul fusese stins, dar lumina lunii era suficientă pentru a vedea movile mari de pământ răspândite la întâmplare peste ceea ce noi încercam să transformăm într-o pajiște. Am decis să evaluăm pagubele a doua zi dimineață. Era ca și cum o cârtiță uriașă, înnebunită de claustrofobie, ieșise să ia aer și scuipase de jur-împrejur obiecte de metal: cuie, spițe, o șurubelniță străveche, o jumătate de coasă, o cheie ca de temniță, o cartușieră, șuruburi, capace de sticlă, o bucată dintr-o seceră, lame de cuțit, dinții unei furci, colaci de sârmă, fragmente neidentificabile pline de rugină. Dar nu aur. Majoritatea tufelor de trandafir proaspăt plantate supraviețuiseră, iar câmpul de levănțică era intact. Probabil că lui Massot i-a pierit entuziasmul. L-am lăsat să doarmă până după-amiază. Voiam să-mi dea raportul în legătură cu ce făcuse în noaptea precedentă. Cu mult înainte de a ajunge la casa lui, am auzit detectorul de metale. A trebuit să strig de două ori ca să mă audă de pe dâmbul plin de
mărăcini peste care își plimba aparatul. Zâmbi larg, arătându-și dinții. Am fost surprins să-l vad atât de vesel. Poate că totuși găsise ceva. — Salut! Își puse detectorul pe umăr ca pe o pușcă și-mi făcu semn cu mâna prin lăstăriș, continuând să zâmbească. I-am spus că arăta ca un om peste care dăduse norocul. — Nu încă, spuse el. Fusese obligat să întrerupă operațiunea noaptea trecută, deoarece au strigat vecinii la el plângându-se că face zgomot. Nu înțelegeam de ce. Casa lor este la două sute cincizeci de metri depărtare de locul unde lucrase el. Cum de i-a trezit din somn? — Nu eu, spuse Massot. El, și mângâie detectorul de metale. Oriunde mă duceam găsea câte ceva – țac țac țac țac țac. — Dar nu aur, i-am replicat eu. Massot se aplecă atât de mult spre mine încât pentru o clipă, îngrozit, am crezut ca vrea să mă sărute. Își trase nasul și cu o voce scăzută, aproape șoptind, îmi spuse: — Știu unde este. Se dădu înapoi și trase adânc aer în piept. Beh oui. Știu unde este. Deși eram în pădure și cea mai apropiată ființă umană era la cel puțin un kilometru depărtare, teama lui Massot că ar putea fi auzit m-a contaminat și pe mine, așa că m-am pomenit întrebându-l în șoaptă: — Unde este? — La capătul piscinei. — Sub trandafiri? — Sub dale. — Sub dale? — Oui. C’est certaing. Pun pariu pe capul bunicii mele. Nu erau chiar cele mai bune vești, cum le considera Massot.
Dalele din jurul piscinei aveau o grosime de aproape zece centimetri. Fuseseră așezate pe un strat de beton armat cu aceeași grosime ca și dalele. Trebuia spart serios pentru a se ajunge la pământ. Massot îmi ghici gândurile și puse aparatul jos pentru a putea discuta cu ambele mâini. — În Cavaillon, spuse el, se poate închiria un marteau-piqueur. Străpunge orice. Paf! Avea dreptate. Un ciocan pneumatic ar trece în doi timpi și trei mișcări prin dale, prin beton, prin țevile de apă care alimentează piscina și prin cablurile electrice care vin de la pompa de filtrare. Paf! Sau poate chiar Boum! Și după ce vom fi sfărâmat totul, s-ar putea foarte bine să nu găsim decât încă o lamă de coasă pentru colecția noastră. Am spus nu. Cu infinit regret, dar nu. Massot nu s-a supărat. A fost mulțumit cu sticla de pastis pe care i-am dat-o drept răsplată pentru munca sa. Am observat că din când în când se oprește pe poteca din spatele casei și se uită la piscină, sugându-și gânditor vârful mustății. Dumnezeu știe ce ar putea face într-o noapte, după ce ar goli câteva pahare de băutură, dacă i-ar face cineva cadou de Crăciun un ciocan pneumatic.
5 LES INVALIDES Mă dusesem la o farmacie din Apt ca să iau pastă de dinți și o loțiune contra arsurilor provocate de soare, două cumpărături nevinovate, pentru păstrarea sănătății corpului. Când am ajuns acasă și le-am scos din sacoșă, am descoperit că fata care mi le dăduse a pus și un cadou, instructiv, dar surprinzător. Era o broșură tipărită pe hârtie velină și în culori vii. Pe copertă era imaginea unui melc stând pe closet Arăta jalnic, ca și când se afla acolo de multă vreme fără să fi realizat nimic important. Coarnele îi atârnau. Ochii erau inexpresivi. Deasupra acestei figuri triste scria La Constipation. Ce făcusem ca să merit așa ceva? Arătam constipat? Sau faptul că luasem pastă de dinți și o loțiune contra arsurilor provocate de soare a fost oarecum semnificativ pentru ochiul expert al farmacistei – un indiciu că aveam probleme cu sistemul digestiv? Poate că fata știa ceva ce eu nu știam. Am început să citesc broșura. „Nimic nu este mai banal și mai frecvent decât constipația”, se spunea în ea. Aproape douăzeci la sută din populația Franței, pretindea autorul, suferă de ballonnement și gêne abdominale. Și totuși, un observator obișnuit, ca mine, nu constata semne evidente de disconfort printre oamenii de pe stradă, din baruri, din cafenele și chiar din restaurante – unde probabil douăzeci la sută dintre clienți, luând două mese substanțiale pe zi, o fac în ciuda balonărilor. Câtă stăpânire de sine în fața unor împrejurări potrivnice! Întotdeauna am considerat Provence unul dintre cele mai sănătoase locuri din lume. Aerul este curat, clima este uscată,
fructele și legumele proaspete se găsesc din abundență, se gătește cu ulei de măsline, nu există stress – mai rar să fie concentrate în același loc atâtea condiții favorabile. În plus, toată lumea arată foarte bine. Dar dacă douăzeci la sută din acești obraji rumeni și apetituri copioase ascund suferințele provocate de un „ambuteiaj” în tranzitul intestinal, ce altceva mai pot să ascundă? M-am hotărât să fiu mai atent la durerile și remediile provensale și treptat mi-am dat seama că există într-adevăr o boală locală, care, după părerea mea, se extinde în toată țara. Este vorba de ipohondrie. Francezul nu spune niciodată că nu se simte bine; el are une crise. Cea mai frecventă este la crise de foie, când ficatul se revoltă în cele din urmă împotriva tratamentului la care îl supun pastis-ul, cinci feluri de mâncare, paharele de marc și cele de vin d’honneur servite în orice împrejurare, de la deschiderea unei expoziții auto până la întrunirea anuală a organizației locale a partidului comunist. Tratamentul cel mai simplu nu constă în alcool și multă apă minerală. Se recurge la o soluție mult mai satisfăcătoare – deoarece presupune ideea de boală mai degrabă decât cea de indulgență față de sine – și anume soluția de a merge la farmacie și de a o consulta pe doamna în halat alb, plină de compasiune, aflată în spatele tejghelei. Întotdeauna mă întrebam de ce în majoritatea farmaciilor sunt puse scaune între trusele chirurgicale și echipamentul de tratare a celulitei, dar acum știu. În felul acesta, poți să aștepți în condiții confortabile până ce monsieur Machin expune în șoaptă și cu o voce răgușită din cauza inflamării laringelui detalii legate de rinichiul dureros, de intestinul revoltat sau de alte neplăceri pe care le are. Farmacista, antrenată să fie răbdătoare și să dea diagnostice, ascultă cu atenție, pune câteva întrebări și apoi avansează un număr de soluții posibile. Sunt scoase la iveala pachețele, flacoane și fiole. Discuția continuă. Se ajunge în final la o decizie, iar monsieur
Machin împachetează cu grijă hârtiile vitale care îi vor da posibilitatea să ceară de la Asigurările Sociale toată cheltuiala făcută pe medicamente. Au trecut cincisprezece sau douăzeci de minute și toată lumea din farmacie se mută cu un scaun. Aceste drumuri la farmacie le fac doar bolnavii mai robuști. Pentru boli grave, sau boli grave imaginare, există, chiar și în regiuni relativ izolate, cum este a noastră, o rețea de specialiști în acordarea primului ajutor care îi uimește pe vizitatorii din orașe unde trebuie să fii milionar ca să-ți poți permite să fii bolnav în condiții de confort. Toate orașele și majoritatea satelor au propriile servicii de ambulanță, care răspund la apeluri douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Vin acasă asistente calificate. Medicii consulta la domiciliu, practica aproape dispărută la Londra, după cum mi se spune. Am avut o experiență scurtă, dar intensă cu sistemul medical francez la începutul verii trecute. Cobaiul a fost Benson, un tânăr american care venise în vizită la noi și se afla la prima lui călătorie în Europa. Când l-am luat din gara de la Avignon, a mormăit un hello, a tușit și și-a dus batista la gură. L-am întrebat ce are. Arătă spre gât și scoase niște sunete răgușite. — Mono, spuse el. Mono? Habar n-aveam ce înseamnă, dar știam că americanii au boli mult mai sofisticate decât noi – hematoame în loc de vânătăi, migrene în loc de dureri de cap, secreții post-nazale în loc de guturai, așa că am bâiguit ceva despre aerul curat care îi va face bine la gât și l-am ajutat să intre în mașină. În drum spre casă, am aflat că mono este prescurtarea familiară pentru mononucleoză, o infecție virală. Unul dintre simptome este durerea de gât. — Parcă aș avea sticlă pisată în gâtlej, spuse Benson, cu fața ascunsă după ochelarii de soare și batistă. Trebuie să-l sunăm pe fratele meu din Brooklyn. E medic.
Când am ajuns acasă, am constatat că telefonul este deranjat. Tocmai începuse un weekend care coincidea cu o sărbătoare, așa că trei zile fără telefon ar fi fost o binecuvântare. Dar trebuia să sunăm la Brooklyn. Exista un antibiotic, un antibiotic minune, despre care Benson spunea că poate să combată toate formele cunoscute de mono. M-am dus la cabina telefonică din Les Baumettes și am introdus o mulțime de monede de cinci franci așteptând să fie găsit fratele lui Benson la spitalul din Brooklyn. Când în sfârșit a venit la telefon, mi-a spus numele medicamentului miraculos. Am sunat un medic și l-am întrebat dacă poate veni acasă. A sosit într-o oră și a consultat bolnavul, care se odihnea, cu ochelarii de soare pe nas, într-o cameră întunecoasă. — Alors, monsieur< începu medicul, dar Benson i-o reteză scurt. — Mono, spuse el, arătând spre gât. — Comment? — Mono, omule. Mononucleoză. — Ah, mononucléose. Peut-êntre, peut-éntre. Medicul se uita în gâtul inflamat al lui Benson și luă o probă. Voia să facă examenul de laborator al virusului. Și acum, este amabil domnul să-și dea jos pantalonii? Scoase o seringă, la care Benson se uită bănuitor peste umăr în timp ce-și lăsa încet blugii Calvin Klein în vine. — Spune-i că sunt alergic la majoritatea antibioticelor. Ar trebui să-l sune pe fratele meu din Brooklyn. — Comment? I-am explicat problema. Avea cumva medicamentul miraculos în geantă? Ne-am uitat unul la altul plimbându-ne privirile peste fesele goale ale lui Benson. Acestea s-au zguduit când Benson a tușit puternic. Medicul spuse că trebuie să-i facă ceva ca să-i reducă inflamația, iar efectele secundare ale acelei injecții erau foarte rare. Iam comunicat lui Benson cum stau lucrurile.
— Atunci< O.K. Se aplecă și medicul îi înfipse acul cu hotărâre, ca un matador dând lovitura de grație între coarne. — Voil|! În timp ce Benson se aștepta să aibă amețeli din cauza injecției, medicul îmi spuse că va aranja cu o soră medicala să vină de două ori pe zi ca să-i facă injecții. În ceea ce privește rezultatele testului de laborator, le vom primi în cursul zilei de sâmbătă. De îndată ce le va avea, va prescrie medicamentele necesare. Ne-a urat bonne soirée. Benson își flutură batista cu putere. Mă gândeam că era puțin probabil să avem o seara plăcută. Sora a venit și a plecat, am obținut rezultatele testului și medicul a reapărut sâmbătă seara, așa cum a promis. Tânărul domn avusese dreptate. Era mononucléose, dar o vom birui cu resursele medicinei franceze. Medicul începu să scrie ca un poet în plină inspirație. De sub pana lui ieșea rețetă după rețetă. Se părea că va face uz de toate resursele. Ne-a dat un teanc de hârtii umplute cu hieroglife și ne-a urat bon weekend. Era puțin probabil să avem un weekend plăcut. Duminica e greu de găsit o farmacie deschisă în Franța rurală. Singura pharmacie de garde pentru o zonă care se întindea pe câteva mile era cea de la periferia Cavaillonului. Am fost acolo la 8.30. Mai era un bărbat cu un teanc de rețete aproape la fel de gros ca al meu. Am citit amândoi un anunț lipit pe ușa de sticlă: farmacia se deschide la ora 10.00. Bărbatul oftă și mă măsură din cap până în picioare. — Aveți o urgență? — Nu. Este pentru un prieten. Dădu din cap. El avea o artroză la umăr și o erupție pe picioare. Nu avea de gând să stea în picioare o oră și jumătate până se deschide farmacia. Se așeză pe trotuar, lângă ușă, și începu să citească primul capitol din rețetele sale. M-am hotărât să mă duc
undeva sa iau micul dejun. — Întoarceți-vă înainte de ora zece. O să fie multă lume astăzi. De unde știa? Oare mersul la farmacie duminica dimineața era un program obișnuit înainte de masa de prânz? I-am mulțumit și nu am ținut seamă de sfatul său, omorându-mi timpul cu un exemplar vechi din Le Provençal, într-o cafenea. Când m-am întors la farmacie, doar cu câteva minute înainte de ora zece, se părea că le tout Cavaillon se strânsese acolo. Erau zeci de persoane cu teancuri de rețete, schimbând păreri despre tot felul de simptome, tot așa cum vorbesc pescarii despre un pește grozav. Monsieur Angine se lăuda cu durerea lui în gât. Madame Varices făcea istoricul venelor sale varicoase. Bătrânii șontorogi discutau veseli, consultându-și ceasurile și apropiindu-se din ce în ce mai mult de ușa care continua să fie încuiată. În sfârșit, am auzit în jurul meu murmure ca enfin și elle arrive. Apăru o fată din partea din spate, deschise ușa și se dădu repede la o parte, căci oamenii au dat buzna înăuntru înghiontindu-se. Nu era prima oară când îmi dădeam seama că obiceiul anglo-saxon de a forma o coadă ordonată nu-și găsea locul în viața francezilor. Am stat aproape o jumătate de oră până am reușit să dau farmacistei rețetele. Aceasta luă o pungă de plastic și începu s-o umple cu flacoane și cutii, ștampilând fiecare rețetă, una pentru ea, una pentru mine. După ce s-a umplut punga până la refuz, tot a mai rămas o rețetă. Farmacista a dispărut pentru câteva clipe, dar s-a întors recunoscându-se învinsă; nu mai avea medicamentul respectiv și îmi recomandă să merg la altă farmacie. Oricum, nu era nimic grav, deoarece medicamentele importante se aflau toate în pungă. Mie mi se părea că erau suficiente ca să învie din morți un regiment întreg. Benson a supt diverse pastile și a făcut gargară și inhalații conform prescripțiilor medicale. În dimineața următoare, își
revenise și s-a simțit în stare să meargă cu noi la farmacia din Ménerbes pentru a căuta și ultimul medicament. Când am intrat în farmacie, unul dintre bătrânii satului stătea cocoțat pe un taburet. Sacoșa lui era plină cu medicamente. Curios să știe ce boală exotică ar putea avea străinii, a rămas acolo până ni s-a făcut rețeta, aplecându-se să vadă ce este în pachetul de pe tejghea. Farmacista deschise pachetul și scoase o folie cu tablete. I-o înmână lui Benson. — Deux fois par jour, spuse ea. Benson scutură din cap și-și duse mâna la gât. — Prea mari, zise el. Nu pot să înghit așa ceva. I-am tradus farmacistei, la care, înainte de a apuca ea să răspundă, bătrânul izbucni în râs, balansându-se periculos pe taburet și ștergându-și ochii cu palma mâinii noduroase. Farmacista zâmbi fluturând delicat folia. — C’est un suppositoire. Benson părea nedumerit. Continuând să râdă, bătrânul sări de pe taburet și luă un supozitor de la farmacistă. — Regandez, îi spuse lui Benson. On fait comme ça. Se îndepărta de tejghea ca să aibă mai mult spațiu și se aplecă înainte ținând supozitorul deasupra capului. Apoi, rotindu-și brațul înapoi, aplică supozitorul ferm pe turul pantalonilor. — Toc! exclamă bătrânul uitându-se în sus la Benson. Vous voyez? — În fund? Benson își scutură din nou capul. Mi se pare foarte ciudat. Doamne ferește. Își puse ochelarii de soare și făcu câțiva pași înapoi. Noi nu facem așa ceva în țara de unde vin eu. Am încercat să-i explicăm că este o metodă foarte eficientă de a introduce medicamentul în sânge, dar nu a putut fi convins. Când iam spus că nici n-o să-l doară în gât, nu s-a amuzat deloc. Deseori mă întreb ce i-o fi spus fratelui său, medicul, când s-a întors în
Brooklyn. La puțin timp după această întâmplare, m-am întâlnit eu Massot în pădure și i-am povestit despre demonstrația cu supozitorul. I s-a părut nostimă, dar dacă e să vorbim de un episod cu adevărat dramatique, nimic nu se compară cu povestea acelui om care s-a internat în spital ca să fie operat de apendicită și s-a trezit cu piciorul stâng amputat. Beh oui. I-am spus că nu poate să fie adevărat, dar Massot a susținut că este. — Dacă ar fi să mă îmbolnăvesc vreodată, zise el, mă duc la veterinar. Cu veterinarii nu poți avea surprize. Eu n-am încredere în doctori. Din fericire, părerea lui Massot despre profesionalismul medicilor francezi este la fel de nefondată ca majoritatea părerilor sale. S-ar putea să existe în Provence medici cu o pasiune pentru amputări, dar noi nu i-am întâlnit niciodată. De fapt, în afară de toată agitația noastră cu mononucleoza, o singură dată am avut de-a face cu un medic, și atunci din cauza birocrației. De luni de zile strângeam hârtiile necesare pentru a obține les cartes de séjour – cărțile de identitate care sunt eliberate rezidenților străini în Franța. Fuseserăm la Mairie, la Préfecture, la Bureau des Impôts și din nou la Mairie. Oriunde ne duceam ni se spunea că mai e nevoie de un act, care, evident, trebuia obținut din altă parte. În cele din urmă, când am fost convinși că avem tot setul de certificate, atestări, declarații, fotografii și date biografice, ne-am gândit să facem, după părerea noastră, ultima vizită triumfală la Primărie. Dosarele noastre au fost examinate cu multă atenție. Totul părea să fie în ordine. Nu vom constitui un pericol pentru țară. Nu aveam cazier. Nu urmăream să ocupăm locurile de muncă ale francezilor. Bon. Dosarele au fost închise. În sfârșit, vom fi recunoscuți oficial. Secretara de la Primărie zâmbi amabil și ne mai dădu două
formulare. Este necesar, ne-a spus ea, să facem un control medical care să ateste că suntem sănătoși mintal și corporal. Doctorul Fenelon din Bonnieux va fi încântat să ne examineze. Ne-am dus deci în Bonnieux. Doctorul Fenelon este un om fermecător. Plin de vioiciune, ne-a făcut radiografii și ne-a pus să răspundem la un scurt chestionar. Suntem nebuni? Nu. Epileptici? Nu. Dependenți de droguri? Alcoolici? Predispuși la leșin? Mă așteptam să ne întrebe și cum o ducem cu digestia pentru a ști dacă îngroșăm sau nu rândurile francezilor constipați, dar se pare că acest lucru nu interesează autoritățile de imigrare. Am semnat formularele. Doctorul Fenelon a semnat și el. Apoi a deschis un sertar și a mai scos două formulare. Părea stânjenit și încerca să se scuze. — Bien sûr, vous n’avez pas le problème, mais< Ridică din umeri și ne spuse că trebuie să ne ducem cu formularele la Cavaillon și să facem o analiză a sângelui, după care ne va da certificatele sanitare. Pentru ce anume trebuia să facem analiza? — Ah, oui. Păru și mai stânjenit. La syphilis.
6 „RACUL” ENGLEZ „Viața de scriitor este o viață de câine, dar e singura care merită să fie trăită”, spunea Flaubert. Această opinie ilustrează într-adevăr felul în care te simți dacă alegi să-ți petreci zilele punând cuvinte pe hârtie. În cea mai mare parte a timpului este o muncă solitară, monotonă. Ai din când în când răsplata unei fraze reușite – sau mai bine zis tu crezi că e o frază reușită, deoarece nu e nimeni lângă tine care să-ți confirme acest lucru. Există perioade lungi, neproductive, când te gândești să te apuci de o muncă regulată și utilă, cum ar fi contabilitatea. Ai tot timpul îndoieli că se va găsi cineva care să citească ce ai scris. Intri în panică la gândul că nu poți să respecți norma pe care ți-ai impus-o, dar constați că această normă nu are nicio importanță pentru restul lumii. O mie de cuvinte pe zi sau nimic; acest lucru nu contează decât pentru tine. Viața de câine se referă, neîndoielnic, la această parte a scrisului. Ceea ce face ca viața de scriitor să fie demnă de trăit este satisfacția de a descoperi că ai reușit sa oferi câteva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunoști. Iar dacă unii dintre ei îți scriu ca să-ți spună acest lucru, plăcerea de a primi scrisorile lor este echivalentă cu aplauzele la scenă deschisă. Te recompensează pentru toate chinurile. Renunți la ideea unei cariere în contabilitate și-ți faci planuri pentru o nouă carte. Prima scrisoare a sosit la puțin timp după publicarea în aprilie a cărții Un an în Provence. Era din Luxemburg, politicoasă și plină de laude. M-am uitat la ea toată ziua. În săptămâna următoare am primit o scrisoare de la cineva care mă întreba cum să cultive trufe
în Noua Zeelandă. După aceea, scrisorile au început să sosească într-un ritm regulat – din Londra, Beijing, Queensland, de la închisoarea Regală din Wormwood Scrubs, de la comunitatea engleză expatriată de pe Coasta de Azur, din ținuturile sălbatice din Wiltshire sau din zonele deluroase din Surrey – unele pe hârtie velină, cu tot felul de ornamente, altele pe pagini rupte din caiete, ba chiar una era scrisă pe dosul unei hărți a metroului din Londra. Deseori adresele erau atât de vagi, încât Oficiul Poștal a făcut minuni de deducție: Les Anglais, Bonnieux – ne-a găsit, cu toate că nu stăm în Bonnieux. La fel și scrisoarea adresată „Racului” englez care m-a amuzat cel mai mult: L’Écrevisse Anglais, Ménerbes, Provence. Scrisorile erau prietenoase și încurajatoare. Ori de câte ori aveau adresa expeditorului răspundeam, crezând că în felul acesta puneam punct corespondenței. Dar de multe ori nu era așa. Nu peste multă vreme ne-am pomenit în poziția nemeritată de sfătuitori locali asupra tuturor aspectelor legate de viața provensală, de la cumpăratul unei case până la găsirea unei baby-sitter. O femeie ne-a telefonat din Memphis ca să ne întrebe de rata spargerilor în Vaucluse. Un fotograf din Essex voia să știe dacă își poate face o situație practicându-și meseria în Lubéron. Cuplurile care se gândeau să se mute în Provence scriau pagini întregi cu tot felul de întrebări. Copiii lor se vor adapta oare în școlile locale? Cât de scumpă este viața? Cum sunt medicii? Cum stau lucrurile cu impozitele? E o regiune izolată? Vor fi fericiți? Ne-am străduit să răspundem cât mai bine, dar e destul de greu să te implici în deciziile personale ale unor oameni complet străini. Și apoi, odată cu venirea verii, ceea ce sosea prin poștă a început să-și facă apariția pe aleea care duce spre casa noastră. Scrisorile sau transformat în oameni. Era o zi călduroasă și uscată. Tocmai scoteam cu o cazma niște
buruieni provensale din pământul tare ca piatra când am văzut oprind o mașină din care a ieșit un bărbat cu un zâmbet larg pe față și fluturând un exemplar al cărții mele. — V-am găsit, spuse el. Am făcut puțin pe detectivul în sat, dar n-a fost nicio problemă. I-am dat un autograf și m-am simțit ca un scriitor adevărat. Când s-a întors soția din Cavaillon, a fost foarte impresionată. — Un admirator, a zis ea. Ar fi trebuit să faci o poză. E uluitor că cineva s-a deranjat să vină până aici. A fost mai puțin impresionată câteva zile mai târziu când tocmai plecam de acasă pentru a lua cina în oraș și am dat de o blondă drăguță stând la pândă în spatele chiparosului din grădina din față. — Sunteți chiar el? întrebă blonda. — Da, răspunse soția mea. Ce păcat că nu putem rămâne. Blondele sunt probabil obișnuite cu asemenea reacții din partea nevestelor. A plecat. — Trebuie să fi fost o admiratoare, i-am spus soției mele. — N-are decât să-și exprime admirația în altă parte, replică ea. Și mai lasă aerele astea de automulțumire! În iulie și august eram deja obișnuiți să găsim figuri necunoscute la ușa de la intrare. Majoritatea își cereau scuze și dădeau dovadă de bune maniere. Doreau numai să obțină un autograf și erau recunoscători pentru un pahar de vin și câteva minute de stat în curte, la adăpost de arșița soarelui. Toți păreau să fie fascinați de masa din piatră pe care am reușit în cele din urmă s-o instalăm cu atâta dificultate. — Deci asta este Masa, spuneau ei, dându-i ocol și pipăind-o, de parcă ar fi fost una din cele mai bune opere ale lui Henry Moore. Era o senzație ciudată să ni se acorde atâta interes, și nu numai nouă, ci și câinilor (cărora le plăcea enorm) și casei propriu-zis. Uneori însă era de-a dreptul enervant. Resimțeam câte o vizită mai
curând ca pe o invazie. Într-o după-amiază în care temperatura era de peste 30°C, n-am observat când soțul, soția și prietena soției, cu nasurile și genunchii arși de soare, au parcat la capătul aleii și au intrat în casă. Câinii dormeau și nu i-au auzit. Când m-am dus înăuntru să iau o sticlă de bere i-am găsit în sufragerie discutând aprins în timp ce examinau cărțile și mobila. Am fost surprins. Lor însă li se părea ceva firesc. — A, iată-vă, spuse soțul. Am citit articolele din The Sunday Times și ne-am hotărât să trecem pe aici. Atâta tot. Nici scuze, nicio urmă de stânjeneală, nici gând că poate nu eram încântați să-i vedem. Nici măcar nu aveau un exemplar din carte. Așteptau ediția broșată. Cărțile cartonate sunt prea scumpe în ziua de azi. Manifestau un amestec nefericit de familiaritate și condescendență. Rareori mă înverșunez împotriva unor oameni la prima vedere, dar de data asta n-am mai suportat. I-am poftit să plece. Barbișonul roșu al soțului se făcu și mai roșu. Începu să gâfâie ca un curcan căruia tocmai i se adusese vestea proastă că se apropie Crăciunul. — Dar venim tocmai din St. Rémy. Le-am spus să facă drumul înapoi și au plecat bombănind. Navem de gând să cumpărăm cartea asta, am vrut doar să ne uitam< s-ar crede că am nimerit la Palatul Buckingham< I-am urmărit cu privirea în timp ce se îndreptau cu umerii țepeni de indignare spre mașina lor Volvo, și m-am gândit să-mi iau un câine Rottweiler. De atunci încolo, vederea unei mașini care încetinea, oprindu-se pe șosea în dreptul casei, era semnalul pentru ceea ce aveam să numim alerta contra insectelor dăunătoare. — Îmbracă-te decent, îmi spuse o dată soția. Cred că vin spre noi. Nu, s-au oprit la cutia poștală. Mai târziu, când m-am dus să iau poșta, am găsit un exemplar al
cărții într-o pungă de plastic, cu rugămintea de a o semna și a o pune sub o piatră pe marginea fântânii. A doua zi nu mai era; sper că au luat-o acei oameni cu bun-simț care au vrut să obțină autograful fără să ne deranjeze. La sfârșitul verii nu mai eram singurii care ne bucuram de o oarecare atenție din partea publicului. Și lui Faustin, vecinul nostru, i se ceruse un autograf pe carte, ceea ce l-a nedumerit, căci, zicea el, nu este ecrivang. Când i-am spus că în Anglia au citit despre el, și-a scos șapca, și-a netezit părul și a exclamat; Ah bon? de două ori, pârând foarte încântat. Maurice, bucătarul-șef, și-a pus și el semnătura și mi-a declarat că niciodată n-a avut atâția clienți englezi în restaurantul său. Unii dintre ei au fost surprinși să constate că există cu adevărat; au crezut că-l inventasem eu. Alții au venit cu exemplare din carte și au comandat, până la ultimul pahar de marc, un meniu despre care citiseră. Și apoi mai era celebrul instalator, monsieur Menicucci, care ne vizitează din când în când, între lucrările – oeuvres – pe care le are de făcut, pentru a ne împărtăși gândurile sale despre politică, ciuperci sălbatice, anomalii climaterice, perspectivele echipei naționale de rugby, geniul lui Mozart și ultimele realizări în materie de instalații sanitare. I-am dat un exemplar din carte și i-am arătat pasajele în care apărea, spunându-i că unii dintre vizitatorii noștri își exprimaseră dorința de a-l cunoaște. Își aranja boneta de lână și își strânse gulerul de la cămașa veche pe care o purta. — C’est vrai? Da, i-am spus, este adevărat. Numele său apăruse și în The Sunday Times. Poate voi organiza o ședință de autografe pentru el. — Ah, monsieur Peter, vous rigolez. Evident, nu glumeam, și am văzut că nu-i displăcea ideea. Plecă
ținând cartea cu aceeași grijă cu care ar fi cărat un bibelou fragil și scump. Vocea de la celălalt capăt al firului, veselă și nazală, putea să vină tocmai din Sydney: — Bună ziua! Wally Storer la telefon, de la Librăria Engleză din Cannes; sunt o mulțime de englezi pe aici și cartea dumneavoastră se vinde foarte bine. Ce-ar fi să veniți într-o zi în timpul Festivalului de Film, să dați autografe? Am avut întotdeauna îndoieli în ceea ce privește apetitul literar al celor din lumea filmului. Un vechi prieten care lucrează la Hollywood mi-a mărturisit că citise o singură carte în șase ani și că era considerat un intelectual. Dacă îl menționezi pe Rimbaud în Bel Air se presupune că vorbești despre Sylvester Stallone. Nu-mi puneam mari speranțe în atracția pe care o exercită un scriitor și nici nu credeam într-o vânzare masivă. Dar, oricum, mi se părea că va fi amuzant. S-ar putea să văd vreo mare vedetă de cinema, sau o starletă în monochini pe Boulevard de la Croisette sau – cea mai rară priveliște din oraș – un chelner zâmbitor pe terasa Hotelului Carlton. I-am spus că aș fi fericit să vin. Când am ajuns la Cannes și am intrat în cardul de mașini care abia se târau prin oraș era foarte cald și soarele ardea puternic – o vreme nu tocmai prielnică pentru librării. Reclame strălucitoare montate pe felinare anunțau că orașul Cannes s-a înfrățit cu Beverly Hills și mi-am imaginat primarii găsind nenumărate pretexte pentru a face schimb de vizite în numele prieteniei municipale și al interesului reciproc de a beneficia de vacanțe gratuite. În fața Palatului Festivalurilor păreau să se fi adunat toți polițiștii din Cannes, echipați cu revolvere, aparate de emisie-recepție și ochelari de soare, preocupați să creeze o serie de ambuteiaje și să se asigure că actorul Clint Eastwood nu a fost răpit. Cu o pricepere
care este rezultatul multor ani de practică, dirijau mașinile acolo unde era aglomerația mai mare și apoi fluierau furioși după ele, trimițând șoferii în alt loc la fel de aglomerat, cu mișcări nervoase ale capului. Mi-a luat zece minute să parcurg cincizeci de metri. Când am ajuns în sfârșit în parcajul subteran, am văzut că o victimă anterioară a haosului scrijelise pe perete: „Cannes este un oraș care merită să fie vizitat, dar n-aș vrea să trăiesc aici.” M-am dus la o cafenea de pe Boulevard de la Croisette să iau micul dejun și să privesc starurile. Toată lumea făcea același lucru. Niciodată nu s-au cercetat atâția necunoscuți unii pe alții, cu atâta atenție. Toate fetele erau bosumflate și arborau un aer plictisit. Toți bărbații aveau liste cu filmele care rulau în acea zi și făceau însemnări importante pe margine. Câteva telefoane mobile erau puse cu ostentație lângă cornurile comandate. Toți purtau pe piept insignele de plastic ale delegaților și aveau asupra lor sacoșa obligatorie a Festivalului, pe care scria Le Film Français /Cannes 90. Nu exista nicio mențiune cu privire la Le Film Américain sau Le Film Anglais, dar presupun că acesta este unul dintre avantajele de a fi gazdă în asemenea ocazii; ai posibilitatea să scrii ce vrei pe sacoșe. Boulevard de la Croisette era plantat cu o pădure de afișe purtând numele actorilor, regizorilor, producătorilor și, după câte știu, ale coafezelor. Ele erau plasate în fața marilor hoteluri, probabil pentru ca eroul fiecărui afiș să-și poată vedea numele în fiecare dimineață de la fereastra dormitorului, înainte de a lua tradiționalul mic dejun din Cannes compus din șuncă și ego1. Simțeai că sunt în joc mari afaceri și foarte mulți bani. Grupuri de oameni forfoteau de colo-colo pe Croisette fără să le pese de bătrânul cerșetor care stătea pe trotuar în fața Hotelului Majestic, cu o singură monedă de Ham and ego – joc de cuvinte intraductibil. Englezii mănâncă de obicei la micul dejun ham and eggs, adică șuncă și oua. Ego se referă la tendința starurilor de a se considera centrul universului. 1
douăzeci de centime în pălăria ponosită din fața lui. Susținut de propria mea doză de vedetism, i-am lăsat pe potentați și am luat-o prin Rue Bivouac-Napoléon spre Librăria Engleză, pregătindu-mă sufletește pentru experiența ciudată de a sta în vitrina librăriei, sperând ca vreo persoană – oricine – să-mi ceară un autograf pe carte. Am mai participat de câteva ori la asemenea ședințe de autografe. Totul se desfășura în liniște, oamenii uitându-se la mine de la o anumită distanță pentru a nu fi nevoiți să intre în vorbă. Își închipuiau probabil că mușc. Nu știu ei cât de ușurat se simte autorul când cineva mai îndrăzneț se apropie de masă. După ce stai câteva minute singur, te agăți și de un fir de pai și semnezi orice, de la cărți și fotografii la exemplare vechi din Nice-Matin și cecuri. Din fericire, Wally Storer și soția lui au anticipat temerea autorului și au umplut librăria cu prieteni și clienți. Nu știu cum iau convins să nu se ducă pe plajă, dar am fost bucuros că nu mai pridideam cu semnăturile și cu discuțiile, ba chiar îmi părea rău că nu l-am luat cu mine și pe monsieur Menicucci. El ar fi răspuns mult mai bine la întrebarea de ce funcționează atât de prost canalizarea franceză și de ce miroase atât de urât, un subiect de interes comun printre expatriații englezi. Nu e ciudat, spuneau ei, că francezii se comportă atât de bine când este vorba de tehnologia sofisticată, cum ar fi trenurile de mare viteză, sistemele de telefonie electronică și avioanele Concorde, în schimb se poartă ca în secolul al optsprezecelea în băile lor. O doamnă mai în vârstă mi-a spus că, numai cu câteva zile în urmă, și-a desfundat chiuveta și au ieșit la iveală resturile unei salate asortate. E păcat, într-adevăr. Așa ceva nu s-ar întâmpla în Cheltenham. După ce s-a încheiat ședința de autografe ne-am dus la un bar din apropiere. Erau mai mulți americani și englezi decât localnici, dar în Cannes sunt puțini localnici, și izolați unii de alții. Mi s-a spus că
mulți dintre polițiști sunt importați din Corsica. Când am plecat, aceștia continuau să patruleze pe Boulevard de la Croisette și să încurce circulația, trăgând cu ochiul la fetele care hoinăreau pe străzi mai mult sau mai puțin dezbrăcate. Bătrânul cerșetor era tot la locul lui din fața Hotelului Majestic, iar moneda de douăzeci de centime continua să zacă solitară în pălărie. I-am aruncat câțiva bani, iar el mi-a urat, în engleză, o zi bună. M-am întrebat dacă nu cumva se exersa pentru Beverly Hills.
7 CUM AM TRECUT PRAGUL CELOR CINCIZECI DE ANI FĂRĂ SĂ DEPĂȘESC LIMITA DE VITEZĂ Niciodată n-am acordat prea mare atenție zilelor mele de naștere, nici măcar acelora care marcau trecerea a încă zece ani de viață. Am lucrat în ziua în care am împlinit treizeci de ani, am lucrat în ziua în care am împlinit patruzeci de ani și eram foarte fericit la gândul că voi lucra și cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări. Dar n-a fost să fie așa. Doamna și stăpâna mea avea alte idei. — Împlinești o jumătate de secol, spuse ea. Având în vedere cât vin bei, e o performanță că ai ajuns la vârsta asta. Trebuie să sărbătorim evenimentul. N-are niciun rost să o contrazici când își pune ceva în cap, așa că am discutat cum să facem și unde să mergem. Ar fi trebuit să-mi dau seama că soția mea aranjase deja totul; asculta sugestiile mele – o plimbare la Aix, un déjeuner flottant în piscină, o zi la mare, lângă Cassis – numai din politețe. După ce mi-a secat inspirația, a trecut la atac. Un picnic în Lubéron, spuse ea, cu câțiva prieteni apropiați. Așa se sărbătorește o zi de naștere în Provence. Îmi prezentă un tablou idilic cu pajiști însorite în mijlocul unei păduri. Nici măcar nu va trebui să-mi pun pantaloni lungi. O să-mi placă foarte mult. Nu prea mă vedeam plăcându-mi un picnic. Experiențele mele de acest gen, limitate la Anglia, ce-i drept, nu-mi lăsaseră amintiri agreabile. De fiecare dată simțeam o umezeală urcându-mi pe șira spinării de la pământul în permanență jilav, trebuia să-mi disput mâncarea cu furnicile care circulau nestingherite, vinul era călduț, iar când apărea inevitabilul nor deasupra noastră și începea să picure, trebuia să ne căutăm adăpost sub copaci. Detestam
picnicurile. Am fost cam nepoliticos, dar i-am spus-o. — De data asta, replică soția mea, va fi complet altfel. Pusese totul la punct. De fapt, se consulta în privința fiecărui amănunt cu Maurice, iar ceea ce plănuia ea nu era numai civilizat, ci și foarte pitoresc. S-ar putea spune că va rivaliza cu Glyndebourne într-o zi însorită. Maurice, bucătar-șef și proprietar al restaurantului „La Loube” din Buoux, era și un mare iubitor de cai. De-a lungul anilor a achiziționat și restaurat câteva calești din secolul al nouăsprezecelea, o limuzină trasă de cai și o diligență. Acum oferea clienților săi cu spirit aventuros posibilitatea unei plimbări la trap înainte de masa de prânz. O să-mi placă foarte mult, insistă soția mea. Accept inevitabilul atunci când sunt pus în fața faptului împlinit, așa că n-am mai obiectat nimic. Am invitat opt prieteni și am ținut pumnii strânși, mai puțin decât am fi făcut-o în Anglia, ca să avem vreme frumoasă. Deși ultima dată plouase în urmă cu două luni, la începutul lui aprilie, în Provence luna iunie este imprevizibilă și uneori umedă. Dar la șapte dimineața, când m-am trezit și am ieșit în curte, cerul era de un albastru intens, ca un pachet de Gauloise. Simțeam dalele de piatră calde sub picioarele goale, iar șopârlele noastre ieșiseră la soare și stăteau nemișcate pe zidul casei. E suficient să te scoli într-o dimineață ca aceasta și nu mai ai nevoie de alt cadou pentru ziua de naștere. Să-ți începi o zi călduroasă în Lubéron stând pe terasă cu o ceașcă de café creme, auzind bâzâitul albinelor în pajiștea cu levănțică și având în fața ochilor verdele strălucitor al pădurii este mai plăcut decât să te trezești dintr-odată bogat. Căldura îmi dă o senzație de bunăstare fizică și de optimism. Nu simțeam că aș fi îmbătrânit cu încă un an. În timp ce mă uitam la degetele bronzate de la picioare
speram că mă voi simți la fel și la a șaizecea aniversare. Puțin mai târziu, când căldura s-a transformat în arșiță, zumzetul albinelor a fost acoperit de zgomotul unui motor diesel și am văzut un Land Rover vechi decapotabil, de culoare verde, opintindu-se să urce pe alee și oprind într-un nor de praf. Era Bennett. Parcă făcea parte dintr-o Trupă de Șoc a Armatei Deșertului și venise în misiune de recunoaștere – pantaloni scurți și cămașă cu croială militară, ochelari de soare ca ai unui comandant de tanc, un vehicul încărcat cu canistre și rucsacuri, și o față arsă de soare. Numai cascheta de baseball, model Louis Vuitton, ar fi fost nepotrivită la El Alamein. Traversase liniile inamice pe drumul național 10, pătrunsese în Ménerbes și acum se pregătea, într-un ultim efort, să ia cu asalt munții. — Dumnezeule, ce-ai îmbătrânit, spuse el, te deranjează dacă dau un scurt telefon? Mi-am uitat slipul în casa unde am stat noaptea trecută. Este kaki, ca șortul generalului Noriega. Cu totul ieșit din comun. Mi-ar părea rău să-l pierd. În timp ce Bennett vorbea la telefon, le-am spus celor doi musafiri pe care îi găzduisem la noi să urce în mașină, i-am suit și pe cei trei câini și ne pregăteam să plecăm la Buoux, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți. Bennett ieși din casă și își potrivi cascheta ca să nu-l bată soarele în ochi. Am pornit în convoi, Land Rover-ul și șoferul său atrăgând curiozitatea țăranilor care lucrau în viile de pe marginea șoselei. După ce am trecut de Bonnieux, peisajul a devenit mai sălbatic și mai arid. Viile au cedat locul stâncilor, stejarilor pitici și câmpurilor de levănțică. Nu se mai vedeau nici mașini, nici case. Eram cam la o sută cincizeci de kilometri depărtare de satele cochete din Lubéron și mă gândeam cu plăcere că mai există locuri atât de sălbatice și de pustii. O să treacă multă vreme până o să apară aici un boutique „Souleiado” sau o agenție de asigurări.
Am coborât în vale. Buoux dormita. Câinele care stă de obicei pe grămada de lemne de lângă Primărie deschise un ochi și lătră fără chef. Un copil cu o față rotundă și arsă de soare privea uluit traficul neobișnuit de pe șosea. Ținea în brațe o pisicuță. Zona din jurul hanului semăna cu un platou de filmare. Se părea însă că scenariul, personajele, costumele sau epoca în care urma să se petreacă acțiunea nu fuseseră încă stabilite. Recuzita cuprindea un costum alb, o panama cu boruri largi, șorturi și espadrile, o rochie de mătase, un costum de peon mexican, eșarfe și șaluri viu colorate, pălării din diferite epoci. În acest decor se mai putea vedea și un bebeluș îmbrăcat în alb care fusese scos la aer. Și iată-l și pe omul nostru din deșert sărind din Land Rover pentru a supraveghea trecerea în revistă a ranițelor. Dinspre grajduri apăru Maurice, cu un zâmbet adresat atât nouă cât și vremii minunate. Era îmbrăcat în hainele sale de duminică, specific provensale – cămașă și pantaloni albi, un șnur negru la gât, o vestă albăstruie și o pălărie de pai veche. Prietenul său, care urma să conducă a doua caleașcă, era, de asemenea, îmbrăcat în alb. Pantalonii îi avea prinși cu bretele late de culoare roșie. Magnifica lui mustață căruntă îl făcea să semene leit cu Yves Montand în Jean de Florette. — Venez! spuse Maurice. Veniți să vedeți caii. Ne conduse prin grădină întrebându-ne cum stăm cu apetitul. Avangarda plecase cu furgoneta pentru a aranja picnicul. Era mâncare cât pentru întregul Buoux. Caii erau priponiți la umbră. Aveau părul bine țesălat, iar coamele și cozile frumos periate. Unul dintre ei necheză și își băgă botul în vesta lui Maurice, căutând o bucată de zahăr. Cea mai tânără invitată, cocoțată pe umerii tatălui său, gânguri la vederea unui asemenea monstru și se întinse pentru a vârî un degețel roz, șovăitor, în crupa sa lucioasă. Calul o confundă cu o muscă și o goni
cu coada sa lungă. I-am urmărit pe Maurice și pe Yves Montand înhămând caii la caleașca neagră cu ornamente roșii și la diligența cu șapte locuri, roșie cu ornamente negre – ambele unse, date cu ceară și cu scaunele îmbrăcate în piele, ca acelea dintr-o sală de spectacol. Maurice muncise toată iarna la ele și se lăuda că sunt, după cum spunea el, impecc. Singurul adaos modern era un claxon de mărimea și forma unei goarne care trebuia folosit la depășirea unor trăsuri mai puțin bine puse la punct și pentru a speria orătăniile care intenționau să treacă drumul. — Allez! Montez! Ne-am urcat și am pornit respectând limita de viteză în sat. Câinele de pe grămada de lemne lătră în chip de la revedere. După un timp, am lăsat satul în urmă și am luat-o spre câmpie. O asemenea călătorie te face să regreți că s-a inventat automobilul. Perspectiva este cu totul diferită, mai impunătoare și mult mai interesantă. Caleașca te leagănă într-un ritm liniștit în funcție de mersul calului și denivelările drumului. Scârțâitul harnașamentului, zgomotul potcoavelor și scrâșnetul osiilor de oțel ale roților îți evocă vremuri trecute. Un parfum plăcut – amestec de cal încălzit, hamuri asudate, aromă de lemn și miresme răspândite de florile de pe câmpii – îți pătrunde în nas, neobstrucționat de geamuri. Și apoi mai este viteza, sau mai degrabă lipsa ei, care îți permite să privești. În automobil ești ca într-o încăpere care se deplasează cu mare iuțeală. Vezi totul estompat, ca în ceață; ești izolat de peisaj. În trăsură faci parte din el. — Trottez! Maurice atinse crupa iepei cu biciul, astfel că am trecut în viteza a doua. Asta e leneșă, spuse el, și pe deasupra este și lacomă. Merge mai repede la întoarcere pentru că știe că va mânca. Un câmp roșu, plin cu maci, se ivi în valea care se deschidea în fața noastră, iar pe cer un uliu își luă avânt, după care plană, cu
aripile întinse, plutind în aer. În timp ce îl urmăream cu privirea, un nor acoperi soarele pentru câteva clipe și am văzut razele ieșind din spatele lui ca niște spițe aproape negre. La un moment dat, am cotit și am intrat pe un drum îngust care șerpuia printre copaci. Zgomotul potcoavelor era atenuat de covorul de cimbru sălbatic, frumos mirositor. L-am întrebat pe Maurice cum își descoperă locurile pentru picnic. Mi-a spus că în fiecare săptămână, în ziua lui liberă, explorează zona călare. Se întâmplă uneori să meargă ore întregi fără să întâlnească țipenie de om. — Suntem la douăzeci de minute de Apt, adăugă el, dar nimeni nu vine până aici, în afară de mine și de iepuri. Pădurea devenea din ce în ce mai deasă, iar drumul din ce în ce mai îngust, atât cât să se poată strecura trăsura. Apoi am ocolit niște stânci, am intrat într-un tunel de crengi și am ajuns la locul cu pricina. În fața noastră a apărut masa de prânz. — Voil|! spuse Maurice. Le restaurant est ouvert. În capătul unui luminiș cu iarbă deasă, la umbra unui stejar cu ramuri întinse, fusese aranjată o masă pentru zece persoane, acoperită cu o față de masă albă creponată, cu frapiere, cu șervete de pânză scrobite, cu vase în care erau flori proaspete, cu tacâmuri și cu scaune de jur-împrejur. Alături, într-o cabană dezafectată, construită din piatră, fusese amenajat un bar rustic. Dinăuntru se auzea pocnet de dopuri și clinchet de pahare. Toate prejudecățile mele despre picnicuri au dispărut. Acesta nu semăna deloc cu picnicurile în care șezi pe pământul umed și mănânci sandvișuri cu furnici. Maurice delimită cu o frânghie o parte din luminiș și deshămă caii, care se aruncară în iarbă cu un sentiment de ușurare, asemeni unor doamne mai în vârstă când își desfac corsetul. S-au tras storurile la diligență, iar invitata cea mai tânără a rămas înăuntru să
tragă un pui de somn. Ceilalți ne-am întremat cu un pahar de șampanie de piersici, rece, în curticica din fața cabanei. Nimic nu te poate dispune mai bine decât o aventură în condiții confortabile și toate aprecierile noastre i-au fost adresate lui Maurice, care era încântat. Le merita, într-adevăr. Se gândise la toate, de la gheață până la scobitori și, așa cum ne asigurase, nu exista pericolul să rămânem flămânzi. Ne invită să luăm loc la masă și ne prezentă primul fel: pepene, ouă de prepeliță, brandade de cod cu smântână, p}té de vânat, roșii umplute, ciuperci marinate – și o ținu tot așa, mergând de la un capăt la altul al mesei. Sub lumina filtrată a soarelui, masa arăta ca o natură moartă din paginile acelor cărți de bucate care nu ajung niciodată în bucătărie. A urmat o scurtă pauză în care mi s-a dat cea mai grea și mai potrivită felicitare pentru ziua de naștere pe care am primit-o vreodată – un indicator rutier rotund, de metal, cu diametrul de șaizeci de centimetri, pe care scria cu cifre mari, negre, 50, ca să-mi amintească de anii care au trecut. Mi s-a urat bon anniversaire și bon appétit. Am mâncat și am băut cu toții ca niște eroi. Între feluri ne ridicam de la masă, cu paharele în mână, și făceam mici plimbări, după care ne întorceam și o luam de la capăt. Prânzul a durat aproape patru ore. Când am ajuns la cafea și la tort eram toții în acea stare de inerție când până și conversația se duce într-un ritm lent. Vedeam viața în roz. Vârsta de cincizeci de ani era minunată. Caii și-au dat probabil seama de greutatea sporită a trăsurii când au tras-o din luminiș pentru a intra pe drumul ce ducea înapoi la Buoux, dar păreau mai agitați decât fuseseră în cursul dimineții. Scuturau din cap și adulmecau aerul umflându-și nările. O rafală bruscă de vânt smulse câteva pălării de pai. Apoi se auzi un tunet puternic. În câteva minute cerul albastru se umplu de nori negri. Tocmai ajunseserăm la șosea când a început să cadă grindina –
pietricele de gheață, de mărimea unui bob de mazăre, ne loveau în creștetul capului, dat fiind că trăsura era deschisă, și săltau pe spinarea udă a iepei. Nu mai era nevoie să fie îmboldită cu biciul: alerga în galop, cu capul în pământ, ieșindu-i aburi prin piele. Borul pălăriei de pai a lui Maurice se lăsase complet, iar de pe vesta sa roșie apa se scurgea pe pantaloni. Râse și strigă cât putu de tare ca să acopere vuietul vântului: — Oh, l| l|, le pique-nique Anglais! Soția mea și cu mine ne-am pus o pătură deasupra capului și neam uitat înapoi să vedem cum se descurcă diligența cu ploaia torențială. Capota era, evident, mai puțin impermeabilă decât părea. Am văzut mâini scoțând pălării pe fereastră și golindu-le de apă. Când am ajuns la Buoux, Maurice era la capătul puterilor, îi înțepeniseră picioarele și trăgea de hățuri ca să potolească entuziasmul iepei. Adulmecase mirosul de hrană. La naiba cu oamenii și cu picnicurile lor. Victimele furtunii, muiate până la piele, dar pline de voioșie, s-au adunat în restaurant pentru a-și reveni cu ceai, cafea și marc. Persoanele elegante care porniseră de dimineață la picnic aveau acum părul ud leoarcă, iar hainele lor îmbibate de apă erau mai mult sau mai puțin transparente. O pereche de pantaloni, cândva albi, cândva opaci, deveniseră atât de străvezii încât lăsau să se vadă chiloții pe care scria cu litere roșii „Sărbători fericite!” Rochiile care fuseseră apretate erau acum lipite de corp, iar pălăriile de pai arătau ca niște farfurii cu fulgi de porumb congelați. Fiecare stătea cu picioarele în propria lui băltoacă. Madame și Marcel, chelnerul, care se întorseseră cu furgoneta, ne oferi odată cu păhărelele de marc, haine uscate, și toată lumea se schimba. Bennett, cu o figură gânditoare sub cascheta de baseball, se întreba dacă ar putea să împrumute un slip pentru drumul de întoarcere acasă; Land Rover-ul era plin de apă, iar pe scaunul
șoferului era o băltoacă. Cel puțin, spuse el, uitându-se pe fereastră, furtuna trecuse. Dacă în Buoux furtuna trecuse, în Ménerbes nu era nici urmă de ploaie. Aleea până la casă era tot plină de praf, iarba era tot pârjolită de soare, dalele de piatră din curte erau tot fierbinți. Am privit soarele apunând între cele două piscuri gemene. După ce nu s-a mai văzut, a rămas un cer învăpăiat. — Ei bine, spuse soția mea, acum îți plac picnicurile? Ce întrebare. Bineînțeles că îmi plac picnicurile. Ador picnicurile.
8 LE FLIC Ghinionul meu a fost că n-am avut bani mărunți pentru aparatul de taxat din parcare tocmai în una din puținele zile când controlorii traficului din Cavaillon erau în plină acțiune. Erau doi. Mergeau agale, încercând din răsputeri să aibă un aspect înfricoșător cu chipiele lor țuguiate și cu ochelarii de soare pe nas. Se deplasau cu foarte multă atenție de la o mașină la alta, căutând o contravention. Găsisem un loc liber și intrasem într-o cafenea din apropiere ca să fac rost de câteva monede de un franc. Când m-am întors la mașină am văzut o siluetă impunătoare îmbrăcată în albastru, uitându-se cu suspiciune la cadranul contorului. Își ridică privirea și își fixă ochelarii de soare spre mine, bătând cu stiloul în aparat. — A expirat. I-am explicat cum stau lucrurile, dar nu părea dispus să accepte circumstanțe atenuante. — Tant pis pour vous, spuse el. C’est une contravention. Am privit în jur și am văzut vreo șase mașini parcate neregulamentar. Camionul unui zidar, plin cu moloz, era abandonat la colțul unei străzi lăturalnice blocând complet ieșirea. De cealaltă parte a drumului o furgonetă fusese lăsată pe zebră. Infracțiunea mea părea relativ minoră în comparație cu aceste încălcări flagrante, dar am făcut imprudența să o spun. În momentul acela am devenit teoretic invizibil. Nu mi-a dat niciun răspuns în afară de un pufăit plin de iritare. Sergentul de stradă notă numărul mașinii, scoase chitanțierul și își consultă ceasul. Începuse să-mi înșire păcatele pe hârtie – probabil că adăugase și
o amendă pentru impertinență – când se auzi o voce strigând dinspre cafeneaua unde intrasem să fac rost de mărunțiș. — Eh, toi! Georges! Georges și cu mine am văzut un bărbat solid făcându-și drum printre mesele și scaunele de pe trotuar și agitându-și un deget dintr-o parte în alta, ceea ce în limbajul provensal al mâinilor exprimă o dezaprobare totală. Timp de cinci minute Georges și bărbatul solid au dat din umeri, au gesticulat și s-au înghiontit dezbătând cazul meu. Este adevărat, spunea nou-venitul. Domnul tocmai sosise și intrase în cafenea pentru mărunțiș. Există martori. Arătă cu mâna spre cafenea. Trei sau patru fețe erau întoarse spre noi și ne priveau din întunecimea barului. — Legea-i lege, spuse Georges. Este o contravenție clară. Și apoi, am început să scriu chitanța, așa că nu se mai poate face nimic. Este irevocabil. — Mais c’est de la connerie, ça. Schimbă chitanța și dă-i-o imbecilului care blochează strada cu camionul. Georges se înmuie. Se uită la camion și la chitanțier, mai pufăi o dată și se întoarse spre mine pentru a avea ultimul cuvânt. — Data viitoare să aveți mărunt. Se uită la mine cu o privire pătrunzătoare, fără îndoială ca să-și întipărească în memorie trăsăturile mele de delincvent, în caz că va trebui să aresteze un suspect într-o zi, și o porni de-a lungul trotuarului spre camionul zidarului. Salvatorul meu rânji și dădu din cap. — Ăsta are o minte de găină. I-am mulțumit. Aș putea să-i ofer ceva de băut? Am intrat în cafenea împreună și ne-am așezat la o masă așezată într-un colț mai întunecos. Am rămas acolo două ore. Numele său era Robert. Nici prea înalt, nici prea gras, avea un piept lat și o burtă respectabilă, un gât gros, un ten întunecat și o
mustață îngrijită. Zâmbetul său dădea la iveală contrastul dintre dinții de aur și cei pătați de nicotină, iar ochii căprui îi jucau în cap amuzați. Avea un farmec aparte, farmecul unui șmecher. Mi-l imaginam în bârlogul din Cavaillon vânzând oale garantat rezistente și blugi Levi aproape originali, sau orice îi pica în mână în noaptea precedentă. A reieșit că fusese polițist. Așa se face că îl cunoștea pe Georges și avea o antipatie față de el. Acum era consultant în materie de securitate și vindea sisteme de alarmă proprietarilor care aveau case de vacanță în Lubéron. Peste tot există astăzi cambrioleurs, spuse el, care caută o fereastră deschisă sau o ușă neîncuiată. Este un teren minunat pentru afaceri. M-a întrebat dacă am un sistem de alarmă. Nu? Quelle horreur! Îmi întinse o carte de vizită peste masă. Conținea numele său și o deviză: Tehnologia Sistemelor de Alarmă – Tehnologia Viitorului. Mesajul era cam nepotrivit cu meseria sa – un mic desen cu un papagal care stă cocoțat pe o creangă și cârâie: Hoții! L-am întrebat cu ce se ocupa în poliție și de ce a plecat. Se lăsă pe spate într-un nor de fum de țigară, îi făcu semn barmanului să-i mai pună pastis în paharul gol și începu să povestească. La început, mi-a spus el, lucrurile au mers puțin mai greu. Trebuia să aștepte, ca toți ceilalți, să fie promovat, făcea o muncă de rutină învârtind tot timpul hârtii, nu era deloc genul de activitate pe care și-l dorise. Schimbarea a intervenit brusc, într-un weekend petrecut la Fréjus, cu ocazia câtorva zile libere pe care și le luase. În fiecare dimineață lua micul dejun la o cafenea cu vedere spre mare și în fiecare dimineață, la aceeași oră, venea un bărbat pe plajă pentru a lua lecții de surfing. Robert îl urmărea fără prea mult interes, ca un om aflat în vacanță. Îl privea urcând pe planșă, căzând și urcând din nou. Omul acela i se părea cunoscut. Era sigur că nu-l mai întâlnise,
dar îl văzuse undeva. Avea un neg mare pe gât, un tatuaj pe brațul stâng, acele mici semne distinctive pe care un polițist este antrenat să le observe și să le memoreze. Ceea ce l-a izbit însă pe Robert cel mai mult a fost profilul surfistului, plus negul de pe gât și nasul ușor coroiat. După două zile și-a adus aminte. Văzuse profilul într-o fotografie alb-negru cu un număr inscripționat sub ea; o fotografie de identitate, o fotografie pentru arhiva poliției. Surfistul avea cazier. Robert s-a dus la jandarmeria locală și a studiat o jumătate de oră fața bărbatului care evadase din închisoare cu un an înainte. Era șeful bandei din Gardanne și cunoscut ca un delincvent periculos. Particularitățile fizice includeau un neg pe gât și un tatuaj pe brațul stâng. S-a organizat o ambuscadă, pe care Robert mi-o descrise cu dificultate printre hohotele sale de râs. Într-o dimineață devreme au apărut pe plajă, plini de voioșie, douăzeci de bărbați având pe ei doar slipurile. Erau de fapt jandarmi. Ei încercau să treacă neobservați deși exista o ciudată similitudine în felul în care erau bronzați: brațele, fața și gâtul – în formă de V – erau arse de soare, în rest, din cap până în picioare, fiind albi ca brânza. Din fericire, evadatul era prea preocupat de urcatul pe planșa de surfing pentru a observa ceva suspect la cei douăzeci de bărbați cu pielea albă, până ce aceștia l-au înconjurat în apa mică și l-au ridicat. O percheziție ulterioară a apartamentului său din Fréjus a scos la iveală două pistoale Magnum 357 și trei grenade. Robert a fost înaintat în grad, dându-i-se în grijă paza, de data aceasta în haine civile, a aeroportului Marignane, unde puterea sa de observație putea fi fructificată din plin. L-am întrerupt aici o clipă pentru că întotdeauna m-a nedumerit aparenta lipsă de supraveghere oficială la Marsilia. Pasagerii care soseau puteau să-și lase bagajele de mână la prieteni până se duceau
să-și ia geamantanele, iar dacă nu aveau decât bagaje de mână, nici nu mai treceau prin vamă. Dată fiind reputația Marsiliei, acest lucru denotă o neglijență ciudată. Robert dădu din cap și își duse un deget noduros la nas. Situația nu este atât de relaxată, cum pare, mi-a spus el. Polițiștii și vameșii, uneori îmbrăcați ca niște funcționari, alteori în blugi și tricouri, sunt tot timpul prezenți, amestecându-se cu pasagerii, plimbându-se prin locurile de parcare și ascultând ce se vorbește. El însuși prinsese niște contrabandiști – nu din aceia mari, ci amatori, care au crezut că o dată ajunși la parcare erau salvați, puteau să se felicite și să vorbească despre lovitura pe care au dat-o. Proști. Dar erau și săptămâni în care nu se întâmpla nimic, și în cele din urmă l-a doborât plictiseala. Asta, și zizi. Rânji și arătă cu degetul între picioare. Oprise o fată – drăguță, bine îmbrăcată, care călătorea singură, tipul clasic de gâsculiță – când se urca într-o mașină cu număr de Elveția. Îi puse întrebarea standard: cât timp stătuse mașina în Franța. La început s-a enervat, apoi a devenit prietenoasă și până la urmă foarte prietenoasă. Cei doi au petrecut după-amiaza împreună la hotelul aeroportului. Robert fusese văzut în timp ce ieșea cu ea și asta a fost tot. Fini. Nostim a fost că în aceeași săptămână un gardian de la închisoarea Beaumettes din Marsilia fusese prins dând whisky în cutii de iaurt unuia dintre prizonieri. Fini și pentru el. Robert ridică din umeri. A fost o greșeală, a fost o prostie, dar polițiștii nu sunt sfinți. Ei sunt întotdeauna les brebis galeuses, oile negre. Își privi paharul cu expresia unui om pocăit care regretă faptele rele din trecut. O singură abatere și s-a dus cariera. I-am spus că îmi pare rău pentru el. Se întinse peste masă și mă bătu pe braț, stricând apoi efectul când spuse că încă un rând de băutură lar face să se simtă mult mai bine. Începu să râdă, iar eu m-am întrebat cât din ce-mi spusese era adevărat.
Într-un moment de bonhomie cu aromă de pastis, Robert spusese că va veni într-o zi la noi acasă pentru a ne da sfaturi în legătura cu sistemul de securitate. Asta nu ne va crea niciun fel de obligații, iar dacă ne vom decide să devenim inexpugnabili, ne va instala cele mai sofisticate capcane la un prix d’ami. I-am mulțumit, după care am uitat de toată povestea. Serviciile oferite în baruri nu trebuie luate prea în serios, mai ales în Provence unde și atunci când se fac promisiuni ferme durează luni de zile până se materializează. Oricum, văzând cum ignora trecătorii urletele sistemelor de alarmă de la mașini, nu eram prea convins că aparatele electronice ar putea fi un mijloc de intimidare. Aveam mai multă încredere într-un câine care latră. Spre surprinderea mea, Robert s-a ținut de cuvânt. A venit întrun BMW argintiu prevăzut cu tot felul de antene. Răspândea în jurul lui un miros de after-shave cu parfum de mosc. Înfățișarea elegantă era motivată de însoțitoarea sa, pe care o prezentă drept prietena lui, Isabelle. Urmau să ia prânzul în Gordes, și Robert s-a gândit că era o șansă să îmbine utilul cu plăcutul. A reușit să dea cuvintelor un sens deosebit de sugestiv. Isabelle nu avea mai mult de douăzeci de ani. Bretonul blond îi ajungea până la ramele ochelarilor de soare imenși. O mică parte a corpului era acoperită cu o rochie roz-aprins – un tub irizat care se termina la jumătatea coapselor. Curtenitorul Robert insista ca ea să urce prima treptele, astfel că își încânta ochii la fiecare pas. Omul ăsta putea să-i învețe și pe alții cum să se uite pe furiș. În timp ce Isabelle era ocupată cu trusa de machiaj, l-am dus pe Robert de jur-împrejurul casei. Mi-a creat o stare de neliniște spunându-mi că locuința noastră poate fi prădată de orice idiot îndemânatic care dispune de o șurubelniță. A cercetat ferestrele, ușile, obloanele, ajungând la concluzia că sunt inutile. Dar câinii?
Nicio problemă. Pot fi ademeniți cu câteva bucăți de carne în care sau pus somnifere și apoi casa este la cheremul hoților. Parfumul de after-shave mă izbi puternic când Robert mă ținti la perete. Nici nu vă puteți imagina ce sunt în stare să facă bestiile astea. Coborî vocea, iar tonul deveni confidențial. Nu voia ca soția mea să audă ce urma să-mi spună, deoarece erau lucruri cam nedelicate. Spărgătorii sunt deseori superstițioși. În numeroase cazuri – din păcate avusese ocazia să vadă de multe ori – ei simt nevoia, înainte de a părăsi o casă jefuită, să lase fecale, de obicei pe podea, preferabil pe covor. În felul acesta, consideră ei, ghinionul rămâne în casă, nu-i însoțește. Merde partout, spuse el, și cuvântul sună de parcă tocmai ar fi călcat în rahat. C’est désagréable, non? Este desigur neplăcut. Désagréable este un cuvânt prea blând. Dar, spuse Robert, uneori însăși viața face dreptate. O dată a fost prinsă o bandă întreagă de hoți din cauza acestei superstiții. Casa fusese golită, obiectele încărcate într-un camion și nu mai rămăsese de făcut decât gestul de despărțire pentru a aduce noroc. Șeful bandei însă se opintea din răsputeri să-și dea obolul. Degeaba. Nu reușea să facă nimic. Era très, très constipé. Așa l-a găsit poliția, pe vine, și înjurând de mama focului. Era o poveste încurajatoare, chiar dacă mi-am dat seama că făcând media la scară națională aveam șansa de unu la cinci să fiu vizitat de un spărgător constipat. Nu puteam conta pe acest lucru. Robert m-a scos în curte și a început să-mi propună planurile sale pentru transformarea casei într-o fortăreață. La intrarea în alee vor fi porți de oțel care vor funcționa electronic. În fața casei va exista un sistem de iluminare care se activează prin apăsare. Orice ființă ceva mai grea decât un pui de găină va fi prinsă în lumina reflectorului dacă va păși pe alee. De obicei asta era suficient pentru a-i face pe hoți să renunțe și să o ia la fugă. Dar pentru a fi complet protejat, pentru a putea dormi ca un bebeluș, trebuie să ai și ultima
descoperire în materie de alarmă -la maisort hurlante, casa urlătoare. Robert se opri pentru a cântări reacția la auzul acestei vești îngrozitoare și îi zâmbi Isabellei, care își examina unghiile prin ochelarii de soare. Erau roz aprins și se asortau perfect cu rochia. — Ça va, chou-chou? Își întinse un umăr bronzat către Robert. Acesta, cu un efort vizibil, reveni la casele urlătoare. Alors, totul era pe bază de raze electronice, care protejau fiecare ușă, fiecare fereastră, fiecare orificiu prin care s-ar putea strecura cineva. Dacă un hoț neînfricat și cu pasul ușor reușea să escaladeze porțile de oțel și să meargă tiptil prin lumina reflectoarelor, era suficient să atingă cu degetul fereastra sau ușa și toată casa începea să urle. Se putea, bineînțeles, mări efectul prin instalarea unui amplificator pe acoperiș, astfel încât urletele să se audă de la câțiva kilometri. Dar asta nu era totul. În momentul declanșării alarmei, un partener al lui Robert, care locuia lângă Gordes și a cărui casă era conectată la sistem, se va urca imediat în mașină și va veni cu pistolul încărcat și cu câinele său alsacian. La adăpostul acestei protecții multiple voi putea fi absolut liniștit. Numai liniștit nu cred că aș fi putut să fiu. M-am gândit imediat la Faustin, trăgând de porțile de oțel la șase dimineața pentru a putea trece cu tractorul spre vie; la reflectoarele, care s-ar aprinde în cursul nopții de câte ori ar trece pe alee o vulpe, un mistreț sau pisica vecinilor; sau la declanșarea accidentală a mecanismului urlător, care m-ar obliga să cer scuze unui om enervat, cu un pistol în mână, înainte de a apuca să mă sfâșie câinele său. Viața în fortul Knox ar fi un iad. N-ar merita toată tevatura nici pentru a ne baricada împotriva invaziei din luna august. Din fericire, Isabelle îi distrase atenția de la afaceri. Mulțumită de starea unghiilor, de poziția ochelarilor de soare și de modul în care i
se mula rochia pe corp, era gata de plecare. — Bobo, mi-e foame, scânci ea, traversând curtea. — Oui, oui, chérie. Deux seconds. Se întoarse spre mine și încercă să reia discuția despre afaceri, dar propriul său mecanism urlător fusese pus în acțiune, astfel că securitatea casei noastre nu mai era prioritară în acel moment. L-am întrebat unde va lua prânzul. — La restaurantul „La Bastide”, spuse el. Îl știți? Cândva acolo a fost jandarmeria. Am fost un flic și rămân un flic, nu-i așa? — Din câte știu, e și un hotel acolo, i-am zis. Mi-a făcut cu ochiul. Se pricepea foarte bine să facă cu ochiul. Era de-a dreptul libidinos. — Știu, răspunse el.
9 CURS DE GASTRONOMIE CU UN GURMAND Am auzit de Régis de la niște prieteni. Aceștia îl invitaseră la cină și în dimineața respectivă îi sunase ca să întrebe ce i se va da de mâncare. Chiar și în Franța acest lucru dovedește un interes mai mult decât normal în privința meniului, astfel încât a trezit curiozitatea gazdei. De ce întreba? În meniu figurau scoici umplute, reci, friptură de porc cu sos de trufe, brânzeturi, șerbet de fructe făcut în casă. Avea alergie la vreunul din aceste alimente? A devenit vegetarian? Începuse, Doamne ferește, să țină regim? Bineînțeles că nu, a spus Régis. Toate păreau delicioase, dar era un petit inconvénient, și anume: avea dureri din cauza hemoroizilor și nu putea să participe la întreaga cină. Nu-și putea permite decât un singur fel și voia să-l aleagă pe cel care îl tenta cel mai mult. Era convins că gazda va manifesta înțelegere pentru situația lui grea. Fiind vorba de Régis, nu putea să se supere pe Régis, ne-a spus ea mai târziu: și-a dedicat toată viața meselor – era preocupat aproape obsesiv, ca unul care știe să aprecieze, de mâncăruri și băuturi. Nu era lacom. Nu, Régis era un gurmand, cu un apetit enorm și foarte bine documentat. De asemenea, ne-a spus ea, era foarte amuzant când vorbea de pasiunea lui. S-ar putea chiar să ne intereseze unele păreri ale lui în privința atitudinii englezilor față de mâncare. Poate ne-ar face plăcere să-l cunoaștem după ce-și va fi revenit din la crise postérieure. Am avut prilejul să-l cunoaștem într-o seară, după câteva săptămâni. A sosit în mare grabă aducând cu el o sticlă rece de șampanie Krug, nu însă destul de rece, astfel că vreo cinci minute s-a agitat cu
o frapieră ca să aducă sticla la temperatura adecvată, care, ne-a spus el, trebuie să fie între cinci și șapte grade. În timp ce rotea sticla ușor în vasul cu gheață, ne-a povestit despre o petrecere la care fusese cu o săptămână mai înainte și care se dovedise un dezastru gastronomic. Singurul moment distractiv a fost la sfârșit, când una dintre musafire și-a luat rămas-bun de la gazdă spunându-i: — Ce seară neobișnuită! Toate au fost reci, cu excepția șampaniei. Régis izbucni în râs, după care scoase dopul cu grijă, astfel că nu se auzi decât un fâsâit. Era un bărbat înalt și cam gras. Avea niște ochi mari, albaștri, așa cum, oarecum surprinzător, am întâlnit uneori pe fețele cu ten întunecat ale provensalilor. Spre deosebire de noi ceilalți, care eram îmbrăcați în hainele noastre obișnuite, el era în trening – gri-deschis cu roșu, iar pe piept scria Le Coq Sportif. Și în picioare avea pantofi sport – niște creații complicate cu straturi multicolore de tălpi de cauciuc, mult mai potriviți pentru un maraton decât pentru a sta cu ei la masă. M-a surprins privindu-i. — Trebuie să mă simt bine când mănânc, spuse el, și nimic nu este mai confortabil decât ținuta sport. Și apoi< trase de elasticul de la pantaloni< poți să faci loc pentru o a doua porție. Très important. Rânji și ridică paharul. Pentru Anglia și pentru englezi în măsura în care gătesc numai pentru ei. Majoritatea francezilor pe care i-am cunoscut manifestă, mai mult sau mai puțin, un dispreț pentru bucătăria engleză, fără să o cunoască însă prea bine. El îi studiase pe englezi și obiceiurile lor legate de mâncare. În timpul cinei ne-a spus unde greșim noi, de fapt. — Totul începe, ne-a spus, din pruncie. Bebelușul englez este hrănit cu un terci insipid, asemănător cu pasatul care se dă puilor de găină, sans caractère, sans goût. Copilașul francez, chiar înainte de a-i ieși dinții, este tratat ca o ființa omenească, cu gusturi rafinate.
Drept mărturie, Régis ne descrise meniul oferit de Gallia, unul dintre producătorii renumiți de hrană pentru copii. El includea creier, file de calcan, pilaf de pui, ton, miel, ficat, vițel, gruyère, supe, fructe, legume, budinci de gutui și afine, crème caramel și fromage blanc. Toate astea și multe altele, spuse Régis, înainte de a împlini copilașul optsprezece luni. În felul acesta, cerul-gurii este antrenat. Făcu o pauză pentru a se apleca asupra puiului cu tarhon pe care tocmai i-l pusese în față, îl adulmecă și își potrivi șervetul la gât. Sări apoi peste câțiva ani și trecu la perioada când viitorul gurmand merge la școală. Îmi amintesc, mă întreba el, ce mâncam la școală? Îmi aminteam, într-adevăr, cu oroare, și el dădu din cap înțelegător. Mâncarea din școlile englezești, îmi spuse el, e cunoscută ca fiind oribilă. Este insipidă, triste și misterioasă, căci nu știi niciodată ce te străduiești să mănânci. În schimb, la școala unde merge fetița lui în vârstă de cinci ani este afișat meniul pe toată săptămâna, în așa fel încât să nu se gătească același lucru acasă, și în fiecare zi li se servește un prânz cu trei feluri. Ieri, de exemplu, micuța Mathilde a mâncat salată de țelină cu o felie de șuncă și brânză quiche, orez cu cârnați și banane coapte. Voil|. Cerul gurii este antrenat în continuare. Așa se face că adultul francez, în mod inevitabil, apreciază mai bine mâncarea și este mai pretențios decât adultul englez. Régis tăie bucăți o pară mare pentru a o mânca la brânză și își îndreptă cuțitul spre mine de parcă eu aș fi fost răspunzător de prostul antrenament al cerului-gurii la englezi. Să trecem acum la restaurante. Dădu din cap cu tristețe și își puse mâinile pe masă, la distanță una de alta, cu palmele în sus și degetele strânse. Aici – își ridică mâna stângă cu câțiva centimetri – aveți birtul. E pitoresc, dar mâncarea cam pe sponci, cât să poți bea o bere. Iar aici – își ridică mâna cealaltă mai sus – aveți restaurantele scumpe, pentru oamenii de afaceri, ale căror firme plătesc ceea ce ei consumă.
Iar la mijloc? Régis se uită la spațiul dintre mâinile sale, colțurile gurii i se lăsară în jos, iar pe fața grăsulie îi apăru o expresie de disperare. La mijloc este pustiu, nu e nimic. Unde vă sunt bistrourile? Unde vă sunt onestele restaurante burgheze? Unde vă sunt restaurantele pentru camionagiii de cursă lungă? Poate altcineva decât un om bogat să iasă la un local și să mănânce bine în Anglia? Mi-ar fi plăcut să-l contrazic, dar nu aveam argumente. El punea niște întrebări pe care ni le puseserăm și noi de multe ori când trăiam la țară, în Anglia, unde aveai de ales între birturi și restaurante renovate care te amăgesc cu luxul și care practică prețuri ca la Londra. În cele din urmă, am renunțat, biruiți de specialitățile făcute la microunde și de vinul de masă servit în coșuri ceremoniale de către persoane drăguțe dar incompetente cu numele de Iustin sau Emma. Régis trecu la cafea și ezită o clipă între Calvados și sticla înaltă, ținută la gheață, de eau de vie de poires, luată de la Manguin din Avignon. L-am întrebat care sunt restaurantele lui preferate. — „Les Baux” este întotdeauna pe primul loc, spuse el, dar prețurile sunt piperate. Își scutură mâna de parcă și-ar fi fript degetele. Nu e de fiecare zi. Prefer localurile mai modeste, mai puțin internaționale. Cu alte cuvinte, i-am zis eu, mai franțuzești. — Voil{, exclamă Régis. Mai franțuzești și unde găsești un rapport qualité prix, unde banii au valoare. Știți, la noi mai există așa ceva, la orice nivel. Am studiat problema. Eram sigur că o studiase, totuși, nu mi-a dat și alte nume în afară de „Les Baux”, la care ne-am fi dus numai dacă am fi câștigat la loteria națională. Ce-ar zice de un restaurant mai puțin impunător? — Dacă doriți, spuse Régis, ar fi amuzant să luăm prânzul la două restaurante, foarte diferite, dar amândouă cu un standard
ridicat. Își mai turnă un pahar de Calvados – pentru digestie –, și se lăsă pe speteaza scaunului. Da, va fi contribuția mea la instruirea englezilor. Poate veni și soția dumneavoastră, naturellement, adăugă el. Bineînțeles că va veni. Soția lui Régis, din păcate, nu va fi cu noi. Ea va rămâne acasă să pregătească cina. Ne-am înțeles să ne întâlnim la Avignon, la o cafenea din Place de l’Horloge, când ne va dezvălui primul din cele două restaurante pe care le-a ales. Am auzit prin telefon cum își sărută degetele și nea sfătuit să nu ne facem niciun program pentru după-amiază. După un prânz ca acela pe care l-a plănuit el, nu merge decât un digestif. L-am văzut traversând piața și îndreptându-se spre noi. Pășea ușor pentru un om atât de solid. Avea în picioare bascheți negri și era îmbrăcat în treningul de rigoare, tot negru, având înscrise cu roz, pe unul din șoldurile sale cărnoase, literele UCLA. Purta cu el un coș și o borsetă cu fermoar de genul acelora în care funcționarii francezi își țin documentele personale și sticluțele de prim-ajutor cu eau de cologne. A comandat un pahar de șampanie și ne-a arătat niște pepenași, cam de mărimea unor mere, pe care tocmai îi cumpărase de la piață. Urmau să fie tăiați, curățați de sâmburi, stropiți cu un crușon din suc de struguri și rachiu și lăsați timp de douăzeci și patru de ore în frigider. Or să aibă savoarea buzelor unei fetișcane. Nu mă mai gândisem niciodată în felul acesta la pepeni, dar am pus acest lucru pe seama carențelor educației mele englezești. După ce a strâns încă o dată pepenașii cu drag între palme, i-a pus înapoi în coș și a revenit la chestiunea zilei. — Mergem la „Hiély”, spuse el, în Rue de la République. Pierre Hiély este un prinț al bucătăriei. Lucrează în meserie de douăzeci, douăzeci și cinci de ani și este nemaipomenit. Niciodată nu a
dezamăgit. Régis își îndreptă degetul spre noi. Jamais! În afara de un afiș mic cu meniul zilei pus la intrare, Hiély nu încearcă în niciun altfel să-i ademenească pe trecători. Ușa îngustă dă într-un coridor îngust și abia după ce urci câteva trepte intri în restaurant. Este o sală mare, cu un parchet frumos așezat în zigzag, zugrăvită în culori sobre, cu mesele așezate la o distanță confortabilă unele de altele. Aici, ca în majoritatea restaurantelor franțuzești bune, clientul solitar este la fel de bine tratat ca și un grup de vreo zece-douăsprezece persoane. Mesele pentru o singură persoană nu sunt vârâte într-un colț întunecat, ca și cum ideea de a le pune a survenit ulterior, ci sunt puse în alcovuri cu geam și cu vedere spre stradă. Erau deja ocupate de bărbați îmbrăcați în costum, probabil oameni de afaceri locali care trebuiau să îngurgiteze un prânz în numai două ore și apoi să se întoarcă la birou. Ceilalți clienți, toți francezi în afară de mine și de soția mea, erau îmbrăcați mai puțin simandicos. Mi-am adus aminte cum am fost dat afară dintr-un restaurant cu pretenții din Somerset pentru că nu purtam cravată, lucru care nu mi s-a întâmplat niciodată în Franța. Și iată-l pe Régis, care cu treningul său părea un halterofil fugit din cantonament, primit ca un rege de Madame. Scotocind în coșul cu cumpărături, Régis o întrebă dacă monsieur Hiély este în formă. Madame își permise un zâmbet. — Da, ca întotdeauna. Régis se lumină la față și își frecă mâinile în timp ce eram conduși la masă. Adulmeca aerul ca și când ar fi vrut să-și dea seama ce urma să se servească. Într-un alt restaurant dintre cele preferate, spuse el, bucătarul-șef îi permitea să intre în bucătărie, apoi închidea ochii și alegea felul de mâncare după miros. Își potrivi șervetul sub bărbie și vorbi în șoaptă chelnerului. — Mare? întrebă acesta.
— Mare, răspunse Régis. După un minut fu adus la masă un pocal mare de sticlă, opac din cauza răcelii. Régis își luă un aer profesoral; începea lecția. — Într-un restaurant serios, spuse el, poți avea întotdeauna încredere în vinurile casei. Acesta este un Côtes-du-Rhône. Santé. Luă o gură zdravănă și o degustă pentru câteva secunde înainte de a-și exprima satisfacția printr-un oftat. — Bon. Acum îmi permiteți câteva sfaturi în legătură cu meniul? După cum vedeți, se face o dégustation, care este delicioasă, dar poate că ia prea mult timp pentru un prânz simplu. Există posibilitatea unei alegeri bune | la carte. Dar să nu uitam de ce suntem aici. Ne privi pe deasupra paharului său cu vin. – Ne aflăm aici pentru a experimenta raportul qualité-prix. Orice bucătar bun vă poate îndestula cu cinci sute de franci de persoană. Testul constă în a vedea cât de bine puteți să mâncați cu mai puțin de jumătate din acest preț, astfel că va propun meniul scurt. D’accord? Am fost d’accord. Meniul scurt era suficient pentru a-l face să saliveze și pe un inspector Michelin, dar pe noi, doi englezi amatori! După unele ezitări, în timp ce Régis ne citea lista de vinuri, ne-am decis. El îi făcu semn chelnerului și urmă un alt dialog pe șoptite. — Îmi încalc obiceiul, spuse Régis. Vinul casei, un vin roșu, este desigur minunat. Dar aici – arătă pagina din fața sa – este o comoară, nu prea scumpă, din domeniul Trévallon, de la nord de Aix. Nu e prea greu, dar are caracteristicile unui vin de mare clasă. Veți vedea. În timp ce un chelner s-a dus în pivniță, altul a venit cu o gustare ca să ne țină de foame până va fi gata primul fel – niște plăcințele umplute cu pastă de cod, garnisite cu măsline negre și ouă de prepeliță prăjite. Régis era tăcut din cauza concentrării. Auzeam pocnetul dopurilor scoase, vocile joase ale chelnerilor și zgomotul ușor al cuțitelor și furculițelor pe farfuriile de porțelan.
După ce înghiți ultima bucățică de plăcintă, Régis își mai turnă niște vin. — Începe bine, nu-i așa? Și prânzul a continuat așa cum a început, bine. Un drob de ficat într-un sos fin de ciuperci sălbatice și sparanghel a fost urmat de cârnați de casă făcuți din miel de Sisteron și salvie cu cepe roșii dulci și, pe o farfurie separată, cartofi tăiați subțiri de tot, cu un strat crocant deasupra care ți se topea în gură. Acum, că își potolise foamea, Régis fu în stare să reia conversația și ne vorbi despre un proiect literar pe care îl avea. Citise în ziar, în timpul festivalului de la Avignon, că urma să se deschidă un centru internațional de studii dedicate Marchizului de Sade. Va avea loc și un spectacol de operă în onoarea acestui divin marquis, iar un sortiment de șampanie va primi numele lui. Toate acestea dovedeau o reînnoire a interesului public pentru bătrânul monstru și, așa cum a subliniat Régis, chiar și sadiștii trebuie să mănânce. Ideea sa era să le ofere o serie de rețete care să fie ale lor. — Am să intitulez cartea Bucătăria sadică: Cartea de bucate a Marchizului de Sade, spuse el, și toate ingredientele vor fi bătute, biciuite, fripte, zdrobite sau arse cu fierul roșu. Se vor folosi multe cuvinte tari în descrieri și sunt sigur că în Germania va avea un succes nebun. În ceea ce privește Anglia, vreau să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. Se aplecă spre mine și tonul său deveni confidențial. Este adevărat că tuturor bărbaților care au fost la școlile particulare englezești le place< cum să zic< să li se aplice o mică pedeapsă? Sorbi din vin și ridicându-și sprâncenele adăugă: Le spanking, bătaia cu palma peste șezut, nu-i așa? I-am spus că ar trebui să găsească un editor care a studiat la Eton și să conceapă o rețetă care să includă flogging. — Ce înseamnă flogging? mă întrebă el. I-am explicat cât m-am priceput mai bine, iar Régis dădu din cap
aprobator. — Ah, oui. Eventual s-ar putea biciui cu un piept de pui în sos foarte iute de citron. Foarte bine. Își notă ceva cu un scris mărunt, îngrijit, pe dosul carnetului său de cecuri. Un bestseller, c’est certain. Am lăsat bestsellerul deoparte când Régis s-a apucat să facă o prezentare a brânzeturilor aduse pe un cărucior. Se oprea mereu pentru a ne instrui, pe noi și pe chelner, în privința echilibrului perfect dintre brânzeturile tari și moi, picante și dulci, proaspete și vechi. Alese cinci din cele peste douăzeci de feluri care ni se oferiseră și se felicită pentru ideea de a fi prevăzut că vom avea nevoie de o a doua sticlă de Trévallon. Am mușcat dintr-o bucată de brânză de capră piperată și am simțit o usturime până la rădăcina nasului, sub ochelari. Vinul mă unse pe gât. A fost o masă minunată, îndestulătoare, servită cu dezinvoltură de chelneri profesioniști. I-am spus lui Régis cât de mult mi-a plăcut. El se uită la mine surprins. — Dar n-am terminat. Mai urmează. Fu adusă la masă o farfurie cu bezele. Ah, spuse el, astea ne pregătesc pentru desert. Sunt extrem de ușoare. Înghiți pe nerăsuflate două, una după alta, și se uită în jur ca să se asigure că nu ne uitase chelnerul care se ocupa de desert. Un al doilea cărucior, mai mare și mai încărcat decât cel cu brânzeturi, fu adus cu grijă până la masă și parcat în fața noastră. Ar fi fost o încercare grea pentru cineva care ar fi vrut să se abțină de la dulciuri ca să nu se îngrașe: castroane cu frișcă și fromage blanc, chec de cacao cu glazură de ciocolată, fursecuri, vacherins, babas cu esență de rom, tarte, șerbeturi, fraises des bois, fructe însiropate – Régis se ridică în picioare pentru a putea cuprinde totul cu privirea și se uită atent pentru a se asigura că nu a rămas nimic ascuns în spatele casoletei cu zmeură proaspătă. Soția mea a ales o înghețată cu miere, iar chelnerul a luat o
lingură dintr-un vas cu apă fierbinte și a scos o cupă de înghețată din castron cu o mișcare grațioasă din încheietura mâinii. A rămas cu lingura în mână pregătit pentru alte comenzi. — Avec ça? — C’est tout, merci. Régis compensa reținerea soției mele alegând din mai multe feluri – ciocolată, fursecuri, fructe și frișcă – și își trase mânecile de la trening până la coate. Până și el începea să dea semne de oboseală. Am cerut cafea. Régis și chelnerul se uitară la mine stupefiați. — Nu luați desert? — Intră în meniu, adăugă Régis. Amândoi păreau îngrijorați, ca și cum m-aș fi îmbolnăvit subit, dar era zadarnic. Hiély câștigase prin knock-out. Nota de plată a fost două sute treizeci de franci de persoană, plus vinul. Merita, într-adevăr. Cu două sute optzeci de franci am fi putut lua meniul lung cu degustare. Poate data viitoare, spuse Régis. Da, poate data viitoare, după trei zile de post și o plimbare pe jos de zece mile. Partea a doua a cursului de gastronomie a fost amânată pentru ai permite lui Régis să-și țină regimul anual. Timp de două săptămâni mânca pe sponci – trei feluri de mâncare în loc de cinci cât obișnuia și apă minerală pentru a-și spăla ficatul. Acest lucru era esențial pentru refacerea organismului. Régis a, propus să sărbătorim încheierea regimului cu un prânz la restaurantul „Le Bec Fin”. Mi-a spus să ne întâlnim acolo la douăsprezece fără un sfert ca să apucăm o masă liberă. M-a asigurat că voi găsi restaurantul destul de ușor. Este pe drumul național 7 la Oregon și poate fi recunoscut după numărul mare de camioane din parcare. Puteam să vin și în cămașă. Soția mea, mai înțeleaptă decât
mine când e vorba de arșiță, a hotărât să rămână acasă și să păzească piscina. Când am ajuns, restaurantul era înconjurat de camioane, având cabinele trase cât mai aproape de trunchiurile copacilor ca să beneficieze de puțină umbră. Vreo zece camionagii dormeau sprijinindu-se unii pe umerii altora. Un întârziat traversă drumul și opri cu un scrâșnet de frână într-un loc îngust de lângă sala de mese. Șoferul stătu o clipă în soare și-și dezmorți spatele, spinarea arcuită fiind simetrică cu burta lui respectabilă. În bar era multă lume și gălăgie mare, bărbați corpolenți, mustăți stufoase, burți impresionante, glasuri puternice. Așa cum stătea într-un colț cu un pahar în față, Régis părea aproape zvelt prin comparație. Era îmbrăcat ca pentru luna iulie, în șort și maiou. Întro mână ținea borseta. — Salut! Goli pastis-ul pe care îl mai avea în pahar și comandă încă două. C’est autre chose, eh? Pas comme Hiély. Era cu totul altceva decât la „Hiély”. În spatele barului, care era umed de la cârpa udă cu care îl ștergea Madame, se afla un anunț: DANGER! RISQUE D’ENGUEULADE! Atenție, pericol de încăierare. Prin ușa deschisă care ducea la toaletă se putea vedea un alt anunț: Douche, 8 francs. Dintr-o bucătărie invizibilă se auzea zdrăngănit de cratițe și răzbătea un miros puternic de usturoi. L-am întrebat pe Régis cum se simte după perioada de regim auto-impus. El se întoarse într-o parte ca să-mi arate burta din profil. Madame se uită și ea în timp ce îndepărta spuma de la un pahar de bere cu o spatulă de lemn. Examină curba lungă care începea de sub toracele lui Régis și se revărsa peste cureaua de la șort. — Când e sorocul? întrebă ea. Am traversat sala și am găsit o masă liberă în spate. O brunetă mică de statură, cu un zâmbet plăcut și cu o bretea neagră care îi
aluneca tot timpul de pe umăr în ciuda eforturilor ei de a și-o aranja, veni să ne spună regulile. Pentru primul fel trebuia să ne servim singuri de la bufet, apoi aveam de ales între vită, calamari sau pui. Lista de vinuri era scurtă – vin roșu sau roze, servit în sticle de un litru cu dop de plastic, având alături, într-un castron, cuburi de gheață. Chelnerița ne ură bon appétit, se aplecă puțin ca și cum ar fi făcut o plecăciune, își trase breteaua și se duse cu comanda noastră. Régis deschise vinul cu un aer ceremonios și mirosi dopul de plastic. — Din Var, spuse el. Fără pretenții, dar onest. Gustă și îl trecu încet printre dinții din față. Il est bon. Ne-am așezat la coada de la bufet alături de camionagii. Aceștia făceau mici miracole de echilibristică, umplându-și farfuriile cu tot felul de mâncăruri care constituiau ele însele un prânz: două sortimente de cârnați, ouă tari cu maioneză, o combinație de céleri rémoulade, orez de culoarea șofranului cu ardei iute, mazăre și morcovi tăiați mărunt, carne de porc în aspic, rillettes, caracatiță rece, felii de pepene. Régis bombăni la vederea mărimii farfuriilor și luă două, așezând-o pe a doua, cu dexteritatea unui chelner, pe partea interioară a antebrațului, și începu să atace castroanele cu mâncare. A fost un moment de panică după ce ne-am întors la masă. Nici nu se punea problema să mâncăm fără pâine. Dar unde era pâinea? Régis prinse privirea chelneriței noastre, își duse o mână la gură și, cu degetele strânse, făcu gestul de a mușca dintr-o bucată de pâine. Ea scoase o baghetă dintr-un sac de hârtie care se afla într-un colț și o trecu prin ghilotină cu o asemenea repeziciune că îmi dădu fiori de groază. Când le-a pus în fața noastră, feliile de pâine încă mai tresăreau ca urmare a acțiunii cuțitului. I-am sugerat lui Régis că ar putea folosi ghilotina de pâine în cartea de bucate a Marchizului de Sade. Se opri la jumătatea unui
cârnat. — Eventual, spuse el, dar trebuie să fiu prudent, mai ales cu piața americană. Ați auzit de problemele cu șampania? Régis citise într-un articol dintr-un ziar că, după cât se părea, șampania cu numele Marchizului de Sade nu fusese bine primită în țara oamenilor liberi din cauza etichetei pe care era bustul unei tinere femei bine înzestrate. Asta n-ar fi fost o problemă, dar un păzitor vigilent al moralității publice observase poziția brațelor tinerei femei. Nu era explicit, nu se vedea propriu-zis pe etichetă, dar se sugera foarte vag că brațele ar putea fi legate în lanțuri. Oh l| l|. Imaginați-vă efectul unei asemenea degradări asupra tineretului țării, fără a mai vorbi de unii adulți mai susceptibili. S-ar ajunge la descompunerea morală a societății. De la Santa Barbara la Boston ar avea loc numai orgii cu șampanie și încătușări. Iar în Connecticut, numai Dumnezeu știe ce s-ar întâmpla. Régis continuă să mănânce, cu șervetul de hârtie la gât. La masa vecină, un bărbat aflat la felul doi își descheie cămașa pentru a lăsa aerul să circule și să se vadă un burdihan impunător de culoare arămie; pe pieptul păros îi atârna un crucifix de aur. Majoritatea șoferilor mâncau extrem de mult și mă întrebam cum reușeau să-și concentreze atenția la volanul unui camion de cincizeci de tone toată după-amiaza. Ne-am șters farfuriile goale cu pâine, și apoi am șters în același fel cuțitele și furculițele. Chelnerița noastră veni cu trei platouri ovale inoxidabile care frigeau. Pe primul erau două jumătăți de pui cu sos; pe al doilea erau roșii umplute cu usturoi și pătrunjel; pe al treilea erau cartofi prăjiți cu verdețuri. Régis mirosi totul înainte de a mă servi. — Ce mănâncă les routiers în Anglia? Două ouă, șuncă, cartofi pai, cârnați, iahnie de fasole, o bucată de friptură, după care beau o stacană de ceai.
— Fără vin? Fără brânză? Fără desert? Din câte știam eu, fără toate astea, dar experiența mea referitoare la camionagii era foarte limitată. I-am spus că se pot opri la un restaurant, dar legea în privința băuturii la volan este foarte severă. Régis își mai turnă niște vin. — Aici, în Franța, îmi spuse el, știu că se permite un apéritif, o jumătate de litru de vin și un digestif. Am citit undeva, i-am zis eu, că rata accidentelor în Franța este cea mai mare din Europa și de două ori mai mare decât în America. — Asta n-are nimic de-a face cu alcoolul, spuse Régis. Este o chestiune de esprit național. Suntem nerăbdători și ne place viteza. Din păcate, nu toți suntem buni șoferi. Își șterse farfuria și trecu la un subiect mai plăcut. — Puiul e de calitate foarte bună, nu-i așa? Luă un os din farfurie și îl testă între dinți. Oase bune, tari. A fost crescut cum trebuie, în aer liber. Oasele puilor crescuți pe scară industrială sunt casante. Era într-adevăr un pui excelent, cu o carne moale și foarte bine gătit. La fel de bune erau și roșiile cu usturoi și cartofii. I-am spus că nu mă miră numai calitatea gătitului, ci și mărimea porțiilor. Și eram convins că nici nu va costa prea mult. Régis își curăță cuțitul și furculița din nou și îi făcu semn chelneriței să aducă brânza. — Chestiunea este simplă, spuse el. Le routier este un client bun și foarte fidel. Va conduce întotdeauna cincizeci de kilometri în plus ca să mănânce bine la un preț rezonabil. El va spune și altor routiers că restaurantul merită un ocol. Atâta timp cât se menține standardul ridicat, nu vor fi mese goale. Arătă cu furculița spre sala de mese. Tu vois? Am privit în jur și am renunțat să număr, dar erau probabil vreo sută de oameni la mese și poate treizeci sau mai mulți la bar. — Este o afacere serioasă. Dacă bucătarul n-ar fi bun sau ar
începe să-și înșele clienții, sau dacă servitul ar lăsa de dorit, les routiers ar abandona restaurantul. Într-o lună n-ar mai veni nimeni, cu excepția câtorva turiști. De afară se auzi un huruit și camera se lumină brusc. A plecat camionul care stătuse în dreptul ferestrei. Vecinul nostru cu crucifixul își puse ochelarii de soare când ajunse la desert – o cupă cu trei feluri de înghețată. — Înghețată, cremă caramel sau tarte? Breteaua neagră fu ridicată la loc, dar alunecă din nou când chelnerița strânse farfuriile de pe masă. Régis își savură crema caramel cu exclamații de plăcere. Apoi se întinse și după înghețata pe care o comandase pentru mine. N-am să mă fac niciodată routier. N-aș avea capacitatea necesară. Era devreme, încă nu se făcuse ora două și sala începuse să se golească. Se achitau note de plată – degete uriașe deschideau niște portofele mici și scoteau bancnote împăturite cu grijă. Chelnerița zâmbea și făcea plecăciuni așezându-și breteaua în timp ce le ura bărbaților bonne route. Am luat o cafea neagră tare, care bolborosea sub caimacul de deasupra, și Calvados în niște boluri mici. Régis își aplecă pe masă paharul până ce lichidul ajunse fix la marginea lui – o metodă veche, spuse el, de a verifica adevărata măsură. Nota de plată pentru amândoi a fost de o sută patruzeci de franci. Ca și prânzul de la „Hiély”, și acesta își merita cu prisosință banii și am avut un singur regret când am ieșit și m-a lovit soarele în cap. Dacă mi-aș fi luat un prosop cu mine, aș fi putut face un duș. — Ei bine, spuse Régis, masa asta o să-mi țină de foame până diseară. Ne-am strâns mâinile și m-a amenințat cu o bouillabaisse, renumita ciorbă de pește, la Marsilia, cu prilejul următorului nostru curs de gastronomie.
M-am întors la bar ca să mai iau o cafea și să văd dacă pot închiria un prosop.
10 SPORT ȘI MODĂ LA EXPOZIȚIA CHINOLOGICĂ DIN MÉNERBES Stadionul din Ménerbes, un teren plat printre podgorii, este, în mod normal, locul unde se desfășoară meciurile zgomotoase și entuziaste ale echipei de fotbal a satului. Mașinile sunt parcate sub pini, iar suporterii își împart atenția între joc și picnicurile lor copioase. Dar o zi pe an, de obicei în a doua duminică din iunie, le stade își schimbă aspectul. De-a lungul potecilor din pădure sunt arborate steagurile provensale în culori vii, roșu și galben. Se curăță buruienile de pe o pajiște pentru a servi ca loc de parcare și se pune un paravan de-a lungul drumului pentru ca trecătorii să nu poată urmări spectacolul fără să plătească intrarea de cincisprezece franci. Căci, la urma urmei, este un eveniment local important, un amestec de Cruft și Ascot – Expoziția chinologică din Ménerbes. Anul acesta toată povestea a început devreme și cu mult zgomot. Pe la ora șapte și ceva am deschis ușile și obloanele pentru a ne bucura de singura dimineață din săptămână când se odihnește și tractorul vecinului nostru. Cântau păsărelele, soarele strălucea cu putere, iar în vale domnea pacea, o pace desăvârșită. Și deodată, la o distanță de aproximativ un kilometru peste deal, le chef d’animation a început să facă probe de microfon cu un schelălăit electronic care s-a izbit de munți și prin ricoșeu a trezit probabil jumătate din Lubéron. — Allo allo, un, deux, trois, bonjour Ménerbes! Il est beau, eh? Se opri pentru a-și drege glasul. Aveai impresia că vine o avalanșă. Bon, spuse el, ça marche. A dat volumul mai încet și a trecut pe Radio Monte Carlo. Era exclus să mai avem o dimineață liniștită. Hotărâserăm să mergem după-amiaza la expoziție. Până atunci
aveau să se termine seriile preliminare, câinii cu comportament dubios vor fi eliminați, spectatorii prezenți vor fi luat un prânz bun și exemplarele cu mirosul cel mai fin vor fi gata de start în întrecerea pe câmpul de bătaie. La douăsprezece fix, microfonul se opri, iar corul de lătraturi fu redus la serenada jalnică a vreunui câine, exprimând o patimă nestăpânită sau pur și simplu plictiseală. În rest, valea era liniștită. Timp de două ore stomacurile au fost pe prim plan. — Tout le monde a bien mangé? mugi microfonul, după care se auzi un râgâit înfundat. Bon. Alors on recommence. Am luat-o pe poteca ce duce spre stadion. Într-un loc mai umbros de lângă parcare se afla elita crescătorilor de câini. Aceștia vindeau rase deosebite sau corcituri – câini deprinși să urmărească mistreți și iepuri sau să detecteze prepelițe și cocoși de munte. Erau legați, formând un lanț viu sub copaci și zvârcolindu-se în somn. Stăpânii lor păreau țigani: zvelți, oacheși, cu dinți de aur strălucind sub mustățile negre și stufoase. Unul dintre ei observa că soția mea admira un specimen de terrier care stătea încolăcit și se scărpina leneș cu o labă uriașă din spate. — Il este beau, eh? spuse proprietarul dezvelindu-și dinții strălucitori într-un zâmbet. Se aplecă și înșfăcă câinele de ceafă. Intra într-o sacoșă. Puteți să-l duceți acasă. Clinele își ridică ochii cu resemnare. Ce putea să facă dacă se născuse cu o blană mai mare cu câteva numere. Se opri în mijlocul scărpinatului. Soția mea scutură din cap. — Avem deja trei. Omul dădu din umeri și lăsă blana să cadă în falduri grele. — Trei, patru, ce contează? Mergând mai departe pe alee am constatat că prezentarea ofertelor era mai sofisticată. Pe o cușcă făcută din placaj și sârmă era
un anunț pe care scria: Fox-terrier, imbattable aux lapins et aux truffes. Un vrai champion. Campionul, un câine mic și îndesat, maro cu alb, sforăia întins pe spate, cu picioarele în aer. A fost suficient să încetinim puțin pasul și proprietarul a trecut la atac. — Il este beau, eh? Trezi câinele și îl scoase din cușcă. Regardez! Așeza câinele pe pământ și luă o bucată de cârnat de pe farfuria de tablă care se afla lângă o sticlă de vin goală, pe capota furgonetei cu care venise. — Chose extraordinaire, adăugă el. Când mănâncă nimic nu le poate distrage atenția. Devin rigizi. Dacă îi apeși pe ceafă li se ridică picioarele din spate în aer. Puse cârnatul pe jos, îl acoperi cu frunze și lăsă câinele să scotocească după el, apoi îi puse piciorul pe ceafă și apăsă. Câinele schelălăi și îl mușcă de gleznă. Am trecut mai departe. Lumea din stadion începea să-și revină după prânz. Pe măsuțele rabatabile de sub copaci erau resturi de mâncare și pahare goale. Un câine reușise să sară pe una din ele și o curățise, apoi adormi cu botul într-o farfurie. Spectatorii se mișcau cu încetineala datorată unei burți pline și unei zile călduroase, scobindu-se între dinți în timp ce priveau ofertele negustorului de arme. Pe o masă lungă cu piedestal fuseseră rânduite cu grijă vreo patruzeci de puști, inclusiv noua senzație care stârnea un mare interes. Era o mitralieră de culoare neagră. Dacă ar fi să se producă o revoltă în masă a unor iepuri ucigași, setoși de sânge, aceasta ar fi fără îndoială arma necesară pentru a face ordine. Dar erau și unele obiecte care ne nedumereau. Ce ar putea să facă un vânător cu un box și cu o sabie ninja? Era o ofertă care contrasta puternic cu oasele de cauciuc și jucăriile chițâitoare care se vindeau la expozițiile chinologice din Anglia. Când se strâng en masse, câinii împreună cu proprietarii lor, se poate confirma teoria că fiecare animal seamănă cu stăpânul său. În
alte părți ale lumii acest lucru se limitează la caracteristici fizice – doamne și câini basset cu fălci identice, bărbați scunzi cu perciuni și sprâncene stufoase aidoma celora ale câinilor scoțieni pe care îi expun, foști jochei vlăguiți însoțiți de ogarii lor slăbănogi. Dar cu Franța nu te joci. Aici există, după cât se pare, un efort deliberat de a scoate în evidență asemănarea prin modă, alegând ensembles care fac să fie în ton diversele accesorii ale câinelui și ale stăpânului. Doi câștigători s-au detașat clar la acest Concours d’Elegance din Ménerbes, perfect complementari și vizibil încântați de atenția pe care o atrăgeau din partea spectatorilor mai puțin eleganți. La secțiunea doamnelor, o blondă cu bluză albă, șort alb, cizme albe de cowboy și un pudel mic alb cu o lesă albă își croi drum, cu un aer dezgustat, prin praf, pentru a bea, ținând degetul mic de la mână ridicat, o oranjadă la bar. Doamnele din sat, îmbrăcate decent cu fuste și pantofi fără tocuri, o priviră cu același interes critic pe care îl au față de hălcile de carne de la măcelărie. Secțiunea domnilor a fost dominată de un bărbat vânjos cu un dog danez care îi venea până la talie. Câinele avea un păr negru, lucios. Bărbatul purta un tricou negru, jeanși negri strimți și cizme negre de cowboy. Câinele avea un lanț greu la gât. Bărbatul purta și el la gât un colier aproape de grosimea unui odgon, de care atârna un medalion ce se lovea de piept la fiecare pas, iar la mână purta o brățară la fel de impunătoare. Probabil că, dintr-o neglijență, câinele nu avea brățară, dar, în timp ce se îndreptau spre podium, formau o pereche virilă. Bărbatul dădea impresia că își stăpânește fiara prin forță brută, trăgând de zgardă și amenințându-l cu vorba. Câinele, placid ca toți dogii danezi, habar n-avea că trebuie să pară feroce sau agitat și se uita cu mult interes la câinii de talie mică ce treceau pe lângă el. Tocmai ne întrebam cât va mai dura buna dispoziție a dogului danez și dacă nu se va repezi să mănânce pe unul din cățelandrii
care i se încurcau printre picioarele din spate, când deodată am fost luați prin surprindere de monsieur Mathieu, care vindea bilete de tombolă. Cu numai zece franci ne oferea șansa de a câștiga una din comorile sportive sau gastronomice donate de comercianții locali: o bicicletă, un cuptor cu microunde sau un cârnat uriaș. Am răsuflat ușurat când am aflat că nu se dădeau și pui de câine drept premiu. Monsieur Mathieu ne aruncă o privire răutăcioasă. — Nu se știe niciodată ce se pune într-un cârnat, spuse el. Apoi, citind groaza pe chipul soției mele, o liniști: O, nu, glumesc. De fapt erau atâția pui de câini, că se putea face un munte de cârnați. Sub aproape fiecare copac stăteau îngrămădiți pe paturi, în cutii de carton, în cuști improvizate sau pe pulovere vechi. A fost o încercare grea să trecem de la o grămadă la alta. Soția mea este foarte sensibilă când e vorba de niște ființe cu patru picioare și botul umed, iar tacticile de vânzare folosite de proprietari sunt de-a dreptul nerușinate. La cel mai mic semn de interes, înșfăcau un pui din grămadă și-l aruncau în brațele ei unde acesta adormea instantaneu. — Ia uitați ce mulțumit este – și o și vedeam înmuindu-se imediat. Am fost salvați de omul cu microfonul. El îl prezenta pe specialistul care urma să comenteze probele de câmp. Acesta era în ținută de vânătoare – pălărie, cămașă și pantaloni kaki – și avea o voce dogită, de fumător. Nu era obișnuit să vorbească la microfon și, fiind provensal, nu se putea stăpâni să nu dea din mâini. Astfel, explicațiile sale erau intermitente, deoarece se ajuta cu microfonul pe care îl ținea în mână ca să arate diversele părți ale câmpului. În acest timp, cuvintele sale se pierdeau în vânt. Concurenții erau aliniați la celălalt capăt – șase prepelicari și doi câini pestriți de origine necunoscută. Pe câmp fuseseră amplasate la întâmplare mici tufișuri. Acestea erau les bosquets în care urma să fie
ascuns vânatul – o prepeliță vie care era ținută în sus de organizator, pentru a putea fi văzută. Vânătorul își îmbunătăți tehnica vorbitului la microfon astfel încât am putut auzi explicațiile. În cazul fiecărui concurent prepelița avea să fie vârâtă în tufiș și nu va fi omorâtă de câini (doar dacă nu murea de frică). Ei vor indica numai ascunzișul și cel care o va face cel mai repede va câștiga. Prepelița fu ascunsă și se dădu drumul primului concurent. Trecu pe lângă două tufișuri abia mirosindu-le și de la câțiva metri depărtare de al treilea, se opri brusc. — Aha! Il est fort, ce chien, exclamă vânătorul. Câinele ridică privirea pentru o clipă, distras de zgomot, apoi continuă să se apropie. Mergea încet, cu o grijă exagerată. Avea capul și gâtul încordate la maximum, în ciuda comentariilor admirative ale vânătorului despre mișcările sale mlădioase. Când a ajuns la un metru de prepelița încremenită de groază, câinele se opri cu o labă din față ridicată, astfel încât capul, gâtul, spinarea și coada formau o linie perfect dreaptă. — Tiens! Bravo! strigă vânătorul și începu să aplaude uitând că ținea microfonul în mână. Stăpânul își luă câinele și se întoarseră amândoi la punctul de plecare în pas triumfător. Arbitrul oficial, care cronometra timpul, era o doamnă cocoțată pe niște tocuri înalte și îmbrăcată într-o rochie alb cu negru. Rochia avea un model complicat, cu falduri care fluturau în bătaia vântului. Doamna însemnă performanța câinelui pe o tabelă. Omul care avea sarcina să se ocupe de prepeliță se repezi să o ascundă în alt tufiș. Se dădu drumul celui de al doilea concurent. Acesta se duse direct la tufișul de unde fusese mutată prepelița și se opri. — Beh oui, strigă vânătorul, mirosul se menține puternic acolo.
Dar așteptați. Am așteptat. A așteptat și câinele. Apoi a obosit de atâta așteptare, plictisit probabil că fusese trimis într-o căutare prostească. Își ridică un picior deasupra tufișului și se întoarse la stăpân. Omul mută nefericita prepeliță într-o nouă ascunzătoare, dar trebuie să fi fost o pasăre cu un miros pătrunzător, căci toți câinii se opreau la câte unul din tufișurile goale, cu urechile ciulite și cu laba ridicată, înainte de a renunța. Un bătrân de lângă noi ne explică problema. Prepelița, spuse el, ar fi trebuit să fie purtată cu o funie de la un tufiș la altul, pentru a lăsa o urmă. Cum altfel ar putea un câine s-o găsească? Câinii nu sunt clairvoyants. Bătrânul dădu din cap și țâțâi dezaprobator. Ultimul concurent, unul dintre câinii pestriți, se arătase foarte nerăbdător în timp ce-i urmărea pe ceilalți făcând traseul, schelălăia și trăgea de lesă. Când îi veni rândul fu evident că înțelesese greșit regulile competiției. Ignorând prepelița și tufișurile, el ocoli tot stadionul în mare viteză și apoi o tuli în podgorii, urmat de stăpân care urla după el. — Oh l| l|, exclamă comentatorul. Une locomotive. Tant pis. Mai târziu, când soarele apunea și umbrele se lungeau, monsieur Dufour, președintele clubului de vânătoare „Le Philosophe”, înmână premiile, după care s-a încins o petrecere cu masă îmbelșugată. Până târziu în noapte am auzit din depărtare râsete și clinchet de pahare, iar în podgorii stăpânul continua să-și strige câinele pestriț.
11 PRECUM RECLAMELE DIN VOGUE Amintindu-și probabil de vremurile când era un câine vagabond, fără casă și veșnic flămând, Boy profită de orice prilej pentru a se face cât mai plăcut. Ne aduce cadouri – cuibul unei păsărele, găsit pe jos, o rădăcină de viță-de-vie, o espadrilă mestecată pe jumătate, pe care și-o agonisise, câteva rămurele din pădure – și le depozitează sub masa din sufragerie cu o generozitate pentru care este sigur că ne va face să-l îndrăgim și mai mult. Contribuie la treburile casei, lăsând dâre de frunze și amprente de labe prăfuite pe podea. Stă în bucătărie acționând ca un receptacul mobil pentru firimiturile care ar putea să cadă de pe masă. Tot timpul este în preajma noastră, gălăgios, stângaci, dornic până la disperare să ne facă pe plac. Eforturile sale de a încânta nu se limitează la noi. Are un stil propriu, nu prea elegant, dar bine intenționat de a întâmpina musafirii. Dând drumul la mingea de tenis pe care de obicei o ține strâns în gură, își vâră capul mare printre picioarele oricui intră pe ușă. Așa înțelege el o strângere de mână bărbătească, iar prietenii sau obișnuit cu acest gest. După ce-și îndeplinește obligațiile sociale, Boy se retrage și se așază pe cea mai apropiată pereche de picioare. Reacțiile musafirilor la primirea pe care le-o face Boy reflectă oarecum schimbarea anotimpurilor. Iarna, când cei care ne vin în casă sunt, ca și noi, oameni care trăiesc în Lubéron tot timpul anului, capul care se vâră printre picioare este fie ignorat, fie mângâiat. Se scutură frunzele și rămurelele de pe pantalonii de catifea și continuă fără întrerupere dusul paharului la gură. Când aceasta atitudine este înlocuită cu tresăriri de surpriză, când se
varsă băutura din pahar și se încearcă zadarnic să se îndepărteze botul iscoditor de pe pantalonii imaculați, e semn că a venit vara și odată cu ea oaspeții estivali. În fiecare an numărul lor crește. Vin, ca de obicei, pentru soare și peisaj, dar acum există două atracții în plus. Prima este de ordin practic: Provence este din ce în ce mai accesibilă. Se vorbește de trenul de mare viteză de la Paris care scurtează cu o jumătate de oră călătoria, care oricum se făcea într-un timp record – patru ore până la Avignon. Micul aeroport de lângă oraș se extinde și curând va fi denumit neîndoielnic Avignon International. În fața aeroportului din Marsilia a fost ridicată o copie uriașă a Statuii Libertății, pentru a anunța zborurile directe, de două ori pe săptămână, către și de la New York. În același timp, Provence a fost „redescoperită” – și nu numai Provence în general, dar și orașele și satele de unde ne procurăm mâncarea și unde ne foim prin piețe. Suntem și noi în centrul atenției. În Women’s Wear Daily, revista de căpătâi a femeilor frumoase, care se pronunță în ceea ce privește lungimea fustelor, circumferința bustului și greutatea cerceilor la New York, au apărut anul trecut fotoreportaje din St. Rémy și Lubéron. Rezidenți estivali de vază erau prezentați, scoțând sfecle din pământ, bând vișinată, admirând chiparoșii tunși cu grijă și, în general, descoperind toate plăcerile pe care le oferă viața simplă la țară. În varianta americană a revistei Vogue, care abundă în reclame pentru parfumuri, un articol despre Lubéron era strivit între horoscoape și prezentarea bistrourilor pariziene. Articolul începea cu afirmația că Lubéron-ul este „Sudul secret al Franței” – un secret care dura numai două rânduri. Urma descrierea, ca fiind regiunea cea mai la modă a țării. Cum se împacă cele două declarații constituie o contradicție pe care numai un redactor credibil ar putea
să o explice. Redactorii versiunii franceze a revistei Vogue erau și ei la curent cu secretul. Într-adevăr, îl știau de câtva timp, așa cum au spus-o explicit cititorului în introducerea la articolul lor. Ei afirmau cu nonșalanță că s-a zis cu Lubéron-ul, sugerând că este snob, scump și complet démodét. Oare chiar vorbeau serios? Nu, nu era posibil. Nu numai că nu este terminat, dar Lubéron-ul atrage în continuare parizieni și străini care, după cum scrie în Vogue, sunt deseori celebri. (Cât de des? O dată pe săptămână? De două ori pe săptămână? Nu o spuneau.) Apoi suntem invitați să-i cunoaștem. Veniți cu noi, spune Vogue, în lumea lor intimă. Adio intimitate. Pe următoarele douăsprezece pagini ni se prezintă fotografii ale persoanelor celebre cu copiii, câinii, prietenii, fotografii care îi arată în grădină sau la piscină. Există și o hartă – who’s who – care indică unde încearcă să se ascundă, fără prea mare succes, membrii șic ai societății din Lubéron. Dar nici nu se pune problema să se ascundă. Nefericiții ăștia nu pot să facă o baie în piscină sau să bea ceva fără să țâșnească un fotograf dintr-un boschet și să prindă momentul pentru delectarea cititorilor revistei Vogue. Printre fotografiile de artiști, scriitori, decoratori, politicieni și oameni de afaceri se află și aceea a unui bărbat care, după cum spune legenda, cunoaște toate casele din zonă și acceptă trei invitații la masă în același timp. Cititorul poate crede că acest lucru este consecința unei copilării nefericite sau a unei pofte nesățioase după ciozvârta de berbec la grătar, dar nu asta este explicația. Omul nostru lucrează. El este un agent imobiliar care trebuie să știe cine caută case, cine cumpără și cine vinde și într-o zi obișnuită nu sunt destule mese pentru a putea fi ținut la curent. Este o afacere să fii agent imobiliar în Lubéron, mai ales acum,
când zona trece printr-o fază mondenă. Prețurile proprietăților s-au umflat ca un stomac după trei prânzuri, și chiar în scurta perioadă de când stăm aici am văzut creșteri care depășesc orice imaginație. O ruină cu aspect plăcut, care n-avea decât o jumătate de acoperiș și câțiva acri de pământ în jur, a fost oferită unor prieteni la prețul de trei milioane de franci. Alți prieteni au hotărât să construiască și au fost timp de o săptămână într-o stare de șoc la auzul costului estimativ: cinci milioane de franci. O casă cu confort sporit într-unul din satele preferate? Un milion de franci. Bineînțeles, comisionul agentului se calculează în funcție de aceste prețuri cu multe zerouri, chiar dacă procentul variază. Am auzit de comisioane de la trei până la opt la sută, uneori plătite de vânzător, alteori de cumpărător. Cu asemenea comisioane se poate trăi confortabil. Unuia din afară i se poate părea un mod ideal de a-ți câștiga existența; este interesant să vizitezi case, și deseori cumpărătorii sau vânzătorii sunt și ei oameni interesanți (nu întotdeauna cinstiți sau de încredere, dar rareori plicticoși). Să fii agent imobiliar într-o zonă căutată a lumii oferă teoretic un mod stimulator și lucrativ de a-ți petrece timpul între mese. Din păcate, meseria aceasta nu este lipsită de probleme, și prima dintre ele este concurența. Aproape șase pagini galbene din cartea de telefon sunt pline cu anunțurile agenților imobiliari – case stil, case rafinate, case deosebite, case unice, case cu un farmec garantat. Căutătorul de case are o mulțime de opțiuni și este năucit de terminologie. Care este diferența între „stil” și „rafinament”? Sau între „unic” și „deosebit”? Singurul mod de a afla este să te duci la un agent cu visele pe care le ai și cu banii de care dispui și să petreci o dimineață, o zi, o săptămână printre bastides, mas, maisons de charme și case modeste, care se oferă în mod curent. În Lubéron e la fel de ușor să găsești un agent imobiliar ca și un
măcelar. Pe vremuri, notarul din sat era acela care știa dacă Mère Bertrand își vinde ferma sau dacă prin decesul cuiva a rămas o casă goală și poate fi pusă în vânzare. În mare măsură, funcția notarului de a depista case disponibile a fost luată de agent și aproape fiecare sat are câte unul. Ménerbes are doi. Bonnieux are trei. Gordes, un sat mai căutat, are, potrivit ultimei statistici, patru. (În Gordes am văzut concurența în plină desfășurare. Un agent punea fluturași la mașinile parcate în Place du Château. El era urmat la o anumită distanță de un al doilea agent care lua fluturașii de pe parbrize și le înlocuia cu ale lui. Din păcate, a trebuit să plecăm și n-am văzut dacă nu pândeau și ceilalți doi agenți de după un contrafort, așteptând să le vină și lor rândul.) Acești agenți, fără excepție, sunt la început fermecători și utili. Dosarele lor sunt pline cu fotografiile unor proprietăți încântătoare, unele dintre ele la un preț cu mai puțin de șapte cifre. Acestea, inevitabil, tocmai au fost vândute, dar mai sunt altele – mori, mănăstiri, stâne, maisons de maître, case cu tot felul de turnulețe și ferme de orice mărime. Ce ofertă bogată! Și asta numai la un agent. Dar dacă te duci la un al doilea sau un al treilea agent, poți să ai senzația de déj| vu. Multe dintre proprietăți au ceva familiar. Ele au fost însă fotografiate din unghiuri diferite. Sunt aceleași mori, mănăstiri și ferme pe care le-ai văzut în primul dosar. Și apoi apare a doua problemă care face viața amară unui agent din Lubéron: nu sunt suficiente proprietăți de vizitat. În cea mai mare parte a Lubéron-ului există restricții severe cu privire la construcții. Toți le respectă mai mult sau mai puțin, în afară de fermieri, care pot să construiască după bunul lor plac. Există, prin urmare, o rezervă limitată de case aspectuoase. Această situație scoate la iveală instinctul vânătoresc. În lunile de iarnă, când activitatea este mai puțin intensă, mulți agenți circulă cu mașina zile de-a rândul, numai ochi și urechi, pentru a prinde un fir
cum că o comoară nedescoperită s-ar putea în curând să fie scoasă la vânzare. Dacă se ivește o asemenea situație, iar agentul este destul de iute și de convingător, există șansa unui aranjament exclusiv și a unui comision întreg. De obicei însă, vânzătorul contactează doi sau trei agenți și îi lasă pe ei să aranjeze delicata chestiune a împărțirii onorariului. Mai sunt și alte probleme. Cine a prezentat clientul? Cine a arătat primul casa? S-ar putea ca agenții să fie nevoiți să colaboreze, dar se simte concurența și cea mai mică neînțelegere în privința împărțirii prăzii o scoate imediat la iveală. Acuzații și contra-acuzații, discuții telefonice aprinse, remarci usturătoare cu privire la comportamente imorale – chiar și, ca o ultimă soluție, un apel la client de a fi arbitru – toate aceste complicații nefericite au distrus în multe cazuri legături care începuseră cu mari speranțe. Așa se face că le cher collègue de ieri poate să devina l’escroc de astăzi. C’est dommage, mais< Agentul mai are de purtat și alte cruci, mult mai grele. Este vorba de clienți, care au un comportament imprevizibil și deseori suspect. Ce-l face pe un om pașnic, aparent respectabil și demn de încredere să se transforme într-un rechin? Principala cauză, evident, sunt banii, dar mai există și ambiția de a face o afacere, de a se tocmi până în ultima clipă, ceea ce nu ține atât de bani, cât de dorința de a câștiga, de a învinge partea adversă printr-o mai bună negociere. Iar agentul se află la mijloc. Tocmeala în privința prețului este probabil aceeași pe tot mapamondul, dar în Lubéron mai apare o complicație locală, ceea ce face negocierile și mai dificile. De cele mai multe ori, posibilii cumpărători sunt parizieni sau străini, în timp ce posibilii vânzători sunt les paysans din partea locului. Există o mare diferență de atitudine în abordarea negocierilor de către cele două părți, ceea ce poate aduce celor implicați în tranzacție săptămâni sau luni de
exasperare. Țăranului îi vine greu să zică „da”. Dacă prețul pe care l-a cerut pentru casa veche a bunicii este acceptat fără nicio ezitare, devine foarte bănuitor și își închipuie că a subestimat valoarea proprietății. Acest lucru l-ar mâhni pentru tot restul zilelor, iar nevasta l-ar cicăli întruna, spunându-i că vecinul a obținut pentru casa veche a bunicii lui un preț mai bun. Așa se întâmplă că tocmai când cumpărătorii cred că tranzacția s-a încheiat, vânzătorul se răzgândește. Prețul trebuie renegociat. Țăranul stabilește o întâlnire cu agentul pentru a lămuri unele detalii. El îi spune agentului că poate a neglijat să menționeze că un teren de lângă casă – întâmplător același teren unde se află fântâna și de unde se poate face o bună alimentare cu apă – nu este inclus în preț. Pas grand’ chose afirmă țăranul, dar crede că ar fi mai bine să-l menționeze. Cumpărătorii sunt consternați. Terenul fusese fără îndoială inclus în preț. De fapt, este singurul loc unde se poate amenaja terenul de tenis. Dezamăgirea lor este comunicată țăranului, care dă din umeri. Ce-l interesează pe el terenurile de tenis? Totuși, este un om înțelegător. Deși e vorba de un teren fertil și valoros, de care îi vine greu să se despartă, vrea să audă oferta. Cumpărătorii sunt de obicei nerăbdători, presați de timp. Ei lucrează la Paris, Zürich sau Londra și nu pot veni tot timpul în Lubéron să vizioneze case. Pe de altă parte, țăranul nu este niciodată grăbit. El nu pleacă nicăieri. Dacă proprietatea nu se vinde anul acesta, va mări prețul și o va vinde anul următor. Discuțiile tergiversează. Agentul și cumpărătorii devin din ce în ce mai nervoși. Dar după ce se încheie afacerea, cum se întâmplă de obicei, noii proprietari încearcă să uite toate neplăcerile. La urma urmei, este o casă minunată, une maison de rêve și pentru a sărbători evenimentul hotărăsc să organizeze un picnic și să-și petreacă ziua
plimbându-se din cameră în cameră și făcând planuri pentru schimbările pe care intenționează să le facă. Dar ceva nu este în regulă. A dispărut din baie frumoasa cadă de fontă cu picioare ca niște gheare. Cumpărătorii îl sună pe agent. Agentul îl sună pe țăran. Unde este cada? Cada? Cada care este o moștenire de familie? Nimeni nu s-ar aștepta, fără îndoială, ca un obiect rar cu o asemenea valoare sentimentală să fie inclus în vânzarea unei case. Totuși, el este un om înțelegător și ar putea fi convins să accepte o ofertă. Asemenea incidente i-au făcut pe cumpărători să fie extrem de precauți până la întocmirea actului de vânzare, când casa va fi oficial a lor – uneori se comportă cu prudența avocatului care abordează o problemă. În inventare intră obloanele, inelele de la porți, chiuvetele de bucătărie, lemnele din șopron, dalele din podea și copacii din grădină. Iar într-o situație pur și simplu de necrezut, nici inventarul nu a fost socotit o protecție suficientă împotriva unor șicanări de ultim moment. Temându-se de ce e mai rău, cumpărătorul a angajat un huissier, un portărel. Sarcina lui era să certifice, sub jurământ, fără nicio îndoială din punct de vedere juridic, că vânzătorul lasă în urmă suporturile pentru sulurile de hârtie igienică. Imaginați-vi-i pe cei doi, vânzător și portărel, înghesuiți în spațiul strâmt al băii pentru a îndeplini formalitățile: „Ridicați mâna dreaptă și repetați după mine: Jur solemn să las intacte și în stare de funcționare accesoriile prezentate mai jos<” Îți stă mintea în loc. În ciuda tuturor acestor neplăceri, proprietățile continuă să se vândă la niște prețuri care ar fi fost de neconceput cu zece ani înainte. De curând am auzit un agent promovând plin de entuziasm Provence ca fiind „California Europei”, nu numai datorită climei, ci și datorită stilului de viață, nedefinit și totuși irezistibil, care a fost inventat în California.
După câte îmi dau seama, stilul de viață este realizat prin transformarea unei comunități rurale într-un fel de tabără sofisticată de vacanță, cu toate comoditățile urbane și, dacă e posibil, și cu amenajarea pe un loc viran a unui teren de golf. Eu personal nu văzusem așa ceva prin părțile noastre, așa că l-am întrebat pe agentul imobiliar care îmi vorbea despre acest lucru unde este cel mai apropiat centru din Provence cu un stil de viață asemănător cu cel din California. S-a uitat la mine de parcă aș fi stat ascuns într-o altă dimensiune temporală. — N-ați mai fost în Gordes de curând? mă întrebă el. Vizitasem satul Gordes în urmă cu șaisprezece ani. Toate satele din regiune erau frumoase, dar Gordes era cel mai spectaculos. Cocoțat pe vârful unui deal, cu case de culoarea mierii, era ceea ce agenții imobiliari numesc o perlă, o ilustrată adusă la viață. Din Gordes se vedea în depărtare câmpia care duce până la poalele Munților Lubéron. Avea un castel în stil Renaissance, străzi înguste pavate cu pietre dreptunghiulare și facilitățile modeste ale unui sat patriarhal: o măcelărie, două brutării, un han, o cafenea fără pretenții și un oficiu poștal condus de un bărbat, care fusese ales, eram siguri, pentru atitudinea sa veșnic ursuză. Împrejurimile satului, în permanență verzi datorită pinilor și stejarilor pitici, erau tăiate de alei înguste străjuite de ziduri de piatră. Puteai să mergi ore întregi fără să-ți dai seama că în spatele zidurilor erau case, dacă nu ai fi zărit din când în când câte un acoperiș roșu printre copaci. Ni s-a spus că există atâtea restricții în privința construcțiilor încât practic sunt interzise. Asta s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece ani. Astăzi, Gordes continuă să fie frumos – de la distanță, în orice caz. Dar când ajungi în șoseaua care duce spre sat te întâmpină o mulțime de pancarte care îți indică unde găsești un hotel, un restaurant, un salon de thé –
toate locurile de confort și de atracție pentru un vizitator, cu excepția toaletelor publice. De-a lungul șoselei, la intervale regulate, sunt plasate felinare care imită stilul secolului nouăsprezece. Ele nu se armonizează deloc cu zidurile și casele de piatră care au patina vremii. Când ajungi la cotitura de unde se deschide perspectiva asupra satului, găsești întotdeauna cel puțin o mașină oprită pentru a permite pasagerilor să facă fotografii. Înainte de a intra propriu-zis în sat a fost amenajat un spațiu mare, asfaltat, pentru parcarea mașinilor. Dacă vrei să-l ignori și să te duci până în sat, va trebui probabil să te întorci. Place du Château a fost, de asemenea, asfaltată și este de obicei plină cu mașini din toată Europa. Vechiul hotel mai există, dar în imediata lui vecinătate s-a ridicat unul nou. Câțiva metri mai încolo se poate vedea o firmă pe care scrie Sidney Food, Spécialiste Modules Fast-Food. Urmează un boutique „Souleiado” și vechea cafenea renovată. De fapt totul s-a înnoit. Funcționarul morocănos de la oficiul poștal s-a pensionat, toaletele publice au devenit mai numeroase, satul fiind destinat mai degrabă turiștilor decât localnicilor. Se pot cumpăra tricouri pe care scrie Gordes pentru a dovedi că ai fost acolo. Cam la un kilometru mai sus se află un alt hotel ascuns privirilor de niște ziduri înalte și prevăzut cu o pistă de aterizare pentru elicoptere. Restricțiile în privința construcțiilor nu mai sunt atât de severe. Se poate vedea o pancartă enormă cu reclame în engleză referitoare la vile luxoase cu uși de intrare asigurate electronic și cu băi moderne la prețuri începând cu două milioane cinci sute de mii de franci. Până acum nu am văzut pancarte care să indice unde se află reședințele de țară ale persoanelor celebre care apar în Vogue, astfel că pasagerii din mașinile încadrate în coloana lungă care se îndreaptă spre abația Sénanque din secolul doisprezece sunt lăsați
să-și imagineze singuri cui aparțin casele pe jumătate ascunse pe care le văd în drumul lor. Într-o bună zi o să se găsească o persoană întreprinzătoare care să facă o hartă similară ghidurilor de la Hollywood pentru casele starurilor și atunci ne vom simți și mai aproape de California. De altfel, jogging-ul și băile în bazine cu jeturi de apă nu mai sunt suficient de exotice pentru a atrage atenția. Acum, văile răsună de loviturile rachetelor de tenis și de zgomotul înfundat al betonierelor. Asemenea lucruri s-au mai întâmplat adesea în multe părți ale lumii. Oamenii sunt atrași de o anumită zonă pentru frumusețea ei și pentru liniștea pe care le-o promite, dar apoi o transformă într-o suburbie de închiriat, în care petrecerile se țin lanț. Casele sunt prevăzute cu sisteme de alarmă împotriva hoților, pe străzi circulă tot timpul vehicule pe patru roți, și în general vezi pretutindeni însemnele esențiale ale „vieții rustice”. Nu cred că pe localnici îi deranjează aceste lucruri. Și de ce i-ar deranja? Loturi întregi de pământ arid care nu mai prezintă interes nici măcar pentru o turmă de capre valorează dintr-odată milioane de franci. Magazinele, restaurantele și hotelurile prosperă. Zidarii, tâmplarii, specialiștii în amenajarea grădinilor și constructorii care se ocupă de terenurile de tenis nu mai prididesc cu comenzile. Toată lumea profită de pe urma acestui boom. Este mult mai rentabil să cultivi turiști decât să cultivi viță-de-vie. Ménerbes nu a fost încă afectat prea mult; cel puțin nu vizibil. „Café du Progrès” nu și-a pierdut farmecul de altădată. Un mic restaurant, foarte elegant, care a apărut acum doi ani, s-a închis. În afară de o mică agenție imobiliară modernă, care a apărut între timp, centrul satului arată cam așa cum era când l-am văzut prima oară, cu câțiva ani în urmă. Dar schimbarea plutește în aer. A apărut deja un semn atunci când s-a scris că Ménerbes este un des plus beaux villages de France. Se
pare că unii dintre localnici au devenit brusc conștienți de virtuțile presei. Soția mea a văzut la un moment dat trei doamne venerabile stând în șir pe un zid de piatră. Erau însoțite de trei câini care stăteau și ei tot în șir în fața lor. Era un tablou nostim și soția a întrebat dacă poate să facă o poză. Cea mai în vârstă dintre doamne s-a uitat la ea și s-a gândit câteva clipe. — Pentru ce revistă? a întrebat. Era evident că Vogue fusese deja acolo.
12 PERIOADE DE SECETĂ ÎNSOȚITE DE INCENDII Asemenea unor vecini de-ai noștri din vale care se ocupă de agricultură, ne-am abonat și noi la un serviciu oferit de stația meteorologică din Carpentras. De două ori pe săptămână primim prognoze detaliate despre vreme, pe coli de hârtie șapirografiate. Ele prevestesc, de obicei, cu multă acuratețe, rația noastră de soare și de ploaie, posibilele furtuni, când va bate Mistralul și limitele în care se va încadra temperatura în Vaucluse. După ce s-au scurs primele săptămâni din 1989, prognozele și statisticile au început să dea semne alarmante că vremea nu ar evolua așa cum ar trebui. Nu ploua destul, mai bine zis nu ploua aproape deloc. Iarna fusese blândă, cu puțină zăpadă în munți, astfel că torentele de primăvară nu erau decât niște pârâiașe. De fapt, fusese uscată. Cantitatea de precipitații în ianuarie a fost de nouă milimetri; în mod normal, e de peste șaizeci de milimetri. În februarie precipitațiile au fost foarte scăzute. La fel și în martie. Regulamentele cu privire la aprinderea focului în timpul verii – pe câmp era interzis să se facă focul – au intrat în vigoare devreme. Primăvara, care în Vaucluse e de obicei ploioasă, a fost ușor umedă, iar prima parte a verii nu a fost nici măcar umedă. Cantitatea de precipitații din Cavaillon în luna mai a fost de un milimetru, față de media de 54,6; în iunie a fost de șapte milimetri față de media de 44. Fântânile erau pe punctul de a seca, iar nivelul apei în izvoarele naturale din Vaucluse a scăzut simțitor. În Lubéron, fermierii simt apăsarea secetei ca pe o datorie neplătită. Ei discută cu îngrijorare, pe câmp sau pe străzi, despre
recoltele care se usucă și despre pământul care începe să se crape. Și apoi există pericolul incendiilor. Gândul acesta îi obsedează pur și simplu. E suficientă o scânteie în pădure – un muc de țigară aruncat din neglijență, un chibrit care nu s-a stins de tot – și Mistralul va face restul, va transforma scânteia într-un foc, iar apoi într-o vâlvătaie care se strecoară printre copaci mai repede decât poate un om să alerge. Am auzit de un tânăr pompier care a murit în primăvară lângă Murs. Se lupta cu flăcările când o scânteie rătăcită, poate de la un con de pin care explodase într-o mulțime de fragmentele incandescente, a aterizat în copacii din spatele lui. Aceștia au luat foc și au căzut peste bietul pompier. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Este o tragedie, într-adevăr, când incendiul se produce accidental, dar este revoltător când focul este provocat în mod deliberat. Din păcate, acest lucru se întâmplă deseori. Seceta exercită o atracție pentru piromani, iar condițiile din vara anului 1989 erau ideale pentru ei. În cursul primăverii fusese prins un bărbat dând foc tufărișului din vale. Era tânăr și dorea să devină pompier, dar serviciul de pompieri nu-l acceptase. Și atunci voia să se răzbune cu o cutie de chibrituri. Am văzut prima oară un fum negru înălțându-se spre cer într-o după-amiază călduroasă, când bătea Mistralul. Era 14 Iulie. Pe cerul albastru, fără niciun nor, se distingea cu atât mai bine fumul negru care se întindea deasupra Roussillon-ului, la câțiva kilometri dincolo de vale. În timp ce ne uitam de pe poteca ce urca din spatele casei, am auzit un zgomot de motoare. O formație de avioane Canadair zbura la altitudine joasă deasupra Lubéron-ului, având la bord recipiente cu apă. Au urmat elicopterele – bombardiers d’eau. Dinspre Bonnieux se auzeau sunând insistent sirenele mașinilor de pompieri. Ne-am uitat speriați în spatele nostru. De la casa noastră
până la liziera pădurii sunt mai puțin de o sută de metri, și o sută de metri nu înseamnă nimic când e vorba de un foc puternic, întețit de un vânt care bate din spate. În după-amiaza aceea, în timp ce avioanele Canadair, încete, cu burțile încărcate de apă, făceau curse între foc și mare, ne-am pus problema că s-ar putea ca următoarea fâșie de pădure care ia foc să fie mai aproape de casă. Pompierii care ne-au adus calendare de Crăciun ne-au spus ce să facem în acest caz: să întrerupem electricitatea, să închidem obloanele, să le udăm cu ajutorul furtunului de apă și să stăm în casă. Mi-aduc aminte că am făcut glume spunând că ne vom adăposti în pivniță cu două pahare și un tirbușon – mai bine să fii prăjit beat decât treaz. Acum însă, nu ni s-a mai părut amuzant. Vântul se potoli odată cu lăsarea nopții. Lumina care se vedea deasupra Roussillon-ului ar fi putut să fie și de la reflectoarele de pe terenul de boules al satului. Am ascultat prognoza meteo înainte de a ne culca. Nu era bună: timp frumos cu temperaturi ridicate și vânt puternic. Numărul de a doua zi din Le Provençal aducea detalii despre incendiul din Roussillon. Distrusese peste o sută de acri din pădurea de pini până să poată fi stins de către patru sute de pompiers, zece avioane și les soldats du feu din armată. Fotografiile înfățișau capre și cai în timp ce erau mânați spre locuri ferite de foc și silueta unui pompier solitar proiectată pe un fundal în flăcări. În același articol mai erau semnalate trei incendii mai mici. El ar fi ocupat probabil prima pagină dacă n-ar fi coincis cu sosirea Turului Franței la Marsilia. După câteva zile am plecat cu mașina spre Roussillon. Peisajul era dezolant în locul pădurii frumoase de pini se puteau vedea acum niște cioturi carbonizate care ieșeau ca niște dinți stricați din pământul roșietic al dealurilor. În mod miraculos, cele câteva case
din zonă rămăseseră intacte în ciuda dezastrului din jur. Ne-am întrebat dacă proprietarii stătuseră înăuntru sau fugiseră. Am încercat să ne imaginăm cum ar fi să stai în întuneric, să auzi focul apropiindu-se din ce în ce mai mult și să-i simți dogoarea prin pereți. În iulie, cantitatea de precipitații a fost de cinci milimetri, dar înțelepții de la cafenea ne-au spus că ploile torențiale din august vor îmbiba de apă solul Lubéron-ului și le vor permite pompierilor să-și tragă sufletul. Ne-au mai zis că pe 15 august are loc întotdeauna câte o aversă care inundă corturile, drumurile și pădurile, iar cu puțin noroc îi îneacă pe piromani. Zi de zi așteptam ploaia și zi de zi nu vedeam decât soarele. Levănțica pe care am plantat-o în primăvară s-a uscat. Fâșia de iarbă din fața casei a renunțat la ambiția de a deveni pajiște și a căpătat culoarea gălbuie a unor biete fire de paie. Pământul crăpa din cauza uscăciunii, dând la iveală noduri, cioturi și rădăcini care fuseseră invizibile înainte. Țăranii mai norocoși, care aveau sisteme de irigație performante, au început să-și ude viile. Ale noastre s-au pleoștit. Faustin, după ce-și făcu tururile de rigoare prin podgorie, s-a pleoștit și el. Apa din piscină era ca o supă caldă, dar cel puțin te puteai uda. Într-o seară, mirosul de apă a atras o turmă de mistreți. Erau unsprezece. Au ieșit din pădure și s-au oprit la cincizeci de metri de casă. Un mistreț a profitat de această haltă și s-a împerecheat cu aleasa sa. Boy, dând dovadă de un curaj nemaipomenit, s-a îndreptat spre fericitul cuplu lătrând voios. Încă împreunați, aceștia l-au gonit și câinele s-a întors la ușa dinspre curte unde era în siguranță și putea să latre în voie. Mistreții s-au răzgândit și nu s-au mai abătut pe la piscină. Au luat-o printre vii ca să mănânce pepenii lui Jacky de pe câmpul care se întinde pe partea cealaltă a șoselei. Ziua de 15 august a fost la fel de uscată ca și prima parte a lunii.
De fiecare dată când bătea Mistralul, ne așteptam să auzim sunetul sirenelor și al avioanelor Canadair. Un piroman chiar telefonase la pompieri, promițând un alt incendiu de îndată ce se va înteți vântul, așa că zilnic patrulau elicoptere deasupra văii. Numai că nu l-au văzut când a făcut-o din nou, de data aceasta lângă Cabrieres. Cenușa purtată de vânt a ajuns până în curte la noi, iar soarele nu se mai vedea din cauza fumului. Mirosul de fum a speriat câinii, care erau agitați, scheunau și lătrau la rafalele de vânt. Cerul roșiatic din orele înserării era ascuns de un strat de fum sumbru și înfricoșător prin care răzbătea, ici-colo, o rază slabă de lumină. O prietenă din Cabrieres a venit în seara aceea la noi. Câteva case de la marginea satului fuseseră evacuate. Luase cu ea pașaportul și o pereche de chiloți de rezervă. După aceea n-am mai văzut incendii, deși piromanul mai dăduse niște telefoane, amenințând mereu Lubéron-ul. A trecut și luna august. Cantitatea de precipitații în zona noastră a fost de 0,0 față de media de 52. Când a fost o ploaie scurtă în septembrie, am ieșit afară și am tras cu putere în piept aerul rece și umed. Pentru prima oară după săptămâni de zile, pădurea mirosea a proaspăt. Întrucât dispăruse pericolul imediat de a se mai declanșa incendii, localnicii s-au simțit destul de ușurați pentru a începe să se plângă de efectele secetei asupra stomacurilor. Cu excepția vinului din acel an, care la Châteauneuf a fost anunțat ca fiind extrem de bun, veștile gastronomice erau dezastruoase. Faptul că nu a plouat în iulie însemna o recoltă proastă de trufe în iarnă. Vânătorilor nu le mai rămânea decât să se împuște unii pe alții, căci vânatul care plecase din Lubéron ca să caute apă mai la nord probabil că nu avea să se mai întoarcă. Mesele din toamna aceasta nu vor mai fi aceleași. Nu era o situație normală. Instruirea noastră era în suferință. Monsieur Menicucci, ale cărui
numeroase talente includeau și abilitatea de a detecta și identifica ciupercile sălbatice din pădure, ne promisese să ne ia într-o expediție ne spusese că vom putea culege kilograme întregi de ciuperci. El urma să ne instruiască și apoi să ne supravegheze în bucătărie, asistat de o sticlă de Cairanne. Dar a venit și octombrie și culegerea ciupercilor a trebuit să fie amânată. Menicucci nu-și amintea să mai fi fost pădurea atât de săracă. A venit într-o dimineață la noi înarmat cu un cuțit, un băț și un coș. Era încălțat cu cizmele contra șerpilor, legate strâns cu șireturi. S-a învârtit vreo oră degeaba printre copaci, după care a renunțat. Va trebui să încercăm din nou la anul. Nevasta lui va fi dezamăgită, și la fel de dezamăgită va fi și pisica prietenului său, care era mare amatoare de ciuperci sălbatice. O pisică? Beh oui, dar o pisică în stare să descopere, datorită nasului ei extraordinar, ciupercile otrăvitoare. Natura este misterioasă și minunată, spuse Menicucci, și de cele mai multe ori nu poate fi explicată în termeni științifici. L-am întrebat ce face pisica cu ciupercile sălbatice. Le mănâncă, răspunse Menicucci, dar nu crude. Trebuie să fie gătite în ulei de măsline și presărate cu frunze de pătrunjel. Aceasta este mica ei slăbiciune. C’est bizarre, non? Pădurea a fost oficial recunoscută ca o grămadă de uscături în noiembrie, când a fost invadată de „Office Național des Forets”. Într-o dimineață mohorâtă mă aflam cam la trei kilometri de casă când am văzut o dâră de fum și am auzit scrâșnetul mașinilor de tăiat lemne. Într-un luminiș de la capătul potecii erau parcate camioane militare lângă o mașină galbenă enormă, de vreo trei metri înălțime, un hibrid între un buldozer și un tractor uriaș. Soldați în uniforme kaki se mișcau printre copaci, având un aer
sinistru, cu ochelarii lor fumurii și căștile pe cap. Tăiau lăstărișul și-l aruncau în focul de vreascuri care sfârâia datorită sevei din lemnul verde. Un ofițer zvelt, cu fața gravă, se uită la mine ca și cum aș fi încălcat frontiera și abia catadicsi să dea din cap când am spus bonjour. Eram un civil nenorocit și pe deasupra și străin. M-am întors ca s-o iau spre casă, dar m-am oprit mai întâi să mă uit la monstrul galben. Șoferul, tot civil după aspectul ponosit al vestei de piele și după șapca neregulamentară pe care o purta, înjura de zor în timp ce încerca să desfacă o piuliță. Schimbă cheia cu un ciocan de lemn – remediul provensal folosit ori de câte ori era vorba de un echipament mecanic mai îndărătnic –, ceea ce mă convinse că nu era militar. M-am încumetat să zic din nou bonjour, dar de data aceasta a fost primit cu mai multă bunăvoință. Ar fi putut să fie fratele mai mic al lui Moș Crăciun: fără barbă, dar cu aceiași obraji roșii rotunzi, cu ochi strălucitori și cu o mustață mare presărată cu rumeguș. Agită ciocanul în direcția detașamentului de exterminare din pădure. — C’est comme la guerre, eh? El numi acțiunea cu un termen militar corect, opération débroussaillage. Pe douăzeci de metri de o parte și de alta a potecii care duce spre Ménerbes trebuia curățat lăstărișul și rărită vegetația pentru a reduce pericolul de foc. Misiunea sa era să meargă cu mașina în urma soldaților și să sfărâme ceea ce ei nu reușiseră să ardă. Bătu mașina galbenă cu palma sa lată. — Asta înghite și un trunchi de copac și apoi îl scuipă sub formă de surcele. Soldaților le-a luat o săptămână ca să acopere distanța până la casă. Tundeau liziera pădurii și dădeau foc lăstărișului, lăsând cenușa în luminișuri. În urma lor, mestecând și scuipând câteva sute de metri pe zi, venea monstrul galben cu pofta sa nestăpânită care
toca tot ce întâlnea în cale. Într-o seară, șoferul trecu pe la noi cu rugămintea să-i dăm un pahar cu apă. Fu ușor convins să ia unul de pastis. Se scuză că a parcat în capătul grădinii. Parcatul este o problemă zilnică, spuse el; cu viteza maximă de zece kilometri pe oră este greu să-și ducă jucărioara în fiecare seară acasă, în Apt. La al doilea pahar de pastis, își scoase șapca. E bine să ai cu cine să vorbești, ne spuse, după ce stai toată ziua singur și auzi doar zgomotul pe care îl face mașina. Dar este o muncă necesară. Pădurea e lăsată în paragină de prea multă vreme. Este plină de uscături și dacă mai vine o secetă la anul< pof! L-am întrebat dacă piromanul a fost prins, iar el dădu din cap în semn că nu. Nebunul cu le briquet, îi spunea el. Să sperăm că anul viitor își va petrece vacanța în Munții Cévennes. În seara următoare ne-am pomenit din nou cu șoferul monstrului galben. Ne aduse un Camembert și ne spuse cum să-l gătim – în felul în care îl preparase el când a fost în pădure în timpul iernii și a avut nevoie de ceva care să-l încălzească. — Faci un foc, spuse el aranjând niște vreascuri imaginare pe masă în fața lui, scoți brânza din cutie și dai la o parte învelișul de hârtie. Apoi o pui la loc în cutie, d’accord? Pentru a fi sigur că am înțeles, scoase brânza și bătu ușor cu degetul fragila cutie de lemn. — Bon. Acum puneți cutia pe tăciunii aprinși. Cutia arde. Coaja brânzei se face neagră. Brânza se topește, dar< ridică un deget pentru a accentua ideea< ea rămâne în coajă. Nu poate să curgă în foc. Mai trase o dușcă de pastis, după care își șterse mustața cu dosul palmei. — Alors, luați une baguette și tăiați-o pe lung. Acum – attention aux doigts – luați brânza de pe foc, faceți o gaură în coajă și turnați
brânza topită în pâine. Et voil|! Râse zgomotos, făcând pungi sub ochi, și se bătu peste burtă. Știam că mai devreme sau mai târziu orice conversație în Provence ajunge la mâncare sau băutură. La începutul lui 1990 am primit statisticile meteo pentru anul precedent. În pofida unui noiembrie neobișnuit de umed, precipitațiile anuale la noi au fost mai mici de jumătate din cantitatea normală. A urmat o nouă iarnă blândă. Nivelul apelor este încă mai scăzut decât ar trebui să fie și se estimează că treizeci la sută din lăstărișul din pădure este mort și deci uscat. Primul mare incendiu din vară a distrus peste șase mii de acri lângă Marsilia, despicând autostrada în două. Nebunul cu le briquet este încă liber; probabil, ca și noi, se interesează îndeaproape de prognozele meteo. Am cumpărat o cutie de metal în care să ne punem toate acele acte – pașapoarte, attestations, certificate de naștere, contrats, permis, chitanțe vechi de electricitate – care sunt esențiale în Franța pentru a dovedi că exiști. Să ne pierdem casa într-un incendiu ar fi un dezastru, dar să ne pierdem totodată identitățile ar face viața imposibilă. Cutia de metal va sta în colțul cel mai îndepărtat din pivniță, lângă vinul de Châteauneuf. De câte ori plouă suntem încântați, ceea ce Faustin interpretează ca un semn promițător că începem să devenim mai puțin englezi.
13 SCUIPATUL INTERZIS ÎN CHÂTEAUNEUF-DU-PAPE În luna august, în Provence este indicat să stai tolănit, să cauți umbră, să te miști încet și să-ți limitezi drumurile la distanțe cât mai mici. Șopârlele știu foarte bine acest lucru și ar fi trebuit să-l știu și eu. La 9.30 erau deja 30°C, iar când m-am suit în mașină m-am simțit deodată ca un pui făcut sauté. În timp ce mă uitam pe hartă pentru a găsi drumuri care să mă țină departe de traficul turistic și de șoferii de camioane înnebuniți de căldură, o picătură de sudoare se prelinse de pe nas și îmi indică direcția fără greș – Châteauneuf-duPape, orășelul cu podgorii întinse. În iarnă cunoscusem la masa de logodnă a unor prieteni de-ai noștri un bărbat pe nume Michel. Au fost aduse primele sticle de vin. S-au ținut toasturi. Dar am observat că în timp ce noi ceilalți nu făceam decât să dăm băutura pe gât, Michel îndeplinea cu multă atenție un anumit ritual. Privi în pahar înainte de a-l ridica, îl ținu în palma făcută căuș și îl învârti ușor de trei-patru ori. Ridică apoi paharul în dreptul ochilor și examină urmele lăsate de vin pe peretele lui interior. Duse paharul la nas și cu nările umflate mirosi vinul. Îl mai învârti o dată și apoi luă prima înghițitură, dar numai una, de probă. Evident, vinul trebuia să treacă mai multe teste înainte de a i se permite să alunece pe gât. Michel îl plimba prin gură câteva secunde, gânditor, își supse buzele și trase puțin aer plescăind discret. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, își umflă și își dezumflă obrajii, pentru a permite licorii să circule în toată cavitatea bucală, și, aparent mulțumit de modul în care vinul a rezistat acestui test, îl
dădu pe gât. A observat că îl urmărisem pe tot parcursul ritualului și zâmbi. — Nu e rău deloc. Mai luă o înghițitură, cu mai puține farafastâcuri, și ridicându-și sprâncenele adăugă: 1985 a fost un an bun. După cum am aflat în timpul mesei, Michel era un négociant, un băutor profesionist de vin, cumpărător de struguri și vânzător de nectar. Era specializat în vinurile din sud, de la Tavel roze (vinul favorit, după cum spunea el, al lui Ludovic al XIV-lea) și vinurile albe aurii, până la vinurile roșii, grele, de Gigondas. Dar dintre toate vinurile pe care le cuprindea marea sa colecție, cel mai minunat, cel pe care i-ar plăcea să-l bea pe patul de moarte, era Châteauneuf-duPape. Îl descrise ca și cum ar fi vorbit despre o femeie. Mâinile sale mângâiau aerul. Își săruta cu delicatețe vârfurile degetelor. Reveneau des cuvinte precum culoare, buchet, tărie. Se întâmplă de multe ori, spunea el, ca Châteauneuf să ajungă la cincisprezece grade. Iar astăzi, când se pare că vinurile de Bordeaux devin tot mai slabe și prețul vinului de Burgundia este accesibil numai japonezilor, vinurile de Châteauneuf sunt o afacere. Trebuie, adăugă el, să-i vizitez pivnițele și să mă conving personal. Va aranja une dégustation. Timpul care se scurge în Provence între planificarea unei întâlniri și punerea ei în practică se întinde deseori pe luni de zile și uneori pe ani, astfel că nu mă așteptam să fiu invitat imediat. A trecut iarna și a venit primăvara, a trecut și primăvara și a venit vara, cu luna august, când este cel mai periculos să te joci cu un vin de cincisprezece grade. Tocmai atunci s-a găsit să sune Michel. — Mâine dimineață la unsprezece, spuse el. La pivnițele din Châteauneuf. Mâncați multă pâine la micul dejun. Am făcut cum m-a sfătuit și ca o măsură de precauție în plus am
luat o lingură cu ulei de măsline, care, după spusele unui gurmand local, este un pansament gastric excepțional și ocrotește sistemul digestiv împotriva agresiunilor repetate ale vinurilor noi și tari. În orice caz, mă gândeam eu, în timp ce străbăteam drumurile întortocheate, pârjolite de soare, n-o să beau mult. Voi face precum experții, îmi clătesc gura și scuip. În zare apăru Châteauneuf, tremurând în aburii arșiței. Se făcuse aproape ora unsprezece. Este o localitate dedicată în întregime vinului. Peste tot te îmbie invitații: pe pancarte scorojite și arse de soare, pe afișe reprezentând sticle uriașe, pe ziduri, pe stâlpii puși la marginea viilor, la capătul aleilor. Dégustez! Dégustez! Am intrat pe poarta zidului de piatră care protejează Caves Bessac de lumea exterioară, am parcat la umbră și m-am dezlipit de scaunul mașinii. Când am ieșit afară, în soare, am avut impresia că îmi strânge capul o cască de aer încins. În față se afla o clădire lungă, cu creneluri jur-împrejurul acoperișului. Fațada nu avea decât o ușă dublă enormă. În prag stăteau mai mulți oameni, care se proiectau pe întunericul din interior. Țineau în mână niște cupe mari care sclipeau în soare. Aș putea spune că în pivniță era chiar frig și că paharul pe care mi l-a dat Michel îl simțeam rece în mână. Era unul din cele mai mari pahare pe care le-am văzut vreodată, un bol de cristal cu picior, a cărui formă sferică se îngusta spre vârf, ajungând până la circumferința unui acvariu pentru pești. Michel îmi spuse că într-un asemenea pahar intră trei sferturi dintr-o sticlă de vin. Când ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, după lumina puternică de afară, mi-am dat seama că nu era o pivniță modestă. Douăzeci și cinci de mii de sticle s-ar fi pierdut în bezna unui colț îndepărtat. – De fapt, nici nu se vedeau sticle, doar bulevarde întregi de butoaie – butoaie enorme, culcate pe platforme, partea lor de sus fiind la o înălțime de trei sau patru metri deasupra podelei.
Pe partea din față a fiecărui butoi scria cu cretă ce conținea. Pentru prima dată am putut să parcurg cu piciorul o listă de vinuri: Côtesdu-Rhône-Villages, Lirac, Vacqneyras, Saint-Joseph, CrozesHermitage, Tavel, Gigondas – mii de litri din fiecare, aranjate pe soiuri și lăsate să se odihnească până la maturitate. — Alors, spuse Michel, nu vă puteți plimba cu paharul gol. Ce doriți să beți? Era greu de ales. Nu știam de unde să încep. Ar vrea Michel să mă conducă printre butoaie? Am văzut că ceilalți aveau ceva în holurile lor; aș vrea și eu același lucru. Michel dădu aprobator din cap. Așa ar fi cel mai bine, spuse el, deoarece aveam numai două ore la dispoziție și nu voia să ne pierdem vremea cu vinuri foarte tinere, când existau atâtea comori care așteptau să fie degustate. Bine că băusem uleiul de măsline. Comorile nu puteam să le scuip. Dar dacă ar fi fost să beau timp de două ore aș fi ajuns și eu în poziția culcat, ca și butoaiele din fața mea, așa că am întrebat dacă este permis să scuip. Michel își puse paharul în dreptul unui robinet care marca intrarea în Bulevardul Côtes-du-Rhône. — Scuipați dacă doriți, dar< Era clar că după părerea lui ar fi tragic să-ți refuzi plăcerea de a înghiți vinul, de a-i simți buchetul și de a te lipsi de satisfacția profundă pe care ți-o dă perfecțiunea unei opere de artă. Le maître de chai, un bătrân vânjos cu o vestă albastră de bumbac, cam decolorată, veni cu un obiect care îmi sugera o pipetă uriașă – un tub de sticlă lung de un metru cu un glob de cauciuc de mărimea unui pumn la un capăt. Fixă celălalt capăt la gura paharului meu și îmi turnă o măsură generoasă de vin alb, murmurând între timp o litanie: Hermitage ’86, bouquet aux arômes de fleurs d’accacia. Sec, mais sans trop d’acidité. L-am învârtit de câteva ori în pahar, l-am mirosit, l-am plimbat în
gura și l-am înghițit. Delicios. Michel avea dreptate. Ar fi păcat să se arunce așa ceva la canal. Am văzut, cu oarecare ușurare, că alții turnau ceea ce nu beau într-o cană mare de pe o masă din apropiere. Ulterior băutura va fi transferată într-un recipient care conține mère vinaigre, iar rezultatul va fi un oțet de patru stele. Încet-încet am parcurs toate bulevardele. La fiecare oprire, le maître de chai se urca pe o scară portabilă, scotea cepul butoiului și introducea „pipeta” însetată, după care cobora cu grijă, de parcă ar fi purtat o armă încărcată – ce-i drept, după atâtea degustări, asta și începea să fie. Primele teste au fost rezervate vinurilor albe, vinurilor roze și vinurilor roșii ușoare. Pe măsură însă ce ne afundam în întunericul pivniței, vinurile deveneau mai închise la culoare. Și mai grele. Și considerabil mai tari. Fiecare degustare era însoțită de o litanie scurtă, dar reverențioasă. Vinul roșu Hermitage, cu aroma sa de violete, zmeură și dude, era un vin viril. Vinul Côtes-du-Rhône Grande Cuvée era un vin select, fin și étoffé. Vocabularul inventiv mă impresiona aproape în aceeași măsură ca și vinurile înseși – senzual, musculos, bine ales, voluptuos, plin de vigoare – iar le maître nu se repeta niciodată. Mă întrebam dacă se născuse cu un talent liric descriptiv sau dacă seara la culcare consulta un dicționar. Am ajuns în sfârșit la acea minune, merveille, a lui Michel, Châteauneuf-du-Pape din 1981. Deși putea să mai dureze mulți ani, era deja o perfecțiune, cu aromele sale de mirodenii și trufe, cu căldura, cu echilibrul său – ca să nu mai vorbim de conținutul de alcool, care atingea cincisprezece grade. Aveam impresia că Michel o să se cufunde în pahar. E plăcut să vezi un om care-și iubește meseria. Puse paharul jos cu părere de rău și se uită la ceas. — Trebuie să plecăm, spuse el. O să iau ceva de băut pentru prânz.
Se duse la un ghișeu de la intrare și se întoarse cu o navetă de douăsprezece sticle. În urma lui venea un coleg care căra alte douăsprezece sticle. Opt dintre noi ne duceam să luăm masa de prânz. Oare câți vor supraviețui? Când am ieșit din pivniță și am dat de soarele puternic, am început să ne clătinăm. Eu mă mulțumisem să sorb câte puțin din fiecare sortiment și totuși am simțit un junghi în cap în timp ce mă îndreptam spre mașină. Apă. Da, asta era. Trebuia să beau apă înainte chiar de a mai mirosi alt vin. Michel mă bătu pe spate. — Nimic nu provoacă o sete mai mare decât une dégustation, spuse el. Nu vă faceți griji. Mai avem destul vin. Halal încurajare! Restaurantul pe care îl alesese Michel se afla la o distanță de jumătate de oră de mers cu mașina, în apropiere de Cavaillon. Era o ferme auberge, care servea ceea ce el numea o mâncare provensală autentică, în decor rustic. Restaurantul era greu de găsit, așa că trebuia să-l urmez îndeaproape cu mașina. Ușor de zis, greu de făcut. Deși nu există statistici care să-mi sprijine teoria, am constatat, pe bază de observații și experiențe personale care mi-au oprit inima în loc, că un francez cu stomacul gol conduce de două ori mai repede decât unul cu stomacul plin (care oricum conduce prea repede dacă e să fim raționali sau să ținem cont de limitele de viteză). La fel se întâmpla și cu Michel. Îl vedeam la un moment dat, după care devenea un nor de praf la orizont, scurtând drumul prin iarba uscată la curbe și năpustindu-se pe străzile înguste ale satelor aflate în letargia amiezii. Era evident că sucurile sale gastrice îl chinuiau peste măsură. Când am ajuns la restaurant, toate gândurile pioase privitoare la apă dispăruseră. Simțeam nevoia unei băuturi. În sala de mese a fermei era răcoare, dar și multă gălăgie. Un
televizor mare așezat într-un colț, ignorat de clientelă, mergea în legea lui. Ceilalți clienți, în majoritate bărbați, aveau fețele arse de soare și erau îmbrăcați ca pentru munca în aer liber, cu cămăși uzate și veste fără mâneci. Din cauza șepcilor pe care le purtau, aveau parul lins și frunțile albe. Într-un colț zăcea un câine greu de descris, adulmecând somnoros mirosul condimentat de friptură care venea dinspre bucătărie. Mi-am dat seama că sunt lihnit de foame. I-am fost prezentați lui André, le patron. Fața lui întunecată și trupul vânjos se potriveau cu descrierea unora dintre vinurile pe care le-am degustat. În „buchetul” lui se amestecau arome de usturoi, tutun și pastis. Purta o cămașa largă, șort, sandale de cauciuc și arbora o mustață neagră, impunătoare. Avea o voce care acoperea zgomotul din încăpere. — Eh, Michel! Qu’est-ce que c’est? Orangina? Coca-Cola? Începu să despacheteze navetele cu sticle de vin și scoase din buzunarul din spate al șortului un tirbușon. M’amour! Un seau, des glaçon, s’il te plaît. Soția sa, voinică și zâmbitoare, ieși din bucătărie și aduse pe un platou o mulțime de lucruri pe care le descarcă pe masă: două frapiere, farfurii cu saucisson împănat cu bobițe de piper, un castron cu ridichi proaspete și unul cu tapenade, acea pastă groasă de măsline și anșoa care este numită uneori untul negru al Provencei. André destupa sticlele ca o mașină, mirosind fiecare dop după ce-l scotea și aranjând sticlele în două șiruri pe mijlocul mesei. Michel ne spuse că aceste vinuri erau dintre acelea pe care nu avuseserăm timp să le degustăm în pivniță, în cea mai mare parte Côtes-duRhône nou, dar și câteva sticle cu vin mai vechi, de Gigondas, care aveau să ne fie de ajutor la brânzeturi. În Franța, prânzul are ceva ce reușește întotdeauna să-mi înfrângă și ultima picătură de voință pe care o am. Pot să mă așez la masă hotărât să fiu moderat, să mănânc și să beau cu măsură și să
mă aflu după trei ore tot acolo, sorbindu-mi vinul și încă atras de ispite. Nu cred că e vorba de lăcomie. Cred că este atmosfera creată de o încăpere plină de oameni preocupați numai de mâncare și de băutură; și în tot acest timp ei nu discută despre politică, sport sau afaceri, ci despre ce au în farfurie și în pahar. Se compară sosuri, se discută rețete, se fac referiri la mese din trecut și se planifică altele. Despre omenire și problemele ei se poate discuta și mai târziu, dar pe moment, prioritate are la bouffe, haleala. Mulțumirea plutește în aer. Găsesc că este irezistibil. La început am mâncat ușor, ca niște atleți. O ridiche, scobită la vârf pentru a susține o bucățică de unt presărată cu puțină sare grunjoasă, o bucată de saucisson, cu mult piper care te pișcă la limbă; feliuțe de pâine prăjită unse cu pastă de anșoa. La acestea s-au servit vinuri reci roze și albe. Michel se aplecă peste masă. — Scuipatul interzis. Le patron, care sorbea dintr-un pahar de vin de câte ori avea un pic de răgaz, ne prezenta primul fel într-un mod ceremonios, atât cât se potrivea cu un bărbat în șort și sandale de cauciuc, așezând pe masă un castron adânc cu marginile arse. Înfipse un cuțit vechi de bucătărie în p}té, apoi aduse un borcan cu castraveciori și o farfurie cu sos de ceapă. — Voil|, mes enfants. Bon appétit. Michel ne servi cu vin roșu în timp ce castronul cu p}té trecea pe la fiecare pentru a mai lua o porție. André se ridică de la masa unde juca o partidă de cărți și veni să-și umple din nou paharul. — Ça va? Ça vous plaît? I-am spus ce mult mi-a plăcut sosul de ceapă. Mi-a recomandat să mai las loc pentru felul următor, care este – își sărută zgomotos vârfurile degetelor – ceva extraordinar, alouettes sans tête, preparate special pentru noi de mâinile adorabilei sale Monique. În ciuda denumirii cam sinistre (literal, ciocârlii fără cap), este o
mâncare făcută din rulouri de carne de vită umplute cu feliuțe din carne de porc, împănate cu usturoi tocat și pătrunjel, stropite cu ulei de măsline, vin alb sec și coulis de roșii – fiecare rulou legat strâns cu sfoară. Nu seamănă câtuși de puțin cu o ciocârlie – mai degrabă cu un cârnat gros –, dar probabil vreun bucătar provensal cu imaginație s-a gândit că sună mai apetisant ciocârlii decât rulouri de vită, iar denumirea s-a păstrat. Monique aduse les alouettes. André ne-a spus că le împușcase în dimineața aceea. Era genul de om care atunci când face o glumă o însoțește cu gesturi largi, astfel că ghiontul pe care mi-l dădu cu antebrațul aproape că mă proiectă într-un castron mare de supă. Ciocârliile fără cap erau fierbinți și miroseau puternic a usturoi, iar Michel hotărî că meritau un vin mai tare. A fost promovat vinul de Gigondas care era păstrat pentru brânzeturi, iar colecția de sticle goale de la capătul mesei ajunse de mult la o cifră formată din două numere. L-am întrebat pe Michel dacă mai intenționa să lucreze în după-amiaza aceea. Păru surprins. — Dar eu lucrez acum, spuse el. Acesta e modul în care îmi place să-mi vând vinul. Mai luați un pahar. Sosi salata și apoi fu adus un coșuleț de nuiele cu brânzeturi – rotocoale albe de brânză proaspătă de capră, niște Cantal dulce și o rotiță de St. Nectaire din Auvergne. Aceasta din urmă l-a inspirat pe André, instalat acum în capul mesei, să mai spună o glumă. Un băiețel din Auvergne a fost întrebat de cine îi place mai mult, de mama sau de tata. Băiețelul se gândi pentru o clipă. „Cel mai mult îmi place șunca”, a spus el. André izbucni în râs înghiontindu-și vecinii. Bine că de data aceasta mă aflam la distanță. S-au oferit cupe cu sorbet și o tartă cu mere acoperită cu o glazură lucioasă, dar eu m-am declarat bătut. Când văzu că refuz desertul, André răcni peste masă. — Trebuie să mâncați. Aveți nevoie de putere. O să facem o
partidă de boules. După cafea ne duse afară pentru a vedea caprele pe care le ținea într-un țarc, lângă restaurant. Stăteau înghesuite la umbra unui grajd. În momentul acela le-am invidiat; nu le cerea nimeni să joace boules sub un soare care îmi sfredelea capul ca niște raze laser. Navea niciun sens să accept. Mă dureau ochii din cauza luminii strălucitoare, iar stomacul dorea cu disperare să se odihnească și să digere liniștit. M-am scuzat, am găsit un petec de iarbă sub un platan și m-am întins pe jos împreună cu prânzul pe care l-am ingurgitat. André mă trezi puțin după ora șase și mă întrebă dacă rămân la cină. Se serveau pieds et paquets, spuse el, și printr-o fericită întâmplare supraviețuiseră câteva sticle de Gigondas. Cu greu am reușit să scap. M-am urcat în mașină și m-am îndreptat spre casă. Soția mea își petrecuse ziua în mod înțelept, la umbră și lângă piscină. Când îmi văzu figura cam descompusă mă întrebă dacă mam distrat bine. — Sper că ți-au dat ceva de mâncare, spuse ea.
14 O CINĂ CU PAVAROTTI S-a făcut publicitate cu luni de zile înainte de eveniment, în ziare și pe afișe se puteau vedea fotografii ale unui om cu barbă, purtând o beretă pe cap. Începând din primăvară, oricine în Provence, cât de cât interesat de muzică, auzise vestea: Imperator Pavarotti, cum îl numea Le Provençal, va veni la vară să cânte pentru noi. Mai mult, va fi un concert extraordinar dat fiind locul pe care îl alesese ca să se producă. Nu la Opera din Avignon sau în sala de festivități din Gordes, unde ar fi la adăpost de vremea rea, ci în aer liber, înconjurat de pietre antice, așezate de compatrioții săi italieni cu nouăsprezece secole în urmă, când au construit Teatrul Antic din Orange. Într-adevăr, un événiment éblouissant. Chiar și gol, Teatrul Antic te copleșește. Este o construcție de dimensiuni colosale, aproape de necrezut. Are forma unui D, iar zidul drept care unește cele două capete ale semicercului este lung de o sută trei metri, înalt de treizeci și șase metri și absolut intact. Dacă nu era patina căpătată de pietre de-a lungul celor aproape două mii de ani, ai fi putut spune că a fost construit recent. Dincolo de zid, pe panta dealului, care cobora în trepte, au fost săpate în piatră bănci care pot primi aproape zece mii de spectatori. La început, ei ocupau locurile în funcție de poziția socială: magistrații și senatorii locali în față, preoții și membrii breslelor meșteșugărești în spatele lor, apoi oamenii de rând respectabili, iar sus de tot, departe de ceilalți, cerșetorii și prostituatele. În 1990, regulile se schimbaseră. Repartizarea locurilor depindea nu atât de clasa socială din care făceai parte, cât de rapiditatea cu care acționai. Pentru concertul lui Pavarotti nu se mai găseau de mult bilete.
Aveam nevoie de cineva întreprinzător ca să ne facă rost de ele. Acesta s-a dovedit a fi prietenul nostru Cristopher, un om care operează cu precizie militară. El a aranjat totul și ne-a dat ordinele de luptă: parada la ora 18.00, cina la Orange sub magnolie la ora 19.30, ocuparea locurilor în teatru la ora 21.00. Toată lumea să vină cu pernuțe ca să-și protejeze șezuturile pe băncile de piatră. Pentru pauze au fost prevăzute rații lichide. Reîntoarcerea la bază la aproximativ ora 01.00. Sunt împrejurări când este o plăcere să ți se spună exact ce să faci, și aceasta era una din ele. Am plecat la șase fix și am ajuns în Orange într-o oră. Întregul oraș avea un aer de sărbătoare. Cafenelele erau pline, astfel că au fost scoase mese și scaune pe trotuare, ajungând până la marginea carosabilului. Era o adevărată artă să treci cu mașina fără să dai peste chelnerii care se agitau de colo-colo. Deja cu două ore și ceva înainte de spectacol, sute de oameni, cu perne și coșuri pline de mâncare, se îndreptau spre teatru. Restaurantele afișau meniuri speciale pentru la soiree Pavarotti. Le tout Orange ardea de nerăbdare. Deodată a început să plouă. Toți locuitorii orașului – chelneri, șoferi, purtători de pernuțe și fără îndoială maestrul însuși – și-au îndreptat ochii spre cer când au început sa cadă primele picături pe străzile prăfuite care nu fuseseră udate de ploaie de săptămâni de zile. Quelle catastrophe! Va cânta sub o umbrelă? Cum va putea să cânte orchestra cu instrumente ude și ce-o să se facă dirijorul cu o baghetă de pe care va șiroi apa? Cât a durat aversa puteai aproape să simți mii de oameni ținându-și răsuflarea. Dar până la ora nouă ploaia se oprise de mult, și când am ajuns la intrare, deasupra zidului imens al teatrului apăruseră stelele. Ne-am alăturat mulțimii de melomani și am trecut pe lângă standul Pavarottiana unde se vindeau compact-discuri, casete, postere,
maiouri – toate produsele muzicii pop fără a mai vorbi de abțibilduri pentru mașini cu I Love Luciano. Șirul de oameni se oprea mereu ca și când ar fi dat de un obstacol dincolo de intrare. După ce-am pătruns și noi în teatru ne-am dat seama ce se întâmpla. Te opreai – trebuia să te oprești – pentru câteva secunde pentru a savura din dreptul scenei priveliștea pe care o va avea și Pavarotti. Mii și mii de chipuri estompate din cauza întunericului stăteau rând după rând în semicercuri care dispăreau în noapte. De la nivelul solului aveai o senzație de vertij. Băncile păreau dispuse într-un unghi îngrozitor de abrupt, iar spectatorii păreau cocoțați în niște poziții precare, gata-gata să-și piardă echilibrul și să se prăbușească în gol. Era un zumzet continuu – nu se vorbea în șoaptă, dar nici pe un ton obișnuit – care era preluat de zidurile de piatră și amplificat. Aveam impresia că am intrat într-un stup uman. Am urcat la locurile noastre, cam la treizeci de metri deasupra scenei, exact vizavi de o nișă înaltă în zid, în care se afla statuia luminată de reflectoare a împăratului Augustus, în toga sa imperială, cu brațul întins spre mulțime. Pe vremea lui, populația orașului Orange fusese de aproximativ optzeci și cinci de mii de locuitori; acum este sub treizeci de mii, dar se părea că marea lor majoritate încercau să găsească câțiva centimetri liberi de piatră pentru a se așeza. O femeie plinuță, cu o față rotundă, suflând din greu după ce urcase treptele, își puse pernuța pe bancă lângă mine și se prăbuși făcându-și vânt cu programul. Era din Orange. Plină de voioșie, îmi spuse că fusese de multe ori la teatru înainte, dar că niciodată nu văzuse atâta lume. Trecu în revistă capetele și mă asigură că, după calculele ei, erau treisprezece mii de oameni. Slavă Domnului, adăugă ea, că s-a oprit ploaia.
S-a auzit un ropot de aplauze când au apărut membrii orchestrei. Aceștia au început să-și acordeze instrumentele cântând frânturi muzicale care se interferau cu freamătul de nerăbdare al mulțimii. După un ultim răpăit de tobă, orchestra se opri și toate privirile se îndreptară, ca și cele ale spectatorilor, spre fundul scenei. Intrarea centrală, chiar sub statuia lui Augustus, avea o cortină neagră. Rândurile de capete din jurul nostru se aplecară la unison înainte, ca și cum făcuseră repetiții. De după cortina neagră apăru silueta îmbrăcată în alb și negru a dirijorului. Izbucni un alt ropot de aplauze, iar de departe, de pe locurile din spate și de deasupra noastră, se auzi un cor de fluierături. Doamna de lângă noi scoase niște exclamații de indignare. Aici nu suntem la un meci de fotbal. Este un comportament épouvantable, spuse ea. De fapt, era, probabil, în ton cu tradiția, căci fluierăturile veneau din sectorul cerșetorilor și prostituatelor, de unde nimeni nu se aștepta să audă aplauze delicate. Orchestra a interpretat o uvertură de Donizetti, muzica ei plutind și cufundându-se în aerul nopții, nedistorsionată ci amplificată natural, învăluind teatrul în sunete. Acustica era neîndurătoare. Dacă se cânta vreo notă falsă, afla tot orașul. Dirijorul făcu o plecăciune și se duse înapoi după cortină. Timp de câteva secunde cei treisprezece mii de oameni păstrară liniște. Apoi, când apăru Pavarotti, cu părul său negru, barba neagră, cravată albă și frac și cu o batistă albă, mare, fluturând în mâna stângă, se auziră niște urlete pe care le resimțeai ca pe o lovitură fizică. El își întinse brațele spre mulțime, își împreună mâinile și făcu o plecăciune. Era gata să înceapă recitalul. Dar în sectorul cerșetorilor și prostituatelor fluierăturile continuau. Erau fluierăturile acelea asurzitoare, cu două degete în gură, care ar fi putut să cheme un taxi din capătul celălalt al orașului. Vecina mea era scandalizată, îi numea huliganii operei.
Sst, ceru ea. Sst, cerură alte mii. Fluierăturile se întețiră. Pavarotti aștepta, cu capul în jos și cu brațele lăsate pe lângă corp. Dirijorul ridică bagheta. Concertul începu în acompaniamentul unor ultime fluierături. „Quanto è cară, quanto è bella”, se auzi vocea lui Pavarotti. Cânta cu atâta ușurința de parcă ar fi fost într-o cameră, și nu într-un teatru de asemenea proporții. Stătea nemișcat, cu greutatea pe piciorul drept, cu călcâiul piciorului stâng ușor ridicat și fluturând batista în aer – o interpretare relaxată, perfect controlată. A încheiat cu un ritual pe care avea să-l repete în tot cursul serii: și-a smucit capul după ultima notă, a zâmbit larg, și-a întins brațele, și-a împreunat palmele, a făcut o plecăciune și a dat mâna cu dirijorul. În acest timp amfiteatrul răsuna de aplauze puternice. Cântă din nou. Înainte de a se potoli aplauzele, dirijorul îl conduse în culise și ne-am imaginat că făcea o pauză pentru a-și odihni corzile vocale și a lua o lingură de miere. Dar vecina mea avea o altă explicație, care m-a intrigat pe tot parcursul serii. — După părerea mea, mănâncă ceva ușor între arii. — În niciun caz, i-am spus eu. — Sst! Uitați-l pe flautist. La sfârșitul piesei, Madame reveni la teoria ei. Pavarotti, spuse ea, este un bărbat corpolent și cunoscut ca un mare gurmand. Concertul este lung. A cânta cum cântă el, comme un ange, este o muncă grea, solicitantă. Este absolut logic să se întremeze în intervalele când nu e pe scenă. Dacă aș studia programul, aș vedea că el a fost astfel întocmit încât să permită consumarea a șase feluri de mâncare în timp ce orchestra distrează publicul. Voil|! M-am uitat în program și a trebuit să admit că vecina mea știa ce spune. Era într-adevăr posibil: citind printre arii apărea un meniu: DONIZETTI
(Insalata di carciofi) CILEA (Zuppa di fagioli alla Toscana) ENTRACTE (Sogliole alla Veneziana) PUCCINI (Tonnelini con funghi e piselli) VERDI (Formaggi) MASSENET (Granita di limone) ENCORE (Caffè e grappa) Mai exista un indiciu, și mai vizibil, că cina tenorului nu era doar rezultatul imaginației doamnei de lângă mine. Ca toți ceilalți, crezusem că bucata pătrată de pânză albă pe care o ținea Pavarotti cu atâta eleganță în mâna stângă este o batistă. Dar e mai mare decât o batistă, mult mai mare. I-am atras atenția doamnei, și ea m-a aprobat. — Évidemment, spuse ea, c’est une serviette. Mulțumită că s-a confirmat teoria ei, s-a liniștit și s-a concentrat asupra concertului. Pavarotti a fost de neuitat, nu numai pentru felul în care a cântat, dar și pentru felul în care s-a jucat cu publicul, riscând uneori să ia o
acută care nu era în partitură, bătându-l pe dirijor pe obraz când îi ieșea, făcându-și intrările cu o precizie uluitoare. După una din retragerile sale în culise, a revenit cu o eșarfă albastră, lungă, înfășurată în jurul gâtului – probabil împotriva aerului rece al nopții, m-am gândit eu. Madame știa, bineînțeles, mai bine. I-a sărit puțin sos pe vesta albă, spuse ea, și eșarfa nu face decât să ascundă petele. Nu-i așa că e divin? Programul oficial se încheiase, dar orchestra continua să rămână pe scenă. Din sectorul cerșetorilor și prostituatelor se scanda insistent: Ver-di! Ver-di! Ver-di! Toată lumea striga bis! din răsputeri și până la urmă Pavarotti a mai cântat Nessun dorma și O sole mio. Din nou extaz în public, plecăciuni din partea orchestranților, un ultim salut din partea starului și apoi s-a terminat. Ne-a luat o jumătate de oră ca să ieșim. Când am ajuns afară, două Mercedesuri enorme părăseau teatrul. — Pariez că e el, spuse Cristopher. Mă întreb unde se duce să ia cina. N-avea de unde să știe ce s-a petrecut în spatele cortinei negre, deoarece nu stătuse lângă Madame. Treisprezece mii de oameni luaseră cina cu Pavarotti fără să-și dea seama. Sper că va mai veni la Orange și că data viitoare vor tipări meniul în program.
15 LECȚIA DE PASTIS La umbra unor platani mari sunt așezate măsuțe de tablă și scaune de răchită ponosite. Este aproape de amiază. Vârtejurile de praf ridicate de ghetele de pânză ale unui bătrân în timp ce traversează agale piața plutesc un moment în aer, distincte în lumina soarelui. Chelnerul de la cafenea își ridică ochii de pe ziarul L’Equipe și vine să-ți ia comanda. Se întoarce cu un pahar mic, umplut cam pe sfert, dacă este generos, și cu o carafă cu apă. După ce torni apă în pahar, lichidul devine tulbure, căpătând o culoare albicioasă. Dintr-odată simți mirosul puternic de anason. Santé. Bei pastis, laptele Provencei. Pentru mine, cel mai puternic ingredient la pastis nu este anasonul sau alcoolul, ci ambianța. Ea îmi dictează cum și unde trebuie băut. Nu mă pot imagina bându-l în grabă. Nu-mi pot imagina bându-l într-un local din Fulham, într-un bar din New York sau în orice alt loc unde clienții trebuie să poarte șosete. Nu ar avea același gust. Trebuie să fie foarte cald, un soare puternic și iluzia că ceasul s-a oprit în loc. Trebuie să fii în Provence. Înainte de a mă muta aici am crezut că pastis-ul este o marfă, un bun național francez făcut de două instituții gigantice: Pernod și Ricard. Apoi am dat și de alte mărci – Casanis, Janot, Granier – și m-am întrebat câte există. Într-un bar am numărat cinci, în altul șapte. Fiecare provensal pe care l-am întrebat se considera, firește, un expert. Fiecare mi-a dat un răspuns diferit, bombastic și probabil incorect, completat cu remarci disprețuitoare cu privire la soiurile
pe care el personal nu le-ar da nici soacrei. Am găsit cu totul întâmplător un profesor de pastis, și cum este și un foarte bun bucătar, a fost o plăcere să ascult explicațiile lui. Michel Bosc s-a născut lângă Avignon și a emigrat la Cabrières, la câțiva kilometri depărtare. De doisprezece ani are un restaurant în sat, „Le Bistrot à Michel”, și în fiecare an și-a reinvestit beneficiile în această afacere. A adăugat o terasă mare, a extins bucătăriile, a amenajat patru dormitoare pentru clienții foarte obosiți sau pentru cei care au consumat prea multă băutură, astfel că chez Michel a devenit un loc confortabil, și destul de solicitat. Dar în ciuda îmbunătățirilor și a clientelei elegante care se abate pe aici în timpul verii, un lucru nu s-a schimbat: tejgheaua de la intrarea restaurantului și-a păstrat caracterul rustic. În fiecare seară ai să vezi aici un grup de vreo cinci-șase bărbați cu fețe arse de soare, cu haine de lucru, care n-au venit să mănânce, ci să discute aprins despre jocul de boules la un pahar. Și băutura care se bea în mod invariabil este pastis. Când am sosit cu soția într-o seară, Michel era în spatele tejghelei, conducând une dégustation neprotocolară. Chefliii locali testau șapte sau opt mărci diferite. Unele din ele nu le văzusem niciodată. Degustarea de pastis nu seamănă cu ritualul tăcut, aproape religios pe care îl găsești în pivnițele din Bordeaux sau din Burgundia. Din cauza plescăitului buzelor și zgomotului cu care erau trântite pe tejghea paharele, Michel fu nevoit să ridice vocea ca să se facă auzit. — Încercați-l pe acesta, spuse el. Exact așa îl făcea mama. Provine din Forcalquier. Îmi împinse un pahar cu pastis și îl umplu până sus cu cuburi de gheață luate dintr-o casoletă de metal. L-am înghițit. Asta obișnuia să facă mama lui? Câteva pahare din acestea și aș putea să mă consider norocos dacă aș reuși să merg în
patru labe până la dormitoarele de la etaj. I-am spus că mi se pare tare, iar Michel îmi arătă sticla: patruzeci și cinci de grade alcool, mai tare decât coniacul, dar nu peste limita legală pentru pastis, și este categoric slab în comparație cu ce i se dăduse o dată lui Michel. Dacă bei două pahare din acelea, spuse el, cazi lat cu un zâmbet pe față, plof! Dar după cum mi-a făcut cu ochiul Michel, am înțeles că era ceva în neregula cu pastis-ul acela, că nu era întru totul legal. Părăsi brusc tejgheaua, ca și cum și-ar fi amintit de un souffle lăsat în cuptor, și se întoarse cu câteva obiecte pe care le puse în fața mea. Era un pahar mai înalt cu un picior scurt și gros; un păhăruț îngust cât un degetar, dar de două ori înălțimea acestuia; și un fel de lingură de metal prevăzută cu șiruri simetrice de găurele și cu marginea curbată. — Pe locul acesta a fost o cafenea cu multă vreme înainte de a-l prelua eu, îmi spuse Michel. Le-am găsit când spărgeam un zid. Nați mai văzut așa ceva? Habar n-aveam ce sunt. — Pe vremuri toate cafenelele dețineau asemenea obiecte. Sunt pentru absint. Își apăsă vârful nasului cu degetul arătător, gest care semnifică starea de ebrietate. Luă în mână păhăruțul. — Aceasta este la dosette, vechea măsură pentru absint. Când mi l-a dat mi s-a părut o bucată de plumb, atât era de greu. Apoi luă celălalt pahar și puse deasupra lingura, a cărei curbură se potrivea perfect pe marginea lui. — Bon. Aici – arătă paleta lingurii – se pune zahărul. Apoi se toarnă apă peste zahăr și acesta se scurge prin găurele în absint. La sfârșitul secolului trecut a fost o băutură foarte la modă. Michel îmi spuse că absintul era o licoare verde, care se obținea inițial prin distilarea vinului și a pelinului. Foarte amară, stimulatoare și halucinogenă, deosebit de periculoasă. Avea o tărie
de aproape șaptezeci de grade și putea duce la orbire, epilepsie și demență. Se spune că sub influența absintului Van Gogh și-a tăiat o ureche, iar Verlaine l-a împușcat pe Rimbaud. A dat și numele unei boli – absintism –, iar victimele ajungeau deseori să dea ortul popii. Din acest motiv a fost interzis în 1915. Un om căruia nu i-a făcut plăcere această interdicție a fost Jules Pernod, care avea o fabrică de absint la Montfavet, lângă Avignon. Dar s-a adaptat vremurilor schimbându-și producția. Făcea o băutură bazată pe anasonul autorizat legal. A fost un succes imediat. Clienții reveneau pentru a mai lua din acea băutură. — Așa că vedeți, spuse Michel, pastis-ul comercial s-a născut la Avignon, ca și mine. Încercați și altul. Luă o sticla de Granier de pe raft. I-am spus că am și eu acasă. Granier, Mon pastis, după cum scria pe etichetă, este făcut în Cavaillon. Are o culoare mai delicată decât verdele lui Pernod și consider că e mai puțin tare. Sunt dispus să accept experiențele locale dacă au un gust bun. Am dat pe gât pastis-ul Granier și am rămas în picioare. Pentru a continua prima lecție, spuse Michel, trebuie să mai încerc unul, une grande marque, ca să-mi pot face o părere pe baza unor ușoare variațiuni de gust și de culoare. Mi-a dat un Ricard. Mi-era din ce în ce mai greu să compar un pastis cu altul menținând o atitudine imparțială. Mi-au plăcut toate – toate erau bune, rafinate și insidioase. S-ar putea ca vreunul să conțină mai mult lemn-dulce decât altul, dar cerul gurii dezvoltă o oarecare inerție după câteva înghițituri foarte aromate și cu un conținut ridicat de alcool. Este o inerție plăcută și stimulează o poftă de mâncare ușoară. Orice observație critică pe care aș fi putut s-o am la început dispăruse între al doilea și al treilea pahar. N-aveam nicio șansă să devin un expert în pastis. Mă făcea fericit și îmi crea un apetit grozav, dar numai atât.
— Cum vi s-a părut pastis-ul Ricard? I-am spus că e bun, dar că probabil am acumulat prea multe cunoștințe pentru o singură seară. Zile de-a rândul după aceea mi-am notat o serie de întrebări pe care voiam să i le pun lui Michel. Mi se părea curios că termenul de pastis este atât de bine cunoscut și se fac atâtea asociații pornind de la el și totuși originile sale sunt la fel de tulburi ca și băutura propriu-zisă. Cine a inventat pastis-ul înainte de a-l prelua Pernod? De ce este mai specific pentru Provence decât pentru Burgundia sau regiunea Loara? M-am dus din nou la profesor. De câte ori am întrebat un provensal despre Provence – fie că era vorba de vreme, mâncare, istorie, obiceiurile animalelor sau ciudățeniile oamenilor – am primit o mulțime de răspunsuri. Provensalului îi place să instruiască, de obicei cu multe înflorituri și preferabil la masă. Așa s-au petrecut lucrurile și acum. Michel a aranjat un prânz, în acea zi din săptămână când restaurantul este în mod normal închis, cu câțiva prieteni pe care i-a descris drept hommes responsables, fericiți să mă îndrume pe calea cunoașterii. Ne-am adunat optsprezece sub umbrela mare de pânză albă din curtea lui Michel. Când am fost prezentat, am trecut în revistă o mulțime de chipuri, nume și descrieri: un funcționar guvernamental din Avignon, un podgorean din Carpentras, doi directori de la fabrica Ricard, și mai mulți prieteni din Cabrieres, care mai de care mai solid. Era și cineva cu cravată, dar după cinci minute și-a scos-o și a atârnat-o de căruciorul cu băuturi. Acesta a fost începutul și sfârșitul oricărei formalități. Majoritatea dintre ei împărtășea pasiunea lui Michel pentru boules, iar podgoreanul din Carpentras adusese câteva navete cu vinul lui special. Etichetele de pe sticle înfățișau desfășurarea unei partide de boules. În timp ce vinul roze se răcea, iar celui roșu i se scoteau dopurile, ni s-a servit băutura nelipsită a jucătorului de
boules, le vrai pastis de Marseilles, le pastis Ricard. Ricard s-a născut în 1909 și, după cum ne-a spus unul dintre directorii săi, este încă un om activ. Succesul lui Paul Ricard este un caz clasic de exploatare inteligentă și energică. Tatăl său a fost negustor de vinuri, iar munca tânărului Paul a constat în a bate barurile și bistrourile din Marsilia. Pe vremea aceea legile privind fabricarea băuturilor alcoolice nu erau atât de severe, astfel că multe baruri produceau propriul pastis. Ricard a hotărât să-l facă pe al său, dar a adăugat un ingredient pe care ceilalți nu-l aveau, și anume geniul pentru publicitate. S-ar putea ca le vrai pastis de Marseille să nu fi fost diferit de celelalte, dar era bun și îmbunătățit de talentul lui Ricard pentru comerț. N-a durat mult și pastis-ul său a devenit cel mai popular pastis, cel puțin în Marsilia. Ricard era dispus să se extindă și a luat o hotărâre care a accelerat probabil succesul său cu câțiva ani. În zona din jurul Marsiliei concurența era mare; pastis se găsea peste tot, era o băutură obișnuită. Marsilia însăși nu se bucura de cea mai bună reputație printre vecini. (Chiar și azi un marsiliez este considerat un blagueur, un om care exagerează, care îți descrie o sardea ca pe o balenă, un om căruia nu trebuie să-i dai crezare pe de-a-ntregul.) Mai la nord însă, pastis-ul putea fi vândut ca o băutură exotică, iar distanța conferea o îmbunătățire reputației Marsiliei. Pastis-ul putea fi învestit cu farmecul sudului – un farmec însorit, destins, ușor fanfaron, care ar avea succes la un locuitor din nord, obișnuit cu ierni geroase și cu un cer cenușiu. Astfel, marca Ricard s-a dus în nord, întâi la Lyon și apoi la Paris, și formula a funcționat. Astăzi ar fi cu totul neobișnuit să găsești vreun bar în Franța în care să nu existe sticla sa de le vrai pastis de Marseille. Directorul de la firma Ricard care îmi povestea toate acestea vorbea cu o reală simpatie despre patronul său. Monsieur Paul, spunea el, este un original, un om care acceptă provocarea în fiecare
zi. Când l-am întrebat dacă este implicat în politică, asemenea multor afaceriști influenți, a râs disprețuitor. — Politicienii? Nu dau doi bani pe ei. Îl înțelegeam, dar într-un fel mi se părea că e păcat. Ideea unui magnat al pastis-ului în funcția de președinte al Franței îmi plăcea. Probabil că ar fi fost ales pe baza reclamei sale: Un Ricard, sinon rien. Dar nu Ricard inventase pastis-ul. Ca și Pernod, a îmbuteliat și a comercializat ceva ce exista. De unde provenea? Cine a amestecat pentru prima oară anasonul, lemnul-dulce, zahărul și alcoolul? A fost oare un călugăr (călugării, din anumite motive, au o afinitate pentru invențiile alcoolice, de la șampanie la Benedictine) cel care a făcut descoperirea într-o zi binecuvântată în bucătăria unei mănăstiri? Nimeni din cei prezenți nu știa exact cum a ajuns primul pahar de pastis într-o lume însetată, dar lipsa unor informații precise nu-l împiedică pe provensal să avanseze o opinie drept un fapt real, sau o legendă drept istorie adevărată. Explicația cea mai puțin plauzibilă, și deci favorită, este teoria pustnicului – pustnicii, firește, ajung aproape la nivelul călugărilor când este vorba de inventarea unor apéritifs neobișnuite. Pustnicul acesta trăia într-o colibă care se afla în adâncul pădurilor din Munții Lubéron-ului. El culegea ierburi pe care le fierbea într-o oală uriașă, tradiționalul cazan al vrăjitoarelor, magicienilor și alchimiștilor. Esențele rămase în cazan după fierbere aveau proprietăți remarcabile; nu numai că astâmpărau setea pustnicului, dar îl protejau de epidemia de ciumă care amenința să decimeze populația Lubéron-ului. Pustnicul era un om generos și își împărți băutura obținută prin fierberea ierburilor cu bolnavii de ciumă, care se vindecară imediat. Dându-și seama, probabil, ca și Paul Ricard mult mai târziu, de posibilitățile mai largi ale băuturii sale miraculoase, părăsi coliba din pădure și făcu ceea ce ar fi făcut
orice pustnic cu simțul afacerilor: se mută la Marsilia și deschise un bufet. Motivul mai puțin pitoresc, dar mai plauzibil pentru care Provence este patria pastis-ului constă în faptul că ingredientele erau ușor de găsit. Ierburile erau ieftine sau chiar gratuite. Majoritatea țăranilor își făceau propriul lor vin și își distilau propriile băuturi alcoolice tari, și până de curând dreptul de distilare era un drept familial care putea trece din tată în fiu. El a fost revocat, dar mai există unii distillateurs care, până la moarte, sunt îndrituiți prin lege să producă băuturi pentru consumul propriu, astfel că mai există pastis maison. Madame Bosc, nevasta lui Michel, s-a născut lângă Carpentras și își amintește că bunicul ei făcea un pastis dublu concentrat, ilegal din punct de vedere al tăriei, o băutură care ar fi putut să facă și o statuie să se prăbușească. Într-o bună zi, bunicul s-a pomenit cu jandarmul satului. Venise într-o vizită oficială, cu motocicleta oficială, cu uniforma completă – toate astea nu prevesteau niciodată ceva bun. Jandarmul a fost convins să bea un pahar din pastis-ul tare al bunicului; l-a băut și pe al doilea, și pe al treilea. Nu s-a pus deloc în discuție scopul vizitei, dar bunicul a trebuit să facă două drumuri cu furgoneta la jandarmerie. Unul, ca să-l ducă pe polițistul care nu mai știa de el și motocicleta; și al doilea, ca să predea cizmele și pistoletul pe care le descoperise mai târziu sub masă. Ce zile minunate erau acelea! Probabil că undeva în Provence ele mai există.
16 LA CUMPĂRĂTURI ÎN AVIGNON Înainte de ivirea zorilor, Place Pie din centrul orașului Avignon oferă priveliștea unui loc pustiu. Din punct de vedere arhitectural este un amestec de stiluri. Pe două laturi sunt clădiri vechi, elegante, care privesc spre un monument hidos, închinat urbanisticii moderne. Un absolvent al școlii de construcții în béton armé a avut mână liberă și a creat din beton tot ce poate fi mai urât. În jurul acestei hidoșenii din mijlocul pieței sunt bănci de piatră, de pe care turistul obosit poate să contemple o altă hidoșenie, mult mai impunătoare – un parcaj de beton cu trei niveluri, care în zilele săptămânii la ora opt dimineața este deja plin de mașini. La întrebarea de ce sunt atâtea mașini și de ce mă aflam eu în Place Pie ca să văd ivindu-se din beton primele licăriri roșietice ale zorilor este ușor de răspuns. Sub garaj, în Les Halles, se pot cumpăra cele mai bune produse alimentare din Avignon. Am ajuns acolo cu câteva minute înainte de ora șase și am parcat în unul din puținele locuri rămase libere la nivelul doi. Dedesubt, în piață, am zărit doi vagabonzi cu pielea de aceeași culoare ca și banca pe care ședeau. Aveau o sticlă de vin roșu din care trăgeau pe rând. S-a apropiat de ei un jandarm care le-a făcut semn să se mute de acolo, după care și-a pus mâinile în șold și i-a urmărit cu privirea. Au plecat târșâindu-și picioarele, cu aerul resemnat al oamenilor care n-au nicio speranță și care n-au unde să se ducă. Sau așezat pe trotuar, de cealaltă parte a pieței. Jandarmul a dat din umeri și a făcut cale întoarsă. Contrastul dintre pustietatea pieței și interiorul halelor era frapant. De o parte a ușii era un oraș care încă mai dormea; de
cealaltă parte, lumini și culori strălucitoare, țipete și râsete, o agitație infernală, caracteristică unei zile de lucru în plină desfășurare. A trebuit să fac un salt într-o parte ca să evit ciocnirea cu un cărucior plin până la refuz de lădițe cu piersici, împins de un om care striga: Klaxon! Klaxon! în timp ce dădea colțul. În spatele lui erau alte cărucioare cu încărcături care stăteau într-un echilibru precar. Am vrut să scap de aceste fructe și legume aflate în mare viteză și văzând o firmă pe care scria buvette m-am repezit întracolo. Dacă tot era să fiu strivit, preferam ca tragedia să se petreacă într-un bar. După cum spunea firma, proprietarii erau Jacky și Isabelle. Aceștia se aflau în stare de asediu. Barul era atât de plin încât trei bărbați citeau același ziar, iar mesele erau ocupate cu persoane care luau micul dejun sau poate prânzul. Nu puteam să-mi dau seama despre ce era vorba după ceea ce mâncau. Înmuiau les croissants în cupe aburinde cu café crème, iar alături aveau pocale cu vin roșu și sandvișuri uriașe cu salam sau bere și bucăți crocante de pizza calde. Am tânjit brusc după micul dejun al campionilor, un pahar de vin roșu și un sandviș mic cu salam, dar dimineața nu este cazul să bei decât dacă ai muncit toată noaptea. Am comandat o cafea și am încercat să disting o aparență de ordine în haosul înconjurător. Les Halles ocupă o suprafață de aproape șapte sute de metri pătrați. Foarte puțini centimetri au fost risipiți. Doar trei intervale separă tarabele de dimensiuni variabile, iar la acea oră a dimineții era greu de imaginat că ar putea vreun cumpărător să ajungă la ele. În fața tejghelelor zăceau claie peste grămadă lăzi, cutii de carton, ambalaje de hârtie, iar podeaua era presărată cu frunze de salată, roșii strivite, fasole verde, care au căzut în timpul descărcării precipitate a mărfurilor. Vânzătorii, ocupați să scrie prețurile zilei și să aranjeze
produsele, nu aveau timp să se ducă la bar, astfel că cereau în gura mare cafea, care le era servită de chelnerița Isabellei. Aceasta făcea adevărate acrobații ca să poată întinde peste lăzi tava pe care o ținea cu mână sigură. Reuși să-și păstreze echilibrul chiar și în zona de mare risc a vânzătorilor de pește, unde podeaua era alunecoasă din cauza bucățelelor de gheață pe care bărbați cu mâini aspre și șorțuri de cauciuc o împingeau cu lopata spre rafturile de oțel. Aveai impresia că auzi scrâșnet de pietricele pe sticlă. Dar mai era un zgomot, și mai neplăcut, produs de măcelari când tăiau oase și despicau tendoane cu lovituri de satâr. O făceau cu atâta hotărâre și cu o asemenea iuțeală, încât tot ce speram, de dragul degetelor lor, era ca ei să nu fi băut vin la micul dejun. După o jumătate de oră se putea ieși în siguranță din bar. Grămezile de lăzi fuseseră luate, cărucioarele fuseseră parcate, se circula cu piciorul și nu pe roți. O armată de măturători înlăturaseră legumele căzute pe jos, au fost afișate prețurile pe etichete de plastic, au fost descuiate sertarele tejghelelor, iar cafelele au fost băute. Activitatea putea să înceapă. Nu mai văzusem niciodată atâtea alimente proaspete și o varietate atât de mare într-un spațiu atât de limitat. Am numărat cincizeci de tarabe, multe dintre ele vânzând o singură specialitate. Două tarabe ofereau măsline – numai măsline – preparate în toate felurile posibile: măsline | la greque, măsline în ulei cu arome de verdeață, măsline cu ardei roșu, măsline din Nyons, măsline din Les Baux, măsline care arătau ca niște prune negre mici sau ca niște boabe de struguri verzi, de formă alungită. Erau puse rândurirânduri în lădițe de lemn, strălucind de parcă fiecare în parte fusese lustruită. La capătul tejghelei era un butoiaș cu peștișori anșoa din Collioure, înghesuiți mai abitir ca sardelele. Când m-am aplecat să-i miros i-am simțit iuți și sărați. Vânzătoarea din spatele tejghelei mia spus să gust unul cu o măslină neagră. Știam să fac tapenade, pasta
aceea de măsline cu anșoa? Dacă mâncam un castron de tapenade pe zi, aveam șanse să trăiesc o sută de ani. Am trecut la altă tarabă, specializată pe tot ce are pene: porumbei, împachetați mai mulți la un loc, claponi, piepți de rață și pulpe de rățuște, trei membri ai aristocrației puilor de găină, les poulets de Bresse, considerați cei mai buni. Etichetele lor roșu, alb, albastre păreau niște medalii. Légalement contrôlée, scria pe etichete, de către Comité Interprofessionel de la Volaille de Bresse. Îmi imaginam puii aleși primindu-și decorațiile de la un distins membru al comitetului, însoțite desigur de tradiționalul sărut pe ambele părți ale ciocului. Urmau peștii, așezați branhii lângă branhii pe un rând de tarabe care se întindeau de-a lungul unui perete – patruzeci de metri, sau mai mult, de solzi sclipitori și ochi sticloși. Grămezi de gheață sfărâmată, mirosind a mare, separau caracatița de tonul sângeriu, porcii de mare de lupii de mare, codul de calcan. Piramide de scoici, de moluște numite seiches, de creveți mici și de gambas uriași, pește pentru friture, pește pentru soupe, homari de culoarea oțelului, castroane cu lămâi proaspete care te izbeau cu galbenul lor intens, mâini dibace tăind și curățind peștele cu niște cuțite lungi și subțiri, lipăitul cizmelor de cauciuc pe dalele de piatră ude. Era aproape ora șapte când și-au făcut apariția primele gospodine. Treceau de la o tarabă la alta, pipăind ușor mărfurile sau apăsându-le mai zdravăn, pentru a vedea ce-ar putea să gătească în ziua aceea. Piața se deschide la 5.30. Prima jumătate de oră este rezervată oficial negustorilor și proprietarilor de restaurante, dar nu cred că ar îndrăzni cineva să dea la o parte o matroană din Avignon, hotărâtă să-și facă târguielile înainte de ora șase. Ni se spusese de multe ori că cele mai bune mărfuri se găsesc dimineața devreme, iar dacă vrei să cumperi ieftin trebuie să aștepți până în preajma închiderii.
Dar cine putea să aștepte atât de mult înconjurat de asemenea ispite? Într-un interval scurt mâncasem mental de vreo zece ori. Un castron de ouă transformate într-o piperade, cu șuncă de Bayonne de la taraba învecinată și cu ardei de la o tarabă aflată ceva mai încolo. Astea mi-au ținut de foame până am dat de somonul afumat și de caviar. Dar mai erau brânzeturile, cârnații, iepurii de câmp și de casă, les p}tés de porc, casoletele cu rillettes, les confits de canard – ar fi fost o prostie să nu guști din fiecare. Era cât pe ce să-mi întrerup prospectările și să-mi pregătesc un picnic în parcaj. Aveam la îndemână toate cele necesare, proaspete și frumos prezentate, inclusiv pâine la o tarabă și vin la alta. Puteam oare să-mi încep ziua mai bine? Mi-am dat seama că apetitul mi s-a adaptat mediului, sărind peste mai multe ore. Ceasul arăta 7.30, dar stomacul tânjea după prânz, la naiba cu stomacul. M-am dus să caut un suport moral lichid în cafea. Există trei baruri în Les Halles – „Jacky et Isabelle”, „Cyrille et Evelyne” și, cel mai periculos dintre toate, „Chez Kiki”, unde încep să servească șampanie cu mult înainte de a se trezi majoritatea oamenilor. Am văzut doi bărbați solizi ciocnind cu pahare de șampanie pe care le țineau delicat în mâinile lor butucănoase. Aveau negru sub unghie, iar bocancii erau plini de noroi. Evident, își vânduseră bine salatele în dimineața aceea. Era acum o aglomerație de nedescris, și pe alei, și la tarabe. Cumpărătorii, cu acea expresie pe față de ușoară suspiciune, erau hotărâți să găsească tot ce e mai proaspăt și mai bun. O gospodină și-a pus ochelarii de citit ca să vadă mai bine niște conopide care mie mi se păreau toate la fel. A ales una, a cântărit-o în mână, s-a uitat atent la căpățâna ei albă, a mirosit-o și a pus-o la loc. A făcut de trei ori figura până s-a hotărât la una. Apoi s-a uitat la vânzător peste ochelari pentru a se asigura că nu încearcă să o schimbe cu alta mai proastă de dedesubt. Îmi amintesc că într-un magazin de
legume din Londra mi s-a atras atenția să nu ating mărfurile. Ar fi cumplit să se introducă regulile acelea nenorocite și aici. Niciun fel de fructe sau legume nu se cumpără fără a fi pipăite în prealabil. Vânzătorul care ar încerca să descurajeze acest obicei ar fi expulzat din piață. Halele din Avignon datează din 1910, dar spațiul de sub parcaj a fost dat în folosință abia în 1973. Astea au fost singurele informații pe care a putut să mi le dea fata de la ghișeu. Când am întrebat-o ce cantitate de alimente se vinde într-o zi sau într-o săptămână, n-a făcut decât să dea din umeri și sa spună beaucoup. Se vindea într-adevăr mult. Peste tot vedeai sacoșe burdușite. Un bărbat mai în vârstă, cu picioare crăcănate, purtând pantaloni scurți și pe cap o caschetă, a venit cu motoreta până la intrare. Și-a făcut cumpărăturile de dimineață – o naveta de plastic cu pepeni și piersici, două coșuri enorme pline ochi, o sacoșă de pânză cu vreo zece baghete. A distribuit cu grija greutatea în jurul motoretei. Naveta cu fructe a legat-o strâns cu elastic de bara din spate a șeii, coșurile le-a atârnat de ghidon, iar sacoșa cu pâine și-a pus-o pe umăr. Când porni motoreta – încărcata cu mâncare suficientă pentru o săptămână – îi strigă unuia dintre vânzători: Pe mâine! L-am urmărit cu privirea în timp ce se încadra în traficul din Place Pie, motorul mic al vehiculului său făcând eforturi uriașe să tragă încărcătura. El stătea aplecat peste ghidon, iar sacoșa cu baghete părea o tolbă din care se iveau săgeți aurii. Era ora unsprezece. La restaurantul de vizavi de piață mesele de afară erau pregătite pentru prânz.
17 ILUSTRATE ESTIVALE Abia după trei ani am ajuns să acceptăm ideea că locuim în aceeași casă, dar în două locuri diferite. Viața normală, după părerea noastră, începe în septembrie. Atunci dispare aglomerația, în afară de cea din zilele de târg de la orașe. Pe drumurile lăturalnice circulă puține vehicule în timpul zilei – vreun tractor sau câteva furgonete –, iar noaptea traficul este practic inexistent. În restaurante găsești întotdeauna o masă liberă, poate doar duminica la prânz să fie mai multă lume. Viața socială este intermitentă și lipsită de complicații. Brutarul are pâine, instalatorul are timp să stea la taifas, poștașul poate să zăbovească la un pahar de vin. După primul weekend asurzitor al sezonului de vânătoare, în pădure se așterne liniștea. Pe câmp se vede câte o siluetă aplecată, gânditoare, care se ocupă de vița-de-vie. Înaintează încet de-a lungul unui rând și apoi se întoarce încet de-a lungul rândului următor. Între amiază și ora două încetează orice activitate. Iată însă că ajungem la lunile iulie și august. Noi le consideram două luni ale anului ca oricare altele; luni călduroase, bineînțeles, care însă nu cereau din partea noastră o adaptare specială, în afară de grija ca după-amiezile să includă o siestă. Nu aveam dreptate. În iulie și august locuim tot în Lubéron, dar nu în același Lubéron. Este un Lubéron en vacances, iar eforturile pe care le-am făcut până acum de a trăi normal în vremuri anormale nu au avut niciun succes. Ba chiar ne-am gândit o dată să renunțăm la vară cu totul și să ne ducem într-un loc cenușiu, răcoros și liniștit,
cum ar fi Hebridele. Dar dacă am face-o, am simți lipsa verii, chiar și a zilelor când suntem nervoși, când curge apa pe noi din cauza căldurii sau când suntem sleiți de oboseală. Așa că am hotărât să ajungem la un compromis cu Lubéron-ul în timpul verii, să ne dăm toată silința să fim, ca și ceilalți, în vacanță și, ca și ei, să trimitem ilustrate în care să le spunem prietenilor noștri de departe ce minunat ne petrecem timpul. Iată câteva: Aeroportul Marignane Este ora trei după-amiază și încă nu se știe nimic de avionul care trebuia să aterizeze la ora unu. C}nd am dat telefon ca să întreb dacă avionul vine la timp, mi s-a spus minciuna optimistă standard. Astfel că am plecat de acasă la 11.30 și am petrecut ora cea mai călduroasă a unei zile călduroase pe autostradă, încerc}nd să evit o moarte subită printre „rachetele” Renault 5 lansate disde-dimineață la Paris cu ținta Coasta de Azur. Oare cum pot conduce oamenii aceștia cu toate patru roțile desprinse de sol? Pe tabela de afișare a sosirilor este indicată „o mică înt}rziere”, doar patruzeci și cinci de minute. Suficient timp pentru o cafea, două cafele. Și zborurile spre Oran au fost am}nate, astfel că sala de așteptare a aeroportului este plină de muncitori arabi, care se întorc acasă cu familiile lor. Stau pe jos cu o expresie de resemnare pe fețele lor întunecate și brăzdate de riduri, în timp ce copiii se cuibăresc printre sacoșe mari de plastic supraîncărcate, cu dungi albastre, roz și albe. Fata de la ghișeu îmi răspunde la întrebarea referitoare la zbor, arăt}ndu-mi tabela: patruzeci și cinci de minute înt}rziere. C}nd îi spun că avionul are deja o înt}rziere de o oră, dă din umeri și se uită în calculator. Da, este așa cum arată tabela, patruzeci și cinci de minute înt}rziere. A plecat avionul din Londra? Da, îmi spune ea. Dar știu că este instruită să
mintă, ca toți ceilalți. Avionul aterizează cu puțin înainte de ora cinci. Încep să apară pasagerii, palizi și prost dispuși. Primele ore ale vacanței le-au petrecut pe pista din Heathrow. Unii dintre ei fac greșeala de a-și tr}nti pașapoartele nervoși la ghișeul ofițerului de la imigrări. Acesta se răzbună examin}ndule pe îndelete, p}nă la exasperare, ling}ndu-și degetul înainte de a întoarce fiecare filă. Iată-i și pe prietenii mei, cam obosiți, dar veseli. Ar mai fi c}teva minute ca să ia bagajele și ne-am putea întoarce acasă la timp pentru a face baie în piscină înainte de cină. Dar trece un sfert de oră și ei încă mai așteaptă în sala de bagaje care între timp se golise. Linia aeriană aranjase o vacanță separată pentru una din valizele lor – Newcastle, Hong Kong, cine știe? – așa că ne alăturăm celorlalți dezmoșteniți de la „Bagaje pierdute”. Am ajuns acasă la 19 30. S-au făcut exact opt ore de c}nd am plecat. Saint-Tropez Cherchez les nudistes! Este o vreme prielnică pentru iubitorii vieții în s}nul naturii, astfel că a crescut foarte mult numărul celor care doresc să lucreze în cadrul forțelor polițienești din Saint-Tropez. Primarul, monsieur Spada, a decretat în numele protecției și al igienei să nu se mai facă nudism pe plajele publice. Le nudisme intégral est interdit, spune monsieur Spada. El a împuternicit polițiștii să prindă și să aresteze orice contravenient. Poate nu chiar să-i aresteze, dar să-i urmărească și să-i amendeze cu șaptezeci și cinci de franci, sau cu o mie cinci sute de franci dacă se fac vinovați de ultraj. Unde anume poate să țină un nudist o mie cinci sute de franci este întrebarea care-i nedumerește pe localnici. Între timp, un grup rebel de nudiste și-a stabilit cartierul general pe niște st}nci din spatele plajei La Moutte. O purtătoare de cuv}nt a grupului a declarat că în niciun caz nu se vor purta costume de baie. Ce
păcat că nu sunteți aici. Câmpul de pepeni Fratele lui Faustin, Jacky, un bărbat v}njos de vreo șaizeci de ani, cultivă pepeni pe c}mpul din fața casei noastre. Este o suprafață mare, pe care o muncește singur și face totul manual. Primăvara îl văd deseori acolo, c}te șase sau șapte ore pe zi, cu spatele încovoiat, tăind cu sapa buruienile care amenință să-i sufoce recolta. Nu stropește – cine ar m}nca pepeni cu miros de chimicale? – și cred că îi face multă plăcere să-și lucreze păm}ntul în mod tradițional. Acum, c}nd e vremea pepenilor, vine în fiecare dimineață la ora șase pentru a-i culege pe cei copți. Îi duce la Ménerbes unde sunt ambalați în lădițe de lemn. De la Ménerbes sunt duși la Cavaillon, iar de la Cavaillon la Avignon, la Paris, pretutindeni. Pe Jacky îl amuză ideea că în restaurantele de lux oamenii plătesc o mică avere pentru un lucru banal cum este pepenele. Dacă mă scol mai devreme, reușesc să-l prind înainte de a pleca la Ménerbes. Întotdeauna are doi, trei pepeni care sunt prea copți ca să mai reziste la transport și mi-i vinde cu c}țiva franci. În timp ce mă îndrept spre casă apare soarele de după munte și îl simt deodată fierbinte pe față. Pepenii, grei, sunt încă reci de la aerul nopții. Mă g}ndesc cu plăcere că îi vom m}nca la micul dejun, proaspeți și dulci, la mai puțin de zece minute după ce au fost culeși. În spatele barului Sunt momente c}nd piscina încetează de a mai fi un lux și devine o necesitate, și aceasta se înt}mplă c}nd temperatura atinge 300 C. C}nd oamenii ne cer sfatul în legătură cu închirierea unei case pe timpul verii, le spunem întotdeauna acest lucru, iar unii dintre ei țin seama de el.
Alții însă nu o fac, și după două zile ne pomenim cu un telefon de la ei ca să ne spună ceea ce noi le-am zis cu multe luni în urmă. E îngrozitor de cald, ne informează ei. Prea cald pentru tenis, prea cald pentru a merge cu bicicleta, prea cald pentru excursii cu mașina, prea cald, prea cald. Ah, ce bună ar fi o piscină. Ferice de voi. Urmează o pauză plină de speranță. Este doar imaginația mea sau aud într-adevăr broboanele de sudoare căz}nd ca o ploaie de vară pe agenda de telefon? Presupun că răspunsul meu ar trebui să fie nemilos, dar util pentru ei. Există o piscină publică l}ngă Apt, dacă nu vă deranjează să faceți baie în aceeași apă cu c}teva sute de mici derviși tuciurii care sunt în vacanță. Apoi este Marea Mediterană, la o oră de mers cu mașina; nu, av}nd în vedere traficul, ar putea lua două ore. Nu uitați să luați niște sticle de Évian în mașină ca să nu vă deshidratați. Sau ați putea să închideți obloanele ca să nu bată soarele, să vă petreceți ziua în casă și să ieșiți reconfortați în aerul serii. E adevărat că nu v-ați întoarce acasă bronzați, dar cel puțin nu ați risca să faceți insolație. Nici n-apucă bine să-mi treacă prin minte aceste sugestii brutale și parșive, c}nd deodată persoana care vorbea p}nă atunci cu disperare în glas răsuflă ușurată. Bineînțeles! Am putea veni m}ine dimineață. Facem doar o mică baie fără să vă deranjăm. Nici n-o să știți că am fost. Au venit însă la pr}nz, cu niște prieteni. Acum înoată, fac plajă și, spre surprinderea lor, li s-a făcut sete. Iată de ce mă aflu în spatele barului. Soția mea este în bucătărie. Pregătește pr}nzul pentru șase persoane. Vivent les vacances! Plimbarea de seară C}inii fac față arșiței dormind în timpul zilei, întinși pe dalele din curte sau încovrigați la umbra gardului de rozmarin. Ei revin la viață c}nd dispar ultimele raze ale soarelui și cerul începe să se întunece. Adulmecă
aerul, se gudură printre picioarele noastre, anticip}nd plimbarea de seară. Ne luăm lanterna și o pornim spre pădure. Miroase a ace de pin încinse și a păm}nt ars, iar c}nd pășim pe o pajiște cu cimbru ne îmbată aroma lui puternică. G}ze minuscule, aproape invizibile foșnesc printre frunzele de merișor sălbatic care crește în neștire. Sunetele ne înc}ntă: greieri și broaște, muzica discretă care răzbate prin fereastra deschisă a unei case îndepărtate, clinchetele și murmurele de la cina luată pe terasă la Faustin. Pe dealurile din partea cealaltă a văii, nelocuite timp de zece luni pe an, licăresc o mulțime de luminițe, care se vor stinge la sf}rșitul lui august. Ne întoarcem acasă și ne descălțăm. Căldura dalelor de piatră ne invită să înotăm. Ne scufundăm în apa întunecată și apoi bem un ultim pahar de vin. Cerul este presărat cu stele; m}ine va fi din nou foarte cald. Ca și astăzi, viața va curge alene. O mică problemă mecanică Prietena noastră s-a hotăr}t să-și schimbe mașina veche cu una nouă, iar t}nărul v}nzător de la firma căreia i se adresase pentru această tranzacție era decis să-i arate avantajele alegerii ei. Îmbrăcat în costum în pofida căldurii, se înv}rtea în jurul mașinii noi, scoț}ndu-i în evidență diferitele atracții cu expresii bombastice, descheindu-și manșetele și zăngănindu-și brățările. Prietena noastră a răbdat ce a răbdat, dar p}nă la urmă i-a sugerat că un mijloc practic de a aprecia virtuțile mașinii ar fi să facă o scurtă plimbare cu ea. Bineînțeles, spuse t}nărul, mais attention! Își scoase ochelarii de soare pentru a întări efectul. Modelul acesta este mai nervos dec}t dumneavoastră. C}nd am adus-o astăzi aici, chiar și eu am fost impresionat. E suficient să apeși ușor pe accelerator și ți-ai luat zborul. O să vedeți.
După ce a aranjat cu multă meticulozitate poziția scaunului de la volan și i-a dat prietenei noastre un ultim avertisment asupra incredibilei viteze cu care va pleca mașina, i-a înm}nat cheile. Motorul a tușit o dată, după care a murit. A doua încercare și a treia nu au avut mai mult succes. Z}mbetul de pe fața t}nărului comerciant a dispărut. Era evident că mașina avea nevoie de o m}nă de bărbat. Se așeză la volan, dar nici el nu reuși s-o pornească. Incredibil! Care poate fi problema? Deschise capota și se uită la motor. Voia să vadă dacă nu s-a întrerupt vreun contact. Nu cumva, întrebă prietena noastră, mașina are nevoie de benzină? V}nzătorul încercă să-și ascundă disprețul pe care îl resimțea pentru femeile cu cap sec care pun întrebări ridicole, dar, ca să-i facă pe plac, întoarse din nou cheia și verifică rezervorul de benzină. Era complet gol. Sări din mașină ca ars. Din păcate, aici unde se găseau era doar o mică expoziție cu v}nzare, nu un garaj, așa că nu aveau benzină. Vor trebui să stabilească o altă înt}lnire pentru a vedea cum merge mașina. Ar putea Madame să revină în această după-amiază? Nu? Merde. Dorința de a încheia tranzacția fu mai puternică dec}t arșița de afară și pierderea reputației, astfel că t}nărul îmbrăcat în costum trebui să meargă pe jos aproape un kilometru p}nă la DN 100 pentru a împrumuta o canistră cu benzină de la cel mai apropiat garaj, lăs}nd-o pe prietena noastră să supravegheze sala de expoziție. Ea a făcut o glumă în sensul că data viitoare c}nd va dori să cumpere o mașină va veni cu propria ei canistră de benzină, dar gluma nu a fost gustată. Îngropat până la genunchi în levănțică M-am apucat să tai levănțica cu o foarfecă de grădină, dar făceam o muncă înceată, de amator. Într-o oră n-am adunat dec}t vreo zece mănunchiuri. C}nd a venit Henriette pe la noi cu un coș de vinete, m-am bucurat că am motiv să-mi întrerup activitatea.
Henriette se uită la levănțică, se uită la foarfecă și își exprimă nemulțumirea față de ignoranța vecinului ei. Nu știam cum se taie levănțica? Ce făceam cu foarfecă aia? Unde-mi era la faucille? Se repezi la furgonetă și aduse o seceră de pe vremuri cu v}rful înfipt într-un dop de plută. Era surprinzător de ușoară și avea lama at}t de ascuțită că puteam să mă bărbieresc cu ea. Am făcut c}teva mișcări prin aer cu ea, dar Henriette își exprimă din nou nemulțumirea. Evident, aveam nevoie de o lecție. Își sumese fusta și atacă r}ndul cel mai apropiat de levănțică. Apucă str}ns tulpinile lungi cu un braț și le tăie de la rădăcină cu o singură mișcare lină a secerei. În cinci minute tăiase mai mult dec}t mine într-o oră. Părea ușor: te apleci, apuci un mănunchi, tai. Asta-i tot. — Voilà! exclamă Henriette. În copilărie aveam hectare întregi de levănțică în Alpii de Jos. Pe atunci nu erau mașini de secerat. Toată lumea folosea la faucille. Mi-o dădu înapoi, îmi spuse să-mi păzesc picioarele și se îndreptă spre vie unde o aștepta Faustin. Nu era at}t de ușor pe c}t părea. După primele strădanii n-am reușit să fac dec}t un snop neregulat, cu tulpinile mai mult ciop}rțite dec}t tăiate cum trebuie. Mi-am dat seama că secera era făcută pentru cei care tăiau cu m}na dreaptă, astfel că eu, care sunt st}ngaci, trebuia să tai țin}nd-o mai departe de mine. Soția mi-a atras atenția să am grijă de picioare. Ea n-are încredere în mine c}nd e vorba de unelte ascuțite, astfel că se liniști c}nd văzu că tai la depărtare de corp. Cu tot talentul meu de a-mi provoca răni, riscul de amputare părea mic. Ajunsesem la ultimul mănunchi c}nd s-a întors Henriette. Mi-am ridicat privirea, sper}nd că o să mă laude, și în momentul acela mi-am tăiat degetul arătător aproape p}nă la os. A curs mult s}nge, iar Henriette m-a întrebat dacă îmi fac manichiura. Mă mir uneori ce mult umor are. Peste două zile mi-a făcut cadou o seceră și mi-a zis că nu am voie s-o folosesc dec}t dacă port mănuși.
Înclinațiile alcoolice ale viespilor Viespea provensală, deși mică, are o înțepătură foarte dureroasă. Totodată recurge la o metodă neelegantă. Atacă în piscină, după care fuge de la locul infracțiunii. Zboară în spatele victimei care nu bănuie nimic, așteaptă să ridice un braț și – toc! – o înțeapă în subsuoară. Durerea ține c}teva ore, ceea ce îi determină deseori pe cei care au fost înțepați o dată săși pună o îmbrăcăminte de protecție înainte de a se duce să înoate. De aici versiunea locală a concursului Miss Tricou Ud. Nu știu dacă tuturor viespilor le place apa, dar cele de aici o adoră – plutesc pe marginea piscinei, unde apa este mai puțin ad}ncă, dormitează în băltoacele de pe lespezi, p}ndesc o subsuoară neprotejată unde pielea este sensibilă. Ba s-a înt}mplat ca într-o zi să fie atacate nu numai subsuorile, ci și coapsele (evident, unele viespi pot să-și țină respirația și să acționeze sub apă), drept care am fost trimis să caut capcane pentru viespi. Le-am găsit într-o drogherie, pe o stradă lăturalnică din Cavaillon. Spre norocul meu, în spatele tejghelei era un expert în viespi. Mi-a făcut o demonstrație cu cel mai nou model de capcană, un descendent de plastic al vechilor capcane agățătoare de sticlă, care se mai pot uneori vedea prin talciocuri. Acest model a fost special creat, spuse el, pentru a fi folosit în jurul piscinelor și este fatal pentru viespi. Obiectul este format dintr-un vas rotund sprijinit pe trei picioare. Pe el este montată o p}lnie cu gura în jos. Ea acoperă perfect vasul pentru ca viespile care au pătruns prin p}lnie să nu mai poată scăpa. Dar, spuse expertul, asta a fost partea mai simplă. Cu momeala e mai greu. Ea presupune artă, subtilitate. Cum să convingi viespea să renunțe la plăcerea de a înțepa o piele delicată și să intre prin p}lnie în capcană? Ce poate să o ispitească? După ce stai c}tva timp în Provence, te obișnuiești să ți se țină o mică prelegere la fiecare cumpărătură, de la o simplă căpăț}nă de varză (două
minute) la patul pe care vei dormi (o jumătate de oră dacă ai probleme cu spatele). În cazul capcanelor pentru viespi trebuie să-ți rezervi între zece și cincisprezece minute. M-am așezat pe scaunul din fața tejghelei și am ascultat cu atenție. A reieșit că viespilor le place alcoolul. Unele îl preferă îndulcit, altele cu gust de fructe, și mai sunt unele care s-ar t}rî oriunde pentru o picătură de anason. Este necesar, spuse expertul, să faci experimente, să dozezi diverse arome și consistențe p}nă ce nimerești combinația care este pe gustul viespilor locale. El mi-a sugerat c}teva rețete de bază: vermut dulce cu miere și apă, lichior de coacăze diluat, bere neagră amestecată cu marc și pastis curat. Ca o tentație suplimentară, p}lnia poate fi unsă cu miere pe partea dinăuntru. Sub vasul de dedesubt trebuie să fie puțină apă. Expertul a pus o capcană pe tejghea și a imitat cu două degete mersul unei viespi. Aceasta se oprește atrasă de apa de sub vas. Se apropie de apă și atunci simte că deasupra este ceva delicios. Se urcă pe p}lnie ca să vadă despre ce e vorba și sare în cocteil, et voilà – nu mai poate să iasă, fiind prea beată ca să se cațăre înapoi prin p}lnie. Moare, dar moare fericită. Am cumpărat două capcane și am încercat mai multe rețete. Toate au avut succes, ceea ce mă face să cred că la viespi problema cu alcoolul este serioasă. Acum, de c}te ori vreun musafir depășește măsura la băutură, spunem despre el că este amețit ca o viespe. Maladie du Lubéron Majoritatea indispozițiilor legate de sezonul estival, care pot fi neplăcute, dureroase sau pur și simplu jenante, sunt privite cel puțin cu oarecare compasiune. Un bărbat căruia i s-a făcut rău din cauză că a m}ncat c}rnați alterați nu revine în societate p}nă nu se restabilește complet. La fel se înt}mplă c}nd este vorba de intoxicare cu vin roze,
înțepături de scorpion, o supradoză de usturoi sau greața provocată de o expunere prelungită la birocrația franceză. Suferi, dar suferi singur și în tăcere. Există și o altă maladie, mai rea dec}t cea provocată de scorpioni sau de c}rnați alterați, de care am suferit și noi și pe care am constatat-o de multe ori la rezidenții permanenți în acest colț liniștit al Franței. Simptomele apar de obicei pe la mijlocul lui iulie și persistă p}nă la începutul lui septembrie: ochi injectați, căscat, pierderea poftei de m}ncare, nervozitate, somnolență și o formă ușoară de paranoia, care se manifestă prin dorința de a te retrage la m}năstire. Aceasta este la maladie du Lubéron sau astenia socială. Ea provoacă aceeași compasiune ca și problemele pe care le are servitorul unui milionar. Dacă examinăm pacienții – rezidenții permanenți – ne dăm seama ce se înt}mplă. Rezidenții permanenți își au munca lor, prietenii lor, ritmul lor de viață liniștit. Ei au optat în mod deliberat să locuiască în Lubéron, și nu într-o capitală cosmopolită, deoarece au vrut să scape de hărmălaia de la oraș, dacă nu de tot, măcar în bună parte. Această excentricitate este înțeleasă și tolerată zece luni pe an. Încearcă să explici situația în iulie și august. Te năpădesc musafirii, care vin plini de forțe proaspete direct de la aeroport sau încălziți de pe autostradă. Ei vor să ducă o viață socială, să cunoască localnici. S-a dus naibii cititul în hamac sau plimbatul în pădure. Adio singurătate; ei vor c}t mai multă lume – la pr}nz, la un pahar de băutură, la cină – astfel că în permanență curg invitațiile și contra-invitațiile. Nu e zi a săptăm}nii în care să nu ducem viață socială. C}nd se sf}rșește vacanța și se dă o ultimă cină însoțită de numeroase sticle de băutură, este posibil să apară chiar și pe fețele musafirilor urme de oboseală. Nu-și închipuiau, spun ei, că aici viața este at}t de agitată. Mai în glumă, mai în serios, declară că au nevoie de odihnă ca să-și revină de pe urma v}nzolelii din ultimele zile. Întotdeauna este așa? Cum de rezistați? Nu este întotdeauna așa, și nu rezistăm. Ca mulți dintre prietenii
noștri, cădem lați de oboseală între două vizite, nu dăm curs nici unui fel de program, m}ncăm puțin și nu bem mai deloc, ne culcăm devreme. În fiecare an, după ce se liniștesc lucrurile, discutăm cu alți membri ai asociației rezidenților nefericiți despre modalitatea de a suporta vara mai ușor. Cu toții cădem de acord că singura soluție este fermitatea. Să spui, „nu” mai des dec}t, „da”. Să nu te înduioșezi în fața unui vizitator care nu a găsit cameră la hotel, a unui copil care nu beneficiază de o piscină, a unui turist disperat care și-a pierdut portofelul. Fii ferm; poți să ajuți, să fii amabil, uneori poți să fii nepoliticos, dar mai presus de toate, fii ferm. Cu toate acestea știu – și toți știm – că la vară va fi la fel. Cred că ar trebui să ne bucurăm. Și poate că ne-am bucura dacă nu am fi extenuați. Place du villaqe Accesul mașinilor în piața din sat a fost interzis. Pe cele trei laturi ale ei au fost instalate tarabe sau mese cu piedestal. Pe cea de-a patra latură s-a improvizat o stradă împodobită cu beculețe colorate. În fața cafenelei, unde se afla de obicei un r}nd de măsuțe și scaune, acum sunt de zece ori pe at}t. A fost angajat încă un chelner ca să poată servi mulțimea de clienți care se întinde de la măcelărie p}nă la oficiul poștal. Copiii fugăresc c}inii, șterpelesc zahăr cubic de pe mese și se feresc de bastoanele bătr}nilor pe care aceștia le agită, prefăc}ndu-se m}nioși. Nimeni nu se va culca devreme în seara aceasta, pentru că este sărbătoarea anuală a satului, la fête votive. Sărbătoarea începe după-amiaza t}rziu cu un pot d’amitié în piață și cu deschiderea oficială a tarabelor. În spatele lor stau meșteri locali, cu fețele proaspăt bărbierite. Ei țin c}te un pahar în m}nă sau fac ultimele ajustări la mărfurile expuse. Se pot vedea de toate: ceramică și bijuterii,
miere și esență de lavandă, țesături de m}nă, obiecte din fier, picturi și sculpturi în lemn, cărți, ilustrate, articole de piele, tirbușoane cu m}nere din lemn de măslin, săculețe cu ierburi uscate. Femeii care vinde pizza îi merg afacerile strălucit după primul pahar de vin care deschide pofta de m}ncare a celor prezenți. Oamenii se plimbă de colo-colo, măn}ncă, mai dau o raită prin piață. Se lasă înserarea. Domnește o atmosferă plăcută. Munții se zăresc în depărtare ca niște movile întunecate proiectate pe cer. Un trio de acordeoane începe să c}nte pe estradă primul dintr-o sută de paso doble, în timp ce grupul rock din Avignon care se va produce mai t}rziu se antrenează în cafenea cu bere și pastis. Apar primii dansatori – un bătr}n cu nepoțica lui. Fetița își presează nasul de catarama de la cureaua bunicului, iar el o ține cu piciorușele pe picioarele lui într-un echilibru precar. Li se alătură o familie formată din mamă, tată și fiică, dans}nd à trois și apoi c}teva cupluri mai în v}rstă, care au o ținută rigidă, iar pe fețele lor se vede concentrarea c}nd încearcă să-și amintească pașii pe care i-au învățat cu cincizeci de ani în urmă. Dansul paso doble se încheie cu un acord final al acordeoanelor și cu un bubuit de tobe, iar grupul rock își face încălzirea timp de cinci minute cu ciupituri electronice care se izbesc de zidurile vechi de piatră ale bisericii de peste drum de estradă. Solista grupului, o t}nără bine făcută, cu pantaloni lycra str}mți, de culoare neagră, și cu o perucă portocalie țipătoare, a atras un public numeros înainte de a scoate un sunet. Un bătr}n cu o șapcă al cărei cozoroc aproape îi atinge bărbia proeminentă, și-a tras un scaun de la cafenea și s-a așezat în dreptul microfonului. C}nd solista începe să c}nte, c}țiva băieți din sat, încurajați de exemplul bătr}nului, ies din mulțime și vin l}ngă scaunul lui. Toți se uită hipnotizați la bazinul negru lucios care se rotește deasupra capetelor lor. Fetele din sat, lipsite de parteneri, dansează unele cu altele, c}t mai aproape de băieții care stau cu spatele, fascinați de solistă. Unul dintre
chelneri pune tava deoparte și se înclină în fața unei fete drăguțe care stă cu părinții. Ea roșește și își pleacă ochii, dar mama o îndeamnă să danseze. Du-te. Acuși se termină vacanța. După o oră de muzică ce amenință să spargă geamurile caselor din jurul pieței, grupul interpretează ultimul c}ntec. Cu un patos demn de Piaf întro noapte tristă, solista ne oferă Comme d’habitude, pe care îl încheie cu un suspin. Capul ei portocaliu se pleacă peste microfon. Bătr}nul, vădit mulțumit, bate cu bastonul în caldar}m. Dansatorii se întorc în cafenea să vadă dacă a mai rămas bere. În mod normal ar fi trebuit să se lanseze feux d’artifice din c}mpul de l}ngă monumentul ridicat în memoria războiului. Anul acesta, din cauza secetei, sunt interzise focurile de artificii. Dar a fost o serbare reușită. Ați văzut cum a dansat poștașul?
18 ARESTAȚI CÂINELE! Un prieten din Londra mă mai ține la curent cu subiecte de importanță internațională care s-ar putea să nu fie prezentate în Le Provençal. La un moment dat mi-a trimis un extras din The Times care m-a tulburat profund. Relata o faptă de o ticăloșie de nedescris, un cuțit înfipt în partea cea mai sensibilă a anatomiei unui francez. O bandă de ticăloși importaseră trufe albe (denumite uneori cu dispreț trufe „industriale”) din Italia și le vopsiseră cu coloranți extrași din frunze de nuc până când deveniseră destul de întunecate pentru a putea trece drept trufe negre. Acestea din urmă, după cum bine știe orice gurmand, au infinit mai multă savoare decât suratele lor albe și sunt infinit mai scumpe. Cred că reporterul de la The Times subestimase considerabil prețurile. El pomenise de patru sute de franci kilogramul, ceea ce ar fi produs consternare la „Fauchon” în Paris, unde le văzusem rânduite în vitrină ca niște giuvaeruri la prețul de șapte mii de franci kilogramul. Dar nu asta era problema. Ceea ce conta era natura infracțiunii. Papilele gustative ale francezilor care se autointitulează campioni mondiali în ale gastronomiei, au fost induse în eroare, iar portofelele le-au fost golite. Și unde mai pui că nici măcar nu era vorba de trufe autohtone de categoria a doua, ci de niște nenorocite de trufe din Italia – Italia, pentru Dumnezeu! Am auzit o dată un francez exprimându-se foarte depreciativ despre mâncarea italienească: macaroane și nimic altceva. Și totuși, sute, dacă nu mii de trufe negre italienești falsificate fuseseră ingurgitate de stomacurile franceze, atât de cunoscătoare. Această escrocherie grosolană era o umilință greu de suportat.
Povestea mi-a amintit de Alain, care se oferise să mă ia într-o zi cu el la cules de trufe în zona Muntelui Ventoux. Voia să-mi demonstreze aptitudinile purcelușei sale miniaturale. Când l-am sunat mi-a spus că sezonul este slab, din cauza secetei de peste vară. În plus, experimentul cu purcelușa fusese un eșec. Nu era pentru așa ceva. Totuși, avea niște trufe, dacă eram interesați, mici, dar bune. Am stabilit să ne întâlnim în Apt unde urma să discute cu cineva referitor la achiziționarea unui câine. În Apt există o cafenea care în zilele de târg este plină cu vânzători de trufe. În așteptarea clienților își petrec timpul trișând la cărți și lăudându-se cât au reușit să câștige vânzând vreunui parizian aflat în trecere o sută cincizeci de grame de noroi și ciuperci. Au cântare de buzunar și cuțite vechi cu mânere de lemn cu care crestează trufa pentru a dovedi că nu este neagră numai la suprafață. Din sacii de pânză de pe mese se degajă un iz de pământ, de ceva aproape putred, care se combină cu mirosul de cafea și de tutun. Oamenii sorb din vinul roze și vorbesc uneori în șoaptă pentru a nu fi auziți de ceilalți. În timp ce-l așteptam pe Alain, am urmărit cu privirea doi bărbați care stăteau aplecați peste paharele lor de băutură, cu capetele apropiate, uitându-se din când în când împrejur. Unul dintre ei scoase un stilou crăpat și scrise ceva în palmă. Îi arătă celuilalt ce scrisese, apoi scuipă în palmă și șterse cu grijă orice urmă. Ce să fi fost? Noul preț pe kilogram? Cifrul unui seif de la banca de vizavi? Sau un avertisment? Nu spune nimic. Ne urmărește un bărbat cu ochelari. Iată-l și pe Alain. Toate privirile din cafenea s-au întors spre el, așa cum se întorseseră și spre mine. Mă simțeam de parcă aș fi fost pe punctul de a săvârși ceva periculos și ilegal, și nu să cumpăr ingrediente pentru o omletă. Adusesem cu mine articolul din The Times, dar Alain știa de mult
toată povestea. O auzise de la un prieten din Périgord, unde a stârnit pe drept cuvânt indignarea neguțătorilor de trufe cinstiți și grave suspiciuni în mințile cumpărătorilor. Alain venise la Apt pentru a începe negocierile în vederea cumpărării unui câine antrenat pentru descoperirea trufelor. Îl cunoștea pe stăpân, dar nu prea bine, și de aceea afacerea va lua ceva timp. Prețul cerut era substanțial, douăzeci de mii de franci, și nu se lua nimic pe încredere. Vor fi aranjate probe pe câmp, se va stabili vârsta câinelui și vor fi demonstrate rezistența la efort și talentele de depistare după miros. Nu se știe niciodată. L-am întrebat de purcelușa miniaturală. Alain a dat din umeri și a arătat cu degetul la gât în semn că a tăiat-o. Până la urmă, spuse el, dacă nu ești pregătit să accepți inconvenientele unui porc de mărime normală, câinele este singura soluție. Dar să găsești câinele potrivit, un câine care să merite greutatea sa în bancnote, nu e deloc ușor. Nu există o rasă a câinilor de trufe. Majoritatea câinilor de trufe pe care îi văzusem erau niște creaturi mici, greu de clasificat, care chelălăiau mai tot timpul. Se părea că în urmă cu multe generații în arborele lor genealogic fusese implicat un terrier. Alain însuși avea un alsacian bătrân care, la vremea lui, lucrase bine. Totul era o chestiune de instinct individual și de antrenament. Nu există garanția că un câine care a dat rezultate la un stăpân va da rezultate și la altul. Alain își aminti de ceva și zâmbi. Circula o poveste. I-am umplut din nou paharul și mi-a spus-o pe îndelete. A fost odată în St. Didier un om care avea un câine în stare să găsească trufe acolo unde niciun alt câine nu găsea. În timpul iernii, când ceilalți culegători se întorceau cu o mână de trufe, omul din St. Didier venea la cafenea cu sacul burdușit. Câinele era o minune, iar stăpânul nu contenea să-l laude pe micul Napoleon, cum îl numea el, pentru că avea un nas care valora aur.
Mulți râvneau la Napoleon, dar de câte ori se ofereau să-l cumpere, stăpânul lui refuza. Până când a intrat în cafenea un bărbat care a pus pe masă patru pachete de bani legate laolaltă, patruzeci de mii de franci. Era un preț extraordinar și, cu o părere de rău vădită, a acceptat în cele din urmă. Napoleon a plecat cu noul său stăpân. Tot restul sezonului nu a găsit nicio trufă. Noul proprietar era furios la culme. L-a adus pe Napoleon la cafenea și a cerut banii înapoi. Vechiul proprietar i-a spus să se ducă să învețe cum se găsesc trufe. Un asemenea imbécile nu merita un câine ca Napoleon. Au mai fost schimbate și alte cuvinte neplăcute, dar nici gând ca banii să fie înapoiați. Noul proprietar s-a dus la Avignon să-și ia un avocat. Acesta, ca toți avocații, i-a spus că problema este complicată. Nu exista niciun precedent la care să se refere, nu exista în îndelungata istorie a dreptului francez, bazată pe documente bine puse la punct, niciun caz care să prezinte situația unui câine ce nu-și face datoria. Era fără îndoială o dispută care va trebui să fie hotărâtă de un judecător cu multă înțelepciune. După luni de zile de consultații, cei doi au apărut la tribunal. Judecătorul, un om deosebit de conștiincios, a cerut ca toți inculpații să fie prezenți. Prin urmare a fost trimis un jandarm să aresteze câinele și să-l aducă la tribunal ca probă materială. Dacă prezența câinelui în boxă l-a ajutat sau nu pe judecător în deliberările sale nu se știe, dar acesta a dat următorul verdict: Napoleon trebuie înapoiat fostului proprietar, care va plăti jumătate din prețul pe care îl obținuse pe el, permițându-i-se să păstreze cealaltă jumătate ca o compensație pentru faptul că nu a beneficiat de serviciile câinelui un timp. Reuniți, Napoleon și vechiul său stăpân, s-au mutat din St. Didier într-un sat la nord de Carpentras. Doi ani mai târziu a apărut un caz
identic, cu deosebirea că din cauza inflației suma de bani a fost mai mare. Napoleon și stăpânul său dăduseră din nou lovitura. Dar era ceva ce nu înțelegeam. Dacă patrupedul era atât de eficient în descoperirea trufelor, stăpânul lui ar fi scos mai mulți bani punându-l la treabă decât vânzându-l, chiar dacă se alegea din nou cu câinele și jumătate din bani după ce avea loc procesul la tribunal. Ah, spuse Alain, ați crezut, ca toți ceilalți, că trufele aduse la cafenea fuseseră găsite de Napoleon. Non? Non. Ele erau păstrate în congélateur și aduse o dată sau de două ori pe săptămână. Câinele acela nu era în stare să găsească nici măcar un cotlet de porc într-o măcelărie. Nu avea miros. Alain își termină vinul. — Un asemenea câine nu se cumpără la cafenea. Trebuie să-l vezi la lucru. Se uită la ceas. Am timp să mai beau un pahar. Și dumneavoastră? Întotdeauna, i-am răspuns. Mai știa și altă poveste? — Ca scriitor, asta o să vă placă, spuse el. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă. Mi s-a spus că e adevărată. Un țăran avea o parcelă de pământ la mică depărtare de casă. Nu era mare, nici două hectare, dar era plină de stejari bătrâni, astfel că iarna se găseau aici multe trufe, ceea ce îi dădea posibilitatea țăranului să trăiască fără griji tot restul anului. Porcul său nici nu trebuia să caute prea mult. An de an, trufele creșteau, mai mult sau mai puțin, în aceleași locuri în care crescuseră și înainte. Era ca și cum ai fi găsit bani sub copaci. Dumnezeu era bun, iar bătrânețea țăranului asigurată. Vă puteți imagina supărarea țăranului când descoperi într-o dimineață pământul proaspăt scormonit. Probabil că în timpul nopții trecuse pe acolo un câine sau chiar un porc rătăcit. Puțin mai
încolo observă un muc de țigară strivit cu piciorul, o țigară de lux, cu filtru, nu din acelea din care fuma el. Și bineînțeles nu o lăsase un porc rătăcit. Era foarte alarmant. Mergând de la un copac la altul îngrijorarea lui crescu. Pământul era răscolit în multe locuri, iar pe pietre se vedeau zgârieturi proaspete care nu puteau fi făcute decât de un baston special pentru trufe. Nu putea fi vreunul dintre vecinii săi. Îi cunoștea din copilărie. Probabil un străin, cineva care nu știa că parcela aceea prețioasă este a lui. Fiind un om cu judecată, s-a gândit că un străin n-avea cum să știe dacă pământul era proprietate privată sau nu. Gardurile și indicatoarele erau scumpe, iar el nu le considerase niciodată necesare. Pământul era al lui și toată lumea știa acest lucru. Evident, timpurile se schimbaseră și în zonă veneau din ce în ce mai mulți străini. Se duse în cel mai apropiat oraș în după-amiaza aceea și cumpără mai multe indicatoare: Propriété privée, Défense d’entrer și, ca o măsură suplimentară, câteva pe care scria Chien méchant. A muncit cu nevasta lui până seara târziu ca să le instaleze în jurul lotului de pământ. Au trecut câteva zile și se părea că străinul cu bastonul de trufe nu mai dăduse pe acolo, ceea ce îl mai liniști pe țăran. Nu fusese nimic intenționat, deși, se întreba el, de ce ar umbla un om nevinovat după trufe în timpul nopții? Și iată că s-a întâmplat din nou. Indicatoarele fuseseră ignorate, proprietatea fusese violată și cine știe câte ciuperci negre de toată frumusețea fuseseră scoase din pământ la adăpostul întunericului. Nu se mai punea problema că nimerise acolo din greșeală un căutător neobosit de trufe. Era un braconnier, un hoț care opera noaptea cu scopul de a profita de singura sursă de venit a unui bătrân.
În seara aceea, în timp ce cinau, țăranul și nevasta lui se sfătuiră ce să facă. Puteau, bineînțeles, să cheme poliția. Dar întrucât trufele – sau cel puțin banii obținuți din vânzarea trufelor – nu existau oficial, nu era prudent să fie implicate autoritățile. S-ar fi pus întrebări despre valoarea lucrurilor furate, or asemenea informații era bine să-și păstreze caracterul particular. În plus, pedeapsa pentru braconaj în cazul trufelor, chiar dacă era vorba de închisoare, nu ar fi compensat miile de franci care se îndesau acum în buzunarele adânci ale braconierului. Cei doi au hotărât, așadar, să recurgă la o dreptate mai aspră, care să le aducă și lor o satisfacție. Țăranul se duse la doi dintre vecinii săi, care vor înțelege, desigur, ce trebuia făcut. Aceștia au fost de acord să-l ajute. Timp de câteva nopți lungi și reci au pândit cu pușca în mână printre stejari, întorcându-se acasă dimineața ușor amețiți din pricina rachiului pe care erau nevoiți să-l bea pentru a rezista la frig. În sfârșit, într-o noapte, când norii acoperiseră luna, iar Mistralul le biciuia fețele, cei trei bărbați au zărit farurile unei mașini. Aceasta se opri la capătul unei poteci pline de noroi, cam la o distanță de două sute de metri în josul dealului. Motorul s-a oprit, farurile au fost stinse, portierele au fost deschise și apoi închise fără zgomot. S-au auzit voci și apoi a apărut lumina unei lanterne care urca încet spre ei. Primul care a ajuns la copaci a fost câinele. Acesta, simțind prezența oamenilor, începu să latre – un lătrat puternic, nervos, urmat de îndată de un ssst! Braconierul încerca să-l potolească. Cei trei bărbați își dezmorțiră degetele pentru a apuca puștile mai bine. Țăranul păgubit ridică lanterna pe care o adusese special pentru ambuscadă. Lumina a căzut asupra braconierilor în timp ce intrau într-un loc deschis. Era o pereche de vârstă mijlocie care nu ieșea din comun.
Femeia căra un săculeț, iar bărbatul ținea o lanternă și un baston pentru trufe. Erau în flagrant delict. Cei trei bărbați, etalându-și artileria, se apropiară de cuplu. Aceștia n-au opus nicio rezistență și, cu țeava puștilor sub nas, au recunoscut imediat că ei fuseseră mai înainte ca să fure trufe. Câte trufe? întrebă țăranul bătrân. Două kilograme? Cinci kilograme? Mai mult? Tăcere din partea braconierilor. Tăcere și din partea celor trei care se gândeau cum să procedeze. Trebuia să se facă dreptate; și mai important decât dreptatea, trebuiau recuperați banii. Unul dintre ei îi șopti ceva la ureche bătrânului și acesta dădu din cap. Da, asta vom face. El anunță verdictul tribunalului improvizat. La ce bancă depunea banii braconierul? La Nyons? Ah bon. Dacă pornești acum pe jos vei fi acolo când se deschide. Scoți treizeci de mii de franci și îi aduci aici. Noi îți vom ține aici mașina, câinele și nevasta până te întorci. Braconierul purcese la drum. Erau patru ore de mers pe jos până la Nyons. Câinele a fost legat în fața mașinii, iar soția a fost instalată pe bancheta din spate. Cei trei bărbați s-au înghesuit și ei în mașină. Era o noapte rece. Mai moțăiau puțin, mai luau câte o dușcă de rachiu. S-au ivit zorile, s-a făcut dimineața, apoi a venit prânzul< Alain își întrerupse povestirea. — Sunteți scriitor, spuse el. Cum credeți că s-a terminat? Am dat două variante, dar niciuna n-a fost bună. Alain râse. — A fost foarte simplu, deloc dramatique, adăuga el. Poate doar pentru nevasta lui. Braconierul s-a dus la banca din Nyons și a scos toți banii pe care îi avea, după care – pouf! – a dispărut. — Nu s-a întors niciodată? — Nimeni nu l-a mai văzut. — Nici nevasta?
— Bineînțeles că nici nevasta. Nu ținea deloc la ea. — Și țăranul? — A murit de inimă rea. Alain îmi spuse că trebuie să plece. I-am plătit trufele și i-am urat să aibă noroc cu noul câine. Când am ajuns acasă am tăiat o trufă în două ca să mă asigur că e veritabilă, neagră și pe dinăuntru. Alain părea un om de treabă, dar nu se știe niciodată.
19 VIAȚA VĂZUTĂ ÎN ROZ — Ați început să aveți aerul unor localnici. Nu știu dacă a fost o glumă, o insultă sau un compliment, dar așa ne-a spus londonezul care a picat pe neașteptate și a rămas la masa de prânz. Nu-l văzuserăm de cinci ani. Era vădit curios să constate efectele vieții în Provence asupra noastră. Ne cerceta cu atenție, încercând să descopere semne de deteriorare morală și fizică. Noi nu ne dădeam seama că ne-am schimbat, dar el era sigur, deși nu putea să precizeze în ce fel anume. În lipsa unor manifestări evidente cum ar fi delirium tremens, o engleză stâlcită sau o senilitate prematură, ne-a taxat cu vorbele „ați început să aveți aerul unor localnici” – o afirmație vagă, ușor de făcut și atotcuprinzătoare. În timp ce se îndepărta cu mașina lui curată, prevăzută cu o antenă de telefon care flutura veselă în aer, m-am uitat la Citroenul meu vechi și prăfuit, fără facilități de comunicare. Era într-adevăr o mașină autohtonă. În comparație cu felul în care era îmbrăcat vizitatorul nostru aflat în drum spre Coasta de Azur, eu arătam ca un băștinaș – purtam o cămașă ponosită, pantaloni scurți și nu aveam pantofi în picioare. Mi-am amintit apoi ce des se uita la ceas în timpul prânzului. Avea o întâlnire cu niște prieteni în Nisa, la 6.30. Nu mai târziu, nu cândva în cursul serii, ci la 6.30 fix. Noi nu mai țineam de mult la niște ore exacte, și asta pentru că localnicii nu puneau preț pe așa ceva. Ne dădeam întâlnire la ore aproximative. Un alt obicei autohton. Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât îmi dădeam seama că trebuie să ne fi schimbat. Eu n-aș zice că am căpătat aerul
unor localnici, dar exista o mulțime de diferențe între stilul nostru vechi de viață și cel nou, iar noi nu am făcut decât să ne adaptăm. N-a fost greu. Majoritatea schimbărilor din felul nostru de trai au avut loc treptat, într-un mod plăcut, aproape imperceptibil. Și, cred eu, toate schimbările au fost spre bine. Nu ne mai uităm la televizor. Nu a fost o decizie luată anume pentru a consacra mai mult timp activităților intelectuale; pur și simplu așa s-a întâmplat. În timpul verii, privitul la televizor nu se compară cu contemplarea cerului pe înserate. În timpul iernii nu poate concura cu cina. Televizorul a fost surghiunit într-un bufet pentru a crea mai mult spațiu pentru cărți. Mâncăm mai bine decât înainte și probabil mai ieftin. Este imposibil să stai câtva timp în Franța și să rămâi imun la entuziasmul național pentru mâncare, și apoi cine ar dori acest lucru? De ce să nu faci o plăcere zilnică dintr-o necesitate zilnică? Ne-am adaptat ritmului gastronomic al Provencei profitând de ofertele speciale puse la dispoziție de natură în tot timpul anului: sparanghel, fasole verde extrafină, cu păstăile puțin mai groase decât bețele de chibrituri, cireșe, vinete, dovlecei, ardei, piersici, caise, pepeni, struguri, sfeclă, ciuperci sălbatice, măsline, trufe – fiecare anotimp cu ofertele lui. Cu excepția trufelor, care sunt scumpe, nimic nu costa mai mult de câțiva franci kilogramul. Cu carnea lucrurile stau altfel. Prețurile din măcelarii îl înfioară pe vizitator. Provence nu este un ținut al vitelor, așa că englezul care dorește un biftec într-o duminică trebuie să aibă carnetul de cecuri la el și să fie pregătit pentru o dezamăgire, deoarece carnea de vacă nu este nici ieftină, nici moale. Dar mielul, mai ales din zona de lângă Sisteron, unde oile pasc tot felul de ierburi aromate, are un gust minunat. Ar fi o crimă să-l asezonezi cu un sos de mentă. Iar în ceea ce privește porcul, orice parte a lui este bună. Chiar și așa, mâncăm acum mai puțină carne: câte un pui de
Bresse, vânat de iepure pe care ni-l aduce Henriette, afumături când scade temperatura și urlă Mistralul în jurul casei – din când în când, carnea este minunată. Consumul de carne zi de zi este un obicei care ține de trecut. Sunt atâtea altele: pește din Mediterana, paste făinoase, nenumărate rețete de preparare a legumelor, zeci de sortimente de pâine, sute de feluri de brânză. Poate că ne-am schimbat dieta și modul de preparare a mâncării, întotdeauna cu ulei de măsline, dar cert este că amândoi am dat jos din greutate. Nu mult, dar suficient pentru a provoca o oarecare surpriză prietenilor noștri, care se așteaptă să ne vadă cu burți revărsate, așa cum se întâmplă uneori cu oamenii pofticioși care au norocul să mănânce în Franța. Chiar dacă nu în mod deliberat, facem și mai multe exerciții fizice. Nu contorsiunile însoțite de grimase ale unor femei numai piele și os, îmbrăcate în costume de gimnastică, ci exercițiile care apar în mod natural ca o consecință a vieții duse într-o climă care-ți permite să petreci opt sau nouă luni pe an în aer liber. Nu e vorba de impunerea unei discipline, ci doar de micile imperative ale vieții la țară – aducerea buștenilor pentru foc, plivitul buruienilor, curățirea șanțurilor, plantarea răsadurilor, tăierea lăstarilor din vie, operațiune care te obligă să te apleci și să te ridici. Și în fiecare zi, pe orice fel de vreme, mersul pe jos. Mulți dintre cei care stau la noi un timp refuză să creadă că mersul pe jos este un exercițiu greu. Nu este un efort dramatic, nu te istovește, nu se face într-un ritm rapid, nu este violent. Toată lumea merge pe jos, spun ei. Nu poți să numești asta exercițiu. În cele din urmă, dacă insistă, îi luăm la o plimbare, împreună cu câinii. În primele zece minute se merge relaxat, de-a lungul potecii de la poalele muntelui. Nimic greu, nimic solicitant. E o plăcere sa respiri puțin aer proaspăt și să admiri priveliștea Muntelui Ventoux în depărtare. Dar unde e exercițiul? întreabă ei. Nici măcar nu gâfâie.
Apoi facem un ocol și o luăm pe drumul care duce spre pădurea de cedri. Aceasta se întinde pe creasta Munților Lubéron. Nu mai călcăm pe solul nisipos acoperit cu ace de pin. Începem să urcăm o pantă stâncoasă, cu porțiuni de grohotiș. După cinci minute nu se mai fac remarci trufașe cum că mersul pe jos este un exercițiu pentru bătrâni. După zece minute nu se mai fac niciun fel de remarci. Se aude doar respirația din ce în ce mai grea însoțită de tuse. Poteca șerpuiește printre bolovani și pe sub crengi care uneori sunt atât de joase încât trebuie să te apleci până la pământ. Vârful nu se zărește deloc; se văd doar o sută de metri, sau cam așa ceva, de drum îngust, pietros, abrupt, care dispare după o stâncă. Nu mai ai putere decât cel mult să tragi o înjurătură când ți se răsucește glezna pe grohotiș. Mușchii picioarelor sunt înfierbântați, plămânii respiră din greu. Câinii o iau înainte, iar noi suntem înșirați în spatele lor, la intervale neregulate; cei mai puțin rezistenți merg poticnindu-se, cu spatele încovoiat și cu mâinile în șold. Din cauza mândriei nu se opresc ca să-și mai tragă sufletul. Nu vor mai afirma niciodată că mersul pe jos nu poate fi considerat un exercițiu fizic. Răsplata pe care o primești când ajungi în vârf este peisajul extraordinar, uneori straniu, dar întotdeauna fascinant. Cedrii sunt magnifici, iar când sunt acoperiți de zăpadă ai impresia că te afli într-o țară de basm. Dincolo de ei, pe versantul de sud al muntelui, este un povârniș arid, îndulcit doar din loc în loc cu tufe de cimbru și merișor, care reușesc să răzbată printre crăpăturile stâncilor. În zilele senine, după ce încetează să bată Mistralul și aerul devine limpede, se deschide o panoramă largă, până la mare, și ai impresia că te afli la sute de kilometri de restul lumii. Am întâlnit o dată un țăran acolo sus, pe un drum forestier care șerpuia printre cedri. Mergea pe o bicicletă veche, cu o pușcă pe umăr. Era însoțit de un câine care sărea pe lângă el. Fiecare dintre noi a fost uluit să vadă o altă ființă omenească. De obicei nu prea trece nimeni pe
acolo. Singurul zgomot care se aude este vântul șuierând printre copaci. Zilele se scurg încet, dar săptămânile zboară. Noi măsurăm acum anul într-un mod care are puțin de a face cu calendarele și datele fixe. În februarie îmbobocește migdalul. Urmează câteva săptămâni de muncă asiduă în grădină, deoarece se apropie primăvara și trebuie puse la punct o serie de lucruri despre care am tot discutat în timpul iernii. Primăvara înfloresc cireșii, se înmulțesc buruienile și apar primii musafiri ai anului, care speră să aibă parte de o vreme subtropicală și deseori se aleg numai cu vânt și ploaie. Vara poate să înceapă în aprilie, dar poate să înceapă și în mai. Știm că a venit când ne telefonează Bernard, care se oferă să ne ajute la curățarea piscinei. În iunie sunt macii, în iulie seceta, în august furtunile. Apoi încep să ruginească frunzele din vii, vânătorii ies din lâncezeala din timpul verii, se culeg strugurii, apa din piscină devine din ce în ce mai rece. O scufundare la mijlocul zilei este considerată un act masochist. Trebuie să fie sfârșitul lui octombrie. Iarna se iau o mulțime de hotărâri bune, iar unele dintre ele chiar sunt îndeplinite. Se taie un pom uscat, se construiește un zid, se vopsesc scaunele de grădină, iar când avem puțin timp liber punem mâna pe dicționar și ne reluăm lupta cu limba franceză. Franceza noastră s-a îmbunătățit, iar gândul de a petrece o seară într-o companie eminamente franceză nu ne mai sperie, cum se întâmpla la început. Dar mai este mult până să ajung să folosesc cuvintele pe care le utilizam atât de des în compunerile mele școlare. Trebuie să ne străduim mai mult. Ne croim drum cu greu prin cărți de Pagnol, Giono și Maupassant, cumpărăm regulat ziarul Le Provençal, ascultăm la radio buletinele de știri care sunt citite cu o viteză năucitoare și încercăm să descifrăm misterele unei limbi despre care ni se spune mereu că este cât se poate de logică.
Cred că este o legendă, născocită de francezi pentru a-i zăpăci pe străini. Unde este logica, de exemplu, în genurile acordate numelor proprii și substantivelor. De ce Rhônul este masculin și Durance feminin? Este vorba de două fluvii și dacă trebuie să aibă un sex, de ce să nu fie același? Când i-am cerut unui francez să-mi explice acest lucru, el mi-a ținut o disertație despre izvoare, râuri și fluvii, care, după părerea lui, răspundea la întrebare în mod concludent și, bineînțeles, logic. Apoi a trecut la oceanul masculin, la marea feminină, la lacul masculin și băltoaca feminină. Nici apa nu mai știe ce-i cu ea. Prelegerea nu a avut darul să-mi schimbe teoria, și anume că genurile există numai pentru a-ți îngreuna viața. Ele au fost atribuite într-un mod capricios și arbitrar, uneori cu lipsă de considerație pentru acuratețea anatomică. Cuvântul francez pentru latinescul vagina este vagin. Le vagin. Masculin. Cum poate studentul nedumerit să aplice logica la o limbă în care vagina este masculin? Mai există apoi androginul lui, care ne pândește la începutul multor propoziții. În mod normal se referă la masculin. În unele construcții denotă un feminin. De multe ori nu ne dăm seama de gen decât după ce se mai face o precizare, ca de exemplu: Je lui ai téléphoné (I-am telefonat), mais elle était occupée (dar era ocupată). Un mister de scurtă durată, desigur, dar care poate încurca un novice, mai ales când prenumele acestui lui este și o combinație de masculin și feminin, precum Jean-Marie sau Marie-Pierre. Și asta nu e cel mai rău. Evenimente ciudate și nenaturale au loc în fiecare zi în regulile sintaxei franceze. Într-un articol recent de ziar care relata căsătoria cântărețului de rock Johnny Hallyday se întrerupe la un moment dat descrierea rochiei de mireasă și i se dă o lovitură lui Johnny. Il est une grande vedette se spune în articol. (El este o mare vedetă.) În spațiul unei singure propoziții, starul și-a schimbat sexul, și asta chiar în ziua nunții.
Probabil că din cauza acestor situații confuze care te lasă perplex, franceza a fost timp de secole limba diplomației, un domeniu în care simplitatea și claritatea nu sunt considerate necesare sau de dorit. Într-adevăr, o propoziție bine adusă din condei, dar neclară din cauza regulilor gramaticale și deci pasibilă de mai multe interpretări, este mai puțin probabil să-l pună pe un ambasador într-o situație dificilă decât niște cuvinte simple care înseamnă exact ceea ce exprimă. Un diplomat, după părerea lui Alex Dreier, este „acela care gândește de două ori înainte de a nu spune nimic”. Nuanțele și lipsa de precizie sunt esențiale, iar franceza pare a fi fost inventată pentru a permite acestui balast lingvistic să încarce fiecare propoziție. Dar este o limbă frumoasă, romantică și suplă, chiar dacă nu este cazul ca un curs de franceză să fie numit în mod reverențios „cours de civilisation” de către cei care o consideră o comoară națională și un exemplu strălucit de cum trebuie cineva să vorbească. Ne putem imagina disprețul puriștilor la auzul ororilor străine care se strecoară acum în franceza cotidiană. Totul a început probabil când le weekend a trecut Canalul Mânecii și a ajuns la Paris cam în același timp în care proprietarul unui club de noapte din Place Pigalle și-a botezat stabilimentul „Le Sexy”. Inevitabil, aceasta a dus la dezgustătoarea inovație le weekend sexy, spre deliciul proprietarilor de hotel din Paris și spre disperarea omologilor lor din Brighton și din alte stațiuni mai puțin binecuvântate erotic. Invazia limbii nu s-a oprit în dormitor. Ea s-a infiltrat și în birouri. Funcționarul are acum un job. Dacă presiunea muncii devine prea mare pentru el, se va considera din ce în ce mai stressé, poate din cauza solicitării de a fi un leader în jungla afacerilor de marketing. Surmenat cum e, o biată epavă, nu are nici măcar timp pentru tradiționalul prânz de trei ore și trebuie să se mulțumească
cu le fast-food. Este cea mai mizerabilă mostră de frangleză, care îi irită la culme pe venerabilii de la Academia Franceză. Și nu-i condamn câtuși de puțin. Aceste intruziuni grosolane într-o limbă atât de grațioasă sunt scandaleux. Răspândirea treptată a franglezei este facilitată de faptul că în vocabularul francez sunt mult mai puține cuvinte decât în cel englez. În plus, același cuvânt poate să aibă mai multe înțelesuri. La Paris, de exemplu, je suis ravi înseamnă în mod normal „sunt încântat”. La „Café du Progrès” din Ménerbes însă, ravi are un al doilea sens, mai puțin măgulitor, și aceeași propoziție poate să însemne „sunt idiotul satului”. Pentru a-mi ascunde ignoranța și a evita cel puțin unele dintre numeroasele capcane verbale, am învățat să mormăi ca un localnic, să scot acele sunete scurte dar expresive – trasul aerului în piept, plescăitul cu înțeles, bombănelile de genul beh oui – care sunt folosite ca pietre de hotar între o idee și următoarea. Dintre acestea, exclamația cea mai flexibilă și în consecință cea mai utilă este ah bon, folosită cu sau fără semnul întrebării. Fiind scurtă și aparent explicită, ne închipuim că înseamnă ceea ce exprimă, dar desigur nu este așa. O conversație tipică, pe un ton grav, care anunță o nenorocire, poate decurge astfel: — Tânărul Jean-Pierre are un mare necaz. — Oui? — Beh oui. A ieșit din cafenea, s-a urcat în mașină, a călcat un gendarme – l-a strivit pur și simplu –, a intrat într-un zid, a zburat prin parbriz, și-a spart capul și și-a fracturat piciorul în paisprezece locuri. Ah bon. În funcție de inflexiune, ah bon poate să exprime surprindere, neîncredere, indiferență, iritare sau bucurie – o performanță remarcabilă pentru două cuvinte scurte.
Tot așa, se poate duce cea mai mare parte a unei conversații cu alte două monosilabe – ça va – care înseamnă literal „merge”, în fiecare zi, în orice oraș sau sat din Provence, când se întâlnesc pe stradă persoane care se cunosc, își strâng mâna și încep următorul dialog ritual: — Ça va? — Oui. Ça va, ça va. Et vous? — Bohf, ça va. — Bieng. Ça va alors. — Oui, oui. Ça va. — Allez. Au ’voir. — Au ’voir. Cuvintele singure nu redau întru totul dialogul, care este însoțit de ridicări din umeri, oftaturi, pauze de gândire ce pot să dureze câteva minute dacă este o zi însorită și nu e nimic presant de făcut. Și, bineînțeles, de câte ori se vor mai întâlni în cursul acelei zile, vor purta același dialog amabil, fără nicio grabă. După câteva luni de asemenea conversații simple este ușor să fii indus în eroare și să crezi că începi să te descurci în franceza colocvială. Ești chiar în stare să petreci seri întregi cu francezi care pretind că te înțeleg. Ei devin mai mult decât cunoștințe; îți sunt prieteni. Când consideră că a sosit momentul, îți dau o dovadă de prietenie pe cale verbală, care îți creează o serie de noi prilejuri de a te face de râs. În loc de a vorbi cu dumneavoastră – vous – vor începe să ți se adreseze cu – tu sau toi, o formă de intimitate care își are propriul verb – tutoyer. Ziua în care un francez trece de la ceremoniosul vous la familiarul tu este o zi memorabilă. Este un semn neîndoielnic – după săptămâni, luni sau uneori ani – că a început să țină la tine. Ar fi nepoliticos și o dovadă de ingratitudine să nu adopți aceeași atitudine. Și așa, tocmai când în sfârșit ai ajuns să te descurci
binișor, ești aruncat cu capul înainte în universul singular al lui tu. (Doar dacă, bineînțeles, nu urmezi exemplul fostului președinte Giscard d’Estaing, care, pare-se, se adresează chiar și soției cu vous.) Dar, până la urmă, ne descurcăm, cu poticneli, cu greșeli gramaticale și de gen, cu tot felul de ocolișuri pentru a evita capcanele subjonctivului și lacunele din vocabularul nostru, în speranța că prietenii ne vor ierta faptul că le schilodim limba. Sunt destul de amabili pentru a ne spune că franceza noastră nu-i zgârie la urechi. Mă îndoiesc, dar nu poate fi pusă la îndoială dorința lor de a ne ajuta să ne simțim ca acasă. Viața noastră de zi cu zi este plină de căldură, o căldură care nu vine numai de la soare. Aceasta, cel puțin, este experiența pe care am trăit-o noi. Evident, ea nu este universală, iar unii fie nu-i dau crezare, fie par iritați din pricina ei. Ni s-a imputat faptul că suntem veseli, că ne ocupăm de probleme minore și că ignorăm în mod deliberat ceea ce este invariabil prezentat drept latura întunecată a caracterului provensal. Potrivit acestui clișeu răuvoitor, provensalul este un om necinstit, leneș, bigot, lacom și brutal. Ca și cum acestea ar fi trăsături specific locale, la care străinul inocent – cinstit, harnic, lipsit de prejudecăți și în general ireproșabil – va fi expus pentru prima dată în viața lui. Există, desigur, ticăloși și bigoți în Provence, așa cum există ticăloși și bigoți pretutindeni. Dar noi am fost norocoși și Provence a fost bună cu noi. Nu o să fim niciodată mai mult decât niște vizitatori permanenți în țara altcuiva, dar am fost bine primiți și suntem fericiți. Niciun fel de regrete, puține motive de nemulțumire, multe bucurii. Merci Provence.
PETER MAYLE Provence pentru totdeauna Traducere din limba engleză și note GABRIELA TĂNASE RAO Internațional Publishing Company 2011
Lui Jennie, cu dragoste, comme toujours2
2
Ca întotdeauna (fr.)
1 Al doilea set de impresii Cred că vederea unui bărbat spălându-și lenjeria cu ajutorul unui furtun m-a făcut să-mi dau seama ce diferențe există între lumea veche și cea nouă, atât pe plan cultural, cât și în alte privințe. Era o dimineață rece, liniștită, la începutul iernii, și bufniturile surde ale furtunului din care apa țâșnea sub presiune puteau fi auzite peste tot, în sat. Apropiindu-mă de locul de unde venea acel sunet, am putut zări peste zidul din jurul unei grădini o sârmă întinsă pe care erau agățate obiecte de lenjerie ale domnului respectiv într-o gamă incitantă de culori. Chiloții și maiourile se zbuciumau și fâlfâiau în aer, atacate de un jet puternic de apă, de parcă ar fi fost niște ținte pe un poligon de tragere. Puțin mai departe, ferit de ricoșeu, se afla agresorul, purtând o beretă pe cap, un fular în jurul gâtului și botoșei comozi, de casă, cu fermoarul bine tras până la glezne. Adoptase poziția clasică a unui soldat pe câmpul de luptă, cu picioarele distanțate, bine înfipte în pământ, împroșcând fără milă de la șold rufăria de corp cu un jet puternic din care săreau stropi în toate părțile. Fără doar și poate, chiloții naveau nicio șansă. De-abia sosisem în urmă cu câteva zile, împreună cu soția, din nou în Provence, după o absență de patru ani. O mare parte din timp o petrecuserăm în America, beneficiind din nou de confortul pe care ți-l oferă o limbă relativ cunoscută, care nu-ți dă bătăi de cap – deși nu întru totul, privind un comportament social adecvat sau unele conotații sexuale. Nu mai fuseserăm nevoiți să evaluăm toate subtilitățile modului nostru de exprimare ca atunci când ne
adresam oamenilor cu un vous3 sau tu4, și nici siliți să ne repezim la dicționare pentru a verifica genul tuturor lucrurilor din jur, de la piersică la aspirină. Se vorbea în engleză, deși urechile noastre erau cam ruginite și pricepeam mai greu unele expresii în vogă. Astfel, un prieten cu o înălțime sub medie ne-a spus că nu mai era considerat drept un om scund, ci cu „probleme de înălțime”, pentru că așa era corect din punct de vedere politic; ora, cu vechile și arhicunoscutele ei șaizeci de minute, avea acum „un cap și o coadă”; nu ieșeai pur și simplu dintr-o încăpere, ci o „evacuai”; economia era afectată din timp în timp de „impacturi”, ca și cum ar fi fost o nenorocită de măsea de minte; mințile luminate aveau acum „intuiții”, când altădată presupuneau; din păcate, un cuvânt agreabil care nu rănise niciodată pe nimeni, acum abuzat cu încăpățânare. Oamenii importanți nu-și schimbau opiniile, ci făceau o „recalibrare tactică semnificativă”. Apăruseră numeroase referiri hidoase cu caracter legal în limbajul de toate zilele, ca urmare a faptului că procesele deveniseră un adevărat sport național cu spectatori. Pot cita „supraabundența” ca una dintre sutele de astfel de orori lingvistice. Totodată, am remarcat că americanii sofisticați și influenți – cei vânați de massmedia pentru comentariile lor – nu mai erau satisfăcuți să-și ducă nicio declarație până la capăt, tăind-o scurt cu un „Am epuizat subiectul!” și am o presimțire urâtă că nu va trece mult până când acest manierism va fi preluat de chelneri în restaurante cu pretenții mari. Parcă îi aud întrebând: „Ați epuizat salata?” (Și asta, desigur, după ce îți luase ceva timp, încercând să-ți croiești drum prin meandrele meniului). Ne-am ciocnit pentru prima dată de outster5, deși n-am descoperit Dumneavoastră (fr.) Tu (fr.) 5 Profan (eng.) 3 4
nicio urmă a rudei sale mai norocoase: inster, posibil explicat ca fiind cel inițiat. Am fost sfătuiți să renunțăm la vechiul nostru obicei nefericit de a ne concentra asupra unui lucru, „focusându-ne” în schimb asupra lui. Fiecare zi părea să aducă ceva nou și incitant pe planul opțiunilor noastre lingvistice. Deși aceste curiozități minore nu erau de natură să schimbe un lucru fundamental, și anume că ne aflam într-un mediu în care se vorbea măcar o versiune aproximativă a limbii noastre materne și, prin urmare, ar fi trebuit să ne simțim acasă. Însă n-a fost așa, deși, cu siguranță, nu din cauză că n-am fi fost bine primiți. Aproape toate persoanele pe care le-am întâlnit au onorat buna reputație de care se bucură americanii pentru comportamentul lor prietenos și generos. Ne-am instalat într-o casă în apropiere de East Hampton, la capătul îndepărtat al Long Island, o parte a lumii, pașnică și extrem de frumoasă cam nouă luni pe an. Am profitat din plin de confortul american, de eficiența și extraordinara varietate de opțiuni și am practicat toate obiceiurile locului. Am făcut cunoștință cu vinurile din California. Ne-am făcut cumpărături, comandând prin telefon. Am condus netulburați automobilul. Am înghițit vitamine și, ocazional, ne aminteam că ar fi fost cazul să fim îngrijorați în legătură cu nivelul nostru de colesterol. Am încercat să urmărim emisiunile TV. Am renunțat să fumez trabucuri în restaurante, continuând să fac asta pe furiș, în particular. Pot să spun chiar că, un timp, beam cele opt pahare cu apă recomandate zilnic. Cu alte cuvinte, ne-am străduit cât am putut să ne adaptăm. Totuși, ne lipsea ceva. Sau, mai degrabă, un întreg spectru de priveliști și sunete, de mirosuri și senzații pe care le luam ca sigure când ne aflam în Provence, de la mirosul cimbrului pe câmp până la îmbulzeala și agitația din piețe, duminica dimineața. Au trecut foarte puține săptămâni fără să nu simțim cum ne săgetează ceea ce
aș putea numi dorul de a reveni cu adevărat acasă. Să te întorci într-un loc unde ai fost fericit este o mișcare considerată în general o greșeală. Memoria e un editor notoriu pentru sentimentalism și distorsiunile sale, selectând numai ce dorește să păstreze și cosmetizând invariabil trecutul. Privite retrospectiv, în roz, timpurile bune devin magice; tot ce-a fost rău se estompează și eventual dispare, lăsând în minte numai o imagine nedefinită a unor zile însorite și râsetele prietenilor. A fost realmente astfel? S-ar putea întâmpla din nou? Cu siguranță aveam o singură modalitate de a descoperi acest lucru. * Pentru oricine vine în Franța, direct din America, primul și cel mai mare șoc este reprezentat de trafic, și asta ne-a izbit imediat ce am ieșit din aeroport. Instantaneu am fost absorbiți într-un haos generat de vehicule, rostogolindu-se în cea mai mare viteză, amenințați din toate părțile de mici automobile care se repezeau ca fulgerul, conduse, după cum se părea, de tâlhari urmăriți de poliție după ce atacaseră vreo bancă. Francezul la volan, după cum ne-am reamintit rapid, vede în fiecare vehicul din fața sa o provocare și, de aceea, trebuie să-l depășească indiferent pe ce parte, curbă oarbă, schimbarea luminii la semafor sau când semnalizarea rutieră avertizează prudență maximă. Limita de viteză, de o sută treizeci de kilometri pe oră, este interpretată ca o restrângere insuportabilă a libertății personale sau poate numai ca o altă regulă stupidă, aplicabilă turiștilor, așa că este în general ignorată. Și poate că n-ar fi fost atât de alarmant dacă dotarea atât la nivel uman, cât și mecanic s-ar fi situat la înălțimea pretențiilor. Dar nu poți să nu te gândești, atunci când încă un Renault minuscul te depășește scrâșnind, cu roțile de-abia atingând asfaltul, că aceste mașinuțe n-au fost niciodată proiectate să spargă viteza sunetului.
Nici când constați ce se întâmplă în spatele volanului nu-i menit săți insufle mai multă încredere. Este un lucru bine cunoscut că francezii nu pot pune două propoziții cap la cap fără să le însoțească de gesturi ample. Degetele sunt folosite pentru accentuare. Brațele aruncate exprimă uimirea. Cuvintele rostite au nevoie de gesticulații ca orchestra de un dirijor. Poți spune că spectacolul e distractiv când îi urmărești pe doi oameni certându-se într-un bar, dar când vezi că același lucru se repetă la o sută patruzeci de kilometri pe oră îți stă inima în loc. Așa că ți se ia o piatră de pe inimă când intri pe un drum lăturalnic, unde poți să te miști cu viteza unui tractor și ai suficient timp să iei seama la semnele grafice prezente în peisaj. Încă de la prima mea vizită în Provence, îmi plăceau anunțurile de pe zidurile hambarelor și de pe solitarele cabanons din piatră: invitații să încerci un aperitiv scos de multă vreme din uz, vreun soi de ciocolată sau de îngrășământ, toate cu litere trunchiate albastre, ocru și crem, și vopseaua scorojită, albită de soarele a șaptezeci sau optzeci de veri. De mai mulți ani, aceste panouri primitive de afișaj sunt depășite ca număr de mesaje mai puțin pitorești, și numărul lor a crescut mult. Acum, orașele și satele afișează două denumiri, una în vechea ortografie provensală. Astfel că Ménerbes e dublat acum de Ménerbo, Avignon de Avignoun, Aix de Aix-en-Prouvenço. Și acesta pare a fi numai începutul. Dacă lobby-ul provensal continuă să fie la fel de activ, vom putea vedea cândva Frequent Radar Controls6 sau Low-Flying Aircraft7 sau chiar The home of the Big Mac8, în limbajul poetic al lui Frédéric Mistral. Astfel de anunțuri apar peste tot – cu rol de informare, persuasive, educaționale, pentru a afirma dreptul de proprietate, Control radar frecvent (eng.) Avioane la joasă înălțime (eng.) 8 Acasă la marele Mac Donald (eng.) 6 7
tăblițe bătute în cuie pe copaci, cocoțate pe câte un par la marginea câmpului, atașate de balustrade, lipite pe beton; invitații să vizitezi les caves9 pentru degustare de vinuri, să cumperi miere, esență de lavandă și ulei de măsline, reclame la restaurante și agenți imobiliari. Majoritatea sunt îmbietoare. Dar există și unele care te avertizează că poți avea de-a face cu un câine rău și o alta – preferata mea – mai mult decât descurajantă. Am zărit-o pe dealurile din Haute Provence, legată de trunchiul unui arbore, la marginea unei poteci ce șerpuia printr-o porțiune de pădure pe unde părea să nu fi călcat picior de om. Se putea citi pe ea: Tout contrevenant sera abattu, les survivants poursuivis. În traducere liberă: „Intrușii vor fi împușcați, supraviețuitorii – urmăriți în justiție”. Îmi place să cred că autorul are simțul umorului. Mai apare un avertisment pe care mi-e greu să-mi imaginez că laș putea găsi nicăieri în lume în afara Franței. Se află în Place des Lices, din St. Trapez unde, săptămânal, e organizată o piață – o plăcuță emailată prinsă cu șuruburi de grilaj. Cu litere majuscule și un limbaj sever, trecătorul e avertizat că n-are voie să se oprească și să-și facă nevoile în zonă un mesaj pe care nimeni nu l-ar putea găsi, bunăoară, în East Hampton, oraș recunoscut pentru posesorii unor bășici ale udului zdravene și foarte disciplinate. Dar atenționarea se impune în Franța din cauza înclinației francezului de a urina în cele mai neașteptate locuri. Când natura io cere, reacționează imediat, fără să țină cont de locul unde se află în acel moment. În orașele mai mici și mai mari, există mii de colțuri mai discrete; aici, la țară, sunt sute de kilometri pătrați și milioane de tufișuri care să le asigure un le pipi rustique. Însă, judecând după locurile alese de francez, intimitatea e ultimul lucru dorit de el. Îl poți zări uneori pe-o stâncă, silueta sa profilându-se pe cer ca a unui
9
Pivnițele (fr.)
cerb încolțit, alteori, atât de aproape de marginea drumului încât trebuie să cotești ca să nu-l lovești, stând acolo, în mijlocul jetului, făcând ce trebuie să facă un om. Și nu-i stânjenit deloc. Dacă îi prinzi privirea în zbor, va da aprobator și curtenitor din cap. Deși e mai probabil că va scruta înălțimile, numărând norii, în timp ce se ușurează. Din fericire, anunțurile care interzic așa ceva nu sunt deloc tipice pentru comportamentul francezilor în locurile publice. Politețea față de străini în Franța e un lucru demn de remarcat; n-aș putea spune că oamenii sunt neapărat prietenoși, ci invariabil manierați și, dimineața, când ai mai multe drumuri de făcut, ai parte de mici, dar plăcute confirmări ale faptului că exiști, ceva ce nu se întâmplă în alte țări. De exemplu, în Anglia, mulți proprietari de prăvălii se comportă ca și cum n-ai fi acolo, posibil pentru că n-ați făcut cunoștință în mod formal. În America, locul unei năvalnice lipse de formalism, te confrunți frecvent cu cealaltă extremă, clientul fiind supus unui tir de întrebări binevoitoare cu privire la starea sa de sănătate și profesie; în caz că nu-i curmat rapid, e urmat de un șuvoi de comentarii și întrebări despre strămoși, haine, ciudățenii de pronunție și aspect general. Mi se pare că francezii au atins un echilibru fericit între intimitate și rezervă. Unele dintre aceste lucruri este posibil să se datoreze limbii, plină de expresii grațioase chiar și în cazul unor subiecte mai anoste. Nu, monsieur, nu te-ai făcut de râs la masă; pur și simplu, suferi de o criză de foie. Pârțurile pe care le auzim vin de la domnul din colț? Cu siguranță, nu! E numai zgomotul făcut de piano des pauvres, pianul săracilor. Cât despre burta care se revarsă, amenințând să smulgă nasturii cămășii – ei bine, nu-i nimic altceva decât o bonne brioche, rezultatul unei brioșe prea gustoase. Poți subtitra astfel un film western clasic: Cowboy: „Toarnă-mi un pahar de poșircă”
subtitrat în franceză: „Un Dubonnet, s’il vous plaît”10. Nu-i de mirare că această limbă a fost din totdeauna preferată în diplomație. Este și limba gastronomiei și, într-o țară care adesea dă impresia – cel puțin pe drum – că ai întârziat la masa de prânz sau de seară, te-ai aștepta să vezi mai multe dovezi fizice ale pasiunii naționale pentru mâncarea bună. Mai mulți grași, mai mulți agenți Michelin rostogolindu-se între un restaurant și altul. Dar nu-i așa; sau, cel puțin, nu în Provence. Desigur, ei există, acești mamuți ai gastronomiei, dar sunt puțini. Vasta majoritate a bărbaților și femeilor pe care-i văd în fiecare zi sunt categoric și, în mod enervant, mai slabi decât ar avea dreptul să fie. Am auzit cum oameni din alte țări explică acest lucru printr-un amestec benign de gene sau un metabolism hiperactiv cauzat de prea multă cafea și viață politică agitată în Franța, dar adevăratul răspuns trebuie căutat în ceea ce mănâncă și beau și a manierei în care o fac. Francezii nu obișnuiesc să ia o gustare. Tot ce fac e să rupă un coltuc dintr-o baghetă proaspătă (căreia, în cazul că e caldă, nu-i poate rezista niciun om) și s-o ronțăie în timp ce ies din boulangerie11. Dar cam asta-i tot ce poți vedea consumat pe stradă. Să comparăm cu tot ce poți mânca și bea la botul calului în America: pizza, hot-dogs, nachos – turte de mălai umplute, tacos – un fel mexican din fulgi de porumb, heroes – specialități locale, cartofi prăjiți, sandviciuri, căldări de cafea, găleți de juma’ de galon de Coke (desigur, Diet) și Dumnezeu știe câte altele devorate adesea în drum spre cursul de aerobic. Reținerea între mese e răsplătită imediat ce francezii se așază săși ia prânzul sau cina, moment în care reușesc să uluiască profund toate celelalte națiuni. Cum e posibil să bagi în tine două mese
10 11
Vă rog, un Dubonnet. (fr.) Brutărie (fr.)
zdravene pe zi fără să te umfli ca un balon sau să te prăbușești secerat din cauza arterelor blocate de colesterol? Sigur că porțiile francezilor nu sunt prea mari, dar sunt aduse la masă pe bandă rulantă și includ unele feluri care l-ar oripila pe oricare medic din State: cremoase rillettes, jumări de porc, p}tés cu adaos de Armagnac, ciuperci învelite în aluat franțuzesc cu unt, cartofi prăjiți în untură de rață și astea sunt numai câteva dintre felurile principale. Firește, urmate de tot soiul de brânzeturi; deși nu prea multe că trebuie să vină și desertul. Și cine ar concepe acolo o masă fără un pahar sau două cu vin, de dragul digestiei? În urmă cu câțiva ani, cercetătorii din domeniul gastronomic au descoperit un lucru pe care francezii îl știau de secole, faptul că puțin vin roșu este foarte bun pentru sănătate. Unii chiar au mers mai departe. Studiind ceea ce ei numesc paradoxul francez, au aflat că francezii consumă de zece ori mai mult vin decât americanii. Voil|! Iată, paradoxul a fost explicat. Trebuie că vinul îi face pe francezi să fie în formă și să aibă o stare bună de sănătate. Mi-ar plăcea să cred că explicația e atât de simplă, dar mai sunt și altele, cu influențe asupra și în stomacurile francezilor. Sunt de părere, fără să am vreo dovadă științifică, că ingredientele folosite aici conțin mai puține adaosuri, substanțe conservante, coloranți și tot felul de chimicale ca în State. Mai cred că alimentele consumate la masă sunt mai sănătoase decât cele ronțăite încovoiat deasupra biroului, într-un bar sau când conduci mașina. Sunt convins că mâncatul în grabă a distrus mai multe sisteme digestive decât foie gras. Nu cu mult timp în urmă, era o toană în unele restaurante din New York să impună o durată de treizeci de minute pentru masa de prânz, astfel ca managerii importanți și foarte ocupați să poată discuta cu două victime diferite într-o singură oră. Dacă asta nu-i o rețetă a dezastrului și indigestiei, îmi înghit telefonul celular. Este adevărat că timpul în Provence nu-i fetișizat ca în alte părți
mai agitate ale lumii și mi-a luat o săptămână, chiar două, să accept inevitabilul și să-mi arunc ceasul în fundul unui sertar. Deși nu se acordă o prea mare importanță timpului în sensul punctualității, toți se bucură la maximum de fiecare moment. Evident, când ești la masă. Când conversezi la colțul străzii. La un joc de boules12. Când alegi un buchet de flori. La o masă într-o cafenea. Micile plăceri sunt satisfăcute și nimeni nu se grăbește – uneori te înfurii, adesea te simți minunat și, în final, devine contagios. Mi-am dat seama de asta când m-am dus în oraș să cumpăr ceva, un lucru care ar fi trebuit să-mi ia numai cincisprezece minute, și m-am înapoiat două ore și jumătate mai târziu. Categoric, nu făcusem nimic important, dar mă bucurasem de fiecare secundă petrecută astfel. Poate că ritmul mai lent al vieții explică parțial un alt aspect al caracterului localnicilor: buna dispoziție. Francezii nu sunt faimoși pentru voioșia lor; mai degrabă pe dos. Mulți străini tind să judece caracterul unei națiuni întregi pe baza primei lor experiențe umilitoare, când s-au confruntat cu un chelner parizian fără să știe că el se poartă la fel de morocănos și de distant și cu compatrioții săi – probabil la fel cu soția și pisica sa. Dar, mergând spre sud, diferența este uimitoare. Aici, descoperi o atmosferă de bună dispoziție, în pofida unor dificultăți considerabile, o rată crescută a șomajului și spectrul ghilotinei financiare reprezentat de taxa franceză pe venit. O reacție la toate aceste probleme este să te refugiezi din calea lor, și ziarele sunt pline de relatări despre tineri oameni de afaceri francezi care părăsesc Parisul pentru a profita de le boom13 din Anglia. Dar nu-i prea clar dacă o astfel de ambiție există sau nu și în Provence. Toți sunt de acord că lucrurile ar putea arăta mai bine;
12 13
Joc de bile (fr.) Avânt economic (eng.)
toți speră ca ele să se îndrepte. Între timp, adoptă filosofia ridicatului din umeri. Nu-i o filosofie rea nici pentru un vizitator străin, pentru că viața în Provence nu e niciodată lipsită de tot felul de curiozități, iar geniul național de a complica lucrurile te însoțește permanent. S-ar putea ca ei să aibă vreo logică nebună, dar de multe ori îți este greu să pricepi ce se petrece. Să luăm, bunăoară, problema gropii de gunoi a satului. Este amplasată într-un loc discret, igienizată frecvent, proiectată pentru tot felul de gunoaie indiferent de mărime, poate cu excepția unui camion dezmembrat, într-un cuvânt, o facilitate admirabilă din toate punctele de vedere. Însă pe containerele de gunoi este afișat un anunț oficial într-un loc cât mai vizibil. Tradus, sună astfel: „Lucrurile voluminoase trebuie depozitate la două zile după ultima miercuri a fiecărei luni”. Într-o dimineață, am rămas țintuit în fața unuia dintre ele, încercând să-i descifrez înțelesul, gândind că poate nu citisem bine sau că franceza mea lăsa încă o dată de dorit. Dar, nu! Scria foarte clar: „La două zile după ultima miercuri a fiecărei luni”. De ce nu spunea ultima vineri a fiecărei luni? Exista vreun plan – fără dubiu, o altă dovadă de prostie la cererea birocraților de la Bruxelles – să schimbe „vineri” în ceva mai dinamic și mai incitant politic? Poate, într-o „Euro-zi”. În timp ce mă întrebam dacă un astfel de lucru ar fi fost posibil în anul 2000, a sosit o camionetă. Șoferul a coborât pentru a studia anunțul. Mi-a aruncat o privire. M-am uitat, și eu la el. A recitit anunțul și a dat nedumerit din cap, ridicând din umeri. Nu mult timp după aceea anunțul a fost îndepărtat. Mi s-a spus că, oricum, toți continuau să-și arunce la gunoi vechile frigidere, biciclete și aparate TV oricând doreau, cu instrucțiuni cu tot sau în absența lor. Apetitul francezilor pentru anunțuri este egalat numai de plăcerea de a le ignora complet. Dacă pui la un loc această trăsătură de caracter cu o alta la nivel
național, care spune că trebuie să-ți ții banii cât mai departe de ghearele guvernului, începi să deslușești problema parcărilor. În fiecare oraș din Provence există zone amenajate unde îți poți parca mașina. Aceste zone, indicate clar cu ajutorul a numeroase plăcuțe, fiind astfel ușor de găsit, de cele mai multe ori sunt ignorate. Pe de altă parte, străzile sunt pline de vehicule parcate în cele mai imaginative și ilegale moduri. Mașini cățărate pe bordură cu roțile din față sau înghesuite pe vreo alee la numai două degete distanță de zidurile clădirilor sunt ceva obișnuit. Miracole de cascadorie sunt executate atunci când traficul se blochează, spiritele se aprind, urlă claxoanele și izbucnesc nesfârșite certuri. Și te întrebi de ce? Răspunsul e simplu, pentru că în zonele oficiale de parcare nerușinarea și lăcomia pură au împins tarifele la cinci franci pe oră. Deși – sau, cel puțin, așa mă asigură amica mea Martine, care își parchează de obicei mașina în locuri unde nimeni n-ar îndrăzni s-o facă – nu-i vorba numai despre bani. La mijloc mai e un principiu. Le parking payant14 e privită ca un afront adus spiritului liber al francezilor și, prin urmare, trebuie să i se opună rezistență, chiar dacă asta presupune să dai înconjur orașului o jumătate de oră în căutarea unui loc. La urma urmelor, aici timpul nu costă bani. Dând la o parte considerentele morale și financiare, simți și o imensă satisfacție atunci când reușești să descoperi un loc cu adevărat excepțional. Am văzut odată un tip încercând să-și parcheze cu spatele micul Peugeot, direct într-o prăvălie goală pregătită pentru renovare. După ce s-a dat jos, s-a uitat în spate la mașina sa înfiptă în locul unde era vitrina și a dat satisfăcut din cap, un moment de comuniune între om și mașină. Părea că împreună reușiseră să dobândească o victorie importantă. Pentru mine gama de sunete, mirosuri și aspecte care compun
14
Parcarea cu plată (fr.)
viața de zi cu zi sunt definitorii pentru caracterul acestei provincii franceze în egală măsură cu istoria și peisajul său. Și, dacă ar trebui să aleg un singur exemplu de lucru care mi-a lipsit cel mai mult în timp ce mă aflam în America este piața de la țară; cu nimic extraordinar în ea, numai cu numărul mare, obișnuit, de tarabe, deschisă săptămânal în toate orașele, începând cu Apt până la Vaison-la-Romaine. Aceste piețe te farmecă pe loc cu bogăția lor de flori și legume viu colorate și anunțurile scrise de mână, tarabe instalate la umbra unor bătrâni platani sau a unor ziduri de piatră, încă și mai vechi. În vârf de sezon, arată ca și cum ar fi fost pregătite pentru un fotograf de ilustrate, pentru a fi desființate și complet uitate odată cu sfârșitul verii. Sporadic, sunt deschise chiar și în ianuarie, pentru că reprezintă pâinea și untul localnicilor. Prezența turiștilor este numai un bonus, ca un strop de gem. Bine-venită, dar nu esențială. Tarabagiii și clienții lor se cunosc de mult, așa că acest tip de comerț are propriul ritm lent și presupune multă socializare. Zâmbetul bătrânului Jean-Claude, după ce și-a reparat dantura, este foarte lăudat în timp ce își alege niște brânză și atât el, cât și vânzătorul se lansează într-o discuție pe tema materialului folosit de dentist. O brânză Brie s-ar putea lipi de placă. Mimolette e prea tare. Poate că Beaufort ar fi cea mai bună până când dinții noi se mai consolidează. La rândul său, madam Dalmasso e intrigată de prezența roșiilor. Spune că-i prea devreme pentru ca roșiile locale să-și fi făcut apariția. De unde au fost aduse astea? De ce nu scrie care-i locul lor de baștină? După ceva investigații prin pipăit, adulmecat și buze strânse, în semn de dezavuare, renunță la prudență și cumpără o jumătate de kilogram, să vadă ce gust au. Un bărbos se îndreaptă spre taraba sa cu un pahar de vin rosé într-o mână și un biberon în cealaltă. Biberonul e pentru purcelușul mistreț pe care l-a adoptat, care-și scoate micul rât negru atras de
mirosul laptelui. Florăreasa îi dă restul soției mele, apoi se apleacă sub tarabă de unde scoate două ouă proaspete pe care le înfășoară repede într-o bucată de ziar și i le oferă în dar. De cealaltă parte a pieței se află o cafenea, și mesele încep să se umple. Pe fundalul șuieratului și pocnetului mașinii de cafea espresso se aude postul de radio Monte Carlo, reporterii descriind cu mult entuziasm competițiile sportive ale săptămânii. Unde i-or fi găsind pe acești oameni care păcănesc ca o mitralieră, fără să-și tragă sufletul? Pe un zid jos, de piatră, stau înșirați patru bătrâni, așteptând răbdători să se închidă piața pentru a-și putea continua partida de boules. Lângă ei, tot pe zid, stă lungit un câine. Cu o beretă turtită pe cap, ar arăta exact ca vecinii săi: îngăduitor și plin de zbârcituri. În timp ce oamenii își strâng lucrurile de pe tarabe, îți dai seama cât se grăbesc să ia masa de prânz. Astăzi, e suficient de cald ca să poată mânca afară. Eu și soția mea avem parte de două consecințe nemeritate urmare a timpului petrecut pe malul celălalt al Atlanticului. Prima constă în faptul că toată lumea vede în noi niște experți în tot ce-i american, așa că suntem consultați în permanență cu privire la evenimente petrecute la Washington sau Hollywood (în prezent, poți să le confunzi), ca și cum i-am cunoaște personal pe toți politicienii și pe starurile de cinema. A doua consecință constă în faptul că suntem făcuți responsabili pentru extinderea obiceiurilor americane, așa că ne trezim deseori puși la zid de degetul acuzator al lui Monsieur Farigoule. Profesor pensionar, care și-a asumat misiunea de apărător al culturii și purității limbii franceze, pe Farigoule îl apucă toate pandaliile când aude de fast-food sau de les casquettes de baseball, folosite pentru a acoperi o mulțime de scăfârlii, anterior goale, ale francezilor. În această frumoasă zi de toamnă, era ros de ceva mult
mai serios și, când a sărit de pe taburetul de la bar, încolțindu-mă, părea foarte îngrijorat. — C’est un scandate15, a început el, continuând cu un val de comentarii disprețuitoare la adresa influenței dăunătoare a importurilor de dincolo de Atlantic asupra existenței în zonele rurale din Franța, Farigoule e un tip foarte scund, aproape o miniatură de om și, când se agită astfel, are obiceiul să se salte pe vârfuri ca să-și accentueze spusele, ca o minge trântită cu furie. Dacă ar fi fost câine, ar fi fost cu siguranță un terrier. L-am întrebat ce-l supărase și m-am trezit că îmi mișcăm capul în sus și în jos, în ritm cu țopăiturile sale. — Alowine, a zis el. De asta avem noi nevoie? Țara care a dat naștere lui Voltaire, lui Racine și lui Molière, țara care a făcut Louisiana cadou americanilor. Și ce-am primit în schimb? Alowine! N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, dar din tonul vocii și după felul în care-și țuguia buzele reieșea că era o catastrofă majoră, un dezastru echivalent cu reapariția filoxerei în podgorii sau cu deschiderea Euro Disney în apropiere de Paris. — Nu cred c-am văzut așa ceva, am bătut eu precaut în retragere. — Cum să nu-i fi văzut? Sunt peste tot – les potirons mutilé – în Apt, în Cavaillon, peste tot. Se putea înțelege un singur lucru prin acei dovleci mutilați. La fel ca Mickey Mouse și ketchup-ul de tomate, Halloween-ul își făcuse și el apariția în Franța – un alt cui în coșciugul culturii franceze. După ce mi-am cerut iertare, m-am dus la Apt, să văd cu ochii mei. Farigoule desigur exagerase, așa cum face mereu, deși niște decorațiuni specifice Halloween-ului erau la vedere în una sau două vitrine, prima dată când am văzut așa ceva în Provence. M-am întrebat dacă populația fusese informată în mod oficial cu privire la
15
Este scandalos (fr.)
acest adaos la calendarul festiv al anului și dacă știau ce trebuie făcut într-un astfel de caz. O încercare la întâmplare pe străzile Aptului n-a făcut decât să adâncească misterul. Dovlecii erau apoi folosiți la supă. A cui idee fusese să aducă Halloween-ul în Provence? Și n-ar trebui avertizată populația când grupurile de copii ies în noapte, colindând pe la ușile caselor cerând bomboane, în pericol să fie mușcați de câini. Din fericire, ocazia a trecut fără ca ziarele locale să conțină vreo relatare referitoare la vreo vărsare de sânge. Alowine, cel puțin în acest an, a fost ca una dintre acele petreceri la care nu vine nimeni. În orice caz, Franța are propriile tradiții, chiar mai mult decât ar avea nevoie, pe care le-am redescoperit odată cu trecerea lunilor. Să începem cu luna mai, a cărei primă zi e o sărbătoare legală, și să continuăm cu alte câteva, pregătindu-ne pentru august când întreaga țară este en vacances. Și permanent se ține câte un festival al birocrației, marcat de furtuni albe de hârtie. Fiecare sfânt își are ziua lui, fiecare sat, propria sărbătoare anuală. Și, săptămânal, la cererea populației, există o sărbătoare a omului obișnuit, altfel cunoscută sub denumirea de prânzul de duminică. Duminica e o zi aparte, o zi pe care o simți diferit, chiar dacă nu ți-ai petrecut săptămâna închis într-un birou, la muncă. Sunetele se schimbă: de la cântecul păsărelelor până la huruitul tractoarelor din timpul zilelor de lucru, lătratul ogarilor și pocnetul la mare distanță al unor arme de foc duminica dimineața, când vânătorul provensal își apără teritoriul de iepuri și de sturzi ostili. Anul acesta trebuie să facă față unei mari provocări din partea sanglier-ilor. Nimeni nu pare a ști cum s-a întâmplat, dar populația de mistreți s-a înmulțit cu o viteză spectaculoasă. Una dintre teorii susține că sangliers – care în mod normal fac o singură dată pui pe an – s-au încrucișat cu verii lor mult mai prolifici, porcii domestici,
așa că progeniturile lor amenință acum să distrugă livezi și vii. Poți vedea urmele dezastrului pretutindeni: rădăcinile plantelor smulse din pământ în căutarea hranei, grădini de legume distruse, ziduri de piatră prin care și-au croit breșe. Duminică, în jurul casei noastre a fost instituită o zonă de securitate ca parte a unei mișcări mai ample menite să le vină de hac mistreților. Pe tot drumul lung de țară, la anumite intervale, vânătorii își parcaseră dubițele, vârându-le cu botul în tufele uscate. Puteai zări siluete în verde camuflaj, înarmate, așteptând nemișcate și sinistre, în timp ce câinii mișunau peste tot adulmecând urmele, zornăind clopoțeii din zgardă și scoțând câte un hămăit plin de entuziasm. Mă simțeam ca și cum aș fi asistat la o vânătoare de oameni sau la declanșarea unui război. În timp ce mă apropiam de casă, și-a făcut apariția și prima victimă. Spre mine se îndrepta un vânător și, pentru că soarele se afla direct în spatele său, îl vedeam ca o umbră proiectată pe un fundal luminos. Avea arma de vânătoare atârnată pe umăr și în brațe purta ceva mare, cu picioarele atârnând fără viață. S-a oprit în dreptul meu. Ogarul pe care-l căra, negru cu bej, își rotea lugubru ochii în cap la vederea câinilor mei, iar vânătorul mi-a urat bună dimineața pe un ton sumbru. L-am întrebat ce pățise ogarul. Fusese atacat și rănit de vreun mistreț prin tufe după ce, încolțit, încercase să-și apere teritoriul? — Ah, le pauvre16, a rostit vânătorul. Și-a petrecut toată vara în canisă și a slăbit. A alergat toată dimineața, și acum îl dor picioarele. Pe la unsprezece și jumătate, drumul se golise din nou. Armata bătuse în retragere pentru a se regrupa și schimba uniformele și armele. Echipamentul de camuflaj fiind înlocuit cu cămăși curate, cuțite și furculițe, pregătiți să ia cu asalt felurile de mâncare.
16
Săracul (fr.)
Prânzul de duminică, indiferent de anotimp, este și masa mea preferată. Dimineața nu e perturbată de muncă, iar siesta de dupăamiază nu-ți trezește vreun sentiment de vinovăție. Mi se pare că în restaurante plutește un aer și mai binevoitor, aproape festiv. Și sunt sigur că bucătarii-șefi își dau mai mult silința, știind că în acea zi clienții vin mai degrabă să se bucure de preparatele lor nu să discute afaceri. Nu-i niciun dubiu. Mâncarea are un gust mai bun duminica. Pe o rază de douăzeci de minute cu mașina, în jurul nostru există cam o duzină de restaurante bune. Pentru că avem de unde alege, ne orientăm întotdeauna spre unul în pas cu vremea. Mas Tourteron – cu o curte mare, bine umbrită și chioșcuri acoperite cu stuf, unde clienții se pot adăposti la răcoare – e locul cel mai apropiat de rai într-o zi fierbinte de vară. În timpul iernii, avem Auberge de l’Aiguebran – cu focul aprins în șemineu, saloane luminoase, tavane înalte și draperii albe, cu vedere spre o mirifică vale. Ce deosebește cele două restaurante menționate mai sus de altele de prin partea locului, ca și de alte restaurante din Franța, este faptul că, în ambele cazuri, o femeie este chef sau bucătar-șef. Diviziunea tradițională a muncii l-a plasat pe bărbat în fața cuptorului, și pe madam în spatele tejghelei. Acum vremurile se schimbă, deși nicio femeie chef n-a reușit să obțină recunoaștere pe plan național cum a făcut-o, bunăoară, Alain Ducasse, care a obținut suficiente stele Michelin să poată decora cu ele un pom de Crăciun. Femeile în Franța sunt mai bine reprezentate în medicină, în politică și în sistemul legal decât în bucătăriile restaurantelor. Mi s-a părut o ciudățenie și mă întreb dacă nu cumva misoginismul e de vină. Există un singur om pe care-l pot consulta în legătură cu toate aceste chestiuni complicate cu caracter social și sunt sigur că răspunsul va fi unul provocator; amicul meu Régis. El excelează – de fapt, cred că a fost solicitat să reprezinte Franța – atât în ce
privește gastronomia, cât și șovinismul și e fericit să-și împărtășească opiniile întregii lumi. N-am fost surprins să aflu cât de ferme erau aceste opinii la adresa bucătarilor-șefi de sex feminin, așa că, atunci când l-am întrebat de ce nu erau mai multe ca număr, răspunsul a venit cu iuțeala unui glonț aflat deja pe țeavă. — Este important să înțelegi că în Franța unele lucruri sunt mult prea importante pentru a fi lăsate pe mâna femeilor, a replicat el pe un ton superior. După părerea lui Régis, femeile doctor, avocat sau ministru în cabinet puteau fi o ciudățenie, dar una acceptabilă. În schimb, femeile bucătar-șef (și femeile sommeliers) îi stârneau cele mai profunde suspiciuni și neliniști. Gătitul profesionist e o treabă de bărbat. Deși într-o duminică de iarnă n-a avut ce să comenteze. Ne aflam în Auberge de l’Aiguebrun când, după o rubarbă elvețiană gratinată, a trecut fără nicio observație la o tocăniță de miel, la o movilă de brânzeturi felurite și o felie de ciocolată amăruie în mijlocul unei generoase porții de crème anglaise. Toate pregătite de mâna unei femei. După ce-am ieșit, în fața restaurantului, mă gândeam că o să-și admită greșeala. Nici pomeneală! Tot ce-a făcut a fost să-și adapteze vederile misogine momentului. — Numai în Franța, a rostit el emfatic, poți găsi o astfel de bucătărie te-miri-unde. Și-a fluturat un braț spre munții și valea scăldate în soare. Nu-i așa că-ți pare bine că te-ai întors aici? — Da, îmi pare bine că sunt din nou aici.
2 Crimă nerezolvată în care victima a fost un chipeș măcelar Când l-am întâlnit prima dată pe Marius, parcă am văzut moartea. I-am zărit silueta înaltă la distanță, cu mâinile în buzunare, mergând pe mijlocul șoselei ce duce spre sat. A auzit zgomotul motorului și s-a întors să se uite, așa că știa că mașina se-ndrepta direct spre el. Dar, după una sau chiar două experiențe alarmante pe acea porțiune de drum, învățasem să nu mai am încredere în mișcările neașteptate ale pietonilor, bicicliștilor, tractoriștilor, câinilor sau găinilor speriate, așa că am încetinit. Din fericire pentru amândoi, piciorul meu se afla pe frână când el a sărit în fața mașinii cu brațele larg deschis, ca și cum ar fi vrut s-o îmbrățișeze. Am oprit la mai puțin de o jumătate de metru de el. A dat din cap, apoi s-a îndreptat spre ușa din spate și s-a urcat în mașină. — Bieng, mi-a zis cu accentul lui sudic. Mergeți în sat. Mobyletteul meu e la reparat. Mi-a cerut să-l las în fața cafenelei. Dar, când am ajuns acolo, nu arăta prea doritor să coboare din mașină, aparent fascinat de mărunțișul de pe tăvița de lângă schimbătorul de viteze, folosit ca să alimentez parcometrul. — N-aveți cumva vreo zece franci? Vreau să dau un telefon! I-am făcut semn spre tăviță. A pipăit monedele, a extras o piesă de zece franci, mi-a zâmbit și a dispărut în cafenea, fără să arunce vreo privire spre cabina telefonică din apropiere. În următoarele câteva săptămâni, a început să prindă contur o
anume schemă. Marius apărea la orizont, patrulând pe drum sau rătăcind prin sat cu brațele deschise, pândind un „Ia-mă nene!” Bicicleta lui era în continuare la reparat și avea mereu nevoie să dea un telefon. După un timp, am abandonat tot formalismul acesta obositor. Pur și simplu, lăsam două piese de zece franci pe tăvița de lângă schimbătorul de viteze, și Marius le vâra imediat în buzunar. Era un aranjament eficient și civilizat, aș spune pe placul ambilor, având în vedere că nici unuia dintre noi nu-i plăcea să discute prea mult pe tema banilor. Cred c-au trecut vreo două sau trei luni înainte ca relația noastră să avanseze de la acel nivel spre unul superior, de socializare. Într-o dimineață, am intrat în oficiul poștal, unde l-am găsit pe Marius negociind pe tema unei bucăți de hârtie pe care o tot împingea spre o madam din spatele ghișeului. Ea tot scutura din cap, împingând-o înapoi spre el. Toate aceste mișcări erau însoțite de multe ridicări din umeri și de pufneli – aerul expirat puternic printre buzele strânse în semn de dispreț – la care recurg francezii când vor să-și manifeste dezaprobarea sau dezacordul. Și, apoi, tăcere. Negocierea luase în mod clar sfârșit. Madam a folosit sosirea mea drept scuză ca să pună capăt întrevederii, înclinându-se pe după Marius ca să-mi ureze bună dimineața. În acel moment, s-a întors și el și dintr-odată fața i s-a lățit într-un zâmbet. M-a bătut pe umăr. — V-aștept afară! m-a anunțat el scurt. Din explicația sa reieșea că madam, pe care o acuza, era acră și lipsită de imaginație, refuzase să-i onoreze un cec de 500 de franci. Un instrument financiar valid, din câte-mi spunea el, ridicându-l săl pot inspecta. Flutura trist în adierea vântului în timp ce mi-l vâra sub ochi. Presupun că fusese un cec valid cândva, dar acum era mototolit și soios, cu literele și cifrele aproape șterse și indescifrabile. Ar fi fost
un act de suprem optimism să dai niște bani în schimbul unei relicve făcute ferfeniță, prea puțin convingătoare. În afară de asta, așa cum i-am spus lui Marius, nici n-aveam 500 de franci la mine. — Tant pis17, a zis el. În acest caz, poate puteți să-mi oferiți ceva de băut. Am descoperit că mi-era greu să rezist în fața acestei insolențe amiabile, poate pentru că eu n-o posed, așa că două minute mai târziu eu și Marius eram așezați la o masă din spatele cafenelei. Toate celelalte întâlniri între noi avuseseră loc la bordul mașinii, eu cu ochii ațintiți pe șosea; era prima dată când aveam ocazia să-l privesc îndeaproape. Chipul lui arăta ca un studiu privind efectele brutale ale expunerii îndelungate la tot felul de intemperii asupra pielii; jupuită, brăzdată în locuri unde la alții apăreau numai riduri, riduri unde pielea ar fi trebuit să fie întinsă. Însă ochii lui erau ageri și părul des pe cap, tăiat en brosse18, țepos și grizonant. Cred că avea cam șaizeci de ani. A scos o cutie mare de chibrituri din buzunarul jachetei sale militare și și-a aprins o țigară. Am observat că prima falangă a arătătorului de la mâna stângă lipsea, probabil retezată de o drujbă în timp ce curăța via. A luat o primă înghițitură de vin roșu, marcată de un mic fior de apreciere și a început să mă chestioneze. Mi-a spus că vorbesc franceza ca un german. A fost surprins să afle că sunt englez, știut fiind că, atunci când englezii se află în străinătate, preferă să rămână pe teritoriul familiar al propriei limbi, obișnuind numai să dea mai tare volumul ca să prevină orice neînțelegere în comunicarea cu nativii. Marius și-a pus mâinile la urechi și a zâmbit, cu fața o rețea de încrețituri. Dar ce făcea un englez aici, iarna? Ce lucram? Era o întrebare pe
17 18
Păcat (fr.) Perie (fr.)
care o auzeam deseori, și răspunsul meu invariabil suscita două tipuri de reacție. Fie milă – fiindcă scrisul era o ocupație considerată superficială –, fie interes, uneori însoțit de puțin respect pe care francezii îl manifestă față de oricine lucrează în domeniul artelor. Marius făcea parte din a doua categorie. — Ah, a făcut el, un homme de lettres. Dar, clar, nu unul sărac. Bătu darabana pe paharul gol. Au sosit alte băuturi și a continuat să mă mitralieze cu tot felul de întrebări. Când i-am explicat despre ce-mi plăcea să scriu, Marius sa aplecat spre mine, închizând ochii puțin pentru a-i feri de fumul de țigară, tabloul unui om gata să împărtășească niște informații confidențiale. — Eu m-am născut aici. A fluturat mâna într-o direcție la întâmplare pentru a-mi semnala locul său de naștere, undeva în afara cafenelei. Pot să vă povestesc niște lucruri interesante. Însă altădată, nu acum! Avea un angajament anterior. Era un mort în sat, și el nu lipsea niciodată de la o înmormântare. Era atras de întreg ceremonialul, de solemnitatea sa, de muzică și de vederea femeilor cernite purtând cele mai bune haine ale lor și tocuri înalte. Și, dacă ceremonia era legată de dispariția unui vechi inamic, îi plăcea cu atât mai mult. Era victoria sa finală, după cum îi spunea el, un testament al forței sale superioare de supraviețuire. A întins mâna, m-a apucat de încheietură și s-a uitat la ceas. Trebuia să plece. Istoriile vechi mai puteau aștepta. Am fost dezamăgit. A asculta un bun povestitor provensal echivalează cu un spectacol dat de un maestru al artei broderiilor verbale, un prinț al pauzelor încărcate de semnificații, al expresiilor șocante, punctate de hohote de râs. Sunt dramatizate tot felul de lucruri obișnuite, ca de exemplu mersul la un garaj, tăierea unui pui, descoperirea unui cuib de viespi sub streașină. Povestite de
omul potrivit aceste mici momente capătă semnificații profund dramatice, mai potrivite unei reprezentații de la Comédie Française decât într-un bar de țară și mi se par întotdeauna fascinante. Data următoare când l-am văzut pe Marius, era aplecat peste Mobylette-ul său la margine de drum, holbându-se în rezervorul de combustibil cu capul plecat, ca și cum ar fi ascultat o șoaptă destinată exclusiv urechii sale. „Uscat ca o piatră în iulie”, mi-a zis el, în timp ce se urca în mașină. Aș putea să-l duc la un garaj de unde să ia un bidon de petrol, non? Apoi, poate îi ofeream ceva de băut la capătul unei dimineți exasperante. La fel ca întotdeauna, Marius părea încrezător că eu n-aș putea avea o treabă care să intre în conflict cu datoria mea primordială, aceea de a-i servi drept șofer în situații de urgență. Ne-am așezat la o masă în cafenea și l-am întrebat dacă i-a plăcut slujba de înmormântare. — Pas mal19, a răspuns el. Era bătrânul Fernand. Și-a atins nasul cu două degete. Știți? Se spune că a fost unul dintre cei cinci soți< Trebuie să fi auzit povestea! Când am clătinat din cap, s-a întors și a comandat o carafă de vin. Și apoi a început să turuie. Se uita la mine din când în când, căutând reacții sau pentru a se asigura că înțelesesem tot, însă majoritatea timpului avea ochii fixați undeva, departe, încercând să-și aducă aminte cât mai multe. Nu se știe din ce motiv, spunea el, măcelarii și femeile au o afinitate în comun, o trăsătură care depășește simpla tranzacție, atunci când cumperi sau vinzi niște carne. Cine știe de ce? Poate din cauza cărnii, a culorii sale roz, a plesniturii care se aude când e tăiată, a promisiunii că vei căpăta bucata dorită. Indiferent de motiv, nu-i un lucru neobișnuit să auzi că între un măcelar și o
19
N-a fost rea (fr.)
clientă s-a creat o anume intimitate. Iar atunci când măcelarul e tânăr și arătos flirtul face ca discuția pe tema ciozvârtelor de miel să fie cu atât mai plăcută. În mod normal, cam la asta se rezumă, la o glumă nevinovată sau două, ceva care aduce o scânteie în ochii unei femei în timp ce pleacă spre treburile ei. Normal, dar nu-i mereu așa. Și nu în cazul măcelarului pe care-l vom numi Arnaud. În momentul când s-au petrecut toate acele lucruri, cu mulți ani în urmă, de-abia sosise în acel sat, preluând negoțul de la vechiul măcelar, pensionat, un bărbat bătrân și morocănos, care nu zâmbea niciodată și era iute la mânie dacă cineva îi critica marfa. Doamnele de prin partea locului nu prea aveau obiceiul a-și face cunoscute opiniile, însă treptat admirația față de Arnaud a început să se răspândească pe cale orală, ca la un téléphone arabe. El transformase complet micuța măcelărie – revopsind pereții, înlocuind echipamentul, instalând lumini moderne –, așa că, atunci când a terminat de renovat, era o plăcere să intri acolo, să fii întâmpinat de toate acele obiecte de inox și sticlă strălucitoare, de mirosul curat al rumegușului proaspăt presărat pe podele și de zâmbetul tânărului proprietar. Și persoana acestuia însemna o schimbare considerabilă în bine, cu părul lui negru lucios și ochii căprui. Dar ceea ce-l deosebea de majoritatea celorlalți consăteni erau dinții, în acele zile, existau foarte puțini dentiști în mediul rural, și tratamentul la care apelau se rezuma mai ales la extracții, nu și reparații. În consecință, foarte rar puteai vedea un adult fără o gaură sau două-n gură, iar dinții care supraviețuiseră arătau destul de rău – încălecați, pătați de vin și nicotină. Însă dinții lui Arnaud erau uimitor de perfecți: albi, aliniați, fiecare la locul lui. După ce-l vedeau pentru prima dată, femeile ieșeau ca amețite din prăvălia lui, întrebându-se cum un
astfel de beau garçon20 nu era încă însurat. Arnaud știa ce efect avea asupra clientelor sale. (Într-adevăr, după cum a reieșit mai târziu, în timpul anchetei, fusese silit să-și părăsească locul de muncă anterior dintr-un alt sat după unele „complicații” cu soția primarului). Dar era om de afaceri și, dacă zâmbetul lui însemna mai multă vânzare, zâmbea. C’est normal. Mai trebuie spus că era un măcelar bun. Carnea pe care o vindea era curată și atârnată cum trebuia, sângeretele și andouillettes21 durdulii și plini cu carne, pate-urile dense și savuroase. Bucățile tăiate erau generoase, adesea cu mai multe grame în plus față de cât comandaseră clienții; niciodată în minus. Mai mult, oasele cu măduvă le făcea cadou. Le dădea gratis! Și întotdeauna, în timp ce înmâna clienților săi pachetele învelite în hârtie cerată roz pe care era tipărit numele său și fotografia unei vaci joviale, era tot numai zâmbet. Așa au mers lucrurile în acea primă iarnă petrecută de el acolo și în primăvara care a urmat, iar popularitatea lui creștea mereu. Bărbații din sat ajunseseră să consume mai multă carne decât pe vremea fostului măcelar și de o mai bună calitate. Când pomeneau de asta, soțiile lor se mulțumeau să dea din cap. Da, spuneau ele, măcelarul cel nou era mult mai bun. E un adevărat noroc că s-a stabilit în sat. Iar unele dintre ele, în timp ce își priveau soții peste masă, nu se puteau abține să nu facă involuntar o comparație, gândindu-se la Arnaud într-un mod prea puțin legat de talentele sale profesionale. Ce mai umeri! Și ce dinți! Necazul s-a ivit la un sfârșit de iunie, odată cu instalarea arșiței. Satul e așezat pe un deal, și clădirile din piatră orientate cu fațadele spre sud par să absoarbă toate razele soarelui, stocându-le peste
20 21
Băiat frumos (fr.) Cârnații (fr.)
noapte. În unele locuințe, sunt trase storurile ca să le mai ferească de căldură și de temperaturile tot mai ridicate, dar prăvăliile nu sunt la fel de norocoase. Vitrinele lor cheamă căldura, amplificând-o. Așa că Arnaud a fost nevoit să ia și el măsuri. A îndepărtat tot ce era perisabil din vitrină, înlocuind obișnuitul aranjament de cârnați și bucăți de carne cu o notiță prin care își informa clientela că toate produsele erau ținute la rece într-o zonă din spatele prăvăliei. Natural, și măcelarul avea nevoie să se mai răcorească, așa că, la începutul lui iulie, Arnaud a adoptat o uniformă mai practică decât pantalonii de pânză groasă și bluza de bumbac purtate de obicei. Șia păstrat tablier-ul, șorțul lung, alb (deși frecvent pătat cu sânge) care-i acoperea pieptul și partea de jos a trupului. Dar, sub el, purta numai o pereche de pantaloni scurți negri, de ciclist, lipiți de șolduri și de fese și papuci cu tălpi de cauciuc. Afacerea deja profitabilă a devenit încă și mai profitabilă. Dintrodată, bucățile atârnate în cârlige din spatele tejghelei au început să fie tot mai solicitate, așa că Arnaud trebuia să se întoarcă și să se întindă ca să le dea jos, expunându-și musculatura spatelui și picioarele clientelei sale. Și expedițiile în zonele răcoroase ale prăvăliei, unde era ținut restul de carne, au devenit foarte populare, pentru că implicau o apropiere de tânărul chipeș, aproape gol. S-au produs schimbări și în felul cum se îmbrăcau clientele lui Arnaud. Hainele de zi cu zi și îngrijirea superficială au fost înlocuite de rochii de vară, de machiaj, chiar și de parfum. Coaforul era neobișnuit de aglomerat, așa că vizitatorii, când treceau prin sat, puteau fi iertați pentru că aveau impresia că femeile pe care le zăreau pe străduțele înguste erau îmbrăcate de o fête. Cât despre soți ei bine, cei care au observat mișcarea au pus-o pe seama vremii. În orice caz, erau bine tratați de nevestele lor, cu acea atenție în plus stârnită de un sentiment de vinovăție și, mai ales, erau hrăniți ca niște boxeri în cantonament. Așa că n-aveau a se plânge.
În iulie, arșița a continuat, zi după zi, fără niciun strop de ploaie. Câinii și pisicile ajunseseră să se tolereze reciproc, împărțind locurile umbroase, prea năuciți să se mai repeadă unii la alții. Pe câmp, se copseseră pepenii galbeni, cei mai zemoși în ultimii ani, iar ciorchinii din vie te frigeau când îi atingeai. Satul de pe vârful dealului amorțise învăluit în coconul de aer fierbinte. Erau niște zile dificile pentru măcelar, în pofida afacerii sale înfloritoare. Constatase că era un proces foarte lent și precaut să-și facă prieteni într-o astfel de comunitate mică, de oameni care se cunoșteau de mult. Un nou-venit – chiar dacă un nou-venit de la numai douăzeci și cinci de kilometri depărtare – e tratat cu o politețe rezervată pe stradă, dar nu e niciodată invitat acasă de vecinii săi. E supus unei perioade de probă, adesea timp de câțiva ani. Este privit ca un străin. Și, în cazul lui Arnaud, ca un străin celibatar. Ca să-i facă viața și mai grea, afacerea pe care o avea îi lăsa prea puțin timp liber ca să se ducă la Avignon, unde ar fi avut posibilitatea să se distreze. Își începea munca la puțin timp după răsăritul soarelui, când cobora din micul său apartament de deasupra prăvăliei ca să spele podeaua, să presare rumeguș proaspăt, să scoată muștele moarte din vitrină, să aranjeze bucățile de carne, să-și ascută cuțitele și să soarbă o ceașcă de cafea până ce clienții săi mai în vârstă, întotdeauna cei mai matinali, începeau să sosească înainte de ora opt. La prânz, între douăsprezece și două, în timp ce restul lumii își lua masa, el se ducea de regulă să se aprovizioneze. Vânzătorii en-gros refuzau să vină în sat; străzile erau prea înguste pentru camioanele lor. După-amiaza, comerțul era mai lent, în schimb, spre seară, avea cea mai aglomerată perioadă. Rareori Arnaud putea închide înainte de șapte și, apoi, îl aștepta hârțogăria: bonurile din ziua respectivă, chitanțele furnizorilor, formularele guvernului solicitând confirmarea faptului
că respectase strict le code sanitaire, atenționările de la Crédit Agricole privind împrumutul luat de la bancă. O povară grea pentru un singur om. Arnaud își spunea, deseori, că avea nevoie deo nevastă. La începutul lui august, a avut una, dar, din păcate, nu era a lui. Era mai tânără decât majoritatea clientelor sale și cu cincisprezece ani mai mică decât soțul ei. Căsătoria ei, chiar dacă nu tocmai aranjată, fusese dorită de ambele seturi de părinți, ale căror podgorii se învecinau pe povârnișul dealului, mai jos de sat. Ce putea fi mai satisfăcător decât o comuniune de sânge și pământ, între familii și proprietăți? În timp ce fiecare familie își făcea socotelile discret, economiile rezultate din folosirea în comun a tractoarelor, a îngrășământului, a stocurilor de vin și a mâinii de lucru păreau niște avantaje demne de luat în seamă. S-a stabilit data căsătoriei, iar viitorul mire și mireasa lui au fost încurajați în relația lor. Proaspătului soț, un bărbat anost cu ambiții modeste, născut bătrân, îi convenea de minune căsnicia. Nu mai era dependent de mama sa. Avea pe cineva să-i pregătească mâncarea, să-i cârpească hainele și să-i țină de cald în pat în lungile nopți de iarnă. Într-o bună zi, urma să moștenească ambele podgorii. Vor avea și copii. Ducea o viață bună și era mulțumit. În schimb, tânăra lui soție, de îndată ce agitația din jurul căsătoriei s-a potolit, se simțea tot mai abătută, ajungând să fie copleșită de resentimente pe măsură ce se confrunta zi de zi cu aceeași rutină. Era singurul copil la părinți și fusese răsfățată. Acum era soția cuiva, cu toate responsabilitățile ce decurgeau din asta, trebuia să țină o gospodărie, să jongleze cu un buget, avea un soț care venea în fiecare seară mort de foame, obosit, plin de praf, fericit să scape de cizme și să-și petreacă seara citind ziarul. Fericit că nimic nu se clintea în jurul lui. Când ea se gândea la viitor, era îngrozită de o viață de muncă și plictiseală.
Nu e deloc de mirare că începuse să-i placă tot mai mult să se ducă la măcelar, potrivindu-și vizitele după-amiaza când avea șanse mai mari să-l găsească singur. Era punctul luminos al zilei, întotdeauna zâmbitor, iar ea nu putea să nu remarce un bărbat cu un trup frumos, îmbrăcat sumar, de vară – un tip solid spre deosebire de soțul costeliv, cu o piele sănătoasă și un ciuf de păr negru des și buclat întrezărindu-se sub partea de sus a șorțului. S-a întâmplat într-o după-amiază, în deplină tăcere. Stăteau alături, în timp ce Arnaud împacheta o bucată de mușchi de vacă, suficient de aproape ca fiecare să simtă căldura trupului celuilalt; când brusc s-au trezit sus, în micul apartament, leoarcă de transpirație, cu hainele azvârlite pe jos. După aceea, femeia a ieșit din prăvălie aprinsă la față și distrată, uitând bucata de carne pe tejghea. Bârfele sunt o adevărată pasiune pentru locuitorii unui mic sat, și informațiile par să circule ca prin osmoză, strecurându-se pe nesimțite ca razele soarelui prin perdele. Un secret nu durează niciodată, și femeile sunt primele la curent cu ce s-a întâmplat. În săptămânile care au urmat acelei după-amiezi, Arnaud a observat o agitație tot mai mare în rândul clientelor sale și tendința lor de a încerca să stea mai aproape de el. Mâini, anterior grijulii să dea banii și să primească pachetele, erau acum ezitante, degetele trecând ca din întâmplare peste degetele lui. Tânăra soție își făcuse un obicei din a veni cu regularitate imediat după orele 14.00, închizând ușa în urma ei și întorcând tăblița pe care scria Ferme22. A fost urmată de altele, alegând și ele momentul potrivit. Arnaud a început să piardă din greutate, dar afacerea devenea tot mai prosperă. Nu se știe cine i-a alarmat pe soți. Poate una dintre femeile mai
22
Închis (fr.)
bătrâne din sat a căror singură bucurie în viață era să denunțe orice nereguli constatate; sau, poate, una dintre neveste, dezamăgită că nu urcase niciodată precipitat scările până în dormitorul întunecat de sus, îmbibat cu miros de carne. Inevitabil, bârfele și suspiciunile au luat amploare, ajungând la urechile soților respectivi. În spațiul privat al dormitoarelor matrimoniale au început să zboare tot felul de acuzații. Dezvinovățirile nu erau crezute. În final, unul dintre soți s-a confesat altuia, și acesta, la rândul său, unui al treilea și așa mai departe. Au descoperit astfel că erau cu toții membri ai aceluiași club mizer. Într-o seară, cinci dintre ei și-au dat întâlnire la cafenea: trei fermieri, poștașul și un bărbat angajat la o companie de asigurări care pleca des noaptea de acasă. S-au așezat la o masă în spate, departe de bar, cu un pachet de cărți în mâini pentru a masca adevăratul scop al întrunirii. Cu voci joase și mohorâte și-au povestit pe rând necazul. „Soția mea s-a schimbat. Nu mai e femeia cu care m-am însurat. Acel mic salaud23 ne-a distrus viața cu zâmbetul lui unsuros și cu pantalonii lui scurți obsceni”. Așa cum stăteau acolo, cărțile de joc uitate în fața lor, hrănindu-și furia cu pastis, vocile lor erau tot mai ridicate și mai pline de violență. Vorbeau prea tare. Poștașul, cel mai puțin amețit dintre ei, a propus o altă întâlnire undeva într-un loc îndepărtat, unde să poată discuta ce aveau de făcut. Era aproape sfârșitul lui septembrie și începuse sezonul de vânătoare. Așa că s-au înțeles să se întâlnească pe deal, duminică dimineața, cinci prieteni cu puștile și câinii lor de vânătoare, în căutarea mistrețului care făcea atâta prăpăd prin podgorii în fiecare toamnă. La doar câteva minute după răsăritul soarelui, aerul era deja
23
Ticălos (fr.)
fierbinte, arătând mai mult ca o duminică de iulie decât una de septembrie. În momentul când cei cinci au ajuns în vârful Lubéronului, puștile și bandulierele atârnau ca plumbul pe umerii lor, și plămânii îi usturau după urcuș. Au găsit un loc umbrit sub ramurile unui cedru imens, și-au scos sarsanalele și au început să circule o sticlă din mână-n mână. Câinii amușinau pământul, urmând niște poteci invizibile în zigzag, ca și cum ar fi fost înșirați pe-o sfoară, și clopoțeii din zgarda lor scoteau din când în când un clinchet în aerul nemișcat. Nu se mai auzea nimic altceva, nu mai era nimeni pe aproape. Oamenii puteau discuta în liniște. Să-și pedepsească nevestele sau pe măcelar? O bătaie bună, câteva oase rupte, prăvălia făcută praf. Asta ar putea să-l învețe minte. Poate că da, a fost de părere unul dintre cei prezenți. Dar i-ar recunoaște pe agresori și ar chema poliția. Ar urma tot felul de întrebări, posibil chiar pedeapsa cu închisoarea. Și cine ar putea fi sigur că s-ar potoli? Bărbații își revin după o chelfăneală. Nevestele ar fi, cu siguranță, de partea lui. Așa că ar lua-o de la capăt. În timp ce sticla își făcea rondul în tăcere, cei cinci bărbați își imaginau cum ar fi fost să stea la închisoare câteva luni bune sau poate chiar mai mult. Dacă nevestele erau capabile să-i înșele acum, cât de ușor le-ar fi odată rămase singure! În final, unul dintre ei a formulat ideea ce le trecuse prin cap tuturor: trebuia găsită o soluție permanentă. Într-un fel sau altul, măcelarul trebuia să dispară. Numai atunci viețile și nevestele lor ar reveni la normal înainte ca acel țap tânăr să-i mai umple de rușine. Poștașul, mereu cel mai rezonabil, era de părere că trebuiau să discute cu el. Poate reușeau să-l convingă să plece. Celelalte patru capete s-au scuturat în dezacord. Și ce pedeapsă ar fi fost asta? Cum rămânea cu răzbunarea lor? Unde era dreptatea? Ar fi râs și curcile de ei. Aveau să fie toată viața ținta bârfelor și a glumelor, cinci prăpădiți care stătuseră cu brațele încrucișate în timp ce nevestele
lor săreau în patul altui bărbat. Cinci bărbați încornorați și lași. Sticla se golise. Unul dintre ei s-a ridicat în picioare, a pus-o pe un bolovan, apoi și-a luat arma și a vârât un cartuș în ea. — Asta trebuie să facem, a zis el. A țintit și a făcut sticla praf. S-a uitat la ceilalți și a ridicat din umeri. Voil|!24 În final, au fost de acord că trebuiau să tragă la sorți, să vadă cine va fi cel care va aplica pedeapsa. Când au terminat, oamenii au coborât de pe munte, prânzind împreună cu soțiile lor. Călăul și-a ales momentul cu mare grijă, așteptând să intre luna în nori și ieși din casă când întunericul era deplin. Ca să se asigure, și-a încărcat arma cu două chevrotine25, chiar dacă explozia produsă de acestea ar fi fost suficientă pentru a ucide un elefant, ca să nu mai vorbim de-un om aflat la un cot distanță. Se întreba probabil dacă ceilalți erau treji, gândindu-se la el, în timp ce se strecura pe străzile pustii spre prăvălia măcelarului. Și trebuie să-l fi blestemat pe măcelar în gând pentru că-i lua prea mult timp să coboare după ce-i bătuse insistent în ușă. A folosit ambele țevi, presând gura puștii de pieptul măcelarului, și n-a așteptat să-l vadă căzând. Când luminile au început să se aprindă în casele vecinilor, el se afla deja pe câmpul din afara satului, împleticindu-se prin vie, spre casa lui. Cu puțin timp înainte de ivirea zorilor, a sosit primul gendarme, sculat din pat de-un apel primit de la unul dintre puținele posturi telefonice instalate în sat. O jumătate de duzină de oameni se strânsese în lumina ce se revărsa din prăvălia măcelarului, îngroziți, fascinați, fără a fi capabili să-și ia ochii de la trupul însângerat, prăbușit în dreptul ușii. Într-o oră, polițiștii veniți din Avignon i-au
24 25
Iată! (fr.) Alice mari (fr.)
alungat de-acolo, au ridicat cadavrul și au deschis un birou la primărie, începând un îndelungat proces de interogare a tuturor sătenilor. A urmat o perioadă dificilă pentru cei cinci soți, un test al solidarității și prieteniei lor. Și-au petrecut o altă duminică dimineață în pădure, reamintindu-și unul altuia că tăcerea, tăcerea totală era singura lor apărare. „Țineți-vă limba-n gură”, cum spunea unul dintre ei, și nimeni nu va ști. Poliția va crede că ucigașul era un dușman al măcelarului venit după el de unde locuise anterior pentru o reglare mai veche de conturi”. Și-au trecut sticla din mânăn mână, jurând tăcere. Au trecut zile, apoi săptămâni. Săptămâni fără nicio dovadă, săptămâni fără niciun indiciu. Toți negau c-ar fi știut ceva. Și, mai mult, nimeni n-avea chef să discute treburi ale satului cu nepoftiți în uniformă. Tot ce a putut face poliția a fost a stabili cu aproximație ora decesului și, desigur, faptul că ucigașul făcuse uz de o pușcă de vânătoare. Au fost chestionați toți oamenii care aveau permis de vânătoare și toate puștile au fost inspectate cu grijă. Însă, spre deosebire de gloanțe, alicele nu lasă urme ce pot fi identificate. Loviturile letale ar fi putut veni din oricare dintre cele douăsprezece arme. În cele din urmă, investigația a intrat în impas, apoi s-a poticnit de-a binelea, sfârșind cu un dosar clasat. Satul s-a întors la treburile sale, venise timpul să se culeagă strugurii și toată lumea a fost de acord că recolta era excepțională în acel an, după o toamnă caldă, secetoasă. În timp, și-a făcut apariția un alt măcelar în sat, un bărbat mai în vârstă, familist, venit din Ardèche, fericit să preia o asemenea prăvălie bine echipată, cu inventarul complet până la ultimul cuțit. A fost, totodată, plăcut surprins să fie primit cu o neobișnuită amiciție de către bărbații din sat.
— Și asta a fost tot, și-a încheiat Marius istorisirea. Cred c-au trecut vreo patruzeci de ani de-atunci. L-am întrebat dacă s-a aflat cine fusese asasinul. La urma urmei, erau cel puțin cinci oameni care îl cunoșteau și, așa cum afirmase chiar el, să păstrezi un secret într-un sat ca acela echivala cu a încerca să ții apa-n ciur. S-a mulțumit să zâmbească și să scuture din cap. — Să vă mai spun totuși ceva, a adăugat el satisfăcut, toată lumea a venit la înmormântarea măcelarului. Fiecare avea motivul lui. Și-a terminat vinul și s-a rezemat de spătarul scaunului. Beh, oui! A fost o înmormântare foarte apreciată.
3 New York Times: „Critic culinar face o descoperire uimitoare: Provence n-a existat niciodată” Am primit o scrisoare de la Gerald Simpson, un domn din New York. Era nedumerit de un articol văzut într-un ziar, pe care îl anexase la scrisoare, și ce spunea autorul său era un lucru foarte trist. Decreta Provence ca fiind o regiune cu țărani isteți, dar cu mâncare proastă, lucru care îl pusese pe gânduri pe Simpson. „Eu nu mi-o amintesc deloc astfel”, scria el, „după ce am petrecut acolo vacanța. Nici în cărțile tale nu apare în acest fel. Ce s-a întâmplat? Sar fi putut să se schimbe chiar atât de mult în ultimii câțiva ani?” Am citit articolul de două ori și, într-adevăr, din el reieșea că Provence era un loc lipsit de atractivitate, cu restaurante și servicii de slabă calitate. Mai primisem astfel de articole anterior, scrise de ziariști în căutarea a ceea ce era, în opinia lor, un unghi diferit. Niște indivizi dornici să descopere „realitatea” din spatele aspectului de ilustrată, înfățișând fețe zâmbitoare și câmpuri acoperite cu lavandă. Dacă dau peste vreun turist nemulțumit, un vânzător posomorât sau un fel de mâncare proastă, se duc acasă fericiți; au despre ce să scrie. Deși nu sunt de acord cu ei, trebuie să fiu corect. Toți au propriile opinii despre Provence și ale mele vor fi inevitabil diferite de cele ale oamenilor sosiți pentru o săptămână sau două pe aceste meleaguri, mai ales dacă își fac apariția în august, luna cea mai aglomerată și mai puțin tipică din an. Articolul expediat de Simpson se intitula „Anul meu în Provence; luna august”, publicat la 22 aprilie 1998 în unul dintre cele mai
respectate și mai influente ziare din lume, New York Times. Era scris de Ruth Reichl, al cărei nume sunt sigur că produce un frisson de teamă, când oamenii îl aud în bucătăriile restaurantelor din Manhattan; cu atât mai mult în perioada cât a fost șefa rubricii gastronomice din Times, o poziție pe care n-o mai deține acum, dar o ocupa în aprilie. Un far strălucitor de cunoștințe culinare într-o lume ignorantă, o persoană care putea crea sau distruge reputația cuiva în domeniul culinar sau, cu alte cuvinte, o femeie cu picioarele bine-nfipte în pământ, cum ar spune unul dintre acei țărani bătrâni, isteți. Printre talentele de jurnalist și editor pe teme culinare ale lui Reichl se numără și capacitatea sa de a pătrunde în miezul lucrurilor, fără să irosească nicio clipă. În timpul vizitei sale din august, a putut investiga, analiza, trage concluzii și face pulbere o întreagă regiune din Franța – câtă sârguință!, pe deasupra găsind timpul necesar să petreacă o vacanță total dezamăgitoare. A avut parte de o ditamai listă de decepții, începând cu primul ei mic dejun aici: niște baghete oribile, niște croissants și mai și, cafea acră. Vizitând o piață, nu a găsit nici măcar o singură roșie coaptă. Piersicile erau tari ca piatra. Fasolea verde arăta ofilită și nimic nu-l tulbură mai mult pe un critic culinar decât vederea unei păstăi îngălbenite. Șirul ei de dezamăgiri continuă la nesfârșit. Niciun soi de cartofi nu fusese produs în Franța. Niciun măcelar n-avea carne de miel. Un adevărat infern pentru un gourmet, iar vizitele la supermarket, unde Reichl afirmă că a fost silită a-și face cumpărături în zilele când piața era închisă, n-au făcut-o deloc mai mulțumită. Și acolo alimentele erau destul de jalnice. Carnea și legumele, un adevărat dezastru. Brânzeturi de fabrică. Pâinea învelită în plastic. Și, oroarea ororilor: selecția de vinuri rosé ocupa mai mult spațiu decât toate cerealele, biscuiții dulci și sărați din magazinul D’Agostino de la ea, de-acasă. Imaginați-vă așa ceva!
Mai mult vin decât biscuiți! Puține lucruri sunt mai grăitoare decât acesta în ce privește decăderea unei societăți. Urmau și alte dezvăluiri, dar înainte de a mă ocupa de ele merită să analizez în detaliu prima parte a acestei litanii mizerabile. Fără îndoială, poți găsi și mâncare ordinară în Provence, dar s-o vezi peste tot înseamnă fie neglijență, fie lipsă clară de informații. Acest lucru ar putea fi de înțeles în cazul unui turist obișnuit, dar Reichl nu e deloc o astfel de persoană. Slujba ei este să descopere mâncarea bună. Categoric este extrem de bine conectată în cercurile gastronomice și jurnalistice. Cu siguranță, are prieteni sau colegi în Franța care ar fi putut să-i spună că în Provence, la fel ca în restul lumii, trebuie să știi unde să cauți. Chiar nu i-a dat nimeni câteva adrese bune? Oare a cerut ea vreuna? Oare n-a citit cărțile excelente ale Patriciei Wells, omoloaga ei de la International Herald Tribune, tot comentator pe teme culinare, cu bogate și profunde cunoștințe despre Provence? Se pare că nu. Absența roșiei coapte și a cărnii de miel – două mari dezamăgiri pe care noi nu le-am simțit niciodată în toți anii petrecuți în Provence – s-ar putea să fi fost un ghinion; sau poate că s-a dus la piață sau la măcelar prea târziu, când tot ce era mai bun fusese cumpărat. În august, se poate întâmpla și așa ceva. Cât despre teribilele supermarketuri se pare că, din nou, Reichl a fost prost sfătuită sau n-a beneficiat de niciun sfat. Sigur că există supermarketuri unde găsești brânză de fabrică și pâine învelită în plastic, deși nu văd de ce a ținut să menționeze așa ceva. Supermarketurile sunt locuri unde se vând alimente produse pe scară industrială, și multe dintre ele sunt obligatoriu împachetate în plastic. Chiar și așa, nu toate supermarketurile sunt la fel. O mulțime dintre cele din Provence au sectoare unde găsești brânză proaspătă și au propriile brutării, chiar dacă sortimentele de biscuiți s-ar putea să nu se ridice la standardul celor de la D’Agostino.
De fapt, cei mai serioși bucătari pe care-i cunosc folosesc supermarketurile doar ca să se aprovizioneze cu alimente de bază. Însă cumpără carnea, pâinea, uleiul, vinul și alte produse de la mici prăvălii specializate, la fel cum au procedat odinioară și mamele lor. Și, dacă locuiesc în apropiere sau în Avignon, își fac cumpărăturile în Les Halles, una dintre cele mai bune piețe din Franța și din lume. Se află în Place Pie, chiar în centrul orașului; și întâmplător nu departe de locul unde s-a cazat Reichl. De douăzeci și cinci de ani, piața este locul de unde se aprovizionează toți micii proprietari de magazine, și cele patruzeci de standuri oferă o uimitoare varietate de carne, păsări, vânat, toate soiurile de pâine, brânzeturi, charcuterie26, fructe, legume, ierburi aromate, mirodenii și uleiuri – și mai există și un sector de pescărie, de peste treizeci de metri lungime. În fiecare zi, se deschide la șase dimineața și se închide la prânz. Dar parcarea e dificilă în Avignon în august și poate din această cauză ea a ignorat această piață. Mare păcat! Nu-i nimic! Dacă n-ai chef sau voință să mergi la cumpărături, ai la dispoziție întotdeauna restaurantele din partea locului. Avignonul are câteva care s-ar putea compara în mod favorabil cu cele mai bune restaurante newyorkeze – Hiely, L’Isle sau La Cuisine de Reine sunt numai trei dintre ele –, însă nu se știe cum de-au scăpat ochiului vigilent al lui Reichl. În schimb, suntem informați cu privire la un meniu bizar, citit, dar negustat, constând numai din tomate. (Să sperăm că erau coapte.) După cât se pare, el a făcut-o să remarce că în marile orașe nu găsești decât restaurante mediocre. E suficient să te ducă la disperare atunci când încerci să furnizezi hrană atât trupului, cât și spiritului în timpul șederii în Provence. Dar acum, deziluzionați și leșinați de foame, ajungem la
26
Delicatese (fr.)
extraordinara revelație dintre toate. O poți vedea în fața ta, negru pe alb, bazată pe considerabila autoritate conferită de New York Times: „Visam la o Provence care n-a existat niciodată”. Vă puteți imagina că fraza m-a izbit cu forța unei roșii necoapte direct între ochi. Unde am trăit toți acești ani? Și cum rămâne cu toți ceilalți autori la fel de rătăciți ca și mine? Provence pe care au cunoscut-o și scris despre ea de la Daudet la Giono, de la Ford Madox Ford și Lawrence Durrell la M.F.K. Fisher – Provence așa cum o cunosc eu – pur și simplu nu există! Și nici n-a existat vreodată! E o plăsmuire a imaginației noastre, o fantezie plină de romantism. Mă tem însă că o mare parte din vină pentru această farsă monumentală o poartă un fiu al regiunii Provence – din păcate, un alt scriitor surescitat și plin de fantezie –, Marcel Pagnol. Reichl e o mare admiratoare a sa și ne împărtășește această admirație: „Provence de care sunt cel mai mult atașată e cea a marelui regizor Marcel Pagnol. Este o lume eterogenă, în alb și negru, în care bărbații se amuză în cafenele, ascunzând pietricele sub pălărie, așteptând să vină cineva și să le dea un bobârnac”. Asta, mi se pare, este ca și cum te-ai aștepta ca America din ziua de azi să semene cu un film de Frank Capra, însă am simțit că trebuie să mai fac ceva cercetări, așa că nu pot susține argumentat rezultatele. Ca să fiu corect, trebuie să raportez că lovitul pălăriei, ca spectacol pe placul mulțimii, a dispărut la fel ca ghilotina. Cercetări prin arhivele primăriei satului în care m-am stabilit n-au dat la iveală nici măcar un singur exemplu de astfel de pălării lovite în public. Când l-am întrebat pe cel mai bătrân locuitor al satului dacă a existat vreodată obiceiul ăsta, m-a privit pieziș, și-a luat paharul cu băutură și s-a mutat la altă masă. Chiar și în cele mai îndepărtate sate din Haute Provence, unde ți-ai putea închipui că poți descoperi niște obiceiuri ciudate, de mult uitate, e puțin probabil că vei găsi
oameni amuzându-se în cafenele cu altceva decât cu o simplă conversație, jocuri de cărți sau de boules. Mai întâi, mâncarea proastă. Acum, asta. Un alt vis zdruncinat. Totuși, există vizitatori în Provence capabili să treacă dincolo de niște așteptări nebuloase și să fie extrem de satisfăcuți de ceea ce găsesc acolo în realitate. Din nefericire, turiști, și ei nu sunt bineveniți în lumea lui Reichl. Ea preferă locuri care, în propriile sale cuvinte, nu sunt demodate și nici infestate de turiști. Desigur, în categoria de turist sunt incluși întotdeauna ceilalți oameni, nu noi. Noi suntem diferiți. Noi suntem călători – inteligenți, manierați și oameni de cultură, o binecuvântare pentru destinațiile pe care ni leam ales, o fericire să ne aibă cineva prin preajmă. Este o atitudine obișnuită, una pe care o percep mereu ca fiind ofensatoare, condescendentă și, în egală măsură, incorectă. Dacă faci o călătorie de plăcere, departe de casă, ești un turist, indiferent ce conotații dai acestui termen. Eu mă consider un permanent turist. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt turiști. Turismul aduce o contribuție importantă la economia locală și furnizează locuri de muncă pentru mulți oameni talentați – inclusiv mai multor bucătari – care, altfel, ar trebui să încerce să-și câștige existența în altă parte. Să luăm, bunăoară, singurele două restaurante bune pe care Reichl le-a putut descoperi în întreaga Provence: Auberge de Noves și Bistrot du Paradou. Ambele sunt excelente, exact cum spune ea, și ambele sunt pe merit populare în rândul turiștilor. Ar avea ele capacitatea să-și mențină standardele ridicate, dacă ar depinde numai de o clientelă pur locală? Am foarte mari îndoieli. La ea se simte o notă finală de dezamăgire chiar și atunci când descrie restaurantul favorit Bistrot du Paradou. Mâncarea a fost bună, ambianța fermecătoare, și totuși: „Simțeam că era ceva artificial în toate astea, o încercare dibace de a resuscita spiritul lui Marcel Pagnol”. Dumnezeule mare! Ce a făcut-o să scrie așa ceva? O
explozie de pălării pocnite în parcare? Sosirea lui Charles Aznavour, să ia masa în bistrou? Sau faptul că bistroul funcționa numai de cincisprezece ani, și nu de cincisprezece generații? Ce mai argument în sprijinul teoriei inexistenței regiunii Provence! Următoarea călătorie a lui Reichl, după cum am fost informați, va fi în Italia, acel pământ de aur al tuturor visurilor și sper, de dragul ei, că i se vor împlini toate așteptările: chelneri cântând fragmente din Puccini, țărani voioși zdrobind strugurii sub picioare purpurii, mese glorioase la care sunt servite paste împletite manual. Buon appetito, signora! Dar, acum, ca să vin în ajutorul domnului Simpson și al altor suflete curajoase, încă dornice să viziteze Provence, o să le dau câteva adrese bune – dovadă, sper, că nu-i totul pierdut. Adresele acoperă o arie destul de vastă, astfel că ați putea fi nevoiți să petreceți ceva timp cu harta-n mână, în automobil. Dar peisajul e frumos, și locurile merită văzute. Aș adăuga că acestea sunt preferințe personale, acumulate în stilul meu aleatoriu de-a lungul anilor. În niciun caz nu se vor a fi o listă completă și organizată. Un ultim avertisment: adresele tind să se schimbe, așa c-ar fi înțelept să le controlați mai întâi cu ajutorul cărții de telefon sau cu un Syndicat d’Initiative local înainte de a porni la drum. Piețe Nu mi-am făcut niciodată cumpărăturile într-un mod mai plăcut decât atunci când am petrecut două sau trei ore într-o piață provensală. Culorile, abundența, zgomotele, uneori tarabagiii excentrici, combinațiile de mirosuri, oferta unei felii de brânză ici și colo, a unei îmbucături de pâine prăjită cu tapenade, delicioasa cremă de măsline, în alt loc – toate acestea transformă niște simple cumpărături într-o distracție de dimineață.
O persoană pasionată ar putea vizita o altă piață în fiecare zi, timp de câteva săptămâni, și această listă pe care o puteți citi cel mai bine cu o hartă-n mână e departe de a fi atotcuprinzătoare. Dar cred că-i suficientă pentru a dovedi că nu există un astfel de lucru ca o zi în Provence fără nicio piață deschisă. Luni: Bedarrides, Cadenet, Cavaillon, Forcalquier. Marți: Banon, Cucuron, Gordes, St. Saturnin-d’Apt, VaisonlaRomaine. Miercuri: Cassis, Rognes, St. Remy-de-Provence, Sault. Joi: Cairanne, Nyons, Orange. Vineri: Carpentras, Châteauneuf-du-Pape, Lourmarin, Pertuis. Sâmbătă: Apt, Arles, Manosque, St. Tropez. Duminică: Coustellet, L’Isle-sur-Sorgue, Mane. Vin Aici am pătruns pe un teren minat. Una dintre schimbările petrecute în ultimii ani, în Lubéron, se referă la o imensă îmbunătățire a calității petits vins. Micile podgorii locale produc un vin tot mai bun; poate nu cu aceeași greutate și complexitate precum cele vintage, de marcă, asemenea Châteauneuf-du-Pape, dar bine făcute, ușor de băut și deloc scumpe. Există zeci de soiuri de vin de acest fel, și aici e problema. Ar trebui să fii mult mai însetat decât mine ca să le încerci pe toate și sunt sigur că am omis mai multe comori de acest fel. Oricum, îmi continui zilnic aceste cercetări. Între timp, găsiți mai jos câteva dintre preferatele mele. Ch}teau La Canorgue, Bonnieux. Sortimentele de vinuri roșii și albe sunt bune și, în plus, mai există un vin rosé pal, puțin fumuriu, minunat, pe care îl poți găsi în restaurantele locale. Ca să cumpărați o ladă sau două, trebuie să vă duceți la castel în martie sau aprilie.
Domaine Constantin-Chevalier, Lourmarin. Într-un fel sau altul, doi oameni și tractoarele pe care le conduc reușesc să cultive cei cincizeci de acri ai podgoriei. Vinurile, mai ales cele roșii, au început să fie medaliate și sunt incluse pe listele restaurantelor. Dacă vor continua tot așa, o să aibă nevoie de mână suplimentară de lucru. Domaine de La Royere, Oppède. Aceasta este singura podgorie condusă de o femeie, și încă una foarte capabilă. Anne Hugues transformă strugurii în vinuri excelente, în timp ce soțul ei face un marc foarte bun, potent și cu o dulceață amăgitoare. După o degustare, e bine să conduceți cu atenție. Ch}teau La Verrerie, Puget-sur-Durance. O veche podgorie, replantată și complet întinerită de către un om de afaceri cu dragoste față de acest domeniu, ajutat de Jacky Coll, unul dintre cei mai talentați podgoreni. În consecință, se produc niște vinuri roșii excepționale aici. Domaine de La Citadelle, Ménerbes. Una dintre cele mai mari proprietăți pe plan local și gazda unui muzeu al tirbușoanelor, precum și a unei largi și interesante serii de Côtes du Lubéron. Sesiunile de degustare tind să fie prelungite și se transformă uneori în adevărate petreceri. La Cane du Septier, Apt. Nu este o podgorie, ci un magazin gestionat de Hélène și Thierry Riols, care știu tot ce mi-aș dori și eu să știu despre vinurile din Provence. Lăsați-vă pe mâna lor și beți ce vă recomandă ei. Natural, ca niște negustori responsabili de vinuri ce sunt, au în stoc și tot felul de soiuri splendide de Bordeaux și Burgundia. Totuși, pentru că vin din alte părți, nu ne interesează acum pe noi. Ulei de măsline Probabil cele mai căutate uleiuri provensale sunt cele produse în
valea Les Baux și, dacă ajungeți în apropiere de Maussane-lesAlpilles imediat după ce au fost recoltate măslinele, spre sfârșitul anului, le puteți găsi la micuța cooperativă din Maussane. Dar se vând rapid, așa că vizitatorii din timpul verii trebuie să le caute mai la nord, în Haute Provence. Aici, lângă Mane, veți descoperi un magazin Oliviers & Co., unde se vinde o gamă remarcabilă de uleiuri preparate manual din întreg bazinul mediteraneean – Italia, Grecia, Sicilia, Corsica, Spania –, precum și unele dintre cele mai bune uleiuri de casă. Luați cu dumneavoastră o baghetă crocantă pentru că le puteți gusta înainte să le cumpărați. (Veți avea la dispoziție lingurițe de porțelan pentru testare, dar nimic nu-i mai bun decât o combinație de ulei bun și pâine proaspătă). Și, dacă tot ați ajuns acolo, cumpărați niște săpun pe bază de ulei de măsline – se spune că dă tenului o strălucire mediteraneeană. Miere În fiecare piață găsești o tarabă cu miere și într-o bună zi puteți da peste negustorul meu preferat, Monsieur Reynaud. „Albinele mele”, o să vă spună el, „au zburat tocmai din Italia pentru a face această miere.” Dintr-un anume motiv, m-a impresionat foarte mult și de aceea am întotdeauna un borcan cu miere Reynaud acasă. Dar, dacă vreți să vedeți ce pot face albinele din Provence, ducețivă la Mas des Abeilles, pe platoul Claparedes, undeva mai sus de Bonnieux. Veți găsi miere cu aromă de lavandă, rozmarin sau lămâiță; un amestec de miere cu oțet; lăptișor de matcă; și o miere delicioasă cu muștar. Și, ca un bonus, de acolo aveți o priveliște de neuitat spre muntele Ventoux și Lubéron.
P}ine La fel ca în cazul a tot ce face parte din domeniul alimentar în Franța, există tot felul de opinii foarte ferme și exprimate adesea zgomotos cu privire la ceea ce formează o textură perfectă sau chiar o formă perfectă a pâinii noastre cea de toate zilele. Fougasse, boule, pain fendu, restaurant, pain de campagne, pain au levain27 – toate au suporteri înfocați. Brutăriile sunt judecate foarte subiectiv, așa că, în final, totul depinde de gustul personal. Boulangerie Georgjon, din Rognes se distinge probabil prin cel mai atrăgător miros de pâine caldă cu unt când intri-n prăvălie. În afară de pâine, brutarul mai are propria rețetă de biscuiți cu migdale, două feluri distincte de croissant și tarte cu un strat gros și seducător de fructe glasate. Toate sunt foarte bune. Boulangerie Testanière, din Lumières. O pâine puțin mai densă decât bagheta normală. Foarte apreciată de localnici, așa că, dacă nu te trezești devreme duminica dimineața, mai târziu riști să găsești rafturile goale. Boulangerie Arniaud, din Rustrel. Decorul nu s-a schimbat aproape deloc din 1850. Și, din câte îmi dau seama, nici gustul pâinii – solidă și sățioasă, așa cum trebuie să fie o pâine. O fougasse frecată cu ulei de măsline și sare de mare și mâncată cu roșii proaspete – nai nevoie de altceva la masă. Auzet, din Cavaillon. Au o varietate mai mare decât credeam eu că e posibil. Auzet, père et fils, vă pot oferi un sortiment larg și, dacă nu sunt prea ocupați, vă pot sfătui cu ce puteți consuma fiecare fel.
Lipie cu ceapă și măsline, pâine rotundă, feliată, tip restaurant, pâine de țară, pâine cu maia (fr.) 27
Br}nză Provence nu-i un pământ cu pășuni bogate, așa că o vacă, după cum spun localnicii, e la fel de rară ca un inspector fiscal genial. În schimb, există din abundență capre, care se hrănesc prin tufișurile scunde de pe munte, și brânza de capră este surprinzător de versatilă. Când e proaspătă, are o textură ușoară, plăcută și cremoasă. La maturare, brânzeturile de capră se mai întăresc și, când sunt marinate în uleiuri cu ierburi aromate, capătă un gust mai iute, mai ales când sunt tăvălite prin piper negru sau garnisite cu cimbrișor. Am văzut unele turtițe nu mai mari decât un degetar – petits crottins – sau felii mai groase de camembert de chèvre, dar de obicei sunt comercializate sub forma unui disc cu o grosime de 2,54 cm și un diametru de 7,62 cm, adesea învelite în frunze uscate de castan și legate cu rafie. Fermierii din jurul localității Banon, din Haute Provence, produc cea mai vestită brânză de capră, dar au competitori demni peste tot prin Vaucluse. Geneviève Molinas din Oppède are întreaga gamă: uscată sau proaspătă, cu piper, cu arome, | la cendre (preparată pe jar) și en camembert. Nu departe, la Saignon, se află ferma Auberge Chez Maryse, de unde puteți cumpăra brânzeturi Maryse Rouziere și gusta feluri de mâncare gătite de ea. Iar la Les Hautes Courennes, din St-Martin-de-Castillon, veți gusta probabil pentru prima dată cabrichon. Pentru o selecție mai amplă de brânzeturi există excelenta Fromagerie des Alpes din Cavaillon, unde au atât vaci, cât și oi și capre. Brânzeturile sunt păstrate în condiții foarte bune, și
proprietarii vor fi fericiți să vă ajute să vă hotărâți ce să cumpărați. Pensiuni Există foarte puține hoteluri mari în zonele rurale din Provence și, dacă actualele restricții din domeniul construcțiilor se mențin, este puțin probabil să apară altele. Dar tot mai multe gospodării particulare oferă cazare în condiții simple, confortabile, o cină decentă și ocazia de a-i vedea pe francezi acasă la ei. Trei exemple: În Bonnieux există Le Clos du Buis, administrată de familia Maurins. Dincolo de Ménerbes, Muriel și Didier Andreis au deschis recent Les Peirelles. Iar la Saignon, Kamila Regent și Pierre Jaccaud au convertit o veche casă din centrul satului. Să nu vă așteptați la room-service sau săli de cocteil. În schimb, veți fi primiți foarte prietenos și nu veți rămâne flămânzi. Totodată, gazdele vă vor furniza diferite adrese folositoare, de la restaurante bune până la podgorii locale. Restaurante Există suficiente ca să umpli o carte cu ele și, de fapt, ea a fost scrisă de un profesionist în ale gastronomiei, Jacques Gantié. Le Guide Gantié prezintă 750 bonnes tables dintr-un capăt în altul al regiunii Provence. După ce o veți citi, testați felurile descrise de el. Examinând listele de mai sus, observ că apar și mari lipsuri. Îmi cer scuze pentru acest lucru. Unde este prințul măcelarilor, cel mai de încredere furnizor de trufe, persoana care face cei mai extraordinaire cârnați? Unde trebuie să te duci ca să guști cel mai perfect pepene sau cel mai suculent melc, denumit petit-gris de
Provence? Cine face cele mai gustoase tapenade? Fără niciun dubiu, ei există, acești mari maeștri culinari, care-și petrec viața transformând felurile de mâncare pe care le servesc în unele memorabile. Dar Provence ocupă o arie vastă, și eu o explorez doar de aproximativ zece ani. Cu cât petrec mai mult timp aici, cu atât mai mult îmi dau seama cât de puțin cunosc. Totuși, știu un lucru, și anume că, dacă ești gata să petreci puțin timp privind și ascultând, apetitul îți va fi răsplătit. Sunt de acord că ingredientele și savorile pe care se bazează bucătăria provensală sunt deosebite, distinctive pentru acea zonă și pot să nu fie pe placul tuturor. S-a întâmplat ca mie să-mi placă și, cu excepția măruntaielor (burta mai ales), pentru care n-am simțit niciodată prea mult entuziasm, n-aș putea să mă plâng deloc de restul. Dar ca să afirmi că nu poți mânca bine aici e prostie curată. Dacă spui că ai nevoie de ceva timp și efort să descoperi cele mai bune locuri, ai dreptate. Dar, în opinia mea, ele fac parte din plăcerea oferită de-o mâncare cu adevărat bună.
4 Prescripție pentru un sat ideal Îmi amintesc că cineva mi-a spus cândva că în Provence cantitatea anuală de precipitații este similară cu cea din Londra, numai că ploile sunt mai rare și mai intense. Uitându-mă afară pe fereastră, pare că întreaga cantitate pe șase luni se revarsă acum asupra noastră, o cascadă cenușie, piezișă, de apă, bătând darabana pe mesele acoperite cu tablă de pe terasă, rostogolindu-se pe scaune și prelingându-se pe sub ușă pentru a forma mici ochiuri de apă pe pardoseala din gresie. Femeia din spatele barului și-a aprins încă o țigară, suflând fumul spre imaginea ei reflectată în oglinda din spatele unui șir de sticle și, după ce și-a dat părul după urechi, a început să exerseze o mutră bosumflată, în maniera lui Jeanne Moreau. Radio Monte Carlo, altădată extrem de amuzant, ducea o bătălie pierdută cu atmosfera sumbră din salon. Cafeneaua, de obicei pe jumătate plină cu lucrători de pe chantiers din partea locului la această oră de amurg, număra acum numai trei clienți, și aceștia murați. Eu și încă doi bărbați, luați ostatici de vreme, în așteptarea încetării diluviului. — La mine-n sat nu plouă niciodată în halul ăsta, l-am auzit pe unul dintre ei zicând. Niciodată! Celălalt a strâmbat din nas, respingând o astfel de curiozitate meteorologică. — Necazul cu satul tău, a zis el apăsat, e canalizarea. — Bof! a exclamat celălalt. Mai bine așa decât un primar în permanență matol. Manifestarea „micro-patriotică” a continuat, fiecare luând apărarea propriului sat și împroșcându-l pe celălalt cu tot felul de
invective. Absolut tot ce mișca acolo era acoperit de un val de vorbe de ocară și calomnii. Măcelarul vindea carne de cal pe post de mușchi de vită. Era o rușine că monumentul soldaților morți în război nu era deloc îngrijit. Lămpile de pe stradă erau cele mai urâte din Franța, locuitorii – cei mai ursuzi, gunoierii – cei mai puturoși. Toate astea și altele, încă și mai rele, erau schimbate ca mingea de ping-pong într-un meci, dar cu o surprinzătoare lipsă de patimă. Dezacordurile în Provence tind să degenereze, tonul devenind mult mai energic și înfierbântat; se ridică vocile și mâinile și sunt invocate numele strămoșilor, se bate cu pumnul în masă, degetele arătătoare sunt înfipte acuzator în pieptul adversarului. Însă acum tot ce puteam auzi trăgând cu urechea – chiar și cea mai incendiară remarcă la adresa soției poștașului – erau mai degrabă mormăieli decât țipete. Cei doi arătau ca niște profesori universitari care dezbat niște importante teme filosofice. Mi-a trecut prin cap că, probabil, ploaia le-a domolit fervoarea. Când am ieșind din cafenea, fugind spre mașină, se aflau încă acolo, continuând să se ciondănească, hotărâți să nu cedeze unul în fața celuilalt. Întâmplător, cunosc ambele sate implicate în acest conflict tribal, și în ochii unui străin ca mine – fără prea multe cunoștințe despre alcoolismul primarului sau înclinațiile nevestei poștașului – ele nu par a fi niște locuri de pierzanie. Cel puțin la prima vedere niciunul dintre sate nu poate trezi o astfel de ceartă prelungită. Dar, după ce am discutat cu câțiva prieteni și cunoștințe în următoarele câteva zile, m-am lămurit că viața satului în Franța poate inspira sentimente partizane foarte aprinse. Un singur incident banal poate stârni toate stihiile. Nu-i nevoie decât de un gest, real sau imaginar: impresia că cineva ți-a dat peste nas în boulangerie, un șofer care și-a parcat camionul pe o alee îngustă, privirea răutăcioasă a unei bătrâne în timp ce traversezi strada – toate astea mi-au fost prezentate drept dovezi de
netăgăduit că satul respectiv este un loc fermé28, cu locuitori reci și neprimitori. Pe de altă parte, dacă locuitorii sunt prea prietenoși, vorbăreți și în general prea amabili, e bine să ai mare grijă. Acest comportament le-ar putea masca dorința de a-și băga nasul unde nu le fierbe oala și, peste noapte, te poți trezi că afacerile tale sunt cunoscute în amănunt de toată lumea, ca și cum ar fi fost afișate pe avizier, la mairie29. În ochii unora, așezarea geografică este suficientă pentru a condamna pe veci un sat, fără să mai fie nevoie să le cauți vreo pricină locuitorilor săi. Bunăoară, satul e prea sus și nu-i deloc protejat de Mistral – e un lucru bine cunoscut că provoacă nervozitate și chiar crize trecătoare de nebunie. Dacă e prea jos, străzile sale sunt permanent umede și întunecate, așa că experții în ale satelor te avertizează că în acel loc, iarna, pot izbucni epidemii de gripă și chiar și de alte boli mai groaznice. Toată lumea știe că acum cinci sute de ani întreaga populație a satului a pierit ucisă de ciumă Beh oui! Chiar așa! Și lista neagră continuă cu tot felul de probleme legate de arhitectură și urbanism: „Întreg locul a fost minat de acea aille des fêtes30 pe care s-au apucat s-o construiască”, fie că au prea multe magazine sau prea puține, fie că n-au niciun loc de parcare, fie că parcarea e prea mare pentru un astfel de sat, fie că ulițele sunt infestate de parizieni fie, și mai rău, că nu găsești picior de om pe ele. Pe scurt, după cum am auzit în repetate rânduri, nu există pe lume vreun sat ideal. Una dintre puținele consolări în timpul unei scurte, dar aspre ierni provensale este că puține lucruri îți mai distrag atenția. Vizitatorii apar mai rar, așteptând un moment mai propice. Mohorât (fr.) Primărie (fr.) 30 Sală de festivități (fr.) 28 29
Sarcinile domestice se rezumă la a menține focul aprins cu ajutorul buștenilor și la reaprovizionarea pivnițelor cu vin după devastarea din timpul verii. Grădina e înghețată și adormită, bazinul zace sub acoperământul său de plastic, și mersul la Lubéron este restrâns în ce ne privește la câte un prânz ocazional, duminica. Așa că am tot timpul să reflectez la misterele vieții și, în timp ce gândurile îmi umblă brambura, să-mi imaginez cum ar putea arăta un sat ideal. Pot spune că există porțiuni ale sale, deși nepotrivit răspândite prin diferite sate, așa că încerc să le pun cap la cap pe toate cele pe placul meu. Totodată, majoritatea locuitorilor din imaginația mea există și în realitate. Dar am hotărât să nu le folosesc adevăratele nume ca să-i protejez pe cei care se fac astfel vinovați. Numele satului, St Bonnet-le-Froid31, a fost ales de mine pentru că Sf. Bonnet e unul dintre cei mai neglijați sfinți din calendarul religios și, după cum se pare, n-are nici măcar propria zi de sfânt. Așa că am hotărât eu una pentru el (care oficial îi aparține Sf. Boris) – să aibă și el o zi a lui: a doua zi din mai, când se simte apropierea verii. Satul Sf. Bonnet este așezat pe vârful unui deal, la circa zece minute depărtare de casa noastră, suficient de aproape ca pâinea să fie caldă încă atunci când mă întorc cu ea de la brutărie dimineața. Totuși, nu prea aproape, pentru că și în acest sat perfect circulă bârfele. Mai mult din curiozitate decât din răutate, ele vor ținti aspecte ale vieții zilnice și, pentru că noi suntem străini, existența noastră va fi examinată cu mai multă atenție decât în cazul celorlalți. Oaspeții noștri, în perioada când vor suferi transformarea de la un ten roz, natural la unul bronzat, vor fi scrutați și ei cu multă grijă, la fel și ilustratele pe care le vor expedia acasă. Consumul nostru de vin, dezvăluit de sticlele goale, va fi notat cu admirație sau uimire, însă oricum reținut. Slăbiciunea soției mele față de câini
31
Sfântul Bonetă-înghețată (fr.)
va fi rapid evaluată și răsplătită cu o mulțime de cățeluși, progenituri ale bătrânilor beagle, care nu mai sunt de niciun folos la vânătoare. De la achiziționarea unei noi biciclete până la culoarea vopselei de pe jaluzele nimic nu va scăpa ochiului vigilent al satului. Voi aborda această chestiune mai târziu. Unul dintre lucrurile esențiale într-un sat cu tot ce-i trebuie este biserica. Mă gândeam la cea de lângă Gordes, Abbaye de Sénanque, un edificiu magnific, deși puțin intimidant și mult prea mare. Doream ceva la scară mai mică, totuși să prezinte un interes istoric similar, așa că prima mea mișcare a fost să-mi însușesc biserica din Sf Pantaléon. E micuță și frumoasă, cu mormintele tăiate în stâncă, pe care de altfel se ridică și clădirea construită în secolul al XI-lea. Acum, mormintele sunt goale și, pentru că au fost făcute pentru oamenii de atunci, par foarte mici. Prin comparație, uriașii din zilele noastre n-ar încăpea în ele, așa că ar avea nevoie de un alt cimitir mult mai mare. Potrivit tradiției, acesta ar trebui să aibă vedere spre sat, pentru ca, teoretic, ocupanții săi să-l poată vedea o eternitate. Pentru restul locuitorilor satul ar trebui să ofere priveliști la fel de frumoase spre vest, ca să poată admira apusul soarelui, și spre nord, spre Mont Ventoux. Câmpurile de la poalele muntelui ar fi fertile, aproape luxuriante, pline cu vii, livezi de măslini și de migdali; vara, vârful muntelui ar trebui să arate alb ca zăpada. Nu din cauza vreunui viscol ciudat, ci pentru că ar fi acoperit de piatră de calcar, reflectând lumina soarelui, colorată în roz, în amurg, asemenea unei perne moi de mătase. Și niciun loc n-ar fi mai bun să privești cum se lasă noaptea peste munte decât terasa cafenelei din sat. Dacă ar fi să-l rugați pe un francez să vă vorbească despre numeroasele lucruri cu care a contribuit țara sa la civilizația lumii (și n-ar fi nevoie de prea multă persuasiune), cafeneaua ar apărea probabil undeva la capătul de jos al listei, dacă n-ar fi uitată complet. E o instituție pe care o cunoaște de când s-a născut, un
avantaj pe care-l ia de bun. A existat, există și va exista mereu o cafenea. Dar, când îi întrebi pe vizitatorii din Marea Britanie și America ce le place mai mult în Franța, mai devreme sau mai târziu – după viața la țară, cultură, mâncare și orice altceva le-ar putea trezi interesul – majoritatea exclamă adesea cu multă nostalgie: „Sigur că francezii sunt norocoși că au cafenele ca ale lor”. E tot atât de adevărat că britanicii și americani au barurile lor, pub-urile, cafe-barurile și micile restaurante, chiar și versiuni decorate cu grijă ca să arate ca o cafenea franțuzească autentică, până și cu postere din anii ’20, scrumiere Ricard galbene, sandviciuri din baghete și ziare atârnate pe bare. Totuși, numai în Franța găsești adevărata cafenea, acea combinație specială de mirosuri și sunete, de tradiții și servicii, o atmosferă care a evoluat de-a lungul secolelor. Aceasta, și nu le décor, este ceea ce face ca o café să fie o adevărată café. Există, evident, variații enorme pe aceeași temă: Deux Magots din Paris are prea puține lucruri în comun cu o cafenea dintr-un sat din Lubéron. Deși există unul sau chiar două lucruri fundamental similare. Primul, ești lăsat în pace; trebuie să admit că, uneori, chiar mai mult decât ai dori, dacă, bunăoară, chelnerul e prost-dispus și nesociabil. Însă, odată ce ai dat comanda, ocupi acel scaun oricât dorești să stai. Nimeni nu se va foi pe lângă tine, așteptând să mai comanzi ceva sau să pleci. Lumea se așteaptă că vei sta cât mai mult acolo. Poți citi un ziar, scrie o scrisoare de dragoste, visa cu ochii deschiși, plănui un coup d’état32 sau folosi cafeneaua pe post de birou, de unde să-ți dirijezi netulburat afacerile. Am cunoscut un parizian care obișnuia să vină la La Coupole în fiecare dimineață la orele 9.00 fix, cu geanta-diplomat, petrecând întreaga zi așezat la una dintre mesele din față cu vedere spre Boulevard du
32
Lovitură de stat (fr.)
Montparnasse. L-am invidiat întotdeauna pentru biroul său, cu chelneri la îndemână și cu un bar lung de cincisprezece metri. În acele zile, înainte de apariția telefoanelor mobile, angajații cafenelei preluau apelurile clienților obișnuiți, fixând întâlniri, prezentând scuze, transmițând mesaje, în conformitate cu instrucțiunile primite de la aceștia. Sper că unele continuă să facă acest lucru, pentru că ideea de a avea un serviciu telefonic asigurat și, pe deasupra, băuturi răcoritoare la discreție merită păstrată. O altă minunată facilitate furnizată de toate cafenelele bune, indiferent de mărimea lor, este distracția gratuită de tip vechi, neelectronic. Dacă rămâneți acolo suficient de mult, prefăcându-vă că citiți ceva, veți avea parte de un adevărat spectacol de varietăți. Protagoniștii sunt mai ales obișnuiții localului, dar uneori se produc chiar și unii vizitatori ocazionali. (Aceștia sunt clienții care așteaptă politicos să fie serviți. Localnicii au tendința să dea comanda de îndată ce intră pe ușă strigând în gura mare; sau, când obiceiurile lor sunt suficient de bine-cunoscute, un mormăit sau o mișcare din cap sunt de ajuns pentru a primi imediat băutura obișnuită.) Dacă, la fel ca mine, credeți că oamenii sunt mai interesanți decât uitatul la televizor, atunci aici, lipit ca o muscă de perete, este locul cel mai potrivit. Primii care își fac apariția în timp ce podeaua e încă umedă după spălatul de dimineață sunt acele accesorii ponosite ale industriei locale de construcții: zidarii. Vocile lor sunt răgușite din cauza fumatului și a prafului inhalat după sute de clădiri demolate. Hainele și ghetele arată ca și cum ar fi trecut deja printr-o zi de muncă. Mâinile lor sunt mari, cu degete musculoase și pielea scorțoasă de la manevratul blocurilor de piatră de-o sută de kilograme. Fețele lor sunt asprite de gerul iernii și tăbăcite vara. În pofida condițiilor de muncă grele și frecvent periculoase, sunt aproape întotdeauna foarte veseli. Când pleacă, luând tot zgomotul
cu ei, în cafenea se așterne o liniște ireală. Nu trece mult timp, și locul lor este luat de profesioniști în costume curate, cu pantaloni bine călcați, cu genți-diplomat pregătite pentru o zi de muncă în spatele unui birou din Apt sau Cavaillon. Contrastează evident cu acei constructori zgomotoși dinaintea lor, sunt foarte serioși și preocupați de afacerile lor. Se uită frecvent la ceas, notează diverse lucruri în mici carnețele sau agende și, după fiecare înghițitură, își scutură firimituri invizibile de croissant de pe revere. Îți dai seama în acest fel că birourile lor sunt foarte curate. Prima femeie care își face apariția este proprietara unui salon de coafură din satul învecinat. Părul ei are culoarea momentului, vopsit cu henna undeva între castaniu și vinețiu, tuns scurt. Trebuie să fi petrecut mult timp aranjându-l înainte de a ieși din casă. Are tenul radiant grație casei Lancôme și ochii larg deschiși și foarte vioi pentru o oră atât de matinală. Comandă noisette33, o cafea cu puțin lapte, ridicând ceșcuța cu mâinile cu unghii false, rozalii, în timp ce studiază un articol din revista Allo! nutrind probabil în secret dorința să ajungă coafeza ducesei de York. Plecarea ei pe piciorușe mici, în pantofiori lucioși, dă semnalul unei alte perioade de liniște. E prea devreme pentru alcool, cu excepția șoferului unui camion care aduce provizia de bere. Va sorbi un pahar, dar numai pentru a verifica dacă berea e rece și bună, după ce va termina de descărcat navetele. Pleacă în huruitul motorului după ce și-a șters gura cu dosul mâinii, și cafeneaua se pregătește pentru schimbul doi din acea dimineață. Mesele sunt curățate, paharele lustruite, posturile de radio explorate în dorința de a evita muzica rap franțuzească și ofensiva ei stupidă. Apoi, localul se animă din nou. Își fac apariția două siluete
33
Alune (fr.)
sfioase care, după ce dau politicos din cap, se așază cu ghidurile de călătorie în mâini lângă fereastră. Poartă uniforma turiștilor prudenți: hanorace, în caz că vremea se schimbă subit, și acele centuri cu buzunare umflate din jurul abdomenului menite să-i păcălească pe hoții de buzunare, în care au îndesat tot ce au de valoare. După un moment de ezitare, comandă un pahar cu vin și, cu niște mutre vinovate, ciocnesc unul cu altul. Jumătatea dimineții s-ar putea să li se pară prea devreme pentru așa ceva, dar cu siguranță acest gând nu-i tulbură pe cei patru bătrâni ai satului, având la un loc vreo trei sute de ani, următorii sosiți. Sunt serviți cu pocale de vin roz și cărți de joc pentru belote. Înainte de a începe jocul, patru capete, acoperite cu băști tuflite, se întorc asemenea unor țestoase ca să-i cerceteze pe străini. Ei fac parte din generația preturistică, niște bătrâni adesea uimiți de popularitatea regiunii Provence, uneori plăcut surprinși de prețul pe care-l capătă când vând hambare vechi nefolosite sau bucăți de teren arid: un sfert de milion de franci pentru o ruină, o jumătate de milion sau chiar mai mult pentru o căsuță modestă. Pentru ca apoi străinii să mai cheltuiască o mică avere pe instalația sanitară și încălzirea centrală. Putaing, cât de mult s-a schimbat lumea! Pe când cei patru muschetari se apleacă peste cărțile de joc, a sosit momentul să intre în acțiune principala atracție a cafenelei, madame la patronne, o femeie de o anumită vârstă, cu o preferință pentru cercei rotunzi de mărimea unui inel de papagal și un décolletage precipitat în jos. Pe ea am văzut-o într-un bar din Marseille, unde își dirija propria feudă, purtând niște pantaloni indecenți, foarte mulați, cu un desen ce imita pielea de tigru, împărțind pahare cu băutură, cuvinte de simpatie și insulte unui grup de obișnuiți ai localului. Atunci, m-am gândit că era o femeie născută să conducă o cafenea. Și, ce fericită coincidență, se numea Fanny!
Relevanța numelui ei e legată de terenul amenajat pentru jocul de boules, de sub copacii de la marginea terasei, o altă atracție pe care am adoptat-o pentru satul meu ideal. (Puteți vedea terenul original lângă Cafeneaua Lou Pastre din Apt). În fiecare zi, dacă permite vremea, spectatorii – toți niște experți – stau așezați pe micul zid de piatră, exprimându-și opiniile cu privire la îndemânarea jucătorilor de pétanque. Întâmplător probabil, jocul a fost inventat în La Ciotat acum o sută de ani. Până atunci, regula era să arunci bila alergând, dar în acea zi plină de semnificație unul dintre jucători a rămas nemișcat, cu picioarele lipite, în timp ce arunca bila – așa-zisa poziție de pieds tanques. Suferea el de oboseală, lene, vreo unghie intrată în carne sau artrită? Indiferent de motiv, noua tehnică a fost adoptată, fiind folosită cu regularitate pe terenul de lângă barul din localitate. Și cine se afla în spatele tejghelei? Nimeni altcineva decât Fanny cea originală, o doamnă cu un șarm considerabil și o dispoziție foarte pe placul tuturor. Dacă în timpul unui joc unul dintre participanți este cuprins de disperare după ce l-a părăsit norocul, iese de pe teren, intră în bar unde beneficiază de un premiu de consolare: un sărut dulce din partea lui Fanny. În timp, expresia a intrat în vocabularul jucătorilor de boules. Când unul dintre chibiții de pe zid suspină și exclamă: „Té, il a encore baisé Fanny!”, adică a pupat-o din nou pe Fanny, asta nu înseamnă că-i ceva romantic la mijloc, ci că jucătorul n-a fost în stare să marcheze. Cu puțin timp în urmă, am văzut un set de boules expus într-o vitrină, prezentate ca „Anti-Fanny”, atât erau de avansate din punct de vedere tehnologic și de perfect echilibrate. Dar influența modernei Fanny, chatelaine34 a cafenelei din imaginația mea, trece cu mult dincolo de bar și de terenul pentru
34
Castelană (fr.)
jocul de boules. Cu mult mai mult decât pentru a oferi ocazional câte un premiu de consolare, ea ține loc și de psihologul satului, ascultând cu răbdare visurile și necazurile clienților săi, servindu-le încurajări nu doar alcool. Mai are și rolul de bancher neoficial, oferind credit și chiar unele împrumuturi modeste celor demni de încredere. Și, în schimbul acestui umăr pe care îți poți vărsa amarul și serviciilor reconfortante primește transfuzii din sistemul sangvin al satului sub forma a nenumărate bârfe. Conflicte, certuri domestice, legături ilicite, câștiguri la loterie – le știe pe toate. Înainte de a pasa știrile mai departe, le editează cu grijă, inclusiv pentru ai proteja pe informatorii săi. La fel ca un ziarist care face o referire discretă la o sursă apropiată de președinte, ea nu îl dă niciodată în vileag pe autorul ultimei scurgeri de informații; se rezumă numai la on dit35. De obicei, e tot ce e necesar pentru a răspândi un zvon – prin intermediul acelui locuitor invizibil al fiecărui sat – care scurmă străzile ca un câine după os. Cu puține excepții, toți locuitorii adulți ai satului fac un popas zilnic la cafenea. Unul dintre ei pare înțepenit acolo, pentru totdeauna, pe taburetul său din capătul barului, lângă intrare, strategic plasat ca să-i agațe pe nou-veniți. Este Farigoule, fost dascăl de școală, acum la pensie, care lucrează la o carte (deși, având în vedere prezența lui constantă în fața barului, te întrebi când reușește să mai scrie) după ce s-a retras din activitate în urmă cu opt ani. A transformat cafeneaua în clasa lui de școală și, dacă nu te miști suficient de repede, riști să te ia drept elevul lui. Și-a asumat rolul de avocat al Academiei franceze, dedicat păstrării intacte a limbii franceze, condamnând pe un ton indignat absolut tot ce reprezintă, în opinia sa, o contaminare anglo-saxonă a limbii materne, asta printre numeroase alte tragedii moderne. Calul
35
Se spune (fr.)
favorit de bătaie – sa bête noire – este influența dăunătoare, după cât se pare irezistibilă, exercitată de Hollywood. Impresia de nezdruncinat a lui Farigoule este că industria filmului are rolul de fațadă pentru spionajul cultural îndreptat împotriva Franței. Admite totuși că s-a dus să vadă filmul Titanic (mai mult pentru că-i admiră în secret pomeții lui Leonardo DiCaprio, dacă e s-o crezi pe Fanny, decât pentru că ar fi interesat de întreaga poveste). La întrebarea dacă i-a plăcut filmul, răspunsul său a fost scurt, dar favorabil: — Vaporul s-a scufundat și aproape toată lumea a pierit. Foarte distractiv! Imediat după Farigoule, în ce privește topul prezenței în cafenea, vine Tommi, expatriatul satului. Originar dintr-o țară scandinavă îndepărtată, s-a străduit din greu de-a lungul anilor să devină un adevărat țăran francez. Probabil este ultimul sătean care continuă să fumeze țigări Gauloises fără filtru și e mare meșter în a păstra ultima silabă plutind pe undeva prin gură până vine momentul să-i dea drumul, rostogolindu-i-se pe buza de jos. Băutura lui preferată este pastis, pronunțată pastaga și întotdeauna are asupra sa un cuțitaș Opinel, pe care-l folosește să-și taie în bucăți friptura însoțită de cartofii prăjiți pe care o comandă invariabil la prânz, bătând cu mânerul de lemn în masă pentru a scoate lama veche, înnegrită de timp. Cine și-ar mai închipui acum că omul provine dintr-o familie destul de înstărită din Oslo? Tommi s-a hotărât să servească drept intermediar – un fel de diplomat cu rolul de a pendula între părțile în conflict – în vendetta dintre frații Vial, proprietari ai unor terenuri învecinate din valea de dincolo de sat. Negricioși și slabi, cu fețe ca de ogar, nu mai vorbesc unul cu altul de peste douăzeci de ani. Nimeni nu știe exact care e motivul dușmăniei lor. Poate din cauza unei moșteniri, o ceartă pentru sursele de apă sau pentru vreo femeie sau, pur și simplu, o
aversiune reciprocă transformată în ură, spre distracția tuturor. Cei doi frați Vial se așază fiecare la câte un capăt al cafenelei, ridicânduse din când în când de pe scaun pentru a-i transmite lui Tommi tot felul de acuze și insulte la adresa celuilalt. Ridicând conciliant din umeri, acesta se grăbește să transmită mesajul, dând foarte serios din cap la auzul răspunsului. Apoi, se duce să-l predea celuilalt frate. Lumea zice că e valsul celor trei nerozi. Ca să se destindă, clienții obișnuiți ai cafenelei se bazează pe viața amoroasă turbulentă a lui Josette, fiica brutarului, ale cărei emoții pot fi ghicite numaidecât după modul în care se îmbracă. Dacă actuala relație romantică merge bine, se năpustește săltând pe platformele ei, cu o fustă microscopică și ținând într-o mână o cască de motociclist, ca pe un trofeu. Cocoțată pe taburet în fața barului, îl așteaptă pe al său Lothario să vină călare pe moto, șușotind și chicotind cu Fanny, în timp ce soarbe un Perrier menthe, lăsând urme de ruj pe marginea paharului. Dar, în cazul în care amorul îi joacă feste, fusta și tocurile sunt înlocuite de dangarezi și espadrile, chicotele de suspine, iar Fanny trebuie să scoată din spatele barului un șervețel de hârtie pentru a-i șterge lacrimile. Cât despre Marius, el nu-i deloc impresionat de afacerile inimii – numai dacă nu cumva vreo inimă a încetat să bată și urmează o înmormântare. Pentru el aș crea un post oficial în ierarhia birocratică a satului – entrepreneur de pompes funèbres. Astfel hobbyul lui ar căpăta o oarecare prestanță, dar va trebui să fie mai subtil în relația cu viitorii clienți, mai ales cu Jacky, cel mai bătrân dintre moșnegii aplecați deasupra cărților la masa învecinată. — Eh, mon vieux36, cum te mai simți azi? — Ça va, ça va37. Sunt bine.
36 37
Bătrâne (fr.) Merge (fr.)
— Ce păcat! Este suficient pentru ca vreo persoană mai sensibilă să intre la bănuială și să caute un alt loc unde să moară însă, bine sfătuit, sunt sigur că Marius ar putea să-și ascundă entuziasmul față de ceea ce el denumește drept „sărbătoarea finală”. Va trebui, totodată, să renunțe să mai parieze cine urmează să dea colțul. Pentru că oricine peste șaizeci și cinci de ani s-ar califica, și câștigătorii pariurilor s-ar putea trezi cu banii puși pe piatra de mormânt. În viziunea lui Marius, chestiunea nu-i mai macabră decât asigurarea de viață și, în plus, primești și un bonus, când ți se rambursează banii. Posibil c-ați remarcat deja că există un dezechilibru între sexe, cu numărul mare de clienți de sex masculin comparativ cu cei de sex feminin. Și unde pot fi găsite doamnele din Sf. Bonnet? Fiecare generație are motivele proprii să nu calce pragul cafenelei. Tinerele femei muncesc și, când nu sunt la lucru, fac curățenie în casă, achită notele de plată, își culcă odraslele și pregătesc masa de seară pentru copiii mai mari în vreme ce soțul zăbovește la cafenea până trece pericolul de a fi nevoit să dea o mână de ajutor. Doamnele mai în vârstă au două probleme în legătură cu cafeneaua. Prima e Fanny, pe care o consideră o dragueuse, cam frivolă ca să fie pe gustul lor, expunându-și prea mult sânii. A doua constă în faptul că pot să-și îndeplinească funcția de supraveghetori neoficiali ai satului cu mult mai eficient dacă stau de pază în mica piață situată la intrarea în sat. Instalate pe scaune în fața casei comandantului lor suprem, văduva Pipon, veghează tot ce intră în raza de acțiune a radarului lor: oficiul poștal, boulangerie, cafeneaua, parcarea mașinilor, mairie și biserica. Au renunțat de mult să mai pretindă că ar sta acolo să ia aer, deși câteva mai țin în poală lucrul de mână. Stau acolo ca să-i urmărească pe toți și să comenteze ce s-a mai întâmplat.
Cea mai mică schimbare în rutina zilnică poate stârni tot felul de speculații. Dacă o tânără doamnă cumpără mai multă pâine decât de obicei, înseamnă că are oaspeți. Și, în acest caz, cine sunt ei? Un eretic cunoscut, dacă se duce la biserică, trebuie că are ceva picant de mărturisit. Ce-ar putea fi? Agentul imobiliar apare cu Land Cruiser-ul său negru de mafiot și intră în mairie, strângând la piept niște hârtii. Pe ce casă vrea să pună mâna? Și – mon Dieu! – turiștii! Aceste tinere, plimbându-se în lenjerie pe stradă! La fel de bine ar putea ieși în pielea goală! Aici, în Sf. Bonnet-le-Froid, un sat respectabil! În absența altor lucruri demne a le stârni curiozitatea femeile revin la vechile subiecte: bărbații care își beau mințile în cafenea, amorurile lui Josette – „Aia o s-o sfârșească rău!” – sau zvonuri mai vechi, neconfirmate; dar nu mai puțin suculente. Comitetul format din doamne vigilente face parte din familie și trebuie să te pregătești să-l accepți dacă alegi să locuiești într-o comunitate mică și foarte curioasă, și acesta e unul dintre neajunsurile vieții la țară. Cu mai mulți ani în urmă, am făcut o astfel de încercare, și amintirea primelor câteva zile ne-a rămas permanent în minte. De-abia ne instalaserăm, când vecinele noastre, două fete bătrâne, surori, s-au înființat în prag, dorind să vadă casa. S-au plimbat prin toate cotloanele, întrebând cât costase fiecare lucru în parte. Cât de fericiți eram, ne-au spus ele, că aveam un telefon, unul dintre puținele din sat. A doua zi de dimineață, s-a înființat și fratele lor, a dat niște telefoane, probabil tot ce avusese de rezolvat în ultimele trei luni și a lăsat cincizeci de centime pe măsuță, lângă telefon. Un gest pe care l-am trecut cu vederea, ca și altele de fapt, pentru că eram niște străini foarte prudenți și nu doream să supărăm pe cineva. La urma urmei, noi aleseserăm să trăim alături de acei oameni, și nu invers. Viața satului ne-a învățat repede că tot ce ai de câștigat de pe
urma companiei și serviciilor ai de pierdut pe planul vieții tale private. La orice oră, riști să apară o față în dreptul ferestrei și să auzi un ciocănit în ușă și n-ai nicio scăpare. Te poți ascunde, însă nu poți scăpa. Ei știu că ești acolo. Știu asta, pentru că obloanele sunt deschise și nimeni nu pleacă de acasă fără să-și tragă obloanele. (Sigur că poți să-i păcălești, lăsând obloanele închise, cu dezavantajul major că stai în întuneric). Toate mișcările îți sunt monitorizate, scrisorile examinate, obiceiurile discutate și disecate. Sunt sigur că acest lucru nu-i valabil numai în Franța. Dacă trăiești în insulele Hebride sau Vermont, sau într-un cătun de lângă München, vei găsi aceeași fascinație față de nou-veniți și vei fi privit astfel timp de cinci sau chiar zece ani. Evident, sunt numeroși cei pe care îi amuză astfel de lucruri, însă, din păcate, eu nu fac parte din această categorie. Îmi place să vin și să plec fără să fiu nevoit să dau explicații din douăzeci în douăzeci de metri cu privire la tot ce fac. Îmi place ca viața mea privată să beneficieze de un pic de intimitate. De aceea, pentru mine, un sat – chiar Sf. Bonnet-le-Froid, satul meu ideal – este cel mai distractiv când se află la distanță. Un loc minunat pentru a fi vizitat. Nicidecum să vrei să locuiești în el.
5 Câteva motive ciudate ca să îndrăgești Provence În timp ce străbați drumurile lăturalnice din Vaucluse, nu poți să nu remarci numărul mare de vehicule trecute de mult de anii tinereții lor. Cu tot felul de caroserii împestrițate de rugină și motoare tușind din greu, în ultimul stadiu de bronșită, cu țevi de eșapament care lasă un bubuit prelung în urma lor, par că au aceeași vârstă cu proprietarii respectivi, niște suflete miloase pregătite să suporte toate hachițele mașinilor din dotare. Când neam instalat prima dată aici, ne-am imaginat că această loialitate față de niște fiare vechi este consecința firii cumpătate a locuitorilor și că rezerva lor de a se despărți de ele, indiferent de starea avansată de uzură, se datorează faptului că mai pot fi încă trezite la viață de câteva picioare zdravene. După aceea, am cumpărat o mașină și am început să-i înțeleg. Cumpătarea n-are nicio legătură cu atașamentul francezului față de un Citroen vechi, din 1971, care de-abia se mai târăște pe drum, sau de un Peugeot terminat, cu 400 000 de kilometri la bord. Nici lipsa banilor nu-i o explicație. Sunt convins că motivul pentru care astfel de rable sunt încă în circulație este dat de faptul că achiziționarea unei mașini noi înseamnă un proces care te scoate din fire, atât de frustrant și consumator de timp încât, dacă te respecți cât de cât, nici prin cap nu-ți trece să-l mai încerci o dată. Așa cum am descoperit singur, nu-i suficient – de fapt, deloc suficient – să fii deținătorul unui carnet valid de conducere și al unui cec. (Cumpărătorului i se cere să dovedească faptul că el sau ea există în mod oficial și să nu vă treacă prin cap că acest lucru se poate rezolva cu o simplă fluturare a unui pașaport pe sub nasul
autorităților. Sunt cerute în continuare alte documente (de obicei, rând pe rând, astfel că trebuie să te întorci acolo mereu) pentru a dovedi că pașaportul, carnetul de cecuri, carnetul de conducere nu sunt niște falsuri reușite. Din cine știe ce motiv, se crede că facturile de telefon și electricitate au scăpat atenției falsificatorilor și acestea, alături de un teanc de plicuri vechi, pe care le-ai primit demult, s-ar putea să te ajute să depășești toate aceste chichițe birocratice. Însă în general e un proces lung și istovitor și presupune multă putere și răbdare. Sau, mai bine zis, așa era când am trecut noi prin el în urmă cu șapte-opt ani. Trebuie că lucrurile se vor schimba, mi-am spus eu, când voi avea nevoie de o mașină nouă. Ne aflăm acum în Noua Europă, și ea își croiește drum datorită unei superbe cooperări și eficiențe la nivel multinațional, având fabrici din care ies automobile cu duiumul, sute de mii pe an. Și, desigur, toate trebuie vândute. Așa că, de data asta, aveam marea industrie de partea mea. Oricum, chiar dacă lucrurile nu se schimbaseră deloc, nu mai eram un profan în astfel de chestiuni. Știam la ce să mă aștept, așa că în momentul în care am intrat în showroom eram pe deplin pregătit, sigur că dosarul plin pe care-l cărasem cu mine – cu toată documentația obișnuită, plus un formular în care figura grupa mea de sânge, niște bilete vechi de avion și o carte poștală primită de la contabilul meu pentru a-mi ura un An Nou prosper – va fi mai mult decât ce era necesar pentru a-mi stabili identitatea. Eram pregătit pentru orice< mai puțin pentru a ceea ce a urmat. Hotărâsem că era cazul să sprijin industria locală, așa că m-am dus la un dealer din Apt. Sediul său nu era mai mare decât un simplu birou, dar pretutindeni se vedeau semnele unei eficiențe fără cusur. Un computer bâzâia și sughița într-un colț, broșurile de prezentare erau aliniate pe un stativ, aerul impregnat cu un miros de parchet proaspăt cerat, un loc fără pată. Cumva, două
automobile fuseseră înghesuite și ele acolo, atât de bine lustruite încât îți era frică să le atingi. Mi-am spus că aveam de-a face cu un dealer pus pe afaceri. Noua Europă, chiar aici în Provence. Dar unde dispăruse dealerul? După câteva minute, am început să mă simt tot mai stingher, când o femeie a apărut din spatele stativului cu broșuri și m-a întrebat ce doream. — Vreau să cumpăr un automobil, i-am spus. — Ah. Attends!38 Apoi a dispărut. Au mai trecut câteva minute. Începusem să citesc a treia broșură, uluit de oferta de tapițerie a scaunelor și de torpedoul cu deschidere de la distanță, așa că n-am observat apariția unui bărbat voinic, purtând o cămașă cadrilată și o șapcă pe cap. — Dumneata vrei să cumperi o mașină? m-a întrebat el. Da, eu voiam, i-am spus. Hotărâsem ce model, alesesem culoarea și tapițeria. Tot ce mai rămânea de făcut era să stabilim un preț și data de livrare. — Ah, bon! Și-a scos șapca de pe cap. Aveți nevoie de-un vânzător. — Îmi pare rău! Mă gândeam că dumneavoastră vindeți aici. — Beh mm! Eu am grijă de ce e în curte. Fiul meu e vânzător. — Atunci pot vorbi cu fiul dumneavoastră? — Beh non! A scuturat din cap. Este en vacances. Omul nu putea face nimic. Dar am fost asigurat că fiul său, vânzătorul, se va înapoia cam într-o săptămână, odihnit și pus pe treabă. Între timp – ca un hatâr pentru că se știe cât costă broșurile acum și nici n-aveau prea multe – mi s-a permis să iau cu mine una ca s-o studiez în liniște acasă. În funcție de răbdarea și de punctul fiecăruia de vedere era fie un exercițiu admirabil de marketing, fie un inconvenient major. Or, în
38
Așteptați (fr.)
cazul meu, o altă aducere-aminte de ce îmi place să trăiesc în Provence. Pretutindeni dai peste tot felul de lucruri ciudate și cel mai îndărătnic vânzător de automobile din lume e numai unul dintre ele. Înainte de a pleca din Apt am fost nevoiți să ne confruntăm cu o altă ciudățenie: o stație de cale ferată. Este așezată departe de șoseaua ce duce spre Avignon, o clădire de culoare crem, construită în timpul acelor zile amețitoare și prospere din secolul al XIX-lea, înainte ca trenurile să intre în competiție reală cu automobilele și avioanele. Stilul arhitectonic este burghez: două etaje mari încoronate de o fereastră circulară tip oeilde-beuf39, privind nemișcată Hotelul Victor Hugo de peste drum. (Camere cu WC, la 175 franci pe noapte pentru călătorul obosit). Pe una dintre laturile stației se află un parc mic, bine întreținut, și zona din față este de obicei plină cu tot felul de vehicule care pleacă și vin. Domină agitația, un lucru adecvat pentru locul de unde poți face o călătorie exotică spre orice colț al regiunii Provence și dincolo de ea. De fapt, voiam două locuri la un TGV, tren de mare viteză, de la Avignon la Paris. Ar fi posibil, l-am întrebat pe domnul de la rezervări bilete, să cumpărăm biletul pentru tot drumul? — Desigur, a răspuns el, ciocănind tastatura computerului pentru a deschide tabelul cu plecări. De aici, a adăugat el mândru, pot vinde bilete pentru orice localitate din Franța – și pentru Londra, cu Eurostar, deși asta înseamnă schimbarea trenului la Lille. Când doriți să plecați? I-am comunicat o oră și l-am întrebat când pleacă trenul din Apt spre Avignon, pentru a prinde TGV-ul. A ridicat ochii de pe monitor, încrețindu-și fruntea ca și cum aș fi pus o întrebare total stupidă.
39
Ochi de bou (fr.)
— Nu puteți de aici, a subliniat el. — Nu? S-a ridicat. — Venez, monsieur! m-a îndemnat el. L-am urmat spre spatele clădirii, unde a deschis o ușă și mi-a arătat platforma goală din fața stației, fluturându-și mâna în direcția unde, odinioară, se afla șina de cale ferată. În zadar căutam șinele duble ale chemin de fer, semnalizarea macazurilor, un norișor de fum la orizont. Din păcate, nu era posibil nici pentru cel mai hotărât dintre trenuri să-și poată croi drum printre bălăriile înalte ce-ți ajungeau până la talie, întinse cât vedeai cu ochii. Era clar că zilele când Apt-ul fusese un vital nod de cale ferată apuseseră de mult. Totuși, mi s-a spus că puteam merge cu taxiul până în gară la Avignon. Este ciudat că o stație de cale ferată pe unde nu circulă vreun tren rămâne deschisă toată ziua pentru niște scopuri comerciale limitate. Ceea ce o plasează într-o altă categorie comparativ cu alte instituții provensale – o mulțime – deschise și închise conform unui program menit să-i uimească și să creeze confuzie în rândul celor neavertizați. Măcelării, épiceries40, fierării, diverse agenții, magazine de antichități, buticuri cu haine și mici prăvălii din indiferent ce domeniu par să fie dirijate conform unei singure reguli fundamentale: indiferent dacă deschid la opt dimineața sau la zece, la prânz toate își închid porțile. Obloanele sunt trase la prânz, cel puțin pentru două ore, adesea trei. În localități mai mici chiar până la patru ore, mai ales când arșița verii presupune o siestă prelungită. Din păcate, exact în momentul când ți se pare că ai identificat un program anume, regulile se schimbă peste noapte. Te duci să cumperi brânză de la o prăvălie deschisă de obicei la orele 15.00,
40
Băcănie (fr.)
numai ca să descoperi un anunț în geam prin care ești informat că a avut loc o fermeture exceptionelle41. Inițial, îți trece prin minte un deces în familie, dar, pe măsură ce perioada se prelungește până la trei săptămâni, îți dai seama că a apărut o chestiune poate la fel de gravă – vacanța anuală. Lucru confirmat de Madame, când revine la lucru. Te întrebi de ce nu și-a făcut cunoscute planurile de concediu? Oh, pentru că un astfel de anunț ar fi putut să-i încurajeze pe tâlhari. Se pare că furturile de brânză sunt foarte frecvente în aceste vremuri periculoase pe care le trăim. Condițiile de funcționare ale comerțului rural devin încă și mai complicate în fiecare august, când francezii își părăsesc cu milioanele birourile și fabricile pentru bucuria de a porni la drum spre pacea de la țară. Întrucât Provence este o destinație populară vara majoritatea micilor întreprinderi locale continuă să funcționeze, sperând să profite de pe urma aglomerației. Nu vei avea nicio problemă să găsești mâncare, băutură, cărți poștale, produse de olărie, suvenire confecționate din lemn de măslin sau ulei de plajă. Dar, dacă ai nevoie de ceva mai puțin obișnuit, ceva legat de acele birouri și fabrici acum pustii, din nordul îndepărtat, e bine să te obișnuiești cu gândul că vei avea încă mult de așteptat. Niște prieteni veniți de la Paris să-și petreacă luna august în casa de la țară au descoperit că vechiul lor ceainic electric își dăduse obștescul sfârșit. În calitate de clienți fideli, s-au dus la magazinul de unde-l cumpăraseră, pentru a achiziționa unul nou. Au descoperit în vitrină exact modelul pe care-l căutau, deși acoperit de praf. În timp ce intrau în magazin, își țineau carnetul de cecuri în mână. Proprietarul și-a cerut mii de scuze, fără să cedeze rugăminții lor. Rezerva lui de ceainice electrice era epuizată și, având în vedere că
41
Închis din motive de forță majoră (fr.)
fabrica de lângă Paris fusese închisă timp de-o lună, de-abia la jumătatea lui septembrie se va putea aproviziona din nou. Désolé! „Dar, Monsieur, au insistat amicii noștri, aveți în vitrină un ceainic – o versiune modernă a vechiului nostru aparat, exact cel dorit de noi. Ce noroc pe capul nostru! Îl vom lua pe ăsta.” Stăpânul magazinului nici n-a vrut s-audă. Acel ceainic trebuia să rămână la locul lui, în vitrină, i-a informat el, pentru reclamă. Altfel cum ar ști lumea că are în stoc acea marque? Niciun argument n-a reușit să-l convingă. A respins și ideea plasării vechiului ceainic în vitrină. A refuzat și oferta de a primi bani peșin, de obicei irezistibilă. Din câte știu, ceainicul râvnit stă și acum în vitrină, acoperindu-se de praf, o mică dovadă a problemelor cu care te poți confrunta în august. Din mai multe motive, aceasta este cea mai dificilă lună a anului și nu numai din cauză că turiștii sporesc mult populația. Poți evita îmbulzeala destul de ușor, însă nu și vremea, iar vremea în august este, așa cum obișnuiesc să spună fermierii, excessif, ca urmare a căldurii și a zilelor lungi de secetă începută în iulie. Săptămânile trec una după alta fără ca soarele să pară că va apune vreodată, scăldând dealurile și casele de piatră în lumină, topind asfaltul, crăpând pământul. Iarba se usucă, luând o culoare maro, și părul de pe creștet ți se-ncinge atât de tare că de-abia îl poți atinge. Subit, de obicei cam la jumătatea lunii august, aerul parcă se îngroașă, devenind aproape la fel de dens ca un sirop. Peste tot se așterne liniștea, nu mai cântă nici măcar un greier, ca și cum întreg ținutul și-ar ține respirația în așteptarea furtunii. Acest moment de liniște ce precede primul tunet e ultima șansă pe care o ai să alergi peste tot, prin casă, să-ți decuplezi faxul, computerul, robotul telefonic, combina stereo și televizorul. Imediat ce izbucnește furtuna și tunetele îți ricoșează în urechi, aprovizionarea cu electricitate este invariabil tăiată. Cu numai o
secundă înainte un spasm electric violent – răzbunarea naturii împotriva tehnologiei înalte – este suficient ca să distrugă creierul electronic al întregii aparaturi. În acest fel am pierdut două aparate fax și un robot telefonic, traumatizat într-un asemenea hal încât începuse să bolborosească. Ne consolăm, în schimb, cu faptul că putem asista dintr-un fotoliu din primul rând la unul dintre cele mai mărețe spectacole de pe Terra. Valea acționează ca un amplificator monstruos al bubuitului tunetelor, sunetul învăluind întreaga casă, strecurânduse prin crăpături și amenințând să disloce țigla de pe acoperiș. Fulgerele dansează pe crestele munților și, preț de o secundă sau două, fiecare stâncă și fiecare copac sunt luminate din plin, conturându-se pe cerul întunecat. Câinii se țin aproape de noi cu urechile lipite de cap, singura dată când sunt mulțumiți să rămână în interior. Mâncăm la lumina lumânărilor, recunoscători pentru protecția oferită de zidurile solide, din piatră, urmărind cum furtuna traversează valea până când dispare într-un bubuit distant și un ultim licărit de fulger, departe printre coamele dealurilor din Haute Provence. Aerul se răcește și apoi devine umed odată cu primele picături mari de ploaie izbindu-se de sol și simțim în nări binefăcătorul miros de pământ reavăn. În câteva secunde, picăturile se transformă în torente. Apa cade rostogolindu-se pe țigle ca o perdea, săpând canale prin prundișul de pe terasă, zdrobind plantele și inundând brazdele de flori. Stropii ricoșează pe masa de afară până la înălțimea unui om – cantitatea de apă pe două luni căzută într-o oră. Se oprește tot atât de brusc cum a început și patinăm pe terasă în încercarea de a salva o amărâtă de umbrelă de soare azvârlită pe jos de potop. A doua zi de dimineață, cerul e mai albastru decât oricând, și soarele apare din nou, scoțând aburi din câmpiile de curând muiate.
Spre sfârșitul zilei, peisajul arată din nou scorojit ca și cum n-ar fi trecut nicio furtună niciodată. Dar, în casă, amintirea potopului este de durată, canalizarea, cisternele de apă și burlanele de scurgere fiind toate afectate. Din cauza apei strânse în subteran se aud tot felul de bolboroseli. Robinetele, de obicei eficiente, par acum lovite de atacuri de strănut, scuipând picături de apă înnoroiată. Din cauza unui proces ciudat, resturi de bucătărie – mici bucăți de lăptucă, un smoc de frunze de ceai – își fac apariția unde nu te-ai aștepta, bunăoară în vasul de toaletă de la parter, ceea ce produce consternare în rândul vizitatorilor obișnuiți cu sistemul eficient de scurgere din mediul urban. Ei bine, ne spun ei, nu ne-am fi așteptat la așa ceva. Dar asta-i numai una dintre micile surprize care fac viața zilnică în Provence total diferită de cea din alte locuri. Într-o duminică, vara trecută, soția mea s-a întors de la piața din Coustellet, scuturând șocată din cap. Fusese atrasă spre una dintre tarabe de-o tavă pe care erau expuse flori de dovlecel, delicioase când sunt umplute sau prăjite într-un aluat ușor, o rețetă favorită de sfârșit de vară. — Aș vrea o jumătate de kilogram din acelea, ceruse ea. Însă în Provence nimic nu poate fi atât de simplu. Vânzătoarea a extras o pungă de plastic dintr-un maldăr. — Desigur, Madame! Bărbătești sau femeiești? Recent, unul dintre oaspeții noștri, un bărbat care își însoțește vorbirea de gesturi extravagante, a lovit un pahar cu vin roșu, răsturnându-l pe pantalonii săi. A doua zi, s-a dus cu ei la curățătorie. Madame a întins pantalonii pe tejghea, a examinat petele cu un ochi de profesionist și a dat descurajator din cap. Ar fi posibil să îndepărteze petele, i-a spus ea, dar totul depinde de tipul de vin. A fost un Châteauneuf sau unul dintre vinurile roșii, mai ușoare, din Lubéron? Uimită că el n-a putut să-i dea un răspuns, i-a
servit o mică lecție cu privire la capacitățile soiurilor de vin de a păta lucrurile în funcție de conținutul de tanin și se pregătea să continue cu producțiile anuale, când a fost întreruptă de apariția unui nou client. Amicul a revenit deosebit de impresionat. Ne-a spus că-și vărsase vin pe pantaloni peste tot prin Europa și în principalele orașe din Statele Unite. Dar niciodată proveniența petelor nu fusese anchetată astfel. Următoarea dată, când va mai păți așa ceva, va lua eticheta sticlei cu el și poate și câteva notițe cu privire la calitățile vinului. Locuitorilor din Provence le place să dea sfaturi, să comunice celorlalți cunoștințe valoroase, să-i readucă pe calea cea bună și să-i salveze de viitoare erori. În calitatea mea de străin, după ce-am avut îndrăzneala să scriu despre Provence, sunt deseori încolțit, și un deget arătător mi se vâră sub nas, somându-mă să fac tot felul de corecturi. Au început să-mi placă aceste schimburi pe plan educațional, indiferent dacă subiectul se referă la cel mai adecvat mod de a mânca un pepene sau la obiceiurile de împreunare a mistreților și pot spune că au fost ocazii când am putut dovedi că eu avusesem dreptate. Însă acest lucru e nesocotit de interlocutorii mei. Cel care mă dojenește nu se lasă intimidat de astfel de dovezi și va avea întotdeauna ultimul cuvânt. Una dintre fărădelegile cel mai des comise de mine este că pun accentul ascuțit pe „e” din Lubéron, un gest inocent, dar, în mod clar, needucat, care inspiră un dispreț nemărginit în sufletul lingviștilor puriști provensali. Primesc tot timpul scrisori, și autorii lor îmi dau peste degete, citând scriitori ca Jean Giono și Henri Bosco, sfătuindu-mă să le urmez exemplul excelent – adică fără niciun accent. Apoi, în una dintre zile, Monsieur Farigoule, care și-a asumat rolul de profesor de lingvistică, m-a acuzat că întinez limba altor oameni. Ca să mă apăr, am apelat la cărți de referință. Mi s-a părut că am găsit o serie de aliați celebri și distinși. Astfel
în dicționarul Larousse, pe hărțile elaborate de Institutul Național de Geografie, în Ețymological Dictionary of Names of Rivers and Mountains în France42 și pe hărțile Michelin ale Vaucluse-ului, Lubéron apare cu accent. Acestea nu sunt publicații ce nu pot fi luate în serios, ci unele oficiale editate de profesioniști serioși. De data asta, gândeam eu, voi avea ultimul cuvânt. Dar n-a fost așa. În timp ce recitam lista în fața lui Farigoule, puteam vedea cum își strânge buzele, bufnind exasperat de vreo două ori. — Ei bine, am spus eu în final. Uite aici< Larousse, Michelin< — Bof a pufnit el. Toți parizieni. Ce știu ei? Ah, bieții parizieni. Deși sunt francezi, ceilalți îi consideră niște străini și, prin urmare, sunt tratați cu suspiciune și ridiculizați. Sunt renumiți pentru aroganța lor, atitudinea condescendentă, hainele la modă, automobilele strălucitoare, pentru că obișnuiesc să cumpere toată pâinea din brutărie, într-un cuvânt pentru că sunt niște parizieni. Un peiorativ – parisienisme – s-a strecurat în dialectul local, descriind influența lor insidioasă și nedorită asupra oricărui aspect al vieții provensale, fiind acuzați inclusiv că încearcă să distrugă natura. Anul trecut, a circulat o poveste despre proprietarii parizieni ai unor case de vacanță dintr-unul din cele mai șic sate – St. Germain sud, cum este el denumit – care s-au plâns primarului în legătură cu un zgomot asurzitor. Ei pretindeau că siesta le fusese distrusă de un stol nesuferit de cigales43. Cum poate cineva dormi când toate aceste creaturi își freacă atât de zgomotos picioarele? Ți-ai putea imagina că primarul a tratat situația ca pe o crise municipale, lăsând la o parte afaceri mai importante pentru a organiza un detașament de vânători de cigales, înarmați cu plase și Dicționar etimologic al numelor geografice de râuri și de munți din Franța (eng.) 43 Greieri (fr.) 42
spray-uri de insecte, pentru a patrula, pâș-pâș, prin tufișuri, alerți și gata să acționeze la cel mai mic țârâit. Mai mult ca sigur că primarul le-a servit parizienilor răspunsul provensal standard în cazul unei solicitări stupide: a ridicat din umeri, mișcare executată de experții locali după cum urmează: Folosirea oricăror părți ale corpului presupune dezmorțirea lor prealabilă și primele mișcări nu sunt altceva decât o încruntare și o înclinare foarte ușoară a capului. Acestea indică neîncredere în prostiile pe care provensalii le aud, impertinența sau stupiditatea clară a parizienilor. Intervine un moment de tăcere înainte ca parizianul să-și reitereze plângerea, așteptând cu o iritare nedisimulată pe față. Poate crede că interlocutorul e surd sau belgian și, în consecință, nu înțelege fraze rostite cu un accent mai sofisticat. Indiferent ce simte, a captat întreaga atenție a provensalului. Acum a sosit momentul pentru a-l demola pe parizian și prostiile sale într-o succesiune lentă de mișcări, culminând cu ridicarea din umeri finală. Unu. Falca de jos e împinsă spre exterior, în timp ce colțurile gurii se lasă în jos. Doi. Sprâncenele se ridică, în timp ce capul este înclinat în față. Trei. Umerii sunt săltați până la lobul urechilor, coatele lipite de trunchi, și palmele ridicate în sus. Patru (opțional). Se scoate un scurt șuierat, de dispreț incomensurabil – ceva între un pârț și un oftat – strecurat printre buzele strânse înainte ca umerii să revină în poziție normală. Seamănă cu un exercițiu de yoga și l-am văzut repetat de sute de ori. Poate fi folosit pentru a exprima dezacord, dezamăgire, resemnare sau dispreț și pune definitiv capăt oricărei discuții. Din câte știu, nu există un gest satisfăcător de contracarare sau de răspuns. Din aceste motive, e un gest de o valoare inestimabilă pentru unii ca mine, departe de a vorbi o franceză perfectă. Un
simplu ridicat din umeri la momentul potrivit e mai mult decât grăitor. Nu cu mult timp în urmă, am asistat la o astfel de demonstrație la Cavaillon, atras de relatările despre modernizările minuțioase aduse toilettes publiques situate la capătul Cours Bournissac. Îmi aminteam că toaletele nu erau prea vizibile, plasate la subsol, umede și reci iarna și înăbușitoare vara; funcționale, desigur, și nu jenau vederea, dar în niciun caz nu se putea vorbi despre vreun rol decorativ în cazul lor. Acum, stabilimentul trecuse printr-o serie de schimbări – unele dramatice, vizibile de la distanță. În vârful său fusese plasat un strat circular de pământ, plantat cu flori multicolore. În mijlocul aranjamentului floral, cu fața ferită de soare, se află un nud sculptat într-o piatră netedă de culoare pală. Statuia are fără niciun dubiu simbolismul ei, posibil ceva legat de apa curgătoare și bucuriile menținerii igienei. În orice caz, oferă un plus de frumusețe peisajului din Cavaillon și promite o ușurare binecuvântată celor care se aventurează în jos, pe scări, pentru a profita de celelalte îmbunătățiri. Una dintre ele e un bărbat, un îngrijitor care îi direcționează pe vizitatori spre secțiunile adecvate ale toilettes, potrivit genului și nevoii, în schimbul unui bacșiș modest. Aceasta a fost prima surpriză. A doua, alegerea echipamentului. Pentru că Franța e o țară căreia îi place să adopte tot felul de inovații tehnologice, de la Concorde la aparatul electronic de ucis cârtițe, te-ai fi așteptat să vezi o gamă strălucitoare de instalații sanitare moderne – cel puțin, niște cubicule sterilizate automat, poate chiar cu un colac încălzit de WC pentru lunile mai friguroase. În schimb, descoperi o relicvă, o bucată de istorie a toaletelor publice: o tavă plană de porțelan, cu o suprafață de circa un metru pătrat, cu o gaură în mijloc și două protuberanțe rectangulare pe
fiecare parte a cavității, unde să-ți plasezi picioarele. Acest aranjament a fost în uz în prima fază a closetelor publice și e cunoscut în cercul inițiaților ca model a la turque. Credeam că nu se mai fabrică de mult și că a dispărut pentru totdeauna numai pentru a-l redescoperi în acele colțuri ale Franței prea îndepărtate pentru a beneficia de marșul avântat al progresului. Dar, iată, vestigiul era acolo, solid și ciudat de nelalocul său la sfârșitul secolului al XX-lea. Înainte de a pleca, l-am întrebat pe îngrijitor dacă știa din ce motiv această instalație primitivă fusese preferată uneia contemporane. Din dorința de a stârni frustrări vandalilor? Pentru a-i descuraja pe cititorii de reviste și pe alți clienți ai toaletei să o ocupe perioade prea lungi de timp, în egoismul lor? O alegere din punct de vedere estetic? Sau numai nostalgie pentru vremurile bune din trecut? Aș fi putut la fel de bine să-i cer să-mi explice secretul vieții. A reacționat cu întreaga gamă descrisă mai sus. C’est comme ça – Uite, că-i așa! mi-a zis el. Îți place sau nu, e treaba ta. Cum să-ți placă această listă de capricii provensale, majoritatea inoportune și supărătoare, părând a fi anume concepute ca să-ți mănânce cât mai mult din timp? O treabă care în alte locuri – unde totul merge ca pe roate – ți-ar lua numai o jumătate de oră aici îți ocupă o întreagă dimineață. Întâlnirile sunt amânate sau uitate complet. Cea mai simplă chestiune domestică presupune întotdeauna soluțiile cele mai complicate. Foarte puține lucruri sunt clare. Clima e „excesivă”, deseori distructivă. Iar rezidentul străin, fie el parizian, olandez, german sau britanic, indiferent de câți ani a petrecut în Provence, nu va fi niciodată privit altfel decât un turist pe termen lung. Nu sunt niște atracții obișnuite. Însă mie-mi plac aproape toate și aproape tot timpul. Fac parte din caracterul locului și al oamenilor care-l propulsează. E adevărat că unele au apărut din dorința de a fi pe placul vizitatorilor – mai multe festivaluri, mai multe mici
hoteluri, mai multe restaurante, o dorință crescândă de a accepta noua tehnologie. Bunăoară, nu-i ceva neobișnuit să vezi telefoane celulare lipite de urechea prăfuită a unor tractoriști, prin vie și, uneori, am senzația că Provence face un fel de șpagat, cu un picior în trecut și cu celălalt tatonând viitorul. Deși nu prea constat multe schimbări fundamentale de la prima mea vizită făcută cu peste douăzeci de ani în urmă. Viața n-a căpătat un ritm mai alert, ci merge agale în pas cu anotimpurile. În piețe mai poți găsi încă mâncare adevărată, scăpată deocamdată de pasiunea modernă pentru sterilizare și supra ambalare. Peisajul la țară e încă sălbatic, neafectat de terenuri amenajate de golf, parcuri tematice sau complexuri rezidențiale. Mai poți încă asculta tăcerea. Spre deosebire de multe alte colțuri frumoase ale lumii, transformate de progres și accesul ușor în locuri zgomotoase, plictisitoare și anoste, Provence a reușit să-și păstreze parfumul și personalitatea. Poate fi încântătoare sau exasperantă, ca un vechi prieten arțăgos. Dar așa e ea și n-are nevoie de scuze. Îți place, bine, nu-ți place, să-ți fie de bine!
6 Ghid al începătorului pentru o primă vizită la Marsilia În afară de Paris un singur oraș din Franța are o personalitate distinctă, cunoscută pe plan internațional. Este puțin probabil să auzi exprimate opinii ferme când amintești de Lille sau Lyon, St. Etienne sau Clermont-Ferrand. Când spui Marsilia, practic toată lumea va exprima o opinie clară, chiar dacă adesea nepertinentă, privind caracterul acestui loc. Din păcate, ele sunt destul de trunchiate. Marinari beți încăierându-se pe Canebière; un comportament dubios în barurile din apropierea docurilor; vechea și posomorâta închisoare de pe Château d’If; străzi înguste, lăsate în paragină, pe care vizitatorul se aventurează cu riscul vieții după căderea nopții; și, mulțumită peliculei Filiera Franceză, suspiciunea care planează asupra pieței de pe Quai des Belges, unde se vinde și se cumpără și alte lucruri în afară de pește. În general, Marsilia e privită ca un loc zgomotos, exotic și destul de periculos. Și această opinie nu-i împărtășită numai de străini. Îmi amintesc că, în urmă cu mai mulți ani, am fost avertizat în legătură cu acest oraș de către vecinul meu Faustin. Fusese acolo numai o dată în toată viața sa și nu dorea să repete experiența. L-am întrebat ce pățise, dar a scuturat îndărătnic din cap. Mi-a spus numai că, dacă va fi vreodată nevoit să se ducă din nou acolo, își va lua arma cu el. Și totuși niciun alt loc n-a avut parte de începuturi atât de romantice. Potrivit legendei – ținută vie și amplificată de plăcerea locuitorilor Marsiliei de a asculta o istorisire interesantă –, orașul are
la origine o poveste de dragoste. Cu cinci sute nouăzeci și nouă de ani înainte de Hristos, un navigator fenician, Protis, a acostat în acest loc, exact la timp ca să participe la banchetul nupțial oferit de regele din acel ținut, pe nume Nann. În timpul petrecerii, fiica regelui, Gyptis, după ce i-a aruncat o ocheadă tânărului navigator, a decis că și-a găsit ursitul. A fost ca un fulger, un coup de foudre, și ca dar de nuntă regele a oferit fericitei perechi o sută cincizeci de acri de pământ pe malul mării, unde să-și ridice o casă. Așa s-a născut Marsilia. De atunci, a fost locuită fără întrerupere timp de douăzeci și șase de secole, și populația a sporit de la două persoane la circa un milion. La fel ca urbea, și locuitorii au o reputație un peu spécial după cum afirmă criticii, deși în acest caz cuvântul „special” n-are o conotație pozitivă. Sunt suspectați că au uneori tendința să exagereze mult, distorsionând adevărul și brodând pe marginea diferitelor subiecte. Mă întreb dacă nu-i o consecință a faptului că Marsilia e un oraș pescăresc și, cumva, instinctul lor natural de a înfrumuseța lucrurile s-a exacerbat. Așa se face că numai în dreptul Marsiliei sardinele ajung de mărimea unor mici rechini. Dacă ceri să vezi o astfel de minune, vei fi informat că nu-i momentul potrivit; pot fi prinse numai când e lună plină. Sau, dacă e lună plină când pui întrebarea, ți se va cere să mai ai puțină răbdare. Numai dacă e luna nouă pot fi văzute sardinele uriașe. Totuși, ca să fiu cinstit, această remarcă e de obicei însoțită de-un ghiont și o clipire șireată, așa că probabil nimeni nu se așteaptă să iei lucrurile în serios. Însă reputația există. Mi s-a spus că, atunci când te duci la Marsilia, trebuie să iei cu tine niște sare și s-o folosești în timpul conversației. Asta, desigur, dacă reușești să pricepi ce spun locuitorii săi. Marsilia n-a fost niciodată prea fericită la ideea că trebuie să se conformeze cererilor guvernului central și există o lungă istorie de revolte împotriva oficialităților de la Paris, inclusiv a discursurilor
lor. În consecință, Marsilia depune toate eforturile să evite limba franceză oficială. Acest lucru se obține parțial cu ajutorul accentului și al unei pronunții înflorite, care face ca și cele mai cunoscute cuvinte să sune ca și cum ar fi fost marinate într-un sos lingvistic gros. Când e vorba despre cuvinte mai puțin cunoscute, despre expresii sau curiozități strict locale, te trezești întrebându-te dacă nai fost târât pe nesimțite în vârtejul unei noi limbi. Dau exemplu una dintre numeroasele fraze care m-au biruit până când am rugat pe cineva s-o pună în scris: L’avillon, c’est plus rapide que le camillon, même si y a pas de peuneus. „Avionul e mai rapid decât camionul chiar dacă n-are pneuri.” Un enunț suficient de simplu în franceză, dar garnisit cu accentul „marinat” local devine de neînțeles. Vă puteți imagina ce dificultăți ridică o invenție locală, cum ar fi: Il est un vrai cul cousu. Într-o traducere politicoasă, înseamnă un bărbat lipsit de simțul umorului și care rareori zâmbește. Sau, literal, unul cu fundu’ cusut. Dacă în afara acestei predispoziții mohorâte se crede că bietul om e deranjat la cap, localnicul adaugă: Il est bon pour le cinquante-quatre, o referire la tramvaiul numărul 54 cu o fostă stație în fața spitalului de boli psihice. Nici măcar numele alese cu grijă de părinți pentru copiii lor nu scapă de tratamentul aplicat în Marsilia. André, fie că-i place sau nu, devine Dédou, François – Séssou, Louise – Zize. Pe măsură ce cresc, copiii învață cuvinte puțin probabil să fie auzite în alte colțuri ale Franței, cum ar fi momo și mafalou, toti și scoumougne și cafoutchi44. E o limbă într-o altă limbă, uneori foarte asemănătoare cu vechile dialecte provensale, alteori preluând cuvinte folosite de imigranții sosiți la Marsilia de-a lungul secolelor, originari din Italia, Algeria,
Micuț și derbedeu, lipsit de șansă și imbecil, un zăpăcit (în limbaj marseilez) 44
Grecia, Armenia și Dumnezeu mai știe de unde. O tocăniță de cuvinte, bogată și gustoasă, cu efectul garantat că-l va zăpăci pe vizitatorul nou-venit. Deși primul obstacol care trebuie depășit este să găsești centrul orașului. Cea mai directă și spectaculoasă cale de intrare în oraș e pe mare, menită să-ți smulgă eventual o exclamație similară cu cea a lui Madame de Sévigné care a fost „copleșită de frumusețea unică a acestui oraș”. De la bordul vasului ai în față întreaga priveliște: forma netedă, rectangulară, a vechiului port, orașul tolănit pe țărm și deasupra sa sclipirea aurie a statuii Notre Dame de la Garde. Însă, când vii pe șosea, ca în cazul nostru, primele impresii vor fi văduvite de acea frumusețe unică. Cartierele mărginașe ale Marsiliei moderne nu sunt conforme cu ceea ce avea Madame de Sévigné în minte; ele arată jalnic. Traficul rutier se desfășoară pe mai multe nivele, țâșnind în interiorul și în afara unor tunele și trecând pe deasupra unor modele arhitectonice care-ți trezesc dorul de a-ți face din demolări un hobby. În cele din urmă, mai mult datorită norocului decât geografiei locale, am reușit să ne găsim drumul spre vechiul port și, dintrodată, peisajul s-a schimbat mult în bine. Intrarea într-un oraș, când te apropii de mare, are întotdeauna ceva magic în ea – apariția subită la orizont a liniei lungi de coastă după străzile congestionate, aerul proaspăt mirosind a sare în loc de gaze de eșapament și gălăgia făcută de vânzătorii de pește care-și laudă marfa în gura mare. Își fac apariția în partea de est a portului cam pe la orele 8.00, în fiecare dimineață, cu cizmele lor de cauciuc și fețele asprite de soare și vânt, tropăind și vociferând în spatele unor lăzi de mărimea unor mese mai mici. Prada lor din acea zi, adesea încă vie, se foiește strălucind în soare în toate culorile curcubeului, argintiu și gri, albastru și roșu și, când te îndepărtezi fără să cumperi nimic, ești
urmărit de-o privire ursuză, plină de reproș. Te oprești numai o secundă și Madame – se pare că soții pescuiesc, iar femeile fac negustorie – extrage repede un pește din ladă și ți-l vâră direct sub nas. — Uite, te îndeamnă ea, simți mirosul mării? Îi dă o palmă plină de admirație, și peștele tresare. Trebuie c-am înnebunit, ne spune ea, vând unul viu la prețul unuia mort! Peștele e bun pentru creier, e bun pentru viața sexuală, venez, la mamie, venez! Clienții se uită, miros peștele și cumpără, îndepărtându-se cu pungile albastre de plastic care continuă să freamăte, ținute cu grijă la distanță de haine. În portul din spatele tarabelor, apa e acoperită de un mozaic de ambarcațiuni, îmbulzite unele în altele încât ai senzația că poți înainta mai multe sute de metri fără să-ți uzi picioarele. Palate plutitoare dedicate jocurilor de noroc, mici bărci cu pânze, iahturi grațioase, lucind în soare, după ce li s-au aplicat peste zece straturi de lac și feriboturile cu pântecele plin, la bordul cărora poți traversa cei circa o mie șase sute de metri dintre continent și micuța insulă mohorâtă cu reputație sinistră. Închisoarea Château d’If, o versiune mai veche a Alcatrazului, a fost construită în secolul al XVI-lea, fiind folosită pentru a-i ține departe de oraș pe proscriși. O minoră consolare pentru prizonieri era aerul curat de mare; în timp ce vederea Marsiliei, dincolo de apă, probabil o tortură zilnică – o imagine pitorească a libertății. Este un loc care ar putea servi drept fundal pentru un roman, așa că nu-i de mirare că faimosul deținut al Château d’If, contele de Monte Cristo, n-a existat niciodată. Alexandre Dumas père l-a inventat și a trăit suficient de mult pentru a vedea creația sa onorată atunci când autoritățile, din dorința de a nu-i dezamăgi pe cititorii săi, au anunțat existența unei celule oficiale a contelui de Monte Cristo. Deși locul n-a fost lipsit de deținuți în carne și oase. La un moment dat, mii de protestanți au fost închiși acolo, înainte de a fi vânduți ca
sclavi pe galere. Și un exemplu al faptului că legile erau la fel de absurde atunci, ca și acum, a mai fost cazul nefericitului Monsieur de Niozelles întemnițat pentru crima impardonabilă de a nu-și fi scos pălăria în fața regelui. Gestul lui a provocat șoc – Ce oroare! –, așa că a fost condamnat să-și petreacă următorii șase ani în solitudine într-o celulă pe această insulă. Nu-i de mirare că regalitatea a sfârșit-o prost în Franța. Ne-am gândit că am putea începe bine ziua cu o scurtă călătorie pe mare, așa că ne-am dus la agenția de pe chei să cumpărăm bilete pentru feribot. Tânărul de la ghișeu de-abia dacă și-a ridicat capul. — Nu în dimineața asta, ne-a comunicat el scurt. Din cauza vremii. Vremea era ideală, însorită și plăcută. Feribotul pe care-l puteam zări în spatele lui arăta suficient de solid ca să traverseze Atlanticul, ce să mai vorbim despre pânza netedă de apă dintre noi și Château d’If. — Ce-i cu vremea? l-am iscodit noi. — Mistralul. Bătea o briză ezitantă, dar nimic mai mult. În orice caz, nu putea fi calificată drept o furtună amenințătoare. — Dar nu-i niciun Mistral. — O să fie. — Atunci de ce sunteți aici? Asta a dus la prima ridicare din umeri în acea zi, și-am rămas fără niciun argument. Tocmai părăseam cheiul, când am fost opriți de un bărbat mic și negricios, agitând un deget acuzator spre soția mea. — Ascundeți-l! a somat-o el, arătându-i aparatul de fotografiat agățat pe umăr. Puneți-l repede în sacoșă! Sunteți în Marsilia, Madame! Ne-am uitat în jur să vedem vreo bandă de hoți de aparate de
fotografiat, marinari beți și arțăgoși de-abia debarcați pe mal, automobile cu ferestre întunecate, cu capi mafioți camuflați în interior sau orice altă amenințare. N-am descoperit niciunul. Soarele era cald, cafenelele pline, pe trotuare lumea se plimba agale, la fel ca în toate orașele mediteraneene în care nimeni nu pare că ar avea vreo grabă. După cum am remarcat, versiunea marseieză a omului de pe stradă este, deseori, mai voluminoasă, mai prosperă decât în alte părți ale țării și-am văzut mai multe burți impresionante într-o jumătate de oră decât în mod normal într-o săptămână întreagă în altă parte. Și culoarea pielii e diferită, multe chipuri reflectând variate nuanțe africane, de la café au lait până la negrul strălucitor al celor din Senegal. Ne-am îndreptat spre Canebière, bulevardul larg ce duce spre est, pornind din port. Odinioară un Champs-Élysées sudic, acum a urmat exemplul altor mari artere din întreaga lume și, dacă n-ai un interes anume față de sedii de bănci, linii aeriene și agenții de voiaj, n-are rost să-ți pierzi prea mult timp acolo. Totuși, continuă-ți drumul, cotește la stânga, pe Boulevard Dugommier și vei vedea unul dintre locurile trecute pe lista de obiective turistice neapărat de vizitat – stația Saint-Charles. Sau, mai degrabă, scara care coboară spre stație – o fantezie de scară lată, din secolul al XIX-lea, demnă de un decor de film, împodobită cu statui reprezentând Asia și Africa, locul perfect pentru a-ți face intrarea grandioasă în Marsilia, atâta timp cât nu ești împovărat de bagaje voluminoase. Și de aici, dacă timpul nu-ți permite sau picioarele te dor, poți să iei un tren, să faci o plimbare cu Marseille Métro. Personal, dețin un record trist în ce privește mijloacele de transport subterane. Pot să mă pierd, și chiar o fac, în măruntaiele Londrei, New York-ului sau Parisului tot atât de repede cât altor oameni le ia să-și cumpere un bilet. Însă metroul din Marsilia – chiar și în cazul unuia ca mine, cu un vacuum în locul unde ar fi
trebuit să fie simțul direcției – este încântător de simplu. La cincisprezece minute după ce-am ieșit din stație, ne aflam deja în zona de sud, în Vieux Port, mergând pe Corniche în căutarea unui local unde să luăm prânzul. A fost una dintre cele mai plăcute plimbări de care am avut vreodată parte într-un oraș mare. Deasupra clădirilor înalte puteai zări ocazionale sclipiri aurii ale Notre Dame de la Garde. Marea era la o aruncătură de băț, priveliștea spre insulele Firoul glorioasă, totul învăluit într-un aer parfumat și răcoros. Pe pantele stâncilor dintre șosea și mare se zăreau siluetele lungite ale unor oameni încercând să profite de razele de soare ale verii indiene. Un bărbat, complet gol, cu excepția unei căști de baie din cauciuc, înota făcând salturi înapoi cu mișcări ca de broască, trupul alb fiind pus în evidență de apa foarte albastră. Aveai impresia că ești în iunie, nu în octombrie. Linia de coastă acolo arată ca un ferăstrău, presărată de-o succesiune de mici golfuri sau anses, unele cu cele mai ciudate denumiri. Anse de Maldormé te face să te gândești la o colonie de insomniaci, iar vecinii lor, falsificatorii, sunt instalați nu departe, în Anse de la Fausse Monnaie. Destinația noastră era Anse des Auffes (deosebit de respectabilii producători de frânghii), locul unui restaurant faimos, cu atrăgătorul nume de „Fonfon”. Ni se spusese că acolo poți mânca pește atât de proaspăt încât îți face cu ochiul din farfurie. Coborând de pe Corniche în Anse des Auffes părea că părăsiserăm orașul, aflându-ne într-un miniatural sat de pescari. Bărcile trăgeau la un mic debarcader. Doi copii jucau fotbal printre mesele și scaunele de pe terasa restaurantului. Un optimist cu o geantă-diplomat la picioare se așezase pe chei dând la pește, ața undiței legănându-se în apa puțin adâncă. Era ziua dedicată spălatului rufelor, și spălătoria locală festonase fațadele caselor cu tot felul de obiecte de lenjerie, de la un roșu strălucitor la purpuriu
și verde, presărate din loc în loc cu piese mai sobre și de dimensiuni mai mari de culoarea piersicii, posibil aparținând unor matroane. Te întrebi de ce rufele fluturând în vânt în sud sunt mai viu colorate decât cele din nord – unde vezi mai mult alb și nuanțe pastelate? Este posibil ca lenjeria, la fel ca alte lucruri, să fie influențată de climă? E greu să-ți imaginezi cum ar fi să dai peste o astfel de expoziție de culori vii la Manchester sau Scarsdale. După ce-am fost impresionați de lenjeria multicoloră, interiorul restaurantului Chez Fonfon părea destul de așezat, o încăpere plăcută, fără niciun efort vizibil de a-i imprima un anume stil. În orice caz, clienții erau mult prea absorbiți de meniurile lor pentru a remarca orice fel de rafinament decorativ. Veniseră acolo să mănânce pește proaspăt. Dacă pomenești în aceeași propoziție de Marsilia și de pește – cel puțin, în sudul Franței trebuie să ai multă grijă. Vei descoperi în imediata apropiere un expert în bouillabaisse, și el nu se va liniști până când nu te va convinge de meritele și superioritatea indiscutabilă a unei anume rețete comparativ cu alta. Există o listă oficială a ingredientelor corecte, Charte de la Bouillabaisse, pe care o găsești afișată în fața tuturor restaurantelor serioase din Marsilia. Dar, dacă vei cobori câțiva kilometri pe coastă, spre Toulon, acea cartă nu se va bucura de mai mult respect decât un tichet de parcare. Marea problemă e cartoful. La Toulon, bouillabaisse nu-i o bouillabaisse fără cartofi în ea, în timp ce la Marsilia e un sacrilegiu să-i adaugi. Diferențe similare de opinie există și în legătură cu homarul. Se pune sau nu înăuntru? Depinde în ce loc te afli. Te aștepți ca, în curând, toate aceste dispute să fie reglementate de Comisia pentru drepturile omului de la Bruxelles sau de ghidul Michelin sau de Ministerul de Interne de la Paris (ale cărui responsabilități includ categoric și stomacul). Până atunci, o variantă mai puțin controversată de bouillabaisse este cea
care folosește următoarele metode și ingrediente de bază: Primul și cel mai important lucru este un pește neapărat proaspăt și provenit din Mediterana. (Restaurantele din Tokyo, New York sau Londra care promit în meniurile lor că-ți vor servi o bouillabaisse mint cu nerușinare). Tipurile de pește folosit variază, dar unul e absolut esențial: rascasse sau peștele-scorpion, o creatură cu adevărat oribilă, cu o față pe care numai maică-sa ar putea-o iubi, în mod tradițional pregătit și servit cu acel cap hidos. Nu vreau să vă îngrozesc, dar vă sugerez să-i extrageți carnea de pe obraji, presupusă a fi cea mai gustoasă. Restul de rascasse e destul de insipid, deși experții afirmă că reușește să pună în valoare gustul celorlalți pești în timp ce sunt gătiți laolaltă la foc mic, rezultând o supă cu gust de șofran și de usturoi. Supa și peștele sunt servite la masă separat, supa cu crutoane, peștele cu rouille, un sos iute de culoarea ruginii din ardei iuți și mult usturoi. Rezultatul imediat e un amestec delicios foarte condimentat. Efectele pe termen lung ale unor astfel de doze epopeice de usturoi sunt, fără îndoială, puțin plăcute și, în ce ne privește, eram foarte încrezători că în după-amiaza aceea niciun tâlhar nu va îndrăzni să ne atace pe vreo alee întunecată; o suflare bine direcționată spre el îi va ofili avântul și îl va pune imediat pe fugă. Aleile pe care doream să le explorăm se aflau în Le Panier, cel mai vechi cartier al Marsiliei. O mare parte a sa – unde locuiau douăzeci de mii de oameni – a fost dinamitată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial de către naziști, când și-au dat seama că acolo se adăposteau refugiați evrei și membri ai Rezistenței. Tot ce-a mai rămas e un amestec de străduțe înguste, abrupte, unele dintre ele pavate într-o manieră nonșalantă, unele în trepte și aliniate pe ambele părți de case jerpelite, deși pitorești. Automobilele sunt rare și am zărit numai două. Primul a apărut de pe o alee mărginașă
asemenea unui câine rătăcit și, constatând că drumul se îngusta prea mult pentru a mai putea vira la dreapta sau la stânga, a trebuit să dea îndărăt. Al doilea mi-a rămas imprimat în minte pentru că șoferul reușise o parcare imposibilă. Tocmai treceam prin fața unei case extrem de înguste, de lățimea unei singure camere și am privit în interior prin ușa deschisă. O parte a încăperii era mobilată normal, cu un covor, masă și scaune. Trei membri ai familiei erau așezați acolo, uitându-se la televizor. Cealaltă jumătate era ocupată de un Citroën bine lustruit. Recunosc, nu era unul dintre modele mari, dar era destul de încăpător, și totuși reușise să se strecoare prin ușă și să se parcheze fără să distrugă mobila din jur. Mă întrebam de cât timp se afla acolo și dacă i se va permite vreodată să părăsească încăperea. Presupun că fusese vârât în camera de zi ca o măsură de securitate într-un cartier periculos. Deși, din nou, Marsilia nu se mai ridică la nivelul reputației sale. Străzile erau pline de copii și de bătrâne doamne, fără să dea vreun semn că s-ar fi temut pentru viața lor. Multe dintre case aveau larg deschise ușile și ferestrele și câteva transformate în micuțe restaurante și épiceries. Arătau mai degrabă șarmant decât amenințător, singurul risc de a te alege cu vreo rană fiind poate rezultatul unei lovituri ocazionale de minge. Când am ajuns la capătul de sus al rue du Petit-Puits, am zărit unul dintre cele mai elegante și norocoase complexuri de clădiri supraviețuitoare din Marsilia, o masă de piatră roz-pal, | La Vieille Chanté. Proiectate de Pierre Puget și construite în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, clădirile au servit ca adăpost locuitorilor Marsiliei lipsiți de un acoperiș deasupra capului, probabil mult prea mulțumiți că aveau un adăpost pentru a mai putea aprecia că fuseseră instalați într-un fel de rai arhitectural: un vast patrulater, lung de circa o sută de metri pe cincizeci de metri lățime, înconjurat de arcade pe trei nivele, alături de-o superbă capelă încununată de-
un dom oval. De fapt, în pofida denumirii, la începuturile sale locul nu fusese deloc unul caritabil. Locuitorii Marsiliei secolului al XVII-lea sau, cel puțin, cei care aveau un adăpost și bani în buzunar erau alarmați de numărul mare de cerșetori și vagabonzi de pe străzile orașului, priviți ca o sursă de tulburări și delincvență. În mod clar, orașul avea nevoie de propriul detașament de jandarmi, așa că un sergent și zece arcași, îmbrăcați în uniforme roșii, au fost angajați să-i prindă pe toți cei lipsiți de resurse și care nu puteau dovedi că se născuseră în Marsilia. Aceste îndatoriri au fost duse la îndeplinire cu atât de mult entuziasm încât, în 1695, în La Charité erau îngrămădiți o mie două sute de bărbați și femei. Erau puși la muncă, supravegheați de gărzi și, din când în când, li se permitea să iasă, sub supraveghere severă, ca să îngroașe procesiunile funerare. După Revoluție, La Charité a devenit o instituție mai caritabilă. De-a lungul secolelor, a oferit adăpost unei lungi și triste liste de chiriași temporari: bătrâni, nevoiași și orfani, familii dislocate de variate dezvoltări urbane și, în final, cei evacuați în urma distrugerii locuințelor lor de către naziști. Apoi, după ce războiul s-a terminat, a fost lăsată în paragină. A fost nevoie de peste douăzeci de ani de restaurări scrupuloase pentru a aduce complexul în starea sa din prezent. Poate pentru că sosiserăm acolo, străbătând străzi întunecate și înguste, am fost copleșiți de impresia de spațiu și lumină din acel patrulater. Nu aveai nimic de comentat, trebuia numai să privești. Arhitectura monumentală are ceva ce pare să te lase fără cuvinte, și cei treizeci sau patruzeci de oameni, plimbându-se prin jur, printre arcade, nu ridicau vocea, murmurând între ei. Nu pot spune că erau niște șoapte evlavioase, deși destul de aproape de ele. Întâmplător, după cum am fost informați, avuseserăm noroc de-o zi liniștită, de acalmie în programul de evenimente și expoziții. Chiar și așa, există
un Muzeu de Arheologie Mediteraneeană acolo, precum și o excelentă librărie unde îți poți petrece tot restul după-amiezii. Ne-am întors în port pe jos și am intrat într-un monument local mai recent, Le New-York, o braserie cu o terasă orientată spre vest și o priveliște spectaculoasă, unde poți urmări cum apune soarele deasupra orașului. Ziua fusese prea scurtă și nu vizitaserăm multe locuri: Château d’If din cauza vremii (în continuare, perfectă întreaga zi); numeroasele sale muzee; zeci de clădiri vechi superbe ascunse printre zgârie-nori; catedralele (una dintre ele sprijinită pe 444 coloane de marmură); Le Bar de la Marine, unde personajele lui Pagnol din Marius jucau cărți; Château du Pharo, construit de Napoleon al III-lea pentru soția sa; și pântecele Marsiliei, Le Marché des Capucins. Deși o zi într-un oraș echivalează cu a lua o înghițitură dintr-un butoi întreg, avuseserăm suficient timp să ne facem o idee și doream să revenim. Marsilia e ca o femeie cam aspră, cu o reputație dubioasă, dar cu un șarm considerabil, și în mijlocul unor zone moderne, sluțite, găsești oaze de o mare frumusețe. Întâmplător, mie îmi place personalitatea independentă, deși ușor exagerată a Marsiliei și-i admir mai ales tupeul cu care și-a însușit atât imnul național francez, cât și cel mai popular aperitiv din Provence. La Marseillaise, acel emoționant îndemn adresat fiilor patriei, a fost de fapt compus la Strasbourg, ca imn de luptă pentru armata de pe Rin, fiind preluat și interpretat de cinci sute de voluntari din Marsilia în timp ce mărșăluiau spre Paris. Astfel că, atunci când au ajuns în capitală, a devenit cunoscut ca la chanson marseillaise. (Ca să fiu corect, trebuie să admit că sună mult mai bine decât La Strasbourgeoise ca denumire pentru imnul național al Franței). Mai recent, Paul Ricard, devenit faimos și un flamboaiant magnat din Marsilia – la un moment dat i-a dus la Roma pe cei o mie cinci sute de angajați ai săi ca să fie binecuvântați de papă –, decisese în
tinerețe că era cazul să vină cu propria sa marcă de pastis45. N-a fost o idee originală. Când periculosul absinthe, care crea dependență, a fost interzis în 1915, Distileria Pernod de lângă Avignon și-a transformat linia de producție ca să producă pastis. Dar nu Pernod a inventat pastis-ul. Potrivit legendei, un pustnic a făcut-o. După cum te-ai aștepta din partea unui pustnic popular și ambițios, acesta a tăcut uz de invenția sa și a deschis un bar natural, la Marsilia. Dar Ricard a fost cel care, datorită geniului său în domeniul marketingului și publicității, a conferit băuturii pedigriul său mediteraneean. El, și numai el, a produs ceea ce este cunoscut sub denumirea de le vrai pastis de Marseille46. A promovat sloganul ca și cum ar fi fost garanția unui produs original. Și ideea a funcționat. În prezent, se vând anual peste cincizeci de milioane de sticle de lichior de anason. Și o ultimă istorioară pentru a ilustra spiritul independent al Marsiliei. După ce mai mulți ani a sfidat autoritatea centrală, reprezentată în acele zile de Ludovic al XIV-lea, orașului i-a fost servită o lecție. Zidurile de apărare au fost străpunse, și tunurile din fortul ce proteja Marsilia împotriva unui atac pe mare au fost întoarse și țintite spre locuitorii orașului, considerați mai periculoși decât eventuali invadatori. Nu știu de ce, dar îmi face plăcere să știu că există un spirit al Marsiliei, la fel de rebel ca atunci, în timp ce regii au dispărut de mult.
45 46
Băutură alcoolică franceză asemănătoare absintului. Adevăratul pastis de Marsilia (fr.)
7 Cum să fii un „nas” Dacă te-ndrepți spre Apt la bordul automobilului, ajungi într-o oră în Haute Provence. Locul folosit de Jean Giono ca fundal pentru romanele sale, examinat de el c-un ochi posomorât și neiertător. Dau un exemplu din descrierile sale sumbre: „Casele sunt pe jumătate prăbușite. Pe străzi pline de urzici fluieră vântul, jeluinduse prin găurile căscate ale ferestrelor și ușilor cu obloanele căzute”. E posibil să fi folosit astfel de descrieri extreme de dragul literaturii, însă reușește să reflecte natura acestui loc: sălbatic, pustiu și dur. Venind din Lubéron, un ținut frumos și cultivat, cu sate idilice ca niște ilustrate, case restaurate cu grijă, livezi de cireși și rânduri de viță-de-vie, în Haute Provence ai senzația că ai ajuns în altă țară, cu mari suprafețe întinse nelocuite, pe unde ai impresia că n-a călcat picior de om. Satele se află la distanțe mari unele de altele, unele răsfirate și mohorâte, altele vesele, cocoțate pe pantele unor dealuri frumoase. Gerul e vast. Când oprești automobilul, poți auzi în depărtare clinchetul clopoțeilor de la gâtul caprelor dintr-o turmă invizibilă. Altfel, poți auzi numai vântul cum bate. Treci de l’Observatoire de Haute Provence, unde se spune că poți respira cel mai limpede și mai pur aer din Franța, și te-ndrepți spre colinele submontane din Montagne de Lure. Acolo, cuibărit între câmpuri acoperite de lavandă, dai de Lardiers, un sat cam cu o sută de locuitori. Casele sunt îngrămădite în jurul primăriei și Café de la Lavande – tipul de cafenea pe care oricine speră să o descopere la finele unei zile petrecute pe șosea, cu mâncare bună, vin asemenea și mult farmec, în doze egale. Lardiers nu-i un loc unde să dai peste vreun ziarist. Dar, într-o zi
însorită de iunie, cu florile de lavandă colorându-se din gri-verde în vioriu, presa era adunată în forță pentru a asista la deschiderea unei instituții educaționale care, din câte știu, e unică în lume. Ideea și-a avut obârșia în Manosque, orașul natal al lui Giono și sediul uneia dintre putinele companii provensale care au reușit să obțină faimă pe plan internațional. Se poate spune că L’Occitane și-a croit drum cu ajutorul nasului. Săpunurile, uleiurile și esențele sale, șampoanele și cremele sunt fabricate în Provence, cu multe dintre ingredientele folosite crescute pe câmpiile acestei provincii. Nu numai lavanda la care te-ai aștepta, dar și salvie, rozmarin, alte ierburi aromate, miere, piersici și alune. În funcție de preferințe, poți face o baie în apă cu aromă de piersici, beneficia de un masaj cu ulei de cimbru sau, după bărbierit, să aplici o loțiune care pișcă puțin, cu miros de rozmarin. Nu cu mult timp în urmă, a mai fost introdus un ingredient, ce pare acum foarte simplu, la fel ca toate marile idei: etichetele au fost scrise în franceză și limbajul Braille. Acest lucru a făcut posibil să poată fi citit, cu ajutorul degetelor, conținutul borcănelului sau sticluței de pe raftul din baie. De aici, o altă idee a prins aripi, având în vedere reacțiile naturale atunci când unul dintre simțurile primordiale ale corpului uman e afectat – în acest caz văzul. Pentru a compensa pierderea vederii, celelalte simțuri devin mai agere, mai ales cel olfactiv. O companie ale cărei afaceri sunt axate pe parfumuri este întotdeauna interesată să descopere nasuri sensibile și educate. Parfumurile nu se nasc accidental, ci pe baza unor rețete, de obicei unele foarte complexe – un echilibru de dulce cu aspru, un cocteil de esențe. Alegerea și combinarea lor, precum și evaluarea ating rangul de înaltă artă, și marii artiști sunt tot atât de rari în lumea parfumului ca în orice alt domeniu. Din start, ei trebuie să se nască și cu o aptitudine naturală pentru o astfel de activitate și cel mai
important lucru este să aibă un nas neobișnuit de receptiv. Un nas din câteva milioane. De-a lungul anilor, cu o pregătire adecvată, acest talent poate fi dezvoltat până când nasul respectiv e capabil să identifice și cea mai fină urmă de aromă – picătura cu rol crucial care-l transformă din ceva obișnuit într-unul de neuitat. Însă primul pas constă în descoperirea acelor nări atât de talentate. Unde să le cauți? E relativ ușor să descoperi capacități deosebite aproape în orice domeniu, de la fotbal la matematici, de la muzică la limbi străine. Acestea sunt daruri ce pot fi recunoscute destul de rapid. Însă un nas hipersensibil e o comoară ascunsă – ceva personal și puțin probabil să fie remarcat în circumstanțe normale. Să ne imaginăm două mame, comparând talentele copiilor lor. — Ei bine, știu că Jean-Paul e o mică brută neascultătoare și, ieri, l-am prins mușcând-o pe soră-sa de picior – dar pot să-i iert totul, pentru că-i dotat cu un admirabil simț al mirosului. Așa ceva nu e posibil în realitate și pot spune că nasul e un organ neglijat. Însă cei de la L’Occitane au reușit să schimbe situația în acea zi însorită de iunie, când o mână de elevi a sosit în Lardiers să urmeze cursurile unei școli cu totul diferite. Elevii, cu vârste între zece până la șaptesprezece ani, erau lipsiți de vedere. Denumirea oficială a acestei academii dedicate nasului este L’École d’Initiation aux Arts et aux Métiers du Parfum Destinée aux Enfants Aveugles sau „Școala de inițiere în arta și meseria de parfumier pentru copiii orbi”. Sala de clasă a fost amenajată într-o clădire mică de la marginea satului și nu va mai vedea probabil niciodată atât de mulți vizitatori străini. Veniseră ziariști din America de Nord, Europa, Hong Kong, Australia și Japonia, cu nasurile și carnetele de note pregătite, în timp ce elevii își ocupau locurile în jurul mesei lungi din centrul încăperii. Ustensilele necesare procesului educațional erau așezate în fața
fiecărui elev: recipiente cu diferite plante aromatice și conuri de hârtie. Prima lecție consta în învățarea tehnicii inspirării și mi-am dat seama destul de rapid unde greșisem în toți anii din urmă. Instinctiv, când mi se dădea ceva de mirosit, îmi apropiam nasul și inspiram ca un om care se îneacă și iese la suprafață să mai soarbă o gură de aer. Această metodă, după cum am fost informat cu mult tact, este recomandată celor care suferă de afecțiuni ale sinusurilor, atunci când își inhalează medicamentele; toți învățăceii în ale mirosului, care s-ar comporta astfel, s-ar prăbuși imediat printre ultimii din clasă. Se pare că atunci când inspiri adânc termenul tehnic a fost o „sucțiune nazală” membranele delicate primesc o lovitură mortală și, temporar, funcția olfactivă e afectată. După ce am eșuat la primul test, am fost luat de o parte și învățat cum să inspir corect sau mai elegant să „gust cu nasul”. Demonstrația a fost plină de grație, parcă mă aflam în fața unui șef de orchestră legănându-și bagheta înainte de a ataca secția de suflători. Capătul unui con a fost înmuiat în parfum pentru a suge câteva picături, apoi trecut pe sub nări cu o singură mișcare fluidă, terminată cu o elegantă îndreptare a mâinii. Acest scurt moment este suficient pentru ca nasul să perceapă mirosul. Un mesaj e expediat spre creier pentru reacție și analiză. Et voil|! Mi s-a spus din nou că nu-i nevoie să prizezi adânc și prelungit. Urmărindu-i pe elevi, îmi era clar că se descurcau mult mai bine decât mine în tehnica inspirării aerului și era minunat să constați amestecul de concentrare îndârjită și de surprindere plăcută de pe fețele lor în timp ce începeau să descifreze semnalele culese cu ajutorul nasurilor. Aveau un profesor extraordinar, Lucien Ferrero, cu unul dintre cele mai experimentate nasuri din Franța, de fin cunoscător, creator a peste două mii de parfumuri. Venise de la Grasse să predea acest curs, pregătind tinerele talente într-un mediu adecvat și, cu puțin
noroc, spera să descopere niște însușiri excepționale care meritau să fie dezvoltate. Monsieur Ferrero este unul dintre profesorii cu talent pedagogic înnăscut. E pasionat de materia predată și, spre deosebire de mulți experți, are capacitatea de a explica totul clar și cu umor. Copiii pot înțelege cu ușurință lecțiile sale – până și eu am putut s-o fac –, modul în care parfumul acționează la două niveluri, cel al percepției, cu ajutorul nasului și al interpretării, cu ajutorul creierului; continuând cu toate marile tipuri de miros, de la cel al alcoolului acoperind până les mauvaises odeurs47. (A spus asta acompaniat de chicotelile clasei și de o încrețire elocventă a nărilor profesorale). Prima lecție n-a durat mai mult de o oră și ceva, parțial și datorită unui hazard legat de această ocupație; apariția unei fatigue nasale; după un timp, chiar și cele mai disciplinate și profesioniste nasuri obosesc și își pierd capacitatea de a se concentra. Totodată, deoarece eram în Franța, și amiaza bătea la ușă, trebuia să uităm de chestiunile academice și să ne pregătim de prânz. Pe terasa din fața sălii de curs fuseseră așezate mese lungi, și Café de la Lavande furnizase un meniu, așa că pot spune că am mâncat împreună cu mai mulți jurnaliști decât aș fi crezut că se pot strânge laolaltă. A fost un moment oarecum inconfortabil. Experiența mea cu presa en masse, din urmă cu câțiva ani, în perioada petrecută de noi la Ménerbes, când se părea că toate ziarele britanice descoperiseră Provence, n-a fost tocmai plăcută. Tot timpul ne trezeam cu reporteri la intrare, cu tot felul de întrebări și reportofoanele pregătite să prindă din zbor cea mai mică indiscreție. Dacă, așa cum se întâmpla de obicei, nu le puteam furniza vreo istorioară, năvăleau peste vecinul meu, Faustin, aflat la bordul tractorului său,
47
Cele mai urâte mirosuri (fr.)
prin vie, ca să-i ia un interviu. Fotografii se înghesuiau prin tufele din apropiere. Un știrist mai zelos i-a expediat un fax soției mele, exprimându-și mâhnirea la auzul veștii despre divorțul nostru iminent (din fericire, ea continuă să mă suporte). Întreba dacă – așa cum formulase el fraza – soția mea ar fi fost gata să-și împărtășească simțămintele private celor două milioane de cititori ai săi. Un alt ziar a tipărit o hartă, indicând locul unde putea fi găsită casa noastră; și un altul, numărul nostru de telefon. În ambele cazuri informațiile nu erau deloc exacte, așa că altcineva trebuie că a avut plăcerea a se trezi cu niște vizitatori britanici pe cap. Dar cireașa de pe tort a fost o scrisoare prin care un tabloid ne propunea să ne cumpere casa ca s-o ofere, după aceea, drept premiu în cadrul unui concurs organizat în scopul impulsionării vânzărilor. Cu adevărat, niște zile foarte agitate! Așa că acum mă simțeam cumva ușurat să mă aflu printre reporteri, de fapt reportere, interesate de treburile școlii, și nu de ale mele. Erau jurnaliste trimise de publicații din domeniul îngrijirii sănătății, precum și experte în îngrijirea tenului și în farduri, inclusiv a modului corect în care să-ți pensezi sprâncenele, studente specializate în celulită și discipole ale unor diete echilibrate. Mă întrebam dacă aceste creaturi eterice vor fi în stare să țină piept versiunii provensale a unui prânz ușor de vară. Au fost servite trei feluri copioase, inclusiv un aïoli consistent, din cod și cartofi, alături de o cantitate suficientă de vin să te facă să uiți de toate în acea după-amiază. Ar fi trebuit să știu din experiențele anterioare cu presa că pregătirea lor profesională se va dovedi salvatoare și de această dată. Ziariștii sunt diferiți în ce privește zonele de interes, stilul de a se exprima, aptitudinea de a face cercetări amănunțite și capacitatea de a extrage o poveste din nimic. Unii au memorii prodigioase, alții se bazează pe reportofon sau stenografie. Dar au și un punct
comun: toți jurnaliștii se pricep să profite de un prânz copios și pot spune că aceste femei chiar l-au savurat. În timp ce își beau cafeaua, singurele sticle rămase pe masă cu ceva lichid pe fund erau cele de apă minerală. Apoi au început să iasă la iveală caracteristicile naționale. Tipic anglo-saxonă este tendința de a te rezema comod de spătarul scaunului, cedând unei stări de toropeală după masă. Dar jurnalistele din Orientul îndepărtat, dând dovadă de o vigoare de invidiat, au sărit în sus, și-au smuls aparatele de fotografiat Nikon și au început să imortalizeze peisajul din toate unghiurile posibile. Mi se părea că-i păcat că acele camere nu se puteau ridica la înălțimea nasurilor, pentru că aromele acelei zile fierbinți de vară, din Haute Provence, erau la fel de evocatoare ca și priveliștea câmpurilor acoperite cu lavandă și salvie întinse până hăt departe în strălucirea orbitoare a soarelui. Mirosul de pământ și de roci pârjolite, cel înțepător al ierburilor, căldura brizei, aerul fierbinte plin de savoare – o scenă ce putea fi distilată pentru a obține cel mai fin parfum. Fără îndoială, cineva o s-o facă într-o bună zi. Între timp, organizatorii ne pregătiseră o după-amiază a aromelor, iar prima oprire a fost pentru a asista la o demonstrație de un altfel de artă culinară. Câțiva kilometri mai departe, la Rocher d’Ongles, se extrage ulei din plante. Cred că mă așteptam la oameni în halate albe, apăsând butoane într-un laborator; în schimb, am descoperit un șopron imens, vibrând în arșiță, cu un coș înalt din care se rostogoleau nori de fum parfumat. Deși Heath Robinson supraveghease construcția, fiind și alchimistul-șef, era departe de a arăta ca un tehnician în halat alb, purtând un tricou și niște pantaloni de pânză obișnuiți. Dar, cu siguranță, se pricepea să gătească. Rețeta lui se bazează pe cele mai simple elemente: plante, foc și apă. La un capăt al unui contorsionat aranjament de țevi, tuburi și
cazane, apa este încălzită, și vaporii produși trec, prin țevi, spre plante – în acest caz, ceea ce arăta ca o jumătate de tonă de rozmarin. Prin intermediul vaporilor sunt extrase elementele volatile din plante, transportate prin niște serpentine spre un condensator răcit cu apă. Apoi, vaporii sunt lichefiați, și uleiurile esențiale se ridică deasupra apei. Le aduni, le pui într-un flacon și, iată, te afli în posesia unei esențe de cinci stele VSOP de rozmarin. Același procedeu e folosit și pentru trandafiri, lămâi, mentă, geranium, cimbru, pin, eucalipt și alte zeci de plante și flori. Privind în jur, am fost uimit de contrastul dintre locul de origine al esențelor și viitorul loc de folosire a lor. Aici, ne aflam într-o clădire primitivă, în mijlocul unui câmp, transpirând ca într-o saună, privind cum maldăre de vegetație erau procesate cu ajutorul aburului și al unui echipament ce semăna cu un imens kit de chimie pentru începători. Și unde ajungeau produsele finite? Tot atât de departe și într-un contrast atât de mare cât îți poți imagina cu modestele lor începuturi – pe masa de toaletă sau pe un raft într-un templu parfumat, unde erau turnate cu picătura. Este o cale lungă între un adăpost cu acoperiș de tablă și un budoar elegant. Transpirați, dar mult mai informați, am părăsit arșița distileriei, îndreptându-ne spre mănăstirea din Salagon, construită în secolul al XII-lea pentru călugării benedictini, abandonată în timpul Revoluției și, acum, restaurată pentru a adăposti Le Conservatoire du Patrimoine Ethnologique de la Haute Provence. Am fost întotdeauna uimit cum au reușit să fie construite astfel de clădiri în absența unor utilaje moderne, cu zidurile lor masive din blocuri de piatră și bolți perfect arcuite. Fără macarale, fără gruie, fără perforatoare acționate electric – numai folosind mâinile și ochii și o cantitate infinită de muncă extrem de grea. Nu puteam să nu-mi amintesc de câte luni am avut nevoie pentru a restaura mica noastră casă și mi-am scos pălăria în fața răbdării extraordinare a
acestor călugări, care au trăit în acest loc cu opt sute de ani în urmă. Cred că ei ar fi fost de acord cu recenta adăugire pe terenurile bisericii, pentru care ne aflam și noi acolo: o imensă grădină botanică, orânduită în modul meticulos pe care-l adoptă francezii când doresc să dovedească naturii cine se află la comandă. Nimic lipsit de regularitate, nicio rămurică rebelă crescută în sus, nimic din abandonul pe timp de vară al naturii. Plantele, în mici pătrate perfecte, erau organizate după parfum și specie. Am beneficiat de serviciile unui ghid, mirosind florile în timp ce înaintam, așternute în fața noastră în imense covoare de culoare verde, gri și albastru. Toate purtau și o etichetă cu denumirea în limba latină și nu vedeai urmă de buruiană. Aveam sentimentul că până și șopârlele erau tratate ca niște intruși. Deja soarele începea să apună și mulți dintre noi resimțeau oboseala. La capătul unei după-amiezi lungi și fierbinți, eram cuprinși de fatigue nasale și nu mai puteam mirosi nici măcar o floare. Era momentul să lăsăm simțurile să-și revină înaintea evenimentului final prevăzut pentru acea zi. Urma să luăm cina în aer liber, și o jumătate de duzină de mese lungi fuseseră așezate în grădina vechii ferme, de pe dealul care veghează satul Mane; iar aperitivele își făceau deja efectul revigorant asupra oamenilor de presă. După cum mi-a spus o jurnalistă de la o revistă pentru femei, pentru ea era o misiune considerabil mai plăcută decât penultima care avusese drept temă băile de nămol și dieta cu suc de lămâie și lăptuci dintr-o bază de tratament. Era o femeie care admitea faptul că dispunea de un apetit sănătos, pretinzând totodată că-i era imposibil să scrie ceva pe stomacul gol. Îi plăcea să fie trimisă într-un loc unde se mânca bine. Pentru ea, Franța însemna mâncare. După ce-am discutat cu ea, am început să mă întreb ce reacții aveau ceilalți jurnaliști în urma primei lor vizite în Provence și, când
i-am chestionat, a fost interesant să descopăr diferențe foarte mari. Japonezii nu-și puteau reveni, constatând mărimea caselor, enorma întindere de pământ lăsat virgin, absența mulțimilor și a zgomotelor însoțitoare, precum și a clădirilor înalte. Mâncarea li se părea interesantă și vinul tare, dar erau cu adevărat impresionați de luxul de a avea la dispoziție atâta spațiu – ceva aproape de neconceput pentru o persoană condamnată să-și trăiască viața într-un mic apartament din Tokyo. Americanii erau obișnuiți cu spațiul și pentru ei unele zone din Haute Provence arătau destul de familiar; cam ca în Napa Valley, dar fără automobile, după cum declara una dintre doamne. Fusese impresionată inițial de frumusețea clădirilor, deși în paragină – „Sunt atât de vechi!”, exclama ea – și, deloc surprinzător pentru un locuitor al capitalei igienei eficiente, misterul de neînțeles al canalizării în Franța. Cum să faci un duș, se minuna ea, când trebuie să ții capul dușului cu o mână și săpunul cu cealaltă? Sau poate trebuie să faci duș în doi? Britanicilor – pentru care primele zile de vară acasă însemnaseră averse transformate în ploi de lungă durată – le plăcea mai ales lumina, căldura și șansa de a lua masa în aer liber. O doamnă, scrutându-mă cu un ochi ager de editor profesionist la o revistă de modă, mi-a spus în timp ce încerca să-și reprime o grimasă că prea mult soare dăunează tenului, îmbătrânindu-l. Dar în general ziaristelor le plăcea clima, fiind plăcut surprinse de faptul că oamenii din Provence erau „foarte drăguți și deloc cu nasul pe sus, ca parizienii”. Bieții parizieni, deveniți ținta favorită a tuturor. Era o seară plăcută după o zi asemenea. Nicio școală nouă nu s-ar fi putut bucura de o mai mare atenție la începutul primului semestru și, ca o noutate, nimeni nu venise cu ideea să găsească ceva de criticat. Toți doreau ca acea inițiativă să aibă succes. Parțial, pentru a vedea cum evoluaseră lucrurile și, parțial,
pentru a-mi continua educația mirosului ne-am dus peste câteva luni, din nou, la Ferrero, de data asta la sediul său de lângă Grasse. Nu mai fusesem niciodată la Grasse; nu știam decât că orașul era centrul industriei parfumurilor din Franța încă de la începutul secolului al XIX-lea. Prin fața ochilor îmi treceau imagini cu bătrâni cu pălării de pai pe cap, împingând roabe pline de petale de trandafiri și distilerii în adăposturi șubrede, precum aceea de la Rocher d’Ongles, cu străzi întregi și majoritatea populației mirosind a mimoză sau Chanel Nr. 5. Aceste fantezii s-au risipit în ambuteiajul de la intrarea în oraș, dispărând complet când am ajuns la fața locului. Grasse e un loc foarte aglomerat, unde oamenii sunt puși pe muncă. A intrat în afacerile cu parfum datorită unei combinații de noroc, oi, bivoli, la care se adaugă Catherine de Medici. În Evul Mediul, la Grasse funcționau tăbăcării, unde erau tratate piei de oaie din Provence și piei de bivol aduse din Italia. O parte a acestui proces presupunea folosirea unor ierburi aromatice (dacă ai avut neșansa să intri într-o tăbăcărie, vei ști și de ce). Apoi moda a făcut ca soarta orașului s-o apuce într-o nouă direcție. În Italia renascentistă, culmina gustul pentru eleganță. Mănușile parfumate erau foarte la modă și toată lumea insista să aibă degete frumos împodobite și plăcut mirositoare. Catherine de Medici, un model pentru aristocrație în domeniul modei, își comanda mănușile la Grasse, și tăbăcarii se luau la întrecere s-o servească, dovedind încă de atunci ce importanță poate avea un brand. Așa că au încetat să mai fie tăbăcari în luptă cu pieile de bou, devenind în schimb gantiers parfumam, furnizori de mănuși parfumate nobilimii. Totul a mers ca pe roate până la Revoluție, când aristocrații și multe dintre obiceiurile lor au dispărut – regele, ducii și conții săi, bucătarii particulari și palatele din Paris, toate sacrificate pe altarul mult mai important al republicii. Deloc surprinzător, mănușile
parfumate, frivole, elitiste și total nedemocratice au dispărut la rândul lor. Locuitorii din Grasse – de-acum atașați ideii de brand și încântați să descopere cât de flexibilă putea fi ea – au renunțat să mai facă referire la mănuși, declarându-se parfumeurs. Iar parfumul a supraviețuit. Chiar și în Franța revoluționară era clar că nu toți doreau să miroasă ca niște republicani. Acum, unele companii din Grasse produc parfumuri pe care le vând și multe dintre ele se bazează pe niște nasuri independente, talentate. Este o mare afacere, după cum am descoperit când am sosit la sediul Ferrero. Clădirea e modernă și arată atât în interior, cât și în exterior, ca și cum cineva de-abia ar fi terminat de șters praful, lustruind toate suprafețele ca să fie cât mai lucioase. Aerul din clădire avea propriul parfum plăcut și foarte subtil – poate de eau de bureau – și singurul zgomot care se auzea era cel făcut de pantofii noștri pe podeaua de marmură în timp ce-l urmam pe domnul Ferrero printre birourile tăcute și îngrijite înțesate cu sticluțe și computere. — Crearea unui parfum, ne-a spus el, începe fie ca urmare a cererii unui client, fie a inspirației. În ambele cazuri, eu încep cu un tableau olfactif sau cu modul în care concep parfumul în mintea mea. Continuă să folosească analogia cu un tablou, substituind pânza cu nasul și mirosurile cu vopseaua. — Cât de multe nuanțe diferite pot avea culorile albastru sau roz? Sute! Câte nuanțe de miros de citrice, de verbină sau iasomie există? Mii! În acea dimineață, am putut mirosi o mulțime de mostre până când nasurile noastre au început să dea rateuri. Dar câștigătorul de necontestat, cel care mi-a lăsat o impresie memorabilă, n-a fost vreo esență florală sublimă sau vreun amestec miraculos de plante aromatice, ci felul de miros pe care ai vrea să-l eviți când treci pe stradă. Unul care-ți face să lăcrimeze ochii.
Ferrero a luat unul dintre conurile de hârtie, l-a înmuiat într-un flacon, mi l-a trecut pe sub nas și a rămas în așteptare, cu capul înclinat. — Acesta e remarcabil, mi-a spus el. Ce credeți că e? Era oribil; acru și suficient de puternic să-ți mute nasul din loc. Chiar și eu puteam să-l recunosc. Sau, cel puțin, credeam că pot, deși am ezitat să-i dau un răspuns. Nu putea fi ceea ce credeam eu – nu aici, nu în acest templu al parfumurilor. — Ei bine? a întrebat Ferrero. — Ei bine< am zis eu, mi se pare familiar< — Să vă dau să-l mai mirosiți o dată? — Nu, în niciun caz! am protestat eu vehement. Eram deja amețit din prima. E foarte neobișnuit. Încerc să< A ridicat un deget, punând capăt bâjbâielilor mele. — Pipi de chat, a rostit el. Fabricat artificial, cu ajutorul substanțelor chimice. Interesant, n’est-ce pas? Nu-i așa că nu poate fi distins de cel real? Eu, unul, n-aș fi ales cuvântul „interesant” ca să descriu mirosul de urină de pisică și nu puteam să înțeleg de ce ar fi meritat un loc în acel tableau olfactif, dar căile pe care le urmează artiștii parfumului sunt stranii și uimitoare. Tot în acea dimineață, aflasem că voma de balenă și o substanță secretată de o glandă a moscului – sigur, folosite cu pipeta își au locul în procesul de creație a unei miresme de neuitat. Problema e cum reacționează ele în combinație cu celelalte ingrediente. Și cu acel iz mai puțin plăcut în nări, ne-am dus să luăm masa de prânz. Ferrero era o călăuză încântătoare prin lumea parfumurilor și doldora de informații. Chiar și chelnerii trăgeau cu urechea în timp ce aduceau la masă fel după fel, depunând eforturi să afle câte ceva dintre secretele parfumierului. Când l-am întrebat un lucru evident – de ce o sticluță, umplută cu ceea ce este în principal apă, costă cât
o sticlă de Château Latour –, a scuturat neîncrezător din cap. — Oamenii n-au nici cea mai mică idee, a explicat el. Ei cred că prețul e prea mare din cauza ambalajului prețios și, desigur, există o legătură între ele. Dar trebuie să ne gândim și la ingrediente. Lucru pe care l-am făcut imediat și, cu rușine, admit că pipi de chat mi-a venit imediat în minte, și nu apa de trandafiri. — De exemplu, esența de iris costă acum o sută zece mii de franci litrul. Și ce să mai spun despre costul petalelor! Ai nevoie cam între nouăzeci și o sută de mii de petale ca să produci un singur litru de esență. A ridicat din umeri și și-a întins palmele ca și cum s-ar fi predat în fața acestor costuri astronomice necesare pentru a obține un singur strop de parfum. A doua întrebare pe care trebuia s-o pun era legată de modalitatea în care puteai ști dacă ai tras lozul câștigător și, aici, tehnologia informatică și micromăsurătorile treceau pe locul doi în fața intuiției feminine. Sau, în formularea lui Ferrero, „testul soției”. — Iau acasă un mic flacon cu noul parfum, a explicat el, și-l las într-un loc unde să fie văzut de soția mea. Nu-i spun nimic. Rien. E ca și cum flaconul ar fi apărut acolo prin magie, încep s-aștept. Tot nu spun nimic. Dacă flaconul e gol la sfârșitul săptămânii, mă simt încurajat. Dacă flaconul rămâne plin, mă gândesc că-i cazul s-o iau de la început. Nevastă-mea are un nas bun. În timpul mesei, am stat cu ochii pe nasul lui Ferrero, interesat să-i observ reacția la aroma unui vin bun și a supei de ciuperci de pădure, precum și la o specialitate locală – varză cu cârnați și costiță – și am detectat câteva gesturi de apreciere. Însă nările au început cu adevărat să-i freamăte când a fost adusă tava cu brânzeturi, deși inițial plasată cam la un metru distanță. — Dacă-ți place mirosul puternic de brânză, a zis el, arătându-mi o felie cremoasă cu vinișoare proeminente, albastru-închis, ce părea să plesnească de atâta colesterol, aceasta este o fromage détonateur.
Chiar așa a fost, unul dintre instrumentele de percuție din cadrul orchestrei alcătuite din brânzeturi și a meritat din plin un alt pahar cu vin – pentru reflecție. Să fii un nas e o slujbă curioasă și, într-un fel, trebuie că e destul de puțin satisfăcătoare. Indiferent cum poți s-o explici – pe cale naturală, noroc, gene, ani de muncă, o întâlnire cu rol formativ la începutul carierei, să zicem, cu niște pipi de chat sau vomă de balenă – ai fost dăruit cu un mare și neobișnuit talent creativ. Nasul tău de milioane, instinctele și talentul de a combina aromele sunt cele mai importante ingrediente ce compun parfumurile folosite peste tot în lume să stropească obraji, să fie picurate cu delicatețe peste sâni și tamponate în spatele a sute de mii de urechi, în fiecare zi. Yves Saint Laurent, Calvin Klein, Lagerfeld, Miyake, Chanel. Nicăieri nu apare numele creatorului. Faci parte dintre acele suflete rare, artistul plin de succes, dar anonim, un necunoscut pe plan internațional. Mă gândeam cât de ciudat ar fi fost să dai de-un străin – bărbat sau femeie, la o petrecere sau într-un birou – care să miroasă familiar și cât de dificil ți-ar fi să nu-i șoptești: „Datorită mie miroși atât de bine”. Îndrăznesc să afirm că ai putea probabil să procedezi astfel în Franța, dar nu în America. Acolo cineva te-ar putea da în judecată pentru „hărțuire nazală”. Dintre toate micile plăceri ale zilei ultima m-a bucurat cel mai mult, când Ferrero mi-a dat o copie a scrisorii pe care o trimisese rectorului Universității de parfumuri din Versailles. Era o cerere pentru un loc, în numele unuia dintre elevii orbi din Lardiers, un tânăr de șaptesprezece ani, pe nume David Maury, care dovedise niște calități excepționale. De fapt, Ferrero scria că fusese stupéfait par l’acuité et la pertinence olfactives dovedite de acest student în devenire. Venind de la un profesionist, aceasta era cea mai grozavă recomandare și probabil că tânărul și strălucitul nas nu va avea probleme să fie acceptat.
8 Pe urmele unui tirbușon perfect Cu ocazia ultimului Crăciun, un amic extravagant mi-a dăruit ceea ce el denumea „cel mai bun tirbușon inventat vreodată”. Era o piesă foarte serioasă de echipament frumos confecționat și dotat cu ceva asemănător unei pârghii hidraulice. Garantat, puteam extrage și cel mai îndărătnic dop. Amicul mi-a spus că era tirbușonul unui connaisseur. Mi-a făcut o demonstrație cu el și, într-adevăr, a reușit să extragă dopul cu ușurința și îndemânarea la care te-ai fi putut aștepta din partea unei piese de inginerie atât de avansate în domeniul alcoolului. Totuși, n-a reușit să fie integrat în serviciul activ al gospodăriei noastre. N-a mai extras nici măcar un dop; continuă să zacă în cutia în care a fost ambalat, nefolosit și neiubit. Pentru a explica aparenta mea lipsă de recunoștință trebuie să dăm timpul înapoi, până la un prânz de vară într-o casă mică dintrun sat nu prea departe de Avignon. Eram oaspetele lui Régis, un om care de mai mulți ani își asumă responsabilitatea de a mă instrui în plăcerile mesei (fiind îndeobște cunoscut, după cum ține să-mi amintească mereu, că orice talent gastronomie al englezilor se rezumă la micul dejun și la brânza Stilton.) Régis nu-i un maestru bucătar, dar îi place să se prezinte ca un gourmet/gourmand – adică un cunoscător și mereu un fericit învățăcel, alert la orice nuanță dintr-o rețetă sau o băutură nouă. Pretinde că și-a devotat o mare parte din viața sa de adult mâncării și băuturii și are un stomac și o expertiză ce pot dovedi acest lucru. În plus, e un șovin, convins că Franța ocupă locul de frunte, înaintea tuturor celorlalte țări ale lumii, în toate lucrurile demne de luat în seamă. Înainte de a ne așeza la masă, pentru prânz, Régis a decis că
sosise momentul să-i dăm puțin ghes cerului gurii – singura formă de exercițiu pe care o admite – comparând virtuțile a două soiuri de vin alb Côtes du Rhône: un Condrieu mai nou și unul mai vechi, mai bogat, Hermitage. Sticlele transpirând îmbrobonate și lucioase se aflau chiar acolo, în fața noastră, în două găleți cu gheață puse pe masă. Régis își freca mâinile în timp ce le privea, apoi le-a rotit în apa înghețată, ridicându-și degetele în aer ca un pianist în timpul unui concert, pregătit pentru o bătălie cu Beethoven. Apoi și-a vârât mâna în buzunarul pantalonului și a scos un tirbușon, desfăcându-l cu multă grijă. Cu o mișcare elegantă de practician, numai din încheietura mâinii, a trecut o lamă încovoiată peste gâtul sticlei de Condrieu, și capsula a căzut din prima, retezată ca de bisturiul unui chirurg, cu marginile fără niciun fel de ciobituri. După ce-a extras dopul, l-a ridicat, adulmecându-l, și a dat aprobator din cap. A repetat procedeul și cu sticla de Hermitage și, tocmai se pregătea să pună tirbușonul înapoi, în buzunar, când l-am rugat să mi-l dea să-l văd. Niciodată în viața mea nu mai văzusem un tirbușon mai arătos. Avea la bază ceea ce e cunoscut îndeobște uneori drept „Cel mai bun prieten al chelnerului” – o lamă la un capăt, un levier la celălalt, bolț elicoidal în mijloc. Dar aici se opreau toate asemănările, pentru că acest tirbușon era la fel de normal cum e vinul de Condrieu comparat cu mustul. Se potrivea perfect în mână, cu un mâner de corn polizat, placat cu oțel la capete. O bucată de oțel mai întunecată traversa marginea de sus a mânerului, terminându-se cu imaginea stilizată a unei albine. Imprimat pe suprafața netedă se putea citi cuvântul „Laguiole”. — Acesta, m-a anunțat Régis, este cel mai bun tirbușon din lume. A turnat vin în două pahare și a zâmbit. Bineînțeles, franțuzesc. Și apoi, în timp ce sorbeam vinul, a început să-mi completeze lacunele în materie de tirbușoane.
Laguiole e un oraș din regiunea Aveyron, din sudul Franței, un oraș faimos pentru cuțitele fabricate acolo. Strămoșul actualului tirbușon Laguiole a apărut cam pe la 1880, după inventarea dopului. (De fapt, dopurile își făcuseră apariția cu ceva timp înainte, în secolul al XVIII-lea, dar nimic nu se mișcă prea repede în sudul Franței.) De-a lungul anilor, rafinamente ca oțelul inoxidabil au fost încorporate în model, dar, în rest, prea puține lucruri s-au schimbat sau, cel puțin, nu în modul de confecționare a articolului original. Din păcate, mi-a spus Régis, e o lume îmbătrânită-n rele, și imitații pot fi găsite pretutindeni; tirbușoane asemănătoare cu un Laguiole, dar care au fost asamblate mecanic (procesul durează cam o oră) și sunt vândute la prețuri cu mult mai mici. Producerea unui véritable Laguiole implică circa cincizeci de operațiuni diferite, multe dintre ele efectuate manual. Fiecare tirbușon este confecționat de un artizan, și nu de o mașinărie, și pe fiecare lamă este imprimat un „L”. Acesta-i primul semn de autenticitate. Mai sunt și altele, simboluri tradiționale ale elementelor: apa reprezentată de niște caneluri unduioase pe spatele lamei; aerul, de albină stilizată; focul, de niște flăcări lunecând pe lângă plăcuța de oțel; și: pământul, de un grup de cuie minuscule de aramă – semnificând boabele de grâu – încrustate în mâner. Fără acestea, instrumentul din mâna ta poate că este arătos și bun, și chiar bine făcut, dar nu-i unul original. În acest punct, Régis a considerat că venise momentul unei alte demonstrații, așa că a întins mâna după sticla de Châteauneuf-duPape pregătită pentru brânzeturile de mai târziu. — O vezi pe asta? m-a întrebat el, arătându-mi lama scurtă a tirbușonului. Are marginea zimțată. Taie capsula mult mai bine decât cel cu lama netedă și nu se ciobește niciodată. A tăiat capsula și apoi a extras dopul. — Mai e ceva, mi-a spus el, în timp ce mirosea îngândurat dopul. Poți să observi că spirala are forma unei queue de cochon, coadă de
porc, concavă și canelurată și renurată ca să nu distrugă dopul. Une merveille. O adevărată minune. Îți trebuie și ție unul la fel. Așa că mi-a propus să pornim într-o expediție. Era unul dintre acele planuri frivole care par de bun-simț când le discuți în timpul unui prânz lung. Aveam să mergem cu mașina până la Laguiole ca să cumpărăm un tirbușon pentru mine, o achiziție – nu, o investiție – pe care n-o voi regreta niciodată. Și, în timp ce ne vom afla acolo, ar fi de neconceput să nu mergem să mâncăm la restaurantul lui Michel Bras, devenit recent faimos în Languiole. Restaurantul a fost distins cu patru bonete de chef și cu nouăsprezece puncte, din douăzeci posibile, de Ghidul Gault Millau. Și asta nu-i tot, acolo e și locul de baștină al puiului Gauloise Blonde. În opinia lui Régis, acesta e cel mai aristocratic și delicios pui și, atunci când e comparat cu alții, aceștia arată ca niște vrăbii ațoase. O regină printre păsări. A Franței, desigur. În acel moment, așa marinat în vin bun cum eram, o astfel de călătorie părea bine-venită și nu sunt prea sigur de ce n-am plecat chiar a doua zi. Presupun că am avut ceva de lucru sau poate că Régis s-a dus să-și mai aline ficatul cu o cură de Evian. Însă ideea mi-a rămas în minte, și soția mea – nu tocmai o adeptă a tirbușoanelor, însă cu siguranță o cunoscătoare în privința puilor – s-a declarat fericită să mă-nsoțească. De fapt, mai fericită decât dacă făceam acea călătorie cu Régis, în opinia ei un tip iresponsabil pe plan social. (Totul din cauza faptului că, într-o zi, am întârziat la cină după un prânz de șapte ore împreună cu el. A fost un incident minor petrecut cu mulți ani în urmă, dar nevestele se disting prin memoria lor de elefant). Așa că într-o zi minunată de septembrie am plecat din Lubéron, îndreptându-ne spre vest, pe drumul șerpuitor ce trece prin pădurile din Cévennes. Era același drum pe care mersese și Robert Louis Stevenson însoțit de măgarul său și puteam vedea prea puține
schimbări de atunci: kilometru după kilometru de zonă rurală, cu locuri sălbatice, mult verde și complet pustie. Franța are cam același număr de locuitori ca Marea Britanie, dar sunt răspândiți pe un teritoriu de peste trei ori mai mare, iar în Cévennes numărul lor e încă și mai mic. În afară de camioane încărcate cu bușteni, pe cale să fie transformați în bârne pentru acoperișuri, era prea puțin trafic și aproape nicio urmă de așezare omenească. Drumul este mult prea contorsionat ca să-ți permiți să depășești vehiculul din față și, după câteva încercări nereușite, am renunțat să trecem de camionul care se hurduca înaintea noastră încărcat cu bușteni de pin. Se apropia de amiază și ne întrebam unde putea opri șoferul să-și ia masa de prânz în această izolare magnifică. Poate că alte naționalități s-ar fi mulțumit cu un sandvici, dar nu un francez și, categoric, nu un routier francez. El adoră să se așeze la o masă și să mănânce într-un mod civilizat, așa că-și planifică mereu călătoria conform acestei cerințe. Turiștii flămânzi, aflați pe un teritoriu prea puțin familiar, nu vor greși niciodată, dacă vor respecta această regulă simplă: la prânz, luați-vă după un camion. Așa am procedat și noi. Și suficient de repede am ieșit de pe șosea, pătrunzând întrun parking plin cu alte camioane. Pentru noi, îmbulzeala echivala cu o recomandare de cinci stele. Clădirea era joasă, funcțională și plină de zarvă, cu o clientelă aproape sută la sută masculină. Meniul, scris de parcă fusese scrijelit cu laba unei gâște pe o tablă, anunța charcuterie, sepie cu sos de șofran, brânză și desert. Prețul de șaizeci și cinci de franci includea și o sticlă cu vin. Ne-am așezat afară, unde mesele fuseseră aranjate cu grijă, astfel ca toți clienții să fie cu fața spre parcare. Madame la patronne, surprinzător de agilă pentru un astfel de gabarit (în limbajul șoferilor, ar fi avut nevoie de optsprezece roți), a servit singură prânzul unui număr de peste patruzeci de persoane, fără ca să fie nevoit cineva să aștepte mai mult de cinci minute. În timp ce
mâncam, ne minunam cât era de eficientă și, mai ales, de calitatea mâncării care în mod cert făcea toți banii, ceva caracteristic pentru rețeaua de restaurante destinate camionagiilor. Ca o ciudățenie, în seara aceleași zile urma să cinăm într-un restaurant din partea de sus a listei. Înainte de a face acest lucru, trebuia mai întâi să schimbăm peisajul. Drumul devenea tot mai abrupt și, pe la mijlocul dupăamiezii, traversam un peisaj alpin învăluit în nori. Pădurile cedaseră locul pășunilor, presărate cu vaci de culoarea caramelului lucind în lumina soarelui. Mici sate apăreau și dispăreau prin ceață, casele cu ușile și obloanele trase și străzile lipsite de trecători. Erau mai multe vaci decât oameni. Aceasta era France profonde, tăcută și misterioasă. Hotelul lui Michel Bras s-a ivit în fața noastră ca un contrast total, șocant. Ne așteptam la o versiune mai amplă a unei case de țară de tipul celor pe lângă care trecuserăm, ceva întunecos și cu pereți groși, cu aspect tradițional. Dar în fața noastră aveam un complex dreptunghiular din piatră și sticlă ce părea că plutește pe vârful unui deal, cu un aspect și mai suprarealist din cauza lipsei de vizibilitate. Era ca și cum am fi dat de un iaht cu cel mai contemporan design, ancorat direct în nori, departe de pământ. O altă surpriză când ne-am cazat: am descoperit că nu mai era liberă decât acea cameră. Deși nu era sezon și într-o zi de lucru, la jumătatea săptămânii, într-un loc total necunoscut, hotelul era plin ochi. După cum ne-a explicat tânăra de la recepție, oamenii veneau pentru plimbări și peisaj, ridicând apoi încurcată din umeri în fața cortinei impenetrabile de ceață cenușie vizibilă prin fereastră. Desigur, vin și pentru mâncare. Dar până la masă mai erau câteva ore bune, așa că ne-am îndreptat spre Laguiole unde, speram eu, aveam să găsesc tirbușonul perfect. Laguiole este un oraș mic, plăcut și nu există dubii cu privire la
principala sa activitate. Numai pe strada mare trebuie că există cel puțin o duzină de vitrine înțesate cu tot felul de cuțite: de la clasicul briceag de buzunar, prietenul păstorului (cu un piron periculos la unul dintre capete) până la modelele micuțe pentru poșeta celei mai moderne femei. (Ce-ar putea face ea cu un briceag? Manichiură, în caz de mare necesitate? Să deschidă scrisori de dragoste? Să sfâșie reputația vreunui gentleman). Iar varietatea de mânere era uluitoare: din corn, lemn de trandafir, din cimișir și abanos, lemn de măslin și alte câteva feluri de lemn de care nu mai auzisem niciodată, ca amourette și bois de serpent și cocobolo. Un adevărat paradis pentru un pasionat de cuțite. Această industrie a fost lansată de Pierre-Jean Calmels. El a făcut primul cuțit Laguiole în 1829, și prăvălia de pe strada mare cu numele acestei familii mi s-a părut cel mai potrivit loc pentru a achiziționa tirbușonul mult dorit. Studiind cutiile cu exponate, am văzut tot felul de cuțite, și nimic altceva decât cuțite. Așa c-am întrebat-o pe femeia din spatele tejghelei dacă putea să-mi arate vreun tirbușon. Întrebarea mea a dus la unul dintre acele momente inevitabile în Franța, prin care trece oricare vizitator mai devreme sau mai târziu când dă dovadă de o ignoranță crasă în ce privește tradițiile sau protocolul local. Dispreț, exprimat inițial de ridicarea sprâncenelor, apoi de un oftat și, în final, de tonul vocii: — Tirbușon?! s-a mirat ea. Nu! Noi fabricăm cuțite. S-a îndreptat spre un alt client, o bătrână doamnă cu mâna pe un set de cuțite de măcelar, încercându-le ascuțișul cu vârful degetului mare. În final, a decis să-l cumpere și, dând satisfăcută din cap, a ținut să-și justifice achiziția: — Acum pot să le dau carne mai ieftină. Deși fusesem pus la punct, eram la fel de hotărât, așa c-am coborât în stradă și-am descoperit nu un tirbușon, ci un lucru pe care n-aș fi putut să mi-l imaginez vreodată: un cuțit cu aromă
proprie, permanentă și foarte evocatoare. Aceasta se datorează mânerului făcut din ienupăr sălbatic provensal, un lemn cu striații foarte fine, de culoarea mierii închise. Când îți freci degetele pe el, simți un miros curat, puternic de ienupăr și de conifere. — Închideți ochii, mi-a spus vânzătorul, și inspirați. Veți avea impresia că sunteți pe munte. Și nu-i numai atât, a adăugat el. Cuțitul vă oferă și o protecție mai puțin obișnuită. Deoarece lemnul de ienupăr respinge insectele, buzunarul în care-l veți ține va fi ferit de molii, scorpioni sau furnici. Mă gândeam că e exact garanția necesară pentru ca un om să poată străbate liniștit o lume infestată de insecte. Nu va trebui niciodată să mă tem că termitele mi-ar putea invada pantalonii. Ne-am croit drumul prin ceață, de la Laguiole înapoi la hotel, acum luminat puternic și arătând mai mult decât oricând ca un vas de croazieră navigând pe-o mare întunecată. Ne-am îndreptat spre salon, să bem ceva înainte de masă. Granit și sticlă, fotolii mari din piele albă, un șemineu central cu un foc de lemne aprins, răspândind un miros nu foarte deosebit de al mânerului de la cuțitul meu. Într-un colț, un cuplu de japonezi șic și cu păr strălucitor, era călăuzit printre minunatele meandre ale unei lungi liste de vinuri de un sommelier. În spatele nostru, se auzea o conversație în germană. Clienții francezi erau tăcuți, cu nasurile vârâte în meniuri. Odată cu băuturile au sosit, conform ritualului dinaintea cinei, respectat de toate restaurantele de luxe, niște amuse-gueules; în seara aceasta, erau niște minitarte cu cèpes, într-un aluat fin și plăcut la ronțăit și miniaturale pots au p}te ce se topeau în gură. N-am știut niciodată dacă aceste mici tratații erau menite să te facă să-ți păstrezi puterile în timp ce urma să te lupți cu voluminosul meniu sau pentru a demonstra finețea preparatelor culinare, lovitura de deschidere a bucătarului-șef înainte de a-și lansa artileria grea.
Efectul acestor ciuguleli asupra mea a fost că am simțit o foame de lup, prânzul împreună cu camionagiii fiind uitat de mult. Am fost dezamăgit că nu zăresc nicio mențiune despre faimosul pui, dar se părea că avea liber în seara aceea, locul lui fiind luat cu brio de pește, vânat, miel și carne de vită, fiecare fel descris în puține cuvinte, însă cu detalii suculente. Sunt întotdeauna impresionat de un meniu bine scris, unul care furnizează informația de care ai nevoie și îți deschide apetitul fără să derapeze în tot felul de prețiozități stupide. Dau exemplul unui restaurant londonez, în încercarea de a justifica prețul exorbitant al plevuștii servite acolo: „Acest pește mic, proaspăt este aruncat de bucătarul nostru pentru câteva secunde într-o baie de ulei fierbinte și apoi scos rapid ca să nu-i permită să-și revină din uluială”. Orice sugestie că bucătarul ar putea să-l urmeze pe acest pește în baia de ulei ar beneficia de tot sprijinul meu. Nu găsești așa ceva în meniul lui Michel Bras, cu frazele sale scurte pline de promisiuni. Este și asta o artă și mă întreb dacă prin bucătărie există creatori profesioniști de meniuri – cocoțați pe vreun taburet într-un colț, poate cu un pahar de vin în mână, așteptând să le vină inspirația, uitându-se prin cuptoare. Toate marile restaurante au atâția angajați în bucătăriile lor încât unul în plus n-ar mai conta. Și, pentru că majoritatea maeștrilor bucătari sunt generoși prin natura lor, scriitorul ar putea fi menționat în meniu, poate undeva între desert și digestifs. Se întâmplă lucruri și mai stranii decât așa ceva. Clienții erau conduși spre mesele lor în mici procesiuni și am zărit cum un comesean era cărat într-o sacoșă mare, maronie, foindu-se nerăbdător. Am fost mulțumiți să constatăm că Michel Bras are un restaurant unde sunt oferite oportunități egale și unde câinii sunt la fel de bine-veniți ca și stăpânii lor; am încercat să-mi imaginez ce efect ar fi avut un câine într-unul dintre restaurantele
de top din întreaga lume. Țipete alarmate și somații să fie chemat un inspector sanitar, asta numai pentru început, dar aici sacoșa cu conținutul său păros a fost plasată în tăcere sub scaunul stăpânului fără nici cel mai mic semn de dezaprobare prin jur. Salonul era lung și elegant, cu scaune din piele gri, fețe de masă bine întinse și prinse dedesubt, astfel că mesele rotunde arătau mult mai mari, ca niște ciuperci opulente. Tacâmurile, cele mai fine din Laguiole, fuseseră făcute la comandă. La fel și lămpile de pe mese. Un șir nesfârșit de chelneri veneau și plecau în liniște, și în jur plutea o atmosferă reverențioasă. Aceasta e o caracteristică a restaurantelor faimoase, uneori copleșitoare, unde auzi numai voci în surdină; și pentru mine, cel puțin, cina amenință să se transforme într-un fel de experiență aproape religioasă. Rareori din vina restaurantului, ci mai ales a efectului copleșitor al perfecțiunii asupra clienților. Aceștia au tendința de a trata fiecare farfurie excelent aranjată ca pe un altar, uitând că au venit acolo pentru a se simți bine, nu doar pentru a lua o masă bună. Râsetele sunt cea mai plăcută muzică în fundal. Și am avut parte și de ele odată cu sosirea întârziată a zece oameni de afaceri francezi gălăgioși care au ocupat masa de lângă noi. Înainte de a se așeza, și-au scos sacourile, aducând cu ei un aer proaspăt, lipsit de formalism, hotărâți să se bucure din plin de acea seară. Închinau tot timpul paharul unul în sănătatea celuilalt, și glumele zburau neîncetat prin aer, unele chiar aproape de insulte. Când și-a făcut apariția primul fel, au început să se lingă pe buze. Felurile excelent pregătite par să-i afecteze pe francezi în două moduri diferite și am asistat la ambele exemple în cazul vecinilor noștri de masă. Își exprimau entuziasmul fără nicio reținere, declarându-și satisfacția cu voce tare; le puteai auzi exclamațiile de entuziasm la adresa felului respectiv. Pe de altă parte, admiratorii maestrului bucătar păreau cuprinși de evlavie, mestecând în
deplină tăcere, dând din cap în semn de recunoaștere, în maniera unor discipoli satisfăcuți c-au reușit să identifice un praf de chimion într-un preparat sau o urmă discretă de miros de trufe în altul. Eu sunt întru totul de acord cu entuziasmul neînfrânat și suspectez că majoritatea bucătarilor apreciază să audă laude la adresa lor. Deși tradiția gastronomică din marile restaurante impune un anumit grad de sanctitate, mai ales în felul în care e prezentată mâncarea. Îmi amintesc o cină la Paris când toate farfuriile, indiferent de felul de mâncare, erau aduse la masă acoperite de un dom de porțelan. Eram patru persoane la masă și ne fuseseră alocați doi chelneri ca să ridice acele domuri. La un semnal discret, chelnerii se aplecau și ridicau capacele perfect sincronizați. Un gest teatral, uneori stânjenitor, așa cum a fost în acea seară. Cotletele de miel, pe care le comandaserăm, se rătăciseră se pare în altă parte, în fața mea ivindu-se de sub capac o farfurie cu somon. Trebuie să fii foarte grijuliu cu acele domuri. Dar chez Michel Bras nu risca astfel de confuzii. Chelnerul nostru s-a strecurat cu agilitate printre mese cu o imensă tavă de argint, ridicată la înălțimea umărului, pe care a lăsat-o în jos, prezentând farfuriile fără niciun dom deasupra lor. Un al doilea chelner ne-a așezat farfuriile în față, descriind fiecare fel cu aceleași cuvinte ca în meniu; un mic gest de curtoazie pentru vreun gourmet mai distrat, în eventualitatea în care, între comandă și servire, uitase ce dorea. Totul era impecabil, dar, înainte de a avea ocazia să-l savurăm, chelnerul s-a înapoiat cu o surpriză: un vas alb, glazurat, din ceramică, având o formă necunoscută, din care ieșeau aburi savurași. A luat o lingură și i-a ridicat capacul. Lingura era legată de o panglică lată de vas și, înainte de a plasa conținutul cu grijă pe farfuriile din fața noastră, chelnerul a răsucit-o în jurul acesteia. — Este o specialitate a acestei zone, ne-a informat el. Noi îi spunem aligot.
Trebuie să vă avertizez în legătură cu acest aligot. Are un gust minunat, o textură cremoasă și este aproape la fel de dens ca o caramea. Alunecă pe gât atât de repede încât pare o blasfemie să nu mai mănânci o porție. Doar puțin mai târziu devii conștient de senzația clară că ceva ți s-a atașat ferm de coaste. La fel ca multe lucruri bune de mâncat și de băut, aligot e o invenție a călugărilor – cu mult timp în urmă, în secolul al XII-lea, poate chiar mai înainte. Când soseau pelerinii la mănăstire în timpul iernii, înghețați și flămânzi, întrebau dacă exista ceva de mâncare sau aliquid. Latinescul aliquid s-a transformat în franțuzescul aligot, și rețeta de atunci – brânză topită și firimituri de pâine – a suferit ceva schimbări devenind mai rafinată. În prezent, iată de ce ai nevoie pentru a face patru porții de aligot: Cam opt sute de grame de cartofi; patru sute treizeci de grame de tome d’Aubrac, o brânză proaspătă din partea locului; două sute de grame de smântână, usturoi, sare și piper. Din cartofii fierți se face un piure, se adaugă brânza și smântână, usturoiul, sarea și piperul; se bate amestecul ca și cum viața ți-ar depinde de acest lucru. Dacă extragi cu greu lingura din cratiță, înseamnă c-ai insistat prea mult. Bea un pahar cu vin și ia-o de la capăt. Aligot e un fel sățios, recomandabil după ce-ai muncit opt ore-n șir la câmp, după o zi de schiat sau o plimbare de douăzeci de kilometri pe jos. Din păcate, are un gust la fel de delicios chiar dacă n-ai depus niciun efort fizic în afară de a te schimba pentru cină. E ciudat să dai de-o rețetă atât de consistentă, de țărănească, într-un meniu sofisticat. Ciudat, dar reconfortant; o aducere aminte că mâncarea nu trebuie să fie complicată ca să aibă un gust bun. A doua zi de dimineață, ceața era la fel de groasă ca și aligot-ul, cu vizibilitatea limitată la câțiva metri. Deși nu ne bucuraserăm de
priveliște și nici de faimosul pui, eram fericiți că descoperiserăm atât de aproape de noi o altă țară. Tradițiile, preparatele culinare, peisajul, accentul, chiar și felul în care arătau oamenii – totul era complet diferit. Aveam senzația că Provence e undeva departe, un loc exotic. Părea greu de crezut că ne puteam înapoia la soare și cer senin, printre fețele mediteraneene bronzate, în numai câteva ore. Mesele te inspiră să le compari, nu numai în ce privește felurile, dar și ca experiență generală. Ce face ca un restaurant să fie de neuitat? Ce te determină să te întorci mereu acolo, să-l recomanzi altora? Cum reușesc ele să obțină stelele atât de mult râvnite? În timp ce străbăteam cu automobilul regiunea Cévennes, am ajuns la concluzia că n-o să reușim niciodată să ne calificăm ca inspectori pentru Michelin; n-am putea trece testul evaluării echipamentului. Din experiența noastră rezultă că ghidul Michelin conferă mai multe stele numai stabilimentelor care combină o bucătărie excelentă cu un anume decor – l-am putea denumi haut resto atât în ce privește amenajările, cât și modul cum se prezintă angajații. Scaunele trebuie să fie tapisate și preferabil să aibă un design special. Chelnerii trebuie să poarte uniformele restaurantului. Sommeliers trebuie să poarte cravate. Investițiile financiare în tot felul de detalii luxoase – vase, tacâmuri, pahare, fețe de mese, flori proaspete, meniuri elaborate, un sistem de iluminat executat la comandă – trebuie să impresioneze de îndată ce clientul (sau inspectorul Michelin) intră-n salon. Sunt sigur că toate aceste lucruri au la bază cele mai bune intenții și răspund înclinației francezilor pentru apparence de richesse48. Însă are tendința de a încuraja o atitudine rezervată, plină de venerație și absența a ceea ce Régis denumește joie de manger49. Mult prea des, în
48 49
Aspectul bogăției (fr.) Plăcerea de a mânca (fr.)
marile restaurante găsești o atmosferă tristă, ca și cum nu te-ai bucura deloc că te afli acolo. Adevărul e că nu ne hrănim cu atmosfera ambientală. Eu, unul, aș vrea mai degrabă să iau masa într-o încăpere cu o atmosferă veselă și fericită decât în una în care oamenii sunt copleșiți de venerație, așa că la naiba cu fasoanele cu rol decorativ! Așa că revin, spre marea mea plăcere, la Auberge de La Môle, un restaurant căruia îi dăruiesc cel puțin trei dintre stelele mele personale. Nu apare în faimoasele ghiduri, probabil din cauza decorului deloc sofisticat. Cândva, probabil că a fost o benzinărie; mai există o pompă vopsită în albastru cu alb și acum, păstrată de ornament pe terasă. La intrare, găsești un bar de zinc, lustruit de mii de coate, corect echipat cu un sortiment larg de pastis și o colecție de aperitive mai puțin cunoscute, rareori găsite în afara Franței. Ca să intri în sala de mese trebuie să treci prin bucătărie, unde poți inhala un preludiu plin de arome a ceea ce va să vină: aroma sosurilor și a cărnii la grătar, a cartofilor rumeniți la cuptor și, iarna, a trufelor negre. Sala de mese e simplă, aproape austeră, cu un șemineu din piatră la unul dintre capete. Nu se observă nicio tentativă de a o face să arate șic sau stilată, nu există nimic dincolo de lucrurile esențiale – tacâmuri și fețe de mese îndelung folosite, pahare nepretențioase, șervete de masă moi, decolorate de atâta spălare. În timp ce studiezi meniul, poți auzi zăngănitul asigurător al oalelor și tigăilor în bucătărie. Nu trece mult timp și ești servit. Primul și ultimele două feluri sunt la alegerea casei – selecții generoase, după cum vei putea constata – și îți sunt aduse la masă fără să fie nevoie de o decizie a ta. Tot ce trebuie să faci este să alegi felul principal dintr-o jumătate de duzină și să dai dovadă de puțină reținere când vei face comanda de vinuri. Familia Raynal se ocupă de Auberge de
patruzeci de ani și o succesiune de membri ai familiei au depus mari eforturi pentru a pune la punct o pivniță formidabilă. Găsești excelente vinuri locale din Var, la patruzeci sau cincizeci de franci sticla, dar pe aceeași lungă listă unde apar opere de artă venerabile din Burgundia și Bordeaux, la două sau trei mii de franci sticla. Lasă-ți portmoneul să-ți servească drept ghid. Anterior primei noastre vizite la Auberge, amicii familiarizați cu mâncarea servită în acest restaurant ne-au avertizat să nu ne lăsăm purtați de entuziasm în prima parte a mesei. „Păstrați-vă forțele”, ne-au sfătuit ei, „sau va trebui să vă care pe brațe afară, când ați terminat”. Dar în acea seară anume era rece afară, iar noi înfometați. Mai eram și curioși să vedem cât de bun e bucătarul-șef și acest lucru, natural, însemna că trebuia să gustăm din toate. Unii ar putea spune că am dat dovadă de lăcomie; mie îmi place să cred că ne făceam numai datoria în scopul cercetării. Așa că ne-am prins bine șervetele sub bărbie. Până și focul din șemineu răspândea un miros apetisant. Pâinea prăjită a sosit prima, dar nu feliile anglo-saxone subțiri și moi. Aici aveam o pâine de țară, tăiată în felii groase, crocante, ușor rumenite pe ambele fețe, calde și moi în interior, o cale de transport adecvată pentru terinele aliniate în fața noastră pe masă. Erau patru vase adânci de lut, de formă dreptunghiulară, al căror conținut varia în ce privește textura și crusta, de la untos și pal la bine rumenit și mai închis la culoare, în care se puteau vedea bucățele de carne, de la porc până la iepure. În fiecare bol de p}té fusese înfipt fără nicio ceremonie câte un cuțit. Ne-a mai fost așezat în față un borcan cu cornichons, acei veri francezi mici și picanți ai castraveciorilor murați americani, și am fost lăsați în pace. Tânăra care ne servea ne-a anunțat discret că aveau și ciuperci sălbatice, culese chiar în dimineața aceea. Bucătarul le va servi învelite în foitaj. Fuseserăm preveniți că trebuia să mai lăsăm ceva
loc, un lucru mai ușor de spus decât de făcut. Există ceva în legătură cu pateurile de casă și pâinea bună, caldă, care încurajează niște comparații lungi și exhaustive. Este porcul la fel de bun ca iepurele? Sau și mai bun? Cu fiecare înghițitură ne schimbam părerea, așa că trebuia să mai luăm o dată, ronțăind câte un cornichon ca să putem discerne mai bine gustul. Numai sosirea ciupercilor ne-a împiedicat să nu facem din primul fel o cină completă. Amicii noștri ne mai spuseseră că exista un admirator fidel al acestui restaurant în persoana unui domn în vârstă, un obișnuit al localului duminica la prânz. Venea cu taxiul de la Toulon, o distanță de vreo șaizeci de kilometri, și mașina îl aștepta afară timp de două ore, cât îi lua să facă dreptate meniului, înainte de a se înapoia acasă. În alte părți ale lumii, un astfel de devotament culinar ar putea fi considerat ceva neobișnuit. Dar francezii se dau peste cap în numele stomacurilor și bucătarilor lor și, de aceea, poți descoperi extraordinare feluri pregătite în unele dintre cele mai neașteptate colțuri ale țării. Există o teorie foarte interesantă cu privire la foame, și noi am descoperit că-i adevărată. Sună cam așa: după o anume cantitate dintr-un fel de mâncare, simți că te-ai săturat. Însă, odată cu schimbarea aromei și texturii, apetitul îți reînvie într-o manieră aproape magică. Așa s-a întâmplat cu următorul fel, un confit de rață cu o garnitură de cartofi brun-aurii. Tăiați subțire, așezați strat după strat, prăjiți în untură de rață și, după cum ne-a spus bucătarul, „încurajați” de niște usturoi și trufe tocate. Aceștia împreună cu friptura cu sos dulce de rață probabil că ar fi trebuit să fie însoțiți de un avertisment pe un meniu cu valori nutriționale corecte – un coșmar pentru un cardiolog, feluri înotând în colesterol, aproape o garanție că-ți sapi o groapă timpurie. Totuși, aveam statisticile de partea noastră, ne-am spus în timp ce ștergeam ultimul strop de sos delicios din farfurie. Întâmplător, în restaurant
se aflau astfel de statistici pe două picioare, bărbați și femei în vârstă, cu un apetit de oameni tineri, mărturie a faptului că Franța are una dintre cele mai mici rate de boli severe de inimă în lumea occidentală. Nu pentru prima dată am ridicat paharele în cinstea paradoxului francez. Îmbărbătați de acest gând, deși eram pe punctul de a ceda, la masă ne-a fost prezentat un platou de mărimea unui capac de canal: brânzeturi de tot felul, de la tari la moi și la aproape lichide. Majoritatea fuseseră furnizate direct de fermieri, fără să treacă prin procese de sterilizare atât de dragi inimilor cenzorilor de la Bruxelles (uneori, descriși ca insipizii care dirijează insipidul) și, în consecință, aveau un gust grozav, suficient pentru a fi trecute în ilegalitate. Probabil că și erau deja! A urmat o pauză. O șansă să-ți tragi puțin sufletul, să-ți aranjezi șervetul și să-ți aduni forțele pentru loviturile de grație ale bucătarului – nu una, nu două, ci trei feluri de desert: o tartă mică, fierbinte, de mere, un vas adânc cu creme caramel și un bol de pere fierte la foc mic în vin roșu. La final, cafea și un strop de Calvados. Am întrebat dacă, întâmplător, aveau trabucuri. Mi-a fost prezentat un coș plin cu tot felul de cutii – Partagas și Cohibas, chiar și acel rar și uriaș trabuc Montecristo Nr. 2, marea torpilă cubaneză. Am fost serviți generos cu havane la fel ca în cazul felurilor de mâncare, puse pe masă din abundență ca să poți alege în liniște. Cea pe care am aprins-o era perfectă, Calvadosul avea un iz discret de mere, exact cât trebuia, și noi căzuserăm la pace cu întreaga lume. L’Auberge de La Mole, am fost amândoi de acord, era tipul de restaurant pe care-l poți găsi numai în Franța: extrem de profesionist, dar unde totuși te simțeai ca în bucătăria unui prieten, destins și confortabil. Restaurantele cu șirurile de stele, deși bune cum sunt, au tendința să fie croite pe același calapod, perfecte, elegante și internaționale. Auberge-ul nu putea fi decât francez.
Aflându-se la mai puțin de treizeci de kilometri de Saint Tropez, vara, restaurantul are și el parte de vizita unor celebrități care vin, se așază pe scaunele de plastic de pe terasă și mănâncă. Prințesa de Wales, cei doi Jack (Chirac și Nicholson), Joan Collins și mai multe starlete blonde de pe Riviera, les mimis de St. Tropez – aproape faimoase, bronzate până la unghiile de la picioare și însoțite de „unchii” lor mai vârstnici. În august, parcarea de lângă restaurant arată ca și cum dealerii locali de Porsche și de Mercedes își țin convenția anuală. Celulare, ochelari cu rame de titan și genți de plajă Vuitton zac aruncate pe mese. În interior, la bar, cu spatele la lumea strălucitoare din afară, fermierii și lucrătorii de prin partea locului discută aprins despre fotbal sau Tour de France. Apoi, pleacă să ia prânzul acasă.
9 Opt moduri de a-ți petrece o după-amiază de vară Dintre numeroasele întrebări pe care prefer să le evit, una dintre cele mai frecvente vine de la o creatură speriată, un turist serios în căutarea unui sfat bun. El - aproape întotdeauna e vorba despre un bărbat, din cine știe ce motiv – nu e deloc genul care să ia lucrurile ușor. Abordează vacanța ca și cum ar face o călătorie de afaceri, însă fără protecția obișnuită oferită de un costum și de cravată sau de asistentul personal, și e profund suspicios față de orice expediție întâmplătoare sau moment neplanificat. Breșele din itinerarul său îl fac nervos până în momentul în care sunt astupate, și gândul că ceva ar fi putut fi lăsat la voia întâmplării e suficient să-l facă să aibă îndoieli cu privire la eficiența secretarei. Este descendentul spiritual al pionierilor acelor așa-zise pachete de vacanță, care se mândreau cu faptul că reușiseră să facă turul Europei în numai cinci zile. Atunci când se gândesc să facă o vizită în Provence, prima întrebare pusă la telefon și inevitabil confirmată prin fax este următoarea: „Care-i anotimpul cel mai bun?” Încerc s-o fentez cu propriile întrebări: Vrea să vadă macii și cireșii înfloriți primăvara? Sau vrea să se perpelească la soare, în vârf de sezon în iulie și august? Sau poate să participe la festivalul de muzică și teatru de la Avignon? Să meargă cu bicicleta sus, pe Mont Ventoux? Să alerge gol prin Lubéron? Să zdrobească strugurii cu picioarele – desigur, prin intermediul altcuiva – în zilele de toamnă când vine vremea vendange50 și să vadă cum vița-de-vie capătă nuanțe auriu-ruginii? Are cumva ruine romane și arhitectură 50
Culesul viilor (fr.)
pe agendă sau piețe cu antichități și restaurante de trei stele? „Da”, răspunde el, da. „Îmi place cum sună totul. Numai că am o singură săptămână la dispoziție pentru toate astea. Așa că, ce crezi, când e cel mai bine să vin?” M-am străduit să găsesc un răspuns la această întrebare sau, cel puțin, unul satisfăcător pentru el; dar de cele mai multe ori am eșuat lamentabil. Cel mai potrivit sfat – de fapt, o recomandare pe care o pot da după ani de cercetări hazardate – nu se referă la un șir comod de zile ce pot fi bifate în agendă. Presupun că-i mai mult vorba despre o stare a minții decât despre un aranjament precis de date și locuri și, adesea, povața e primită de turistul serios într-o tăcere plină de nedumerire. Provence, îi spun eu, este cel mai grozav loc după prânz. De preferință, un prânz în timpul verii, pentru că prima condiție din cele două simple, dar obligatorii pentru satisfacția maximă este să strălucească soarele. A doua, e totala absență a unor planuri fixe. Numai atunci poți să profiți de după-amiaza lungă și neîmpovărată de nimic așternută neted în fața ta. Achiți nota de plată, iei o ultimă înghițitură de rosé și lași sticla goală în găleata cu gheață ca un rămas-bun adresat chelnerului. Acum e momentul să treci în revistă toate posibilitățile, ținând cont de temperatură, de nivelul de energie și de natura înclinațiilor pe care le ai – sportive, intelectuale, culturale sau fizice. (Un alt pahar cu vin nu-i o idee rea în acest punct, pentru a da un impuls inspirației). În pofida absenței unor parcuri tematice, cinematografelor multiplex și mallurilor pentru cumpărături, Provence nu duce lipsă de distracții. Și, deși selecția pe care o prezint în continuare este foarte personală, sper să ilustreze convingerea mea că acesta e cel mai bun loc din lume ca să te distrezi fără să faci aproape nimic.
Un loc în centrul ringului la o partidă de boules În aproape toate satele există o versiune proprie, modestă a unei arene sportive. Fundamental, nu-i nimic mai mult decât o bucată netedă de pământ, în lungime de șapte-zece metri, cu o suprafață prăfuită, acoperită de pietriș și pământ bătătorit. Dacă e un teren sportiv propriu-zis – bunăoară, unul folosit de vreo două sute de ani –, este posibil să mai aibă două facilități minunate. Prima, umbra furnizată de un șir perfect de platani, posibil sădiți de unul dintre grădinarii lui Napoleon. A doua – răcoritoarele furnizate de cafeneaua din apropierea terenului de joc. (Deseori, poartă denumirea de „Le Sporting” și expune un șir de trofee ale jocului de boules, bulbucate și strălucitoare pe un raft din spatele barului.) Variațiuni ale jocului de boules există de când omul a descoperit plăcerea să arunce o bilă spre o țintă care nu i-o poate expedia înapoi. Primele versiuni ale bilei au devenit acum niște antichități, la fel ca rachetele de tenis confecționate din lemn și crosele de golf din lemn de nuc ros de carii. Sunt niște obiecte minunat confecționate, din cuie bătute într-o sferă de lemn, capetele lor fiind atât de bine îmbinate încât seamănă cu solzii unui pește. Plăcute la vedere și la pipăit, au un singur dezavantaj, și anume că, fiind făcute manual, sunt puțin neregulate și de aceea au tendința s-o ia razna în momentul în care lovesc pământul. Într-un joc în care fiecare milimetru contează și pasiunile sunt vulcanice, acest comportament derutant a generat multe supărări și certuri, așa că vechea boule a fost înlocuită de obuzul de oțel fabricat, perfect rotund, pe care-l vedem în ziua de azi. Asta nu înseamnă că necazurile și ciorovăielile au dispărut. Ele, la fel ca precizia și talentul, sunt esențiale pentru a te putea bucura cu adevărat de acest joc, atât cei implicați, cât și spectatorii adăugând niște accente dramatice acelor loburi succesive pe care le
fac bilele în zbor. Scopul competiției este să-ți plasezi grupul de bile – lovindu-le pe celelalte pentru a le îndepărta, dacă-i nevoie – cât mai aproape posibil de țintă, o mică bilă de lemn denumită cochonnet sau jackpot. După ce jucătorii și-au aruncat bilele, se duc să facă măsurători. O chestiune simplă ai putea crede, dusă la bun sfârșit într-o manieră sportivă, respectând principiul conform căruia cel mai bun câștigă. Dar nu-i deloc așa. Absolut deloc! Jucătorii se apleacă deasupra bilelor ca niște disperați, disputând fiecare milimetru ce separă bila de cochonnet, cu brațele și vocile și, uneori, rulete de buzunar ridicate triumfător sau lăsate-n jos într-un gest plin de dezamăgire. Așa că acela care vociferează cel mai mult va avea câștig de cauză. Este posibil ca aceste izbucniri să-și aibă sursa nu neapărat în dorința onestă de a obține victoria. S-ar putea să fie ceva mai mult. Boules, din câte știu eu, e un joc unic în lumea competițiilor sportive în aer liber. Poți să bei în timp ce joci. Nici măcar nu ești forțat să lași paharul din mână când arunci, dacă ești în posesia unei coordonări fizice rezonabile și ai o mână fermă. Și cred că alcoolul își are contribuția sa la unele dintre cele mai neinhibate și remarcabile tehnici afișate de maeștrii acestui joc. Aruncarea în sine, fie pe o traiectorie înaltă sau joasă, este un adevărat studiu de concentrare și disciplină, cu genunchii îndoiți, ochii fixați pe țintă. După aceea, intră-n joc înfloriturile, contribuția individuală, un fel de balet curios executat pe loc, întrucât jucătorul trebuie să stea dincolo de linie. Și acolo stă, adesea într-un picior, cu trupul înclinat în față, spate sau lateral, depinzând de traiectoria bilei, cu brațele bătând în lături, ca și cum ar vrea să accelereze bila sau să-i mai frâneze zborul, cu singurul picior de sprijin ridicânduse și el pe vârf. Efectul e destul de asemănător unei berze, gata să-și ia zborul de pe malul unui râu cu piciorul împotmolit în noroi. E o figură care îți stârnește zâmbetul în timp ce stai la umbră și
urmărești norii de praf ridicați de boules și auzi cum se izbește oțelul de oțel (ca și cum un dinozaur ar scrâșni din dinți), totul amestecat cu agitația și certurile pe fondul muzicii în surdină dinspre radioul cafenelei. Jucătorii se mișcă încet de la un capăt spre celălalt al terenului de joc și înapoi. Aerul e fierbinte și nemișcat. Timpul se oprește-n loc. Ceea ce te farmecă la jocul de boules este faptul că poate fi jucat prost, dar cu plăcere de amatori de orice vârstă. Forța brută e mai puțin importantă decât viclenia și un ochi bun și mi se pare ciudat că acest joc este rezervat exclusiv bărbaților. În toți anii, cât am fost un spectator pasiv pe aceste terenuri, n-am văzut nicio franțuzoaică să se oprească și să participe la vreuna dintre aceste sesiuni prelungite până la căderea serii. I-am întrebat odată plin de curiozitate pe niște vechi experți de ce soțiile lor nu vin să li se alăture. Unul a ridicat din umeri fără să răspundă. Celălalt n-a ezitat deloc: — Nu fi ridicol! a replicat el. Și cine ar mai pregăti cina? Udatul grădinii Nu sunt binecuvântat cu aptitudinile unui grădinar înnăscut, dintre care prima e răbdarea – capacitatea de a analiza bine lucrurile, de a fi în pas cu anotimpurile, să poți aștepta ani până când răsadul se dezvoltă într-o plantă frumoasă și matură. Mai am și un dezavantaj fizic: degetul meu mare nu e deloc cel verde tradițional, de grădinar, ci unul afumat, de un maro mai curând sinistru. Alții au capacitatea să atingă o tufă ofilită, redându-i culoarea verde strălucitoare, sănătoasă. Atenția mea – în pofida bunelor intenții nepercepute ca atare – are exact un efect opus. O săptămână în grija mea este suficient pentru a duce o floare robustă la disperare. Când plantele mă văd apropiindu-mă, se cutremură
îngrozite. Asta explică parțial de ce o grădină în Provence este exact genul meu de grădină. Clima e aspră, cu temperaturi care coboară mult sub zero și vara trec de treizeci și șapte de grade Celsius. Pământul e mai curând pietros decât mănos, apa vine în torenți sau deloc și, când bate Mistralul, exfoliază tot peisajul, provocând furtuni de praf și distrugând totul în calea sa. Așa că experiența m-a învățat că orice fel de vegetație capabilă să supraviețuiască acestor condiții ostile poate supraviețui și eforturilor mele. Printre cunoștințele mele se numără unul sau doi grădinari pasionați. Tobă de terminologie horticolă, au un fel lejer, deși savant, de a se referi la plantele din grădina lor în latină. Pentru ei, piciorul-cocoșului și margaretele sunt Ranunculus acris și Leucanthemum vulgare, iar modesta păpădie este promovată la rang de Taraxacum officinale. Fac față acestor manifestări de erudiție, dând din cap fără să pricep nimic sau încercând să schimb subiectul, fără să reușesc să le abat atenția. Și nu trece mult până când încep să mă bombardeze cu sfaturi despre cum aș putea să transform bucata aridă de pământ din Provence într-o adevărată grădină englezească. Puțină culoare ar fi bine-venită, îmi spun ei, aruncând în jur o privire ușor dezaprobatoare. Ceva să lumineze locul. Și o peluză. Nimic nu-i mai odihnitor ca un gazon (în mod uimitor, se pare că nare o denumire latinească). De la o peluză imaginară nu-i decât un mic pas spre o livadă de pomi fructiferi pe spaliere, tufe de trandafiri, garduri-vii pline de flori și acele ornamente atât de dragi englezilor – poteci mărginite de ierburi aromate. Amuzat, mă aștept în câteva zile să-mi sugereze și o răsadniță. Simt cum se apropie și așa ceva. E o ușurare să-i văd plecați și să pot să-mi admir grădina cu levănțică și flori-de-piatră, chiparoși, salvie, rozmarin, dafin, leandri, cimișir și cimbrișor. De culoare gri spre albastru și alb,
precum și verde, de la cel strălucitor la cel întunecat, prăfuit sau argintiu, cu pete de purpuriu, culori și forme în ton cu peisajul, sunt plante rezistente la climă și mă tolerează. Au nevoie de foarte puțin ca să nu piară, și singura mea îndatorire majoră este mai mult plăcere decât corvoadă: să tai levănțică în iulie. Cel mai bine o poți tăia când ești ud. Mă scufund mai întâi în bazinul de înot, iau o seceră și încep cu primul rând. Tulpinile sunt uscate, aproape se sfărâmă și le pot reteza ușor. După ce adun câteva maldăre, mâinile încep să-mi miroasă a levănțică proaspătă, un miros puternic și astringent. În câteva minute, soarele zvântă și ultimul strop de apă de pe pielea mea și, în zece minute, încep să transpir din nou. După o jumătate de oră, mă arunc încă o dată în bazin și apoi mă întorc în rai. La sfârșitul după-amiezii, mă aleg cu o moviliță de levănțică tăiată și cu vreo zece feluri să mă bucur de ea. Parfumul ei este de durată și un mic săculeț cu levănțică pus într-un sertar sau dulap cu lenjerie, în iulie, va păstra acel miros mai puțin puternic, însă distinct, până-n decembrie și chiar mai mult. O tulpină sau două într-o sticlă de ulei de măsline sau oțet îți oferă parfumul verii un an întreg și chiar mai mult. Apoi, mai e esența de lavandă, provensalul leac universal. Folosești câțiva stropi ca dezinfectant pe zgârieturi sau înțepături de insecte, pentru gargară, când te ustură-n gât, în chip de inhalant într-un bol cu apă fierbinte ca să-ți limpezești capul sau un jet pe podeaua din bucătărie ca să-ndepărteze scorpionii. În final, poți păstra câteva legături de tulpini uscate pentru primul foc la începutul iernii, și casa va mirosi exact ca locul unde le-ai tăiat cu multe luni în urmă. Încearcă să obții așa ceva din vreo plantă ornamentală! Rendezvous cu un artizan
O casă veche – construită înaintea apariției ușilor și ferestrelor prefabricate, a bucătăriilor complet echipate și multor altor plăceri dubioase oferite de construcțiile modulare moderne – este în același timp o fericire și o permanentă cursă cu obstacole. Ce câștigi din punctul de vedere al caracterului pierzi la nivelul perfecțiunii arhitecturale. Podelele sunt denivelate și, în timpul iernii, apar niște umflături misterioase. Pereții au o înclinație ciudată. Cadrul ușii are tendința să se strâmbe într-o parte. Scările merg în sus fără prea multă atenție dată regularității, iar unghiul optim al înclinației nu-i descoperit niciodată. Și așa, când vine timpul să înlocuiești o balustradă ruptă, o ușă mâncată de carii sau un oblon deformat e imposibil să găsești un substitut de-a gata. Trebuie să-ți faci curaj pentru o serie de discuții cu acel amabil, talentat și amăgitor personaj, artizanul provensal. Desigur, îți va face tot ce-ți poftește inima. Zeci de artizani sunt la dispoziția ta peste tot, în Vaucluse, maeștrii în diferite meșteșuguri. Dar fie că sunt niște magicieni ai lemnului, lutului, pietrei, marmurei, fierului forjat, cu toții par să aibă niște caracteristici similare. Acestea devin cunoscute în timpul execuției lucrării respective, ieșind la iveală în funcție de numărul de vizite pe care-l faci. Și, într-o după-amiază de vară, când masa de prânz te-a amorțit suficient pentru a privi lucrul ca o formă de amuzament, este cel mai potrivit moment s-o pornești la drum. În timpul primei tale vizite, vei fi aproape cu siguranță condus într-un tur prin atelier, unde vei fi invitat să admiri lucrările comandate de alți clienți. Obiecte minunate, pe jumătate finisate acoperă podeaua și te vei simți fericit că te afli în prezența unui artist care-ți poate face exact lucrul pe care-l dorești. Și nu numai asta: este încurajator de dispus să-ți ia comanda, să lase totul de o parte și să vină acasă la tine, să facă măsurătorile, poate chiar în acea seară.
Acasă, toate detaliile sunt notate grijuliu într-un carnet cu pagini răsucite, pătat de vreme. Sigur că apar și niște complicații pe care tu, un profan în astfel de chestiuni, nu te poți aștepta să le înțelegi fără să ți se servească o mică lecție. Astfel îți sunt dezvăluite toate dificultățile și neregulile; ravagiile pe care le face rugina și trecerea vremii sunt scoase în evidență, acompaniate de numeroase scuturări de cap. Ai nevoie de înțelegere, pentru că ești într-o situație delicată, totuși primești asigurări că ți-ai găsit exact omul care poate face acel lucru. Pas de problème. Îți spune un preț și-l accepți și apoi te prăbușești pe un teren necunoscut când vrei să afli data livrării. Contracarează, întrebându-te când ai vrea tu. Te gândești la o dată, mai pui o lună-n plus și-i spui. Acesta este semnalul pentru mottoul artizanului pe care l-am auzit atât de des, încât înclin să cred că toți ucenicii îl învață în prima zi de muncă. Drept răspuns la propunerea ta, se lasă o mică tăcere, urmată de-un oftat și o înclinare gânditoare a capului. C’est possible, va rosti el. Trebuie să reții că n-a spus de fapt „Da”, ci numai faptul că ce îi ceri nu depășește granițele posibilului. E o distincție subtilă, dar importantă, după cum vei descoperi mai târziu. Totuși, momentan, ai senzația că amândoi ați ajuns la un aranjament clar de afaceri. Nedorind să pari un străin agresiv și nerăbdător, lași să treacă un interval decent înainte de a pune mâna pe-un telefon ca să vezi cum avansează treaba. Va fi o conversație nesatisfăcătoare – dacă o poți numi o conversație –, pentru că telefonul meșterului se află întotdeauna în cel mai zgomotos loc din atelier, unde-i larma cea mai mare. Sunt sigur că e o tactică deliberată menită să elimine orice întrebări nedorite, de natură specifică, sau poate că există și un automat care întrerupe convorbirea. Oricum, funcționează. Nimeni nu poate discuta prea mult pe fundalul zgomotului făcut de un ferăstrău electric în funcțiune sau de tăiatul pietrei, sau de un sudor
entuziast. Prin perdeaua de huruituri, păcăneli și zdrăngănituri trec prea puține cuvinte și nu se prea înțelege nimic, așa că acela care dorește să afle adevărul e constrâns să mai facă o vizită personală. În atelier, nu s-a schimbat mai nimic. Aceleași obiecte minunate se află încă acolo, încă nefinisate. Dacă ai noroc, un altul – al tău – se va alătura colecției și îți va fi prezentat ca o fiică favorită de către un tată mândru. E frumos, exact ce sperai. Îl întrebi dacă e vreo șansă să fie gata săptămâna viitoare? Oftează din rărunchi, din nou, apoi clatină filosofic din cap. C’est possible. Desigur, nu va fi gata. Dar ce naiba! Nu se va prăbuși casa fără acel obiect. La cumpărături Ar fi interesant de știut dacă s-a făcut vreun studiu cu privire la legătura dintre un stomac bine garnisit, câteva pahare cu vin și dorința de a merge la cumpărături. Nu sunt un cumpărător avid, și ideea că trebuie să mă duc să cercetez magazinele în căutarea unui lucru, de care n-am nevoie oricum, nu mă atrage deloc – exceptând doar atunci când am luat un prânz bun. În acest caz, după-amiaza devreme, sătul, bine-dispus și expansiv, am tendința să devin o țintă susceptibilă: un consumator gata să consume. În oraș, această tendință a generat ocazional stânjeneală și niște admonestări severe din partea celor de la American Express. În Provence, mă aflu pe teren mai sigur, un loc dominat de o dragoste nostalgică față de banii peșin. Mulți dintre vecinii noștri sunt niște colecționari avizi și adepți ai petits foumisseurs – mici producători care nu-și fac niciodată reclamă și, ignorând lanțurile de magazine și supermarketurile, vând direct populației. Sediile lor, les bonnes adresses, sunt de obicei pierdute
prin ținut sau înghesuite pe străzi lăturalnice, simple și fără niciun semn distinctiv, greu de găsit, dacă nu ești în posesia unor indicații prețioase. Specialitatea casei poate include de la hamsii argintii până la espadrile făcute la comandă, dar, indiferent de lucru, nu-l vei cumpăra fără a beneficia de un bonus. În preț intră și o lecție – un pic de istorie, câteva explicații privind procesul de fabricație și o porție generoasă de autopromovare, cu unele remarci ocazionale, pline de dispreț, la adresa competiției făcute de produsele fabricaten masă. Cu alte cuvinte, clienții nu trebuie să se grăbească. Și acest lucru e întru totul pe placul meu, așa c-o pornesc la drum într-o după-amiază fierbinte de vară. Aveam o adresă în Cavaillon, unde puteai găsi cel mai gustos pepene galben, unul cu un buchet extraordinar și extrem de suculent, dar aceste calități erau compensate cu vârf și îndesat de natura eratică și deseori neplăcută a proprietarului. Suna ca o combinație interesantă și, după unele dificultăți legate de geografie, am ajuns într-o fundătură la marginea orașului, nu departe de piața mare. Mica stradă era goală, suficient de liniștită să poți auzi muștele cum bâzâie, adunate într-un nor deasupra ușii deschise a ceea ce fusese odinioară un grajd. Aerul era încărcat de mirosul dulceag al fructelor coapte, și un Mercedes alb era parcat la umbră în fața ușii deschise. Trebuie că aparținea unui client prosper, mă gândeam eu. Probabil că era înăuntru, ciorovăindu-se cu bătrânul rege al pepenilor, un țăran sosit de pe câmp, ars de soare și plin de praf. Ne-am făcut loc printre muște și-am rămas în pragul spațiului întunecat, parfumat, aproape în întregime ocupat de un munte de pepeni galben-verzi așezați pe un pat de paie. La o măsuță de metal, lângă intrare, un bărbat mormăia ceva într-un telefon mobil ținut la ureche, limbajul său completând atmosfera pârguită. Era subțire și negricios, cu șuvițe de păr negru periate-n sus, pe creștetul bronzat,
o mustață grijuliu tăiată, sub un nas ascuțit pe care stătea agățată o pereche de ochelari rotunzi de soare. Purta o cămașă în dungi, deschisă la gât, pantaloni bleumarin-închis, lucioși, pantofi negri cu inele de metal pentru șireturi. Oare această persoană spilcuită era însuși regele pepenilor? Puse capăt conversației c-un mârâit și întinse mâna după o țigară, înainte de a-și îndrepta lentilele ochelarilor de soare spre noi. — Am vrea să cumpărăm niște pepeni, i-am spus, și-am auzit că ai dumitale sunt cei mai buni. Poate că acest compliment a fost suficient să-l facă mai amabil; sau poate că și el era sub influența unui prânz sățios. Se ridică politicos și ne arătă cu mâna în care ținea țigara spre mormanul de pepeni din spatele său. Aceștia, ne-a spus el, erau cei mai buni dintre cei mai buni, Charentais sublimes, pepenii favoriți ai lui Alexandre Dumas – tatăl. Desigur, a continuat el, e un lucru binecunoscut. A ridicat capătul unui furtun și a aruncat un jet de apă peste movila sprijinită de peretele din spate. Aveam senzația că acesta era primul pas din manualul vânzătorului de pepeni, pentru că am simțit mai puternic aroma fructului, năvalnică și densă în aerul umed. A ales unul, ni l-a prezentat și, înainte de a mi-l întinde, și l-a trecut pe sub nas inspirând adânc, apoi și-a îndreptat privirea spre colțul din spatele mesei de metal. Pepenele atârna surprinzător de greu pentru mărimea sa, coaja acoperită de picături de apă și codița ușor uscată. I-am inhalat aroma și am scos niște sunete apreciative. Regele pepenilor a zâmbit, o expresie ciudată în contrast cu un cuțit lung, pe care-l extrăsese dintr-un colț. — Acum trebuie să-i vedeți miezul, ne-a spus el, luând pepenele înapoi. L-a retezat dintr-o lovitură în două bucăți, de un portocaliu viu, pline de suc, o tratație menită să ne farmece gâtlejul și să ne răcorească burta. (Am descoperit mai târziu că împrumutase fraza
de la un alt negustor de pepeni, în același timp poet, dar atunci am fost foarte impresionați.) Demonstrația terminată, ne-a privit lung. — Pot să vă fac un preț bun la zece kilograme, ne-a spus el, cu un discount, dacă luați peste o tonă. Dar trebuie să vă ocupați de transport. Sprâncenele i s-au arcuit deasupra ochelarilor, în așteptarea comenzii. Cum am fi putut ști? Prietenii noștri nu ne precizaseră că era un grossiste, un vânzător en-gros, un om care expedia mii de tonnes de pepeni pentru cele mai bune mese din Paris, în fiecare vară? În pofida reputației fioroase, ne-a permis să cumpărăm numai o duzină, aruncând o mână de paie umede în lădița de lemn în care ia pus, și ne-a ajutat s-o cărăm până la mașină. Înainte de a părăsi orașul, ne-am oprit la o cafenea, unde am descoperit un alt expert în pepeni în persoana chelnerului nostru. Cel mai bun lucru, ne-a informat el, era să tăiem un capac, să extragem semințele, să turnăm o sticlă de votcă în interior și să lăsăm pepenele în frigider timp de douăzeci și patru de ore. Votca este absorbită de miezul pepenelui, devenind un desert extrem de apreciat. — Ceva care să farmece gâtul și să răcorească burta? — Voil|, a replicat el. Exactement! Un muzeu dedicat extragerii dopurilor Te întrebi dacă mai există vreo altă țară în lume unde poți găsi un târg de broaște sau un festival al melcilor? Unde cârnatul devine subiectul unei sărbători oficiale? Unde în altă parte decât în Franța mai găsești brânzeturile, căluții-de-mare, stridiile, castanele dulci, prunele și omletele aduse la lumina rampei când, în alte locuri, astfel de festivități locale sunt rezervate echipei victorioase de fotbal
sau câștigătorilor loteriei naționale? Prin urmare, n-am fost deloc surprins să aud că există un muzeu dedicat acelui instrument nobil și atât de necesar: tirbușonul. La urma urmei, în locul unde producerea și consumul vinului sunt privite cu religiozitate, mi se pare corect ca instrumentul care permite destuparea sticlelor și accesul la plăcerile din interiorul lor să fie recunoscut la rândul său. Totuși, chiar un muzeu întreg? Mă gândeam că, probabil, era ceva micuț, o musculiță printre muzee, iar exponatele, un număr de câteva zeci de tirbușoane descoperite în podul casei moștenite de la vreun strămoș cu spiritul achizițiilor mai dezvoltat. Nu m-așteptam la un Louvre în miniatură. De fapt, muzeul reprezintă numai o parte a transformărilor prin care trece acel loc de pe D188, imediat înainte de Ménerbes – un segment de drum la fel ca alte zeci din acea vale. Clădirea unei vechi ferme se afla pe o parte a sa, așezată în mijlocul unor podgorii întinse, iar garajul lui Monsieur Pardigan (păzit de două gâște) – pe cealaltă, în total câteva sute de metri de peisaj pastoral, suficient de plăcut, dar altminteri fără să aibă nimic care să te facă să încetinești, darămite să te oprești. Acum, garajul a dispărut cu gâște cu tot, și clădirea fermei a fost extinsă, adăugându-i-se noi aripi și anexe, construite cu atâta măiestrie că e dificil să-ți dai seama unde se termină cea veche și încep celelalte noi. Șirurile de viță-de-vie au fost dichisite, și la capetele fiecărui rând plantate tufe de trandafiri. O alee scurtă, mărginită de măslini bătrâni de peste un secol, duce spre clădire. Oriunde privești, ai dovada bunului-gust și a unui buget generos. Omul din spatele acestei remodelări artistice a locului este actualul primar al Ménerbes-ului, Yves Rousset-Rouard. Interesul său față de vin l-a condus într-una dintre zile la Casa de licitații Drouot, din Paris, unde era scoasă la vânzare o colecție de tirbușoane. Le-a cumpărat pe toate fascinat de atâta varietate și de
istoria fiecăruia dintre ele. A mai cumpărat și altele, devenind cunoscut altor colecționari și dealeri. A continuat să cumpere. Și mai continuă încă. Acum, se află în posesia a sute de tirbușoane, toate diferite. Un adevărat coșmar ca să le adăpostești – dacă nu sentâmplă să ai o podgorie, o cave și o clădire frumoasă în care să-ți etalezi acest hobby. Îți dai imediat seama de ce va urma când intri în camera de degustare. Așezat pe masa de lemn, îți apare în fața ochilor un tirbușon gigantic, lung cam de-un metru, având nevoie de ambele mâini ca să-l poți ridica, plasat alături de o sticlă de câteva galoane, tocmai pe măsura lui, și un asistent musculos care să te ajute să extragi dopul – mult prea mare ca să fie expus în vitrines, în muzeu. Acesta e plasat dincolo de camera de degustare, un spațiu elegant, auster, tot atât de întunecat ca o biserică, singura lumină venind dinspre zecile de dulapuri cu uși de sticlă, aliniate de-a lungul pereților. Și iată-le, peste o mie de tirbușoane, fiecare însoțit de o scurtă descriere a originii sale și a locului pe care îl ocupă în istoria acestui instrument. Este un testament al poveștii de dragoste dintre om și sticlă și al ingeniozității sale de a transforma un instrument funcțional într-un accesoriu decorativ, plin de umor, bizar și chiar obscen. Tirbușonul ca un falus, tirbușonul operat prin intermediul unei perechi de picioare de femeie care se strâng, tirbușonul ca parte a unui pistol sau a unui cuțit de vânătoare, tirbușonul ascuns într-un baston sau atașat la ceea ce pare a fi un set de bare de metal – orice fel de ornament imaginabil, prezentat într-o atmosferă asemănătoare celei dintr-un magazin de bijuterii. (Destul de adecvat, un tirbușon Bulgari apare printre exponate). Mânere din corn, lemn de măslin, bachelită, copită de cerb sau purtând efigia senatorului Volstead, părintele prohibiției; tirbușoane care se pliază, tirbușoane de purtat în buzunarul de la vestă și – un exemplu –
unul dintre doar cele trei cunoscute a fi supraviețuit până în zilele noastre din primul model confecționat vreodată, precum și descendentele acestuia mai elaborate din secolul al XX-lea. Și, ca și cum această listă de atracții nu ar fi fost suficientă, este singurul muzeu pe care-l cunosc unde poți să primești un pahar cu băutură. Chiar mai mult, ești încurajat s-o faci. Odată întorși în camera de degustare, clipind în lumina difuză a unei după-amiezi târzii, ne-am petrecut o foarte plăcută jumătate de oră, încercând soiurile de vin produse în acea podgorie și am toastat în cinstea obsesiei unui om. Deloc surprinzător, poți cumpăra și un tirbușon de acolo. Plănuind propriul nostru château Mi se pare că nu obosim niciodată scormonind prin conținutul podurilor unor străini și prin talciocuri, unde se vând tot felul de lucruri, de la oale de noapte până la vechiul armoire51 al bunicii, locurile unui comerț înfloritor peste tot, prin Provence. Dar frecventatul piețelor nu-i lipsit de niște pericole. Plimbatul printre tarabe poate deveni o obsesie, adesea ducând la ceea ce un prieten al nostru, american, denumește o escaladare – vânarea unor solduri avantajoase, unele dintre ele atât de voluminoase, încât ai avea nevoie de un camion să le poți căra de acolo. Și atunci de ce să tot cumperi conținutul unei case, când poți cumpăra chiar casa sau cel puțin mari hălci din ea? În arhitectură, termenul folosit este de salvare și există în suburbiile din Apt un exemplu minunat de acest fel, un antrepozit unde îți poți petrece o oră minunată sau chiar două, construindu-ți în minte castelul visurilor tale. Frații Chabaud – Henri și Jean – au mai mulți acri de pământ cu
51
Dulap (fr.)
ceea ce par a fi ruinele unui străvechi oraș. Ori de câte ori îi vizitez, o fac cu cele mai modeste intenții: să descopăr un horn căptușit cu tablă, un jgheab vechi de piatră pentru grădină, câteva bucăți de faianță confecționate manual. Însă nu trece mult și uit de toate astea, descoperind că îmi vin niște idei care-mi depășesc cu mult posibilitățile financiare, fiind tot atât de puțin practice pe cât de grandioase. De data asta, mirajul nobiliar prinde contur de îndată ce trec pragul, stârnit de vederea unei amfore înclinate, rezemate pe burta ei umflată. Este suficient de largă să încapă-n ea un om înalt, are peste doi metri lungime și un gât mai lat decât umerii mei. Ar arăta magnific în grădină, la capătul aleii cu chiparoși înalți. Dar ce-am putea pune în ea? Trei tone de pământ și câteva mușcate? Un oaspete care și-a lungit prea mult șederea? Îl deleg pe grădinarul meu imaginar să se ocupe de această problemă și îmi continui drumul. La ceva distanță, pot zări un alt lucru care ar putea adăuga o tușă personală mediului familial: o întreagă poartă, coloane de piatră unite de-un portic deasupra ușilor din fier forjat. Când mă apropii, văd că adresa fusese inscripționată pe portic: „Château Lachesnaye”, în litere mari pline de înflorituri. Tot ce ne mai trebuie acum e castelul potrivit. Poți găsi toate elementele acolo, chiar dacă ți-ar lua o viață să le pui cap la cap; olane pentru acoperiș, dale de piatră pentru podele, șemineuri monumentale cioplite în piatră, bârne de stejar, frontoane, pilaștri în stil roman sau paladian și scări pentru orice fel de destinație – urcând drept în sus, încovoiate spre stânga sau spre dreapta. Scara tuturor lucrurilor este gigantică, mai potrivită unor jucători de baschet decât locuitorilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Oamenii erau mai scunzi în acele vremuri. Oare le plăcea
să arate ca niște nimicuri în acele saloane? Aveau nevoie de hărți ca să-și găsească drumul prin interminabilele coridoare și anticamere? Mai reușeau să dea de servitorii cazați în labirintul acela de mansarde și poduri? Soarele arde puternic și mă așez în umbră, alături de statuia ciudată a unei femei cu un piept proeminent în mod inexplicabil transformată într-o leoaică de la talie în jos. Dincolo de ea, zăresc un cuplu de vârstă mijlocie împreună cu un tânăr, presupun arhitectul lor. Tocmai terminaseră de măsurat un șemineu foarte vechi și foarte frumos. — E prea mare pentru încăpere, le spune el. — Prostii! replică iritat clientul. O să-l tăiem până se potrivește. Arhitectul se-ncruntă, expresia feței trădându-i sentimentele. Ai aici o frumoasă piesă de piatră, perfect proporționată care printr-un miracol a reușit să supraviețuiască tuturor jafurilor și distrugerilor din ultimii două sute de ani și mai bine, de la sfârșitul Revoluției Franceze până la cel de al Doilea Război Mondial. Iar acum e în pericol să fie sacrificată pentru a umple un ungher. Dincolo de grupul adunat în jurul șemineului se arcuiește cam cinci metri în sus, terminându-se în aer, o scară tot atât de lată cât o cameră, cu o pisică încolăcită-n vârf. Cât vezi cu ochii, e numai grandoare spulberată și mă tot întreb cum era traiul într-un castel. Cum ar fi arătat o astfel de viață, să-ți petreci zilele în una dintre acele extravagante grote de piatră? După ce ți-ar fi trecut entuziasmul că te afli în posesia unei sufragerii de mărimea unui teren de fotbal, ar fi trebuit să faci față realității crude, mai ales în timpul iernii; fără încălzire centrală, multă umezeală, aranjamente spartane de igienă, iluminat precar, mâncarea rece din cauza drumului lung dintre bucătării și masă – întâmplător foarte asemănătoare cu viața petrecută în unele dintre cele mai costisitoare școli cu internat din Anglia.
Nu era de mine! Sau, cel puțin, nu în după-amiaza aceasta. Ch}teaux arată cel mai bine în vara permanentă din imaginație și foarte probabil acela-i locul unde va rămâne și al meu. Un tur cu ghid prin sărăcăcioasa piață imobiliară După ce ai petrecut o săptămână sau două în Provence, ai acumulat suficiente raze de soare, ai scotocit printr-o duzină de piețe, ai vizitat podgorii, ți-ai prezentat omagiile sfinților din biserici și ai șezut pe o bucată de istorie veche în fața orchestrei dintr-un teatru roman. Cu alte cuvinte, ai avut parte de tot ce are pe agendă un turist activ și curios. Poate că acum a sosit timpul să vezi mai multe; poate ți-ar plăcea să afli cum trăiesc nativii. De fapt, ți-ar plăcea mult să arunci un ochi prin casele lor. Suntem întotdeauna fascinați de locuințele celorlalți și dacă ei și casele lor se află într-o țară străină, prezintă și mai multă fascinație. Când ești invitat să vezi una, micile detalii îți sar imediat în ochi: titlurile de pe cotorul inversat al cărților; mărcile folosite cu denumiri străine, de la săpun până la frigidere; ferestrele se deschid spre interior în loc de exterior. Camerele cu șemineuri de piatră și tavane arcuite au obloane de lemn vopsite în acele minunate culori îngălbenite de vreme. Chiar și mirosul casei este diferit. Totul are un ușor iz exotic. Descoperi că începe să-ți treacă prin cap gândul cât de minunat ar fi să ai o casă departe de casă, aici, în Provence. Și cum ți-ai putea petrece mai bine o după-amiază decât inspectând astfel de posibilități șarmante? Și aici intră-n scenă agentul imobiliar. Deși nu sunt în posesia unor cifre exacte, cu siguranță că numărul de agents immobiliers din Lubéron este aproape la fel de mare ca acela al brutarilor. În fiecare sat, suficient de mare pentru a avea propria sărbătoare și o parcare oficială, se pare că există cel puțin un
birou de mărimea unui butic ale cărui ferestre sunt acoperite de fotografii seducătoare: micuțe ruine gata pentru conversie, ferme cu livezi de cireși și priveliști pe o arie de treizeci de kilometri, bastides și maisons de maître și bergeries52, cătune întregi – toate sunt acolo, scăldate în soare, în așteptarea atingerii iubitoare a noului proprietar. Ai de unde alege! Agentul este foarte fericit să te vadă spunându-ți cât ești de înțelept că ai venit la el, și nu la concurență! Dar, în pofida selecției etalate în vitrină, nu prea poți găsi proprietăți atractive în Lubéron. Ai avut mare noroc c-ai dat de el, pentru că le știe pe toate și-i va face mare plăcere să te-nsoțească personal. Din acest moment s-ar putea să n-ai scăpare. Din dorința de a te comporta civilizat, îi spui c-ai prefera să vezi numai unde se află trei sau patru case, înainte de a face un tur prin interioare. Ai o mașină și o hartă. Dacă îți poate da adresele respective, nu va fi nevoie să-și piardă timpul sau să-i deranjeze fără rost pe proprietari. Mais non! Din păcate, acest lucru nu e posibil și a sosit momentul pentru lecția numărul unu. Poți auzi diferite scuze menite să-ți respingă sugestia ta foarte înțeleaptă, însă motivul principal e unul cunoscut. Există puține proprietăți atrăgătoare în Lubéron. În schimb, Lubéronul nu duce lipsă de agenți imobiliari; de fapt, sunt o mulțime, și situația duce la o competiție acerbă. Când trei sau patru agenți se ocupă de o singură proprietate, cum se întâmplă întotdeauna, agentul care prezintă proprietatea unui eventual cumpărător este cel mai bine îndreptățit să prindă comisionul. (Ceea ce înseamnă cinci la sută sau chiar mai mult din prețul de achiziție). Primul sosit, primul plătit, asta-i regula aici. De aceea, vizita cumpărătorului însoțit de agent este crucială pentru cel din urmă. Astfel, își poate marca teritoriul.
52
Conace fortificate, vile și stâne (fr.)
Lecția numărul doi. Nivelul de suspiciune și secretomanie e atât de evident încât și cea mai inocentă întrebare poate provoca miracole pe planul eschivării. Să spunem c-ați văzut o casă la rubrica vânzări din Côté Sud, o revistă ilustrată, și v-a plăcut cum arată. Îl sunați pe agentul al cărui nume apare sub fotografia de la mica publicitate, și dialogul decurge în felul următor: CLIENTUL: Aș dori să aflu detalii cu privire la anunțul Nr. F2637. AGENTUL: Ah, un charme fou!53 CLIENTUL: Da, arată foarte bine. Unde-i situată? AGENTUL: Veniți la agenție și vă arăt toate fotografiile. CLIENTUL: Sunt convins. Dar unde se află această casă? AGENTUL: între St Rémy și Avignon, la numai patruzeci și cinci de minute distanță de aeroport< CLIENTUL: Totuși, în ce loc? (Zona menționată e suficient de vastă să se ascundă o armată în ea, darămite o casă!) AGENTUL:<și are o vedere spectaculoasă spre Alpi de la una dintre ferestrele de la etaj.:. CLIENTUL: E aproape de vreun sat? AGENTUL:
53 54
Extrem de atrăgătoare (fr.) Scăldată de soare (fr.)
briza verii. Îți va comunica și ultimul detaliu cu privire la această casă, cu excepția locului unde se află. Și, în final, dacă încă n-a reușit să te convingă să te întâlnești cu el la agenția lui, ca un prim pas spre paradisul promis, ar putea, într-o situație disperată, să accepte să-ți trimită un dosar cu mai multe fotografii și o descriere a acestui giuvaier. Lecția numărul trei. În aceste descrieri se folosește un limbaj codat și, după câteva expediții de acest gen, vei învăța înțelesul lui. Pentru început, prețul nu e decât rareori specificat, însă poate fi inclus în una dintre următoarele trei categorii: 1. Prix intéressant, un preț interesant. Cu siguranță, acesta nu va fi atât de coborât cum te-ai fi așteptat din descrierea respectivă, totuși este cel mai bun pe care-l poți obține, dacă ești hotărât să pui mâna pe ceva cu un acoperiș deasupra. 2. Prix justifié, un preț justificat. Ei bine, aici e vorba despre o sumă enormă de bani. Sigur că include o baie din marmură și un donjon fabulos din secolul al XII-lea, completat de niște cătușe originale. Gândește-te ce petreceri ai putea organiza! 3. Prix nous consulter, ultimul preț. Prețul cerut e atât de scandalos încât agentul ezită să-l comunice în scris. Dacă ajungi la biroul său, e bine să te așezi jos pregătit pentru momentul în care îți vor șopti la ureche o cifră mai mult ca sigur șocantă și care te va lăsa mut. Desigur, la preț trebuie adăugate costurile adaptării casei la nevoile personale, ele fiind în funcție de starea generală a clădirii, dacă presupune reparații și redecorare. Și în acest caz ne confruntăm cu trei mari situații: 1. Habitable sau locuibilă. Cel puțin în teorie, poți să te muți
imediat numai cu valizele, chiar dacă instalația sanitară și cablurile electrice au cunoscut zile mai bune – multe, se pare – și starea acoperișului pare îngrijorătoare. Totuși, poți locui acolo. Actualii proprietari o fac. 2. Restauré avec authenticité. Dai de vechi dale de piatră, bârne expuse intemperiilor, tot soiul de crăpături curioase și, adesea, de un labirint de odăițe sumbre – toate reflectând stilul de viață al țăranilor din secolul al XVIII-lea. Dacă dorești mai multă lumină și camere mai mari, în dorința de a restaura clădirea, trebuie să fii pregătit să angajezi un demolator și o jumătate de duzină de zidari. 3. Restauré avec goût. Este întotdeauna greu să dai o definiție gustului. Ideea ta de bon goût sau chiar de goût raffiné, cu toate sinuozitățile și îngrădirile sale, precum și picturi murale trompe-l’œil este posibil să nu fie deloc similară cu cea a actualilor proprietari. Deși în opinia agentului, toate goûts sunt bon, mai ales dacă ajută la stabilirea unui preț cât mai mare. Mai există și alte cuvinte codificate pe care le înveți în acest proces, însă cred că acestea ar fi suficiente ca să poți trece cu bine de prima după-amiază în prezența unui agent imobiliar provensal. Courage! (Și să nu-ți uiți carnetul de cecuri). Pretinz}nd că faci lectură Dacă există o singură tradiție provensală pe care orice vizitator ar trebui s-o experimenteze măcar o dată aceasta e siesta în aer liber. Am descoperit adesea cu surprindere, cât e de greu să ne convingem oaspeții că e un obicei sănătos, revigorant și nu în ultimul rând plăcut de a-ți petrece o după-amiază toridă. Ei sosesc în Provence cu etica muncii intactă și suspicioși față de o îngăduință
prea mare în ce privește propria persoană, hotărâți să reziste obiceiurilor mediteraneene lipsite de vigoare, chiar ușor decadente. Teama de inactivitate iese imediat la suprafață. N-am făcut atâta drum pân-aici, obiectează ei, ca să nu facem nimic. Încerc să scot în evidență beneficiile pe plan mental și digestiv atunci când nu faci nimic, dar sfaturile mele se lovesc de niște urechi surde. În schimb, ideea lunatică de a organiza o partidă de tenis după prânz este primită cu aplauze. Nu mă întrebați de ce. Pot spune numai că efortul fizic și cel potențial fatal făcut de inimă când alergi după o minge la peste patruzeci de grade Celsius exercită un fel de atracție perversă asupra lor. Când argumentele mele raționale nu reușesc să-i convingă cu privire la riscurile pe care le asumă, sunt constrâns să-l convoc pe Monsieur Contini, versiunea locală a lui Florence Nightingale. Îl rog să vină, să parcheze ambulanța lângă terenul de tenis și să lase motorul pornit. Acest lucru face ca, invariabil, jocul să se întrerupă și ne mândrim cu faptul că n-am pierdut niciun jucător până acum. Dar problema de a găsi un mod civilizat, distractiv de a petrece după-amiaza de vară, care să nu inducă sentimente de vinovăție sau expresii posomorâte celor de la masă, persistă. Soluția, după cum am descoperit noi, este să le furnizăm o scuză literară, o ocazie de a-și îmbunătăți cunoștințele: cititul unei cărți. Alegerea unei cărți e la fel de importantă. Romanele de groază, de aventuri și erotice sunt excluse; n-au suficientă greutate. Aici ai nevoie de un tom care să te lumineze – să-ți dea senzația că trebuie neapărat să-l citești – numai să dispui de suficient timp! Există sute de titluri și autori potriviți și avem o mică selecție de acest gen, cunoscută sub denumirea de „Biblioteca hamacului”. Include opere de: Trollope, Hardy, surorile Bronte, Austen, Balzac, Tolstoi și Dostoievski. Pot spune că o carte care n-a dat niciodată greș – repet, niciodată – în această situație este Istoria declinului și prăbușirii
Imperiului Roman, în trei volume, de Edward Gibbon. Iei un volum sub braț și-ți faci drum pe sub copaci până în cel mai umbrit colț al grădinii de unde se deschide o priveliște de neuitat asupra văii. Te afunzi grațios în hamac, îți potrivești perna sub cap și-l lași pe Gibbon să se odihnească pe stomacul tău. Asculți sunetele din jur: greierii făcând un mare tărăboi în tufe, cu țârâitul lor neobosit – deși disonant, e ciudat de liniștitor –, îi auzi când mai tare, când mai încet, în aerul cald al după-amiezii. Un câine latră undeva departe – un lătrat înăbușit terminat cu un căscat. Sub hamac se aude foșnetul ierbii uscate, când o șopârlă se repede și prinde un gândac. Îți sprijini coatele pe marginile hamacului și ridici volumul lui Gibbon ca să-ți începi lectura. Îl cântărești în mână – cât e de greu! Pe deasupra tomului îți zărești degetele de la picioare, inelele hamacului, frunzele nemișcate ale stejarului și panorama Lubéronului învăluită într-o ceață albastră. Un uliu se rotește pe cer cu mișcări leneșe și elegante, de-abia dând din aripi. Cartea lui Gibbon parcă atârnă și mai greu. Se-nclină și cade înapoi, odihnindu-se pe stomacul tău și, la fel ca mulți alții în împrejurări similare, te hotărăști să moțăi un pic, nu mai mult de cinci minute, înainte de a-ți lăsa din nou interesul captat de soarta Imperiului Roman. Te trezești după două ore. Lumina începe să se schimbe, deasupra muntelui deja violetul a luat locul albastrului. Volumul lui Gibbon zace aruncat sub hamac cu foile foșnind ușor în adierea vântului. Îl ridici, îl scuturi de praf și pui semnul la pagina 135, de dragul aparențelor, înainte de a te întoarce cu el sub braț, printre copaci, la bazinul de înot. Un salt în apă e urmat de minunata senzație de bine pe care ai cunoscut-o vreodată și îți dai seama că, la urma urmei, siesta nu-i deloc o idee rea.
10 Efecte pe plan genetic a două mii de ani de Foie Gras E puțin probabil ca bătrânețea să fie o vârstă așteptată cu nerăbdare de cineva și niciun fel de eufemisme n-o pot face mai atrăgătoare, fiind asemenea unei note de plată pe care o aștepți de mult și sosește în final. Chiar și așa, mie mi se pare că a îmbătrâni în Provence nu-i un proces lipsit de tot felul de consolări. Unele sufletește, altele materiale. Să zicem că te-ai pensionat și că principalul tău bun e o casă. Ți se potrivește și intenționezi să locuiești acolo până în momentul în care numele tău apare la anunțurile mortuare. Dar cheltuielile pe care le ai la o anume vârstă – și întotdeauna apare ceva: un Ferrari pentru nepotul tău, serviciile unui bucătar, prețul ruinător al vinurilor de colecție – vor crește inevitabil an de an și vine un moment când un chilipir e mai mult decât bine-venit. Acesta s-ar putea să fie momentul potrivit pentru a-ți vinde casa conform unui aranjament special în Franța, denumit en viager. E o loterie. Vinzi casa la un preț sub valoarea ei pe piață, dar cu persoana ta inclusă în contract, cu dreptul de a rămâne în casă pentru tot restul vieții. În ce te privește, e convenabil, iar cumpărătorului i se oferă șansa de a obține proprietatea cu un discount – cu condiția ca tu, fostul proprietar, să ai bunul-simț să nu zăbovești o vecie pe-acolo. Unii consideră acest sistem morbid. Dar francezii, mereu foarte practici în materie pecuniară, văd în asta o șansă atât pentru cumpărător, cât și pentru vânzător de a profita de avantajele naturale.
Deși uneori jocul de noroc poate da rateuri, așa cum s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă în orașul Arles, în sine un monument al longevității. Fondat înainte de Hristos și renumit pentru femeile frumoase, Arles a fost până în 1997 reședința lui Madame Jeanne Calment. Povestea ei e o mărturie adusă aerului tare din Provence și un avertisment la adresa tuturor speculatorilor imobiliari. Madame Calment s-a născut în 1875 și l-a cunoscut pe Van Gogh pe când era copilă. La vârsta de nouăzeci de ani, a decis să-și vândă apartamentul en viager unui avocat din partea locului, în vârstă de numai patruzeci de ani, perfect îndreptățit să creadă că făcuse o investiție profitabilă. Însă Madame a continuat să trăiască. Și a tot trăit. Și tot așa. Folosea ulei de măsline ca să-și întrețină tenul, consuma aproape un kilogram de ciocolată pe săptămână, a mers pe bicicletă până la o sută de ani și a renunțat la fumat când a împlinit o sută șaptesprezece ani. Potrivit documentelor oficiale, era cea mai în vârstă persoană din lume când a decedat la vârsta de o sută douăzeci și doi de ani. Cât despre nefericitul avocat, murise cu un an înaintea ei, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani. Evident, Madame Calment a fost o excepție, unul dintre acele puncte luminoase care strică simetria statisticilor din domeniul speranței de viață. În pofida faptului că numărul de ani acumulați de ea a fost de-a dreptul extraordinar, n-aș fi deloc surprins dacă recordul ar fi depășit de unul dintre octogenarii foarte vioi pe care-i văd în fiecare săptămână – dealeri de antichități împrospătându-și stocurile, bătrâne doamne care își fac loc cu cotul prin epicerie cu vigoarea unor fete tinere, siluetele acelea cu mâini butucănoase, dar falnice, care murmură cuvinte de încurajare tomatelor din grădinile lor de legume. Oare ce-i menține atât de bine în viață, în Provence? Care-i secretul lor? Locuim de mai mulți ani lângă o familie al cărei cel mai în vârstă
membru, cunoscut drept Pepe, a fost o sursă de permanentă fascinație pentru mine. Un om mic de statură, slab, purtând un sacou, pantaloni albaștri decolorați și o șapcă veche, care nu-i părăsea niciodată creștetul, obișnuia să-și facă plimbarea de-a lungul drumului până-n dreptul aleii noastre, unde se oprea să inspecteze vița-de-vie. Îi plăcea cel mai mult să vadă oameni lucrând printre șirurile lungi de viță – scoțând buruieni, tăind lăstarii prea lungi, stropind-o împotriva dăunătorilor –, bine sprijinit în baston și supraveghind totul. Era generos cu sfaturile sale și, așa cum obișnuia adesea să reamintească audienței captivate, erau rezultatul a peste optzeci de ani de experiență. Dacă cineva avea impertinența sau curajul să-și manifeste dezacordul în chestiuni legate de vin și de vreme, își scormonea memoria și venea cu tot felul de dovezi din trecut pentru a dovedi că avea dreptate. — Sigur, spunea el odată, n-aveți cum să vă amintiți vara lui 1947. A căzut piatră în august, mare cât oul de bibilică. Vița nu și-a mai putut reveni niciodată. O astfel de remarcă era de obicei suficientă, punând capăt discuției cu privire la condițiile perfecte pentru o producție-record. Natura și optimismul n-au nimic în comun, obișnuia el să spună. După o oră și ceva, satisfăcut că via era bine îngrijită, pleca înapoi spre casă pe același drum și se oprea direct în bucătăria nurorii sale, fără îndoială să supravegheze prepararea mesei de prânz. Cred că era un om fericit. Toate liniile și zbârciturile de pe fața lui aveau tendința s-o ia în sus, ca și cum un zâmbet și-ar fi croit permanent drum pe acolo. (Și zâmbea des, mai mult gingii la vedere decât dinți, totuși cu nimic mai puțin încântător.) Nu l-am văzut niciodată agitat sau supărat. Aducea critici moderate unor noutăți, cum ar fi, bunăoară, motocicletele zgomotoase, moderne, în schimb altele îi plăceau, mai ales televizorul lui de mari dimensiuni, care-i
permitea să-și satisfacă o slăbiciune pentru serialele vechi americane. A murit când i-a venit sorocul, pe la nouăzeci și ceva de ani și la dispariția sa întregul sat și-a manifestat respectul participând la funeraliile sale. Mai sunt și alții, o mulțime, asemenea lui. Îi vezi pe drum, mergând cu pas vioi, dar prudent, apoi ocupându-și locurile la mese în cafenea pentru o dușcă de vin sau de pastis înainte de prânz. Îi mai vezi cocoțați ca niște ulii amabili pe băncile de lemn din fața Monumentului Eroilor, cu mâinile cu articulațiile umflate, maronii, apăsând capetele bastoanelor; sau așezați pe scaune, la umbră, în fața caselor, cu ochii scormonind în susul și în josul străzii, fără să le scape nimic. Conform standardelor actuale, au avut o viață grea, muncind pământul, fără să reușească să obțină vreun profit, decât să ducă o viață de subzistență. Fără partide de schi, fără călătorii iarna în Caraibe, fără golf, fără tenis, fără case de vacanță, fără automobile noi o dată la trei ani, nimic din ceea ce caracterizează o viață îndestulată. Însă, uite că ei sunt încă în viață, vioi, fericiți și aparent indestructibili. Sunt prea mulți ca să fie socotiți drept o excepție și, ori de câte ori îi văd, sunt tentat să-i întreb cum de reușesc să fie atât de longevivi. Pariez că nouă din zece s-ar mulțumi să ridice din umeri, așa că sunt nevoit să trag propriile concluzii poate nu întru totul corecte. Se pare că generația lor a fost cruțată de afecțiuni moderne, cum ar fi stresul, ca o consecință a faptului că și-au petrecut toată viața în natură și nu în preajma vreunui șef capricios. Deși nu s-ar putea spune că natura – cu toate furtunile și incendiile de păduri, boli și dăunători – ar fi mai demnă de încredere sau mai iertătoare decât un patron. Însă, cel puțin, nu te confrunți cu răutatea personală și cu presiunile politicii la locul de muncă și nu există niciun fel de favoriți. Neajunsurile unui an prost sunt aceleași și pentru vecini și nu-i nimic de făcut cu excepția speranței că vor veni timpuri mai
bune. Să lucrezi cu (sau să lupți cu) natura te învață să devii un pic filosof și chiar îți permite să ai o anume satisfacție perversă atunci când te plângi de ce te-a lovit. Toți cei care au trăit printre fermieri cunosc plăcerea cu care vorbesc despre nenorocirile abătute asupra tuturor. În acest punct sunt la fel de răi ca agenții de asigurări. Trebuie să existe și o anume siguranță atunci când munca ta e legată de ritmul fix și predictibil al anotimpurilor, știind că vei fi ocupat primăvara, la începutul verii și în timpul recoltării; știind că iarna vei avea parte de tihnă și liniște. E o schemă de viață care i-ar băga probabil pe majoritatea directorilor de corporații – atât de activi și ambițioși – în groapă înainte de vreme. Deși nu pe toți. Am un prieten care, la fel ca mine, e un refugiat din domeniul publicității. S-a mutat în Lubéron cu câțiva ani în urmă și în prezent își câștigă existența făcând vinuri. În loc de o limuzină strălucitoare, cu șofer pe măsură, se duce la lucru pe un tractor. Problemele sale nu mai sunt legate de clienți arțăgoși, ci de timpul probabil și de echipele de zilieri veniți pentru culesul viilor. A învățat să se descurce fără hoarda sau entourage-ul – cum îi spun francezii – de secretare și asistenți personali. Își poate aduce cu greu aminte când a purtat ultima dată o cravată. Ziua lui de muncă e lungă – mult mai lungă decât la Paris – și face mai puțini bani. Dar se simte mai bine, doarme mai bine și e cu adevărat mândru de munca sa. Un alt om fericit. Va veni și ziua când va dori să se alăture celor numiți de el antichități în viață, care își petrec zilele în cafeneaua din sat. Între timp, duce o viață activă și probabil acesta este cel mai important lucru ca să ajungi la o vârstă înaintată. După cum ne spun oamenii de știință (în timp ce-și petrec majoritatea timpului așezați pe scaun), corpul uman este o mașinărie care trebuie folosită. Când e lăsat să lâncezească, mușchii se atrofiază și alte părți funcționale ale organismului se deteriorează mai rapid decât dacă sunt supuse
unui exercițiu regulat. Soluția în mediul urban este alergarea și sala de fitness. O alternativă mai primitivă rămâne munca fizică, atributul vieții de la țară – niște exerciții aerobice necesare pentru ați asigura existența. Îndoitul și întinsul când cureți pomii de uscături, căratul și ridicatul sacilor cu îngrășământ, tăierea crengilor, curățarea șanțurilor de scurgere, stivuirea buștenilor corvoade lipsite de strălucire, însă un exercițiu fizic minunat. O zi petrecută astfel produce o recoltă epică de bășici și dureri teribile în toate membrele. Numai după o lună începi să ai o stare de bine și să simți că plutești. O viață trăită astfel produce minuni. Chiar și în acalmia din timpul iernii bucuria hibernării este des întreruptă de exerciții fizice sub forma mersului la vânătoare. Acum, când vânatul s-a rărit mult în Lubéron, asta înseamnă de obicei că un om își ia arma și se duce la plimbare. Dar ce mai plimbare – un urcuș dur, o provocare pentru picioare, un șuvoi de aer curat în plămâni, o mișcare bună pentru inimă. Și, se pare, că nu-i nicio limită de vârstă pentru acești optimiști înarmați. Ocazional, am întâlnit vânători prin pădure care arătau ca dinaintea inventării prafului de pușcă. Într-un oraș te-ai repezi să-i ajuți să treacă strada. În Lubéron, vor ține pasul cu tine, sporovăind întruna, în timp ce tu transpiri din greu ca să ții pasul cu ei. Și vârsta medie a cicliștilor, pe care întotdeauna mi-i aminteam de acasă ca pe niște tineri de-abia trecuți de adolescență, pare că a crescut, deși costumele rămân înșelător de tinerești. Trec în viteză ca niște fantome viu colorate, strălucind în echipamentul lor, confecționat din fibre lycra de un verde-smarald sau purpurii, un fel de insecte monstruoase, zburând jos, pe deasupra drumului. Deabia când fac un popas la cafenea, pentru o bere, le zărești capetele grizonante și venele umflate niște oameni pensionați de mult. De unde au atâta energie? N-ar trebui să știe că la vârsta lor trebuiau să sufere de artrită și să se bălăbăne pe drum spre farmacie în loc să
acopere o sută de kilometri înainte de prânz? Ce-i face să arate atât de bine? Răspunsul e ce altceva decât mâncare bună și-un pahar-două cu vin? Am citit odată o recomandare sumbră scrisă de medicul grec Hipocrat: „Moartea stă la pândă-n mațe; digestia proastă e rădăcina tuturor relelor”. Dacă acest lucru e adevărat, înseamnă că rezistentele intestine provensale arată ca niște piese de echipament remarcabil de eficiente. Și poți trage concluzia că este rezultatul direct al lucrurilor îngurgitate zilnic. Circulă variate teorii, unele stârnind apetitul, cu privire la funcțiile sănătoase ale intestinului provensal. Una dintre ele se referă la consumul de ulei de măsline. Sau frecventele doze de usturoi, udate de vin roșu – de la unul până la cinci pahare pe zi, depinzând ce studiu științific îți inspiră încredere. (Cinci pahare pe zi pare a fi o cifră bună, rotundă). Deși n-am văzut până acum vreun studiu făcut de un expert nutriționist care să explice statistica mea favorită. Rata bolilor cardiovasculare în rândul locuitorilor din sud-vestul Franței este mai mică decât oriunde în alt loc din țară – oricum foarte scăzută, după cum spun statisticile, mai mică decât în orice altă țară dezvoltată, cu excepția Japoniei. Și ce consumă acești norocoși oameni din sud-vest? Terci de ovăz cu conținut redus de sodiu? Lapte de soia macrobiotic? Chiftele din nuci însoțite ocazional de un vinovat pahar de substitut de vin fără alcool și fără zahăr? Din păcate, în contrast cu dieta convențională și regulile gastronomice prudente, o mare parte din dieta din sud-vest se bazează pe grăsime, mai ales de gâscă și de rață. Cartofii sunt prăjiți în ea, fasolea pentru un nobil cassoulet este sotată în ea, în ea sunt păstrate confits, și foie gras e pate gras de gâscă transportândute direct în rai. (De fapt, foie gras a fost o invenție a romanilor. Iar francezii, care recunosc imediat un lucru bun la gust, i-au dat o denumire în franceză și, cu modestia lor obișnuită, au pretins de
atunci încoace că-i o comoară națională.) Cum e posibil ca un regim alimentar atât de bogat și delicios să ducă la o viață lungă și sănătoasă? Oare putem spera că va veni o zi, când foie gras va înlocui tofu și boabele de soia în meniurile socotite corecte din punct de vedere nutrițional? Este oare posibil ca grăsimea să fie bună pentru sănătate? Ar putea depinde de locul de unde provine grăsimea, dar poliția alimentară n-are chef să facă o distincție atât de minoră ca aceasta. De-o groază de vreme ne îndoctrinează cu privire la neajunsurile provocate de consumul de grăsime; de orice fel de grăsime. Am aflat că în California, unde te minunezi când vezi oameni numai piele, os, mușchi și cantități sănătoase de silicon, autoritățile studiază serios posibilitatea de a declara grăsimile o substanță interzisă. Pe toate etichetele produselor, chiar și aici în Franța, trebuie să apară mărturia că fabricanții au comis o crimă la adresa măruntaielor membrilor societății prin includerea unui procentaj de grăsime în acel produs. Grăsimea are o teribilă reputație. Să descoperi acest colț din Franța, prosper în ciuda unor preparate ce conțin cantități uriașe de ingrediente atât de incriminate, atât de pline de colesterol, atât de periculoase pentru artere, rămâne cel puțin un mister. În speranța că voi descoperi o legătură între foie gras și o stare perfectă de sănătate am căutat prin mai multe tomuri despre dietă și nutriție numai ca să găsesc aceleași teorii învechite, felurit deghizate. Sentința dată grăsimilor este aceeași peste tot. E un ucigaș și toți afirmă că, dacă o consumi cu regularitate, urmează să te prăbușești cu arterele colmatate și să sucombi la o vârstă timpurie. Căutând o a doua opinie, deși nu una științifică, am decis să caut o sursă mai aproape de fundamentul procesului de nutriție în Franța. Inițial, m-am gândit să consult un maestru bucătar, dar cei pe care îi cunosc și-i respect sunt mai preocupați de gust –
principala lor responsabilitate –, și mai puțin de starea inimii. Singurul posibil răspuns al lor ar fi fost de ce vinul de Sauternes merge cel mai bine cu foie gras. Aveam totuși nevoie de-un punct de vedere mai echilibrat. Monsieur Farigoule rareori poate fi acuzat că are un punct de vedere echilibrat, dar m-am dus oricum să-l văd, în speranța că poate a acumulat ceva cunoștințe de nutriție în perioada cât a servit ca profesor. L-am găsit apărând tradițiile franțuzești în locul său obișnuit de la bar și în starea lui obișnuită, de indignare maximă. De data asta, era stârnit de-o sticlă de rosé chinezesc, cumpărată de un amic răutăcios dintr-un supermarket local și oferită lui fără îndoială ca să-i facă sângele să fiarbă. A împins sticla pe tejghea, spre mine; am prins-o și am citit pe etichetă: Great Wall Rosé Wine, produs de Cramele Huaxia din Hebei, China. — Mai întâi încearcă să ne bage trufele lor pe gât, a rostit el furios. Și acum asta – această monstruozitate într-o sticlă. Monstruozitate sau nu, am văzut că sticla fusese golită pe jumătate. — Ce gust are? l-am întrebat. A luat o dușcă din pahar și a plimbat vinul prin gură. — Dégueulasse55 – ca un câmp de orez strecurat printr-un ciorap. Și nici măcar un ciorap foarte curat. Așa cum am spus, o monstruozitate. Dumnezeu știe de ce-au permis să intre-n țară. Nu facem noi cele mai bune vinuri rosé din lume? Tavel? Bandol? Ott? Și la ce să ne mai așteptăm? La Calvados chinezesc? Odată cu întrebarea asta, s-a cățărat în șaua calului său preferat și-a galopat vreo zece minute, făcând spume la gură în legătură cu toate relele liberalizării comerțului, pericolele la adresa podgorenilor francezi onești și la toate posibilitățile îngrozitoare,
55
Dezgustător (fr.)
decurgând din faptul că, acum, chinezii și-au vârât și aici coada. Am făcut una sau două încercări timide să readuc conversația pe făgașul meu, și anume beneficiile unei diete pe bază de foie gras, dar părea că n-aude nimic. Era clar că modul în care se infiltrau chinezii era subiectul său favorit, la ordinea zilei și, pentru prima dată, uitase de americani. Oricum, n-am făcut niciun pas înainte în cercetările mele. N-am obținut prea multe informații nici de la Régis, o sursă demnă de încredere în mod normal, deși un susținător vehement al modului de viață francez. „Sigur că fote gras îți face bine, mi-a spus el. E-un lucru bine cunoscut.” Am gustat cumva foie gras făcut de surorile Rivoire din Gasconia? Une merveille56. Dar Régis n-a putut să mă lumineze cu privire la efectele sale pe plan medical. În final, a trebuit să iau de bune cele spuse de Marius, marele expert în ceremonii funerare, după ce m-a încolțit în cafenea într-o dimineață. Era evident ca avea știri proaspete, însă, înainte de a-l lăsa să mi le transmită, l-am întrebat dacă are vreo teorie despre relația dintre dietă și longevitate. — Poți mânca tot ce dorești, a răspuns el, pentru că nu contează. La vieillesse nuit gravement | la santé. Bătrânețea dăunează cel mai grav sănătății. Fără niciun dubiu. Și, venind vorba despre asta, s-a luminat el, înclinându-se spre mine să-mi furnizeze toate detaliile legate de-un deces interesant petrecut de curând. Ca de obicei, când discuta despre saltul făcut de cineva în eternitate, o făcea pe-un ton grav, serios. Puteam discerne totuși că l’affaire Machin îi stârnea o mare încântare. Se pare că defunctul Monsieur Machin își dedicase întreaga sa viață de adult Loteriei naționale. În fiecare săptămână, în speranța că va trage lozul cel mare, își cumpăra un bilet, îl împăturea cu grijă și îl punea la păstrare în buzunarul de sus al singurului său costum.
56
O minunăție (fr.)
Costumul era apoi încuiat într-un armoire57 și scos numai pentru a schimba vechiul bilet nenorocos cu altul nou. Machin a procedat astfel timp de treizeci de ani – treizeci de ani în care n-a câștigat nici măcar o centimă. Sfârșitul lui Machin venise subit într-o zi toridă de vară și a fost înmormântat cu toate onorurile cuvenite statutului său în comunitate (servise mulți ani ca poștaș). Săptămâna următoare – ca să vezi cât e de nedreaptă viața –, s-a aflat că ultimul său bilet de loterie era câștigător, ei, nu chiar niște milioane, însă o sumă substanțială de bani – câteva sute de mii de franci. Aici, Marius a făcut o pauză ca să-mi dea răgaz să realizez cât de nedreaptă fusese soarta și să pretindă că-i surprins la vederea paharului său gol. Înainte de a continua, a aruncat o privire prin cafenea ca și cum ar fi vrut să se asigure că ceea ce urma să-mi spună va rămâne un secret. În acest punct, a adăugat el, a apărut un petit problème. Machin a fost înmormântat în singurul său costum, cum era normal. Și în buzunarul de sus se afla biletul câștigător, acum la doi metri sub pământ. Regulile loteriei erau foarte stricte, nai bilet, nu iei banii. Pe de altă parte, să dezgropi trupul, să pângărești un mormânt era ceva de neconceput. Să lași biletul acolo însemna să pierzi o mică avere. — C’est drôle n’est-ce pas?58 Marius a dat din cap și a zâmbit răutăcios, un om cu o capacitate infinită de a se amuza pe seama întorsăturilor ciudate ale vieții – asta, desigur, dacă nu era persoana lui în joc. — Deloc amuzant pentru familie, am observat eu. — Ah, stați puțin! a exclamat și și-a lovit nasul cu degetul arătător. Istoria nu s-a isprăvit aici. Prea multă lume era la curent cu
57 58
Dulap (fr.) E nostim, nu-i așa? (fr.)
povestea. Mi-au trecut prin fața ochilor într-o succesiune rapidă niște viziuni, cu gropari strecurându-se noaptea în cimitirul satului, mișcarea rapidă a lopeților aruncând pământul, scârțâitul capacului de lemn al coșciugului când este deschis cu forța, murmurul de satisfacție când e recuperat prețiosul bilet. — Dar, cu siguranță, i-am spus lui Marius, trebuie că există o cale pentru familie să poată revendica premiul fără să deranjeze mortul? Și-a plimbat arătătorul încolo și încoace pe sub nasul meu, ca și cum aș fi sugerat ceva ridicol și imposibil. — Regulile sunt reguli, a zis el. Faci o excepție și deschizi ușa tuturor celor care pretind că și-au pierdut biletele – mâncate de câine, zburate de Mistral, spălate cu rufele – un șir fără sfârșit. Marius a clătinat din cap și apoi, amintindu-și ceva, și-a vârât mâna în buzunarul bluzonului militar pe care-l purta mereu. Mi-a venit o idee și cred că am putea colabora, a adăugat el, scoțând o revistă făcută sul și netezindu-i paginile mototolite. Priviți aici! Era un număr al revistei Allo! o cronică a întâmplărilor din viața unor celebrități minore, fotografiate în saloane de coafură sau în anticamerele dentiștilor. Apoi, fotografii color ale unor magnați și membri ai unor case regale în timp ce sunt în vacanță sau acasă și, ocazional, când participă la funeralii. Și iată cum a prins contur ideea. — Ați lucrat în publicitate, mi-a amintit Marius. Cred că înțelegeți ce oportunități avem. Analizase totul cu multă grijă. Plănuia să scoatem o revistă de același fel, însă dedicată figurilor proeminente, recent decedate. Ar putea fi intitulată Adieu în Franța și Goodbye în versiunea sa anglosaxonă. În chip de editorial, puteam folosi necrologurile publicate în ziare, ilustrate cu fotografii luate în timpul vieții subiecților aleși – „Cum arătau ei în vremuri mai bune”, cam așa suna ideea lui
Marius. Urma să fie și o rubrică intitulată „Funeraliile acestei luni” și puteam beneficia de reclamă plătită de firmele de pompe funebre, florăriile care confecționau coroane, fabricanții de coșciuge și cel mai important de firmele de catering, pentru că un priveghi bine aprovizionat reprezintă o parte esențială a oricăror servicii funerare respectabile. — Ei bine, s-a uitat Marius întrebător la mine. C’est pas con, eh? Ar fi o mină de aur. În fiecare săptămână, moare câte cineva faimos. S-a sprijinit de spătarul scaunului, uitându-se la mine cu sprâncenele ridicate și am rămas în tăcere preț de câteva momente reflectând la moarte și bani. — Nu cred că vorbiți serios, am reacționat eu. — Bineînțeles că da. Toată lumea se gândește la asta. Dumneavoastră, bunăoară, trebuie că v-ați gândit cum v-ar plăcea să muriți. Speranțele mele că voi avea o moarte acceptabilă fuseseră subit formulate cu glas tare de altcineva. Marius nu s-a rezumat numai la atât. Bătrânul vultur era interesat de detalii, unde și cum, și când. După ce a constatat că nu va primi niciun răspuns, a clătinat dezamăgit din cap. Era unul dintre foarte puținele lucruri sigure în viață, și eu nu-i dădusem nici măcar atenția unei invitații la masă. El, pe de altă parte, își făcuse toate planurile; o schemă perfectă, un triumf final, o combinație de lucruri plăcute, pe care oricine suficient de norocos să fie prezent nu le va uita niciodată. În entuziasmul său, a început să-mi descrie o tratație la care se gândise îndelung, timp de mai mulți și, dacă totul mergea conform așteptărilor sale, se putea îndeplini. Prima condiție esențială era să fie o zi frumoasă de vară: un cer de un albastru-pal în timpul arșiței de la amiază, o briză ușoară, țârâitul vesel al unui cor de cigales auzindu-se din tufișuri. După cum spunea Marius, moartea într-o zi ploioasă ar fi stricat o ocazie
altfel agreabilă. Al doilea lucru esențial era un apetit sănătos, pentru că Marius hotărâse ca momentul final al șederii sale pe pământ să fie petrecut luând prânzul pe terasa umbrită a unui restaurant. Firește, unul de trei stele și unul cu o pivniță conținând inimaginabile soiuri de vin, elegante și scumpe: vinuri albe de Burgundia, de Bordeaux de prima mână, de Yquem de la sfârșitul secolului al XIX-lea, șampanie vintage din vinuri vechi. Le alesese pe toate, fără să țină cont de preț, cu câteva zile înaintea prânzului. Astfel, bucătarul-șef va avea timpul necesar să creeze cele mai rafinate feluri de mâncare pentru a acompania acele vinuri scumpe. Marius a ridicat paharul cu vin rouge ordinaire – de zece franci sticla –, a sorbit puțin și s-a scuturat de acru ce era. O companie plăcută era tot atât de importantă în această zi specială, așa că Marius își alesese deja cel mai potrivit oaspete – în persoana lui Bernard, un prieten vechi. Nu numai amicul lui, dar și o legendă prin partea locului, notoriu pentru codeala de a vârî mâna în buzunar, de teamă să nu-și deranjeze banii, un om care ridicase cumpătarea la rangul de artă. De când se cunoșteau, Marius își amintea numai două ocazii când Bernard își achitase consumația la cafenea și numai din cauză că toilettes erau ocupate, retezându-i-se astfel calea de refugiu în momentul aducerii notei de plată. Dar era un bun companion, cunoștea o mulțime de anecdote, și cei doi puteau petrece ore întregi povestind și luând un prânz bun însoțit de mult vin. Cât despre masă – menu de mort –, Marius lucra încă la succesiunea exactă a felurilor de mâncare. Sigur, trebuiau servite niște flori de dovlecel prăjite ca să dea un impuls apetitului. Și, bineînțeles, niște foie gras. Poate o charlotte de miel Sisteron, cu vinete, sau porumbel în miere cu mirodenii, sau porc cu salvie, gătit la foc mic. (Marius era dispus să-l lase pe bucătarul-șef să aleagă), urmate de brânză de capră prăjită cu rozmarin, apoi o cremă de
vanilie și o tartă cu cireșe sau cu pere proaspăt culese și supă de verveine59< S-a oprit cu ochii visători privind în depărtare, imaginându-și acel banchet și mă-ntrebam cum o să mai găsească timp sau dorință să moară, când atâtea lucruri minunate se aflau pe masă în fața sa, solicitându-i atenția. Cu un scuturat de cap, a revenit la punctul culminant al prânzului. — Iată cum o să fie, a zis el. După ce-am mâncat prânzul cel mai bun din viața noastră, am băut ca niște regi, am râs și am povestit tot felul de lucruri, am mințit cu privire la succesul nostru la femei, ne-am jurat prietenie eternă și am sorbit ultimul strop de vin, dupăamiaza ar fi de-abia la început. Am vrea să mai zăbovim. Un alt pahar sau două, bune pentru digestie, și ce ar putea fi mai potrivit decât un Cognac din 1934, anul meu de naștere? Ridic mâna să-l chem pe chelner când, deodată, paf! — Paf? — O crise cardiaque, un infarct fatal. Marius s-a lăsat să cadă pe masă, ridicând capul să se uite la mine. Mor instantaneu, dar cu un zâmbet pe față. A rânjit spre mine. Pentru că Bernard va fi nevoit să achite nota de plată. S-a adunat de pe masă și s-a rezemat confortabil de spătar, apoi și-a făcut repede o cruce. — Ce mai moarte! Mai târziu, după-amiază, am scos câinii la o plimbare pe platoul Claparèdes, care străjuiește Bonnieux. Începuse să se lase seara și, spre est, luna în al treilea pătrar își făcea apariția deasupra munților, răspândind o lumină pală și lăptoasă pe cerul albastru luminat încă de soarele care cobora în vest. Aerul era cald și uscat, puternic
59
Verbină (fr.)
parfumat de tufele de sarutte60 crescute în sălbăticie pe peticele de pământ dintre stânci. Se auzea numai șuieratul vântului, și singurul lucru ce amintea de prezența omului în acel loc erau rămășițele unui zid prăbușit într-o mare de tufișuri. Priveliștea nu se schimbase în sute de ani, poate mii, și-ți amintea de faptul că viața omului nu-i decât o clipă, dispărută rapid sub tăvălugul timpului. Mă gândeam la Madame Calment, cu cei 122 de ani ai săi, atinși cu ajutorul ciocolatei și țigărilor și de panaceele recomandate pentru a-mi asigura o existență lungă și sănătoasă. Usturoi crud, în fiecare zi, o linguriță de boia iute, amestecată într-un pahar cu apă, infuzie de lavandă, ulei de măsline, un lubrifiant minunat. Niciunul dintre experți nu menționase foie gras, ceea ce mărturisesc că a fost o dezamăgire pentru mine, dar, pe de altă parte, niciunul nu pomenise de un ingredient și mai important: joie de vivre – capacitatea de a simți plăcere din simplul fapt că trăiești. Poți vedea și auzi bucuria de a trăi exprimată în zeci de mici feluri: plăcerea unui joc de cărți într-o cafenea, schimburile de păreri zgomotoase și bine intenționate de la piață, sunetul râsetelor în timpul unei sărbători a satului, bâzâitul plin de satisfacție într-un restaurant, când sunt aduse la masă felurile ce compun prânzul de duminică. Dacă există vreo formulă de viață lungă și fericită, poate că este exact aceasta – să mănânci, să bei și să fii fericit. Mai presus de orice, să fii vesel și fericit.
60
Cimbru (fr.)
11 Descoperind uleiul de măsline M-am născut în Anglia într-un Ev Mediu gastronomic, o perioadă când majoritatea lucrurilor bune de mâncat fie nu puteau fi găsite, fie erau raționalizate. Untul și carnea erau măsurate în grame și aveai parte de ele o dată pe săptămână dacă aveai noroc. Un ou proaspăt reprezenta o desfătare rară. Cartofii veneau sub formă de pudră – îmi amintesc că erau denumiți POM – și trebuiau amestecați cu apă, transformându-se într-un terci gălbui, lipsit de gust. Când am primit prima banană, după război, la vârsta de șase ani, habar n-aveam cum s-o desfac. Ciocolata era un lux inimaginabil. Iar uleiul de măsline inexistent. Și-a făcut în cele din urmă apariția în Anglia numai pentru a fi privit ca o curiozitate venită de pe celălalt mal al Canalului și, categoric, nepotrivit pentru a fi consumat cu peștele și cartofii prăjiți sau cu friptura de vacă și budinca Yorkshire. Dacă era vreun bucătar mai aventurier, înclinat să cumpere acel lichid străin, suspect, singurul loc unde puteai avea o speranță să-l găsești era lanțul de farmacii cunoscut drept Boots the Chemist. Acolo, alături de remedii pentru tuse, bătături, soluții de curățat placa dentară, alifii și șampoane împotriva mătreței, dacă aveai suficient noroc, puteai descoperi o sticluță obișnuită, cu aspect de medicament, purtând eticheta „Ulei de măsline”. Farmacistul nu considerase necesar să includă vreun detaliu pe etichetă – nici țara de origine, nici numele producătorului, nici numele presei unde fusese extras. Și, cu siguranță, nimic care să stârnească imaginația englezului cum ar fi fost „extravirgin”. Uleiul de măsline era numai o marfă, și nici măcar una populară.
În prezent, după mai mult de două mii de ani în care consumul său a fost limitat la sudul Europei, uleiul de măsline s-a răspândit spre Nord, în acele țări reci, întunecate, unde măslinii, foarte sensibili la climă, refuză să crească. S-a răspândit și spre Vest, trecând Atlanticul, deși primele măsline transplantate în America au avut un start foarte descurajator, fiind aruncate în pahare cu gin și gheață, tremurând în adâncurile reci ale unui Martini. Din fericire pentru noi toți, lumea e acum un loc mult mai civilizat. Poți găsi încă măsline la bar, dar uleiul a fost promovat – mai întâi, în bucătărie și, mai recent, la mese, în restaurantele disperate să fie-n pas cu moda, de tipul celor unde ți se prezintă o listă separată de ape minerale. În aceste locuri foarte conștiente de importanța lor, bucătarii-șefi țin să menționeze uleiul ales, iar extravirgin a devenit un fel de erou prezent în sosul de salată. În zilele noastre, nu se mai servește o băutură tare înaintea cinei. În schimb, sunt aduse la masă mici boluri cu ulei în care poți înmuia pâinea. Dar, vai, nu va trece mult timp până când snobii uleiului vor începe să refuze bolul cu frantoio toscan, cerând în schimb mai puțin cunoscutul – și, prin urmare, mult apreciatul, desigur de către consumatorii cu statut – corni cabra din Toledo. Această largă răspândire a uleiului de măsline e o veste încurajatoare pentru inima și arterele tale, la fel ca și pentru papilele gustative. Și doctorii sunt de acord, dacă sunt capabili să ajungă la un acord cu privire la un lucru, că uleiul de măsline este bun pentru sănătate. Ajută digestia, combate colesterolul, frânează procesul de îmbătrânire a pielii, oaselor și articulațiilor și se spune că te poate proteja împotriva anumitor forme de cancer. Cu alte cuvinte, te poți bucura de gustul lui bun, fără să fii apăsat de un sentiment de vinovăție că îți încarci digestia, astfel că este consumat tot mai mult în întreaga lume. Deși în rândul producătorilor de aici, din Provence, se manifestă
o anume iritare, un fel de pică pe plan gastronomic, și anume că cel mai bun ulei de măsline e aproape întotdeauna asociat cu Italia. Având în vedere faptele, nu-i deloc surprinzător. Italia produce circa douăzeci și cinci la sută din toată cantitatea de ulei, provenind din țările mediteraneene și, de mai mulți ani, producătorii italieni – „acele melițe toscane”, cum le zice Régis – fac un marketing foarte activ, cu multă imaginație, încununat de un mare succes. Prin contrast, Provence nu furnizează decât aproximativ trei la sută din total și, cel puțin până acum, eforturile sale publicitare au fost foarte modeste. Am dat de aceste statistici privind producția în timp ce-mi puneam în aplicare o ambiție pe care o nutresc de mai mulți ani. Într-o dimineață, cu mai mult timp în urmă, când am văzut prima pantă însorită plantată cu măslini, m-am gândit încântat că aș vrea să am și eu o astfel de livadă – chiar una mică, pentru un amator –, dar să fie a mea și să o pot admira în fiecare zi. Îmi plăcea aspectul preistoric al trunchiurilor, modul generos în care se întind ramurile formând coroana și cum frunzele își schimbă culoarea de la verde la gri-argintiu, agitându-se în vânt. Plăcerea pe care o simțeam la vederea lor a fost numai un început. De-a lungul anilor, am devenit un dependent în ce privește gustul măslinelor, consumate așa cum sunt culese sau negre, făcute tapenade61 cremoase, încununând ouăle de prepeliță; în tarte și salate sau presărate în aluatul jimblei. Apoi, este uleiul. Noi îl folosim la gătit, îl punem în supe, păstrăm brânza de capră în el și, acum, am obiceiul să beau un păhărel în fiecare zi, înainte de micul dejun. Are unul dintre cele mai vechi și mai pure gusturi din lume, neschimbat de mai multe mii de ani. Gândul că voi putea beneficia de toate bucuriile pe care mi le poate furniza o livadă de măslini din spatele casei a fost atât de
61
Pastă de măsline cu anșoa (fr.)
incitant, încât am trecut cu vederea o problemă majoră: pomii pe care-i admirasem și la care râvnisem, cioturoși, cu scoarța crăpată, monumente naturale fără vârstă, aveau cel puțin o sută de ani. Dacă plantam pomi tineri să zicem de cinci ani, un pic mai dezvoltați decât niște smicele –, ar fi trebuit să mai adaug încă un secol la durata mea de viață ca să fiu sigur că mă voi bucura de ei. Deși îmi place să cred că sunt un optimist, există totuși limite. Régis a fost cel care a încercat să mă pună pe calea cea bună, așa cum procedează deseori. Dacă vreau pomi venerabili între o sută și trei sute de ani –, cunoștea el pe cineva din Beaumes-de-Venise. Lângă Beaumes-de-Venise există un loc unde măslinii cresc pe pantele dealurilor, și amicul lui Régis va fi încântat să-mi furnizeze primele specimene de măslini venerabili. Însă, cu două mici condiții, m-a avertizat Régis: plata va trebui să fie făcută în bani peșin, și pomii să fie livrați în timpul nopții. — De ce? l-am întrebat. Nu sunt pomii lui? Régis și-a întins brațele în lături, mișcând palmele în sus și în jos ca și cum încerca să-și păstreze echilibrul. — Nu prea, a zis el. Dar vor fi. Îi va moșteni de la tatăl său. Dar, mai întâi, trebuie să-i moară tatăl. — Tout | fait, a rostit filosofic Régis. Din cauza asta trebuie expediați în cursul nopții astfel ca vecinii să nu vadă nimic. Bătrânul nu va ști niciodată. El nu mai iese din casă. Cumva, ideea unei livezi ilicite de măslini nu prea îmi era pe plac, așa că l-am întrebat pe Régis dacă mai știa vreun alt negustor respectabil de pomi. — Desigur, există, a răspuns el. Dar trebuie să fii atent, pentru că importă pomii. Și-a ridicat sprâncenele și a clătinat din cap. — N-ai vrea niște pomi italieni, nu-i așa? Din tonul vocii sale suna ca și cum pomii ar fi fost afectați de vreo boală incurabilă. Sigur, dacă nu erau francezi, acest lucru îi descalifica din start în
ochii lui Régis. Totuși, discuția m-a făcut să-mi dau seama că nu prea știam ce voiam. Sigur, pomi bătrâni. Pomi frumoși. Dar ce fel de pomi? Mă documentasem suficient de bine ca să știu că existau cel puțin o duzină de soiuri diferite în Provence, unii mai mici decât alții, unii mai rezistenți la îngheț și la atențiile nedorite ale muștei de măslini, unii care dădeau mai multe fructe – informații necesare, dar incomplete pentru un potențial proprietar de livadă. Aveam nevoie ca să mă învețe cineva un novice, confuz cum eram eu – dacă să plantez salonenque, picholine sau aglandau, unde și când să-i plantez, cum să îngraș pământul și să-i curăț de uscături. Aveam nevoie de un profesor specializat în creșterea măslinilor. Nu-i greu să găsești experți în Provence. Toate barurile pe care le cunosc sunt pline de ei, dar cheia este să întâlnești un expert ale cărui cunoștințe sunt echivalente cu entuziasmul său. De data asta, am avut noroc. Un amic știa pe cineva – un homme sérieux –, proprietar al unui mic, dar înfloritor negoț cu ulei de măsline, și nu numai cu ulei, din Haute Provence-ul natal. Începuse să facă pentru uleiul de măsline ceea ce négociants făcuseră în mod tradițional pentru vin: să descopere cei mai buni dintre sutele de fabricanți și miile de livezi răspândite peste tot, în bazinul Mediteranei. Acesta era arealul în care acționa el și includea: Andaluzia, Catalonia, Creta, Galileea, Grecia, Sardinia, Toscana, Munții Adas – oriunde putea fi găsit un ulei bun. În mod adecvat, se numea Olivier, și compania sa, Oliviers & Co., avea sediul în Mane, o localitate nu departe de Forcalquier. Este un sat mic, și sediul companiei modest – o casă veche de piatră, simplă, dar trainică. Birourile sunt la etaj, iar la parter se află o prăvălie în care vizitatorul poate admira o selecție internațională de uleiuri. Nu numai admira, poate să și deguste; pe masă sunt înșirate sticluțe și lingurițe boante de porțelan, așa că poți lua o
înghițitură înainte de a decide ce vei cumpăra. Bunăoară, poți face comparația între un ulei din Andaluzia cu unul din zona Chianti sau cu altul din Valea Les Baux – toate uleiuri extravirgine la prima presă, fiecare fabricat dintr-un soi diferit de măsline, fiecare cu propriul gust și arome distincte și fiecare cu propria culoare, de la nuanțe delicate de verde-jad la un auriu discret, transparent. După cum am descoperit în prima mea jumătate de oră petrecută în acel loc, uleiurile de măsline pot fi la fel de variate ca și vinurile. Chiar și cerul gurii mele, din păcate abuzat rău chiar în dimineața aceea, după ce turnasem pe gât prea multe cești de cafea neagră, putea face distincția între ele. Comparația cu degustarea vinurilor era accentuată de notițele alături de fiecare soi. Sunt scrie într-un limbaj care amintește de cel folosit în caves, cu aluzii la citrice și coacăz negru, anghinare și piper, ierburi aromatice – cuvinte și expresii pe placul acestor granzi cu nasuri fine care își au propria curte în pivnițele Châteauneuf-duPape. Singura diferență majoră e faptul că n-are rost să pui de-o parte câteva lăzi de ulei pentru a fi consumate mai târziu. Spre deosebire de vin, uleiul de măsline nu e ajutat de trecerea timpului; dimpotrivă, cel proaspăt este cel mai bun. Cu cerul gurii acum bine lubrifiat și dinții plini de ulei, am urcat să-l întâlnesc pe Olivier. Un bărbat negricios, cu părul tuns scurt și cu ochelari, avea un aer academic și folosea un vocabular demn de un om de știință, după cum am descoperit, când l-am rugat să-mi explice o expresie care mă nedumerise încă de la prima privire aruncată unei sticle de ulei din Lucea, Italia: Extra virgine. Nu puteam deloc pricepe cum ceva putea fi extravirgin. Mi se părea că sună la fel ca și cum ai spune despre o femeie că este extraînsărcinată. Cum pot exista grade de virginitate? Aveam impresia că expresia se datora modului exagerat de promovare al italienilor – virgina mea e mai bună decât virgina ta –, fără să servească altui
scop decât să facă impresie pe etichetă. Olivier mi-a aruncat o privire pe deasupra ochelarilor. — De fapt, mi-a explicat el, există trei stadii de virginitate. Toate uleiurile de măsline conțin acizi grași liberi. Ca să fie definit drept extravirgin, un ulei trebuie să conțină sub 1 la sută din acești acizi. La peste 1 la sută, dar sub 1,5 la sută, ai un ulei vierge fine. Orice procent deasupra, până la 3,3 la sută poate fi, de asemenea, calificat ca virgin. Mi-a zâmbit. Virgin ordinaire. Înțelegeți? A continuat să-mi vorbească despre uleiurile de măsline vintage, procesul de maturare după ce uleiurile ies din presă (și am fost satisfăcut să aud că pentru cele extravirgine durata e mai lungă decât în cazul celor mai puțin virgine) și, tocmai ne cufundam în apele adânci ale caracteristicilor organoleptice – factori de gust, pe înțelesul profanilor – când Olivier a aruncat o privire spre ceas și ma anunțat că era timpul să mergem. În timp ce ne îndreptam spre Forcalquier, pentru esențiala parte a procesului de educație galică, un prânz lung și bine alcătuit, lecția a continuat. Știam deja că uleiul de măsline îți face bine în general, dar n-aveam idee cu privire la unele dintre cele mai rafinate aplicații ale sale. De exemplu, uleiul bine bătut cu un gălbenuș de ou poate fi folosit ca mască garantată că va hrăni și cel mai uscat ten. Ulei amestecat cu esență de rozmarin îți detensionează mușchii. Un amestec de ulei cu mentă verde, masat pe tâmple, se spune că face minuni pentru suferinzii de migrene. Pentru cei care vor suferi după o masă prea copioasă, o lingură de ulei înainte le va proteja mucoasa gastrică, va tempera mahmureala și va asigura un transit intestinal fără probleme. Este foarte bun și în cazul constipației, ca și pentru a trata acea afecțiune specială la nivel național, în Franța, crise de foie (revolta ficatului confruntat cu o mâncare prea bogată și o a doua sticlă de vin tare – un gest necugetat). Așa că, având în vedere că îți menține organele interne într-o stare bună de
funcționare, poți trage concluzia că doze zilnice, generoase de extravirgin te vor ajuta să trăiești mai mult. Una peste alta, Olivier a reușit să mă convingă că uleiul de măsline este un panaceu, tratând toate bolile omului, cu excepția poate a unui picior rupt. Este posibil să mai fi exagerat pe alocuri, însă eu eram fericit să aud despre ele. Sunt atât de multe lucruri în viață de care mă bucur, de la soare la havane, despre care mi se spune că-mi fac rău, astfel că o plăcere sănătoasă este o tratație rară. Oricum, nu-mi trecea prin cap să-l contrazic în momentul în care tocmai soseam la Forcalquier și ne croiam drum prin piața mare, spre restaurantul cu un nume curios – Le Lapin Tant Pis – și spre bucătarul-șef al acestuia, Gérard Vives, pe care mi l-aș fi dorit drept vecin. Bucătarul urma să ia masa cu noi – întotdeauna un semn încurajator –, precum și doi dintre colegii lui Olivier. Nu era prima dată când mă aflam printre experți – eu, un ignoramus. Olivier a scos o sticlă conținând ultima sa descoperire, un ulei local din Les Mées, și l-am gustat amândoi înainte ca prânzul să înceapă cu adevărat. Cumva, mă așteptam ca el să scoată din buzunar două lingurițe boante de porțelan, dar a recurs la o tehnică mult mai rustică. La masă, a fost adusă pâinea, acel tip irezistibil de jimblă, moale și elastică atunci când o strângi între degete. Am rupto bucăți și i-am urmărit pe profesioniștii din jur cum făceau mici adâncituri în miez cu ajutorul degetului mare. Sticluța a început să circule și golurile au fost umplute cu ulei. Toate capetele erau lăsate în jos și nasurile folosite intens pentru a-i evalua buchetul. Apoi, ca niște păsări au început să soarbă uleiul, plimbându-l îndelung prin gură și apoi înghițindu-l încet. După aceea, au mâncat pâinea, lingându-și degetul mare. Când au terminat bucata, au rupt o alta, repetând procesul. Aceasta e numai una dintre multiplele metode de testare și cea mai simplă dintre toate. De exemplu, în Corsica, se toarnă câteva
picături de ulei pe mână, și localnicii îl încălzesc, frecându-l cu un deget. Apoi, fie lingi mâna sau degetul. Mai există și metoda cartofului, când uleiul e picurat pe bucăți de cartof fiert și, între înghițituri, trebuie să-ți cureți cerul gurii ronțăind o bucată de măr. În toate cazurile, se recomandă să respiri adânc de câteva ori pentru ca uleiul din gură să fie bine aerat și astfel să-i poți desluși toate caracteristicile organoleptice. Sună destul de simplu până când nu încerci. Atunci descoperi rapid și în mod stânjenitor că ai nevoie de ceva practică înainte să poți ține uleiul în gura întredeschisă fără să înceapă să se prelingă în afara ei. Când experții se adună la un loc, descoperi imediat un începător, pentru că are bărbia plină de ulei. În acest caz, eram chiar eu. Dar, cel puțin, am fost capabil să-l țin suficient de mult în gură pentru a-i aprecia calitățile: un ulei foarte plăcut, aromat, cu un ușor miros și gust amărui, înțepător, de piper la sfârșit. Olivier mi-a spus că fusese presat folosind trei soiuri de măsline – aglandau, picholine și bouteillan, toate rezistente la atacurile muștei de măslin și suficient de dure pentru a supraviețui și celor mai aspre ierni din Haute Provence. Poate soiul de măslini pe care plănuiam eu să-i sădesc. Și așa de la un lucru am trecut la altul, cum deseori se petrece în timpul unui prânz copios, cu patru feluri de mâncare, iar când am terminat, am fost invitat să văd pomii din fructele cărora fusese extras uleiul. În opinia lui Olivier, cel mai bun era în momentul recoltării, cam în jurul sărbătorii Sfintei Caterina, la sfârșitul lui noiembrie. Mi-a spus că o să aranjeze să fiu călăuzit de un ghid – cineva de grande valeur, pasionat de activitatea sa – care să mă sfătuiască în timpul vizitei mele prin livezi. L-am cunoscut pe Jean-Marie Baldassari în biroul său din Oraison. Un bărbat pe care-l simpatizezi din prima – prietenos, relaxat și cu un aer calm, pe care-l remarcasem la oamenii care lucrează în aer liber. Este șeful sindicatului local al producătorilor
de ulei și, foarte curând, mi-am dat seama că își dedicase întreaga viață profesională măslinului. Un pom extrem de inteligent, mi-a spus el, un fel de cămilă printre pomi, capabil să stocheze apa ca să poată face față lungilor perioade de secetă, un pom care durează aproape veșnic. Mi-a mai spus că existau exemplare în apropiere de Ierusalim despre care se credea că ar avea două mii de ani. În Provence, măslinii s-au confruntat cu niște vremuri grele, afectați atât de om, cât și de natură: de la îngheț, cum a fost groaznica iarnă a lui 1956, până la tendința de a înlocui livezile de măslini cu viță-de-vie, mult mai profitabilă. (Din 1929, numărul de măslini în Provence a scăzut de la opt la două milioane). Apoi, e indiferența generală. Poți vedea victimele pe pantele golite sau, dimpotrivă, îndesite ale dealurilor, crengile strangulate de viță crescută la întâmplare, pomi întregi acoperiți de rugi de mur, sufocați până la moarte. Deși, în mod uluitor, reușesc să supraviețuiască. Dacă vei curăța vița și murii și zona de la baza trunchiului, tai crengile uscate, într-un an sau doi își revin și încep să producă măsline. După cum se pare, cămila isteață este practic indestructibilă, capabilă să revină la viață după ce-a trecut printr-un coșmar în lumea vegetală. Pot să-mi dau seama acum de ce JeanMarie nutrește o admirație atât de mare față de ei. Chiar în cazul în care fiecare pom neglijat din Provence ar fi readus la viață și la o stare perfectă de sănătate, producția de ulei ar continua să fie mică în comparație cu cea din Italia și Spania (despre care se spune în ultima vreme că ar fi un „Kuwait al uleiului de măsline”). Provence nu are suflul să fie competitivă din punctul de vedere al cantității. De aceea, trebuie să se orienteze spre calitate și, la fel ca în cazul tuturor lucrurilor bune de mâncat și de băut în Franța, aceasta presupune o clasificare mult râvnită – AOC sau appellation d’origine contrôlée. AOC este echivalentul unei garanții de producător, și o diferență
importantă constă în faptul că producătorii nu pot să se clasifice singuri astfel. Certificarea trebuie făcută la nivel oficial: au loc teste, producția și condițiile sunt scrutate, trebuie completate tot felul de formulare și, desigur, organizate degustări – cred că angajații AOC au o ocupație la fel plăcută ca un inspector Michelin. Regulile sunt stricte, indiferent dacă appellation sau denumirea originală este conferită unui soi de vin, de brânză sau de pui. Trebuie să specifice proveniența (originea), și calitatea să se ridice la un standard suficient de înalt pentru a merita distincția. Este un sistem care încurajează excelența, protejează împotriva imitațiilor și permite clienților să știe cu exactitate la ce se pot aștepta în schimbul banilor lor. Două uleiuri provensale, de la Nyons și Les Baux, au beneficiat permanent de statutul AOC, iar uleiurile din Haute Provence li s-au alăturat la sfârșitul lui 1999. — Bon, a rostit Jean-Marie. Cam atât în ce privește realitatea și statisticile. Cred că vreți să vedeți niște ulei. Există șapte prese de extras uleiul în Haute Provence și prima dată ne-am oprit la Moulin des Pénitents, de lângă Les Mées. Am luat-o spre nord, pe niște drumuri drepte, fără trafic, îndreptândune spre Montagne de Lure, cu vârful învelit în zăpadă. Era o zi luminoasă și rece și nu-i invidiam pe culegătorii de măsline de pe pantele dealurilor, lucrând acolo încă de dimineață devreme. Pentru a obține un singur litru de ulei, e nevoie de cinci kilograme de măsline și n-a fost inventată o mașină de recoltat fără a distruge pomul. Măslinele trebuie culese cu mâna. Mă întrebam cât timp durează până când îți îngheață bocnă degetele. Așa cum obișnuia să spună Jean-Marie, trebuie să iubești mult acei pomi ca să faci o astfel de muncă. Șocul pe care-l suferă o măslină de-abia culeasă, după o viață scurtă de liniște și pace, trebuie că-i considerabil. Poate că a fost culeasă gingaș din pom, dar, după aceea, condițiile o iau la vale:
aruncată într-un sac, îngrămădită într-o camionetă și livrată într-o cacofonie declanșată de mecanisme asemenea unei camere de tortură. Mai întâi, intră la spălat, apoi e strivită, apoi presată, în final, învârtită într-o centrifugă. Cât despre oamenii care muncesc acolo, nivelul de zgomot dintro astfel de presă înseamnă că orice fel de comunicare se face urlând în urechea celuilalt la câțiva centimetri distanță, un mic obstacol în calea altor lecții pentru mine. Chiar și așa, Jean-Marie a fost în stare să penetreze barajul și să-mi prezinte tot procesul de fabricare, de la start la finiș, de la sacii cu măsline, așteptându-și rândul la mașina de spălat, până la celălalt capăt al șuviței curgătoare de ulei verdeauriu. Era un miros minunat în aer, bogat, alunecos și promițător, un miros cald pe care îl asociez întotdeauna cu razele de soare. Priveam cum măslinele, separate de crenguțe și frunze, erau spălate, devenind strălucitoare, și treceau spre stadiul următor, broyage, în cadrul căruia erau zdrobite, formându-se o pastă densă și întunecată la culoare. — Probabil, te întrebi ce se-ntâmplă cu sâmburii, mi-a zis JeanMarie. Ah, da, uitasem de sâmburi. Se pare că sunt cu mult mai folositori și importanți decât ai crede. La un moment dat, unii producători mai avangardiști credeau că vor îmbunătăți calitatea uleiului dacă vor extrage sâmburii și vor presa numai miezul dinăuntru, o complicație în plus și destul de costisitoare. Apoi, au descoperit că uleiul procesat astfel nu ținea prea mult. Există o substanță naturală în acei sâmburi care împiedică uleiul să râncezească. — Nu-i de niciun folos să te pui cu natura, a adăugat Jean-Marie. Dumnezeu le știe pe toate cel mai bine. Cu timpanele încă vibrând din cauza zgomotului produs de mașinărie, ne-am dus în biroul din față, unde doi producători se
sprijineau de un birou. Unul dintre ei, cu fața roșie și jovială, se oprise să vadă cum merge procesul tehnologic. — Alors, l-a interogat el pe celălalt, ça coule? Din ce văzusem dincolo, uleiul curgea ca un mic torent de munte, dar evident nu era o formulă corectă să admiți acest lucru. Celălalt producător s-a încruntat și a făcut un semn cu mâna, ca și cum lucrurile ar fi putut sta mult mai rău. — Eh, a zis el. Quelques gouttes. Câteva picături. Fata din spatele biroului zâmbea și, când am întrebat-o dacă recolta era bună în acel an, a dat afirmativ din cap, făcând semn spre un recipient înalt de sticlă. Era plin cu o mostră din primul ulei al sezonului, un aglandau nediluat. Când l-am ridicat și privit în lumina soarelui, uleiul arăta atât de gros încât ai fi putut crede că era aproape solid. — Acesta este uleiul lui Monsieur Pinatel, m-a informat ea. Ținem separate grămezile. V-aș putea spune de unde provine fiecare ulei – nu pomul, dar livada. La fel ca vinul. Venise timpul să plecăm mai departe. Jean-Marie – poate singurul francez în viață care muncește în timpul prânzului – avea niște treburi de rezolvat și am căzut de acord să ne revedem dupăamiaza devreme, pentru a face un tur prin livada de măslini. Urma să ne întâlnim în cafeneaua din Dabisse, denumită Bar Moderne. Barurile de țară au tendința să reflecte caracterul țării respective și suprafețele goale, dure din Bar Moderne aveau ceva din austeritatea Haute Provence, măturată de vânturi. Când clienții intrau, prin ușile deschise pătrundea un suflu de aer rece, care se încălzea numaidecât oamenii se salutau și porneau o conversație. Bărbații obișnuiți să muncească în aer liber, unde trebuiau să strige ca să fie auziți la distanță și să poată acoperi huruitul tractoarelor, par să-și fi dezvoltat niște voci mult amplificate. Bubuiau când vorbeau unul cu altul, și râsul lor avea rezonanța unor explozii
minore. În acea zi, puteai distinge o selecție interesantă de șepci, o paradă de modă a reprezentanților a trei generații diferite. Cel mai bătrân om din încăpere, ghemuit într-un colț deasupra unui pastis, cu mâinile în jurul paharului ca pentru a-l proteja, purta un lucru ce poate că aparținuse unui comandant rus de tanc în timpul celui de Al Doilea Război Mondial – o creație din pânză groasă, de culoare oliv, cu niște apărători lungi pentru urechi, atârnate ca la ogari, încadrându-i chipul ars de soare și acoperit de tuleie albe. Companionii lui mai tineri purtau fie șepci turtite pe cap sau căciulițe de lână; unul le avea pe ambele, șapca trasă peste căciuliță. Numai băiatul din spatele barului, cu șapca lui baseball, părea să fie un adept al modei contemporane. Pe ecranul unui televizor, agățat pe peretele din spate, locuitori de pe o altă planetă se zvârcoleau într-un videoclip muzical, fără să le acorde cineva atenție. Un câine își făcea rondul pe la mese, așteptând bucăți de zahăr. Am băut un pahar cu vin roșu înghețat și, privind pe fereastră, am observat cum cerul se întunecă subit. Soarele dispăruse. Un strat de nori grei, de culoarea cositorului, erau purtați iute de vânt și era clar că pe dealuri se făcuse al naibii de frig. Am fost dat în grija lui Monsieur Pinatel, care aștepta la intrarea într-un hambar vechi de piatră, adulmecând aerul. După ce mi-a strâns viguros mâna, ne-am urcat în camioneta sa, urmând un drum de țară îngust sub norii negri ce pluteau jos și trecând pe lângă o livadă de meri curios de decorativă: șiruri de pomi, sfrijiți și desfrunziți, fiecare legat de următorul cu ajutorul unei plase fine de sârmă, atârnând aproape de pământ. De la distanță, arăta ca și cum cineva ar fi transformat întreaga livadă într-o prăvălie de împachetat cadouri, dar își pierduse interesul înainte de a finaliza totul.
— Are rolul să protejeze fructele în caz de grindină, mi-a explicat Monsieur Pinatel. Fără plase, companiile nu vor să asigure recolta. A scos un mârâit și a scuturat din cap. — Asigurarea. Mulțumesc Domnului că nu trebuie să procedăm la fel cu măslinii. Am priceput ce-mi spusese numai în momentul în care am lăsat livada de meri în urmă și am pătruns într-un ocean de măslini. Mii de pomi se întindeau pe pantele dealului, arătând ca niște sculpturi primitive, pline de frunze, în contrast cu pământul gol, pietros. Majoritatea se aflau acolo de două sute de ani; veteranii aveau dublul acestei vârste. Recolta ajungea la mai multe sute de mii de măsline și fiecare dintre ele trebuia culeasă cu mâna de pe crengi. Ne-am oprit la capătul unei alei lungi, dintre pomi, unde culegătorii se aflau la lucru – bărbați și femei din satele din jur, făcând ceea ce făcuseră și stră-stră-străbunicii lor. În acele zile de demult, când călătoreau pe măgar sau pe jos, recoltarea măslinelor era una dintre puținele ocazii din an în care locuitorii unor sate izolate puteau să fie împreună. Era o șansă rară ca băieții să le întâlnească pe fete și, adesea, povești romantice se închegaseră sub pomii aceștia. Un sac de măsline poate că avea același farmec ca un buchet de trandafiri roșii. Iubirea înflorea și erau aranjate mariajele. Primul copil de sex masculin primea, de obicei, numele de Olivier. Poate că obiceiurile s-au mai schimbat, la fel și uneltele folosite de culegători, dar tehnica a rămas aceeași ca acum două mii de ani. Un bache, o folie imensă de plastic, se așază pe pământul de la baza pomului, pe care urmează să cadă măslinele. Acestea sunt desprinse de pe ramuri cu un instrument despre care ți-ai putea imagina că-i folosit să îngrijești un animal blănos și foarte mare – un pieptăn cu mânerul scurt, lat de vreo douăzeci de centimetri, cu un șir de dinți ciobiți. Când ramurile de jos au fost pieptănate, culegătorul se cațără pe o scară portabilă, lată jos, îngustă sus, ca să ajungă la
ramurile de sus ale pomului. Sus pe scară, jumătate din corpul culegătorului dispare; tot ce mai vezi e o pereche de picioare ieșind din frunziș, niște obiecte bizare, majoritatea învelite-n blugi. Alături de vâjâitul vântului poți auzi cum cad măslinele, pleosc, pleosc, pe bache și, ocazional, câte un blestem, când o crenguță scapă și zgârie câte un obraz înghețat. E o muncă lentă și grea. În timp ce mă aflam în automobil, în drum spre casă, la sfârșitul zilei, simțind cum mi se dezmorțesc la căldură mâinile și picioarele, am înțeles de ce mulți fermieri preferă să taie livezile și să cultive struguri. Vița-de-vie îți permite să obții foarte repede un profit; cam la trei ani după ce ai învestit, ești deja în afaceri, și condițiile de lucru sunt mult mai plăcute. În afară de tăiere, majoritatea treburilor mai grele le poți face când simți căldura soarelui pe umeri, un lucru mai pe placul oaselor tale ca și al stării de spirit. Și, dacă vinul e suficient de bun, strugurii pot furniza un profit frumos podgorenilor. Măslinele sunt altceva. Aud tot timpul același refren: nimeni nu s-a îmbogățit de pe urma cultivării lor. Mi-am dat seama că afecțiunea mea față de măslini era mai mult bazată pe emoție decât pe spirit practic. Fusesem captivat de istoria acestor pomi, de rezistența lor încăpățânată în fața dezastrelor naturale și de refuzul lor de a muri. Nu obosesc niciodată când privesc frunzele lor strălucind în soare și trunchiurile lor masive, noduroase și contorsionate de efortul pe care-l fac să iasă din pământ. Astfel de sentimente, credeam eu, sunt tipice pentru un amator atras de pitoresc. Cu o mare surprindere și plăcere, am descoperit că ele sunt împărtășite de fermierii care muncesc din greu pe acele pante înghețate ale dealurilor. Trebuie să iubești măslinii ca să poți depune o astfel de muncă.
12 Vineri dimineața în Carpentras Poți vedea deseori călătorind prin Vaucluse niște mici loturi plantate cu câteva șiruri neregulate de puieți de stejar, în jurul cărora sunt plasate niște plăcuțe cu avertismente severe, în negru și galben. Défense de pénétrer sous peine de sanctions correctionelles graves62 se poate citi pe ele, atrăgându-se totodată atenția asupra articolelor 388 și 444 din Codul Penal francez. N-am idee în ce ar putea consta pedepsele. Poate o călătorie însoțit de gardieni și cu cătușe la mâini, spre Insula Diavolului, sau niște amenzi usturătoare și detenția într-o stațiune balneară. Te-apucă groaza, gândindu-te la astfel de posibilități. Deși eu iau în serios astfel de avertismente, este clar că alții n-o fac; tăblițele cu atenționări sunt mereu furate, mânjite cu fecale sau folosite ca țintă de către vânători. Dar, în teorie, poți fi urmărit în justiție, dacă le ignori și te aventurezi în acel loc. Este sau mai degrabă va fi, dacă Dumnezeu, vremea sau capriciile solului și sporilor o vor permite un teren prețios, un teren unde bogăția zace la câțiva centimetri sub nivelul solului. Un teren cu trufe. Nu cu mult timp în urmă, am avut norocul să petrecem ceva timp într-o casă la marginea străbunului tuturor câmpurilor cu trufe: o moșie întreagă, cu o suprafață de peste o sută de acri. Era de departe cel mai impresionant exemplu pe care l-am văzut vreodată privind hotărârea omului de a cultiva trufe negre, atât de cumplit de scumpe și de capricioase – „tuberculul divin”, care îi face pe gurmanzi să tremure în așteptare chiar dacă trebuie să-și vâre adânc 62
Intrarea interzisă sub pedeapsa comiterii unei infracțiuni grave (fr.)
mâinile în buzunar. Ne-am împrietenit cu proprietarii, Mathilde și Bernard, și ei neau povestit câte ceva din istoria moșiei. Fusese o pășune obișnuită, când tatăl lui Bernard ochise terenul, sesizându-i potențialul. Îl cumpărase cu mulți ani în urmă, fiind un om cu multă răbdare și viziune. Era pregătit să aștepte apariția trufelor sale. Foarte probabil că era și un mare optimist, pentru că trufele negre au o minte proprie și tind să crească unde vor ele și nu în locurile unde se presupune că ar trebui s-o facă. Tot ce poate omul să facă este să le creeze condiții propice, să-și țină degetele ferm încrucișate ca să alunge ghinionul și să aștepte de la cinci la zece sau chiar cincisprezece ani. Cam așa a procedat și el. Au fost plantați douăzeci și cinci de mii de stejari de trufe pe un teren în pantă bine drenat și instalați mai mulți kilometri de țevi de irigare. O investiție impresionantă, după cum spunea toată lumea, deși sistemul de irigare a cauzat mult amuzament în rândul localnicilor la acea vreme. Cine a mai pomenit ca stejarii la rădăcina cărora cresc trufele să fie udați ca niște mușcate? Bani aruncați pe fereastră. O să-i pară rău de ei. Însă tatăl lui Bernard studiase în amănunt modul de îngrijire al stejarilor și era conștient că arborii au nevoie de apă în timpul arșiței verii. Nu dorea să lase nimic la voia întâmplării, așa că a instalat sistemul de irigare ca o asigurare împotriva secetei. Astfel că în anii neobișnuit de secetoși, când furtunile din august întârziau să-și facă în mod normal apariția, arborii săi erau bine alimentați cu apă. În consecință, iarna de după secetă, când alții scurmau pământul și nu găseau nimic, el își avea recolta sa de trufe. În final, localnicilor le-a înghețat râsul în gât. Ca un fel de compliment și răzbunare unii dintre ei au început să le braconeze. Protejarea unei suprafețe mari de teren, situat într-un colț îndepărtat de țară ridică probleme considerabile. În acest caz,
situația era și mai dificilă din cauză că hoții de trufe acționează de obicei în timpul nopții. Câinii lor, antrenați să le miroasă, n-au nevoie să le vadă; se lasă conduși de nasurile lor acolo unde e nevoie. Acționând pe întuneric, scuza tradițională a braconierului, dacă-i oprit și chestionat – „Tocmai l-am scos pe Fido la plimbare” – nu-i prea convingătoare. Orele 2.00 dimineața pare cam ciudată pentru o plimbare. Totuși, din cauza beznei făptașul e rareori prins. Uneori, e auzit, ocazional zărit, rareori prins. Și, în acest caz, ce se poate face? Au încercat tot felul de sisteme de descurajare. Tăblițe avertizând cu urmărirea în justiție și amenzi s-au dovedit total nefolositoare; o succesiune de paznici de noapte, incapabili să acopere un teren atât de mare; au fost recrutate gâște în chip de sistem mobil de alarmă, dovedit confuz și ineficient. (Unele dintre ele n-au trăit prea mult, fiind ușor de omorât și foarte bune de mâncat). După experimentul cu gâștele au fost ridicate garduri de sârmă de statura unui om. Braconierii au apărut imediat cu clești de tăiat sârma. În final, au fost aduși pe moșie patru câini de pază – niște bestii mari, de talia unui ciobănesc german și foarte iuți de picior. Închiși în cuștile lor în timpul zilei, erau sloboziți seara și lăsați să patruleze pe tot terenul. Fuseseră antrenați să nu-l atace pe braconier, ci să-și concentreze atenția asupra câinelui acestuia și ideea a dat roade. Trebuind să aleagă între fugă sau moarte, câinele braconierului își amintea dintr-odată că avea o treabă urgentă în altă parte, luând-o la goană. Fără capacitatea câinelui de a detecta locul unde se aflau trufele, braconierul nu mai avea ce să facă. Putea săpa toată noaptea fără să găsească altceva decât o mână de noroi. Așa că mai bine se ducea acasă. Un câine care descoperă trufe e la fel de valoros ca un depozit în bancă și l-am văzut la lucru pe unul într-o după-amiază la începutul sezonului. Era o cățelușă, o corcitură cu blana cenușie și cu mustăți
lungi, de talie foarte joasă, asemenea celor mai buni câini care scurmă după trufe și era complet absorbită de ce făcea. O urmam în timp ce mergea încet printre copaci, cu capul în jos, cu nasul încrețit și dând din coadă. Din când în când, se oprea și începea să scurme, surprinzător de gentil, și nu dădea greș niciodată. Întotdeauna, se afla o trufă imediat sub suprafață, extrasă cu ajutorul unei mici unelte sub formă de U, în timp ce ea adulmeca buzunarul stăpânului în așteptarea recompensei, o bucățică de Gruyère. Sezonul trufelor se întinde de la primul îngheț până la ultimul și, în acest răstimp, bucătăria de fermă a lui Mathilde și Bernard capătă un miros plăcut de parfum. De îndată ce deschizi ușa, te întâmpină aroma puternică de trufe și ești un mare norocos pentru că ți se oferă una dintre specialitățile casei. Poate fi denumită Rolls Royceul unturilor: straturi alternative de unt și trufe proaspete, fin tăiate, puse pe pâine prăjită, presărată cu gros sel, sare de mare grunjoasă, însoțite de-un pahar sau două cu vin roșu. Dacă nici asta nu-ți deschide apetitul, nimic n-o poate face. Spre sfârșitul fiecărei săptămâni din acel sezon, poți zări în colțul bucătăriei două coșuri mari de răchită, conținutul acoperit bine cu o cârpă umedă. Acestea sunt trufele adunate în ultimele șapte zile, gata să fie duse vineri dimineața la piața din Carpentras și, săptămâna aceasta, Bernard mi-a încredințat mie această importantă sarcină. Sunt învestit ca purtător de trufe oficial, persoana care cară coșurile. Am plecat la ora șapte dimineața, conducând aproape fără să vedem nimic în față prin stratul de nori joși plutind deasupra dealurilor în timpul iernii. Pe când intram pe drumul spre Carpentras, soarele i-a pulverizat din calea sa, lăsând numai niște urme palide pe un cer tot atât de albastru ca în iulie. Urma să fie una dintre acele zile de iarnă limpezi, strălucitoare, când peisajul se conturează în fața ta ca și cum ar fi fost cizelat.
În automobil plutea o aromă delicioasă, puțin umedă. L-am întrebat pe Bernard de ce era nevoie să mențină trufele umede și mia explicat pericolele evaporării. Din momentul în care sunt extrase din pământ trufele încep să se usuce, pierzând umiditate sau, chiar mai rău, pierzând din greutate, uneori până la zece la sută. Și, pentru că trufele se vând la gramaj, acei zece la sută reprezintă o sumă bunicică. În pericol de a dispărea, după cum spunea Bernard, prin evaporare. Am ajuns în Carpentras la opt și jumătate. Și, după cum se părea, deja se aflau acolo toți entuziaștii trufelor din Vaucluse. Trebuie că erau vreo sută de persoane adunate pe una dintre laturile Pieței Aristide Bruant, altfel goală. Piața se ține în fiecare vineri dimineața, din noiembrie până-n martie și, după cum vă puteți aștepta, cu sediul stabilit într-un bar. Cei care sosiseră mai devreme, acum fortificați după ce băuseră cafea și un strop de tărie ca să se apere de frigul dimineții, începuseră să iasă din bar pentru a da târcoale în jurul meselor de trestie întinse afară. La fel a făcut și Bernard. L-am urmat, purtând coșurile, încercând să arăt nepăsător, ca și cum eram obișnuit să car de colo-colo zeci de mii de franci înveliți într-o cârpă umedă. Unul dintre nenumăratele lucruri plăcute în ce privește piața din Carpentras este faptul că nu-i una închisă, rezervată profesioniștilor. Oricine are o trufă de vânzare își poate încerca norocul cu courtiers – brokerii care le achiziționează pentru clienții lor din Paris sau Périgord și am văzut cum un bătrân se apropie sfios de masa unde un courtier se pregătea pentru afaceri. Bătrânul s-a uitat în jur sperios, înainte de a scoate ceva înfășurat într-un ziar din buzunarul său. A despachetat obiectul, o trufă măricică, și l-a prezentat în palmele făcute cupă. Nu știu dacă proceda astfel ca să o ascundă de ochii lacomi ai competiției sau ca să-i amplifice aroma.
— Allez, sentez, mirosiți-o, l-a îndemnat bătrânul. Am găsit-o în fundul grădinii. Courtier-ul s-a aplecat deasupra trufei și a inhalat, apoi s-a uitat la bătrân cu o imensă neîncredere. — Sigur, a zis el. În timp ce-ți plimbai câinele. În acel moment, negocierea a fost întreruptă de sosirea unui gendarme, croindu-și drum prin mulțime până a găsit un spațiu degajat în fața meselor. Cu o mișcare ceremonioasă a ridicat brațul stâng, studiindu-și cu emfază ceasul. Satisfăcut că sosise momentul startului oficial, și-a dus un fluier la gură și a suflat scurt de două ori. — Le marché est ouvert, piața s-a deschis, a anunțat el. Este ora nouă fix. Era destul de ușor să-i descoperi pe marii vânzători, trufficulteurs, cu papornițele lor umflate sau coșurile învelite în pânză și courtiers la mesele lor. Nu puteai ști însă cine erau cumpărătorii anonimi, care făceau rondul printre mese. Carpentras e o piață binecunoscută și există întotdeauna șansa să vină cineva să cumpere pentru restaurantele de trei stele, în consecință, dacă se apropie un om care-și exprimă interesul față de conținutul coșului tău, nu numai că-i politicos să-l lași să le miroasă, dar există posibilitatea să închei și o afacere bună. După ce Bernard a înclinat din cap, am dat la o parte pânza și am ridicat unul dintre coșuri spre nasul unui domn elegant, cu accent parizian. Capul lui aproape că a dispărut în interiorul coșului și-i puteam vedea umerii înălțându-i-se și coborând în timp ce respira adânc de mai multe ori. A zâmbit și a dat apreciativ din cap, apoi a selectat o trufă pe care a început s-o râcâie cu atenție, cu unghia de la degetul său mare, până ce a dat de culoare și de micile vinișoare albe imediat sub pielița de la suprafață. Ca o regulă generală, cu cât mai neagră trufa, cu atât mai parfumată și mai de dorit. Și, prin
urmare, și mai scumpă, pentru că prețul e legat de aromă. Cu alte cuvinte, plătești ce-ți semnalează nasul. Domnul a dat din cap din nou și a pus trufa la locul ei. Părea foarte impresionat. Mă așteptam să scoată banii. — Merci, messieurs, ne-a zis ceremonios și a plecat mai departe. Nu l-am mai văzut niciodată. Evident, nu era decât un mare amator de trufe, dornic să le simtă parfumul și textura, și nu un cumpărător. Se pare că în fiecare piață există unul. Bernard are clienții săi regulați, care îi cumpără trufele de ani de zile și urma să-i vedem de îndată ce vânzători și cumpărători încetau să se mai rotească unii în jurul altora și prețul zilei era stabilit. Dar, pentru moment, eliberat de responsabilitățile mele, puteam să mă plimb, să privesc și să ascult. Afacerile cu trufe au și o parte plină de secrete. Sursele de aprovizionare nu sunt dezvăluite niciodată. Cererea e mult impulsionată de faptul că se folosesc banii peșin și nu se dau bonuri de casă. Nu există niciun fel de garanții și elemente de siguranță. Neregulile – uneori descrise în mod lipsit de delicatețe ca pungășii – nu sunt tocmai rare. Și anul acesta, ca și cum ar fi confirmat cele mai rele temeri ale lui Monsieur Farigoule, ticăloșii de chinezi sunt foarte ocupați să se infiltreze pe piața franceză. Arma lor secretă este Tuber himalayensis, o ciupercă orientală care arată și chiar miroase la fel ca adevărata Tuber melanosporum din Provence. Totuși, există două mari diferențe: impostorii de chinezi vând ciuperca lor numai la o fracțiune din prețul adevăratelor trufe și are un gust sau cel puțin așa se spune ca de cauciuc. Teoretic, n-ar trebui să fie vreo problemă. Puse alături, nu-i pericol să confuzi cele două soiuri. Dar, potrivit zvonurilor de pe piață, se întâmplă ca afaceriști lipsiți de scrupule să le amestece – câteva trufe adevărate într-un maldăr de falsuri chinezești – și să ceară prețul cel mai mare. Dacă s-ar pune vreodată problema
refolosirii ghilotinei, atunci această crimă s-ar califica fără îndoială pentru o astfel de pedeapsă. În prima jumătate de oră și ceva am remarcat că atât oferta, cât și cererea nu se prea mișcau din loc. Chiar și așa, era un du-te-vino pe lângă tarabe, courtiers și vânzători fiind angajați în negocieri pe șoptite, în încercarea de a stabili un preț pe kilogram. Întrucât nu există niciun preț fixat oficial, totul se negociază. Totodată, dacă un vânzător nu e mulțumit cu prețul din Carpentras, există posibilitatea să-și vândă marfa în piața din Richerenches de sâmbăta dimineața, puțin mai la nord. Așa că nu era cazul să se precipite. De abia după primele tranzacții mai mari, prețul zilei a început să se contureze, la circa 2 700 de franci kilogramul. Acesta a fost semnalul pentru scoaterea telefoanelor celulare, probabil pentru a transmite vestea spre toate colțurile lumii trufelor și puteai fi sigur că prețul nu va rămâne prea mult la nivelul de 2 700 de franci. În timp ce trufele călătoresc spre nord, valoarea lor crește enorm și, în momentul în care ajung la Paris, prețul lor s-a dublat deja. Tranzacțiile începeau să prindă aripi. Stăteam lângă unul dintre courtiers, luând niște note, când am prins de veste că cineva se strecurase în spatele meu, foarte aproape. Când m-am întors, aproape am dat nas în nas cu un om care încerca să citească peste umărul meu ce scrisesem în carnețel. Sunt sigur că era convins că mă aflam în posesia unor informații prețioase, confidențiale. Cât de dezamăgit ar fi fost, dacă ar fi reușit să descifreze mâzgăliturile mele în engleză și să-nțeleagă că se refereau numai la hainele purtate de eleganții dealeri de trufe. Ghete prăfuite cu tălpi groase, jachete voluminoase cu buzunare multe în interior, închise cu fermoare, conținând plicuri maronii pline cu bani peșin, berete – una cu un aranjament ingenios de apărătoare pentru urechi – șepci de iahting modificate, o pălărie
neagră cu boruri late și eșarfe lungi, înfășurate astfel încât să ascundă fața până la nivelul ochilor. Un efect sinistru întrerupt numai atunci când eșarfele trebuiau îndepărtate pentru a permite nasului să-și facă treaba rituală, să adulmece aroma trufelor. Majoritatea bărbaților și femeilor erau de vârstă mijlocie și cu un aspect rural, dar erau și câteva excepții notabile, tineri îmbrăcați în haine de piele, cu chipuri dure, păr tuns scurt și cercei de aur. Bodyguarzi, m-am gândit eu imediat, zărind umflăturile de sub jachetele lor, probabil înarmați și periculoși, evident prezenți acolo ca să protejeze teancurile de bancnote de 500 de franci circulând dintr-o parte în alta. După ce i-am privit câteva momente, am înțeles că-și însoțeau mama mai în vârstă în timp ce aceasta se târguia aplecată deasupra unei duzini de trufe mici, învelite în noroi într-o pungă de plastic. Bernard decisese că sosise momentul să vândă și am găsit unul dintre contactele sale regulate în spatele unei mese mici la marginea mulțimii. La fel ca alți courtiers, echipamentul său era format dintrun amestec de vechi și modern: o balanță portabilă de cântărit trufele, folosită de mai bine de o sută de ani și un calculator electronic de buzunar. Trufele au fost examinate pentru culoarea lor, adulmecate și transferate din coșuri într-un săculeț de pânză de bumbac, agățat de un cârlig pentru a-l cântări, potrivind cele două greutăți de alamă pentru ca bara să rămână orizontală. Bernard și courtier-ul au studiat-o cu grijă, au schimbat o privire și au dat afirmativ din cap. Căzuseră de acord asupra greutății. Apoi, courtier-ul a făcut corp comun cu calculatorul său apăsând pe taste, i-a arătat cifrele lui Bernard, ferind afișajul cu mâna, ca și cum ar fi avut acolo o imagine licențioasă. Au dat din nou afirmativ din cap. Căzuseră de acord și asupra prețului. A fost completată o filă dintrun carnet de cecuri (Bernard este un model de perfecțiune în ce privește practicile legitime într-un business nebulos și nu vrea să
vândă pe bani peșin) și așa am pus punct muncii noastre din acea dimineață. „Și acum era timpul pentru cabaret”, a zis Bernard, așa că ne-am făcut loc prin mulțime și am intrat în bar. Zgomotul era foarte mare, în pofida tehnicii secretoase de conversație observate de mine în piață printre oamenii trufelor. Păreau incapabili să spună ceva fără să-și apere gura cu mâna ori de câte ori vorbeau, probabil ca să-i evite pe unii ca mine, învățați să tragă cu urechea. Informații prețioase, ca starea de sănătate a propriului ficat sau timpul probabil pot fi astfel ferite de urechi curioase; sau ar trebui să fie, dacă vocile lor n-ar bubui în spatele mâinii protectoare. Combinația de accente de la țară, fraze pe jumătate contrase și permanent prezenta barieră a mâinii făceau ca aceste conversații să fie greu de urmărit și cu greu am reușit să pricep câte ceva din numai două schimburi de opinii. Primul a fost mai ușor, pentru că îmi era adresat. Tocmai fusesem prezentat unuia dintre dealeri, un gaillard, un bărbat foarte voinic, plesnind de sănătate, cu un stomac și voce adecvate staturii. M-a întrebat ce părere am despre piață și iam spus că eram impresionat de cantitatea de bani în circulație. A dat din cap, și-a rotit privirea prin bar, apoi s-a aplecat spre mine cu o mână ridicată spre colțul gurii, în caz că altcineva ar fi putut să audă întâmplător așa-zisa lui șoaptă la puterea 10: — Știți, sunt bogat. Am cinci case. Înainte de a-i putea da o replică, s-a dus spre celălalt capăt al barului, unde și-a înfășurat brațul în jurul umerilor unui tip micuț, aplecându-se spre el la fel cum făcuse mai devreme cu mine, cu mâna la gură, gata să-i împărtășească cine știe ce informații de natură extrem de confidențială. Presupun că-i un obicei dezvoltat de-a lungul anilor într-un business care face din discreție un fetiș și mă-ntrebam dacă el se extinde și la viața personală. Oare avea vreodată o discuție normală cu nevasta lui sau comunicarea se
rezuma la o succesiune de murmure, ochi mijiți și înghionteli? Mi-i puteam imagina la masă, la micul dejun: „Psst! Mai vrei o ceașcă de cafea? Vorbește mai încet. Te-ar putea auzi vecinii”. Cea de-a doua revelație în cursul acelei dimineți a reprezentat-o o piesă deosebit de remarcabilă de echipament în goana după trufe; în opinia mea, numai mintea unui francez ar fi putut născoci așa ceva. Era descrisă de un dealer care-și însoțea spusele cu tot felul de gesturi grafice și o anume cantitate de vin vărsat pe masă. Instrumentul fusese făcut pentru un bătrân – un om extrem de bătrân – născut și crescut lângă Carpentras. Toată viața sa adultă șio dedicase pasiunii pentru trufe. Era nerăbdător s-o pornească la primul îngheț și își petrecea toate iernile la picioarele Mont Ventoux însoțit de câinele său. Venea în fiecare vineri dimineața la piață, cu sacul lui de in plin ochi cu munca de o săptămână. După ce-și vindea trufele, se alătura celorlalți oameni de la bar ca să bea ceva, întotdeauna un Suze, înainte de a pleca să-și reia vânătoarea. Pentru el o zi petrecută departe de căutarea asiduă a trufelor era o zi pierdută. Trecuse timpul, și trupul bătrânului a cedat după ce stătuse o viață încovoiat și chircit în condiții aspre, toți acei ani expus vântului înghețat venind dinspre Siberia care-i stârnea dureri de rinichi. Îi cedase spatele. Trebuia să stea absolut drept. Orice deviere de la poziția perpendiculară era o agonie și chiar și mersul un efort dureros. Se isprăvise cu vânatul trufelor. Totuși, pasiunea nu-l părăsise și era suficient de norocos să aibă un prieten care-l aducea în fiecare vineri la piață. Oricum, era mai bine decât nimic, dar vizitele sale săptămânale s-au transformat într-o sursă de imensă frustrare. Putea să privească trufele. Putea să râcâie pielița de pe ele. Putea să le inspire aroma, dar – pentru că nu putea să se aplece – le putea mirosi numai pe cele care-i erau puse în palmă sau ridicate sub nasul lui. Era din ce în ce mai copleșit de
regretul că nu putea să-și aplece capul și să inhaleze mirosul dintrun coș întreg, să fie înconjurat de aroma de trufe, acel lucru care-i furnizase atâta plăcere în lunga sa viață. Consătenii săi de la bar analizau problema. Am aflat că un veteran din cel de al Doilea Război Mondial a fost cel care venise cu ideea, inspirat de modelul unei vechi măști de gaze militare. Era un museau télescopique sau un fel de nas extensibil. La un capăt era o mască abreviată care acoperea nasul și gura, cu o bandă elastică lată pentru a o putea agăța pe cap. De mască era atașat un tub din pânză groasă împăturit ca burduful unei concertine și, la celălalt capăt, o nară artificială, un tub de aluminiu. Folosind acest instrument ingenios, bătrânul putea trece de la un coș la altul, inhalând aromele după pofta inimii, menținând în același timp postura verticală. Un triumf al medicinei practice asupra adversității crude. Cât de mult aș fi vrut să-l văd în acțiune! La orele 11.00 piața se închidea. Multe dintre trufele achiziționate se aflau deja în trenuri, pentru a evita să se deshidrateze în continuare, gonind de la Provence la Paris sau, în unele cazuri, la Dordogne, unde urmau să fie prezentate ca originare din Périgord. Trufele din această regiune sunt considerate ca fiind de o calitate superioară – la fel cum pepenii din Cavaillon sau untul de Normandia – și, prin urmare, costau mai mult. Dar statisticile pomenite în cafenea, pe care sunt înclinat să le cred mai mult decât orice altceva, pretind că până la cincizeci la sută dintre trufele vândute în Périgord își aveau originea în Vaucluse, unde prețurile erau mai mici. Natural, la fel ca majoritatea lucrurilor legate de afacerile cu trufe, și această afirmație nu era confirmată oficial. Orice cerere în această direcție e întâmpinată cu o privire inocentă și un ridicat neștiutor din umeri. Știu numai un sfârșit adecvat pentru o dimineață petrecută într-o piață de trufe, și acesta e un prânz bazat pe aceste delicatese. Ești
sigur că vei fi bine servit într-unul dintre restaurantele specializate, ca Chez Bruno, din Lorgues („templul trufelor”), dar Lorgues este destul de departe de Carpentras. Apt e mai aproape și în Apt se află Bistrot de France, un restaurant cu o atmosferă veselă, foarte aglomerat, din Place de la Bouquerie. Cu pereții acoperiți de postere, șervețele de hârtie pe mese, un mic și plăcut bar la intrare, pentru cei care simt o nevoie urgentă să bea ceva, aroma felurilor gustoase plutind în aer – este un loc cald, foarte plăcut după ce-ai stat mai multe ore afară-n frig. Și, cu atât mai bun, deoarece în timpul sezonului respectiv găsești întotdeauna în meniu un anume fel delicios pe bază de trufe. Am sosit acolo cu puțin timp înainte de 12.30 ca să descoperim că restaurantul era deja aglomerat: de clienții obișnuiți în timpul iernii, locuitori ai orașului și din satele apropiate, adresându-se unul altuia în limba folosită iarna: franceza. (În timpul verii, auzi mai ales vorbindu-se în olandeză, germană și engleză.) Cu fața spre intrare erau doi domni, așezați alături unul de altul, dar mâncând singuri, fiecare la masa lui de o persoană. Acesta este un aranjament foarte civilizat pe care numai rareori l-am mai văzut în afara Franței și mă întreb de ce. Poate alte naționalități simt îndemnul mai primitiv de socializare, nevoia să mănânce în turme mici. Sau, așa cum crede Régis, este posibil ca francezul să fie mai interesat de un fel bun decât de o conversație neplăcută și folosește toate ocaziile pentru a se bucura de un prânz solitar. Un chelner înalt, vorbind ca și cum rostogolea pietricele în gât, ne-a condus la o masă și ne-am înghesuit alături de un cuplu care plănuia să profite de deliciile lunecoase ale unor stridii crude servite de un pat de gheață. După ce-am aruncat o privire spre meniul scurt, scris de mână, ne-am simțit asigurați că restaurantul continua să fie aprovizionat cu trufe; tot ce aveam de făcut era să ne hotărâm asupra primului fel și, din vizitele anterioare, știam că trebuia să
dăm dovadă de prudență. Bucătarul-șef este un adept al așanumitei cuisine copieuse – niște porții mari, uneori și mai mari, din tot ce pregătește el –, așa că te trezești că nu mai poți înghiți nimic când ajungi la felul principal. Anghinarele păreau o alegere suficient de bună. Au fost aduse la masă, o jumătate de duzină, | la barigoule, cu pătrunjel, țelină, morcovi și șuncă într-o supă aromată care ne-a mers direct la inimă. Vecinii noștri de masă trecuseră la felul principal, o tocăniță de carne de vacă, folosindu-și furculițele pentru a tăia carnea și ajutându-se cu bucăți de pâine în chip de tacâmuri consumabile, ca să poată ghida fiecare bucățică direct în gură. Fără dubiu, maniere proaste într-o societate politicoasă, deși foarte practic dacă vrei să mănânci tot sosul. Unul dintre semnele mai puțin evidente ale unui restaurant bine condus, profesionist este ritmul de servire al chelnerilor, modul cum se succed felurile. Dacă serviciul e prea lent, există tendința de a mânca prea multă pâine și de a bea prea mult vin. Acesta e un lucru rău, dar opusul său este chiar mai rău. Dacă ești servit într-un mod prea alert, dacă, bunăoară, chelnerul se agită prea mult în jur și încearcă să-mi ia farfuria, înainte să pot șterge tot sosul cu pâine, dacă simt cum îmi suflă-n ceafă, și degetele lui bat darabana pe spătarul scaunului, în timp ce eu îmi aleg bucata de brânză preferată, reușește să ruineze totul. Papilele mele gustative de-abia au timp să se acomodeze cu un gust, apoi imediat cu un altul. Simt cum sunt împins afară și nedorit, iar prânzul se transformă într-o cursă de viteză. Pauzele sunt esențiale: câteva minute între feluri, pentru a permite apetitului să-și revină și să fie resuscitat sentimentul de anticipare, șansa de a te bucura de acel moment, de a privi în jur și de a asculta conversațiile purtate la mesele din jur. Am o slăbiciune teribilă de a colecta frânturi din conversațiile altora și, ocazional,
sunt răsplătit cu fragmente neobișnuite de informații. În acea zi, mi le-a furnizat o femeie solidă, dar proporționată, așezată la o masă lângă a noastră care, din câte am putut afla, avea un magazin de lenjerie în localitate. — Beh oui, i s-a adresat ea însoțitorului ei, agitându-și lingura cu emfază, il faut du temps pour la corsetterie. Nu poți contrazice o astfel de informație. Mi-am propus să nu mă grăbesc deloc când voi merge să cumpăr un corset și m-am sprijinit de spătarul scaunului ca să-i permit chelnerului să ne servească felul principal. Consta în brouillade de truffes – combinația clasică de omletă cu felii negre de trufe, servite dintr-o cratiță adâncă de cupru așezată pe masă între noi. Eram noi doi, dar acolo se afla suficientă brouillade pentru trei persoane, posibil ca să nu fie vreo problemă cu evaporarea pe drumul ei de la bucătărie spre masă. Cu furculița într-o mână, bucata de pâine în cealaltă, un semn de mulțumire în direcția Sf. Anton, patronul culegătorilor de trufe, am început să înfulecăm. Gustul trufei vine în continuarea aromei sale, complexe, nici de ciupercă, nici de carne, ci undeva între. Mai mult decât orice altceva, are gust de aer liber și în gură simți un contrast extrem de echilibrat între textura mai tare, ce trebuie ronțăită, a trufei și ouăle pufoase. Poți găsi trufe în zeci de rețete mai elaborate, de la ravioli consumate de milionari până la cel mai savuros pui duminica, dar eu cred că nimic nu-i mai bun decât lucrurile simple. Ouăle bătute bine într-o omletă constituie fundalul cel mai adecvat. Am reușit cumva să terminăm și cea de-a treia porție și ne-am relaxat. Experta în corsete vorbea despre avantajele unei posturi corecte. Argumentele ei erau livrate printre înghițituri copioase de plăcintă de mere și frișcă și puteau fi rezumate astfel: puteai să mănânci oricât de mult doreai, atâta timp cât stăteai drept și purtai
pe sub haine un echipament suficient de solid pentru a-ți furniza un sprijin adecvat. Mă întreb dacă editorii revistei Vogue știu și ei acest lucru. Tempoul mai scăzuse în restaurant. Apetitul tuturor fusese satisfăcut, deși clienți mai ambițioși dădeau încă semne de viață, în așteptarea desertului. Eu simțeam nevoia să ronțăi un pic de brânză, numai un pic, atât cât să meargă cu încă un pahar de vin. În meniu nu puteai găsi niște cantități atât de mici. Așa că la masă a fost adusă o roată de Banon, înfășurată-n frunze uscate de castan și legată cu rafie, tare pe dinafară, moale în interior, în diferite grade până la un centru aproape lichid, sărată, cremoasă și puternic mirositoare. Nu se știe cum a dispărut și ea. Un prânz simplu, minunat. Nimic prea sofisticat, cu excepția unor ingrediente excelente și a unui bucătar-șef încrezător în puterile sale și cu bunul-simț de a nu înăbuși aromele, a nu adăuga tot felul de condimente sau a pregăti sosuri sofisticate. Carnea și legumele e bine să le lași în sucul lor, să le servești în cantități apreciabile și mai ales să respecți anotimpurile – aceasta era formula lui. Când trufele sunt proaspete, servește trufe, când căpșunile sunt cele mai bune, servește căpșune. Presupun că modul în care dirijează acest restaurant poate fi considerat de modă veche, pentru că, în aceste timpuri moderne, totul, începând de la sparanghel la carne de vițel, este adus la masă cu avionul și poate fi consumat tot timpul anului. Dumnezeu știe de unde vin – sere, fabrici de mâncare sau, îmi imaginez, din emisfere diferite –, dar ai totul la dispoziție, la un preț desigur. Sau, mai degrabă, la mai multe prețuri. Este evident că prețul e mai mare. Este puțin probabil ca aceste alimente să fie la fel de proaspete precum cele din partea locului, în pofida miracolelor refrigerării și a unui proces descris ca „întârziere a coacerii”. Și, cel mai rău lucru, este ignorat calendarul, așa că ești
lipsit de plăcerea de a aștepta cu nerăbdare să guști primul produs din acel an, o delicatețe a sezonului. Mare păcat să fii lipsit de guști așa ceva. Vine primăvara. În curând, dealerii de trufe din Carpentras vor uita de cântarele lor și de calculatoare, gendarme-ul își va pune fluierul de o parte, și piața va fi închisă. Vor apărea braconierii însoțiți de câinii lor, fără îndoială angajați într-o afacere necurată. Bucătarul-șef de la Bistrot de France își va schimba meniul și nu vei mai putea mânca trufe proaspete decât la sfârșitul anului. Dar sunt fericit să aștept. Chiar și în cazul trufelor pot spune că sunt fericit să le aștept.
13 „Degete verzi” și tomate negre Cred că de cel puțin douăzeci de ani au început să se răspândească prin câmpiile și văile Lubéron-ului grădinile șic, ca un fel de plantă agățătoare delicată și la mare preț. Moda a fost adusă de valul de refugiați dornici să scape în fiecare an de influența nefastă a climei reci și neplăcute din nord. Fără îndoială, își iubesc cea de-a doua reședință a lor din Provence. Iubesc lumina, arșița și aerul uscat. Totuși, privind în jurul lor, când noutatea unor raze puternice de soare s-a mai risipit, ajung la concluzia că le lipsește ceva. Peisajul de la țară – în majoritate griuri combinate cu toate nuanțele de verde, în contrast cu stâncile albe din calcar și pâlcurile de stejari ofiliți – este izbitor și de multe ori spectaculos. Însă, în opinia lor, arată cam prea golaș. Sigur că-i acoperit de tufe de lavandă, de grozamă și de rozmarin, de viță-devie și de cireși, poate puțin prăfuiți sau de unul-doi migdali în mare suferință. Toate astea nu sunt suficiente pentru a vindeca dorința de a vedea în jurul lor o vegetație mai luxuriantă. Refugiații au început să dorească nuanțe mai puternice și vegetație ornamentală, ducând dorul straturilor de flori și boitelor ca de smarald de acasă. Pe scurt, râvneau să aibă ceea ce se poate numi o grădină adevărată – o mulțime de trandafiri, glicine încovoiate ca să mai umbrească toată acea piatră, copaci mai înalți decât cei de pe aici. Și așa, cu un curaj nesăbuit date fiind condițiile locale, au început să planteze oaze decorative pe terenurile pietroase și pe terasele de pe pantele dealurilor. Clima, solul și absența apei sunt probleme majore; natura umană, nerăbdătoare să aștepte rezultate, o alta. Grădinile create de la zero
au nevoie între zece și douăzeci și cinci de ani înainte să ajungă la forma dorită, fotogenică, luxuriantă. Copacii de câmpie – stejarii și măslinii – au nevoie de și mai mult timp. Rețeta clasică pentru o peluză – sămânță, apoi tuns și bătătorit timp de două sute de ani – are menirea să pună la și mai grea încercare răbdarea iubitorului de grădini. Era clar că natura singură nu putea accelera creșterea, așa că nu putea fi lăsată de capul ei. Cine ar vrea să-și petreacă o întreagă viață printre smicele? Nerăbdarea străinilor a stârnit inițial nedumerire pe plan local. De ce se grăbeau, de ce atâta goană? Într-o societate agricolă obișnuită cu succesiunea lentă a anotimpurilor și cu o rată de creștere anuală, măsurată-n milimetri, ideea că te interferezi cu ritmurile naturii era necunoscută. Dar n-a trecut prea mult timp până când a început să se audă sunetul banilor, și dorința străinilor de a obține rezultate imediate a devenit o binecuvântare pentru localnici. Atât de mult încât fenomenul a luat amploare, transformându-se într-o adevărată industrie: grădini instant, aduse și fixate cu o iuțeală uluitoare, talente uimitoare pe planul arhitecturii peisagiste și, trebuie spus, și costuri pe măsură. În majoritatea cazurilor, procesul începe sub nivelul solului. Înainte de a planta indiferent ce, se pune problema în ce se pune sămânța sau răsadul și, imediat, ne lovim de diferența dintre pământul fertil și pământul sărac, obișnuit. Primele explorări ale solului viitoarei grădini nu sunt deloc încurajatoare. Pământul fin, uscat de soare, conținând mai mult pietriș decât orice altceva, presărat cu amintiri rămase de pe vremea foștilor proprietari: fragmente de faianță, bidoane de ulei vechi și ruginite, roți strâmbe de bicicletă, sticle de pastis și câte o gheată în stare avansată de descompunere. Deloc bun pentru plante! Monsieur, aveți nevoie pentru grădina visurilor dumneavoastră de tone – multe tone – de pământ bun, gras. Și, desigur, pentru că apa este principala condiție
pentru creșterea plantelor, de un sistem de irigare care să vă asigure că ele nu se vor usca. De-abia atunci putem purcede la sarcina serioasă a plantării. În acel moment, prin fața ochilor unora dintre ei trece spectrul falimentului, alții redescoperă subit farmecul simplu ale cimbrului și levănțicii, plante ce supraviețuiesc și chiar prosperă fără sol de import sau aducțiuni de apă din altă parte. Totuși, pentru alții, suflete curajoase sau vizionari ambițioși sau, pur și simplu, oameni mai bogați acest moment este urmat de o inspirație profundă și adâncirea mâinii în buzunar, dând drumul sarabandei. Primele care sosesc sunt buldozerele – ele netezesc locul, lăsând în urmă imense dune de pietre, rădăcini și orice tufișuri neinspirate, așezate în calea progresului. Sigur că toate aceste resturi trebuie cărate de acolo. Apare echipa de evacuare a lor, urmată îndeaproape de un convoi de camioane – pline ochi cu pământ excavat din locuri la mare distanță, mult mai fertile, apoi alte camioane pline cu trandafiri și leandrii și saci cu îngrășământ, camioane cu bucăți de gazon rulate ca niște covoare, camioane cu tot felul de plante ornamentale, artistic tunse sub formă de conuri și sfere. Și, apoi, apar punctele nodale din arhitectura unei grădini: copacii. Chiar nu-i un lucru neobișnuit să vezi întregi păduri mobile, unduindu-se în camioane, de-a lungul drumului, până dispar pe tot felul de alei private, unde accesul este interzis. Platani, care să mărginească aleea lungă până-n fața casei, măslini la marginea bazinului de înot, tei, chiparoși și castani să-ți încânte ochiul într-o seară de vară. Toți sunt bine trecuți de vârsta adolescenței, deja adulți, cu rădăcinile vârâte în butoaie adânci sau învelite-n pânză de sac. Oferă o priveliște de neuitat. Vor face parte dintr-o grădină impresionantă. Și o notă de plată cu adevărat spectaculoasă. De-a lungul anilor, pépiniéristes sau grădinarii dotați cu pepiniere
au apărut peste tot prin Provence precum ciupercile după ploaie. Sunt și mai numeroși decât agenții imobiliari; îi poți găsi înghesuiți cu sutele în coloanele de pe unsprezece foi din Pagini aurii, cartea de telefon din Vaucluse. Sediile lor sunt variate ca mărime, de la o baracă la marginea unui mic câmp până la sedii impozante la capătul unor terenuri de mai mulți acri, unde se înghesuie puieții și spre unul dintre aceste locuri m-am îndreptat în căutarea inspirației și a unui ghiveci mare cu geranium. Imperiul grădinilor lui Monsieur Appy este situat mai jos de Roussillon, un sat cu un aspect decolorat de prea mult soare; un sat copt, scorojit, cu locuințele din piatră extrasă din carierele de gresie ocru din apropiere. În timp ce cobori dealul cu mașina și o cotești spre Gordes, solul cu nuanțe ruginii se schimbă în maro și vița-devie mărșăluiește peste haturi în șiruri ordonate, imaculate, în timp ce terenul devine tot mai plat. Și acolo, la distanță, apare forma curbată a unui acoperiș transparent, vizibilă pe deasupra coronamentului copacilor. Nu e deloc drept să spui că-i o seră, pentru că are mărimea unui hangar. Un Boeing mai mititel ar putea fi lăsat acolo, să crească mare și să-i dea aripile în atmosfera caldă, și tot ar mai rămâne suficient loc pentru o junglă mai modestă în spate. Într-o dupăamiază fierbinte, atunci când am fost eu acolo, chiar mirosea a junglă; atmosfera era umedă și sufocantă, cu o boare de fertilitate atârnând în aer și n-aș fi fost deloc surprins să-și facă apariția vreo maimuță – fără îndoială, bolborosind ceva cu accent provensal urmărindu-mi atent mișcările din spatele unui pâlc de tufe înalte de azalee. Rareori poți vedea atât de mult verde într-un singur loc sau mai bine zis atât de multe nuanțe de verde, fiecare frunză strălucind de sănătate – yucca și gardenii, ficuși uriași cu trunchiuri subțiri, solzoase, plante perene și neperene, tufe ciudat de perfecte. Sunt
sigur că, într-o zi mai liniștită, le-ai putea auzi crescând – ca o șoaptă umedă –, dar zilele sunt rareori atât de liniștite. Este un dute-vino de oameni, robotind printre rânduri, împingând la roabe sau înlocuind plantele din straturi. Arhitecți peisagiști, însoțiți de clienții lor, studiază locul și iau notițe, ocazional plimbându-și degetele prin pletele unei ferigi luxuriante. În fața intrării, tot timpul pleacă și vin camioane și automobile umplute cu elemente ale viitoarelor straturi de flori și cu arbuști ornamentali. Este o întreprindere remarcabilă, cel mai departe lucru de natură pe care ți l-ai putea imagina – plante cultivate în șiruri disciplinate, drepte, și aceasta e numai sera principală. Speciile mai mari și mai greu de crescut sunt ținute pe cealaltă parte a drumului. Aici găsești copaci, cu măslini bătrâni de peste o sută de ani, și chiparoși cam de șapte metri înălțime, aliniați în șiruri lungi, alături de orice alt tip de arbore estimat că ar putea supraviețui în Provence. Pe o parte se află sediul arbuștilor ornamentali, plin cu plante tunse sub formă de boules, piramide sau păsări zdravene, cu gâtul lung. Am văzut o tufă extraordinară, tăiată sub forma unui șarpe. Cred că, inițial, avusese cinci metri înălțime și, potrivit calculelor mele de amator, o vârstă de cel puțin șaizeci de ani. Din experiența mea, tufele acestea cresc cu sub trei centimetri pe an. Însă eu nu sunt posesorul unor degete fermecate ca ale lui Monsieur Appy. Un om foarte plăcut și cu imense cunoștințe profesionale, îl zărești țâșnind printre plante și clienți, dând tot felul de sfaturi, de la făina de oase până la stârpirea limacșilor, ajutându-te să pui plantele în mașină, în timp ce îți mai ține o ultimă lecție de cinci minute cu privire la tăierea crengilor uscate. Are un licăr ager în ochi și, judecând după dimensiunea afacerii sale, nu-i de mirare că-i strălucesc astfel. Pot spune că merită succesul de care se bucură. Nu mă pot gândi la un loc mai bun, unde să te duci, dacă vrei să
transformi o bucată de teren sterp într-o mică operă de artă verde. Sau chiar una mai mare, un fel de Versailles modern. Mie unul nu prea îmi plac grădinile la scară mare. Deși nu pot să nu admir efortul, optimismul, investițiile, talentul unui pépiniériste și rezultatul final, adesea superb. Am văzut unele dintre ele și ai putea să juri că au fost plantate în secolul al XIX-lea, și nu în urmă cu numai câțiva ani. N-aș putea însă spune că doresc o grădină din aceea, cu nevoia constantă de a fi alimentată de un strat protector de bancnote de 500 de franci. Ar fi o sarcină prea grea și o responsabilitate permanentă să-ncerci să ții natura sub control; mai știu că natura va câștiga mereu – are mai multă putere decât mine și nu face niciodată pauză la prânz. Cu ceva timp în urmă, decisesem că nu-i de mine un mic Versailles. Aș fi mai fericit cu ceva mai puțin grandios, cu o grădină ușor de administrat și pot spune c-am avut noroc să dau exact peste omul capabil să mă ajute în acest sens. Jean-Luc Danneyrolles este specializat în grădinile de legume, potager. Alți grădinari experți și artiști peisagiști și-ar da sufletul, descriindu-ți priveliștea și arborii, aleile frunzoase și crengile împletite ale teilor; în schimb, Jean-Luc se extaziază când vine vorba de morcovi. Prima dată am auzit de el de la un prieten. Cei doi se plimbau în timpul iernii prin pădure, când Jean-Luc s-a oprit subit în dreptul unui stejar obișnuit, bătut de vânt și pipernicit ca alte sute asemenea. Observase o zonă circulară, ca arsă de foc, la baza trunchiului. S-a lăsat în patru labe, a adulmecat locul, a zgâriat la suprafața lui și a mirosit din nou, apoi a scobit o gaură cu mâinile goale și cu multă grijă a extras o trufă. După ce am auzit povestea asta, de-abia așteptam să-l întâlnesc. Îmi imaginam o creatură mitică, jumătate om, jumătate ogar, o versiune pe două picioare a câinilor căutători de trufe ai lui
Bernard, hirsut și adus de spate, posibil cu un nas mare, umed. Când, în fine, ne-am văzut, realitatea era cu totul alta: un personaj arătos, cu păr negru, des, ochi căprui, pătrunzători și un zâmbet parcă croit de un dentist de la Hollywood. Foarte uman, ca aspect. Totuși, după ce l-am cunoscut mai bine, am remarcat ceva la JeanLuc, o caracteristică aparte comparativ cu alți oameni, chiar și cu oameni care, ca și el, colaborau cu natura pentru a-și câștiga existența. Avea o afinitate supranaturală cu pământul; parcă ar fi văzut prin el. Bunăoară, e capabil să treacă printr-un loc pe unde au mai trecut alte sute de oameni înaintea sa și să descopere ceva ce le scăpase tuturor. Ne aflam într-o zi în sediul său – obișnuit pentru un grădinar, cu cizme într-un colț, pachete de semințe în dulăpioare și un miros curat, puternic, de eucalipt ars, dinspre plita lui de fier. Se mai aflau acolo tot felul de resturi de antichități, toate descoperite de Jean-Luc pe terenurile din jurul casei sale. E o zonă pe care o descrie ca fiind o poubelle antique, o groapă de gunoi, un depozit conținând tot felul de lucruri pierdute sau aruncate de specia umană de-a lungul a 6 000 de ani. Adunase o serie de lame de topor miniaturale, unele tot atât de mici cât o cutie de chibrituri. Erau pietre descoperite cu mult timp în urmă în albia râului Durance, apoi fasonate, ascuțite și polizate până începeau să lucească. Arătau ca niște tomahawk-uri infantile, evident prea mici pentru a fi fost folosite ca arme. De fapt, erau unelte confecționate de omul neolitic, „inventatorul agriculturii” și folosite așa cum noi folosim o foarfecă de tuns atunci când tăiem crengile încâlcite ale arboretului. Cred că în Epoca de piatră grădinăritul nu era o activitate zgomotoasă. În timp ce Jean-Luc își etala mai multe din descoperirile sale pe masă, asistam la o succesiune de civilizații. Puteai vedea monede romane, ușor roase pe margini de trecerea secolelor, purtând încă
imagini ce puteau fi recunoscute. Pe una, profilul estompat era identificat de câteva litere lizibile ca fiind al lui Augustus Caesar; pe alta, forma unei femei așezate lângă o amforă. Mai era o parte din degetul de marmură, în mărime naturală, rămas dintr-o statuie. Un cub perfect tăiat, acoperit cu mozaic bleumarin. Și zeci de fragmente de teracotă, unele inscripționate cu numele fabricanților romani, unele numai marcate cu adâncitura unui deget mare, lăsată de un roman. — Ce părere ai de asta? m-a întrebat Jean-Luc, zâmbind mânzește, în timp ce împingea spre mine o bucată de ceramică aproape pătrată. Era mai mică decât palma mea și înfățișa un cuplu gol, până în cele mai mici detalii deși numai de la gât în jos, probabil pentru a le apăra reputația –, prins într-un moment de acrobație sexuală. O piesă de pornografie romană. Făcuse parte dintr-un serviciu de masă, adus în ocazii potrivite? Și care erau astea? Orgii? Căsătorii? Bar mitzvah? Sau era ceva tipic pentru stilul vremii, o decorațiune plină de rafinament, pe care orice familie romană din clasa mijlocie o expunea pe masă, când îi invitau pe vecini la cină? Aveam un sentiment straniu să țin un astfel de lucru în mână și să văd pe fereastră mărturii ale lumii moderne: stâlpi de telegraf, o mașină parcată, un drum asfaltat. Exact în locul în care mă aflam trăiseră oameni cu mii de ani în urmă, lăsând în urma lor relicve de felul celor expuse în muzeele de artă și artefacte, adesea fascinante și, uneori, foarte frumoase. Nu-mi puteam imagina cum se vor prezenta rămășițele secolului al XX-lea – bile de plastic și de metal și tot asortimentul de suvenire nucleare – și dacă ele vor mai putea trezi interesul cuiva. L-am întrebat pe Jean-Luc cum poate el să descopere lucruri pe care ceilalți oameni le treceau cu vederea. — C’est le regard du jardinier, a răspuns el. Ochi de grădinar care
studiază pământul, în loc să-l privească superficial. Știu că nu-i atât de simplu cum sună, însă el insista că era exact așa. Pentru el, arheologia practicată sporadic nu-i nimic mai mult decât un hobby. Munca lui se vede în legume. Aproape mereu, sâmbăta dimineața, îl poți găsi la taraba lui din Apt, unde își vinde produsele. Toate crescute | la façon biologique – adică fără „beneficiile” chimicalelor: fără pesticide, fără substanțe care să stârpească buruienile, niciun fel de cocteiluri de stimulenți de creștere, nicio interferare cu natura. Când i-am spus lui Jean-Luc că am văzut într-un magazin din California cred că era denumit butic de legume – că se vindeau tomate sub formă de pătrat, pentru a fi mai ușor păstrate în frigider, a căzut pe gânduri. Expresia lui era mai grăitoare decât orice ar fi spus. Își crește legumele în mod natural de mai mulți ani, cu mult timp înainte ca cele organice să fi devenit o modă. Articolele entuziaste despre modul în care te răsplătește pământul au tendința să-l irite. În opinia sa, grădinarii serioși nu-și părăsesc niciodată pământul. Deși reînvierea interesului față de alimentele crescute organic l-au transformat într-un fel de guru al legumelor în Franța. Este autorul unei cărticele foarte elegante despre ceapă și usturoi – prima care include sfaturi despre cum să scapi de liliecii-vampiri – și tocmai a terminat o alta despre tomate. Acum, oamenii îl cheamă să-i ajute, când vor să-și facă potagers. Îți va proiecta grădina de legume, îți va furniza semințele și te va învăța cum să procedezi ca să se dezvolte bine. Dacă i-o ceri pe-un ton frumos, s-ar putea chiar să vină la masă, să gustați împreună din acele legume. Faimosul său client este Alain Ducasse, în prezent cel mai aclamat bucătar-șef din Franța, cu șase stele Michelin. Ducasse are un restaurant la Paris (de trei stele), un altul la Monte Carlo (trei stele) și, mai recent, un al treilea, în Haute Provence, la Moustiers Sainte Marie. La Moustiers, Jean-Luc a plănuit și plantat o potager
potrivită pentru un prinț al gastronomiei; nu e o afacere de rutină, cu șiruri de legume convenționale, mazăre, fasole și lăptuci –, ci o locuință modernă pentru unele legume străvechi și aproape uitate. Pe acestea le adună din toate colțurile țării. Uneori, a dat de ele crescând sălbatice pe câmp sau luptându-se să supraviețuiască printre buruienile unor grădini de mult abandonate. Are legături cu alți grădinari, mult mai în vârstă decât el, care îi dau semințe de plante, crescute din semințe pe care, la rândul lor, le-au primit de la alți grădinari, și mai bătrâni. Studiază manuale clasice, ca Les Plantes potagères, al lui Vilmorin, publicat în 1890, unde sunt descrise legumele pe care obișnuiau să le consume strămoșii noștri. În acest fel, a redescoperit un văr de departe, dar foarte fraged de păstârnac, o întreagă serie de ierburi aromatice și o ciudățenie despre care eu cred că s-ar putea să aibă un viitor frumos. La prima privire, arată ca formă și textură cu o tomată, dar e o tomată neagră. Sau, depinzând de lumină, o tomată vinețiuîntunecată, nu foarte diferită de culoarea vinetei. Are un gust delicat, poate ușor mai puternic decât al unei roșii, și efectul vizual este melancolic și dramatic. Parcă văd cum îi crește popularitatea în rândul bucătarilor-șefi, cu o slăbiciune pentru farfuriile albe mari și salatele viu colorate. Cu ceva noroc, s-ar putea chiar să scoată tomata pătrată din business. Ultima dată când l-am văzut pe Jean-Luc, lucra la un proiect pentru un festival de grădinărit organizat la Chaumont. Plănuia un potager perfect și, înainte de a trece la munca pe teren, pregătise un model la scară din placaj, foarte educativ în ce privește conceptul de grădină. În total, urmau să fie 150 de varietăți de plante, aranjate în patru răzoare pătrate: ierburi aromatice, legume care înfloresc, legume din care se consumă partea de sus și legume rădăcinoase, fiecare pătrat înconjurat de un mic gard-viu. Straturile erau separate de poteci
acoperite cu pietriș, divizând terenul sub forma unei cruci. În centru, unde se întâlneau toate potecile, urma să fie plantat un pom găsit de Jean-Luc, scheletul unui străvechi măslin, înghețat în timpul iernii din 1956. Și, la celălalt capăt, urma să fie un gloriette, un frumos adăpost al grădinarului, cu acoperiș în pantă pronunțată și vârf ascuțit. Diferitele elemente erau vizibile cu ajutorul unor machete mai mici. Folosise hârtie diferit colorată pentru a marca șiruri de smocuri microscopice, indicând feluritele legume, cu un strat de prundiș miniatural acoperind potecile, o crenguță care să marcheze pomul, totul la scara unei grădini – mărturie a pasiunii galice pentru ordine, simetrie și acuratețe. Dacă îi dai drumul unui francez în lumea mare, primul lucru pe care-l va face va fi să încerce să organizeze totul; apoi, va vedea dacă plantele vor putea fi consumate. Grădina destinată bucătăriei satisface ambele cerințe. Un lucru frumos și o bucurie în timpul cinei. Trebuie să admit că mi-ar plăcea să am o grădină ca aceea și l-am întrebat pe Jean-Luc dacă ar vrea să ne proiecteze una – ceva modest, nu mai mult decât o bucățică de teren, cât o batistă mai mare, unde am putea crește tomate de culoare neagră și păstârnac fraged. Mi-a spus că o s-o facă de plăcere, când se va înapoia de la New York. El și soția sa urmau să petreacă o săptămână acolo; era prima lor vizită în America și n-aveau idee la ce se puteau aștepta. I-am cumpărat o hartă a Manhattan-ului și, în timp ce o studia, am încercat să mă gândesc ce părți din oraș l-ar putea interesa. Dar unde să îl trimiți pe un grădinar profesionist la prima sa vizită la New York? Central Park părea o sugestie evidentă și, sigur, mărimea sa – aproape de două ori mai mare decât întreg Principatul Monaco – îl va impresiona pe Jean-Luc. Deși mă întrebam dacă nu cumva se va simți ofensat în sufletul lui de grădinar de imensitatea
parcului, de potecile sinuoase, la întâmplare, de absența liniilor drepte, de arborii crescuți sălbatic și, în general, de lipsa de formalism. Ar mai trebui să-l avertizez și în legătură cu niște lucruri dăunătoare pentru sănătate din acel parc, de la hotdogs letali, până la hoții pe role. Totuși, mă gândeam că s-ar putea să-i placă felul cum natura era fasonată pe Park Avenue, cu florile plantate primăvara și sus, dominând traficul, grădinile suspendate de pe terasele milionarilor. Cât despre legume, va vedea că sunt mai mari, mai lucioase și mai numeroase decât în Franța. Și nimic absent, din cauza anotimpului. Va mai avea de-a face cu negustorii de legume coreeni, care par că au preluat întreg business-ul cu legume din Manhattan. Din nefericire, compararea de note cu colegi profesioniști va fi mult mai dificilă, deși m-a amuzat gândul că un coreean și un provensal ar putea încerca să discute finețuri legate de dovlecei fără a dispune de o limbă comună. În final, am decis să-i propun un singur lucru. Dacă Jean-Luc dorea să vadă ceva verde – un lucru verde serios – bine cultivat, acel loc era Bursa. A ridicat privirea de pe hartă, clătinând uimit din cap, încântat de grila simetrică a străzilor din Manhattan. — Nu mi-am dat seama niciodată cât este de logic, mi-a spus el. Atât de simplu. — Este și amuzant, am replicat eu. Foarte distractiv. Dar vei descoperi că, după Provence, ritmul vieții este puțin șocant. Toată lumea gonește. — De ce? Sunt dăți când ridicarea din umeri este singurul răspuns viabil.
14 P.S. În urmă cu unsprezece ani, mai mult accidental decât plănuit, am scris Un an în Provence. Ar fi surprinzător să constați că lucrurile nu s-au schimbat între timp și s-a afirmat mai ales în presa britanică faptul că am contribuit și eu la unele dintre acele schimbări. Una dintre crimele de care mă fac vinovat este faptul că i-am încurajat pe oameni să viziteze regiunea. Prea mulți oameni – mult prea mulți oameni – dacă ar fi să dai crezare relatărilor. Încă și mai rău, au fost vizitatori de cel mai rău soi. Un articol de ziar, teribil de excentric, pretindea că scrierea mea va inspira autobuze întregi de huligani britanici, obișnuiți ai stadioanelor de fotbal, să descindă în Lubéron (deși acest grup n-ar putea fi bănuit că se omoară cu lectura). Cititorii erau asigurați că huliganii vor bea bere până își vor pierde mințile și vor fi animați de cele mai violente intenții. Cu multă încântare, erau descrise jafuri oribile, depravare și distrugeri. Dar, întrucât nimeni nu s-a deranjat să-i informeze și pe huligani, ei nu și-au făcut apariția. Așa că povestea s-a stins de la sine. A fost înlocuită de alte relatări, ale altor posibile invazii, majoritatea scrise de pe poziții avantajoase, la 1 600 de kilometri distanță, pe celălalt mal al Canalului, în care autorii deplângeau sfârșitul Provence ca zonă nealterată. A fost interesant pentru mine să compar ce spuneau acele articole cu ce pot constata privind afară pe geam: cel mai adesea, priveliștea îmi oferea un drum pe care nu-i picior de om și o vale tot atât de pustie. Nici pomeneală de vreo invazie a unei hoarde. În prezent, unsprezece ani mai târziu, nu s-au schimbat prea multe lucruri. Doar podgoriile din vecinătate s-au dezvoltat enorm
și există un număr mai mare de restaurante. Unele dintre cele mai populare sate, cum ar fi Gordes și Bonnieux, se aglomerează în iulie și august. Însă nu există și nici nu vor exista, atâta timp cât actualele restricții privind construcțiile rămân în vigoare, acele hoteluri cu trei sute de camere și parcuri tematice sau complexuri rezidențiale. Provence este în continuare frumoasă. Suprafețe întinse sunt încă sălbatice și pustii. Pace și liniște – niște lucruri rare, periclitate în lumea modernă, pot fi încă găsite aici din plin. Bătrânii continuă să joace nesfârșite partide de boules. Piețele sunt la fel de colorate și abundente ca întotdeauna. Ai loc să respiri, și aerul este curat. Mai presus de orice, oamenii determină caracterul locului, și localnicii nu par să se fi schimbat deloc. Sunt fericit că am această ocazie să le adresez mulțumiri pentru căldura cu care m-au primit și nenumăratele lor gesturi pline de bunătate. Datorită lor simțeam că ne-am întors acasă.
PETER MAYLE Hoțul de vinuri Traducere din limba engleză: Monica Laura Cibotariu prin Lingua Connexion Editura RAO. 2013
Pentru Jon Segal, cu sincere mulțumiri
Capitolul 1 Danny Roth luă pe vârfurile degetelor o ultima doză de cremă hidratantă și continuă să-și maseze capul chel și lucios, în timp ce verifica în oglindă dacă scalpul său rămăsese perfect neted. Cu ceva timp în urmă, atunci când chelia câștigase bătălia în fața părului, el cochetase cu ideea de a-și face o coadă de cal, cea mai frecventă consolare a unui bărbat care începea să chelească. Soția sa Michelle nu se dovedise însă prea încântată de această soluție. — Amintește-ți doar, Danny, îi spusese ea, că sub fiecare coadă de cal se află fundul acestuia. Asta îl convinse în cele din urmă să adopte imaginea unei bile de biliard și, spre satisfacția lui, de atunci se bucura de compania câtorva staruri, a persoanelor din anturajul lor pestriț și a bodyguarzilor acestora. Începu să-și analizeze în oglindă lobul urechii stângi, încă nu se hotărâse ce fel de cercel să poarte: un simbol din aur al dolarului sau un dinte de rechin din platină. Oricare ar fi fost potrivit pentru profesia lui, dar nu era sigur că exprima destulă duritate. Era o decizie complicată. Trebuia să mai aștepte. Plecă din fața oglinzii și intră în dressing ca să-și aleagă costumul potrivit pentru ziua aceea – mai precis pentru întâlnirile din cursul dimineții cu clienții săi, prânzul la Ivy și vizionarea unor înregistrări video programată pentru orele serii. Avea nevoie de o ținută conservatoare, potrivită, de altfel, unui avocat, dar cu un minimum de nonconformism, pentru a nu părea prea formal – la urma urmei, era avocat media pentru impresariat artistic. Câteva minute mai târziu era îmbrăcat într-un costum gri antracit
din cea mai fină lână și o cămașă albă din mătase, descheiată la gât. Purta mocasini marca Gucci și șosete galbene. Își luă de pe noptieră telefonul său BlackBerry și trimise un sărut pe calea aerului în direcția soției sale care încă dormea, apoi coborî repede scările până în bucătăria luxoasă din inox și granit. Pe bufetul din bucătărie îl așteptau un vas cu cafea proaspătă și trei ziare: Variety, The Hollywood Reporter și LA Times, aduse probabil de menajeră. Soarele era deja sus pe cer, anunțând o nouă zi minunată. Lumea era în ansamblu așa cum trebuia să fie pentru un membru al elitei profesionale din Hollywood. Roth nu s-ar fi putut plânge vreodată de ceea ce-i oferise viața. Avea o soție tânără, blondă, suplă și elegantă; o afacere prosperă; o a doua locuință în New York; o cabană în Aspen; și – casa pe care o considera sediul său central – o impresionantă construcție pe trei niveluri, din oțel și sticlă, o adevărată fortăreață în inima faimosului cartier rezidențial Hollywood Heights. Acesta era locul în care își păstra comorile. La fel ca mulți dintre contemporanii săi, el acumulase o serie de accesorii cu adevărat impresionante din punct de vedere social. Era vorba despre diamantele și dulapurile pline cu hainele scumpe ale soției sale; trei lucrări de Warhol și una de Basquiat expuse pe pereții livingului său, un Om care merge al lui Giacometti, pe terasă, și un Mercedes „rândunică” perfect restaurat, în garaj. Dar avuția lui cea mai de preț – și cauza multor frustrări, dintr-un anumit punct de vedere – era colecția sa de vinuri. Investise mulți ani și o adevărată avere ca să acumuleze toată această colecție, astfel încât crama lui Roth – după cum îl asigura chiar Jean-Luc, propriul consultant în materie de vinuri – ajunsese una dintre cele mai valoroase crame particulare de prin partea locului. Poate chiar cea mai valoroasă, având în vedere vinurile roșii produse în California și o selecție generoasă dintre cele mai rafinate vinuri albe de Burgundia care erau depozitate acolo. Roth mai avea
și trei lăzi de Chateau d’Yquem din ’75. Dar bijuteria coroanei pentru această valoroasă colecție – și pe bună dreptate, motivul mândriei sale – erau cele cinci sute de sticle de premier cru63 claret64 de Bordeaux. Nu numai că acestea reprezentau vinuri de prima mână, dar erau și foarte vechi. Vinuri rafinate precum Lafite Rothschild din ’53, Latour din ’61, Margaux din ’83, Figeac din ’82 sau Pétrus din ’70 erau depozitate în crama care se afla chiar sub casa lui, fiind păstrate în condiții speciale, la o temperatură de 12– 14° și umiditate de 80%. Roth continua să achiziționeze din când în când vinuri – mai ales când oferta era deosebită –, dar rareori obișnuia să ia sus, în locuință, câte o sticlă. Faptul că poseda o asemenea comoară era de ajuns pentru el. Sau, cel puțin, fusese de ajuns până de curând. În ultimele săptămâni însă, entuziasmul lui Roth în fața colecției sale de vinuri scumpe scăzuse considerabil. Problema era că, exceptând câteva suflete privilegiate, nimeni nu văzuse vreodată sticlele de Latour, Margaux și Pétrus, iar cei care reușiseră asta adesea nu erau prea impresionați. De exemplu, cu o seară în urmă, un cuplu din Malibu beneficiase de o favoare excepțională. Cei doi făcuseră un tur al cramei pentru a vedea vinoteca în valoare de trei milioane de dolari și nici nu binevoiseră să-și scoată ochelarii de soare. Mai rău chiar, aceștia refuzaseră apoi un excelent Opus One pentru cină și ceruseră în schimb ceai cu gheață. Nici urmă de apreciere sau respect. Era una dintre acele seri care l-ar fi putut face să plângă pe un colecționar de vinuri cu adevărat pasionat. Roth clatină din cap ca să-și alunge aceste gânduri supărătoare. Se opri în drum spre garaj ca să admire priveliștea: spre vest –
63 Cultură excelentă (n.tr.) 64 Vin roșu (n.tr.)
cartierul Beverly Hills, spre est – Thai Town și Little Armenia, iar spre sud – o întindere vastă și avioanele de mărimea unor jucării care aterizau și plecau de pe Aeroportul Internațional din Los Angeles. Poate că nu era cea mai încântătoare panoramă – mai ales din cauza smogului –, dar cu siguranță era o priveliște de la înălțime, spectaculoasă și costisitoare. Mai presus de toate însă era priveliștea lui. „A mea, în întregime a mea”, își spunea el din când în când, în special atunci când privea noaptea luminile din vale care alcătuiau un covor strălucitor întins pe kilometri întregi. Intră cu oarecare dificultate în Mercedesul său și se așeză comod pe scaunul din față, inhalând cu plăcere parfumul tapițeriei din piele atât de bine întreținute și al ornamentelor lăcuite din lemn de nuc. Modelul acela de Mercedes era unul dintre cele mai cunoscute; o mașină clasică grozavă, care ieșise pe piața autoturismelor înainte chiar și de apariția primelor recipiente din plastic pentru băuturi, iar Rafael, paznicul mexican, avea grijă de ea mai ceva ca de o piesă de muzeu. Roth ieși încet cu mașina din garaj și porni către biroul său de pe bulevardul Wilshire, în timp ce gândurile îi zburau înapoi la pivnița cu vinuri și la cei doi idioți din Malibu pe care nu-i agrease niciodată. De aici nu mai era decât un pas până la o cugetare mai filosofică privitoare la bucuriile aduse de posesiuni. Roth trebuia să admită că aprecierile – chiar și invidia – celorlalți erau cruciale pentru satisfacția sa personală. Și totuși – se întreba el adesea –, ce satisfacție putea fi aceea de a avea în posesie lucruri atât de râvnite de alții dacă nimeni nu le vedea? Era ca și cum și-ar fi ținut soția cea tânără și blondă închisă departe de privirile publicului sau ca și cum și-ar fi condamnat Mercedesul la o viață de detenție, încuiat în garaj. Dar asta se întâmpla acum, de fapt. Păstra unele dintre cele mai fine vinuri din lume – o colecție în valoare de milioane de dolari – într-o
cramă în care nu intrau mai mult de șase vizitatori pe an. Până să ajungă la clădirea cu geamuri din sticlă colorată care adăpostea biroul său, Roth apucase să tragă două concluzii: prima, că frământarea aceasta inutilă era doar pentru cei slabi – și a doua: colecția sa de vinuri merita o audiență mai mare. Ieși din lift și păși spre biroul său de pe colț, pregătindu-se sufletește pentru a da ochii – ca în fiecare zi, de altfel – cu secretara lui, Cecilia Volpe. În mod categoric, aceasta nu era tocmai o persoană eficientă. Oricum, nu era deloc potrivită pentru postul pe care-l ocupa. Pronunția ei era lamentabilă, uita adesea să-i transmită lucruri importante, fără a mai pune la socoteală atitudinea ei disprețuitoare și arogantă față de majoritatea clienților lui Roth. Dar, desigur, Roth se consola cu alte atuuri ale ei. Cecilia avea cele mai grozave picioare – lungi și bronzate – și o rezervă inepuizabilă de pantofi cu toc de peste zece centimetri. În plus, era singura fiică a lui Myron Volpe, actualul cap al dinastiei Volpe, care preluase cele mai importante afaceri din industria filmului cu două generații în urmă și se bucura de o influență considerabilă în spatele scenei. Așa cum susținea cu mândrie Cecilia, familia Volpe avea în Hollywood un statut de familie regală. Prin urmare, Roth nu avea încotro și o tolera datorită relațiilor ei, în ciuda numeroaselor convorbiri telefonice personale din timpul programului, a deselor pauze pentru refacerea machiajului și a pronunției îngrozitoare. Cât despre îndatoririle Ceciliei – pentru care serviciul era doar un lucru cu care-și umplea timpul dintre întâlnirile amoroase –, acestea se reduceau la foarte puțin. Era de ajuns să arate bine și să se ocupe de clienții care veneau la biroul lui Roth: locul care-i asigura un anturaj acceptabil fără prea multă bătaie de cap (Cecilia avea la rândul ei un asistent personal care se ocupa de toate detaliile
plictisitoare, dar esențiale). Din când în când, catadicsea să răspundă la telefon pentru a stabili sau confirma întâlnirile cu toate celebritățile de pe lista clienților lui Roth. Divergențele dintre Roth și Cecilia nu erau grave, limitându-se de obicei la câte un schimb însuflețit de replici la începutul fiecărei zile de lucru cu agendă încărcată. La fel se întâmplă și în această dimineață. — Uite, i se adresă Roth în timp ce verificau primul nume trecut în agendă, e un cunoscut actor de televiziune care a revenit după mai mulți ani pe marile ecrane. Știu ca nu se număra printre favoriții tăi, dar nu o să mori dacă vei fi drăguță cu el. Nu vreau decât să-i zâmbești, atâta tot. Cecilia își dădu ochii peste cap și se cutremură. — Nu-ți cer să exagerezi cu amabilitățile. Vreau doar să fii drăguță cu el. Care-i problema în fond? Ce ai cu el? — Îmi spune „scumpo” și încearcă mereu să-mi pună mâna pe fund. Roth nu putea să-l condamne pentru asta. De fapt, și el simțise de câteva ori acest imbold. — Ce vrei, entuziasm tineresc, îl scuză el. E vesel și plin de viață, ca un adolescent. — Danny, îl apostrofă ea dându-și din nou ochii peste cap. A recunoscut că are șaizeci și doi de ani. — Bine, bine, nu mai insist. E de-ajuns să afișezi o politețe glacială. Acum, ascultă< am un proiect la care ai putea să mă ajuți, ceva legat de stilul de viața al celebrităților. Cred că ar trebui să profit de moment. Sprâncenele pensate ale Ceciliei, perfect arcuite, se ridicară întrebător. — Despre care celebritate e vorba? Roth continuă să vorbească de parcă n-ar fi auzit-o.
— Știi că am o colecție fabuloasă de vinuri, nu? O privi pe Cecilia, așteptând în van o schimbare, un freamăt, cel mai mic semn de apreciere, în locul indiferenței dure care se citea pe fața acesteia. Ei bine, continuă el, e vorba despre mine. Sunt pregătit să acord un interviu în exclusivitate în pivnița mea de vinuri jurnalistului potrivit. Iată punctul meu de vedere: eu nu sunt doar o mașinărie de bani. Sunt, de asemenea, un connoisseur, un tip cu gusturi rafinate, care apreciază toate aceste lucruri deosebite: locul de producere, vechimea vinului, recolte, regiunea Bordeaux, detaliile astea de finețe specific franțuzești. Tu ce crezi? Cecilia ridică din umeri. — Tu și sute de alți pasionați de vinuri rare. LA este plin de astfel de ciudați. Roth clătină supărat din cap. — Văd că nu înțelegi nimic. Colecția mea e unică. Vorbesc despre vinuri roșii de Bordeaux, soiuri de primă mână< am mai mult de cinci sute de sticle cu astfel de vinuri vechi. Făcu o pauză pentru efect, apoi continua: Vinoteca mea valorează pe puțin trei milioane de dolari. „Trei milioane de dolari” era un concept pe care Cecilia îl înțelegea foarte bine. — Grozav, spuse ea. M-am lămurit acum. — Mă gândesc la un interviu în exclusivitate pentru LA Times. Cunoști pe cineva de la Times? Cecilia rămase pe gânduri câteva clipe studiindu-și unghiile. — Da, pe patroni. Mai bine spus, tăticu’ îi cunoaște pe patroni. Cred că îi poate ruga să trimită pe cineva care să se ocupe de povestea asta. Roth zâmbi satisfăcut și se lăsă comod pe spătarul scaunului, admirându-și șosetele galbene. — Minunat! remarcă el. Atunci așa rămâne.
Interviul rămăsese stabilit pentru dimineața zilei de sâmbătă, iar căminul lui Roth fusese special pregătit pentru întâlnire. Michelle avea să joace rolul de amfitrioana grațioasă la începutul interviului și, pentru cine ar fi crezut-o, cel de soție adesea neglijată din cauza minunatei colecții de vinuri. Rafael fusese instruit să tundă cu meticulozitate bougainvillea cu flori violet care acoperea zidul terasei. Mercedesul, strălucitor după ultima ceruire, fusese lăsat – ca din întâmplare – pe platforma de parcare. Jos, în cramă, un concert pentru pian al lui Mozart se revărsa discret din difuzoarele camuflate în nișele întunecoase. Dovezi ale bogăției, gustului și rafinamentului erau peste tot. Roth se gândise chiar să deschidă special una dintre prețioasele sale sticle cu vin pentru această ocazie, dar analiză ideea mai bine și ajunse la concluzia că nu putea să facă acest sacrificiu. Jurnalistul și fotograful trebuiau să se mulțumească doar cu șampania Krug care fusese pusă la răcit într-o frapieră de cristal plină cu gheață, pe masa din cramă. Sosirea celor de la Times fu anunțată de gardianul de la poartă printr-un apel telefonic. Michelle și Roth își ocupară pozițiile în capul scărilor de la intrare, privind mașina care înainta pe aleea de acces auto din fața casei. Cei doi așteptară până ce jurnaliștii se dădură jos din mașină înainte de a catadicsi să coboare treptele cu o atitudine solemnă și plină de noblețe. — Domnule Roth? Doamnă Roth? Îmi face o deosebită plăcere să vă cunosc! Un bărbat solid, îmbrăcat într-un sacou subțire din pânză, se apropie cu mâna întinsă. Mă numesc Philip Evans, iar acest fotograf ambulant – făcu un semn din cap către un tânăr încărcat cu echipament foto și video – este David Griffin. El face fotografiile. Eu scriu textul. Evans se răsuci pe călcâie privind spre sud. Uau! Aveți o panoramă pe cinste. Roth făcu un gest cu mâna – ca și cum priveliștea nu era mai
nimic – apoi spuse: — Așteptați să-mi vedeți crama. Michelle aruncă o privire la ceas. — Danny, știi că am de dat telefoanele acelea. Te las cu băieții, dar trebuie să-mi promiteți că-mi păstrați și mie un pahar cu șampanie. Cu aceste cuvinte, le aruncă un zâmbet și, fluturându-și ușurel mâna în semn de rămas-bun, femeia se întoarse în casă. Roth îi conduse pe cei doi în cramă și, în timp ce fotograful se lupta cu cablurile, luminile și reflectoarele echipamentului video, interviul începu. Evans era un reporter de modă veche, în sensul că prefera să prezinte cât mai fidel realitatea bazându-se pe fapte concrete în loc să facă speculații, astfel că trecu aproape o oră în care Roth îi povesti începuturile sale în afaceri: primii ani ca avocat media, prima întâlnire cu vinurile fine, pasiunea sa pentru sortimentele de vinuri vechi și investițiile în pivnița transformată într-o cramă perfectă din punct de vedere tehnic. În fundal, distingându-se de acordurile discrete ale muzicii de pian, se auzeau din când în când clicurile și bâzâitul aparatului foto atunci când fotograful mai trăgea câte un cadru. Roth, care-și făcuse o carieră vorbind în numele clienților săi, se dovedi încântat să vorbească de această dată despre sine în fața unui ascultător atât de fidel. Atât de încântat, încât abia atunci când Evans îl întrebă ceva despre șampania din vinotecă își aduse aminte să desfacă Krugul pe care îl lăsase la rece. După un pahar sau două de șampanie, așa cum era de așteptat, discuția deveni mult mai relaxată și mai puțin discretă. — Spuneți-mi, domnule Roth zise Evans. Știu că dumneavoastră colecționați de plăcere aceste vinuri minunate, dar ați fost vreodată tentat să le vindeți? Mă refer la faptul că ați investit o adevărată
avere în această cramă. — Să vedem, replică Roth, privind cu mândrie rastelele pentru sticle și cutiile din lemn stivuite cu grijă pe rafturi. Să luăm de exemplu acest Latour din ’61, care se vinde cu 100 000 de dolari până la 120 000 de dolari cutia. Acest Margaux din ’83 valorează 10 000 de dolari, iar sticla de Pétrus din ’70 – ei bine, vorbim de cifre cu mai multe zerouri. Cred că acesta face vreo 30 000 de dolari, dacă vă vine să credeți. Ori de câte ori e consumată o sticlă de vin din această recoltă, valoarea sortimentului crește și mai mult –, proporțional și cu calitatea de excepție a vinului. Raritatea unui soi mărește prețul. Roth umplu din nou paharele celor doi, studiind spirala fină de bule care se ridicau la suprafață. Dar răspunsul la întrebarea dumitale este nu. Nu am fost tentat niciodată să vând. Schiță un zâmbet, apoi continuă: Pentru mine, vinurile sunt asemenea unei colecții de artă. Artă lichidă. — În mare, la cât estimați această colecție de vinuri? întrebă Evans. — În momentul de față? Numai vinul de Bordeaux valorează în jur de trei milioane. Cifra se va mări cu timpul. Cum v-am mai spus, raritatea vinului îi mărește prețul. Fotograful, care își epuizase toate opțiunile creative fotografiind sticlele cu vin și rafturile cramei, se apropie de Roth cu un exponumetru în mână ca să verifice lumina. — E timpul pentru un prim-plan, domnule Roth, îl anunță el. Ați putea să veniți lângă ușă? V-aș sugera să țineți în mână o sticlă de vin. Roth se gândi o clipă, apoi luă cu infinită grijă de pe rastel o sticlă Magnum65, un vin Pétrus din 1970. — Credeți că acesta e bun? Face 10 000 de dolari, cu condiția să
65
Sticlă cu o capacitate dublă decât cea normală (n.tr.)
mai găsiți vreo sticlă din recolta asta. — Perfect. Acum vă rog să vă întoarceți puțin spre stânga, așa încât să vă cadă lumina pe față, și încercați să țineți sticla lipita de umăr. Clic. Clic. Grozav. Sticla puțin mai sus. Zâmbiți! Fabulos! Minunat! Clic. Clic. Clic. Bărbatul continuă să-l fotografieze pe Roth timp de cinci minute, dându-i acestuia ocazia să-și schimbe de mai multe ori expresia feței de la cea de fericit connoisseur la cea de serios investitor în vinuri rare. Roth și Evans îl lăsară pe fotograf să-și strângă echipamentul și ieșiră din pivniță. — Aveți tot ce vă trebuie pentru articol? întrebă Roth. — Absolut, răspunse jurnalistul. Va fi cu siguranță un articol pe cinste. Și așa se întâmplă. O pagină întreagă în secțiunea „Weekend” a ziarului (bineînțeles, cu titlul predictibil „Strugurii lui Roth”66), fusese dedicată acestui articol. În mijlocul paginii se afla o fotografie mare cu Roth ținând în brațe sticla voluminoasă de vin. Fotografia era încadrată de câteva imagini mai mici din vestita cramă, iar textul care o acompania era detaliat și presărat cu observații măgulitoare la adresa proprietarului. Pe lângă detaliile măgulitoare, textul conținea tot felul de amănunte așteptate cu interes de cunoscători: de la numărul de sticle de vin produse într-un an bun la note de degustare de la experți precum Broadbent și Parker; de la varietatea soiurilor la lucruri mai puțin cunoscute publicului larg, precum perioadele potrivite pentru începerea culesului și durata macerării strugurilor,
Joc de cuvinte: The Grapes of Roth („Strugurii lui Roth“), în loc de The Grapes of Wrath (Fructele m}niei), roman scris de John Steinbeck (n.tr.) 66
proprietățile solului, condițiile de climă și conținutul de tanin. Și, presărate din loc în loc în text, la fel ca trufele presărate în foie gras, erau prețurile vinurilor. Acestea erau exprimate de obicei pentru o cutie de vinuri sau o sticlă și câteodată pentru unități ceva mai mici, pentru cei care nu-și puteau permite atât de mult. De exemplu, un pahar de Yquem ajungea la 250 de dolari sau 75 de dolari înghițitura. După ce citi și reciti articolul, Roth se declară mai mult decât mulțumit. Fusese prezentat publicului ca un om informat și foarte serios. Nimic ieșit din comun care să sugereze prost gust sau opulență, atâta timp cât cititorii ar fi trecut cu vederea mențiunile sumare despre cabana din Aspen și pasiunea lui Roth pentru avioanele particulare. Dar până și aceste lucruri erau perfect acceptabile și absolut normale dacă s-ar fi raportat la cei mai bogați oameni din societatea Californiei secolului al XXI-lea. Prin urmare, una peste alta, Roth era încrezător că articolul își atinsese scopul. Lumea – sau cel puțin lumea care conta pentru el, lumea lui – luase cunoștință de faptul că el nu era numai un om de afaceri bogat și plin de succes, ci și un entuziast cunoscător al vinurilor, un veritabil patron de vinotecă. Și acest lucru fu confirmat de mai multe ori în zilele care urmară. Mulți șefi de sală și ospătari de la restaurantele pe care le frecventa Roth îl tratau acum cu mai mult respect și dădeau aprobator din cap atunci când el făcea vreo alegere după ce consulta lista de vinuri. Partenerii săi de afaceri îl sunau ca să-i ceară părerea în legătura cu propriile crame, nu la fel de rafinate ca a lui. Revistele solicitau în permanență noi interviuri, iar articolul ajunse în Internațional Herald Tribune, ziar de circulație mondială. Se părea că, peste noapte, Danny Roth devenise „tipul cu colecția de vinuri”.
Capitolul 2 Era Ajunul Crăciunului în Los Angeles. Pe toate străzile orașului te întâmpina o veritabilă atmosferă de sărbătoare, specifică celui mai vesel dintre anotimpuri. O mulțime de Moși Crăciun cu ochelari de soare – unii purtând pantaloni scurți roșii, ca o concesie făcută caniculei – sunau din clopoței scuturându-și bărbile false după ce ocupau pozițiile avantajoase pe străzile cele mai circulate din oraș. În Beverly Hills, câteva dintre cele mai frumos decorate peluze fuseseră acoperite cu zăpadă artificială importată din China. Rodeo Drive strălucea ca un card din platină American Express. Un bar de pe bulevardul Wilshire oferea un discount semnificativ la băuturi alcoolice între 11.00 dimineața și miezul nopții, având afișată o reclamă la Martini organic. Iar membrii Departamentului de Poliție din LA erau plini de voie bună și împărțeau tuturor cu neobișnuită generozitate tichete de parcare și amenzi pentru conducerea în stare de ebrietate a vehiculului. În timp ce noaptea punea stăpânire pe oraș, o ambulanța își croia drum prin traficul aglomerat de pe bulevardul Sunset, îndreptânduse spre dealurile Hollywoodului, înainte să se oprească la bariera de securitate care marca intrarea în Hollywood Heights. Gardianul, căscând plictisit după cele câteva ore lipsite de evenimente, ieși din ghereta sa dotată cu aer condiționat și îi cercetă cu privirea pe cei doi bărbați din ambulanță. — Ce s-a întâmplat? Șoferul ambulanței, îmbrăcat complet în alb, scoase capul pe geamul portierei. — Pare ceva destul de grav, dar nu putem fi siguri de nimic până
ce nu ajungem la fața locului. Am fost chemați la reședința domnului Roth. Gardianul încuviință din cap și se întoarse în fortăreața sa miniaturală ca să sune la casa lui Roth. Șoferul îl văzu pe gardian încuviințând din nou înainte să pună jos receptorul, iar bariera se ridică. Gardianul își verifică apoi ceasul pentru a înregistra trecerea ambulanței și văzu că mai erau doar zece minute până la sfârșitul turei. Ce ghinion pentru cel care urma să-l înlocuiască – se gândi el –, să-și petreacă Ajunul Crăciunului în ghereta aceea, urmărind emisiuni în reluare la TV. Sosind la Château Roth, ambulanța fu întâmpinată pe aleea de acces auto din fața casei de către bărbatul care dăduse undă verde gardianului. Acesta nu era nimeni altul decât Rafael – vizibil agitat de această dată. Fusese lăsat să aibă grijă de proprietatea lui Roth în timp ce patronii săi își petreceau Crăciunul în Aspen și numai gândul că putea să dispară peste granița mexicană cu 50 000 de dolari bani gheață îl convinsese să-și abandoneze slujba confortabilă, chiar dacă la negru. El îi conduse pe cei doi bărbați din ambulanță până jos în cramă și îi lăsă să intre. Fără să se grăbească, cei doi își traseră meticuloși pe mâini niște mânuși de cauciuc înainte să pregătească niște cutii goale de carton marcate cu sigla unei vinoteci din Napa Valley. După un tur preliminar al cramei, constatară că sticlele de Bordeaux ocupau o secțiune separata a pivniței, lucru care se dovedi de mare ajutor. Aveau să piardă mai puțin timp, fiind scutiți de efortul de a căuta prin rafturile de depozitare. Lucrând sistematic, după listă, bărbații începură să împacheteze sticlele în cutiile de carton, având grijă să bifeze toate denumirile și anii de producție de pe etichete. Rafael primise instrucțiuni să încarce cutiile de carton în spatele ambulanței, după ce fusese avertizat că avea să răspundă scump pentru orice sticlă spartă.
Fiecare cutie de carton conținea câte douăsprezece sticle cu vin obișnuite sau șase sticle Magnum și, până ce bărbații terminară de ambalat vinul, patruzeci și cinci de cutii pline cu sticle fuseseră deja încărcate în ambulanță. După o ultimă verificare și câteva priviri încărcate de regret spre vinurile de California și câteva cutii de Havana din perioada pre-Castro, cei doi bărbați stinseră luminile, traseră ușa în urma lor, apoi ieșiră. Mai aveau de făcut câteva mici ajustări în interiorul ambulanței. Cutiile de carton fuseseră stivuite ordonat de o parte și de cealaltă a brancardei înainte de a fi acoperite complet cu niște paturi albe de spital. Rafael, aflat într-o stare de agitație cumplită – la un pas de a avea el însuși nevoie de primul ajutor și de a deveni de-a binelea pacient al ambulanței, stătea întins pe brancardă, cu o perfuzie falsă cu morfina deasupra capului, care să-i potolească durerile provocate de falsa criză de apendicită. Astfel pregătită, ambulanța porni înapoi către bariera punctului de control, oprindu-se doar pentru ca bărbații să-i ureze gardianului un călduros „Crăciun fericit!” înainte să dispară în întuneric, cu toate luminile aprinse. Șoferul rânji la auzul zgomotelor din spate. — E în regulă, Rafael. Poți să te ridici acum. O să te lăsăm pe drum înainte să ajungem la autostradă. Șoferul scoase apoi un plic din buzunar și i-l întinse lui Rafael peste umăr, spunându-i: Ai face bine să numeri banii. Sunt în bancnote de câte o sută. Cinci minute mai târziu, ambulanța opri pe o stradă întunecoasă, iar Rafael coborî. Următoarea oprire era un garaj încuiat de pe o stradă și mai întunecoasă, într-o fundătura din vestul orașului Los Angeles, unde avu loc transferul cutiilor cu vin într-o dubă fără număr de înmatriculare. Tot ce mai aveau de făcut acum era să scoată plăcuțele ambulanței și să o abandoneze în parcarea celui mai apropiat spital, apoi să plece mai departe către Santa Barbara.
Capitolul 3 Roth se distrase la Aspen mult mai bine decât de obicei. O mulțime de celebrități erau acolo – la schi sau doar ca să fie văzute iar el profitase să-și mărească cercul de cunoștințe cu trei sau patru potențiali clienți. Acest lucru – spre surprinderea lui – era o consecință a articolului apărut în LA Times. Chiar dacă articolul apăruse pe la sfârșitul lui septembrie, multe staruri erau fascinate de vinuri și citiseră despre colecția lui Roth. Tipicele subiecte de conversație de la întrunirile din Aspen – adulterul, ponturile pentru tranzacționarea acțiunilor la bursă, operațiile estetice, bârfele de culise – fuseseră înlocuite cu discuții despre crame, vinoteci și recolte: Bordeaux versus California, perioade optime de cules și maturare a vinului și, desigur, prețuri exorbitante. Roth se trezi ținând discursuri în fața unei audiențe reduse, dar fascinate de acest subiect, nume obișnuite care nu se învârtiseră până atunci în cercul lui social, iar oportunitățile sale în materie de afaceri păreau destul de promițătoare. Poate că acum era vorba despre vin, dar a doua zi ar fi putut fi vorba, la fel de bine, despre o interesantă criză de contracte. Pe parcursul acelei săptămâni minunate de Crăciun cu zăpadă, schiurile lui Roth rămaseră neatinse, iar Michelle profitase din plin de instructorul de schi care fusese doar la dispoziția ei. Familia Roth se bucură la întoarcere de o călătorie cu un avion particular în compania unui cuplu din LA de care auziseră vag. Cei doi se arătară foarte impresionați de compania lui Roth. Acesta le întoarse amabilitățile și se plânse politicos că nu avusese deloc timp să schieze, lăsând să se înțeleagă că vorbise mai mult despre afaceri și nu despre Bordeaux. Prefera să lase lucrurile așa cum erau. Era
sfârșitul satisfăcător al unei săptămâni grozave. Buna lui dispoziție dură însă până în seara acelei zile, când el și soția lui ajunseră la casa din Hollywood Heights și descoperiră că Rafael nu era acolo ca să-i întâmpine, ca de obicei, și nici nu lăsase vreun bilet care să-i justifice absența. Acest lucru era ciudat și îngrijorător, dar, după ce verificară toate camerele, începură să se liniștească. Tablourile de Andy Warhol erau la locul lor pe pereți, statuia de Giacometti, reprezentând un om deplasându-se, se afla pe terasă, iar casa părea neatinsă. Micul apartament de la subsol în care locuia Rafael părea, de asemenea, neatins. Hainele erau în dulap, iar patul său rămăsese nedesfăcut. Nimic nu trăda plecarea în grabă a angajatului lor. Roth și soția lui se culcară devreme în noaptea aceea, destul de iritați și nedumeriți, dar fără să se gândească la ceva rău. Abia în dimineața următoare, Roth coborî până în cramă. — Isuse Cristoase! Strigătul sfâșietor al lui Roth aproape că o făcu pe Michelle să cadă de pe aparatul ei de fitness Stairmaster. Alergă repede în cramă, unde îl găsi pe Roth în stare de șoc. Acesta privea fix, de parcă ar fi fost hipnotizat, un perete cu rafturi goale. — Vinul meu de Bordeaux! Nu a mai rămas nicio sticlă! Toate au dispărut. Roth începu să pășească agitat dintr-o parte în alta, cu pumnii strânși. Era înnebunit. Dacă ar fi avut păr pe cap, și l-ar fi smuls de furie. — Dacă pun mâna pe stârpitura aia ticăloasă, am s-o omor, asta am să fac! O să-i smulg inima din piept, pur și simplu! Strecurând nervos printre dinți amenințări cu moartea și mai înfiorătoare la adresa lui Rafael, Roth urcă la etaj ca să-și caute telefonul. Alarmat, îl sună pe gardianul de la punctul de control,
sună apoi la LAPD. Și pe cei de la compania de asigurări. Gardianul fu primul care sosi la fața locului, ținând în mână registrul său de evidență. Până la apariția acestuia, Roth își mai revenise din șoc și putea să articuleze coerent. — Bine. Vreau să știu cine a intrat în casa mea, în ce zi și la ce oră, și de ce naiba nu au fost opriți la punctul de securitate. În timp ce vorbea, abia stăpânindu-se, Roth îl împungea pe gardian cu degetul în piept. Și mai vreau să știu numele idiotului care trebuia să fie de serviciu atunci când s-a întâmplat asta. — Mă ocup imediat de asta, domnule Roth. Rugându-se în mintea lui să nu fi fost chiar el de serviciu la momentul jafului, gardianul își consultă registrul. După câteva minute, ridică ochii triumfător și ușurat. — Am găsit, spuse el. Chiar în Ajunul Crăciunului, o urgență medicală. A fost înregistrată o ambulanța care a venit la 8.20 și a plecat la 10.50. Tom era de serviciu la ora aceea. Paznicul dumneavoastră i-a dat permisiunea să treacă. — Sigur că i-a dat permisiunea, ticălosul netrebnic! Roth îi smulse gardianului registrul, cu nerăbdare, și începu să caute cu privirea printre rânduri, sperând să găsească vreun indiciu salvator, apoi întrebă dezamăgit: — Atâta tot? Niciun spital? Niciun nume sau vreun număr de asigurare medicală? Isuse. — Avem numărul de înmatriculare al ambulanței. Și cred că au menționat faptul că era vorba despre o urgență. — Da, sunt sigur de asta. Abia așteptau să pună mâna pe vinul meu. Asta era urgența. Roth clătină supărat din cap și îi întinse registrul gardianului, care încercă să se retragă cât mai demn și plin de respect. Bărbatul ajunse la punctul de control chiar în momentul sosirii polițiștilor: doi detectivi plictisiți, trimiși în misiune, care păreau siguri că toate
eforturile lor aveau să fie doar o pierdere de timp. — În regulă, le spuse Roth când ajunseră în fața casei. Stați de vorbă cu un generos contribuabil al PBA67, așa că mi-ar plăcea ca măcar de data asta să primesc și eu ceva în schimbul banilor mei. Urmați-mă. Cei doi polițiști încuviințară din cap la unison, având același gând. Aveau de-a face cu încă un mare mahăr care trimitea câte un cec de 100 de dolari Asociației de Binefacere a Poliției cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și aștepta un tratament special pentru asta. Abia apucară să intre pe ușa cramei, că Roth se și dezlănțui: — Vedeți asta? întrebă el ațintind un deget către rastelele goale. Vin în valoare de trei milioane de dolari. Mi-a luat zece ani ca să adun colecția asta și mi-ar fi imposibil să o înlocuiesc. Înțelegeți ce spun? Imposibil. Și fiți siguri că ticăloșii aceia au mers la sigur. Au luat doar vinul de Bordeaux. — Domnule Roth, i se adresă detectivul mai vârstnic, care-și deschise carnețelul în timp ce partenerul său cerceta crama, vreau să-mi dați câteva detalii. Acum, când< — Vreți detalii? Pe scurt: Ajunul Crăciunului, noi nu eram acasă, iar ambulanța asta despre care am aflat de curând ajunge la barieră cu o poveste tâmpită în legătura cu o urgență medicală. Gardianul sună aici, în casă, și paznicul îi spune să lase ambulanța să treacă. — Numele paznicului? — Torres. Rafael Torres. — Mexican? — Pare cumva evreu după nume? Detectivul oftă. Tipul se credea al naibii de deștept. — Domnule Roth, trebuie să vă întreb. Paznicul dumneavoastră avea carte verde? Asigurare socială? Cu alte cuvinte, avea viză de
67
Police Benevolent Association (n. tr.)
rezidență permanentă pe teritoriul SUA? Roth ezită înainte de a răspunde. — Pai, nu tocmai. Dar ce are a face? El i-a lăsat să intre și probabil că a plecat odată cu ei, pentru că, atunci când ne-am întors din Aspen, el nu mai era aici. Am verificat toată casa. Nu lipsește nimic. Apoi, în dimineața asta, am coborât aici. Roth se întoarse cu fața spre rafturile goale și întinse mâinile disperat, adăugând: Trei milioane de dolari, vă dați seama? Detectivul ridică privirea din carnețel și clătină din cap. — Problema este, domnule Roth, că suntem în 31 decembrie. Au trecut șase zile de la furtul vinului. Totul a decurs după un plan. Ei știau precis ce vor și au venit pregătiți să intre ca să ia vinul și să dispară. O să căutăm amprente, dar< Clătină iarăși din cap. E o treabă de profesioniști, așa că nu ne putem aștepta să-și fi lăsat adresa. Era rândul lui Roth să ofteze. Polițistul se credea al naibii de deștept. Asta-i mai lipsea. Detectivul termină de scris și lăsă deoparte carnețelul, apoi i se adresă lui Roth: — Mai târziu o să venim cu cei de la criminalistică și o să verificăm și înregistrările celor de la punctul de control. Poate că gardianul de serviciu a observat vreun amănunt care să ne ajute să găsim un indiciu. O să vă contactăm imediat ce vom avea o pistă. Între timp, vă sfătuiesc să nu atingeți nimic aici în cramă. Roth își petrecu restul dimineții vorbind la telefon. Primul său apel, către Cecilia Volpe, fu preluat de recepționeră. Aceasta îi aminti bărbatului că el însuși îi dăduse – cu multă generozitate, de altfel – o zi liberă Ceciliei, pentru extensiile de păr și ședința de bronzare cu ocazia sărbătorilor. Roth se văzu nevoit să anuleze și să reprogrameze personal toate întâlnirile din ziua aceea. Michelle își petrecu ziua căutând prin
dulapurile sale enorme ținuta potrivită pentru petrecerea din Beverly Hills la care trebuiau să meargă în noaptea aceea, așa că Roth pierdu vremea prin jurul casei, cu telefonul lipit de ureche. Ori de câte ori își aducea aminte de crama sa jefuită, hăul în care i se părea că se afundă se făcea și mai mare. Până și panorama superbă de pe terasă fusese acoperită de smog, parcă mai dens și mai persistent ca niciodată. La primele ore ale după-amiezii, când stabilise întâlnirea cu reprezentantul companiei de asigurări, era convins că soarta i-a întors definitiv spatele. Simțea un amestec de furie și auto compătimire, dar furia era predominantă. Elena Morales, vicepreședinta firmei de asigurări Knox Worldwide, responsabilă cu despăgubirile în caz de daună a persoanelor fizice, sosi cu punctualitate la ora 15. În circumstanțe normale, Roth s-ar fi străduit să fie fermecător; Elena era – așa cum îi declarau de altfel numeroșii ei admiratori – mult prea atrăgătoare pentru un agent de asigurări. Ochii și părul îi erau precum ciocolata neagră, iar corpul părea sculptat după cele mai pretențioase standarde ale Hollywoodului. Oricum, în ziua aceea, toate aceste lucruri îi scăpau lui Roth. Imediat ce Elena îi întinse cartea de vizită, acesta stabili tonul pe care avea să fie purtată discuția: — Sper că nu ai de gând să-mi fluturi acum în față toate prostiile alea legate de asigurări. Elena era obișnuită cu astfel de reacții și cu crizele ocazionale de nervi ale clienților săi plini de bani. Oamenii bogați, protejați întotdeauna de bani și privilegii, nu erau pregătiți – din punct de vedere emoțional – să facă față realităților dure ale vieții. Atunci când se confruntau cu pierderi de orice fel, ei aveau tendința să se poarte precum copiii răsfățați – erau egoiști, încăpățânați, adesea isterici. Cunoștea foarte bine acest tip de
comportament. — La ce prostii vă referiți, domnule Roth? — Știi ce vreau să spun. Toate hârțoagele alea pline cu aiureli despre circumstanțe atenuante, termene și condiții, principiul răspunderii limitate, acoperirea incompletă a daunelor, catastrofe naturale, chichițe legislative, clauze și portițe de scăpare< Roth se opri o clipă ca să respire în timp ce căuta în minte mai multe exemple de practici injuste ale companiilor de asigurări. Elena nu răspunse. Experiența o învățase să lase natura să-și urmeze cursul. Toți clienții se potoleau mai devreme sau mai târziu. — Ei bine? zise Roth. Nu vorbim despre mărunțiș aici. E vorba despre trei milioane de dolari. Elena aruncă o privire pe copia poliței de asigurare a lui Roth pe care o avea în mână. Vinul de Bordeaux, conform instrucțiunilor lui Roth, fusese asigurat separat, dar nu tocmai pentru suma de trei milioane. Elena oftă. — De fapt, domnule, Roth, suma e trecută aici, în contract: 2,3 milioane de dolari. Dar putem vorbi mai târziu despre asta. Acum trebuie să vă comunic că am luat legătura cu cei de la LAPD, așa că am aflat deja majoritatea detaliilor despre acest caz, însă, după cum bine știți, va trebui să facem și noi o anchetă. — Și câți ani va dura toată ancheta asta? Vinul a dispărut, dar a fost asigurat. Ce date vă mai trebuie? Elena observă cum tâmpla lui Roth zvâcnea, ca un vierme mare, vânăt și umflat. — Mă tem că aceasta e procedura, domnule Roth. Noi nu putem plăti o sumă atât de mare până ce nu ne lămurim în legătură cu circumstanțele producerii jafului. Îmi pare rău, dar asta e procedura standard. Acest caz e ceva mai complicat, pentru că în jaf a fost implicat și un angajat al dumneavoastră. Noi trebuie doar să ne facem datoria, deci ceea ce se impune în astfel de cazuri.
— Dar este revoltător! strigă Roth. Bărbatul se ridică și se apropie de Elena, care ședea în continuare pe scaun. O privi furios și întrebă cu voce scăzută: Insinuezi că aș avea vreo legătură cu acest jaf? Asta insinuezi? Elena se ridică în picioare, strecurând în servietă polița de asigurare a lui Roth. — Nu insinuez nimic, domnule Roth, răspunse ea în timp ce își închidea servieta. Nu cred că o să ajungem la vreun rezultat astăzi, având în vedere starea în care vă aflați. Poate o să vă gândiți mai bine atunci când veți fi mai liniștit< — Îți spun eu la ce trebuie să mă gândesc. Mi s-a furat o colecție unică de vinuri în valoare de trei milioane de dolari, iar dumneata, cu tot cu ridicolele dumitale proceduri și practici standard, faci tot posibilul să te eschivezi de la responsabilitățile legale. Eu îmi vreau vinul înapoi sau un cec de trei milioane de dolari. E clar? Elena se îndreptă spre ușă. — Perfect clar, domnule Roth. Detectivul nostru va lua legătura cu dumneavoastră. Vă urez un An Nou fericit! „Nu ar fi trebuit să spun asta, își zise Elena în timp ce se întorcea cu mașina la birou. Cred că a făcut atac de cord când m-a auzit.” Nu era prima dată când se întreba dacă salariul primit compensa de fapt aroganța și neobrăzarea clienților pe care era nevoită să le tolereze mereu. Bărbatul acela avea tupeu, nu glumă, ca să umfle cu șapte sute de mii valoarea asigurată a vinului său. Telefonul mobil începu să-i sune. Era șeful ei. — Adineauri m-a sunat Roth. S-ar părea că nu prea v-ați înțeles. Trebuie să stăm de vorbă când ajungi la birou. Președintele companiei de asigurări Knox Worldwide – un bărbat mai în vârstă, a cărui înfățișare blândă ascundea o minte ascuțită și o rezervă permanentă când era vorba de înapoiat bani clienților – se ridică politicos de pe scaun atunci când Elena intră în birou.
Acesta era unul dintre lucrurile care-i plăceau în mod deosebit la șeful său, Frank Knox: o rămășiță de curtoazie într-o lume din ce în ce mai nepoliticoasă. Bărbatul înconjură biroul și se așezară pe două scaune uzate cu tapițerie din piele de lângă fereastră. Knox se mândrea că nu schimbase nimic din decorul biroului său timp de treizeci și cinci de ani. Biroul masiv al partenerilor de afaceri, rafturile grele din lemn de nuc, vechile covoare orientale de pe podea – acum destul de uzate – și tablourile în ulei deja crăpate, reprezentând cerbi și alte nobile creaturi –, toate acestea aparțineau secolului trecut. La fel ca Knox, decorațiunile biroului său erau elegante, uzate și confortabile. Knox îi spuse Elenei, zâmbind: — Încă o zi plină de evenimente extrem de plăcute marca Hollywood. Povestește-mi, te rog. Elena îi expuse pe scurt ceea ce aflase de la detectivul însărcinat cu acest caz și îl puse la curent cu comportamentul isteric al lui Roth, fără a omite tentativa acestuia de a umfla valoarea asigurată a vinului. — Frank, te rog să mă crezi. Făcea spume la gură, pur și simplu. Nu avea niciun sens. Nu servea la nimic să mai stau la discuții. Bătrânul încuviință din cap. — Am înțeles eu câte ceva când m-a sunat. Își îndreptă privirea spre geam în timp ce bătea cu degetele în brațele scaunului. Să vedem. Jaful a avut loc deci cu șase zile în urmă. Oricine o fi hoțul, a avut timp destul să-și piardă urma. Poliția crede ca este vorba despre niște profesioniști. A fost o spargere în interiorul locuinței, înlesnită de către un imigrant ilegal. Aș băga mâna în foc că nu avem nicio șansă să-i dăm de urmă. Și mai este și prietenul nostru, domnul Roth, care se da de ceasul morții pentru un cec din partea noastră. — Un cec de trei milioane, adăugă Elena.
— Ar vrea el. Din păcate a plătit doar o poliță Premium pentru 2,3 milioane. Chiar și așa, o asemenea colecție are mai mult valoare sentimentală și înțeleg foarte bine că-i este greu să se resemneze cu gândul că a pierdut-o. Bătrânul se aplecă puțin în față. Câte sticle spuneai să s-au furat? — Între cinci și șase sute de sticle de vin – asta dacă luăm de bun ce spune Roth. — Ei bine, ar dura ceva timp să bea cineva atâta vin. Poate că asta e ceea ce trebuie să căutăm noi de fapt: vinul, și nu hoții. Nu le va fi ușor să se descotorosească de cinci sute de sticle, asta în cazul în care nu a fost un jaf comandat. Se ridică în picioare și îi zâmbi Elenei. Avem nevoie de un copoi. Ai vreo sugestie?
Capitolul 4 Elena stătea la birou și își analiza opțiunile. După recenta ei conversație cu cei de la poliție, înțelesese că erau puține șanse ca LAPD să conducă investigația cu prea mare zel. Urmele jafului nu mai erau proaspete și nu exista niciun indiciu clar. Putea să-și imagineze deja dosarul cazului abandonat și prăfuit în vreun sertar al poliției, unde avea să zacă ani buni. Mai lucrase și la alte cazuri cu detectivi liber-profesioniști, așa că îi sună pe câțiva dintre aceștia. Detectivii erau specializați în cazuri de infracțiuni și catastrofe naturale – de la furturi de bijuterii până la prăbușiri de locuințe. Dar jaful unei colecții de vinuri? Nu se mai confruntase cu o astfel de situație în trecut – mai ales că era vorba despre o sumă atât de mare. Cinci sute de sticle de vin care dispăruseră pur și simplu în urma unui jaf plănuit și executat cu eficiența unei operațiuni militare. Un lucru era sigur însă: Acele sticle furate nu aveau să apară la anunțurile de pe ebay. Probabil că fusese un jaf comandat, o acțiune finanțată și plănuită cu meticulozitate în urma unui ordin dat de cine-știe-cine, cel mai probabil de către un alt colecționar. Dacă așa stăteau lucrurile, tot ce avea de făcut era să găsească un connoisseur în materie de vinuri care să aibă tendințe criminale. Era cât se poate de simplu. Nu puteau fi mai mulți de câteva mii împrăștiați pe tot cuprinsul lumii. Frank îi spusese că ar fi fost bine să găsească un „copoi”. Trebuia să fie un copoi deosebit: un detectiv neconvențional, dar cu multă imaginație și experiență, ideal pentru descoperirea infractorilor în funcție de modul de operare al acestora. Elena analiza toate aceste posibilități în timp ce răsfoia cărțile de vizită ordonate alfabetic. Se opri la litera L. Mai citi o dată numele
de pe cartea de vizită și oftă. Fără nicio îndoială, el era cel mai potrivit pentru acest caz. Se întrebă dacă era pregătită să lucreze din nou cu el. De această dată era hotărâtă să păstreze distanța. Nu trebuia să amestece problemele de serviciu cu cele personale, își spuse în timp ce-și suna secretara. — Vezi dacă poți să dai de Sam Levitt, te rog. Se află la Chateau Marmont. CV-ul lui Sam Levitt – dacă acesta ar fi fost vreodată destul de naiv ca să își întocmească unul – ar fi părut destul de neobișnuit la o primă lectură. Pe vremea când era student la drept și se întreba mereu cu ce avea să-și plătească taxele de studii, manifesta un interes deosebit pentru situațiile în care infracțiunea devenea un mijloc de obținere a unor mari sume de bani. Dar, pentru că nu era un om violent, nu simțea nicio atracție pentru rezolvarea unor delicte bazate pe violență. Acestea erau prea dure pentru el, prea brutale și, nu în ultimul rând, prea periculoase din punctul lui de vedere. Ceea ce-i plăcea însă era folosirea inteligenței ca armă de bază împotriva infracționalității. Prefera să-și folosească mintea, și nu arma. Lucru destul de firesc pentru un tânăr care-și alesese o carieră bazată pe soluționarea unor delicte nonviolente, el se dedicase rezolvării infracțiunilor de drept comun. Lucra din greu ore în șir ca să facă bani și, grație îndatoririi sale de a se întreține cu clienții, prinsese gust pentru mâncarea bună și vinul de calitate. Dar exista o problemă care se agrava de la un an la altul, și anume plictiseala provocată de aceiași și aceiași clienți: oameni anoști care, ca urmare a lăcomiei și ingeniozității lor, făcuseră averi impresionante și erau hotărâți să obțină și mai mult: așa-ziși investitori care urmăreau golirea de active a unor firme, comercianți
sau mari industriași care preluau controlul unor firme, garantând chiar cu activele acestora – toți închinându-se la altarul tranzacțiilor de acțiuni. Levitt se plictisise de-a dreptul de acești oameni și cu greu putea să-și mai ascundă antipatia și profundul său dezgust pentru lumea lor. Picătura care umpluse paharul venise sub forma unei petreceri de weekend organizate de corporație, o adevărată orgie a Comitetului director de operațiuni care-i provocase mai întâi o mahmureală, apoi o severă depresie. Demisionase dintr-un impuls de moment și începuse să caute delicte mai simple și, într-un fel, mai puțin necinstite. Noua lui deviză era acum: „Luând totul în considerare”, cu condiția ca respectivul delict să nu implice arme, bombe sau droguri. Aici, CV-ul imaginar al domnului Levitt devenea mai sărac în detalii și destul de neclar. Trăise un timp în Rusia și ajunsese să cunoască destul de bine anumite zone din America de Sud și Africa. Mai târziu, avea să se refere la această perioadă ca „epoca lui import/export” – o perioadă palpitantă, câțiva ani de risc enorm și satisfacții pe măsură. Această perioadă se încheiase din păcate cu o scurtă, dar memorabilă și foarte neplăcută ședere într-o închisoare congoleză, care-l costase trei coaste rupte, nasul spart și o sumă substanțială drept mită ca să iasă de acolo. Experiența îl condusese la gândul că poate venise momentul să facă o nouă ajustare în cariera sa. Așa cum procedaseră mulți cetățeni americani înaintea lui, căutând timpul și spațiul de care avea nevoie ca să cumpănească în liniște deciziile importante ale vieții lor, el plecase la Paris. Primele câteva săptămâni și le petrecuse în compania fetelor și a gastronomiei franțuzești, ca să recupereze parcă timpul pierdut în Africa. Nu după mult timp, la Paris se dumirise cât de puțin știa despre
un lucru pe care-l prețuia în mod deosebit: vinul. Ca majoritatea amatorilor foarte receptivi la gustul vinului, el putea deosebi vinul bun de cel obișnuit, precum și vinul excepțional de cel bun. Dar erau adesea momente când nu putea rezista ispitei și ceda la auzul șoaptelor îmbietoare ale ospătarilor care serveau băuturi. Listele de vinuri franțuzești erau, de asemenea, pline cu vinuri de origine necunoscută, produse în podgorii de care nici măcar nu auzise. Era frustrant. El voia să știe sigur, nu să ghicească. Și astfel, având timpul și banii necesari, decisese să se delecteze cu un curs de șase luni la Universitatea Vinului de la Suze-la-Rousse, un loc în care se desfășurau cursuri de cea mai înaltă clasă, chiar în regiunea viticolă Côtes-du-Rhône. El descoperi cu această ocazie că se simțea mult mai bine acolo decât la Facultatea de Drept. Subiectul în sine era, de fapt, mult mai plăcut. Ceilalți studenți ai Universității, colegii lui cosmopoliți – francezi, englezi, chinezi, câțiva indieni deschizători de drumuri și inevitabilii scoțieni – erau mult mai interesanți. Excursiile și degustările de la Hermitage (casa celor mai viguroase vinuri din lume), Côte-Rôtie, Cornas și Châteauneuf-du-Pape erau grozave și instructive. Începuse să vorbească un pic de franceză și chiar cochetase cu gândul să cumpere o podgorie. Timpul trecuse foarte repede. Nu se simțea însă pregătit să se îngroape undeva la țară, în Franța, și, după ani buni în care călătorise pe meleaguri străine, i se făcuse dor de America. Oare cât de mult se schimbase în timpul absenței lui? Dar el oare cât de mult se schimbase? Într-o anumită privință, el nu se schimbase deloc. Fascinația sa pentru delictele nonviolente și ingenioase era aceeași și, pentru că sfârșitul cursurilor sale era aproape, gândurile i se îndreptau tot mai frecvent către America și se hotărî să se întoarcă la lucru – cu unele condiții însă. Amintirile din închisoarea congoleză erau încă vii. De
această dată, se gândea el, avea să acționeze respectând limitele și legitimitatea, ca detectiv și consultant în probleme infracționale. Sau, așa cum îi plăcea să creadă, ca un braconier transformat în pădurar. Pentru un om care prefera regiunile însorite, alegerea orașului Los Angeles era aproape inevitabilă. Urma să se stabilească acolo. LA avea de toate: o climă încântătoare, bani și extravaganță, infracționalitate și numeroși multimilionari implicați în afaceri dubioase, tot felul de excese în industria filmului, o mulțime de fete frumoase și celebrități – toate ingredientele necesare pentru excese și distracție. Și nu avu nevoie decât de o scurtă călătorie de recunoaștere ca să-și găsească locuința perfectă. Hotelul Chateau Marmont, de pe Sunset Boulevard din vestul Hollywoodului, trebuia să fie prima clădire de apartamente protejată antiseismic din Los Angeles. În schimb, fusese dată în folosință în anul 1929, când dezastrul financiar de pe Wall Street și Marea Criză Economică făcuseră imposibilă vânzarea de apartamente. Camerele se achiziționau mai ușor, așa că Chateau Marmont devenise un hotel cu apartamente. Hotelul era pentru Sam una dintre marile atracții ale orașului și prefera să locuiască acolo din mai multe motive: absența responsabilităților domestice, șarmul și eficiența personalului, intrarea discretă, amplasarea convenabilă și atmosfera relaxantă. Chateau Marmont avea o notă distinctă față de hotelurile moderne, dar mai ales oferea apartamente pentru oaspeții permanenți, cei care voiau să locuiască acolo. După câteva zile de probă în hotel, Sam deveni unul dintre oaspeții permanenți. Se mută într-un apartament de la etajul șase și începu să caute clienți – ceea ce nu era prea greu în LA. Oamenii bogați intrau mereu în încurcături. Faptul că pentru el banii nu erau o problemă îi permitea să accepte doar cazurile care îi
trezeau interesul: mai mult escrocheriile neobișnuite sau șantajul, disparițiile misterioase, înscenările, precum și jafurile sofisticate de proporții. Își găsise o nișă potrivită și nu trecu mult până să-și facă în anumite cercuri o reputație de profesionist care obținea rapid rezultate uimitoare și știa să-și țină gura. Telefonul Elenei veni tocmai când Sam își trăgea sufletul după o jumătate de oră petrecută în sala de fitness din mansarda hotelului. — Sam, Elena la telefon. Ea ezită o clipă înainte de a continua. Sam, te deranjez? Mi se pare că ai răsuflarea tăiată. — E din cauza vocii tale, Elena. Întotdeauna are acest efect asupra mea. Ce mai faci? — Sunt foarte ocupată. De fapt, de asta te-am sunat. Trebuie să stăm de vorbă. Ești liber mâine la prânz? — Desigur. Vrei să ne întâlnim în apartamentul meu? La fel ca pe vremuri? — Nu, Sam. Nu o să vin la apartament și nimic nu va mai fi ca pe vremuri. E vorba de afaceri. Nu uita: doar afaceri. — Ești o femeie crudă. O să fac o rezervare la restaurantul de jos pentru 12.30. Hei, Elena? — Ce este? — Mă bucur că am ocazia să te revăd. A trecut mult timp. Amândoi zâmbeau când terminară conversația telefonică. Sam rezervase masa la care stătea de obicei, separată și parțial protejată de privirile celorlalți oaspeți de o plantă mare, luxuriantă care făcea din curtea interioară un loc deosebit de plăcut și plin de verdeață. O zări pe Elena îndreptându-se spre masa lui și constată că multe capete se întorceau la trecerea ei. Să fi fost o stea de cinema? Cu cine urma să se întâlnească? Nu știai niciodată la Hotelul Chateau. Celebritățile făceau parte din decor.
Sam o sărută pe amândoi obrajii și făcu un pas în spate, inhalând profund. — Mmm. Folosești același parfum: Chanel nr. 19. Elena îl privi ținând capul plecat într-o parte. — Încă nu ți-ai făcut operație la nas. În timp ce luau masa (salată Caesar și apă minerală Evian pentru Elena; somon și vin Meursault pentru Sam), Elena îi povesti tot ce aflase în legătură cu jaful. După cafea, îi arătă lui Sam câteva fotocopii ale articolului din LA Times și lista detaliată a vinurilor furate din crama lui Roth, pusă la dispoziție de proprietar. Privindu-l pe Sam în timp ce răsfoia hârtiile, Elena fu nevoită să admită că nasul rupt al bărbatului ar fi trebuit să rămână așa pentru totdeauna. Asta îl împiedica să fie fermecător. Sam își ridică nasul din listă. — Este vorba despre vinuri savuroase. Interesant că n-au furat nicio sticlă din vinul produs în California. Oricum, îmi scot pălăria în fața celui care a organizat jaful. Bine gândit, la momentul oportun, simplu și fără urme – exact pe placul meu. Elena îl privi pe deasupra ochelarilor ei de soare. — Sam? Bărbatul începu să râdă și clătină din cap. — Nu am nicio legătură cu asta, crede-mă. Nici măcar nu am văzut articolul. În afară de asta, mă cunoști foarte bine. Lucrez pentru băieții buni acum. — Asta înseamnă că accepți cazul? — Aș face orice pentru tine, Elena. A, am uitat să menționez: plus cheltuielile și cinci la sută din valoarea bunurilor recuperate. — Doi virgulă cinci la sută. — Trei. După ce o conduse pe Elena până la ieșire, Sam se întoarse la
masa lui și mai comandă un espresso. Trecuseră șase luni de când o văzuse ultima dată; șase luni de la seara aceea care se sfârșise cu un schimb de replici extrem de dur. Nici măcar nu-și mai amintea pentru ce se certaseră. Să fi fost din cauza ezitării lui de a-și lua angajamente? Refuzului ei de a face un compromis? Oricare ar fi fost motivul, se terminase prost. Iar el se simțise și mai prost la vestea că Elena se încurcase cu unul dintre actorii aceia tineri și frumoși – atât de numeroși în Hollywood –, care spera să-și facă o carieră, dar rămân mereu într-un con de umbră. Pe drumul spre birou, în mașină, Elena își aminti de același tânăr actor și de perioada aceea. Trebuia să recunoască: nu fusese una dintre cele mai bune decizii din viața ei. O legătură care-i lăsase un gust amar. Nu după mult timp, ea remarcase că noul ei prieten nutrea deja o iubire pasională pentru propria persoană. Bărbatul era preocupat doar de aspectul său fizic și, dacă vreodată conversația dădea semne să devieze de la acest subiect, el își pierdea orice interes și căuta cu privirea cea mai apropiată oglindă care să-l liniștească. Cât de mult durase? Trei săptămâni? O lună? Prea mult. Elena ridică din umeri, încercând să-și limpezească gândurile. Primele acorduri ale melodiei La vie en rose o făcură să tresară, salvând-o de amintirile neplăcute. Acesta era de fapt tonul de apel introdus de Sam pe telefonul ei după excursia pe care o făcuseră la Paris, ton pe care din lipsă de timp nu reușise încă să-l schimbe. — Ei? Ceva noutăți? Elena recunoscu tonul plin de superioritate pe care Danny Roth îl folosea când vorbea cu un subordonat. Încercă să-și păstreze calmul înainte de a răspunde: — Pot spune că da, domnule Roth. Tocmai am angajat un detectiv specializat în astfel de cazuri. El se va ocupa exclusiv de cazul dumneavoastră. — În regulă. Spune-i să mă sune.
Capitolul 5 Telefonul lui Sam o găsi pe Cecilia Volpe într-o dispoziție de zile mari – rezultatul ultimului cadou din partea tatălui ei care o iubea la nebunie, un Porsche gri perlat. Tonul tăios cu care răspundea de obicei la telefon se transformase într-o șoaptă dulce și suna aproape defensiv când îi comunica lui Sam că domnul Roth nu era disponibil în momentul acela; acesta „solicitase” o ședință. (În Hollywood, ședințele nu se „țin”, ci sunt solicitate – precum somniferele –, deși adesea au efecte similare). Când Sam îi explică cine era și de ce îl suna pe domnul Roth, în vocea Ceciliei se distinse chiar o notă de simpatie. — Oh, pot să spun că e devastat pur și simplu. Mă refer la vinul de trei milioane de dolari și, în plus, la faptul că a fost trădat de micul ticălos mexican. E o adevărată lovitură. Și Cecilia ar fi continuat la nesfârșit cu lamentările dacă Roth în persoană nu ar fi ieșit din birou împreună cu o tânără clientă, o actriță al cărei timp era împărțit între filmări și centrul de reabilitare. Avocatul își conduse prețioasa clientă până la lift, iar Cecilia puse apelul în așteptare până la întoarcerea lui. — Vă caută domnul Levitt. Este detectivul de la compania de asigurări. Roth intră în birou ca să vorbească la telefon. — Era și timpul, începu el. Ați reușit să aflați ceva? — Abia am început cercetările, domnule Roth. Ar fi bine să ne întâlnim. Înainte de toate, trebuie să văd crama. La orice oră vă convine. — Chiar acum. Sam inspiră profund. Nu avea să fie prea distractiv. — În regulă, domnule Roth. Chiar acum. Am adresa
dumneavoastră. Voi fi acolo în treizeci de minute. Sam așteptă la punctul de control, lângă ghereta gardianului. Roth sosi patruzeci și cinci de minute mai târziu, fără să-și ceară scuze bineînțeles, și îl întâmpină pe detectiv cu cea mai indiferentă strângere de mână. Antipatia era reciprocă de la prima vedere. Până să ajungă în cramă, ultimul dram de compătimire pe care Sam o simțise pentru victima jafului dispăruse cu desăvârșire. În următoarea jumătate de oră, Sam încercă fără succes să afle cât mai multe informații, întrerupt fiind de telefonul mobil al lui Roth care suna încontinuu. Așa că inspectă după bunul plac crama și conținutul acesteia – vinurile Chardonnay, Cabernet și Pinot din California, cele care mai rămăseseră în urma jafului. Apoi cercetă cu minuțiozitate ușa din lemn masiv în stil spaniol care separa crama de restul casei. Într-un târziu, când nu mai rămase nimic de verificat, se opri în fața lui Roth, care adoptase o poziție ciudată, de rugă – cu capul plecat și palmele lipite, de parcă s-ar fi închinat extaziat la telefonul său mobil, marca BlackBerry. — Îmi pare rău că vă întrerup, spuse Sam, dar am terminat aici. Roth își curmă meditația și ridică privirea, vizibil iritat, de pe micul ecran pe care părea să-l studieze cu venerație, îl întrebă încruntat pe Sam: — Ei? Ce părere ai? — În primul rând, la capitolul securitate stați cât se poate de prost. Aș putea deschide lacătul ușii cu o pilă de unghii. De ce nu ați montat un sistem de alarmă separat pentru cramă? A fost o mare greșeală. Oricum, e prea târziu pentru regrete. Probabil că cei de la poliție v-au spus că autorii jafului sunt niște profesioniști. Sam se opri. Roth începuse să-și consulte din nou micul său dispozitiv electronic. — În cazul unei investigații, nu se poate respinge o concluzie evidentă până la proba contrarie – adică până ce aceasta se
dovedește a fi greșită. Roth nu-și ridicase încă privirea, deși Sam continua să vorbească: Știm că a fost o lovitură din interior și că Rafael Torres a dispărut. Știm, de asemenea, că dumneavoastră erați în Aspen când a avut loc jaful. Acestea sunt faptele, domnule Roth, și o minte suspicioasă ar putea trage o concluzie evidentă. Roth își închise în cele din urmă telefonul și-l puse în buzunar. — Și care ar fi această concluzie? întrebă el. — Chiar dumneavoastră ați fi putut înscena acest jaf folosind Aspenul ca alibi, ca să puneți în practică tot ce ați plănuit: să vă furați propriul vin, să-l plătiți pe paznic, să cereți suma prevăzută în polița de asigurare și să vă beți în liniște vinul, distrugând astfel toate dovezile. Sam ridică din umeri și zâmbi, apoi continuă: Ridicol, știu foarte bine, dar este obligația mea să evaluez toate posibilitățile. Scoase din buzunar un cartonaș alb și i-l întinse lui Roth, spunându-i: Iată cartea mea de vizită. O să vă țin la curent cu toate evenimentele. Când ajunse în fața ușii, se opri ca să adauge: Ah, și fiindcă tot veni vorba: Dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș bea toate sticlele acelea de Cabernet Sauvignon fără întârziere, pentru că nu trebuie lăsat să se învechească. Vinul din ’84 începe săși arate vârsta. Lui Sam aproape că-i părea rău pentru Roth atunci când ieși pe ușă. Dar nu destul. La scurt timp după stabilirea sa în Los Angeles, Sam fusese solicitat să înceapă investigațiile în cazul unui așa-numit „grup impresionist”, o grupare infracțională ai cărei membri erau dealeri de artă din înalta societate implicați în traficul cu tablouri false de Monet, Cézanne și Renoir. De fapt, în timpul acestei operațiuni – una dintre primele lui misiuni perfect legitime –, Sam fusese nevoit să lucreze cu poliția din Los Angeles, mai precis cu reprezentantul acesteia, locotenentul
Bob Bookman, un bărbat cu o statură de-a dreptul impresionantă. Iată un om care adora mâncarea, iar asta se vedea cu ochiul liber. Fiind înalt, acesta își purta cu eleganță greutatea impresionantă, ajutat de un cod autoimpus al ținutei de la care nu se abătea niciodată. Un costum negru cu dimensiuni generoase, impecabil croit, o cravata neagră de mătase și o cămașă albă. El însuși făcea haz uneori de ținuta lui, numind-o amuzat „stilul cioclu șic”. Relația lui cu Sam primise un imbold promițător când cei doi bărbați își descoperiseră interesul mutual pentru vin și, după ce soluționaseră cazul tablourilor false, ei își făcuseră o adevărată obișnuință din a se întâlni o dată la câteva săptămâni pentru a lua cina împreună, alegând pe rând restaurantul și vinul. Aceste ocazii nu erau nicidecum întâlniri de afaceri, dar ajungeau inevitabil să facă schimb de bârfe din lumea interlopă. Cu timpul, se dovedi că aceste aranjamente erau plăcute și deosebit de utile pentru ambii bărbați. Când îl sună Sam, Bookman răspunse la telefon cu obișnuitul său mormăit plictisit. — Poate că ți se pare ciudat, zise Sam, dar trebuie să te consult într-o privință. O să încerc în schimb să o fac într-un mod cât mai plăcut. Am de gând să destup o sticlă de Bâtard-Montrachet diseară și nu-mi place deloc să beau de unul singur. Ce spui? — Aș fi interesat. Din ce an e vinul? — Este din 2003. Ce zici de ora 6, la Chateau? — Să nu-l răcești prea tare. La câteva minute după ora 6, Bookman ajunse în fața ușii de la apartamentul lui Sam. Avusese o zi destul de încărcată – o serie de ședințe interminabile la sediul LAPD, iar acum simțea nevoia să se mai destindă. Bătu în ușă adoptând o atitudine oficiala, de polițist în misiune, și rosti pe un ton sever:
— Știu că ești înăuntru. Ieși imediat cu mâinile sus și cu pantalonii jos. O tânără care tocmai trecea pe coridor îl privi surprinsă pe bărbatul mătăhălos îmbrăcat în negru și iuți pasul către lift. Sam deschise ușa și se trase într-o parte ca să-i facă bărbatului loc să treacă. Acesta ocupă cu statura lui masivă holul apartamentului. Intrară împreună în mica bucătărie – un perete întreg acoperit până în tavan de dulapuri cu temperatură controlată în care Sam păstra vinurile destinate consumului imediat. Sticla deschisă de BâtardMontrachet era într-o frapieră cu gheață de pe bufet, lângă două pahare. Bookman luă dopul de plută de pe bufet și-l apropie de nas ca să-i simtă aroma, în timp ce Sam turna vinul în cele două pahare. Fără să schimbe vreun cuvânt, cei doi ridicară apoi paharele ca să privească atent conținutul lichid în lumina asfințitului care pătrundea pe fereastră. Agitând ușurel vinul, amândoi își apropiară nările de licoarea cu aromă amețitoare și buchet savuros înainte de a lua prima înghițitură. Bookman scoase un oftat de plăcere. — Ar fi fost păcat să refuz așa ceva. Mai luă o înghițitură lungă și adăugă: Nu e acesta vinul despre care Alexandre Dumas a spus că ar trebui băut în timp ce îngenunchezi, cu capul descoperit? Sam zâmbi satisfăcut. — Am auzit că bărbații din Burgundia își scot pălăria de fiecare dată când trec pe lângă podgorii. Sam duse frapiera cu gheață în living, urmat îndeaproape de Bookman. Acolo, cei doi bărbați se așezară în două fotolii supradimensionate. Sticla de vin era amplasată pe o măsuță joasă, între fotolii. — Acum, spuse Bookman, lasă-mă să ghicesc de ce mă aflu aici. După aceste cuvinte, mai luă o înghițitură și își contemplă paharul cu vin, de parcă ar fi căzut dintr-odată pe gânduri.
— Am preluat cazul Roth. — Așa am auzit și eu. Cineva m-a pus la curent cu toate detaliile chiar înainte să vin. Ai aflat ceva până acum? — Tot ce am reușit să descopăr a fost că domnul Roth e un tip care-ți dă bătăi de cap. Și nu joacă deloc cinstit – nici măcar nu încearcă. Vinul este asigurat pentru suma de 2,3 milioane de dolari, iar el pretinde că valorează trei milioane. Ceea ce probabil este adevărat; doar că nu a fost asigurat pentru trei milioane. În afară de asta, sunt sigur că a fost opera unor profesioniști. Am să verific mâine pe la casele de licitații, să văd dacă a auzit cineva de vreo colecție de vinuri, dar mă îndoiesc că vinul a fost furat pentru a fi vândut. Eu cred că vinul a ajuns într-o cramă privată. Bookman încuviință. — Pare plauzibil. Nu vezi astfel de vinuri pe toate drumurile. Nu ar fi prea greu să le dai de urmă. Întinse paharul, iar Sam i-l umplu din nou. Doar nu crezi că Roth a aranjat singur toate astea pentru a încasa banii din asigurare? — Nu, asta nu. Ai citit articolul ăla din LA Times? Roth e genul de om căruia îi face plăcere să-și etaleze toate bunurile. Faptul că i-a fost jefuită crama îl poate face să pară un ratat în fața celorlalți. Sam învârti sticla în frapieră înainte să-și mai toarne un pahar. Cam așa stau lucrurile cu acest caz. Dar tu? Ce au mai găsit băieții tăi? Nicio veste despre vreun paznic mexican? Bookman izbucni într-un râs care semăna mai degrabă cu un grohăit disprețuitor. — Las-o baltă! Te-ai gândit cam câți imigranți ilegali avem noi în țară? Vreo douăsprezece milioane. Probabil că mai mult de jumătate locuiesc în California, și niciunul nu figurează în baza noastră de date. Crede-mă pe cuvânt: tipul acela ori a scăpat teafăr peste graniță, ori zace mort într-un container de gunoi. Bookman mai luă o pauză, ca să se asigure că cel de-al doilea pahar de vin era la fel de
minunat ca primul. Dar hai să-ți dau vestea bună. Am găsit ambulanța. — Și vestea rea? — Nu are plăcuțele de înmatriculare și nu am găsit nicio amprentă. Totul este curat, perfect curat. Indivizii știau foarte bine ce aveau de făcut. Nu am descoperit nicio pistă – e o fundătură, la propriu – și acum avem alte lucruri mai importante pe cap. Și începu să înșiruie toate problemele de care trebuia să se ocupe, folosindu-și, pe rând, degetele groase: Guvernatorul l-a invitat la ceai pe Tony Blair în cortul său. O operațiune de securitate cu cod roșu de alertă maximă. Avem de anchetat sinuciderea unei celebrități, care începe de fapt să semene cu o crimă. Un idiot înarmat cu o pușcă folosește mașini în loc de țintă ca să exerseze trasul cu arma pe o autostradă din Santa Monica. Crimele din această lună sunt cât se poate de mediatizate, așa că-i mai avem pe cap și pe primar. Lucrurile merg ca de obicei: Dispariția unor sticle cu vin nu o să ajungă niciodată în capul listei de priorități. Bookman ridică din umerii săi masivi, parcă scuzându-se. O să facem tot ce putem ca să ajutăm ancheta, dar poți să consideri că ești pe cont propriu în acest caz. Pe măsură ce sticla se golea, conversația se îndreptă spre subiecte mult mai plăcute: feluri de mâncare, vinuri, echipa Lakers, iar următoarea oră trecu destul de repede. Dar, odată ce Bookman plecă din apartament, Sam admise că investigația nu se îndrepta în direcția bună. Așa cum îi spusese și prietenul său, el era pe cont propriu în acest caz.
Capitolul 6 Spre deosebire de imaginea oferită de romanele polițiste, foarte puține cazuri sunt soluționate de obicei cu ajutorul intuiției sau presupunerilor. O cercetare minuțioasă însoțită de strângerea perseverentă de informații, chiar dacă nu este ceva spectaculos, a dus întotdeauna la prinderea și condamnarea mai multor infractori decât intuiția de moment. Având în minte acest lucru, Sam începu să cerceteze posibilele piste cu răbdare și simțul răspunderii. Mai întâi verifică numele bine-cunoscute: Sotheby’s și Christie’s, Henry Wine Group, Sokolin, Acker Merrall&Condit, precum și altele la fel de celebre. Niciuna dintre aceste firme nu cumpărase și nici nu primise recent vreo ofertă care să includă vinurile furate. Verifică, de asemenea, casele de licitații mai mici. Începu cu Robert Chadderdon și continuă cu alți importatori de specialități în materie de vinuri. Consultă apoi baza de date Wine-Searcher, sperând să dea peste cineva (printre cele douăzeci de milioane de accesări pe an) care să caute exact vinurile și recoltele din colecția lui Roth. Dar, oricâte persoane ar fi sunat și în orice direcție ar fi privit, rezultatul era de fiecare dată același: absolut nimic. Zilele se transformară în săptămâni, iar cercetările sale erau din ce în ce mai des întrerupte de telefoanele unui Danny Roth peste măsură de furios, care cerea noutăți în legătură cu ancheta. Veștile despre crama jefuită ajunseseră la urechile tuturor colecționarilor de vin din Los Angeles, iar orgoliul rănit al lui Roth avea de suferit din această cauză. În loc de respect și admirație, el primea acum compasiunea unora – adesea autentică, de altfel. Dar și mai iritante pentru Roth erau telefoanele scurte ale specialiștilor în securitatea cramelor care își ofereau serviciile. De fiecare dată avea de înfruntat bucuria răutăcioasă a unora – o formă de răzbunare a celor invidioși
– care obișnuiau să facă haz de necazul lui. Roth constatase că nu trecea zi fără ca vreo cunoștință a lui să nu menționeze jaful cu o satisfacție prost disimulată. Ticăloșii! După ce îndurase de dimineață o tiradă veninoasă cumplită din partea lui Roth, Sam decise să meargă să înoate ca să-și mai limpezească mintea. În timp ce se întorcea de la piscina hotelului prin grădină, atenția îi fu atrasă de niște picioare grozave și, având un ochi expert pentru astfel de lucruri, se opri să le admire. Iar când posesoarea picioarelor se întoarse spre el, Sam constată că era chiar Kate Simmons, mai încântătoare ca niciodată, și, în momentul de față, spre necazul multor burlaci din Los Angeles, fericita soție a unui bancher. Zâmbind, îl măsură de sus până jos: bărbatul era ud, cu părul ciufulit și nu avea pe el decât un halat vechi de baie pe care-l păstrase amintire de la hotelul Ritz din Paris. — Ei, Sam. La fel de ferchezuit ca întotdeauna din câte văd. Ce mai faci? În timp ce o privea, se simțea ca un unchi care-și întâlnise nepoata favorită. Încercase acest sentiment de mai multe ori în ultimele zile și-l punea pe seama faptului că îmbătrânea. — Kate, ce cauți aici? Ai timp pentru o cafea? Un pahar cu șampanie? Mă bucur nespus să te văd! Zâmbind, Kate își îndepărtă de pe frunte o șuviță deasă de păr castaniu, un gest de care Sam își aducea perfect aminte și pe care ea obișnuia să-l facă atunci când era surprinsă și nu știa ce să spună. Dar, înainte ca femeia să se dezmeticească, Sam o luă de mână și o conduse către o masă, la umbră. — De fapt, spuse el, chiar mă gândeam la tine. Mă întrebam unde ai dispărut în ultima vreme. Îi trase un scaun, iar ea începu să râdă, spunându-i în timp ce se așeza:
— Sam, nu te-ai schimbat deloc. Ești la fel de neinspirat. La cafea, Kate îi povesti câte ceva din tainele profesiei ei: PR în industria filmului. Venise la Chateau pentru a se întâlni cu o stea de cinema – o femeie care, în pofida vârstei, arăta nemaipomenit –, ca să pregătească promovarea ultimului film al actriței. Acest lucru implica zboruri cu avionul particular al vedetei la premierele din New York, Londra și Paris, cu tot cu coafeza personală, nutriționist, bodyguard, opt valize pline cu haine și, bineînțeles, actualul soț al acesteia. După cum îi prezenta Kate lucrurile acestea – fascinația călătoriei, stilul hollywoodian (fără a avea nevoie de psihiatru) – Sam era mulțumit să constate că femeia părea să privească aceste nonsensuri cu o sănătoasă lipsă de respect. Când îi veni rândul lui Sam să povestească despre evenimentele din viața lui, el îi pomeni lui Kate despre cazul Roth și rămase surprins să vadă că ea era la curent cu foarte multe detalii. Richard, soțul lui Kate, și el un colecționar de vinuri la scală mai mică, urmărise cu mare interes acest caz. — Foarte mulți colecționari din America au văzut probabil articolul din LA Times, spuse Kate. E posibil ca unul dintre aceștia să fi pus la cale jaful. Sau poate că Roth în persoană a făcut-o. De ce nu? Multe lucruri ciudate se petrec în LA. Aceasta părea să fie varianta cea mai plauzibilă. — Ei bine, da, este posibil, răspunse Sam, deși mă îndoiesc că ar putea să joace atât de bine rolul de victimă. Dar bineînțeles că există și această posibilitate: să fie doar un rol. În orice caz, nu-l pot tăia încă de pe lista de suspecți. Ridică din umeri și continuă amuzat: Dacă mă gândesc mai bine, el este pe lista de suspecți. — Ai mai căutat și în altă parte? — Ca de exemplu? — Nu știu. Europa? Hong Kong? Rusia? America nu este singura țară cu infractori care își doresc o sticlă de vin bun. Kate își termină
cafeaua și se uită la ceas. Ar trebui să plec, îi spuse ea lui Sam, apoi se aplecă peste masă și-l sărută pe obraz. Treci pe la noi într-o zi ca să luăm prânzul împreună. Vreau să ți-l prezint pe Richard. Sunt sigură că o să vă înțelegeți bine. — Nu, ar fi prea dureros. Mi-aș petrece toată seara întrebândumă de ce nu te-ai măritat cu mine. Fără să vrea, Kate începu să râdă. Clătinând din cap, îi aruncă o privire încărcată de reproș înainte să-și pună ochelarii de soare. — Nu fi nerușinat! Nu m-ai cerut niciodată. Apoi plecă de la masă și, înainte de a ieși din grădina hotelului, se mai întoarse o dată spre el ca să fluture din mână în semn rămasbun. Întors în apartamentul său, Sam se gândi cât de norocos fusese. Reușise să rămână prieten cu toate femeile din viața lui. Cu una sau două excepții, își aminti el – fotomodelul ucrainean de 1,82 m din Moscova, fiica ucigașă a fermierului din Buenos Aires și, desigur, Elena –, nu existaseră resentimente în urma relațiilor sale. Probabil, concluziona el, pentru că acele femei fuseseră inspirate și nu-l luaseră niciodată prea în serios. Așa cum stătea la birou, având în față lista vinurilor furate, gândurile lui se întoarseră din nou la comentariile lui Kate. Desigur, ea avea perfectă dreptate: America nu era singura țară plină de infractori ciudați pasionați de vinuri vechi. Dar de unde să înceapă cercetările? Se ridică și traversă încăperea până la bibliotecă. Rafturile pline cu cărți acopereau un perete întreg, din podea până în tavan. Se opri în fața secțiunii destinate vinurilor. Acolo, în diverse stadii de uzură, printre cărți mai vechi sau mai noi, se afla Vinurile de Bordeaux, scrisă de Penning-Rowsell, Enciclopedia vinurilor și a băuturilor spirtoase, de Lichine, Monseigneur Le Vin, de Forest, Ghidul
Hachette des Vins din acel an, Degustarea vinurilor, de Broadbent, Vinul, de Johnson, Yquem al lui Olney, Aventuri pe Ruta Vinului, de Lynch, Stay Me with Flagons68 de Healy, și multe alte lucrări achiziționate de-a lungul timpului. Plimbându-și degetele pe cotoarele cărților, se opri la un exemplar uzat al cărții lui Duijker, The Great Wine Chateaux of Bordeaux. Scoase cartea din bibliotecă și se îndreptă cu ea spre birou, oprindu-se pe drum ca să-și mai toarne un pahar de Chablis înainte de masa de prânz. Era o adevărată plăcere să deschidă această carte. Spre deosebire de proza de factură ornamentală și câteodată comică, folosită atât de des de către scriitorii iubitori de vinuri pentru obținerea unor efecte artistice, textul era foarte documentat, fiind scris într-o manieră cât se poate de simplă. Faptele aveau întâietate în fața înfloriturilor literare. Și, ca un bonus vizual, cartea era plină de fotografii color cu imagini din optzeci de regiuni viticole diferite – fotografii cu pivnițele lor, cu podgorii, cu administratorii cramelor și, în unele cazuri, chiar cu eleganții proprietari ai acestora: bărbați cu fețe prelungi, în costume de tweed. Fiind un admirator înfocat al vinurilor de Bordeaux de cea mai bună calitate, recunoscu în sinea lui că ar fi fost greu să găsească un volum mai potrivit ca acesta. Folosind lista cu vinurile furate pe post de ghid, Sam începu să răsfoiască paginile: Lafite, Latour, Figeac, Pétrus, Margaux – denumiri celebre, vinuri legendare, regiuni viticole absolut superbe. Întotdeauna visase să exploreze regiunile faimoaselor podgorii foarte îngrijite din Bordeaux, o zonă despre care se spunea că ar fi o capodoperă a grădinăritului de înalta clasă. Spre regretul său, nu își făcuse niciodată timp pentru aceasta călătorie. Și tocmai acest regret, fără a mai pune la socoteală investigațiile care se impuneau „Stay me with flagons, comfort me with apples“ - „Sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ea mirosul de mere“ (Titlul este inspirat de un verset din C}ntarea C}ntărilor 7,9.) (n. tr.) 68
în acest caz, îl ajută să ia o decizie. Închise cartea cu zgomot și o sună pe Elena Morales. Vocea ei părea ușor schimbată când răspunse, iar Sam înțelese imediat care era motivul. — Ce femeie lipsită de maniere< iarăși mănânci pe înfundate la birou. O să faci o indigestie groaznică. — Îți mulțumesc, Sam. Te pricepi foarte bine să ridici moralul unei fete. Așa cum se întâmplă de obicei, sunt prea ocupată ca să mai ies în oraș pentru masa de prânz. Dar tu? Ai ceva noutăți? — De aceea te-am sunat. Am aflat cam tot ce se putea, teoretic, din materialele pe care le dețin. O să-ți trimit un raport cu toate detaliile, dar nu te aștepta la prea mult. Nimic important, deocamdată. Prin urmare, am decis să plec pe teren. — Și unde este acest „teren”? — Elena, iată regula de bază a unei investigații: Ca să înțelegi mai bine cum s-a produs un delict, trebuie să te întorci de unde a pornit totul, să o iei de la început. Iar în acest caz începutul e locul de unde provine vinul. Cu alte cuvinte, începutul este Bordeaux. La celălalt capăt al firului era liniște. — M-am gândit să plec la Paris. Acolo este un tip cu care trebuie să vorbesc. — O idee minunată, Sam, doar că avem o mică problemă. Cheltuielile. — Elena, trebuie să speculezi ca să acumulezi. — Ascultă, știu cum obișnuiești să călătorești tu. Te aștepți ca noi să-ți achităm nota de plată pentru toate pretențiile tale: călătorii cu avionul la clasa întâi, hoteluri extravagante, restaurante scumpe< Vocea ei se stinse cu un oftat. Unde ai de gând să stai la Paris? — La Montalembert. Îți amintești de Montalembert? — Scutește-mă de nostalgia amintirilor, Sam. Noi nu o să-ți plătim cheltuielile.
— Trebuie să fiți rezonabili în această privință. Să ne înțelegem, dacă voi găsi vinul, o să-mi înapoiați toți banii. Dacă nu-l voi găsi, nu-mi datorați niciun cent. S-a făcut? Elena nu răspunse. — Înțeleg că e un „da” răspicat, plin de entuziasm, zise Sam. A, și mai e ceva. Voi avea nevoie de o persoană de legătură în Bordeaux. Cineva cu multe cunoștințe pe plan local, care să știe limba engleză. Bănuiesc că biroul vostru din Paris poate să aranjeze acest lucru. Sigur nu vrei să vii cu mine? Amintindu-și de Paris și privind farfuria cu brânză de vaci și salată de pe biroul ei, Elena își spuse că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult. — Bon voyage, Sam! Nu uita să-mi trimiți o carte poștală. Trecuseră aproape doi ani de când Sam fusese ultima dată la Paris, așa că făcu toate aranjamentele cu o senzație acută de anticipare. După ce își rezervă camera de hotel, biletul de avion și o masă pentru o persoană la Cigale Récamier, stabili o întâlnire cu un vechi partener de sparring69, Axel Schroeder, și făcu o programare la Joseph, vânzătorul care se ocupa întotdeauna de el atunci când mergea la Charvet70. Un e-mail de la Elena – destul de rece, după părerea lui – îl informa ce transmiteau cei de la biroul Knox din Paris. Aceștia recomandau un agent de legătură stabilit în Bordeaux, o agentă specializată de altfel în asigurări de acest tip – o anume madame Costes. Aceasta avea multe relații pe plan local, vorbea bine limba engleză și, conform celor spuse de angajații biroului din Paris, era o persoană très sérieuse.
69 70
Sport de antrenament (n. tr.) Magazin de cămăși la comandă (n. tr.)
Sam ajunsese să-i cunoască destul de bine pe francezi ca să știe că în opinia lor o persoană serioasă era competentă, de încredere și, totodată, plictisitoare. Într-un schimb scurt de e-mailuri, el îi trimise doamnei Costes detaliile de zbor, iar aceasta îi confirmă că-l va aștepta la Aeroportul Mérignac din Bordeaux. Înainte să își facă bagajele, Sam telefonă la biroul lui Roth. — Este într-o ședință, îi spuse Cecilia Volpé. Să-i transmit să vă caute când termină? — Spune-i doar că vreau să verific niște informații. Plec în Franța pentru câteva zile. — Grozav, spuse Cecilia. Ador Parisul. — Și eu, răspunse Sam. Transmite-i domnului Roth că îl voi contacta cât de curând.
Capitolul 7 În timp ce aștepta să treacă prin filtrul de securitate de la Aeroportul Internațional Los Angeles pentru zborul spre Paris, Sam urmărea cu simpatie crescândă eforturile inutile ale bărbatului din fața lui. Acesta era scund, rotofei și foarte vesel. După accent părea neamț. Bărbatul făcuse greșeala să-i zâmbească agentului de securitate în încercarea de a face o glumă: — Astăzi ne spuneți să ne dăm jos pantofii, mâine o să ne spuneți să ne dăm jos chiloții, nu? Agentul, un bărbat cu înfățișare severă, îl fixa în tăcere. Apoi, considerând că bietul neamț reprezenta un real pericol la bordul avionului – probabil ca posesor al unui umor de prost gust –, îi ordonă să iasă din rând ca să-l aștepte pe supraveghetor. Rămas desculț și fără curea la pantaloni, cu brațele ridicate în lateral (de parcă ar fi fost crucificat) în timp ce bastonul electronic de control era trecut pe lângă corpul său, Sam reflecta la bucuriile oferite de călătoriile moderne: aeroporturi supraaglomerate, adesea murdare, personal ostil, șanse mari de întârziere a zborurilor și, înainte de fiecare zbor, controalele corporale extrem de neplăcute și umilitoare. Nu era de mirare că primul lucru dorit de majoritatea pasagerilor după îmbarcare era o băutură. Compartimentul de clasa I, un adevărat colț de liniște după balamucul din terminal, era o adevărată ușurare. Sam acceptă un pahar de șampanie, se descălță de pantofi și aruncă o privire pe meniu. Ca de obicei, erau feluri variate, imitații optimiste de mâncăruri sofisticate servite în restaurante, iar sosurile din ziua aceea păreau delicioase. Ar fi putut comanda noisette de miel în sos dulce-picant, pește undițar la tavă, cu sos de salvie, legume pane
servite cu sos de smântână și busuioc, paste cannelloni cu somon afumat și sos balsamic. Cel care întocmise meniul, un adevărat prinț al înșelăciunii, intenționase ca oferta să pară delicioasă și sofisticată. Realitatea însă – așa cum Sam știa din experiență – era crudă și dezolantă. Mâncărurile erau insipide, de o calitate îndoielnică, sosurile tăiate din cauza focului prea tare, iar gustul legumelor anost. De ce oare toate companiile aeriene încercau să imite bucătăria „de înaltă clasă”, având la dispoziție doar facilitățile limitate ale unei bucătării de avion strâmte și supraaglomerate, dotate numai cu frigider și cuptor cu microunde? Nu funcționa niciodată. Decise să se limiteze la pâine, brânză și un vin roșu de calitate, dar până și acestea erau mai proaste decât își imaginase. Eticheta de pe sticla de vin era impresionantă, pedigriul – ireproșabil, proveniența – excelentă. Dar, din anumite motive, gustul vinului nu e niciodată desăvârșit atunci când este băut la peste 9.000 de metri altitudine. Vinul pare să piardă din consistență cu cât altitudinea e mai mare. Turbulențele din timpul zborului afectează echilibrul și aroma vinului. Folosind cuvintele unui eminent critic: „După hurducăielile produse la decolare și aterizare, decolare și iar aterizare, vinul nu are destul timp să se așeze”. Sam gustă dintr-un pahar, trecu pe apă, înghiți un somnifer în loc de desert și nu se mai trezi până a doua zi dimineața, când avionul își începea coborârea deasupra Canalului Mânecii. De fiecare dată când revenea în Paris se simțea minunat, în vreme ce taxiul își croia drum în trafic pe bulevardul Raspail spre SaintGermain, Sam admira impresionat – ca de fiecare dată – minunatele și armonioasele proporții stabilite de Haussmann pe la mijlocul secolului al XIX-lea: lățimea generoasă a străzilor principale,
clădirile spațioase, grădinile magnifice și uimitoarele parcuri micuțe dintre clădiri. Și mai era Sena, cu cheiurile și grandioasele ei poduri arcuite, o abundență de copaci și monumente istorice, alei lungi și maiestuoase. Toate aceste minunații făceau din Paris unul dintre cele mai frumoase orașe de promenadă din lume. Și era și curat după standardele marilor orașe. Nu se vedeau nicăieri mormane de pungi cu resturi menajere și nici guri de canal înfundate cu ambalaje, pahare de unică folosință sau pachete goale de țigări; o absență bine-venită a mizeriei urbane. Trecuseră aproape doi ani de la ultima sa vizită în acest oraș – un weekend prelungit și încântător în compania Elenei Morales –, dar Sam găsea hotelul Montalembert la fel de fermecător. Ascuns printre clădirile de pe Rue du Bac, hotelul este micuț, elegant și foarte primitor. Doamnele mai tinere din lumea modei – și mai puțin cunoscute se opresc la acest hotel în fiecare an pe durata prezentării noilor colecții. Scriitori, agenții acestora și numeroși editori zăbovesc mereu la bar privindu-și intens whisky-ul în timp ce meditează la drepturile lor de autor și la situația actuală a literaturii franceze. Fete drăguțe intră sau ies în mare grabă. Dealerii de antichități și patronii galeriilor de arta din cartier trec pe la hotel ca să sărbătorească vreo tranzacție cu un pahar de șampanie. Oamenii se simt aici ca acasă. Personalul are, desigur, meritul său pentru asta, dar la atmosfera generală mai contribuie și modul neprotocolar de amenajare a parterului clădirii – un spațiu destul de restrâns, un bar, un mic restaurant și o mică bibliotecă (având propriul șemineu cu lemne), care nu sunt separate prin pereți, ci prin diferite intensități luminoase: o lumină mai puternică în restaurant și difuză în bibliotecă. Astfel, prânzul de afaceri avea loc în față, iar întâlnirile romantice în spate. Sam își luă camera în primire, torturat de aroma ispititoare de cafea care venea dinspre restaurant. Făcu un duș scurt și se bărbieri,
apoi coborî și comandă o café crème și un croasant, timp în care trecu în revistă toate planurile sale pentru dimineață și după-amiază. Avea de gând să-și ofere o zi liberă – o zi în care să fie un simplu turist – și îi făcea plăcere să constate că toate destinațiile alese de el erau destul de aproape ca să meargă pe jos: o vizită la Muzeul d’Orsay, o mică plimbare pe Pont Royal către Luvru, o scurtă oprire pentru o gustare la Café Marly; și o plimbare prin Grădina Tuileries în drum spre Place Vendôme, după care urma să se ducă la Charvet, unde avea programată o întâlnire. La Paris vremea era schimbătoare: un amestec de sfârșit de iarnă și început de primăvară și, în timp ce se plimba pe bulevardul SaintGermain, Sam constată că fetele reflectau păreri diferite în privința vestimentației. Unele nu renunțaseră încă la fulare, paltoane și mănuși; altele, sfidând briza rece a Senei, purtau jachete subțiri și fuste scurte. Dar, indiferent de ceea ce purtau, toate păreau să fi adoptat un stil aparte de mers. Sam ajunse la concluzia că acesta era mersul specific al domnișoarelor pariziene: un pas iute, sprinten, cu capul sus și geanta aruncată pe umăr, și, ca o notă distinctă, țineau brațele încrucișate în față, astfel încât pieptul nu era numai susținut, ci și evidențiat, un soi de soutien-gorge vivant, adică un „sutien natural”. Distras într-un mod atât de plăcut, Sam aproape că uită să o ia pe strada care ducea spre Sena și spre Muzeul d’Orsay. Ca întotdeauna, aici erau prea multe de admirat. Sam luase decizia să se limiteze la ultimul etaj al muzeului, unde cele mai renumite colecții impresioniste erau expuse alături de lucrările pictorilor neoimpresioniști. Chiar și așa, fără să manifeste vreun interes sau respect deosebit pentru sculptura sau pentru colecțiile extraordinare Art Nouveau, mai mult de două ore se scurseră fără să-i treacă prin cap să se uite la ceas. Cu un gest imaginar, își scoase pălăria în fața picturilor lui Monet, Manet, Degas și Renoir, apoi părăsi muzeul și trecu peste pod, îndreptându-se spre restaurantul la care avea de
gând să ia masa de prânz, în drum spre Luvru. Francezii sunt faimoși pentru restaurantele lor de toate formele și mărimile, preferând în special spațiile enorme. La Coupole, de exemplu, restaurant deschis în 1927, la acea vreme cel mai mare loc de luat masa din Paris, reușea, în ciuda mărimii lui, să ofere un ambient plăcut. Restaurantul Café Marly, deși mai mic decât La Coupole, este totuși – după majoritatea standardelor – enorm, fiind însă proiectat în așa fel încât să ofere și separeuri confortabile, colțuri retrase și liniștite, fără ca cineva să se simtă inconfortabil că mănâncă într-o cantină cât o sală de bal. Cea mai frumoasă parte a restaurantului era însă terasa lungă și acoperită, cu vedere spre piramida de sticlă, iar Sam se așeză chiar acolo, la o masă mică. Pentru oricine revine la Paris după o lungă absență există întotdeauna tentația de a gusta din toate raritățile gastronomice incluse în meniu – poate din lăcomie sau pur și simplu din dorința de a simți din nou un anumit gust pe care nu l-a uitat niciodată –, pentru că la Paris mâncarea este atât de variată, atât de seducătoare și atât de artistic prezentată, încât ar fi păcat să nu comanzi o duzină dintre cele mai bune stridii Brittany, o porție de miel de Sisteron cu aromă de ierburi și două sau trei feluri de brânză înainte de a ataca desertul. Optând pentru moderație și amintindu-și că trebuia să ia doar un prânz frugal înainte de cină, Sam se mulțumi să comande o porție modestă de caviar Sevruga și niște votcă rece, mâncând în timp ce privea lumea care trecea pe stradă. La cafea își făcu datoria de turist și scrise câteva cărți poștale: una pentru Elena – având grijă, bineînțeles, să menționeze că era foarte ocupat căutând indicii; una pentru Bookman (Vremea e aici. Aș vrea să fii frumoasă71); și una pentru Alice, o cameristă de la hotelul Joc de cuvinte, în loc de „Vremea este frumoasă/ Aș vrea să fii aici“, după versurile unei melodii de Jimmy Buffet - The weather is here. Wish you were beautiful (n. tr.) 71
Chateau Marmont, care nu se aventurase niciodată în afara orașului Los Angeles, dar care călătorea prin intermediul lui Sam ori de câte ori acesta pleca din localitate. Își aminti că trebuia să mai cumpere un Turn Eiffel în miniatură pentru colecția de suvenire a femeii. În timp ce un soare timid își făcea apariția printre nori luminând cerul, Sam părăsi aglomerația din fața Muzeului Luvru pentru simetria, ordinea și perspectiva extraordinară a Grădinii Tuileries, oprindu-se pe aleea principală ce delimitează sectoarele rectangulare ale grădinii, ca să admire panorama minunată a bulevardului Champs-Élysées, până la Arcul de Triumf. Deocamdată, ziua aceea îi întrecuse cu mult așteptările. Când ajunse la Place Vendôme, era într-o dispoziție de zile mari, indusă de masa de prânz și de euforia plimbării – o dispoziție periculos de expansivă pentru cumpărăturile la Charvet. Magazin de galanterie bărbătească având o vechime de peste 150 de ani, Charvet exercita asupra lui Sam o atracție irezistibilă pentru nota de excentricitate a cămășilor făcute la comandă. Era mai mult decât o chestiune de confort, stil și identitate; pur și simplu îi făcea plăcere să comande cămăși de la acest magazin. Mai era, de asemenea, și ritualul în sine – o parte esențială a întregului proces căutarea materialului potrivit, discuția degajată despre manșete, gulere și croială, fiind sigur că avea să primească exact ceea ce voia. Ca bonus mai era desigur și ambianța deosebită în care aveau loc toate aceste dezbateri. Cele câteva raioane ale magazinului Charvet – pe care cu greu lar fi putui descrie cineva drept magazin – ocupau mai multe niveluri ale uneia dintre cele mai impunătoare clădiri din Paris: 28 Place Vendôme. Sam abia apucă să intre, că o siluetă care părea că plutește printre cravate, eșarfe și batiste bărbătești veni să-l întâmpine. Era Joseph, cel care-l inițiase pe Sam, cu câțiva ani în urmă, în tainele și plăcerile oferite de cusăturile simple și butonii
din sidef autentici. Luară împreună micul ascensor ca să urce la raionul de materiale aflat la nivelul al doilea, iar acolo, printre mii de suluri de poplin, țesături din bumbac Sea Island, olandă, batist și mătase, Sam își petrecu tot restul după-amiezii. Duzina de cămăși pe care urma să o comande – la fel ca vinul – avea să fie marcată cu anul de fabricație, asemenea vinului, printr-o mică etichetă prinsă în cusătura interioară. În timp ce se întorcea la hotel, gândurile lui se îndreptară spre bărbatul cu care trebuia să se întâlnească. Axel Schroeder fusese vreme de mulți ani unul dintre cei mai mari și mai prosperi spărgători ai lumii. Bijuterii, tablouri, obligațiuni la purtător, antichități: el furase – sau, așa cum prefera el sa spună, aranjase doar schimbarea proprietarului – de toate. Și nu pentru sine – se grăbea el să adauge, fiind un om simplu –, ci pentru clienții lui lacomi. Schroeder și Sam se cunoscuseră în timp ce se ocupau amândoi cu anumite aspecte diferite ale aceleiași lovituri. Între ei se născuse încă de atunci un soi de respect mutual și, din pură curtoazie profesională, fiecare se ținea departe de proiectele celuilalt. Schroeder deținea pașapoarte valide pentru trei țări diferite, iar Sam bănuia că amprentele lui digitale fuseseră schimbate de mai multe ori cu ajutorul chirurgiei estetice. Era un om precaut. Sam îl găsi pe Schroeder la barul hotelului Montalembert, cu un pahar de șampanie în față. Suplu, bronzat ca un schior, îmbrăcat într-un costum gri-pal cu dungi fine și croiala ușor demodată, cu părul grizonant – deși destul de rar –, perfect aranjat și cu unghiile lustruite după o manichiură recentă, bărbatul părea mai mult un magnat pensionat decât un veteran al lumii infracționale. — Îmi pare bine să te revăd, pungaș bătrân ce ești! îl salută Sam în timp ce-și strângeau mâinile. Schroeder zâmbi.
— Dragul meu băiat, zise el, nu e nevoie să mă flatezi. Le-a venit în sfârșit mintea la cap celor din Los Angeles și te-au dat afară? Făcu un semn chelnerului: Un pahar cu șampanie pentru prietenul meu, te rog. Și ai grijă să-l treci pe nota lui de plată. Fiind un om atât de bine informat, Schroeder era conștient că Sam renunțase complet la vechile sale îndeletniciri ilegale, fiind acum de partea legii. Deloc surprinzător, acest lucru părea a stânjeni conversația lor. Pentru câteva minute, cei doi bărbați avură senzația că jucau pocher, schimbând tot felul de „politețuri” în timp ce Schroeder aștepta ca Sam să-și arate cărțile. — Parcă nu ai fi tu, Axel, îi spuse Sam la un moment dat. Stăm de vorbă de mai bine de zece minute și nici măcar nu m-ai întrebat ce caut aici. Schroeder sorbi din șampanie înainte să răspundă. — Mă cunoști foarte bine, Sam. Nu mi-a plăcut niciodată să descos pe cineva. Curiozitatea poate fi extrem de periculoasă. Își scoase o batistă de mătase din buzunarul de la piept și își tamponă buzele. Dar, din moment ce ai adus vorba, ce te aduce la Paris? Vrei să faci cumpărături? Vreo fată? O masă decentă după atâția cheeseburgeri? Sam îl puse la curent pe Schroeder cu detaliile jafului, urmărindu-l cu mare atenție și încercând să surprindă orice schimbare de expresie a acestuia, dar nu sesiză nimic deosebit. Bătrânul rămase tăcut, încuviințând din cap la răstimpuri, iar pe fața lui nu se putea citi nimic. Atunci când Sam încercă să afle ce știa de fapt Schroeder, până și la cele mai ocolite întrebări, bărbatul dădu zâmbind răspunsuri evazive. O jumătate de oră frustrantă se scurse, făcându-l pe Sam să-și piardă răbdarea. În timp ce se ridicau de la masă, mai făcu o ultimă încercare. — Axel, ce naiba, ne cunoaștem de multă vreme. Poți avea
încredere în mine, nu te-aș putea implica în asta. Cine te-a angajat? Figura nedumerită a lui Schroeder era un tablou viu al inocenței. Se încruntă și clatină ferm din cap. — Dragul meu băiat, crede-mă, nu știu despre ce vorbești. — Tu spui întotdeauna același lucru. — Da, întotdeauna. Rânji și-l bătu pe Sam cu palma pe umăr, apoi continuă: Dar îți promit că, de dragul vremurilor trecute, am să fac niște cercetări. Te voi anunța dacă aflu ceva. Sam îl urmări cu privirea pe fereastră până când bărbatul se urcă pe bancheta din spate a unui Mercedes care îl aștepta lângă trotuar. În timp ce mașina se îndepărta, Sam observă că Schroeder stătea cu telefonul lipit de ureche. Să se fi prefăcut bătrânul escroc că nu știa nimic? Sau se prefăcea că știe mai mult decât era pregătit să dezvăluie? Își propuse să se gândească la acest lucru în timpul cinei. Ca un ultim răsfăț al zilei sale libere, Sam hotărî să meargă la Cigale Recamier pentru o cină deloc târzie, și avea de gând să ia masa singur. Aceasta era încă una dintre micile sale plăceri, care putea fi rezumată printr-o singură expresie pe care o auzise prima dată în timpul cursului său de enologie de la Suze-la-Rousse. Această expresie îi aparținea magnatului Nubar Gulbenkian, a cărui convingere fermă era că numărul ideal pentru o cină era doi: „Doar eu și somelierul”. („Somelierul” era varianta lui Sam. Gulbenkian specificase de fapt „ospătarul-șef”.) În lumea de astăzi, printre oameni atât de sociabili, o cină solitară este interpretată eronat. Cel care ia singur cina ar putea ajunge chiar să fie compătimit din moment ce opinia generală este că nimeni nu ar alege să stea singur la masă într-un restaurant aglomerat. Și totuși, pentru toți cei care se simt mai bine singuri, sunt încă multe de spus despre o masă de o singură persoană. Fără a fi distras de compania altei persoane, solitarul poate acorda mâncărurilor și vinului toată atenția pe care o merită. Trasul cu urechea este adesea
răsplătit cu frânturi din fascinantele conversații de la mesele vecine. Și, desigur, un fin observator se poate bucura de show-ul gratuit oferit de ceilalți clienți ai restaurantului, o adevărată ispită pentru orice persoană amuzată și intrigată de varietatea reacțiilor umane. Cigale Récamier, aflat la cinci minute distanță de hotel, era unul dintre obiectivele sale preferate. Ascuns într-o fundătură a străzii Rue de Sèvres, restaurantul întrunea toate calitățile unui local de excepție. Era simplu, fără pretenții, și avea personal de înaltă clasă. Chelnerii păreau că lucraseră o viață acolo; își îndeplineau impecabil toate îndatoririle și știau pe de rost lista de vinuri. Clientela era o combinație interesantă – printre clienții obișnuiți ai restaurantului, Sam văzuse de multe ori miniștri, tenismeni de talie internațională și actori. Și mai erau și sufleurile senzaționale, fine și pufoase, savuroase și dulci. Dacă preferai sufleurile, aici puteai alege un meniu bazat numai pe acest fel de mâncare. Sam fu condus la o masă mică, în dreptul unui stâlp gros care ocupa toată partea centrală a încăperii. Așezându-se cu spatele la stâlp, constată că avea în față un rând de mese dispuse de-a lungul unui perete acoperit în întregime de o oglindă. În acest fel, îi putea vedea atât pe cei de la mesele din față, cât și pe cei care treceau prin spatele lui. Un loc perfect pentru o persoană care adora restaurantele. Chelnerul îi aduse un pahar de Chablis și meniul și îi arătă tabla pe care erau trecute specialitățile zilei. Sam alese cotlete de miel – simple, ușoare, trandafirii, preparate perfect –, urmate de puțină brânză și sufleu de caramel. Lăsă alegerea vinului la latitudinea chelnerului, știind că se afla pe mâini bune. Cu un oftat de satisfacție, se rezemă de spătarul scaunului în timp ce gândurile lui se întoarseră la ultima cină pe care o luase înainte de a pleca din Los Angeles. Fusese una dintre întâlnirile sale regulate cu Bookman. Se
hotărâseră să încerce un restaurant rafinat destul de extravagant din Santa Monica, un templu dedicat extremelor bucătăriei multiculturale și celor mai îndrăznețe experimente culinare. Acel restaurant era, conform unei cronici senzaționale, un adevărat laborator gastronomic. Criticii știau probabil mai bine de ce susțineau acest lucru. Existau multe feluri miniaturale – unele erau prezentate pe vârful unei lingurițe, iar altele erau aduse la masă într-o pipetă din sticlă. Sosurile erau servite cu seringa, iar mesenii erau instruiți în mod special de către un chelner foarte afectat cum să consume fiecare fel de mâncare. În vreme ce treceau de la o bijuterie gastronomică la alta, Bookman devenea din ce în ce mai morocănos. La un moment dat, ceruse pâine, doar ca să afle că bucătarul-șef nu era de acord ca mâncarea gătită de el să fie servită cu pâine. Bookman își pierduse în cele din urmă răbdarea atunci când chelnerul începuse să le prezinte extaziat le dessert du jour, care nu era altceva decât înghețată de ouă cu șuncă. Asta fusese pentru amândoi „cireașa de pe tort”. Plecaseră imediat de la masă ca să caute ceva de mâncare în altă parte. Mesele din jurul lui Sam începeau să se ocupe. Cuplul de la masa din fața lui îi atrase atenția. Cei doi stăteau foarte aproape unul de celălalt. Bărbatul, un tip între două vârste, îmbrăcat cu gust, părea să fie bine cunoscut de chelneri. Cea care-l însoțea era o fată superbă de vreo optsprezece ani, care semăna foarte mult cu actrița Jeanne Moreau în tinerețe. Aceasta asculta cu mare atenție ce-i șoptea bărbatul. Stăteau aproape lipiți, împărțind același meniu. Trecură câteva minute bune până ca Sam să-și dea seama că se holba pur și simplu la cei doi. — Elle este mignonne, eh? îi spuse chelnerul lui Sam atunci când sosi cu cotletele de miel, făcând un semn sugestiv în direcția fetei. Sam încuviință din cap, iar chelnerul coborî vocea. — Domnul este un vechi client al nostru, iar domnișoara e fiica
lui. O învață cum să cineze cu un bărbat. „Asta doar în Franța, își spuse Sam. Doar în Franța.” Ceva mai târziu, în drum spre hotel, în timp ce se plimba pe niște străzi lăturalnice, Sam rememoră toate activitățile acelei zile libere. De la Manet și Monet până la cotlete de miel și memorabilul sufleu de caramel, ziua fusese un adevărat voiaj al redescoperirii Parisului amestecat cu accese frecvente de nostalgie. Chiar dacă frunzele copacilor lipseau din decor, Parisul era fermecător. Parizienii, care păreau a fi în pericol să-și piardă reputația din cauza aroganței și a nepăsării lor, fuseseră amabili. Muzicalitatea limbii franceze vorbite în preajma lui, aroma îmbietoare de pâine caldă de la brutării, sclipirea metalică a Senei – toate acestea erau la fel cum și le amintea el. Și totuși, într-un fel, i se părea diferit. Parisul are adesea acest efect asupra turiștilor care-l vizitează. Avusese parte de o zi pe cinste. Obosit, dar foarte mulțumit de modul în care își petrecuse timpul liber, Sam se scufundă într-o cadă cu apă caldă, ca să elimine din organism efectele decalajului orar, apoi adormi buștean.
Capitolul 8 În ziua următoare, în timpul unui scurt zbor spre Bordeaux, Sam trecu în revistă diferențele dintre un avion plin cu francezi și unul plin cu americani. După ce se instală în scaunul său, i se păru că nivelul de zgomot din cabina avionului era neobișnuit de scăzut. Conversațiile se desfășurau în surdină, acest lucru reflectând neplăcerea francezilor de a fi ascultați. Pasagerii erau mai mici și mai bruneți; doar câțiva erau blonzi – de ambele sexe. Constată, de asemenea, că pasagerii aveau mai puține iPod-uri și mai multe cărți. Spre deosebire de americani, francezii nu erau dependenți de apa îmbuteliată (cu toate că era posibil ca, din motive de sănătate majoritatea lor provenind din regiunea Bordeaux, să se limiteze la vin). În plus, niciunul nu avea vreo gustare în față. Din punctul de vedere al stilului vestimentar, pasagerii erau îmbrăcați destul de variat; unii aveau ținută de birou, iar alții păreau să meargă la vânătoare de păsări. Aceștia purtau costume office pe sub jachetele lungi de vânătoare de culoarea mușchiului verde, așa încât Sam nu s-ar fi mirat deloc să vadă vreun cap de fazan mort ieșind din buzunarele mari ale acestora. Părul bărbaților era ceva mai lung și mirosul de aftershave mai puternic, dar niciunul nu purta cercei bărbătești sau șapcă de baseball. În general, aspectul lor era mult mai formal. Și totuși, existau multiple similitudini între francezul de rând și prietenul său american de peste Ocean. Odată ce avionul ajunse la terminalul „Sosiri”, două sute de telefoane mobile își făcură apariția ca la o comandă, astfel că pasagerii puteau să-și sune în voie nevestele, amantele, iubitele, secretarele și colegii de serviciu, ca să le spună că și de această dată pilotul reușise să-i aducă în siguranță la sol, sfidând moartea. Sam, adept al teoriei conform căreia 90 la
sută dintre apelurile telefonice nici măcar nu erau necesare, era fericit să își aștepte în liniște bagajul, ca un mut printre guralivi. Se uită după madame Costes, persoana lui de contact, cercetând din priviri mulțimea din zona terminalului „Sosiri”. Într-un târziu, o femeie îi atrase atenția. Aceasta ținea în mână, la nivelul taliei, o bucată de carton pe care era scris numele lui. Femeia părea stânjenită de faptul că putea fi văzută așteptând un străin la aeroport. Sam se îndreptă spre ea ca să se prezinte. Madame Costes era o surpriză extrem de plăcută, diferită complet de matroana respectabilă și masivă cu o ușoară mustață și platfus pe care și-o imaginase Sam. Era suplă, avea vreo treizeci și cinci de ani și purta un pulover simplu, pantaloni largi și o eșarfă de mătase înfășurată lejer în jurul gâtului. Ochelarii ei de soare erau ridicați pe frunte, încadrând un păr blond-roșcat. Chipul ei, de tipul celor din revistele mondene, era prelung și delicat. Pe scurt, era primul exemplu de bon chic bon genre72 de până atunci. În călătoria sa anterioară la Paris, Sam auzise des această expresie – abreviată de obicei BCBG – care era folosită pentru a descrie persoanele stilate aparținând unei anumite clase sociale – persoane foarte elegante și conservatoare, devotate brandului Hermès73. Sam îi strânse mâna și-i spuse zâmbind: — Vă mulțumesc că m-ați așteptat. Sper că asta nu v-a stricat după-amiaza. — Sigur că nu. E bine să mai pleci din când în când de la birou. Bun venit în Bordeaux, domnule Levitt! — Te rog, spune-mi Sam. Femeia își înclină capul într-o parte și ridică din sprâncene, ca și cum ar fi fost luată prin surprindere de atitudinea familiară a Clasă și eleganță (n.tr.) Casă de modă din Franța fondată în 1837, specializată în pielărie, accesorii, bunuri de lux, parfumerie și prêt-à-porter (n.tr.) 72 73
bărbatului. Era american, ce naiba! — Eu sunt Sophie. Vino, sunt cu mașina. În timp ce-l conducea spre ieșirea din terminal, Sophie începu săși caute cheile în adâncimile genții enorme din piele, care semăna, atât la culoare, cât și la textură, cu o șa uzată. Sam se aștepta ca mașina ei să fie un model standard franțuzesc: mică, rapidă și teribil de incomodă pentru oricare american cu picioare lungi. În schimb, ea se opri în dreptul unui Range Rover verde-închis, stropit de noroi. Sophie scoase un sunet dezaprobator. — Te rog să scuzi aspectul mașinii, zise ea. Am fost ieri la țară. Este noroi peste tot. Sam zâmbi satisfăcut. — Dacă erai pe o autostradă în LA, poliția rutieră te-ar fi somat să tragi pe dreapta pentru că circuli cu un vehicul care nu respectă condițiile de igienă impuse. — Ah bon? M-ar fi somat să trag pe dreapta? — A fost doar o glumă. Sam se lăsă pe spătarul scaunului în timp ce Sophie porni rapid motorul și țâșni cu precizie printre mașinile din trafic. Mâinile ei încleștate pe volan erau la fel de BCBG ca și restul trupului: unghiile îi erau lustruite, dar naturale, tăiate scurt, iar pe degetul mic avea un mic inel din aur cu sigiliu – atât de vechi, încât blazonul familiei abia se mai putea distinge. În jurul încheieturii avea un ceas vintage Cartier de formă pătrată, cu o curea din piele de crocodil. — Am făcut o rezervare la hotelul Splendide, îi spuse Sophie. Se află în partea veche a orașului, lângă Maison du Vin. Sper să-ți placă. Pentru mine e destul de greu să aleg, având în vedere că locuiesc aici. Nu merg niciodată la hotel. — Locuiești de mult în Bordeaux? — M-am născut în Pauillac, la vreo cincizeci de kilometri de Bordeaux. Așadar, sunt o fille du coin, adică o fată de prin partea
locului. — Și limba engleză? Nu-mi spune că ai învățat-o la Pauillac. — Cu mulți ani în urmă am petrecut ceva timp în Londra, în acele vremuri trebuia să vorbești în engleză, nu aveai încotro; nimeni nu vorbea în franceză. În schimb, Londra este astăzi aproape ca une ville française. Mai mult de trei sute de mii de francezi trăiesc acolo, susținând că le este mai ușor să-și conducă afacerile din capitala britanică. Sophie se aplecă peste volan, adăugând fermă: Gata cu întrebările. Acum trebuie să mă concentrez. Sophie își croi drum cu oarecare dificultate prin rețeaua de străduțe întortocheate cu sens unic și opri în cele din urmă în fața hotelului – o clădire datând din secolul al XVIII-lea, cu o fațadă pompoasă și un aer de noblețe aparte. — Voil|, spuse ea. Trebuie să mă întorc la birou, dar ne putem vedea ceva mai târziu, la cină, dacă îți face plăcere. Sam încuviință din cap afișând un zâmbet. — Mi-ar place. În timp ce o aștepta pe Sophie în holul hotelului – cunoscut, conform broșurii de prezentare a unui hotel, drept salon bourgeois „cosy” –, Sam se simțea ușurat, dar și încurajat în același timp la gândul primei sale întâlniri cu Sophie Costes. Era scandalos – și recunoștea în sinea lui acest lucru –, dar se simțea mult mai bine când lucra cu femei frumoase. Și se bucura că Sophie se născuse și crescuse pe acele meleaguri, fiind o autentică bordeleză. Din tot ceea ce citise despre societatea din Bordeaux își amintea că exista un păienjeniș de legături de familie, dușmănii și alianțe care se întrețeseau de mai bine de două secole. Pentru Sam, un ghid care făcea parte din această lume era neprețuit. Sunetul tocurilor înalte pe pardoseală anunța sosirea lui Sophie. Aceasta se schimbase pentru cină. O mică rochie neagră,
naturellement. Două șiraguri de perle. Un șal negru din cașmir. Un parfum interesant. Sam își aranjă nodul de la cravată. — Mă bucur că m-am îmbrăcat în costum, remarcă el. Sophie izbucni în râs. — Dar ce poartă bărbații din Los Angeles de obicei atunci când ies la cină? — Oh, poartă blugi de cinci sute de dolari, cizme de cowboy din piele de șarpe, tricouri Armani și jachete de mătase, șepci de baseball marca Louis Vuitton – înțelegi tu, haine pentru neciopliți, mai de la țară. Dar categoric, nu poartă perle. Bărbații adevărați nu poartă perle. După toate indiciile, această ultimă informație confirmă primele impresii ale lui Sophie. Prin urmare, aceasta îi spuse: — Cred că nu ești un bărbat prea serios. — Mă străduiesc din răsputeri să nu fiu, admise Sam, dar pot fi foarte serios când e vorba de cină. Deci, unde mergem? Să chem un taxi? — Putem merge pe jos. Restaurantul e chiar după colț. Localul e destul de mic, dar mâncarea e grozavă; la fel și lista de vinuri. Sophie se întoarse și-l privi pe Sam după ce porniră spre restaurant. Bănuiesc că îți place vinul, nu-i așa? — Și încă cum. Dar ce credeai că voi comanda? Coca-Cola light? Ceai cu gheață? Sophie păru să nu ia în seamă revolta lui și îi răspunse calmă: — Cu americanii nu se știe niciodată. Lui Sam restaurantul îi plăcu de la prima vedere. Interiorul era drăguț și nu prea mare – cam cât livingul lui de la Chateau Marmont cu un bar mic într-un capăt, oglinzi și fotografii-portret alb-negru pe pereți, mobilă simplă și fețe de masă din pânză groasă de un alb imaculat. O brunetă zâmbitoare veni în față ca să-i întâmpine. Sam află că femeia se numea Delphine și era soția
bucătarului-șef. Judecând după felul în care se sărutară pe obraz cele două femei, Sam înțelese că Sophie era o clientă fidelă a restaurantului. Delphine îi conduse la o masă din colț și le recomandă un pahar de șampanie în timp ce aveau să studieze meniul, apoi plecă valvârtej spre bucătărie. — Acesta este exact genul meu de local, zise Sam în timp ce privea în jur. Grozavă alegere. Făcu apoi un semn din cap spre peretele din fața lor. Spune-mi, te rog, cine sunt cei din fotografii? — Sunt viticultori, prieteni de-ai lui Olivier, bucătarul-șef. Produsele lor sunt pe lista de vinuri a restaurantului. Sper să nu fii prea dezamăgit dacă nu vei găsi nimic din California. Delphine sosi cu paharele de șampanie și meniurile. Sam ridică paharul. — Îți mulțumesc pentru că ai acceptat să mă ajuți. Datorită ție ancheta va fi mult mai plăcută. Sophie înclină grațios capul. — Va trebui să mă pui la curent cu detaliile. Dar nu înainte de a alege meniul. Îl urmări surprinsă pe Sam care începu să studieze lista de vinuri. — Ești la fel ca bunicul meu, spuse ea. Întotdeauna alegea mai întâi vinul, apoi mâncarea. — Inteligent om, remarcă Sam fără să-și ia ochii de pe foi. Ei bine, asta trebuie să fie noaptea mea norocoasă. Iată ce am descoperit – un vin Lynch-Bages din ’85. Cum am putea să ignorăm un asemenea vin? Este chiar din orașul tău natal, îi zâmbi lui Sophie. Spune-mi, te rog, ce fel de mâncare ar fi comandat bunicul tău ca să meargă bine cu vinul acesta? Sophie închise meniul. — Piept de rață rosé, fără îndoială. Poate niște stridii, pentru început, cu încă un pahar de șampanie? Sam o privi în timp ce închidea lista de vinuri, amintindu-și de
cinele din LA în compania unor fete pentru care plăcerile gastronomice se reduceau la doi creveți și salată verde. Era o adevărată plăcere să ia cina cu o femeie care aprecia mâncarea bună. Delphine luă comanda și reveni în câteva minute aducând vinul și un decantor. Îi prezentă lui Sam mai întâi sticla, bărbatul încuviință cu un semn din cap, apoi desfăcu țipla și scoase dopul de plută – un dop extrem de lung, umed și închis la culoare –, îl apropie de nas, șterse gâtul sticlei și decantă vinul. — Ce părere au cei din Bordeaux despre dopurile și capacele cu șurub pentru sticlele de vin? În ciuda avantajelor practice, Sam detesta ideea ca un vin minunat să sufere o asemenea insultă. Sophie se cutremură. — Înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Mai sunt și aici unii care folosesc acest tip de dopuri. Dar cei mai mulți dintre noi respectă tradiția. Cred că va mai trece mult timp până ce vom îmbutelia vinul de Bordeaux în sticle de limonadă. — Mă bucur să aud asta. Bănuiesc că sunt un susținător ardent al dopurilor de plută. Sam băgă mâna în buzunar și scoase un carnețel pe care făcuse niște însemnări. Ești de acord să discutam puțin despre cazul meu înainte de stridii? Nu știu ce anume ți-au spus cei de la biroul din Paris. Sophie ascultă cu atenție detaliile jafului și informațiile în legătură cu ancheta fără rezultate care îl determinase să vină la Bordeaux. Sam era pe cale să sugereze un plan de acțiune când sosiră stridiile – două duzini, cu un miros plăcut de apă de mare – servite cu felii subțiri de pâine neagră și încă un pahar de șampanie. Sophie scoase prima stridie din cochilie și o ținu o clipă în gură înainte să o înghită. Apoi ridică cochilia, își dădu capul pe spate, lăsând la vedere linia delicată a gâtului, și sorbi sucul. Sam găsi tulburător spectacolul.
Sophie băgă de seamă că era privită intens, așa că-i atrase atenția: — Mă fixezi. — Îți admiram tehnica, răspunse Sam. Eu nu aș putea face asta fără să-mi murdăresc bărbia. Sophie mai luă o stridie. — E foarte simplu, spuse ea. Ca să poți sorbi sucul, trebuie să ții buzele așa. Își țuguie buzele și le deschise ușor până ce luară forma literei „O”. Aduci apoi cochilia deasupra, astfel încât să-ți atingă buza superioară. Lași capul pe spate, sorbi ușor și< voil|. Niciun pic de suc pe bărbie. Acum încearcă și tu. Sam se conformă. Încercă o dată, de două ori și abia la cea de-a patra încercare Sophie declară că se putea descurca fără probleme cu stridiile. Acest răgaz educațional o încurajase să se relaxeze, astfel că deveni ceva mai curioasă și îndrăzni să-l întrebe pe Sam unde învățase atât de multe despre Bordeaux încât să recunoască un vin prețios de pe lista de vinuri. Mai departe, conversația se legă fără probleme și continuă netulburată, așa că, până ce sosi rața, ei discutară însuflețiți, simțindu-se cât se poate de bine unul în compania celuilalt. Sam respectă cu sfințenie ritualul degustării vinului, conștient că era privit cu ochi de expert. Pentru început, ridică paharul în lumină, ca să-i studieze culoarea, apoi îl roti ușor. Apropie paharul de nas și inspiră scurt; și nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori. Sorbi din pahar și așteptă câteva secunde înainte să înghită. O privi pe Sophie și bătu ușurel marginea paharului său. — O adevărată poezie într-o sticlă, rosti cu voce scăzută, pe un ton solemn. Robust, dar elegant. O vagă aromă lemnoasă și< ce să fie asta? Detectez oare o notă de tutun? Minunat construit, cu un final foarte lung. Vocea lui reveni la normal. Cum mă descurc până acum?
— Pas mal, răspunse Sophie. Mult mai bine decât cu stridiile. Mâncară și băură pe îndelete, iar Sophie îi relată lui Sam una dintre povestirile ei favorite, care, din întâmplare, avea drept cadru un restaurant din America. Clienții comandaseră o sticlă de vin Pétrus din ’82, evaluată la șase mii de dolari, pe care o consumară cu adânc respect și încântare. Mai comandară încă o sticlă de vin, pentru alți șase mii de dolari. Dar aceasta avea un alt gust, total diferit de prima, așa că fu refuzată. Proprietarul restaurantului, înarmat bineînțeles cu scuzele de rigoare, le aduse o a treia sticlă de Pétrus din ’82. Din fericire, aceasta se întâmplă să fie la fel de bună ca prima. După ce mesenii plecară în cele din urmă, patronul restaurantului, foarte nedumerit, duse cele trei sticle unui expert pentru a fi examinate. Acesta identifică imediat problema cu cea dea doua sticlă. Spre deosebire de celelalte două, era autentică. — Înțeleg foarte bine de ce îți place povestea asta, îi spuse Sam. Pentru că arată cât de proști pot fi americanii în materie de vin. O amenință cu degetul. Vreau să-ți spun doar două cuvinte: Robert Parker74. Ea clătina din cap înainte ca el să termine. — Nu, nu, nici vorbă de așa ceva. Asta se putea întâmpla la fel de bine și la noi în Franța. Trebuie să fi auzit de degustările pe nevăzute de aici în cadrul cărora degustătorii încurcă un vin alb ținut la temperatura camerei cu unul roșu. Nu, este o poveste bună, pentru că evidențiază anumite lucruri. Sophie luă paharul de pe masă și-l cuprinse cu ambele mâini, spunând: Nu există de fapt boltă palatină perfectă. Sam nu era prea convins de acest lucru, dar lăsă baltă subiectul.
Robert Parker este cel mai cunoscut și influent critic de vinuri din SUA. (n.tr.) 74
Văzu că mai era vin în sticlă, destul pentru a umple încă două pahare, și simțea nevoia să-i acorde atenția cuvenită. — Ei bine, doamnă profesoară, ce spui de un pic de brânză? Sophie se aplecă puțin în față, zâmbind. — Am un singur cuvânt pentru tine, zise ea amenințându-l în glumă cu degetul. Camembert. Și Camembert comandară, delicat și sărat, pentru că amândoi deciseră că era singura delicatesă potrivită pentru finalul cinei. După ce se despărțiră, Sam se trezi urmărind-o cu privirea în timp ce se îndepărta. O femeie foarte atrăgătoare, își spuse el. În noaptea aceea visă că o învăța pe Elena cum să mănânce stridii | la française. Sophie rămase la rândul ei cu amintiri plăcute de la prima ei întâlnire cu Sam. Bărbatul era o companie agreabilă, părea un bun cunoscător în materie de vinuri și aerul lui onest nu era chiar neatrăgător. În plus, avea niște dinți minunați, ca toți americanii. Existau toate șansele ca acea colaborare să nu fie deloc plictisitoare.
Capitolul 9 Pentru Sam, următoarele zile se dovediră plăcute, instructive și din ce în ce mai frustrante. Mulțumită relațiilor lui Sophie, ei avură acces la toate podgoriile de pe domeniile din zonă, inclusiv la cele care nu primeau de obicei vizitatori. Tot datorită lui Sophie, administratorii proprietăților și proprietarii cramelor făcură tot posibilul ca să le fie de ajutor. Domeniu după domeniu – de la magnificul Lafite Rothschild până la Pétrus, care era ceva mai mic –, cei doi anchetatori avură parte de o primire călduroasă. Povestea lor fu ascultată cu mare atenție. Li se răspunse la toate întrebările și, ocazional, li se oferi câte un pahar de nectar. Dar Sam trebuia să admită că vizitele, chiar dacă contribuiau la îmbogățirea cunoștințelor sale despre vin, nu reprezentau niciun progres real pentru cazul său. Era un bilanț dezolant: două zile, șase domenii și șase fundături. În seara zilei următoare, epuizați și descumpăniți, Sam și Sophie căutară consolare în barul hotelului. Comandară și li se aduse șampanie, acel elixir reconfortant. — Ei bine, cred că asta e, spuse Sam ridicând paharul. Îmi pare nespus de rău că ți-ai irosit timpul cu mine. Îți mulțumesc pentru ajutor. Ai fost minunată! Sophie ridică dintre umeri. — Cel puțin le vei putea spune celor din LA că ai vizitat unele din cele mai vestite domenii viticole din lume. Îi zâmbi. Versiunea noastră mai redusă a zonei Napa Valley. Telefonul ei mobil începu să sune. Îl privi, se încruntă, oftă, își lăsă pe masă paharul de șampanie, apoi îi spuse: — E avocatul meu. Te rog să mă scuzi. Se ridică de la masă, apoi se îndepărtă ca să vorbească la telefon.
Sam observase acest tip de comportament încă de la prima sa vizită în Franța și nu putea înțelege dacă se datora bunelor maniere sau era doar un mod de a evita urechile indiscrete. Oricum, era sigur că francezii încercau pe cât posibil să nu vorbească la telefon în prezența altora, preferând să se retragă cu discreție într-un loc în care să nu poată fi auziți. Era un obicei foarte civilizat, iar Sam considera că și compatrioții săi ar fi trebuit să-l adopte. În timp ce aștepta ca Sophie să revină la masă, începu să citească însemnările pe care și le făcuse în urma vizitelor la podgorii. Își notase toți clienții obișnuiți ai acestora, precum și marii cumpărători – proprietari ai unor crame importante cu însemnate colecții de vinuri. În mare parte, răspunsurile primite nu erau deloc surprinzătoare: Ducasse, Bocuse, Taillevent, Palatul Élysée, Tour d’Argent, una sau două bănci private, vreo șase miliardari (ale căror nume, desigur, nu fuseseră dezvăluite). Cu alte cuvinte, suspecții obișnuiți. Sam își studia concentrat notițele și, în timp ce citea, o altă întrebare îi veni în minte, o întrebare la care nici nu se gândise până atunci. Cu asta își frământa mintea până ce Sophie se întoarse din nou la masă. Se aplecă spre ea, la fel de mulțumit ca un câine care tocmai dezgropase un os uitat de mult. — Mai ții minte vechile filme polițiste franțuzești? Sophie îl privi nedumerită. — Știi tu, când detectivul își amintește ceva care i-a scăpat. Sophie îl privea la fel de uimită. — Iată un astfel de moment al revelației. Se lovi cu palma peste frunte, exclamând: Drace! Cum de nu mi-am dat seama? Sam afișă un zâmbet larg. — Drace? repetă Sophie, fără să înțeleagă nimic. Ce înseamnă asta și de ce te pocnești peste frunte? Te simți bine? — Scuze. Da, sunt bine. Dar mi-a trecut ceva prin cap. Poate că
am făcut o greșeală. Poate că ar fi trebuit să întrebăm dacă cineva a încercat să cumpere acele vinuri deosebite și a fost dezamăgit, pentru că toate fuseseră deja vândute. Poate că există vreun entuziast obsedat de vinuri pe undeva, unul la fel ca individul acela care voia să-și umple crama cu vinuri Latour vechi de o sută cincizeci de ani, cineva să își întregească degrabă colecția de vinuri. Ăsta poate fi considerat un motiv, nu-i așa? Toată fața lui Sam era un semn de întrebare plin de speranță. Sophie își strânse buzele și încuviință încetișor din cap. — Este posibil, confirmă ea, și oricum nu mai avem altă ipoteză. „În plus, își spuse ea, asta este mult mai amuzant decât să stai toată ziua în spatele unui birou ocupându-te de solicitările vreunui viticultor pentru daune în caz de îngheț.” — Ei bine, ce ai de gând să faci? Vrei să vizităm din nou domeniile viticole? Bănuiesc că ar fi mai practic decât la telefon. — O să vizităm din nou toate domeniile. Pe lumină și cât mai devreme, mâine-dimineață la prima oră. Sophie se uită la ceas, se încruntă și își ridică geanta. — Am să întârzii la ședință, iar avocatul meu mă taxează la minut. Deci, pe mâine – trec să te iau pe la 10? — Asta înseamnă la prima oră pentru tine? — Sam. Suntem în Franța. Sam se trezi devreme. Cu o noapte în urmă avusese anumite îndoieli și își făcuse griji că avea să irosească din nou timpul lui Sophie cu cercetări inutile. Dar somnul reuși să-i redea optimismul, iar soarele strălucea deja pe cer. Un semn bun. Decise să iasă în oraș pentru micul dejun. Găsi o cafenea aglomerată vizavi de Grand Théâtre, se așeză la o masă și ceru o café crème și ziarul Herald Tribune. Titlurile ediției nu reușiră să-i strice dispoziția. Ca întotdeauna, tot felul de evenimente de pe tot cuprinsul lumii.
Mai multe incendii în sudul Californiei, un car inutil de insulte în lumea politică a Washingtonului, o alertă despre stratul tot mai gros de smog din China, informații despre mișcările din Orientul Mijlociu, declarațiile bombastice ale Rusiei, starea de panică și disperare din Europa, precum și prevestirile sumbre de pe Wall Street. Printre aceste articole pesimiste – o adevărată litanie de nenorociri – erau tot felul de reclame pentru ceasuri și poșete, una mai ostentativă decât alta, lucru care amintea probabil cititorilor că, oricât de proaste ar fi fost știrile, acestea nu puteau tempera nevoia umană de a face cumpărături. Sam lăsă deoparte ziarul și se uită în jur. Ceilalți clienți păreau ciudat de veseli și bine dispuși. Aceștia își mâncau tartinele și sorbeau din cafele. După figurile lor proaspete, matinale, pe care rigorile acelei zile nu lăsaseră încă vreo urmă, ei nu păreau să-și dea seama că, potrivit știrilor dimineții, sfârșitul lumii s-ar fi putut produce chiar înainte de prânz. Mai comandă o café crème și începu să scrie o listă cu vinurile și anii de producție care îl interesau: Lafite din ’53, Latour din ’61, Pétrus din ’70, Yquem din ’75, Figeac din ’82 și Margaux din ’83. „Ce listă!” își spuse el. Sam nu se putea abține, dar era sigur că Danny Roth nu merita și nici nu știa să aprecieze asemenea comori. Pentru Roth, acestea reprezentau doar un statut „îmbuteliat”, și încă nu prea satisfăcător întrucât nu le putea expune pe perete pentru a fi văzute de toată lumea. Ce ar fi făcut el cu banii de pe asigurare, se întrebă Sam, dacă vinul nu avea să fie găsit niciodată? Țârâitul telefonului mobil îi întrerupse șirul gândurilor. Era Sophie, care voia să-i spună că se afla la hotel, deși nu era încă ora 10. Venise la prima oră, așa cum stabiliseră cu o zi înainte. Dar unde era el? De obicei dormeau până târziu în California? Sam se întoarse repede la hotel și o găsi așteptându-l în hol. Sophie era foarte binedispusă – zâmbea, ridicând mâna ca să-i arate
cât era ceasul, încântată că ajunsese înaintea lui. În dimineața aceea era îmbrăcată de parcă ar fi venit călare: pantaloni mulați, de echitație băgați în niște cizme din piele moale, o jachetă din tweed și o eșarfă de mătase cu un imprimeu discret, reprezentând niște potcoave (marca Hermès, cu siguranță), înfășurată în jurul gâtului. Stilul ecvestru, aspect desăvârșit. Sam se întrebă dacă nu ar fi trebuit să necheze ușurel în timp ce o măsura din cap până-n picioare plin de admirație. Nu prea vedeai așa ceva în LA. — Grozav costum, spuse el. Păcat că ai uitat pintenii. Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți. Te simți norocoasă astăzi? — Desigur, zise ea. Très optimiste. Astăzi o să aflăm ceva, sunt sigură. Ai să vezi. Îl luă de braț în timp ce se îndreptau spre mașină. Ce zici, începem cu Lafite? În timpul călătoriei cu mașina din Bordeaux spre Médoc, Sophie îi explică motivele optimismului său. După ce se despărțise de Sam cu o seară în urmă, ea se întâlnise cu avocatul ei care o anunțase că după trei ani de certuri și tatonări cu fostul ei soț se ajunsese în sfârșit la o înțelegere și că avea să fie în cel mai scurt timp o femeie liberă. Căzuseră de acord asupra detaliilor partajului. Fostul ei soț voia să păstreze ambarcațiunea pe care o folosea pentru transport de persoane în Saint-Barth. Sophie putea păstra în schimb apartamentul din Bordeaux. Era posibil chiar să rămână prieteni. Sau poate nu. El îi făcuse necazuri de la început, îi spusese Sophie. Întotdeauna pleca undeva cu barca și de obicei sfârșea în brațele vreunei fete nepotrivite. — Hmmm, făcu Sam. Pare un bărbat pe gustul meu. Sophie izbucni în râs. — Îți plac bărcile? — Prefer fetele. Ele nu-mi provoacă rău de mare. Sophie alesese un drum care delimita câmpia întinsă și imaculată
acoperită cu rânduri perfecte de viță-de-vie, care dispăreau la orizont – în două părți egale. În stânga lor erau domenii, la dreapta – alte domenii: Léoville Barton, Latour, Pichon-Lalande, LynchBages, Pontet-Canet. Sam avea senzația că străbăteau cu mașina o imensă listă de vinuri rare. — Ai fost vreodată în ținutul vinurilor, în California? întrebă el. — În Napa și Sonoma? Nu, niciodată. Poate că am s-o fac într-o zi. Seamănă vreun pic cu regiunea asta? Sam își aminti dealurile maronii și aride, podgoriile vaste, cramele moderne și buticurile lor cu suvenire sau autobuzele pline cu vizitatori. — Nu tocmai. Dar unele vinuri sunt destul de bune. — Și știi de ce? Sophie nici măcar nu-l lăsă să răspundă, pentru că spuse tot ea: Pentru că aveți atâția francezi care produc vin acolo. Se uită la el și zâmbi. Sunt foarte chauvine. Pentru mine, vinul franțuzesc e de departe cel mai bun. — Încearcă să-i spui asta unui italian. — Italienii fac haine și pantofi. Și o brânza bună. Vinul lor< Vocea ei se stinse și făcu un gest de lehamite cu mâna. În mod clar, nu existau șanse să discute cu ea despre asta. Încă o victorie, se gândi Sam, pentru complexul de superioritate al francezilor. Lăsând în urmă centrul regiunii Pauillac, puteau vedea acum Château Lafite, pe un platou jos, destul de departe de drum. Sophie opri Range Roverul și se întoarse spre Sam. — O să punem o singură întrebare, nu-i așa? A încercat cineva anul trecut să cumpere vin din ’53 și a fost dezamăgit? — Asta e, zise Sam. Mai există o speranță. Orele treceau și, după ce tăiară de pe listă primele două domenii viticole vizitate, Sam se gândi că eșecul din ultimele zile avea să se repete. Cei întrebați încercaseră să-și aducă aminte, se încruntaseră,
ridicaseră din umeri, dar – désolé, mais non – nu-și aminteau de niciun cumpărător insistent și dezamăgit. Norocul li se schimbă însă la cea de-a treia oprire. Administratorul proprietății, un localnic din Pauillac, apropiat al familiei lui Sophie, își aminti că în toamnă avusese un vizitator care se interesase strict de anumite vinuri și recolte; un domn destul de încăpățânat de altfel, care pur și simplu nu acceptase să primească un răspuns negativ. Acesta îi lăsase cartea sa de vizită rugându-l săl contacteze dacă avea să obțină vreodată vinurile de care întrebase. Administratorul se scărpină în cap și începu să caute în sertarele biroului său. În cele din urmă, scoase dintr-unul o cutie veche de trabucuri în care păstra cărțile de vizită de care ar fi putut avea nevoie într-o bună zi. Le împrăștie pe birou și începu să caute printre ele – erau o mulțime de cărți de vizită: clienți din Anglia și America, jurnaliști de vinuri de pe tot cuprinsul lumii, un master chef, fabricanți de butoaie, somelieri –, un spectru impresionant de fonturi caligrafice pe niște bucăți albe din carton de cea mai bună calitate. Degetele lui rătăciră un timp deasupra cărților de vizită înainte să se oprească. — Voil|, zise el în timp ce scotea o carte de vizită dintre toate celelalte, un monsieur très insistant. Sophie și Sam se apropiară nerăbdători ca să poată citi numele: Florian Vial Enolog Grupul de firme Reboul Palais du Pharo 13007 Marseille În timp ce se deplasau cu mașina spre următorul domeniu – al patrulea din ziua aceea Sam o întrebă pe Sophie dacă știa ceva despre grupul de firme Reboul. Auzise vreodată de ei? Era cumva
un angrosist de vinuri? Sophie începu să râdă. — Toată Franța a auzit de Grupul Reboul. Este peste tot, e implicat în orice. Sophie se încruntă în timp ce adăuga: Orice cu excepția vinului. Nu am auzit ca Reboul să facă afaceri cu vinuri. Am să-ți povestesc mai târziu despre asta, dar nu te entuziasma prea tare. Probabil că a fost doar o vizită întâmplătoare. Dar poate că nu era chiar așa, pentru că aflară de la administratorii domeniilor Figeac și Margaux că monsieur Vial fusese acolo înaintea lor ca să întrebe de Figeac din ’82 și Margaux din ’83, și își lăsase cartea de vizită ca să poată fi contactat. Sam îi spuse lui Sophie: — De două ori același nume – ar putea fi o coincidență, dar de trei ori e dubios. Îți fac cinste cu cina dacă-mi spui tot ce știi despre Reboul.
Capitolul 10 Sam se considerase întotdeauna un adevărat aventurier în materie de gastronomie, gata să mănânce aproape orice avea în față: melci, picioare de broască, supă din aripioare de rechin, furnici în ciocolată, veveriță coaptă în lut – le încercase pe toate și le găsise interesante, dacă nu întotdeauna pe gustul său. Dar curajul îl părăsea de-a binelea când venea vorba de organe și măruntaie comestibile. Simpla menționare a unui preparat cu rinichi îl făcea să se cutremure. Cazul lui era clasic: nu voia să încerce ceva ce știa cu siguranță că nu avea să-i placă și reușise să evite mulți ani – mai mulți decât își putea aminti – anumite rețete pregătite din măruntaie de orice fel. Acest lucru era însă pe cale să se schimbe. Sophie insistase să meargă din nou la restaurantul lui Delphine pentru cină, iar după ce plecară de la hotel, în drum spre restaurant, Sophie îi explică și de ce. Era o zi de joi. Și, în fiecare zi de joi, Olivier – bucătarul-șef – prepara sublima sa rețetă rognons de veau – rinichi de vițel – gătiți în sos de Porto și serviți cu un piure de cartofi fin și pufos – o mâncare atât de savuroasă că ți se topea în gură. Acesta era, fără îndoială, felul ei favorit, cea mai grozavă rețetă din lume. Tocmai se pregătea să laude meritele sosului când observă lipsa unui răspuns entuziast din partea lui Sam și expresia îngrozită a acestuia. Se opri și îl privi înțelegătoare. — Ah, spuse ea, am uitat. Americanii nu mănâncă rinichi, nu-i așa? Sophie îl urmărea amuzată pe Sam, care inspiră adânc. — Nu suntem fani înverșunați ai acestui fel de mâncare. Cred că avem o problemă cu măruntaiele. Nu le-am încercat niciodată.
— Măruntaiele? — Știi tu< organele interne. Stomacul și ficatul, și plămânii, și momițele, și pipota< — <Și, bineînțeles, rinichii, completă Sophie privindu-l cu milă. Oare cum poate un bărbat să treacă prin viață fără să mănânce rinichi? Îl împunse cu arătătorul în umăr, spunându-i: Să facem un târg. Încearcă-i doar. Dacă nu o să-ți placă, poți comanda friptură și cartofi prăjiți și voi plăti eu cina. Ai încredere în mine. Odată așezați la masă, Sam se întinse după lista de vinuri, când Sophie își ridică mâna, cu arătătorul mișcându-se înainte și înapoi, ca un metronom. — Mais non, Sam. Cum poți alege un vin dacă vei mânca ceva ce nu ai mai gustat niciodată? Sam abandonă lista și așteptă răbdător ca Sophie să studieze paginile acesteia mușcându-și concentrată buza de jos. Se întrebă dacă Sophie știa să gătească și, dacă știa, ce anume prefera să poarte în timp ce pregătea masa. O eșarfă de mătase pentru omletă? Perle la desert? Oare cei de la Hermès făceau șorțuri de bucătărie? Delphine îi întrerupse însă firul gândurilor venind cu paharele de șampanie. Cele două femei ținură în șoaptă o miniconferință care se sfârși cu un schimb de zâmbete și încuviințări din cap. — Bon, zise Sophie. Pentru început, clătite blini cu caviar. Apoi rinichii de vițel, cu un excepțional Pomerol, recolta 2002, Château l’Evangile. Ești de acord? — Nu contrazic niciodată o femeie frumoasă care știe atât de multe despre rinichi. Ciocniră paharele, iar Sophie începu să-i povestească lui Sam tot ce știa în legătură cu Grupul Reboul. — Britanicii îl au pe Branson75, zise ea. Italienii îl au pe
75
Richard Branson, om de afaceri britanic, care deține casa de discuri
Berlusconi. Ei bine, francezii îl au pe Francis Reboul-Sissou, cum îi spun prietenii și jurnaliștii fideli, care au scris despre afacerile acestuia de mai bine de patruzeci de ani. El a devenit o instituție națională, continuă ea, sau, conform unora, o adevărată comoară națională, o personalitate distinctă, extravagantă, un băiat din Marsilia bine intenționat, care a savurat din plin fiecare secundă din succesul său. Îi plăcea publicitatea. Într-adevăr, criticii lui spuneau că era imposibil să se îmbrace într-o dimineață fără să apară imediat în presă ce culoare avea cravata pe care o purta în ziua aceea sau cum arăta ținuta lui. Asta, desigur, făcea din el preferatul presei; el însuși era un eveniment, întotdeauna un subiect grozav pentru o poveste. Și mereu încheia câte o afacere, continuă Sophie. Imperiul pe care l-a construit cu timpul include construcții, ziare locale și posturi radio, o echipă de fotbal, stații de tratare a apei, firme de transport, electronice – el pare implicat în orice. Sophie se opri când sosiră delicioasele clătite cu caviar. — Dar ce spui de vinuri? întrebă Sam. Deține cumva un domeniu sau două? — Nu am idee. Oricum, în zona asta nu deține nimic. Luă o înghițitură de blini și închise ochii încântată. Mmm, sunt grozave! Sper că îți place caviarul, Sam. — La nebunie. Dar cred că le place tuturor. — Nu. Există unii oameni mai ciudați, care nu mănâncă măruntaie de pește. Zâmbi suav și își umplu gura cu blini. Sam ridică mâinile în semn de apărare. — Bine, bine, recunosc. Îmi plac măruntaiele de pește. Spune mai departe ce-i cu Reboul. Sophie încercă să-și amintească toate informațiile mărunte care
Virgin Records si (Compania Aeriana Virgin Atlantic Airways (n.tr.)
apăruseră în presă și la televizor în legătura cu Reboul. Momentan locuia la Marsilia, într-un soi de palat. Pasiunea lui, așa cum declarase adesea în presă, o reprezentau Franța și toate lucrurile franțuzești (cu excepția Parisului, pe care – la fel ca toți marsiliezii de bună-credință – nu-l privea cu ochi buni). El făcuse chiar sacrificiul suprem de a plăti impozite exorbitante Franței și ținea câte o conferință de presă în luna aprilie a fiecărui an ca să dezvăluie lumii întregi ce contribuție uriașă plătea anual pentru economia națională. Îi plăceau femeile tinere, iar acestea apăreau frecvent la brațul său în paginile revistelor mondene, fiind întotdeauna descrise de către presa indulgentă drept nepoatele lui. Avea două iahturi: unul pentru vară, în Saint-Tropez, celălalt pentru iarnă, în Seychelles. Și, desigur, deținea un avion personal. — Cam asta e tot ce știu, încheie Sophie. Dacă vrei să afli mai multe, va trebui să o întrebi pe stilista mea. E nebună după el. Crede că Reboul ar trebui să fie președinte. Aruncă o privire peste umărul lui Sam și-l atenționă: închide ochii, Sam. Iată că vin rinichii. Sam închise ochii, dar nasul îl avertiză că rinichii erau în fața lui, pe masă. Își coborî puțin capul și inhală aroma puternică și îmbietoare, mult mai intensă decât a oricărui preparat din carne; o aromă caldă, plină, bogată și infinit mai apetisantă. Poate că se înșelase în privința măruntaielor. Deschise ochii. În mijlocul farfuriei, aburii îmbietori se ridicau dintr-un „vulcan” de piure de cartofi care avea în vârf o baltă de sos. În jurul piureului erau patru rinichi bombați, de culoare maronie, fiecare de mărimea unei mingi de golf. Sophie se aplecă peste masă ca să-și pună un vârf de muștar pe farfurie. — Nu e indicat prea mult muștar, ca să nu se lupte cu vinul. Bon appétit! Se lăsă pe spătarul scaunului și-l privi cum lua prima înghițitură.
Sam mestecă. Înghiți. Aprecie savoarea. Râse cu gura până la urechi. — Știi, întotdeauna am spus că la sfârșitul unei zile epuizante nimic nu e mai delicios decât o porție de rinichi în sos de Porto. Își sărută vârfurile degetelor exclamând: Minunat! Porția de rinichi și excelentul Pomerol se dovediră de-a dreptul senzaționale. Atât Sam, cât și Sophie folosiră până și ultima bucată de pâine ca să șteargă farfuria de sos, într-o dispoziție de zile mari. Implicarea lui Reboul în acest caz era destul de interesantă – deși era posibil să fi fost o pistă greșită dar cel puțin era un fir care îi încuraja să facă noi cercetări. — Din câte mi-ai spus, zise Sam, acest om are o mulțime de bani, este destul de excentric și are o obsesie pentru tot ceea ce este franțuzesc. Dar putem fi siguri că îl interesează vinul? Bănuiesc că da, din moment ce are un enolog. Are ceva contacte în SUA? Colecționează și altceva în afara de fete frumoase și iahturi? Aș vrea să aflu mai multe despre el. — În acest caz, ar trebui să-ți aranjez o întâlnire cu vărul meu. Ea încuviință din cap cu fermitate în timp ce își lua paharul de pe masă. Da, vărul meu, Philippe. Locuiește în Marsilia și lucrează pentru La Provence, cel mai cunoscut ziar din zonă. Este reporter senior. El va putea să-ți dea toate informațiile despre Reboul, iar ceea ce nu știe poate afla. O să-ți placă. E cam dus cu pluta. Toți sunt așa acolo. Ei numesc asta fada, nebunie. — Pare un om pe gustul meu. Exact ceea ce aveam nevoie. Când mergem acolo? — Noi? Sam se aplecă peste masă și spuse cu o voce gravă în timp ce o privea cu seriozitate. — Nu poți să mă lași singur. Marsilia e un oraș mare. M-aș rătăci
fără tine. Nu voi avea cu cine să mănânc bouillabaisse76. În plus, cei de la Knox se bazează pe tine ca să urmărești fiecare pistă, fiecare indiciu, chiar dacă pentru asta e necesar să călătorești și în sudul Franței. Așa cum spunem noi, cei de la asigurări, este o slujbă groaznică, dar cineva tot trebuie să o facă. Sophie râdea clătinând din cap. — Reușești întotdeauna să le convingi pe femei să-ți facă pe plac? — Nu atât de des pe cât mi-ar plăcea. Dar nu mă dau bătut prea ușor. Ce-ai spune de acel Camembert pe care Delphine îl păstrează încuiat în cramă? — Da pentru Camembert! Și, până ce terminară sticla de vin, cafeaua și Calvadosul77 pe care-l băură la insistențele lui Delphine, rămase „da” și pentru călătoria la Marsilia. Sam își făcuse bagajul și se pregătea să meargă la culcare în compania câtorva știri de la CNN, când îi sună telefonul. — Bună seara, domnule Levitt! Ce mai faceți? Vocea fetei era caldă și veselă, iar accentul era specific Californiei. Vă fac legătura cu Elena Morales. Sam își înghiți un căscat. — Elena, ai idee ce oră e aici? — Nu te supăra, Sam. Am avut o zi groaznică. Roth a stat toată ziua pe capul meu. A venit la birou și a făcut un adevărat tărăboi – a vorbit cu avocații, cu presa, cu amicul lui guvernatorul. Dacă ar fi stat mai mult, cred că ajungea până la Curtea Supremă. Cu alte cuvinte, el vrea să știe ce se petrece și, bineînțeles, își vrea banii. Mia cerut numărul tău, dar i-am spus că nu poți fi contactat.
76 77
Supă de pește (n.tr.) Băutură spirtoasă din mere sau pere (n.tr.)
— Ce fată isteață. — Se va întoarce. Ce să-i spun? Ai noutăți? Sam înțelese că era disperată. Și un sfânt și-ar fi pierdut răbdarea cu un Danny Roth dezlănțuit, făcând spume la gură de furie și amenințând pe toată lumea. Era timpul să lanseze o minciună pe care o considera destul de plauzibilă. — Ascultă, zise el. Transmite-i lui Roth că sunt în negocieri cu autoritățile din Bordeaux și că urmează să obțin niște informații în următoarele zile. Dar – lucru foarte important – aceste negocieri sunt de durată și extrem de delicate. Este în joc chiar reputația de care se bucură brandul Bordeaux. Publicitatea de orice fel, de oriunde, ar putea strica totul. Așa că fără avocați, fără presă și fără guvernator. Bine? Aproape că putea „auzi” nervii întinși la maximum ai Elenei la celălalt capăt al firului. — Ce se întâmplă de fapt, Sam? — A apărut ceva, dar s-ar putea să nu fie ceea ce sper, așa că noi vom pleca la Marsilia mâine ca să verificăm acest indiciu. — Noi? Sam oftă. Era a doua oară în aceeași seară când i se punea această întrebare. — Madame Costes mă însoțește în această călătorie. Are acolo o persoană de contact care ar putea să ne ajute. — Și cum arată această madame Costes? — Oh, e blondă, grasă și are vreo cincizeci de ani. Știi genul. — Da, înțeleg. O adevărată frumusețe. — Noapte bună, Elena! — Noapte bună, Sam!
Capitolul 11 Sam nu mai fusese niciodată în Marsilia, dar văzuse filmul Filiera franceză și citise unul sau două articole ale unor scriitori de călătorii. Credea, așadar, că știa la ce să se aștepte. La fiecare colț de stradă aveau să pândească tot felul de indivizi dubioși, aceștia fiind, fără îndoială, ucigași profesioniști ai Mafiei. Piața de pește de pe Cheiul Belgienilor servea probabil drept acoperire pentru trafic de substanțe care în mod normal nu aveau ce să caute în interiorul unor pești: bibani de mare umpluți cu heroină sau grouperi cu garnitură de cocaină. Hoți de buzunare și borfași de tot felul aveau să fie plasați în locuri strategice pentru a-i ușura pe turiștii naivi de portofele, aparate foto sau genți. În orice caz, ar fi putut descrie acest loc folosind aceleași cuvinte rostite de Somerset Maugham despre Coasta de Azur: „un loc însorit pentru oameni care lucrează din umbră”. Părea destul de interesant. Sophie, care vizitase orașul cu câțiva ani în urmă, nu se strădui prea mult să schimbe așteptările lui Sam. În comparație cu rafinamentul și ordinea specifice regiunii Bordeaux, Marsilia așa cum și-o amintea ea – era un labirint aglomerat și murdar, înțesat de femei și bărbați aspri, cu aspect sinistru, în opinia ei, cel mai potrivit cuvânt ca să descrie atât orașul, cât și locuitorii acestuia era „louche” – mai exact, conform dicționarului, dubios, josnic, suspect sau îndoielnic. Sophie se întreba deseori cum putea trăi într-un asemenea loc vărul ei Philippe, pare-se chiar fericit. Oricum, așa cum îi spusese și lui Sam, ea considerase întotdeauna că el avea o latură louche. Când ajunseră la Aeroportul Marignane în acea după-amiază, toate acele gânduri negre se risipiră însă într-o clipă, alungate de lumina profundă, clară și aproape orbitoare, de cerul de un albastru
intens al Galiei și de amabilitatea șoferului de taxi care îi duse la hotel. Se dovedi în scurt timp că acesta își ratase vocația; ar fi trebuit să se angajeze la un birou de turism. Conform spuselor lui, Marsilia era centrul universului în timp ce Parisul nu era decât un punct oarecare pe hartă. Oraș întemeiat de peste 2 600 de ani, Marsilia era o adevărată comoară de istorie, tradiție și cultură. Restaurantele din Marsilia erau de fapt motivul pentru care Dumnezeu crease peștele, iar marsiliezii erau cei mai generoși și mai prietenoși oameni pe care cineva și-ar fi dorit să-i cunoască. Sophie ascultase toate aceste elogii fără să comenteze, deși zâmbetul ei contrariat și sprâncenele ridicate sugerau că nu era pe deplin convinsă de adevărul spuselor taximetristului. Profită așadar de o pauză în expunerea acestuia, ca să-l întrebe ce părere avea despre Francis Reboul. — Ah, Sissou, regele Marsiliei! Vocea șoferului căpătă un ton plin de respect. Acesta e omul care ar trebui să conducă țara. Un om devotat poporului, în ciuda miliardelor sale. Imaginați-vă, un om care joaca boules78 cu șoferul lui. O persoană care ar putea trăi oriunde în lume – și el unde alege să trăiască? Nu la Paris, Monte Carlo sau în Elveția, ci chiar aici în Marsilia, la Palais du Pharo, acolo unde se poate uita pe geam ca să privească cea mai frumoasă panoramă din lume – Vieux Port, Mediterana, Château d’If, minunata catedrală Notre-Dame de la Garde< Merde! Taximetristul frână brusc și își croi drum în marșarier prin traficul din ce în ce mai aglomerat, acompaniat de corul de claxoane ale celorlalți șoferi, până ce ajunseră în fața aleii scurte de parcare din apropierea hotelului. După ce își ceru scuze că trecuse de destinație, îi lăsă pe cei doi pe alee, îi întinse lui Sophie cartea sa de
78
Joc cu bile popular în Franța (n.tr.)
vizită, zâmbi în semn de mulțumire pentru bacșișul consistent pe care i-l lăsase Sam și le ură o ședere memorabilă în Marsilia. Urmând sfatul vărului ei Philippe, Sophie făcuse rezervări la Sofitel Vieux Port, un hotel modern cu vedere spre Fortăreața SaintJean din secolul al XII-lea, una dintre cele trei fortărețe care fuseseră construite pentru a-i ține la distanță pe pirații și marinarii parizieni. Sus, în camera lui de hotel, Sam deschise ușa de sticlă, ieși pe terasă și inspiră cu nesaț aerul sărat al portului. „Nu-i rău, se gândi el privind panorama orașului. Nu-i rău deloc.” Primăvara venise devreme în Marsilia, iar reflexia soarelui pe oglinda apei părea să fi poleit aerul, făcând portul să strălucească. Catargele sutelor de ambarcațiuni din port alcătuiau o adevărată pădure plutitoare. În depărtare se zăreau zidurile înalte și sumbre ale Fortăreței Château. D’If. Sam se întreba dacă Reboul avea o panoramă mai spectaculoasă decât aceasta. Coborî ca să se întâlnească cu Sophie și o găsi plimbându-se de colo colo prin holul hotelului, cu telefonul lipit de ureche. Când termină de vorbit, se apropie de el și aruncă o privire la ceas. — Era Philippe, îi explică ea. Propune să ne întâlnim în jumătate de oră ca să bem ceva. — Încep destul de devreme în Marsilia. Vine aici? Sophie oftă și clătină ferm din cap. — Cu Philippe nu e niciodată simplu. El vrea să ne arate unul dintre micile baruri pe care turiștii nu le frecventează niciodată. Se află în cartierul Le Panier. Spune că putem merge pe jos de aici, că vom avea parte de o plimbare tipic marsilieză. Ești de acord? Se opriră la recepție ca să ceară o hartă și începură să coboare dealul spre Vieux Port. În timp ce mergeau, Sophie începu să-i povestească tot ce știa despre Le Panier. Cea mai veche parte a orașului, pe vremuri cartierul pescarilor, al corsicanilor și al italienilor, acesta devenise în timpul războiului o adevărată
ascunzătoare pentru evrei și pentru toți cei care încercau să scape de naziști. În 1943, naziștii au ordonat ca întreaga zonă să fie evacuată și au aruncat în aer o mare parte a cartierului, o măsură dură, îndeplinită cu meticulozitate. — Philippe știe multe povești despre vremurile acelea, zise Sophie. După război, cartierul a fost reconstruit – nu chiar atât de bine, după părerea mea –, iar acum majoritatea localnicilor sunt arabi. Tocmai treceau cheiul de la capătul View Port croindu-și drum printre grupurile de turiști și studenți care așteptau feribotul pentru a vizita la Château d’If. Câțiva moșnegi, clipind precum șopârlele în soare, stăteau cocoțați pe un zid nu prea înalt și se uitau după fete. Doi câini adulmecau aerul în zona în care se ținuse piața de pește în dimineața aceea. Câteva mame își scoseseră copiii la plimbare în cărucioare și stăteau la taclale. Locul acela era o lume în sine, o adevărată oază de liniște, iar Sam se simțea dezamăgit. — Mie nu mi se pare atât de periculos, zise el. Unde sunt borfașii? Ei nu lucrează vinerea? Încă mai am portofelul, iar tu ai geanta pe umăr și suntem în Marsilia de mai bine de o oră. Indivizii ăștia își pierd îndemânarea, după cum se vede. Sophie îl bătu pe umăr. — Fii fără grijă. O să-l întrebăm pe Philippe. El poate să-ți spună unde să te duci pentru o bună – cum spuneți voi – jecmăneală. Se opri ca să se uite pe hartă, apoi continuă: Trebuie să găsim Montée des Acoules, chiar înainte de catedrală. Uite, asta e foarte interesant. Cine crezi că locuiește cel mai aproape de noi? Reboul. Sophie îi indică un loc pe hartă: Palais du Pharo, la câteva sute de metri de hotelul în care stăteau ei. Atmosfera se schimbă imediat ce părăsiră zona luminoasă și aerisită a portului. Briza mării nu se mai simțea deloc, iar soarele dispăru. Montée des Acoules era o stradă în pantă, întunecoasă și lată cât pentru o mașină. Clădirile, care ar fi
putut avea un oarecare farmec în lumina soarelui, arătau sărăcăcios și mohorât. Singurele semne de viață erau mirosul persistent de mâncare și acordurile tânguioase ale muzicii pop nord-africane care se strecurau pe ferestrele caselor pe lângă care treceau. O luară pe o alee la stânga. — Cred că barul se află la capătul străzii, zise Sophie, într-o mică piață fără nume. Nici nu știu cum reușește Philippe să mai găsească aceste locuri. — Indivizii ăștia louche cunosc întotdeauna cele mai bune locuri. Ca să fiu sincer, tu ai spus că vrea să ne arate ceva typiquement marseillais. Aceste cuvinte o făcură pe Sophie să pufnească disprețuitor, slobozind aerul printre buzele țuguiate. Acest sunet era tipic franțuzesc și foarte dificil de reprodus, iar Sam încercase de multe ori să-l imite, dar fără prea mare succes. Zgomotele produse de el nu ieșeau niciodată așa cum voia. Părea mai degrabă că suferă de flatulență decât că-și manifestă disprețul. Ajunsese la concluzia că iar fi trebuit buze franțuzești pentru asta. Merseră mai departe până la capătul aleii și ieșiră într-o piețișoară pătrată. În mijlocul acesteia se afla un platan mic, dar viguros care reușise să supraviețuiască în ciuda faptului că era prins într-un guler gros de beton. Într-un colț, având ferestrele acoperite cu sloganuri de susținere pentru echipa de fotbal, scrise cu vopsea albă – „HAI ALBAȘTRII!” și „DREPT LA ȚINTĂ!” se afla barul. Deasupra ușii de la intrare trona un panou pe care scria cu litere decolorate: Le Sporting. În fața intrării era parcat un scuter Peugeot negru. Sam deschise ușa, iar curentul de aer tulbură pentru câteva clipe perdeaua densă de fum din interior. Conversațiile se opriră brusc. Un grup de bărbați cu chipuri aspre, ridate, care jucau cărți, își îndreptară privirile spre nou-veniți. Alți doi bărbați care stăteau la
bar se întoarseră spre intrare. Singurul zâmbet din acea încăpere se ivi pe buzele unui bărbat mătăhălos și brunet – mare cât un urs –, care ședea la o masă, într-un colț al încăperii. Acesta se ridică, deschise larg brațele și o îmbrățișă pe Sophie. — Ah, ma petite cousine, zise el sărutând-o entuziasmat pe amândoi obrajii. Enfin | Marseille. Bienvenue, bienvenue.79 Se întoarse spre Sam și i se adresă în engleză: Iar tu trebuie să fii americanul, Sam. Apucă mâna lui Sam și i-o scutură energic. Bine ați venit la Marsilia! Ce vreți să beți? Se apropie mai tare de cei doi și coborî puțin vocea. Între noi fie vorba, eu nu aș comanda vinul casei. Asta, bineînțeles, dacă vreți să scăpați cu viață. Poate niște pastis80? Bere? Sau un excelent whisky corsican? Dar luați loc, luați loc. Sam aruncă o privire în jur. Probabil că decorul cunoscuse și zile mai bune, dar asta cu mult timp în urmă. Plăcile de gresie erau atât de vechi, încât se măcinaseră, iar din loc în loc se vedea betonul. Tavanul, odinioară alb, era maroniu și pătat din cauza fumului de țigară. Mesele și scaunele erau vechi și soioase. Dar poate că localul avea alte virtuți – foarte bine ascunse, ce-i drept. — Drăguț loc, spuse Sam. Se organizează și nunți aici? — Nu, doar funeralii, zise Philippe zâmbind. În plus, e un loc liniștit. Foarte discret. Eu îl folosesc pentru întâlnirile cu politicienii locali care nu vor să fie văzuți discutând cu presa. — Nu au telefoane? Philippe țâțâi dezaprobator. — Telefoanele pot fi interceptate. Tu ar trebui să știi cel mai bine, doar trăiești în America. Se întoarse și strigă către barman. Mimine, s’il te plaît? On est presque mort de soif81. Ah, mica mea verișoară. În sfârșit, ai ajuns la Marsilia. Bine ai venit, bine ai venit! (în limba franceză, în original) 80 Lichior cu aromă de anason (n.tr.) 81 Mimine, vino, te rog. Suntem morți de sete. (în limba franceză, în 79
— J’arrive, j’arrive82. Vocea lui Mimine – plăcută, gravă, cu inflexiuni baritonale – venea de după o perdea din mărgele de lemn de la ușa din spatele barului, urmată imediat de posesoarea ei. Aceasta avea un aspect impresionant: peste 1,80 m cu tot cu tocurile înalte pe care era cocoțată, un smoc de păr roșu cârlionțat, care strălucea în întuneric, ochi conturați puternic cu creionul dermatograf, cercei enormi din aur și un bust cu adevărat monumental, din care cea mai mare parte era la vedere în timp ce restul părea că încearcă să scape dintr-un tricou portocaliu fără mâneci cu cel puțin două numere mai mic. Femeia se opri lângă masa lor, cu mâinile în șolduri și cu ochii la Sam. Făcându-i un semn din cap americanului, începu să vorbească iute cu Philippe – un torent de cuvinte rostite cu o viteză incredibilă, cu un vag accent franțuzesc. Tirada se încheie cu un chicotit gutural. Philippe izbucni în râs. Sophie avea obrajii roșii. Sam nu înțelesese o iotă. — Lui Mimine îi place cum arăți, îl lămuri Philippe foarte amuzat. Nu o să-ți spun ce a sugerat, dar fii fără grijă. Cu mine ești în siguranță. Comandară băutura, iar Mimine pierdu mai mult timp decât ar fi fost necesar aplecându-se în fața lui Sam ca să-i așeze pe masă paharul cu lichior. Era prima dată în viața lui când i se aruncau priviri indecente. Era ciudat, dar nu putea nega că se simțea flatat. — Acum, Philippe, interveni Sophie, termină cu râsul. Destul cu prostiile! Sam îți va spune de ce am venit la Marsilia. Începând cu jaful din Los Angeles și sfârșind cu descoperirea
original) 82 Vin, vin acum. (în limba franceză, în original)
cărților de vizită ale lui Florian Vial în Bordeaux, Sam îi povesti lui Philippe tot ce considera că ar fi trebui să afle. Masivul bărbat ascultă cu mare atenție, punând din când în când câte o întrebare sau luând notițe. Atunci când Sam termină, Philippe rămase tăcut preț de câteva clipe, bătând cu pixul în carnețel. — Bon. Ei bine, pot să-ți fac rost de toate informațiile despre Reboul, care sunt o mulțime. Cu toate astea, bănuiesc că nu e destul, nu-i așa? Sam clătină din cap. — Trebuie să-l vedem. — Dacă se află aici, în Marsilia, nu e nicio problemă. Nu poate refuza niciodată o invitație pentru un interviu. Desigur, trebuie să aveți o poveste bună. — Și trebuie să-i vedem crama. — Aha. În acest caz, trebuie să aveți o poveste foarte bună. Philippe zâmbi și începu să bată din nou cu pixul în carnețel. Și, dacă tot veni vorba de povești, aș putea publica și eu ceva referitor la asta. Ridică din umeri, apoi continuă: Nu poți să știi niciodată. — Ce vrei să spui? — Un pont, dragul meu Sam. Nu e acesta cuvântul? Să spunem că investigațiile tale duc la ceva interesant – un mic scandale în care este implicat cel mai bogat om din Marsilia. Asta ar fi o știre de prima pagină și nu aș vrea să împart prima pagină cu niciun alt jurnalist. Înțelegi? — Nu-ți face griji, Philippe. O să păstrăm totul în familie. Tu ne ajuți, iar noi îți oferim în schimb exclusivitate. Sam întinse mâna peste masă. Facem târgul? Cei doi bărbați își strânseră mâinile, iar Philippe se ridică în picioare. — Mă duc înapoi la birou și încep lucrul la dosarul lui Reboul. Vreți să rămâneți aici? Îi făcu semn cu ochiul lui Sam. Sunt sigur că
Mimine va avea grijă de voi. — Te rog să-l scuzi pe vărul meu, zise Sophie clătinând din cap. Se ridică de la masă și adăugă: Uneori stau și mă întreb dacă suntem într-adevăr rude. Afară, în fața barului, Philippe descuie lacătul cu care își asigurase scuterul, apoi se urcă pe șaua acestuia. — Iată unicul vehicul cu care poți circula în Marsilia, zise el pornind motorul. A bientôt, mes enfants83! Și, după ce le făcu semn cu mâna, porni huruind pe alee, corpul său masiv balansându-se periculos pe cele două roți ale micului scuter.
83
Pe curând, copii! (în limba franceza, în original)
Capitolul 12 — Așadar, avem nevoie de o poveste plauzibilă, zise Sam, o poveste care să ne ajute să intrăm în crama lui Reboul, iar odată ajunși acolo ar trebui să avem timp destul ca să descoperim ceea ce ne interesează. Are multe sticle de vin, așa că s-ar putea să dureze vreo două ore. Poate chiar mai mult. Trebuie să luăm notițe și s-ar putea să fie nevoie și de fotografii. A, și va trebui să fie o poveste care să nu poată fi verificată imediat. Făcu un semn aprobator din cap către chelner, care începu să desfacă sticla. Nu e ușor deloc, continuă el. Ce zici, te simți destul de creativă? Hotărâseră să ia masa în restaurantul hotelului, care oferea pește proaspăt din zonă, vin alb Cassis, tot din zonă, și locuri în primul rând la spectacolul apusului de soare din View Port. Era încă devreme și, în afară de o masă a unor oameni de afaceri care-și scoseseră în oraș servietele și planurile de marketing pentru o cină festivă, restaurantul era numai al lor. — Să știi că m-am gândit la asta, zise Sophie. Dacă ceea ce spune Philippe este adevărat, nu e o problemă să stabilim o întrevedere cu Reboul. Am putea susține că vrem să scriem un articol despre el, ceva despre profilul unui om de succes< Sophie se opri. Sam clătina deja din cap. — Va vrea să afle numele revistei și oamenii lui ar suna imediat la editorul publicației ca să se asigure că nu suntem niște asasini plătiți. În orice caz, interviul lui Reboul ar fi doar o simplă acoperire, un șiretlic pentru a obține ceea ce vrem. Iar ceea ce vrem noi de fapt este să-i vedem crama. Vinurile. Experiența lui Sophie în escrocherii și bluf se limita la rafinatele și ocazionalele serate din Bordeaux, dar găsea amuzantă provocarea de a inventa o poveste verosimilă.
— Știu, îi spuse ea. Tu ești un american bogat care vrea să-și construiască o cramă deosebită – urgent, desigur, ca toți americanii bogați –, iar eu sunt consultanta ta în materie de vinuri și vrem să-l vizităm pe Reboul pentru inspirație, întrucât am auzit că are una dintre cele mai bune crame din Franța. Sam se încruntă. — Dar ce interes ar avea să ne primească? De ce ar ajuta doi străini? — Pentru că îi place să fie lăudat. Sophie ridică din umeri. Tuturor bărbaților le place asta – bărbaților de succes cel mai mult. — Desigur. Dar nu e un motiv destul de plauzibil, nu pentru un om care iubește atât de mult publicitatea. Și știm că iubește publicitatea. Nu pare genul de om care face în secret fapte bune. Sam se pregătea să toarne vinul în pahare când brațul în care ținea sticla se opri brusc între frapiera cu gheață și paharul lui Sophie. — Ce ai spus mai înainte? Despre Reboul, că are una dintre cele mai bune crame din Franța? Sophie încuviință cu un semn din cap. — Da. Și? — Afirmația ta m-a dus cu gândul la o carte bună, la un bestseller. Acum, să presupunem că trebuie să scoatem o carte. O carte mare, scumpă, cu ilustrații. O carte despre cele mai bune crame din Franța – nu, mai bine despre cele mai bune crame din lume –, în care vrem să includem și crama lui Reboul. Sam era atât de absorbit de gândurile sale, încât uitase de sticla umedă pe care o ținea în mână și de chelnerul care aștepta răbdător lângă umărul său. Și de ce? continuă el. Pentru că are tot ce-i trebuie: o colecție fantastică de vinuri, un amplasament extraordinar pentru o cramă, un proprietar de succes, pe scurt – tot ce-i trebuie. Și toate acestea, desigur, dar mai ales proprietarul vor fi fotografiate pentru această
carte de către unul dintre, fotografii de top ai lumii. Așa că Reboul va avea parte de laude, iar acestea vor fi publice. Iar noi vom avea un motiv să stăm cât va fi necesar în crama lui. Destul de mult ca să luăm notițe. Destul de mult ca să facem fotografii. Sam se lăsă pe spătarul scaunului și îi înmână sticla chelnerului de lângă el care așteptase până atunci să le umple paharele. Tu ce crezi? o întrebă pe Sophie. — Promițător, spuse Sophie. De fapt, e un plan foarte bun. Dar am o mare nelămurire. Cine suntem noi? Vreau să spun, pentru ce editură o să pretindem că lucrăm? Sunt sigură că Reboul va vrea să afle acest lucru. Sam se trezi că imita gesturile ei franțuzești amenințând-o cu degetul arătător: — Nu suntem de la nicio editură. Suntem doar producători independenți de carte. Avem o idee pentru o carte. Să spunem că o vom numi Cele mai mari crame ale lumii. Mai departe, angajăm niște profesioniști ca să scrie textul și să facă fotografiile. Facem o schiță, apoi vindem drepturile de publicare celui mai bun ofertant dintre marile edituri internaționale. Bertelsmann, Hachette, Taschen, Phaidon – companii de acest fel. — Cum de știi atâtea lucruri? Sam își aminti de singura ocazie în care fusese implicat în afacerile editoriale. — Cu doi ani în urmă s-a întâmplat să am o misiune la Frankfurt în timpul târgului de carte. E o adevărată junglă, dar târgul are o importanță majoră – edituri din toate colțurile lumii merg la Frankfurt să cumpere sau să vândă. Am avut ocazia să cunosc câțiva oameni de la diverse edituri, care obișnuiau să pună stăpânire pe bar în fiecare noapte. Le plăcea băutura, nu glumă. Și vorbeau. Eu ascultam. Am aflat o mulțime de lucruri. Trebuie să recunosc că a fost destul de interesant.
Plini de optimism, Sophie și Sam se înfruptară pe îndelete cu biban de mare preparat cu chimen dulce, brânză proaspătă de capră cu tapénade și șerbet de rozmarin, întorcând ideea pe toate părțile, testând-o și adăugându-i câteva înflorituri. Până ce sosi cafeaua, se simțeau mult mai stăpâni pe situație. Aveau o poveste plauzibilă. În dimineața următoare, Sophie avea să afle de la Philippe numărul de la biroul lui Reboul și, cu puțin noroc, să facă o programare. Sam trebuia să cumpere un aparat foto și să pună la punct ultimele detalii ale prezentării lor. — Iar mie tocmai mi-a venit o idee. Seara asta trebuie să aibă un final perfect, zise Sam în timp ce semna nota de plată. O să dăm o mică, „raită” la lumina lunii. Sophie îi aruncă o privire piezișă. — Ce înseamnă „raită”? Sam se lovi ușor cu degetul peste nas și îi făcu semn cu ochiul. — O misiune de recunoaștere clandestină. M-am gândit că ar fi chiar interesant să fac o plimbare pe strada asta și să arunc o privire spre casa vecinului nostru. Vrei să vii? — De ce nu? Nu am mai fost într-o misiune de recunoaștere până acum. După ce părăsiră hotelul, se îndreptară în direcție opusă, spre culmea dealului, și porniră pe bulevardul Charles Livon. Ajunseră în fața unor porți masive din fier forjat care fuseseră lăsate larg deschise. O alee se pierdea în întuneric, iar în depărtare se zărea o lumină slabă, probabil de la vreo fereastră a casei. — Am văzut ceea ce mă interesa, zise Sam. E un complex rezidențial închis, un complex cu un singur proprietar. Făcu câțiva pași pe alee în timp ce Sophie, destul de agitată, venea în urma lui. Îl trase de mânecă, îngrijorată. — Sam, ce spunem dacă ne oprește cineva? — În primul rând –, nu vom vorbi în șoaptă. Apoi o să spunem,
nu știu, că suntem doi bieți turiști americani și că am crezut că acesta e un parc. Dar, amintește-ți: nu vorbim franceza. Vom fi foarte zâmbitori. Fii fără grijă, nu o să pățești nimic. Pe măsură ce înaintau pe alee, zgomotul traficului de pe bulevard se auzea tot mai slab, ca un vuiet molcom. După vreo două sute de metri se treziră la marginea unei peluze îngrijite de mărimea unui teren de fotbal. În celălalt capăt al peluzei, iluminată feeric, se ridica reședința lui Francis Reboul. Sam fluieră ușurel. — Locul ăsta ar putea eclipsa până și Casa Albă. Se opriră ca să admire priveliștea pe care o aveau în față. Clădirea din celălalt capăt al peluzei era colosală – avea trei niveluri și trei laturi distincte: două laturi mai scurte, ieșite în afară, încadrau o curte pavată cu pietriș, într-un colț al curții erau parcate într-un șir perfect șase limuzine negre, iar la lumina provenită de la ferestrele parterului se putea distinge un grup de șoferi în uniformă care fumau și stăteau la taclale în aerul răcoros al nopții. — Am nimerit la petrecere, spuse Sam. Se uită la ceas. Ar fi mai bine să plecăm. S-ar putea să sosească oaspeții. Se întoarseră pe alee, dar lumina puternică a unei lanterne îi orbi dintr-odată. Un gardian însoțit de un ciobănesc german se ivi din întunericul nopții, apropiindu-se de ei. Nici el, nici câinele nu păreau prea prietenoși. Sam simți că Sophie înțepenise de frică. Trase adânc aer în piept, ridică mâinile și afișă un zâmbet larg. — Bună. Cred că ne-am rătăcit. Vorbești engleza? — Que faites-vous içi84? — Nu, văd că nu vorbești engleza. Câinele mârâi încet și începu să se foiască în lesă.
84
Ce căutați aici? (în limba franceza, în original)
— Căutăm hotelul la care suntem cazați, zise Sam. Sofitel. Știi unde e hotelul Sofitel? În timp ce vorbea, Sam gesticula însuflețit, făcând tot ce-i stătea în putință să pară genul de om în stare să piardă din vedere unul dintre cele mai remarcabile hoteluri din Marsilia. Gardianul veni ceva mai aproape. Arăta la fel de amenințător ca și câinele său. Sam se întreba dacă nu cumva făceau cu rândul la mușcat intrușii. Cu un semn scurt din cap, gardianul îndreptă raza lanternei în fața lor, către alee. — Au bout du chemin. Puis | gauche85. — Gauce – adică stânga. Sau dreapta? Gracias, nu, nu, așteaptă, voiam să spun merci. Sam se întoarse către Sophie. M-am săturat să tot încurc limbile astea nenorocite. La anul mergem la Cape Cod. Gardianul îi privi și mai încruntat, făcându-le din nou semn cu lanterna, de parcă ar fi vrut să-i măture de pe alee folosind raza acesteia. Dinții câinelui sclipeau amenințător în întuneric. Sophie îl apucă de braț pe Sam, care încă mai bombănea nemulțumit, și începu să-l tragă înapoi pe alee. Din nou în siguranță pe bulevard, Sophie răsuflă ușurată și izbucni în râs. — A fost o „raită” bună? Bărbatul acela nu a fost deloc gentil. — Bietul de el, zise Sam. Ce slujbă groaznică – să stai de pază toată noaptea cu un câine după tine ar fi de-ajuns pentru oricine ca să o ia razna. Mă întreb dacă e o slujbă permanentă sau a fost chemat doar cu ocazia petrecerii din seara asta. Judecând după toți șoferii aceia, Reboul are niște prieteni destul de excentrici. Și o casă destul de excentrică. Abia aștept să arunc o privire și în interior. Ajunseră la hotel și își ridicară cheile de la recepție. Sophie încercă să-și înăbușe un căscat. Fusese o zi lungă și Bordeaux părea
85
La căpătui aleii, apoi la stânga. (în limba franceză, în original)
atât de departe. — Ești pregătită pentru mâine? întrebă Sam. Ar putea fi prima ta zi ca producător de cărți. Cred că va fi destul de interesant. — Nu am cunoscut în viața mea vreun editor. Ce poartă ei de obicei? Sam rânji. — Ceva convingător. Somn ușor! Ne vedem mâine-dimineață. — Dimineață, la prima oră? — La prima oră. Sam stătea sub duș, derulând în minte toate întâmplările de peste zi. Colaborarea cu Philippe se anunța a fi promițătoare; le era de mare ajutor, avea un simț dezvoltat al umorului și era destul de deștept ca să-și dea seama pe loc de valoarea unui pont. Pe de altă parte, așa cum spusese Sophie, bărbatul lăsa impresia unei persoane destul de interesate, dispuse la tot felul de afaceri dubioase. Asta era o calitate pe care Sam o putea identifica ușor la o persoană și care ar fi putut constitui baza unei colaborări fructuoase pe viitor. A doua zi avea să se convingă dacă Philippe îi putea furniza informațiile necesare despre Reboul. Gândurile lui se îndreptară apoi spre Sophie, o persoană mult mai complicată. Sam simțea că femeia era într-o oarecare măsură o prizonieră a lumii în care trăia – acea lume specifică, a burgheziei franceze, cu regulile ei stricte de comportament, cod vestimentar, maniere și rafinament, acea lume care avea anumite rețineri să accepte pe cineva sau ceva care nu se conforma acestor reguli. Sophie ar fi putut să se schimbe totuși într-o zi. Era inteligentă, atrăgătoare, avea spirit de aventură, așa cum dovedise de altfel acceptând să-l însoțească la Palais du Pharo. Pe scurt, era fermecătoare. Dar Sam trebuia să admită cu un oftat – nu era Elena Morales.
Ieși de sub duș, își înfășură un prosop în jurul taliei și intră în dormitor. Telefonul său era lângă ceasul lui de mână, pe noptieră. Se uită la ceas. În LA era după-amiază, iar Sam și-o putea imagina pe Elena, după un prânz sumar luat în grabă la birou, încercând să evite telefoanele lui Danny Roth și întrebându-se ce progrese făcuse el cu ancheta lui – asta în cazul în care ar fi existat progrese. Era tentat să o sune. Dar ce i-ar fi putut spune? Adevărul? Că simțise nevoia să-i audă vocea? Se hotărî să aștepte până a doua zi, când ar fi avut poate mai multe de împărtășit. Sam petrecu următoarea jumătate de oră urmărind un meci de rugby pe un canal francez și adormi ascultând uralele spectatorilor.
Capitolul 13 Sam ieși pe terasa camerei de hotel întâmpinat de aerul proaspăt al dimineții și aruncă o privire spre masa pe care fusese aranjat cu grijă micul său dejun. Pe fața de masă albă și apretată era tot ceea ce ar fi preferat un om rezonabil pentru a începe cât mai bine ziua: un vas cu café fíltre din care se ridica o aromă îmbietoare, doi croasanți mari și rumeniți, o cană mare cu lapte fierbinte și un număr al ziarului Herald Tribune. Își puse ochelarii de soare, verifică dacă panorama era la fel de frumoasă ca în ziua precedentă și se așeză liniștit, cu o senzație de plenitudine. Telefonul său mobil începu să sune. Înainte de a răspunde, se uită la ceas. Sophie începea să deprindă obiceiurile americanilor. — Bună dimineața! zise el. Te-ai trezit devreme astăzi. — Oamenii bătrâni nu pot dormi, Sam. Ai să afli și tu acest lucru. Vocea era blândă, cu un ușor accent. Îl sunase Axel Schroeder. Sam nu răspunse imediat. Era destul de surprins să-l audă pe bărbat. — Ce surpriză plăcută, Axel! Mă bucur să te aud. Ce s-a întâmplat? — Tot felul de lucruri. Poate ar fi mai bine să ne întâlnim în seara asta să bem ceva. Bărbatul tăcu o clipă, apoi continuă, ezitant: Dacă mai ești la Paris, bineînțeles. „Sondează terenul, se gândi Sam. Probabil că a sunat deja la Montalembert și a aflat că am părăsit hotelul.” — Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, Axel. Dar în seara asta nu pot. — Mare păcat, spuse Axel. Nu-mi place deloc să-ți dau vești proaste la telefon, zise bărbatul oftând. O să fiu cât se poate de
scurt. Fără a mai intra în alte detalii, din câte am auzit, Roth și-a înscenat toată afacerea cu vinul. — Adevărat? — Da. Mă tem că îți pierzi timpul aici, în Franța. Ar trebui să te întorci în California. Ăsta e sfatul meu. — Mulțumesc, Axel. Promit să te țin la curent. Clătinând din cap, Sam își turnă o primă ceașcă de cafea. Îl admira pe Axel. Erau momente în care sinceritatea acestuia era surprinzătoare chiar și pentru el însuși. Dar nu și de data asta, își spuse Sam. Era sigur de acest lucru. Oricum, se simțea încurajat. Rupse colțul croasantului și-l înmuie în cafea – un alt obicei franțuzesc pe care-l deprinsese în ultima vreme, nu prea rafinat, ce-i drept, dar delicios. Simți pe umeri căldura soarelui și întoarse pagina ziarului pentru a citi ultimele noutăți din sport. Ora 11 îi găsi pe Sophie, Sam și Philippe la hotel, adunați în jurul unei mese dintr-un colț mai liniștit. Sophie își petrecuse primele ore ale dimineții încercând să-și negocieze intrarea în cercul lui Reboul cu persoanele importante din anturajul acestuia. După mai multe încercări, reușise să o contacteze pe secretara acestuia doar ca să afle că monsieur Reboul era împreună cu profesorul său de Power-Yoga și nu putea fi deranjat. Secretara lui Reboul îi promisese însă că avea să o sune. — Dar ce i-ai spus? o întrebă Philippe. Sophie îi expuse pe scurt povestea inventată cu o zi în urmă, iar Philippe o ascultă cu atenție încuviințând din cap, în timp ce ea îi descria noua ei identitate ca producător de carte. — Ar putea merge, zise el. Scoase apoi un dosar gros din rucsacul său de nailon pătat de vreme, spunând: Voil|, dosarul lui Reboul. Am printat informațiile mai interesante, astfel încât să nu aveți nevoie de computer ca să le citiți. Veți vedea, așadar, cât de mult îi
place să atragă atenția, iar dacă mai e și un fotograf la mijloc, îi place și mai mult. La fel ca unui politician. Se opri și făcu o grimasă. Ei bine, poate nu chiar atât de mult. Iată, aruncați o privire. Deschise dosarul și începu să scoată mai multe hârtii pe care le împrăștie pe masă. Fotografiile îl înfățișau pe Reboul în mai multe ipostaze: ca antreprenor de construcții, cu cască de protecție pe unul dintre șantierele sale; Reboul, magnatul de presă, cu mânecile suflecate – probabil la redacția unui ziar; Reboul în tricou de fotbal, discutând cu membrii echipei Olympique Marseille; Reboul cu o pălărie veche de pai, ținând într-o mână un strugure, iar în cealaltă o foarfecă de grădină; Reboul aviatorul, pregătindu-se să urce la bordul avionului său privat; Reboul lupul de mare, la cârma iahtului personal; Reboul în diverse ținute: de la costume business la tricouri și șort; Reboul, mândrul proprietar al unei minunate reședințe, chez lui în clădirea Palais du Pharo. O fotografie anume le trezi în mod special interesul: Reboul connoisseur-ul, ținând în lumină un pahar cu vin în fața unor rafturi cu sticle aliniate perfect într-o încăpere vastă; aceasta era probabil crama lui. Sam mai că se aștepta să vadă chiar și fotografii cu Reboul în pijama, dar probabil magnatul nici nu avea timp să doarmă. — Ocupat om, remarcă Sam. Nu are cumva și un fotograf personal? Philippe rânji. — Cel puțin unul. Editorii care-l cunosc bine nici nu se mai deranjează să trimită vreun fotograf la el acasă atunci când au de scris un articol. — Dar o soție? Există vreo madame Reboul? — A fost una. A murit cu mulți ani în urmă, iar el nu s-a mai recăsătorit de-atunci. Asta nu înseamnă însă că nu are una sau două petites amies. Phillipe răsfoi câteva articole până ce găsi o fotografie a lui Reboul împreună cu o tânără de o frumusețe răpitoare, mai
înaltă cu vreo câțiva centimetri decât el. Bărbații scunzi au portofele mari, zise Philippe. Ei sunt întotdeauna cei mai neastâmpărați și toți preferă femeile înalte. Nu-i așa, Sophie? o întrebă el ridicând din sprâncene. Sophie se strâmbă, dar, înainte să riposteze, telefonul ei mobil începu să sune. Sub privirile celor doi bărbați, femeia se ridică de la masă, apoi se îndepărtă ca să poată vorbi la telefon. Conversația nu dură prea mult, iar după expresia ei înțeleseră că erau vești bune. Un zâmbet larg îi lumina fața în timp ce se întorcea la masă. — La ora 18.30, chiar în această seară, le comunică ea. Întâlnirea are loc diseară, întrucât mâine va pleca pentru câteva zile cu iahtul său în Corsica. — Grozav, zise Sam. Bine lucrat. Te așteaptă un viitor strălucit ca producător de carte. Acum, ce ne trebuie în seara asta? Ar fi bine să fac rost de un aparat foto. — Iar eu trebuie să găsesc un costum potrivit, zise Sophie. Stilul business, în orice caz. Philippe se uită la ceas. — Trebuie să iau prânzul. Mai bine spus, o să mor dacă nu iau prânzul, adăugă el. Știu eu un loc tipic marsiliez. Putem discuta în timp ce mâncăm. Taxiul îi lăsă în colțul străzii Rue de Village, o ramificație a străzii Rue de Rome. Philippe îi conduse până la ceea ce părea a fi o măcelărie obișnuită, ale cărei ferestre erau decorate cu o suită de imagini sugestive înfățișând carne de mânzat, miel și vițel. Bărbatul se opri o clipă în ușă și se întoarse spre Sam. — Sper că nu ești vegetarian. Fără să aștepte răspuns, Philippe continuă clătinând din cap: Uitasem. Ești american. Sigur că îți place carnea. Iar aici se servește cea mai bună carne din Marsilia. În timp ce intrau pe ușă, Sam putea auzi murmurul surd al conversațiilor de undeva din spatele măcelăriei. Un tânăr veni să-i
întâmpine, reuși să scape cu viață din îmbrățișarea zdravănă a lui Philippe și-i conduse într-o încăpere mică și aglomerată în care lumina se strecura printre frunzele unei bougainvillea uriașe care se întindea pe toată suprafața acoperișului din sticlă. Philippe aruncă o privire în jur, salutând din cap și zâmbind câtorva persoane din încăpere. — Toți clienții de aici sunt din Marsilia, îi spuse el lui Sam cu oarecare satisfacție. Probabil că ești primul client american al localului. Sam studiase până atunci pereții încăperii și ajunsese la concluzia că proprietarul localului era un adept înfocat al școlii „bovine” de design interior. Imaginea unei vaci mari și impunătoare, albe cu pete negre, pe nume La Belle apărea peste tot: în tablouri și pe șervetele de masă, chiar și pe meniuri și solnițe. — Cred că știm deja ce vom mânca, zise Sam. Vreo recomandare specială? Philippe închise brusc meniul. — Pentru început, bresaola86 cu miez de anghinare, roșii uscate la soare și parmezan. Apoi falcă de vită, pe care ei o prepară aici cu o felie de foie gras deasupra. Iar la desert, fondant au chocolat. Asta o să ne ajungă până la cină, aveți încredere în mine. În timp ce se delectau cu masa de prânz, o îmbucătură fiind mai delicioasă ca alta, Philippe își concentră atenția asupra lui Sophie. Trecuse prea mult timp de când nu se mai văzuseră, iar el simțea nevoia să se pună la curent cu evenimentele din viața ei. După una sau două întrebări nevinovate despre serviciu și Bordeaux, el mai luă o înghițitură de vin, își tamponă buzele cu șervețelul și abordă un subiect mai delicat. — Cum stai cu dragostea?
86
Pastramă de vită (n.tr.)
— Philippe! Sophie roși ca o adolescentă. Părea să fi găsit ceva foarte interesant în farfurie. — Ei bine, bănuiesc că nu mai ești măritată cu acel – ce era de fapt? Un designer de iahturi? Mereu am considerat că este ceva dubios în legătură cu el. Philippe se opri, înclină puțin capul și o privi pătrunzător. Am dreptate, nu-i așa? Sophie încuviință cu un semn din cap. — Divorțul tocmai s-a pronunțat. — Și? întrebă curios Philippe. — Și eu mă văd cu altcineva de aproape optsprezece luni. Îi aruncă o privire lui Sam clătinând din cap. Asta se întâmplă când ai un jurnalist în familie. Întorcându-se din nou spre Philippe, ea continuă: Numele lui este Arnaud Rolland. Are un mic domeniu lângă Cissac, o mamă bătrână și drăguță și doi câini labrador. Acum lasă-mă să-mi termin prânzul în liniște. Philippe îi aruncă o privire lui Sam și îi făcu semn cu ochiul. — Întrebam și eu, atâta tot, încheie el. La cafea, conversația reveni asupra evenimentelor din seara aceea. — Ca să nu uit, zise Philippe în timp ce căuta ceva în rucsac. Temele voastre – ceva ce trebuie să citiți înainte de întâlnirea din seara asta. Îi întinse lui Sam o carte mică, explicându-i: E istoricul clădirii Palais du Pharo – o carte foarte interesantă, de altfel. Reboul e mândru de reședința sa. Îl veți impresiona cu siguranță, dacă îi veți arăta că știți câte ceva despre clădirea în care locuiește. — Philippe? Sophie studia o hartă rutieră a Marsiliei. Unde ai merge dacă ai vrea să-ți cumperi ceva de îmbrăcat? Philippe aruncă o privire în jos, îndepărtându-și niște fire imaginare de praf de pe pantalonii săi oliv, șifonați și uzați, pe care-i purta băgați în niște bocanci militărești la fel de uzați.
— În apropiere de bulevardul Canebière este un depozit al Armatei. Îl cunosc bine pe proprietar. El înțelege look-ul meu. — Nu, nu pentru tine. Pentru mine. Philippe rămase cu ochii în tavan câteva clipe, gândindu-se. — Aș spune că Rue Paradis sau Rue Breteuil sunt locurile potrivite. În orice caz, străduțele din zona aia. O să ți le marchez pe hartă. După ce ieșiră din restaurant, așteptară până ce Philippe îi îndrumă spre locurile care-i interesau – pe Sophie spre buticurile ei, iar pe Sam spre magazinele cu aparate foto. Philippe în persoană, luând pe umerii săi povara necruțătoare a meseriei de jurnalist, se pregătea să plece la primul Salon al Erotismului ținut vreodată la Marsilia, târg despre care trebuia să publice un articol – un eveniment unic, probabil cu foarte multă nuditate. În timp ce el făcea supoziții în legătura cu ceea ce urma să vadă acolo, Sophie își puse mâinile la urechi și plecă. Din nou pe terasa camerei sale de hotel, Sam se instală cât mai comod în scaun și deschise cartea pe care i-o dăduse Philippe, un ghid bilingv destul de subțire ce prezenta istoricul clădirii Palais du Pharo – în prezent, splendida reședință a lui Reboul. Ideea acestei clădiri apăruse pentru prima dată în 1852, când Luis-Napoléon, le prince-président, se pregătea să devină împărat. Acesta făcuse mai multe aluzii demnitarilor de prin partea locului, referindu-se la o reședință cu vedere la mare care ar fi fost tocmai pe placul său. O aluzie făcută de Napoléon era aproape un ordin imperial, iar oamenii mai înstăriți din Marsilia se dovediseră săritori la astfel de lucruri. „O să vă construim o casă”, îi spuseseră aceștia. Napoléon, gândindu-se că generozitatea lor era cam excesivă (avea un simț al moderației destul de rar întâlnit la un împărat), a refuzat însă oferta lor. Dar, adăugase el, ar fi acceptat încântat o bucată de pământ
potrivită pe care să-și construiască o casă pe măsură. Așa cum se întâmpla uneori în Provence, construcția clădirii a fost un proces foarte lent și cu destule probleme. Deși oficial lucrările începuseră încă din 1856, prima piatra a casei a fost zidită abia în 1858, pe 15 august, care printr-o fericită coincidență era ziua Sfântului Napoléon. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente din construcția casei. Arhitecții, foarte numeroși de altfel, se certau destul de des, șeful de echipă era incompetent, nu aveau destui zidari pentru o clădire de o asemenea amploare, erau dificultăți cu rezervele de piatră, iar vânturile puternice spărgeau frecvent geamurile. Lucrările se prelungiră astfel încă zece ani de zile, dar atât începutul, cât și sfârșitul anului 1868 trecură fără ca palatul lui Napoléon să fie utilizabil. Situația avea să se înrăutățească. Doi ani mai târziu, după niște aventuri militare nechibzuite, Napoléon a fost detronat și nevoit să plece în exil în Anglia, unde a și murit în 1873. Văduva lui, Eugénie, a înapoiat Marsiliei ceea ce primiseră ea și soțul ei, și astfel, orașul a devenit proprietarul celui mai spectaculos elefant alb de pe coastă. În cursul celor o sută douăzeci de ani care au urmat, autoritățile orașului au descoperit că întreținerea unor case supradimensionate – în special a celor expuse ravagiilor provocate de aerul sărat de mare – costa enorm. S-au încercat o mulțime de modalități de plată la care s-a renunțat în scurt timp. În cele din urmă, oferta lui Reboul de a închiria Palais du Pharo pentru uzul sau personal a fost acceptată cu mare ușurare de autorități. Actele au fost semnate de ziua Sfântului Napoleon, în 1993, iar Reboul s-a mutat în clădire. „O poveste destul de tristă”, își spuse Sam în timp ce închidea cartea. Dacă un împărat nu putea să-și construiască o casă în zece ani de zile, ce speranță ar mai fi putut avea oamenii de rând? Era după-amiază și briza ce venea dinspre mare devenise mai răcoroasă, așa că Sam intră în cameră ca să se schimbe. Se îmbrăcă
în costum și alese o cravată pentru întâlnirea cu Reboul. Își verifică noul aparat foto și își puse vreo șase cărți de vizită în buzunarul de sus al hainei. Pe acestea erau tipărite doar numele său și adresa, fără alte detalii în legătură cu ocupația sa pe care și-o schimbase atât de des. După ce-și mai strânse o dată cravata – o Harvard Club contrafăcută –, coborî în holul hotelului, unde trebuia să se întâlnească cu Sophie. Ea era deja acolo când Sam ieși din lift și stătea de vorbă cu un portar extrem de politicos, care în mod clar aprecia felul în care era îmbrăcată. Mai precis, purta o reușită versiune franțuzească a unui costum business, adică o fustă decentă, nu prea scurtă, și o bluză decoltată de dantelă care se zărea pe sub sacoul cambrat. Când îl zări pe Sam, Sophie se întoarse spre el cu o mână în șold și sprâncenele ridicate. — Ei, ce spui? Crezi că e o ținută potrivită? Sam încuviință din cap și rânji. — Ești o reprezentantă perfectă a afacerilor editoriale. De fapt, cred că ai face senzație în branșa asta. — Tocmai l-am rugat pe portar să cheme un taxi, zise ea. Douăzeci de metri e distanța maximă pe care o pot străbate cu acești pantofi. Sam se uită la pantofii ei. Era rândul lui să ridice din sprâncene. — Te înțeleg perfect, spuse el oferindu-i brațul lui Sophie. Să mergem la Reboul. Asta e noaptea lui norocoasă.
Capitolul 14 Porțile masive din fier forjat se deschiseră larg ca să lase taxiul să treacă. La vreo cincizeci de metri de cele două porți, chiar pe marginea aleii de acces, era o statuie supradimensionată reprezentând o femeie înveșmântată într-o robă vaporoasă specifică Greciei Antice. Statuia privea cu ochii ei orbi de marmură către clădirea uriașă care se ridica la mică distanță, ținând brațele întinse în aceeași direcție, de parcă ar fi încercat să o atingă. Șoferul făcu un semn cu capul spre statuie în timp ce treceau prin dreptul acesteia. — Împărăteasa Eugénie, zise el. La pauvre. Nu a ajuns niciodată să locuiască în palatul ei. Pe treptele din fața casei aștepta un tânăr îmbrăcat într-un costum negru. Acesta înclină respectuos capul în semn de bun venit când taxiul ajunse în dreptul lui. Îi conduse apoi până la intrare și de-a lungul unui hol spațios și strălucitor, cu parchet de culoarea mierii, până în fața unor uși duble de dimensiuni impresionante. Bărbatul deschise ușile, apoi dispăru, lăsându-i pe Sam și pe Sophie buimăciți de lumina orbitoare a apusului de soare care se revărsă prin ferestrele enorme – din podea până în tavan – ale încăperii. Pe fondul luminos al unei ferestre se contura silueta lui Reboul, care stătea cu spatele la intrare și cu telefonul la ureche. Sophie îl înghionti pe Sam. — Nici nu știe că suntem aici. — Ba sigur că știe, o contrazise Sam. Vrea doar să ne arate cât de ocupat este el. Cei din LA fac asta în mod frecvent. Spunând aceste cuvinte, Sam se întoarse și închise cu zgomot ușile pe care tocmai intraseră. Zgomotul se dovedi de ajuns ca să
atragă atenția siluetei ce se profila în lumină. Reboul, aflat încă la o distanță considerabilă de cei doi, închise telefonul și veni să-i întâmpine. Era un bărbat scund și subțire, cu o ținută ireproșabilă. Avea un păr alb și des, tuns foarte scurt – stilul en brosse –, și purta o cămașă de un albastru foarte pal, o cravată pe care Sam, un adevărat cunoscător al acestor simboluri oculte, o recunoscu drept cravata oficială a celor de la Guards Club din Londra, și un costum albastruînchis. Fața bărbatului avea culoarea lemnului de tec, iar ochii lui căprui și luminoși începură să strălucească și mai tare la vederea lui Sophie. — Bienvenue, madame, o salută el galant, aplecându-se ca să-i sărute mâna și ca să privească mai bine decolteul generos al femeii, înainte să se întoarcă spre Sam. Et vous êtes monsieur< — Levitt. Sam Levitt. Îmi pare bine să vă cunosc. Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat să ne primiți, domnule. Strânse energic mâna lui Reboul și îi întinse acestuia cartea sa de vizită. — Ah, exclamă Reboul. Probabil că preferați să vorbim în engleză. — Sunteți foarte amabil, zise Sam. Franceza mea nu e atât de bună pe cât ar trebui. Reboul ridică din umeri. — Nu e nicio problemă. În ziua de astăzi toți cei care fac afaceri trebuie să știe limba engleză. Toți angajații mei vorbesc engleza. Bănuiesc că în cel mai scurt timp vom fi nevoiți să învățăm și limba chineză. Se uită pe cartea de vizită și ridică una din sprâncenele lui albe și groase. — Exista un ch}teau în Los Angeles? Ce drăguț. — De fapt, este un loc destul de modest, îi explică Sam cu un
zâmbet. Dar e căminul meu. Reboul întinse o mână către ferestre. — Veniți cu mine. Am să vă arăt apusul meu de soare. Mi s-a spus că e cel mai frumos din toată Marsilia. Apusul lui de soare, își spuse Sam. Era curios acest obicei al miliardarilor de a-și însuși toate minunățiile naturii, considerândule bunurile lor personale. Dar trebuia să admită că apusul era întradevăr minunat. Cerul era în flăcări – o uriașă rană stacojie, ale cărei margini păleau în cele mai suave nuanțe de roz și violet. Lumina așternea o potecă de aur pe undele mării. Reboul încuviință din cap în fața acestei imagini, de parcă ar fi vrut să confirme că priveliștea se ridica la standardele fixate de el. La câțiva kilometri de țărm se zărea o aglomerare de insule mărunte, acoperite de pâclă. Sophie întinse mâna spre cea mai apropiată dintre acestea. — Aceea e Château d’If, nu-i așa? — Chiar așa, draga mea. Cu siguranță, nu l-ai uitat pe bunul nostru Alexandre Dumas. Acolo a fost încarcerat Contele de Monte Cristo. Mulți turiști cred că el a existat în realitate, știți? Reboul chicoti, apoi spuse: Asta înseamnă o carte bună. Îndepărtându-se de fereastră, el o luă de braț pe Sophie. Ceea ce-mi amintește de altfel de scopul vizitei voastre. Să ne așezam ca să-mi puteți spune despre ce este vorba. Reboul le indică niște scaune și sofale din secolul al XIX-lea aranjate în jurul unei măsuțe joase, încărcate cu decorațiuni din bronz aurit. Înainte să se așeze, își scoase telefonul mobil și apăsă o tastă. Tânărul în costum negru, care probabil că pândise pe afară până atunci, își făcu apariția cu o tavă pe care o așeză în fața lor, pe masă. Scoase apoi dintr-o frapieră cu gheață o sticlă de șampanie pe care o prezentă mai întâi lui Reboul, așteptând aprobarea acestuia înainte să o deschidă. Dopul sticlei ieși fâsâind ușor. Tânărul turnă
șampania în pahare, o servi, apoi dispăru. — Sper că vă place Krugul, zise Reboul. Se lăsă pe spate în scaun și își încrucișă picioarele, lăsând la vedere niște mocasini negri din piele de crocodil și gleznele sale foarte bronzate. Vă rog să scuzați lipsa șosetelor, le spuse el, dar nu le suport pur și simplu. Nu port niciodată șosete când sunt acasă. Ridică paharul privind-o pe Sophie și zâmbi. Pentru literatură, zise el. Atunci când Sam și Sophie se puseseră de acord asupra a ceea ce urmau să spună stabiliseră că tot ce știa Sophie în materie de vinuri și faptul că trăia în Bordeaux făceau din ea cea mai bună opțiune pentru funcția de director editorial însărcinat cu selecția cramelor care aveau să apară în carte. După ce luă o înghițitură de șampanie ca să-și umezească puțin gâtul care i se uscase brusc, Sophie începu să-i explice lui Reboul despre ce era vorba, făcând o prezentare generală a proiectului și având grijă să menționeze din când în când câte o cramă profesională celebră sau o vinotecă profesională dintre cele care o interesau – marile restaurante și hoteluri ale lumii și, bineînțeles, Palatul Élysée. Reboul o asculta politicos, iar ochii lui alunecau discret din când în când de la chipul lui Sophie la picioarele ei. Atunci când începu să vorbească despre cuprinsul cărții – cele mai mari crame private din lume –, interesul lui Reboul crescu considerabil. El întrebă ce nume celebre aveau să mai apară în carte. Era o întrebare pe care Sophie o anticipase, așa că începu să înșire fără nicio ezitare numele unor aristocrați englezi, câțiva faimoși industriași americani, cel mai bogat om din Hong Kong, o văduvă din Scoția care trăia izolată într-un castel, pe un domeniu de peste 1 200 de hectare din Highlands, și două sau trei dintre cele mai cunoscute familii din Bordeaux și Burgundia. Sophie vorbea entuziasmată, iar Reboul era în mod clar din ce în ce mai entuziasmat de Sophie, care se apleca din când în când spre
el ca să puncteze unele aspecte. Principalii candidați, îi zise ea, trebuiau să îndeplinească trei cerințe. În primul rând, aceștia trebuiau să fie oameni cu bun-gust și bani mulți, care să fi reușit să adune o colecție remarcabilă de vinuri. În al doilea rând, ei trebuiau să fie interesanți și din alte motive, nu numai pentru pasiunea lor pentru vin – oameni care aveau, așa cum spunea Sophie, o viață și în afara cramei. Și, în sfârșit, a treia cerință: cramele trebuiau să fie deosebite – din mai multe puncte de vedere. Pentru exemplificare, ea îi prezenta două cazuri: contele englez care își păstra vinurile într-un turn ciudat în stil victorian care se înalță într-un capăt al grădinii sale și era dotat cu un lift special cu umiditate controlată; precum și americanul care sacrificase un etaj întreg al triplexului său de pe Park Avenue pentru colecția personală de vinuri. Chiar dacă nu văzuse încă beciurile palatului lui Reboul – mai spuse Sophie ar fi putut să jure că acestea erau extraordinare. Reboul încuviință ferm din cap. — Așa este. Sunt extraordinare! De dimensiuni impresionante. De fapt, monsieur Vial, enologul meu, ține în cramă o mică bicicletă, ca să se deplaseze mai repede dintr-un capăt în altul. Reboul ridică o mână, iar tânărul în costum se materializă din nou ca să umple paharele goale. Este un proiect interesant, mai ales ținând cont de încântătoarea prezentare, continuă Reboul, înclinând capul spre Sophie. Dar vreau să-mi spuneți câte ceva despre – cum aș putea să mă exprim – aspectele practice ale problemei. Cum pregătește cineva o astfel de carte? Era rândul lui Sam de aceasta data. Aveau să lucreze numai cu profesioniști, îl asigură el pe Reboul. Un mare scriitor specializat în vinuri, recunoscut de altfel pe plan internațional, avea să se ocupe de text. Hugh Johnson era cel la care se gândea; evident – poate cu o prefață scrisă de Robert Parker; fotografiile erau sarcina lui
Halliwell sau Duchamp – ambii fiind considerați adevărați maeștri în domeniu. De tipărirea cărții ar fi trebuit să se ocupe Ettore Pozzuolo în persoană, un genial designer și o legendă în domeniul editorial. Cu alte cuvinte, erau dispuși sa cheltuie oricât pentru realizarea acestui proiect. Cartea avea să reprezinte o biblie pentru iubitorii de vinuri. Când ajunse la acest punct, Sam se corectă. Cartea avea să fie biblia iubitorilor de vinuri, și putea spune cu certitudine că aceștia erau milioane pe tot cuprinsul lumii. Firește, adăugă Sam, Reboul putea interveni oricând ca să se pronunțe asupra textului și fotografiilor folosite, iar madame Costes ar fi fost persoana de legătură între scriitor, fotograf și crama palatului. Ea avea să fie disponibilă permanent pentru orice întrebare. Reboul începu să se tragă de lobul urechii în timp ce se gândea la acest proiect. Era perfect conștient că cei doi îl flataseră în mod intenționat, dar asta nu-l deranja niciodată, își spuse că nu era o idee rea. Nu, nu era rea deloc. Și lui i-ar fi trezit interesul o astfel de carte. Și, din moment ce dreptul de a-și da acordul asupra conținutului urma să fie trecut într-un contract, era puțin probabil să aibă parte de vreo surpriză neplăcută la publicarea cărții. Ar fi fost încă o dovadă a succesului său – magnatul cu un palat de aur. Și nu în ultimul rând, exista perspectiva numeroaselor întâlniri editoriale cu încântătoarea madame Costes, care îl privea plină de speranță. Decizia sa era luată. — Prea bine, zise el. Sunt de acord. Nu pentru publicitate personală, desigur, ci pentru că vreau întotdeauna să profit de ocazie pentru a face cunoscută Franța și tot ceea ce este franțuzesc. Este hobby-ul meu. Recunosc, sunt un patriot de modă veche. Făcu o pauză pentru a-i lăsa pe interlocutorii săi să asimileze nobilul său sentiment, apoi continuă: Să vedem acum. Așa cum v-a spus secretara mea, mâine-dimineață la prima oră trebuie să plec din localitate. Voi sta câteva zile în Corsica. Dar nici nu aveți nevoie de
mine deocamdată. Cel pe care trebuie să-l contactați este monsieur Vial. El se ocupă de crama mea de mai bine de treizeci de ani. Am acolo câteva mii de sticle și, deși sunt atât de multe, uneori am senzația că el le cunoaște pe fiecare în parte. Nu e nimeni mai nimerit pentru un tur al cramei mele. Reboul își întări spusele cu un semn din cap, apoi adăugă: Da, da. Vial e exact omul care vă trebuie. În timp ce bărbatul vorbea, expresia lui Sophie se transformă. Acum nu era doar plină de speranță, ci de-a dreptul entuziasmată. Se aplecă în față și-și puse mâna pe brațul lui Reboul. — Vă mulțumesc, zise ea. Nu o să regretați, vă promit! Reboul o bătu prietenește pe mână. — Sigur că nu voi regreta, draga mea. Îl căută din ochi pe tânărul care apărea și dispărea la comandă. Dominique va face toate aranjamentele ca să vă puteți întâlni mâine cu monsieur Vial. Iar acum, îmi cer scuze, dar am o altă întâlnire. Dominique o să vă ducă înapoi la hotel. Când ieșeau din clădire, aproape că se ciocniră cu persoana pe care o aștepta Reboul: o fată înaltă și suplă, cu fața pe jumătate acoperită de niște ochelari mari de soare – în caz că soarele ar fi apărut în mod miraculos pentru un bis. Fata lăsă în urma ei o undă de parfum. — Shalimar, remarcă Sophie, pufnind dezgustată. Cam prea mult, după părerea mea. Când ajunseră pe treptele de la intrare, se opriră ca să aștepte mașina. Sam își trecu brațul pe după umerii lui Sophie și o strânse ușor. — Ai fost senzațională, îi spuse el. Pentru o clipă, am crezut că o să te așezi în poala lui. Sophie izbucni în râs. — Am impresia că și el a crezut la fel. Este un adevărat cuceritor.
Își țuguie buzele adăugând: Deși cam scund, după părerea mea. — Asta nu e o problemă, crede-mă. Dacă s-ar sui pe portofelul său, ar fi mai înalt decât noi doi la un loc. O limuzină Peugeot neagră și lucioasă opri în fața treptelor din fața clădirii, iar Dominique se grăbi să le deschidă portierele din spate. — Tot înainte, vă rog, îi spuse Sam. Hotelul Sofitel! Când ajunseră la capătul aleii, mașina opri chiar lângă statuia împărătesei Eugénie. Dominique coborî geamul portierei sale, întinse mâna și apăsă un buton ascuns în faldurile robei de marmură a statuii. Porțile masive acționate electric se deschiseră. Dominique murmură un Merci, madame, apoi întoarse pe bulevard și câteva minute mai târziu erau înapoi la hotel. — Nu știu cum te simți tu, îi spuse Sam lui Sophie în timp ce mașina se îndepărta, dar eu cred că merităm încă o băutură. Să vedem cine ajunge primul la bar. În timp ce traversau holul hotelului, un bărbat masiv, cu aspect neglijent, se grăbi spre ei. Acesta avea sprâncenele ridicate, umerii încordați și brațele întinse în lateral – un adevărat semafor uman abia întors de la Salonul Erotismului. — Alors? Alors? Cum a fost? Sam îi făcu semn că totul era în regulă. — Sophie a fost fantastică. Am obținut permisiunea de a vizita crama lui Reboul mâine-dimineață. Dar tu? Ai avut o după-amiază erotică? Uriașul rânji. — Ai fi uimit să afli. Foarte multe noutăți – ar trebui să vezi ce se poate face cu latexul în ziua de astăzi. De exemplu< — Philippe! Destul, îl întrerupse Sophie, clătinând din cap în timp ce se apropia de bar. În timp ce-și savurau băuturile, îl puseră la curent pe Philippe cu
tot ce se întâmplase. Fusese un început promițător – erau toți de acord cu asta –, dar a doua zi era crucială și aveau foarte multe de făcut. Din spusele lui Reboul, crama sa era uriașă. Se circula cu bicicleta dintr-un capăt în altul al acesteia. Și nu numai atât. Ei trebuiau să caute vreo cinci sute de sticle printre câteva mii de vinuri. Se anunța o zi foarte lungă. Sam își termină băutura și se ridică. — Cred că ar fi mai bine să mă retrag. Trebuie să dau câteva telefoane. Amicii mei din LA vor să știe ce se petrece aici și ar fi mai bine să-i contactez înainte de prânz. Dar sunt sigur că voi doi aveți o mulțime de lucruri de discutat, ca între rude. Philippe părea dezamăgit. — Nu vrei să afli nimic despre Salonul Erotismului? — Ard de nerăbdare, îi răspunse Sam. Dar nu în seara asta. Era ora 11 în LA, iar Elena Morales începea să se întrebe dacă putea găsi în Pagini Aurii rubrica „Eliminare persoane”. Telefoanele lui Danny Roth – fie ele amenințări, injurii sau calomnii – o aduceau la exasperare, făcând-o să își imagineze frecvent că plătea pe cineva ca să-l elimine. În plus, tăcerea prelungită a lui Sam o irita la culme, fără a mai pune la socoteală frustrarea pe care o simțea la gândul că nu știa nimic în legătură cu stadiul anchetei din Franța. Așa că, atunci când secretara o anunță că domnul Levitt era la telefon, Elena era un pachet de nervi. — Da, Sam. Ce s-a întâmplat? întrebă ea pe un ton cumplit de rece. — Știi, unul dintre lucrurile pentru care te admir nespus este felul în care răspunzi la telefon, zise Sam. Ascultă-mă. În cinci minute, Sam îi expuse pe scurt toate evenimentele până la întâlnirea cu Reboul și ceea ce plănuise pentru a doua zi: vizita la crama acestuia. Elena îl lăsă să termine ce avea de spus, apoi îl întrebă:
— Deci, vechiul tău prieten Axel Schroeder ți-a spus că Roth e cel care a organizat jaful? — Așa este. — Dar tu nu l-ai crezut. Și nu știi nici dacă acest Reboul are vinul. — Așa e. — Și, dacă într-adevăr el a furat vinul, cum ai de gând să o dovedești? — Mă gândesc la asta. Nu se auzea nimic la celălalt capăt al firului. Elena, nu pari prea entuziasmată după câte văd. — Cei de la biroul din Paris mi-au trimis CV-ul lui Sophie Costes. — Și? — Este și o poză în CV. Nu arată întocmai cum mi-ai descris-o. Sam aproape că simțea fiorii de gheață de la capătul firului. Noapte bună, Sam! Legătura se întrerupse înainte ca el să aibă șansa de a-i răspunde.
Capitolul 15 Sam se trezi devreme. Se simțea încă descumpănit după telefonul din noaptea anterioară. Ar fi trebuit să o sune pe Elena din nou ca să-i explice totul. Nu, nu ar fi trebuit, își spuse el. La naiba cu asta. Dacă ea se grăbea să tragă anumite concluzii, nu avea decât să o facă. Dădu câteva ture de cameră, având un puternic sentiment de déj| vu. Așa începeau de cele mai multe ori certurile lor pe vremuri: suspiciune din partea ei, încăpățânare din partea lui. Din cauza asta relația lor fusese deosebit de furtunoasă, dar, trebuia să recunoască, cu atât mai spectaculoase se dovediseră împăcările. Alungă aceste amintiri și își concentra atenția asupra dosarului Reboul pe care i-l lăsase Philippe. Franceza lui Sam era departe de a fi fluentă și, cu toate că parcurse cu greu articolele din dosar, reuși să surprindă esențialul în cazul fiecăruia dintre acestea. Cel mai frecvent subiect – indiferent de rolul jucat de Reboul, fie el mogul al presei sau pirat pe Mediterana – era măreția Franței și a valorilor acesteia. Cultură, limbă, bucătărie, vinuri, castele, modă, franțuzoaice, fotbaliști francezi și așa mai departe. Până și trenurile de mare viteză TGV – deși Reboul admitea că nu călătorise niciodată cu așa ceva – erau elogiate de către magnat. Cumva, reușea să transmită impresia că el jucase un rol decisiv în crearea tuturor acestor lucruri. Singura concesie făcută de Reboul referitor la posibilitatea ca Franța să fie mai puțin decât un paradis terestru era opinia sa disprețuitoare la adresa funcționarilor, acea armata cenușie de birocrați care infestau viața francezilor. Aceasta era obsesia lui, pe care o trâmbița public în fiecare primăvară când ținea conferința de presă pe tema impozitării averii sale – ca să marcheze ceea ce el
numea le fête des fises, festivalul taxelor. Fără a se mulțumi să spună lumii cât de mulți bani plătise la Fisc, el se lăuda cu acea cifră echivalând-o cu suma salariilor unor funcționari. Aceasta comparație reprezenta un punct de plecare adecvat pentru discursul său anual împotriva birocrației exagerate. Declamațiile sale prindeau la public și atacau singura hibă care, în opinia lui, întuneca imaginea Franței. Reboul era o ciudățenie printre toți ceilalți miliardari. Majoritatea preferau să-și petreacă viața pe proprietățile lor de la Nassau, Geneva sau Monaco, adevărate paradisuri fiscale, fiind mereu în alertă în caz că s-ar fi schimbat legea impozitării. Sam nu putea decât să admire un astfel de om care accepta să plătească un preț enorm doar ca să trăiască în țara pe care o iubea atât de mult. Încuviințând din cap, Sam închise dosarul, apoi coborî în holul hotelului pentru că trebuia să se întâlnească cu Sophie. Florian Vial îi aștepta în fața intrării principale de la Palais du Pharo. Dacă cei doi nu ar fi știut că el administra crama lui Reboul, l-ar fi putut lua drept un profesor sau poate un poet din vremuri de demult. În ciuda temperaturilor blânde ale primăverii, bărbatul era îmbrăcat corespunzător pentru răcoarea din beciurile palatului, întrun costum gros din catifea cord verde-închis, având în jurul gâtului – înfășurat de mai multe ori în complicatul stil franțuzesc – un fular lung negru. Pe sub sacou se zărea o cămașă de culoare mov. Părul său lung era pieptănat peste cap, având același joc de nuanțe „sare și piper” ca și barba îngrijită, tunsă perfect în formă de cioc. Bărbatul îi privea cu niște ochi de un albastru spălăcit din spatele lentilelor rotunde ale ochelarilor fără ramă. Cu siguranță, Vial părea desprins din secolul al XIX-lea. Nu-i mai lipseau decât o pălărie supradimensionată și o mantie ca să-i servească drept model lui Toulouse-Lautrec, pentru un tablou cu un dandy care se pregătea să
facă o vizită amantei sale. Se aplecă în fața lui Sophie ca să-i sărute mâna, iar mustățile lui mângâiară degetele femeii. — Enchanté, madame. Enchanté. Se întoarse spre Sam și îi scutură viguros mâna, spunându-i: Très heureux, monsieur. Făcu un pas înapoi, ridicând ambele mâini înainte să exclame: Mais pardonnezmoi. Am uitat. Monsieur Reboul mi-a spus că preferați să vorbim în engleză. Nu e nicio problemă. Vorbesc fluent engleza. Clipind des din ochi, afișă un zâmbet și-i întrebă: Putem începe? Urmându-l pe Vial, străbătură mai multe încăperi bogat decorate – saloane, după spusele lui Vial –, până ce ajunseră la o bucătărie vastă. Spre deosebire de saloane, care păstrau decorațiunile pompoase ale vremurilor trecute, cu candelabrele și poleiala lor specifică, cu perne, drapaje și ciucuri, bucătăria era extrem de modernă: oțel inoxidabil, granit lucios și corpuri de iluminat ascunse. Singurul obiect care amintea de vechile tradiții culinare era un suport din fontă montat pe perete care susținea treizeci sau patruzeci de tigăi emailate din cupru. Vial făcu un semn spre aragazul masiv – stil Le Cornu, cu destule arzătoare, plite și cuptoare ca să deservească un adevărat banchet – și zise cu vădită satisfacție: — Bucătarul-șef de la Passedat, care este prieten cu patronul meu, vine des aici. Ar fi în stare să ucidă pentru o bucătărie ca asta. Intrară apoi în altă bucătărie, ceva mai modestă decât prima – o încăpere vastă cu o mulțime de rafturi și dulapuri, congelatoare și mașini de spălat vase. Într-un colț al încăperii erau două uși. Vial o deschise pe cea mai mare și le spuse peste umăr: — Scările sunt foarte înguste. Attention! Sau, cum spuneți voi – ușurel, nu-i așa? Scările nu erau doar înguste, ci și abrupte, coborând într-o spirală strânsă până în fața unei uși din oțel vopsit. Vial apăsă câteva
numere de pe tastatura electronică montată în perete și deschise ușa. După ce aprinse lumina, se dădu într-o parte, urmărind reacția oaspeților săi cu un zâmbet mare pe față. Era evident că savura din plin acel moment. Sophie și Sam rămăseseră împietriți în prag, copleșiți de uimire. În fața lor se întindea, pe vreo două sute de metri, un culoar larg, pavat cu lespezi din piatră, în pantă ușor descendentă. Plafonul era format din maiestuoase bolți arcuite din cărămidă veche, care căpătase o nuanță pală de roz din cauza trecerii vremii. Culoarul se ramifica în ambele părți în alte coridoare mai mici, ale căror puncte de plecare erau marcate de niște coloane pătrate din cărămidă de înălțimea unui om. În stânga ușii, rezemată de un butoi, stătea bicicleta lui Vial – un Solex vechi. În interior mirosea a vechi, a jilav, așa cum trebuia să miroasă de fapt într-o cramă. Vial fu primul care rupse tăcerea. — Alors? Ce părere aveți? O să încapă în cartea voastră? Zâmbea mulțumit, mângâindu-și mustața cu degetul arătător, imaginea vie a unui om care se aștepta să primească un compliment. — Foarte, foarte impresionant, zise Sophie. Nici măcar în Bordeaux nu ar putea găsi cineva o cramă atât de mare, nici chiar într-o casă particulară. E magnifică, nu-i așa, Sam? — Perfectă, îi răspunse Sam. Grozavă pentru cartea noastră. Rânji spre Vial. Singura problemă este că aici ai nevoie de hartă ca să nu te rătăcești. Vial aproape că radia de mândrie. — Firește că am o astfel de hartă! Mais oui! Trebuie să coborâm în biroul meu și o să vă arăt cum să ajungeți din punctul A până în punctul B. Începură să exploreze coridorul principal pavat cu dale din piatră. Vial își luă în primire rolul de ghid turistic: — Aici toate culoarele sunt precum străzile unui oraș, înțelegeți?
Acum, de exemplu, ne aflăm pe strada principala, pe bulevard. Le arătă celor doi o mică plăcuță emailată în două culori, alb și albastru, montată pe coloana prin dreptul căreia tocmai treceau. Pe aceasta scria „Boulevard du Palais”. — Strada se ramifică apoi în ambele sensuri, continuă Vial, și apoi în mai multe străzi, mai mari sau mai mici. Se opri și ridică un deget. Dar numele fiecărei străduțe ne indică cine locuiește la adresa aceea. Mișcă apoi degetul dintr-o parte în alta. Mă refer la sticle, bineînțeles. Vial le făcu semn să intre pe unul dintre culoarele mai înguste. Un alt indicator în culorile alb și albastru anunța acea rută drept Rue de Champagne. Și iat-o. Șampania într-o glorioasă abundență, ocupând rastele întregi pe ambele părți ale culoarului strâmt și pietruit: Krag, Roederer, Bollinger, Perrier-Jouët, Clicquot, Dom Pérignon, Taittinger, Ruinart – în sticle standard, Magnum „Jéroboam”, „Rehoboam”, „Matusalem” și chiar „Nabucodonosor”. Preț de câteva clipe, Vial admiră sticlele cu duioșie, ca un părinte iubitor, extrem de mândru de progeniturile lui, înainte de a-i conduce pe următorul culoar, Rue de Meursault, apoi pe Rue de Montrachet, Rue de Corton-Charlemagne, Avenue de Chablis, Allée de Pouilly-Fuissé și Impasse d’Yquem. Această parte a „bulevardului” principal, le explică Vial, era destinată vinurilor albe, iar partea opusă, vinurilor roșii. Le luă aproape o oră ca să parcurgă toată crama de la un capăt la altul, oprindu-se respectuoși din loc în loc, ca să-și prezinte omagiile minunatelor vinuri de Burgundia – de exemplu, în Rue de Côte d’Or – sau legendarului trio alcătuit de brandurile Latour, Lafite și Margaux, în Rue des Merveilles. Când ajunseră în cele din urmă la biroul lui Vial, se simțeau ciudat de amețiți, de parcă ar fi și gustat vinurile în loc să se rezume la a le privi. — Aș vrea să vă întreb ceva, spuse Sam. Nu văd nicăieri o Rue de
Chianti. Nu aveți și vinuri din Italia? Vial îl privi pe Sam de parcă acesta i-ar fi insultat mama. Începu să clatine supărat din cap în timp ce țâțâia dezaprobator, apoi spuse: — Nu, nu și nu, sigur că nu. Fiecare sticlă din această cramă e sută la sută franțuzească, așa cum a insistat de altfel monsieur Reboul. Avem doar cele mai bune vinuri. Deși< Vial șovăi înainte să spună: Entre nous, și sper că nu o să apară în carte ceea ce o să vă spun acum, o să vedeți acolo câteva cutii cu vin de-al vostru, din California. Monsieur Reboul deține o vinărie, cum spuneți voi, în Napa Valley. Se mai amuză și el din când în când. E un hobby al lui. Judecând după expresia lui Vial, hobby-ul șefului său nu-l entuziasma prea tare. În capătul cramei se afla un cart „patriotic” de golf, vopsit în albastru, alb și roșu – culorile drapelului francez –, parcat într-un colț, lângă două uși gigantice. La simpla atingere a unui buton, acestea se deschiseră larg, dezvăluind aleea lungă care trecea pe lângă statuia melancolicei Eugénie și se termina la porțile proprietății. — Vedeți? le spuse Vial. Beciurile palatului sunt chiar sub la grande pelouse, marea peluză din fața casei. Făcu un semn din cap către pavajul de piatră din spatele ușilor. Drumul acesta e pentru livrări. Camionul descarcă marfa aici, direct în cartul meu de golf, iar eu duc sticlele de vin la adresa lor. Sophie privi încruntată cartul de golf. — Dar, monsieur Vial, cum procedați când vreți să duceți vinul în interior pentru a fi servit? Sper că nu urcați pe scările acelea. Sau mergeți cu cartul în jurul< — Aha! Vial începu să se bată cu degetul peste nas. Am spus eu că femeile sunt întotdeauna cele mai practice. Am să vă arăt înainte de a pleca. Acum să mergem în biroul meu ca să vă prezint ciudatele mele decorațiuni.
Devenea din ce în ce mai clar că Vial spera să obțină un rol important în cartea aceea și își dădea toată osteneala ca să evidențieze numeroasele obiecte de interes din biroul său strâmt și dezordonat. Un tirbușon gigantic, lung de aproape un metru, cu mânerul confecționat dintr-o bucată contorsionată de lemn de măslin, foarte bine lăcuită, era rezemat de peretele de lângă birou – un birou de connoisseur, cum îl numea Vial. Cu excepția părții superioare care era din sticlă, biroul fusese construit în întregime din cutii de lemn pentru vinuri de pe marile domenii. Fiecare cutie de lemn servea drept sertar de birou, fiind identificate după numele și mărcile faimoaselor podgorii ștanțate în lemn. Mânerele mici ale sertarelor erau de fapt niște dopuri cilindrice de lemn, vopsite în așa fel încât să semene cu niște dopuri de plută. Sam scoase aparatul foto și-l întrebă pe Vial. — E în regulă? Doar pentru câteva mențiuni. — Desigur! Vial se deplasă până în mijlocul încăperii, astfel ca să apară cât mai bine în poză, puse o mână pe birou, ridică capul și adoptă o expresie plină de demnitate. Eminentul enolog, surprins într-unul dintre puținele sale momente de meditație profundă. Sam rânji. — Ați mai făcut asta din câte văd. Vial își atinse mustața și adoptă o poziție diferită, de această dată, așezându-se pe marginea biroului, cu brațele încrucișate. — Pentru revistele de vinuri, da. Acestea sunt mereu interesate de oameni și poveștile lor. E ceea ce ele numesc subiecte de „interes uman”. În timp ce Sam făcea poze, Sophie studia câteva alte exemple de interes uman, care acopereau aproape un perete întreg: fotografii înrămate, în care Vial apărea împreună cu actori de cinema, fotbaliști, staruri pop, creatori de modă, manechine celebre, precum
și alți distinși vizitatori ai cramei lui Reboul. Aceste fotografii împărțeau peretele cu niște diplome de la Jurade de Saint-Emilion87 și Chevaliers du Tastevin88, iar într-o poziție centrală era expusă o scrisoare de mulțumire plină de elogii de la Palatul Élysée, semnată chiar de președintele Republicii. La fel ca șeful său, se părea că Vial nu pierdea nicio ocazie de a-și face puțină reclamă. Sophie plecă de lângă panoul cu celebrități și se opri în dreptul unui raft lung și lat plin cu băuturi alcoolice extrem de vechi – sticle intacte de la 1800, cu etichete pătate și decolorate de vreme, al căror conținut era întunecat și misterios. Ochii ei se opriră asupra unei sticle care fusese odată un vin alb de Bordeaux, un Gradignan din 1896. Vinul din sticlă se păstrase deasupra unui strat de drojdie de vreo doisprezece centimetri. Vial se despărți cu regret de aparatul foto și se apropie de Sophie împreună cu Sam. — Ăsta este colțul meu sentimental, le explică el. Sticlele astea se găsesc la târgul de vechituri, iar eu nu le pot rezista. Nu mai pot fi băute, desigur, dar sunt foarte pitorești, nu credeți? — Fascinant, remarcă Sophie. La fel și asta, adăugă ea arătând spre un alambic mic din cupru – un aparat folosit la distilarea boștinei de struguri pentru a o transforma în eau-de-vie – așezat întrun colț. Privește, Sam. Voi aveți așa ceva în California? Sam clătina din cap. — Ca ornament doar. Acesta mai funcționează? Vial părea realmente șocat de această idee. — Arăt cumva a infractor, monsieur? Să vedem, încă de prin 1916 este interzisă persoanelor particulare distilarea produselor proprii ca să facă – așa cum îi spuneți voi – moonshine, spirt. Își permise
87 88
Festival al vinului organizat anual în regiunea Bordeaux (n.tr.) Ordinul Băutorilor (n.tr.)
chiar să le facă cu ochiul și afișă un zâmbet mulțumit, pentru că folosise un cuvânt atât de sofisticat în limba oaspetelui său. Și acum haideți să vă arăt cum vă puteți orienta în micul meu orășel. Se apropie de biroul său și le arătă harta agățată pe peretele din spatele acestuia. Aceasta era o imagine de ansamblu a cramei, executata manual, în format 45×100 cm. Numele „străzilor” erau trecute pe hartă cu litere caligrafiate perfect. În interiorul ramei simple și aurite, harta avea o bordură alcătuită din tirbușoane miniaturale colorate, fiecare având mâner diferit. Unele erau destul de ciudate – o inimă, un câine, un drapel franțuzesc, un cioc de pasăre –, altele erau niște versiuni artistice executate după modele mai convenționale. Harta fusese semnată într-un colț și datată cu cifre romane. — E grozavă, spuse Sam. Ar fi perfectă ca hârtie ornamentală pentru forzaț. Sophie, care habar nu avea la ce se referea el, încuviință cu fermitate din cap. — Bună idee. Sam îi explică lui Vial, care-i privea nedumerit, că unele cărți – cele mai elaborate și mai scumpe ediții în special – aveau de obicei sub copertă, atât la început, cât și la sfârșit, câte o foaie cu un desen decorativ. — Harta dumneavoastră e pur și simplu perfectă pentru o carte de vinuri, îl încredință el, cu toate denumirile și tirbușoanele acelea. Nu aveți cumva vreo copie a ei? După ce le mai făcu un semn discret cu ochiul, Vial se repezi la birou, trase unul dintre sertarele de sus și scoase un sul de hârtie pe care-l desfășură pe birou pentru ca oaspeții să-l poată analiza. — Aceste exemplare au fost printate înainte de a înrăma originalul. Noi le oferim drept mici suvenire prietenilor lui monsieur Reboul, care vin adesea aici, la cramă, pentru degustări.
Charmant, non? Rulă înapoi harta și i-o înmână lui Sophie. Vial puse capăt mulțumirilor lor consultându-și preocupat ceasul. Făcu o grimasă. — Peuchère! Când a trecut dimineața asta? Am un rendez-vous în Marsilia. Îi concedie cu un gest și îi conduse nerăbdător până la ușă, spunându-le: Vă rog să reveniți după prânz. Se urcă apoi în cartul său de golf, făcându-le semn celor doi să-l urmeze. Imaginați-vă că sunteți o ladă plină cu sticle de vin, îi spuse el lui Sam, și că această noapte este momentul dumneavoastră de glorie, noaptea în care aveți ocazia de a-i ului pe oaspeții lui monsieur Reboul, noaptea în care veți fi băut cu exclamații extaziate. Vial porni cartul și o luă pe Boulevard du Palais. — Pare destul de distractiv, zise Sam. Dar spuneți-mi, sunt o ladă de vin roșu sau alb? — Nici una, nici alta, sau ambele, răspunse Vial. Nu contează. Problema importantă pentru dumneavoastră este cum veți ajunge în sufrageria palatului. La capătul „bulevardului”, Vial parcă vehiculul în fața ușii de la intrarea în cramă. După cum vedeți, zise el în timp ce cobora din cart, mai este o ușă chiar aici. Le indică o ușă joasă și îngustă într-o nișă din perete. Cu aerul unui magician care a găsit nu doar unul, ci doi iepuri albi în pălăria sa, deschise ușa și făcu un pas înapoi. Voil|! Liftul pentru sticle. Acesta urcă direct la bucătăria din spate. Vinul este transportat astfel în condiții optime, nu este tulburat, așa cum s-ar întâmpla în cazul în care ar fi transportat pe scări. Vinul ajunge în sufragerie liniștit, relaxat, pregătit să-și întâlnească destinul. — Este ceea ce noi numim dumbwaiter89, zise Sam. — Exact, încuviință Vial, adăugând în sinea lui încă un cuvânt de
Lift destinat transportului de marfă pentru bucătăriile hotelurilor și restaurantelor (n.tr.) 89
impact din repertoriul său. Un dumbwaiter. Se uită din nou la ceas și tresări. Vă convine la ora 15? O să vă aștept la ușa la care se fac livrările. Și o să vă recomand un local pe cinste din Vieux Port la care să luați prânzul. Sophie și Sam schimbară priviri sugestive. — Typiquement marseillais? întrebă Sophie. — Mais non, chère madame. Un sushi bar.
Capitolul 16 Hotărâră de comun acord să renunțe la plăcerile oferite de barul sushi – care se dovedi a fi o încăpere aglomerată și întunecoasă de pe o străduță lăturalnică – în favoarea unui sendviș pe terasa însorită La Samaritaine, chiar peste drum de port. Până la sosirea comenzii – carafa cu vin rosé și cele două porții de jambon beurres –, se mai încălziră un pic după dimineața petrecută în subteran printre sticlele de vin. Avuseseră parte de o vizită interesantă. Vial – deși cam prea afectat și ridicol, în opinia conservatoarei Sophie, o bordeleză sadea – administra o cramă de primă clasă, minunat organizată și fără pânze de păianjen. Fără a mai pune la socoteală că le fusese de mare ajutor. Dar, așa cum observaseră amândoi, bărbatul păruse cam prea îndatoritor. La fel ca un chelner prea amabil și bine intenționat, el nu-i lăsase nicio clipă singuri. Privise peste umerii lor în timp ce le povestea extaziat despre vreo colecție de vinuri anume sau despre un an bun, distrăgându-le atenția. Trebuiau să găsească o soluție. Ca să identifice cinci sute de sticle de vin printre alte câteva mii, ar fi avut nevoie de câteva ore bune și de concentrare maximă. O după-amiază întreagă ar fi fost de-ajuns pentru ei, iar acum aveau la dispoziție și harta după care să se orienteze. Chiar și așa, nu avea să fie deloc ușor, și prezența permanentă a lui Vial nu i-ar fi ajutat deloc. Sam turnă vinul în două pahare. Acesta avea o culoare mai închisă decât rosé-ul preferat al celor din LA. Nuanța închisă de roz a vinului se potrivea cu cea a feliei de șuncă afumată din sendvișul său. Ridică paharul spre soare, luă o înghițitură și păstră vinul câteva clipe în gură. Avea gust de vară. După o dimineață petrecută în compania aristocrației vinurilor, era o schimbare reconfortantă să
poată bea ceva simplu, modest, dar bun – fără pedigri, an de producție sau istoric, fără complicații și etichete cu sume exorbitante. Nu era de mirare că acest vin devenise băutura favorită a regiunii Provence. — Știi ce? zise el. Când o să ne întoarcem la palat în această după-amiază, ar fi mai bine să ne separăm. Unul dintre noi o să cerceteze vinurile albe, iar celălalt pe cele roșii. Vial nu va putea să ne supravegheze pe amândoi. Ce crezi? Sophie tăcu câteva secunde, apoi încuviință din cap. — Lasă-mă pe mine să le verific pe cele albe. — În regulă. Ai vreun motiv anume? — Majoritatea vinurilor furate sunt roșii. Doar nu vrei ca Vial să te urmărească în timp ce iei notițe sau faci poze. Și încă un lucru. Eu sunt din Bordeaux. Știu totul despre vinurile roșii. În schimb, despre Champagne sau vinul alb de Burgundia nu știu atât de multe, așa că o să-l rog pe Vial să-mi povestească. Îi place să vorbească, să demonstreze că e un bun cunoscător. De fapt, te-ai convins în dimineața asta. Sunt sigură că nu e nevoie decât de un dram de încurajare din partea mea – își apropie arătătorul de degetul mare lăsând între ele un spațiu de vreo doi centimetri – și o să-mi vorbească o după-amiază întreagă despre asta. C’est certain. Sophie zâmbea privindu-l pe Sam pe deasupra ochelarilor de soare. — Te distrezi de minune, nu-i așa? — Într-un fel, da, foarte mult. E mult mai amuzant decât să lucrezi în asigurări. E ca un joc. Ridică din umeri. Numai că nu sunt sigură că aș vrea să câștigăm. Înțelegi ce vreau să spun? Sam înțelegea perfect. De două sau trei ori în trecut, fusese implicat în anumite cazuri în care, dintr-un motiv sau altul, preferințele sale erau ilegale. — Da, știu prea bine la ce te referi. Reboul și Vial par niște băieți
de treabă. Rânji. Dar și băieții de treabă pot fi infractori. Uită-te bine la mine. Știu asta, pentru că și eu am fost infractor. Sophie primi această dezvăluire neașteptată fără a se arăta prea surprinsă. Sam ar fi putut la fel de bine să-i spună că fusese pe vremuri jucător de fotbal profesionist. Era, la urma urmei, american, deci orice era posibil. — Și îți lipsește asta< să fii infractor, vreau să spun? — Uneori. Sam se lăsă pe spătarul scaunului, urmărind cu privirea un bătrân care traversa încet strada târșâindu-și picioarele și amenințând mașinile din trafic cu bastonul. Atunci când iei parte la un jaf, continuă el, devii foarte conștient că ești viu, că trăiești. Și trăiești intens, la maximum. Cred că din cauza conștientizării riscului și, mai ales, din cauza adrenalinei. Iar mie îmi plăcea la nebunie să plănuiesc o lovitură, să pun toate detaliile cap la cap. Un plan curat și bine gândit, organizat până la ultima secundă și executat corespunzător. Fără arme, fără violență și fără victime. — Cu excepția bietei companii de asigurări. — Da, sigur. Arată-mi și mie o singură companie de asigurări demnă de milă, iar eu am să-ți demonstrez că Moș Crăciun e un om în carne și oase și trăiește bine mersi în Florida. Dar eu înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Întotdeauna există o victimă. Gândurile i se îndreptară spre Danny Roth, dar nu putea simți nici urmă de milă. Sophie îl sună pe Philippe ca să-l pună la curent cu noutățile, apoi mai zăboviră un timp pe terasă, destul cât să termine vinul din pahare și să simtă șocul unei cafele foarte tari, până ce veni vremea să se întoarcă la Palais du Pharo. Asta era. Până la sfârșitul dupăamiezii aveau să afle dacă își pierduseră timpul degeaba sau, dimpotrivă, dacă erau pe cale de a rezolva o clasică infracțiune „la distanță”, jaful sans frontières. Un jaf nu numai „curat”, ci și încântător de demodat, o revenire la vremuri mai simple, înainte ca
jaful să fie realizat cu ajutorul ultimelor descoperiri în materie de echipamente electronice sau a șmecheriilor avocățești. În timp ce așteptau taxiul în soare, Sam își verifică buzunarele: harta, aparatul foto, bateriile de rezervă, carnețelul și lista cu vinurile furate. Cinci minute până la ora trei. Erau pregătiți. — Ei, cum a fost porția de sushi? Vial nu mai așteptă răspunsul și îi invită agitat în biroul său. Am aranjat să fiu liber tot restul dupăamiezii. Je suis | vous, spuse el, dornic să le stea la dispoziție. Bărbatul înclină capul, parcă așteptând reacția lor, iar Sophie profită de ocazie ca să-i zică: — Sunt atâtea lucruri de văzut, atât de multe, încât ne-am gândit că ar fi mai bine ca fiecare dintre noi să se ocupe de câte o jumătate de cramă. Eu am ales vinurile albe, dar cu o condiție. Îl privi provocator pe Vial și, preț de un moment interminabil, Sam avu impresia că femeia avea să-și fluture genele. Fiind originară din Bordeaux, cunosc destul de bine faimoasele vinuri roșii. Pe de altă parte, vinurile de Champagne sau celebrele vinuri albe de Burgundia și Sauternes – deși le știu după nume, desigur – sunt, cum să spun, o adevărată lacună în educația mea. Și speram deci că dumneavoastră veți< Vocea i se stinse, iar ochii ei rămaseră pironiți pe chipul lui Vial, care își ridică instinctiv umerii și începu să-și mângâie mustața. — Dragă doamnă, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să împărtășesc câteva dintre umilele mele cunoștințe unei persoane atât de pasionate de vinuri. Se îndreptă hotărât spre ușă, ca un om care primise o misiune importantă. Propun să începem cu șampania și să terminăm cu vinul d’Yquem, așa cum ar proceda oricine la o cină civilizată. Sam avea sentimentul că aceasta era o replică pe care profesorul Vial o mai folosise de multe ori atunci când îi însoțea pe vizitatori în
turul cramei. Tocmai ieșeau pe ușă când Vial se opri brusc și se întoarse spre Sam. — Dar l-am uitat pe celălalt oaspete al meu. Nu o să vă simțiți singur? Nu o să vă rătăciți? Sunteți sigur? — Din fericire, am la mine harta dumneavoastră excelentă și mă voi bucura de compania unor vinuri grozave. În plus, nu mă deranjează să lucrez singur. Nu vă faceți griji pentru mine. O să fiu bine. Vial nu insistă. — Bon. Și acum, dragă doamnă, dacă binevoiți să mă urmați, vom intra într-o clipă în lumea șampaniei. Cred că ați auzit, desigur, că șampania a fost inventată de călugărul Dom Pérignon, cel care a rostit atunci când a savurat prima dată divina sa invenție: „Acum beau stele!” Niciodată nu am auzit o descriere mai bună. Călugărul a trăit până la venerabila vârstă de șaptezeci și șapte de ani – dacă îmi aduc bine aminte –, o dovadă în plus a calităților terapeutice ale șampaniei. Mai puțin cunoscută e însă neobișnuita relație a venerabilului călugăr cu una dintre călugărițele de la mănăstirea învecinată< În timp ce se îndepărta de Sam în compania lui Sophie, vocea lui Vial urca și cobora, dar nu se oprea deloc. Sophie avea dreptate, își spuse Sam. Lui Vial îi plăcea să vorbească, mai ales când cea care-l asculta era o femeie atrăgătoare. În cele din urmă, cercetările lui Sam dădură rezultate, mult mai repede chiar și cu mai puține eforturi decât anticipase. Harta cramei și o scurtătură care se dovedi extrem de folositoare îl conduseră mai întâi pe Rue des Merveilles: Lafite din ’53, Latour din ’61, Margaux din ’83. Toate acele colecții erau prezente în cantități impresionante, anii fiind marcați cu cretă pe micile tăblițe de identificare de pe fiecare raft sau compartiment de depozitare.
Vial era destul de departe, așa că nu prezenta niciun pericol; Sam abia îi auzea vocea undeva la distanță. Luă o sticlă de Lafite din raft și o așeză atent pe pavajul din piatră, cu eticheta la vedere. Se aplecă și fotografie sticla, având grijă să verifice dacă denumirea și data de pe etichetă erau vizibile în poză. Trecu la altă sticlă. Procedă la fel cu Lalour, apoi cu Margaux. Treaba mergea strună. Își consultă harta căutând Rue Saint-Emilion. Și iat-o, chiar lângă Pomerol, reflectând poziția podgoriilor pe harta regiunii. Acolo găsi o mulțime de sticle cu Figeac din ’82. În cramă existau sticle cu toate soiurile renumite – în orice direcție s-ar fi uitat. Se întrebă cum ar fi putut cineva să bea tot vinul acela înainte sa plece de pe această lume și la ce i-ar mai fi folosit în ceruri crama aceea grozavă. Probabil că existau deja câțiva mici Reboul însetați care făceau coadă la moștenire. Sam spera să fie așa. Ar fi fost trist să vadă acea colecție magnifică desființată și trimisă pe bucăți către casele de licitație. Se mută pe culoarul următor, la vinurile Pomerol. Unul dintre rafturile de jos era ocupat de sticlele Magnum cu Château Pétrus din 1970. Le numără pe toate: erau douăzeci, un număr relativ modest după standardele lui Reboul. Folosind ambele mâini – o mână pe dop și una la bază Sam luă o sticlă Magnum și o așeză pe pavaj, admirând, în timp ce făcea asta, desenul ornamental de pe partea de sus a etichetei. Artistul realizase – într-o poziție centrală, printre vițele-de-vie – un mic portret al Sfântului Petru cu cheile sale – cheile de la poarta Raiului. Sau, așa cum spuneau unii, cheile cramei de pe acel domeniu. După ce făcu fotografia, Sam așeza din nou Magnumul pe raftul sau, dar cu o oarecare șovăială, amestecată ce-i drept cu satisfacție. Descoperise – și avea dovada acestui lucru – toate vinurile roșii de pe lista cu vinuri furate. Singurul care-i mai rămăsese era Yquemul din ’75, care ar fi trebuit să se afle în cealaltă parte a
cramei. Ajunse din nou pe bulevardul central și încercă să-și dea seama cât de departe ajunseseră Sophie și Vial după prima oprire printre sticlele de șampanie. Așa cum socotea el – ținând cont de volumul dizertației lui Vial ar fi trebuit să fie încă undeva printre sticlele de Corton-Charlemagne și Chablis. Yquem ar fi trebuit să fie ultimul de pe listă. Avea destul timp. Cu senzația irațională că încălca o proprietate privată, traversă în diagonală bulevardul până la Impasse d’Yquem, ultima secțiune a cramei, din zona biroului lui Vial. Așa cum descoperise Sam când urmase studiul despre enologie, Château d’Yquem este adesea descris ca fiind cel mai scump vin din lume. Reușise să atragă de-a lungul îndelungatei sale istorii diverși admiratori precum Thomas Jefferson, Napoleon, țarii Rusiei, Stalin, Ronald Reagan și prințul Charles, toți fascinați de culoarea vinului de un galben-auriu luminos și de gustul său catifelat. În fiecare an se produc mai puțin de optzeci de mii de sticle, o cantitate complet nesemnificativă în comparație cu producția anuală de vin din regiunea Bordeaux. Și se păstrează extrem de bine. O sticlă din recolta 1784 a fost deschisă, băută și declarată perfectă din toate punctele de vedere de către un grup de cunoscători norocoși chiar dacă vinul avea două sute de ani. Colecția de vinuri Yquem a lui Reboul era probabil cea mai impresionantă din toată crama aceea incredibilă – și nu pentru mărimea ei, pentru că avea doar o sută de sticle –, ci pentru varietatea anilor de producție. Erau acolo exemplare din cei mai buni ani, începând cu 1937 și continuând cu ’45, ’49, ’55 și ’67, înainte de ultimul, cel mai nou, vinul din ’75. Sam selectă o sticlă și o fotografie. Tocmai o punea înapoi, lângă celelalte din producția ’75, când îngheță. Vocea lui Vial răsună primejdios de aproape. — Chablis, desigur, este unul dintre cele mai cunoscute vinuri albe din lume. Dar există Chablis și Chablis.
— Ah bon? zise Sophie, reușind să pară foarte surprinsă și fascinată, deși folosise numai două silabe. — Mais oui. Ceea ce avem aici sunt vinuri din recoltele cele mai bune, grands crus, vinuri care provin de pe dealurile din nordul orașului. De exemplu, acest Les Preuses. Sam putea auzi zgomotul făcut de sticla pe care Vial o scotea din raft. În pahar, acest vin are o culoare absolut încântătoare: aurie, cu cele mai delicate reflexe verzui. Vial puse sticla la locul ei și scoase o alta. Ținându-și respirația, Sam ieși în vârful picioarelor din Impasse d’Yquem și se întoarse în cealaltă parte a cramei, în zona sigură a vinurilor roșii. Și acolo fu găsit de către Vial și Sophie cincisprezece minute mai târziu, studiind rafturile cu Pomerol, având aparatul foto în buzunar și un carnețel în mână. — Aha! exclamă Vial. Iată-l și pe colegul dumneavoastră care muncește din greu. E harnic ca o albină, non? Sper că a găsit ceva care să-i trezească interesul. — Fabulos! zise Sam. E absolut fabulos! Fără îndoială, o colecție extraordinară. — Dar ar trebui să vezi vinurile albe, îi spuse entuziasmată Sophie. Cele de Burgundia! Vinurile Yquem! Monsieur Vial mi-a dat o mulțime de informații incredibile. Vial se umflă în pene. — Abia aștept să le văd, zise Sam. Dar mă tem că l-am reținut destul pe monsieur Vial pentru o singură zi. Pot să vă cer o mare favoare? Ne permiteți să revenim? — Desigur. Vial băga mâna în buzunar și scoase o carte de vizită. Iată numărul telefonului meu mobil. Oh, era să uit< monsieur Reboul a sunat din Corsica să se asigure că aveți la dispoziție tot ce vă trebuie. După un schimb prelungit de mulțumiri înflăcărate din partea
celor doi și o serie de proteste încântătoare, pline de modestie din partea lui Vial, Sam și Sophie părăsiră semiobscuritatea cramei și ieșiră clipind în soarele după-amiezii târzii. Vorbiră foarte puțin pe drumul de întoarcere la hotel, amândoi asimilând ceea ce văzuseră în timpul ultimelor două ore și jumătate. — Philippe a spus că ne vom întâlni aici, zise Sophie când ajunseră pe aleea din fața hotelului. Abia așteaptă să audă ce am descoperit. Spune că suntem ca într-un roman policier – știi tu, un roman polițist. Sam se opri brusc. — Are cumva cunoștințe la poliția locală? Contacte solide? Polițiști cu care se întâlnește la un pahar din când în când? — Sunt sigură că are. Toți jurnaliștii au. Uite, deja a ajuns, îi arătă scuterul negru al lui Philippe, pe jumătate ascuns în arbuștii de pe marginea aleii. Dar de ce te interesează poliția? — E doar o idee, dar încep să fiu tot mai convins că vom avea nevoie de ei.
Capitolul 17 Philippe stătea cu telefonul la ureche, mergând de colo colo prin holul hotelului. Mâna sa liberă se mișca înainte și înapoi, în sus și-n jos, într-o parte și-n alta, de parcă ar fi dirijat o orchestră simfonică invizibilă. Era îmbrăcat, ca de obicei, în hainele sale vechi în stil milităresc, piesa de rezistență fiind o jachetă vintage de camuflaj, care avea pe spate emblema „Hell on Wheels” – o inscripție cu litere mari de tipar, scrise cu un roșu sângeriu. Văzându-i pe Sophie și pe Sam, el încheie imediat conversația telefonică, abia apucând să îngaime grăbit un Au’voir înainte ca telefonul său să ajungă înapoi în buzunar. Sam observase în diverse ocazii că francezii – care de obicei adoră să vorbească – obișnuiesc să încheie orice conversație telefonică brusc, aproape brutal. Nu se întind prea mult la telefon ca să-și ia rămas-bun; destul de ciudat pentru o rasă atât de comunicativă. — Alors? Alors? Philippe fierbea de curiozitate și, după ce o sărută în grabă pe Sophie pe amândoi obrajii, se întoarse spre Sam. Ce ați aflat? — Multe, îi răspunse Sam. O să-ți explic totul, dar mai întâi vreau să aduc niște lucruri din camera mea. Poți să găsești o masă la bar? Nu o să întârzii mult. Când reveni alături de Philippe și Sophie cinci minute mai târziu, avea în brațe un teanc de hârtii: notițele sale, dosarul lui Reboul și un alt dosar subțire, plin cu materiale pe care le adusese din LA. Așeză tot teancul de hârtii pe masă și își puse aparatul foto deasupra. Philippe se hotărâse să facă onorurile și să se ocupe de băuturi. — Sophie îmi spune că preferi rosé-ul, zise el luând din frapiera cu gheață o sticlă de Tavel și turnând vinul în pahare. Voil|,
Domaine de la Mordorée. Își sărută sugestiv vârfurile degetelor, adăugând: Nu-l lăsa să-ți ia mințile! — Mulțumesc. OK, să începem cu veștile bune: căutam șase vinuri din anumite recolte și le-am văzut. Erau toate acolo, iar cu ajutorul lui Sophie am reușit să le fotografiez. Sam bătu ușurel aparatul de fotografiat, apoi continuă: Dar nu vă bucurați prea tare. Sunt într-adevăr vești bune, dar ăsta e doar începutul. Problema este însă că acolo sunt mai mult de o sută de mii de sticle din același brand, cu excepția Yquemului. Chiar și în cazul acestuia, producția este în jur de optzeci de mii de sticle. Deci, nicio colecție de vinuri provenind din acele recolte nu este incompletă, iar sticlele lui Reboul ar fi putut fi adunate de-a lungul timpului în perfectă legalitate. OK? Acum, dacă Vial își păstrează actele la fel cum administrează crama, ar trebui să aibă chitanțe pentru toate vinurile. Dar iată că se ivește o altă problemă: noi nu-i putem cere acele chitanțe, pentru că am risca să ne dăm de gol și să stricăm totul. De asemenea, nu ar trebui să uitam că Reboul nu s-a îmbogățit degeaba. Nu e prost. Dacă într-adevăr el este omul nostru, puteți fi siguri că avea timp destul să-și facă acte false ca să aibă acoperire, ceva care să-i dea șansa să spună că a cumpărat vinul cu acte în regulă. Liechtenstein, Nassau, Hong Kong, Insulele Cayman – ar fi putut să treacă vinul prin oricare dintre acestea. Există în lumea întreagă mii de mici companii dubioase, care ar putea să „confecționeze” orice tip de acte pentru o anumită sumă de bani. Acestea dispar apoi în neant. Ar putea dura ani întregi să le dai de urmă. Întrebați-i pe cei de la IRS90. Sam făcu o pauză ca să-și guste vinul. Philippe părea dezumflat. — Deci, acesta e sfârșitul, zise el oftând. Nu avem nicio poveste. — Nu e gata încă, spuse Sam, iar de aceasta dată zâmbea. Un
90
Internal Revenue Service - Serviciul de Colectare a Taxelor (n.tr.)
anumit gând mi-a dat târcoale toată ziua, iar eu tocmai mi-am amintit despre ce era vorba. Începu să răsfoiască hârtiile din fața lui și scoase o fotocopie dintr-un dosar. Acesta e articolul din LA Times despre colecția de vinuri a lui Roth. A apărut apoi și în Herald Tribune – un ziar de circulație internațională. Deci, pasionații de vinuri – inclusiv amicul nostru Reboul – l-ar fi putut citi. Le arătă fotografia centrală – cam întunecată, dar destul de clară. Iată, aici e Roth. Vedeți ce ține în mână? Philippe cercetă cu atenție poza. — Pétrus. Pare o sticlă Magnum. — Corect. Puteți distinge data de pe etichetă? Philippe apropie fotocopia de ochi, ca să vadă mai bine. — 1970? — Corect, din nou. Este una dintre sticlele care au fost furate, iar Roth o ține cu ambele mâini, ca pe un lucru de mare preț. Amprentele sale ar trebui să fie pe toată sticla. Și acum iată încă ceva în legătura cu amprentele: acestea se păstrează mai bine întrun mediu umed, iar nivelul de umiditate într-o cramă profesională precum cea a lui Reboul ar fi cam de 80 la sută. Perfect, în acele condiții amprentele de pe sticle s-ar putea păstra ani întregi. Să presupunem totuși că vom fi norocoși și că nimeni nu se va gândi să șteargă foarte bine fiecare sticlă în parte. Dacă amprentele lui Roth se află pe unele dintre sticlele Magnum din crama lui Reboul, aș putea face dovada unui furt. La masă se făcu liniște. Era o veste pe cinste. — Sam, mai e ceva, îl atenționă Sophie căutând prin dosarul lui Reboul. Scoase o poză în care bărbatul stătea în fața avionului său personal. Mi-a venit în minte această idee în timp ce priveam toate sticlele acelea împreună cu Vial. Dacă ai vrea să transporți mai multe sticle cu vin din California la Marsilia fără să folosești mijloace de transport internațional, nu ar fi mult mai convenabil să
ai propriul avion? Sam clătină din cap, iritat că pierduse din vedere ceva atât de evident. — Desigur. Avioanele private au parte de tratament special, mai ales VIP-urile. Ca să iasă din SUA, ar fi fost nevoie doar de niște formalități de rutină și probabil că aici, în Marsilia, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l verifice la întoarcere pe eroul local. Îi aruncă o privire lui Sophie și rânji. Începi să te pricepi la asta. Poți vedea numărul de înmatriculare al avionului? Toți trei începură să cerceteze fotografia. Reboul era în prim-plan, îmbrăcat într-un costum negru. Bărbatul ținea brațele încrucișate și avea o expresie foarte serioasă și preocupată, potrivită unui om de afaceri. Un magnat industrial gata să facă ocolul pământului. În spatele său era avionul, alb, aerodinamic și elegant. Pe fuzelajul acestuia era inscripționat cu litere negre mari și GROUPE REBOUL, iar pe coadă era pictată o versiune aerodinamică a drapelului Franței. Fotografia fusese făcută – intenționat sau din întâmplare – astfel încât toate cifrele și literele care alcătuiau numărul de înmatriculare al aparatului de zbor erau ascunse de trupul lui Reboul. — Cred că acest lucru nu are o importanță prea mare, îi liniști Sam. Numele companiei ar trebui să fie de-ajuns. — De-ajuns pentru ce? întrebă Philippe, care își recăpătase optimismul și stătea aplecat în față, pe marginea scaunului, în timp ce bocancii lui militărești băteau ușurel step pe pardoseală. — Orice avion care trece prin spațiul aerian al SUA trebuie să aibă înregistrate datele planului de zbor – ora plecării, destinația, ora estimată a sosirii. Detaliile au rămas probabil în computer. Sunt sigur că și numele companiei va putea fi găsit cu ajutorul computerului. Se uită la ceas. Era trecut de 6 după-amiază în Marsilia, iar în
California era 9 dimineața. — Este cineva în LA care ar putea să ne ajute. Să vedem dacă dau de el. Sam se ridică de la masă, căutând un colț liniștit ca să vorbească la telefon, dar înainte de a se retrage i se adresă lui Philippe: Cât lipsesc, ai putea să te gândești puțin dacă știi pe cineva din poliția locală? Vreun polițist amabil care să ne ajute? O să avem nevoie de unul. Locotenentul Bookman ridică telefonul și răspunse cu un mormăit morocănos, cauzat de prea multă cafea, prea multă muncă și prea puțin somn. — După voce pari în formă, Booky. Ce mai faci? — Mă simt așa cum vorbesc. Unde naiba ești? — În Marsilia. Ascultă, Booky, am nevoie de o mare favoare. Ca să fiu mai exact, de două favoruri. Sam auzi un oftat resemnat de cealaltă parte a firului. — Și eu care credeam că mă vei întreba dacă sunt liber pentru masa de prânz. În regulă, cu ce te pot ajuta? — În primul rând, am nevoie de un set complet de amprente. Mai precis, e vorba de amprentele lui Danny Roth. S-ar putea să-i fi găsit vinul, dar am nevoie de dovezi. Ai vreun om disponibil care să meargă chiar azi la biroul lui? — La Danny Roth? Glumești? Să știi că nu se vor înghesui să se ofere voluntari pentru o asemenea misiune, dar am să văd ce pot face. Altceva? — Nu e atât de simplu. Trebuie să aflu dacă un avion particular aparținând Grupului Reboul a părăsit orașul LA anul trecut între Ajunul Crăciunului și Ajunul Anului Nou. — Și? Tipul avionului? Numărul de înmatriculare? Punctul de plecare? — Ei bine, asta e problema. Nu am numărul de înmatriculare și
nu știu de la ce aeroport ar fi putut pleca. Dar bănuiesc că nu e prea departe de LA. — Grozav. Asta mă ajută foarte mult. Ultima dată când am verificat, existau 974 de aeroporturi în California, mai mari sau mai mici. Iar tu vrei să-ți spun dacă un avion particular cu număr de înmatriculare necunoscut a părăsit unul dintre aceste 974 aeroporturi într-o anumită zi dintre cele șapte? Nu ai vrea să afli și ce numere joacă de obicei pilotul la pariuri sau cum se numește cea mai apropiată rudă a acestuia, dacă tot o să fac investigații? Ce spui de grupa lui sanguină? — Booky, ție îți plac provocările. Știi că e adevărat. Iar eu sunt pregătit să îți ofer o recompensă pentru ajutorul tău. Când mă întorc, promit să te invit la Yountville ca să luăm cina la French Laundry. Foie gras au torchon, prietene. Cotlet de căprioară. Tot ce este mai bun – și lista de vinuri. E alegerea ta, eu fac cinste. Bookman nu răspunse. Sam aproape că putea auzi – vag, ce-i drept – sunetul scos de papilele gustative ale polițistului în încercarea de a-l convinge să accepte. — Lasă-mă să pricep, zise locotenentul în cele din urmă. Încerci cumva să mituiești un membru al LAPD? — Așa cred. — Exact cum mi-am închipuit. OK, dă-mi toate detaliile de care dispui în legătură cu avionul și adresa la care te pot găsi. Am să-ți trimit prin FedEx amprentele și tot ce voi mai putea găsi. Să presupun că este urgent? Stupidă întrebare. Toate sunt urgente. Cu mintea frământată de gânduri, Sam reveni în bar. Se simțea cuprins de emoție și nerăbdare, ca de fiecare dată când misiunea lui devenea interesantă. Următorul pas pe care intenționa să-l facă depindea de Philippe și nu avea nicio îndoială că acesta era dornic să-l ajute. Dar avea acesta contactele necesare? Și, dacă le-ar fi avut,
ar fi fost el în stare să convingă acea persoană să-l ajute? Apropiindu-se de masa la care-l așteptau cei doi, Sam ridică degetul mare, semn că totul era în regulă. — Cu un dram de noroc, am putea avea amprentele lui Roth chiar mâine-dimineață și poate chiar și niște informații despre avionul lui Reboul. Se așeză și întinse mâna după pahar. Aici intri tu în scenă, Philippe. Acum e momentul să dovedești că meriți acest pont. Philippe făcea eforturi să pară dur și foarte hotărât, așa cum îi cerea această misiune. Sam lua câteva înghițituri din paharul cu vin înainte să continue. — Trebuie să verificăm sticlele Magnum Pétrus pentru a vedea dacă au amprentele lui Roth. Nu va dura prea mult – în jur de o oră –, dar eu nu pot să o fac. Dacă amprentele vor fi folosite ca probă, sticla va trebui verificată de către un profesionist. Adică de un polițist. Îl privi pe Philippe cu sprâncenele ridicate. Iar noi va trebui să-l introducem și să-l scoatem pe acest expert în amprente din cramă, fără să provocăm vreun scandal. Cu alte cuvinte, trebuie să acționăm fără știrea lui Vial. Dacă-i trezim cea mai mica suspiciune, putem să ne facem bagajele și să plecăm acasă. Philippe se tot foise pe scaun până atunci, așteptându-și rândul să vorbească. — S-ar putea să avem noroc cu poliția, zise el. Cunosc pe cineva acolo. Ne știm de câțiva ani buni. Bărbatul își miji ochii și privi în gol, trecându-și o mâna prin păr. S-a întâmplat atunci când am început să investighez câteva dintre escrocheriile făcute de Union Corse. Ăștia sunt băieții din Corsica, o versiune locală a Mafiei. Ziarele preferă să mai scrie câte ceva despre ei din când în când. Oricum, tipii nu fac nimic ieșit din comun – se ocupă cu obișnuitele infracțiuni: droguri, imigranți ilegali din Africa de Nord, șantaj, în special la docuri, taxe de protecție în oraș, lucruri de genul ăsta. Pe
vremea aia exista un club la care obișnuiau să meargă mulți dintre ei, ca să arunce cu bani în stânga și-n dreapta și să le impresioneze pe fete. Și nu aruncau numai cu bani. Aveau cantități impresionante de cocaină și heroină. Philippe se opri și luă o înghițitură zdravănă de vin. Una dintre fete, continuă el – foarte dulce și inocentă a ales băiatul nepotrivit. Acesta a drogat-o cu heroină. O vedeam adesea în club și devenise o epavă. Și ceea ce nu puteam suporta era felul în care o trata el. Se strâmbă și clătină din cap. Pregătisem totul. Voiam ca poliția să descindă în club pentru un subiect pe cinste, apoi am aflat ceva care m-a determinat să mă răzgândesc. Tatăl fetei era polițist – un inspector de la Departamentul Poliției din Marsilia. Vă puteți imagina ce poveste aș fi publicat. Ei bine, am decis să nu o fac. Am convins-o pe fată să mă lase să o internez la o clinică condusă de un prieten al meu și apoi m-am dus la poliție ca să vorbesc cu tatăl ei. Numele lui este Andreis. E un om bun. Ne mai vedem de câteva ori pe an ca să luăm prânzul împreună. Nu pot spune că suntem foarte apropiați, dar sunt sigur că are încredere în mine. Aceasta era o latură a vărului ei louche, pe care Sophie nu o văzuse niciodată. — Chapeau, Philippe, spuse ea. Ai făcut un lucru grozav. Ce s-a întâmplat cu fata? — A avut noroc. S-a măritat cu un doctor pe care l-a cunoscut la clinică, iar eu sunt nașul fetiței lor. Philippe privi nedumerit paharul său gol, ca și când conținutul acestuia s-ar fi evaporat în mare parte în timp ce el nu era atent. Sam îi mai turnă niște vin. — Crezi că inspectorul ne va împrumuta unul dintre băieții de la Judiciar pentru o oră sau două? — Îl pot întreba. Dar cu siguranță o să vrea să afle despre ce-i vorba, iar eu va trebui să-i spun.
Sam ridică din umeri. — În regulă. Oricum, nu facem nimic ilegal. Spune-i că e doar o verificare standard, o procedură de rutină a unei companii de asigurați serioase și discrete, care nu vrea să provoace scandaluri inutile și nici să deranjeze pe nimeni. Nu merită să-l deranjam pe Reboul cu astfel de probleme. Crezi că va accepta această explicație? Poți să-i promiți că nu va fi nicio tâlhărie, nicio violare de proprietate sau spargere. Sam se gândi câteva clipe, apoi continuă: Bine, nicio tâlhărie sau spargere atâta timp cât Vial nu ne va sta în drum cel mult două ore. Apropo, trebuie să rezolvăm și acest aspect. Aveți vreo idee? Ridică paharul în fața celor doi, Sophie și Philippe. Să bem pentru inspirație. Petrecură împreună toată seara. Sophie voia să treacă pe la birou înainte să urce în cameră și să sune la room-service. Intenționa să se ducă devreme la culcare. Philippe se gândi să-l caute acasă pe inspectorul Andreis. Sam, încercat de emoții contradictorii, avea de gând să sune din nou în LA ca să-i raporteze Elenei Morales progresele investigației sale. Ultima lor conversație se sfârșise foarte prost. Era timpul, simțea Sam, să repare tot ce stricase. Când îi telefonă Elenei, avu parte de un salut glacial și monosilabic. Acum înțelegea cum trebuia să se simtă un televânzător într-o zi proastă. Trase adânc aer în piept. — Elena, vreau să mă asculți cu atenție. Înainte de toate, nu vreau să-ți faci o idee greșită în legătură cu Sophie Costes. Mi-a fost de mare ajutor, crede-mă, și a avut câteva idei grozave. I se părea că vorbește cu cineva din Siberia, dar era mulțumit că nu-i închisese telefonul. Acum, ceea ce nu aveai cum să afli din CV-ul ei este că plănuiește să se mărite în toamnă. Logodnicul ei se numește Arnaud și e un tip drăguț, între două vârste, din Bordeaux, care are o mamă bătrână și doi câini labrador pe nume Lafite și Latour. Oh – era să uit – și un domeniu, deși unul nu prea mare.
— De aceea m-ai sunat? Ca să-mi spui toate astea? Sam detectă o ușoară schimbare climatică la celălalt capăt al firului. — În parte, da. Am vrut să lămuresc lucrurile. Ei bine, nu voiam să crezi că eu eram, înțelegi< Elena îl lăsă să se scuze câteva clipe înainte de a răspunde. — OK, Sam. Am înțeles ce vrei să spui. Elena părea aproape amabilă. Ei, cum merg lucrurile acolo? — Promițător. O să știu cu siguranță în câteva zile. Sam o puse la curent pe Elena cu tot ce se întâmplase de la prima lor întâlnire cu Reboul: ziua petrecută în compania lui Vial, descoperirile din cramă, conversația telefonică avută cu locotenentul Bookman și eforturile lui Philippe pentru a-i ajuta să elucideze problema amprentelor. Cu alte cuvinte, încheie Sam raportul său verbal, am făcut progrese, dar nu suntem încă siguri de nimic. Cel puțin, nimic care să-l facă fericit pe Roth. Simpla mențiune a numelui clientului ei o făcu pe Elena să rostească ceva scurt și tăios în limba spaniolă; ceva ce nu părea un compliment. — Sunt sigur că ai dreptate, spuse Sam. Știi, ar trebui să-l eviți, să-ți iei câteva zile libere. Ar trebui să-ți permiți un răsfăț. Se spune că Parisul e încântător primăvara. — Anunță-mă și pe mine când ai noutăți despre amprente. Oh, uitasem. Sam? Vocea ei se îndulcise simțitor. Mulțumesc pentru telefon. Elena închise. Relațiile diplomatice fuseseră restabilite.
Capitolul 18 Chez Félix – un bar spațios și bine întreținut de pe o străduță lăturalnică – se afla la două minute de mers pe jos de sediul poliției marsilieze de pe Rue de L’Evêché. Mulțumită acestei poziții convenabile și ținând cont că patronul barului este un jandarm pensionat – deci o atracție în plus a localului –, Chez Félix a fost întotdeauna barul favorit al ofițerilor de poliție care caută o consolare lichidă după o zi grea de luptă cu lumea interlopă. Barul se bucura de apreciere și pentru că în partea din spate a acestuia se aflau trei separeuri mici. Aici chestiunile mai delicate puteau fi discutate între patru ochi. Într-unul dintre aceste separeuri Philippe aranjase să se întâlnească cu inspectorul Andreis. Inspectorul, slab și cărunt, cu ochii ageri ai unui bărbat care văzuse multe la viața lui, sosi chiar atunci când Philippe primea comanda: două pahare de pastis, un scaun, o carafă mare cu cuburi de gheață și o farfurioară cu măsline verzi. — Am comandat eu pentru tine, îi spuse Philippe bărbatului în timp ce-i strângea mâna. Mai bei încă Ricard? Andreis încuviință cu un semn din cap în timp ce Philippe mai turnă niște apă în pahare. Lichidul gălbui se tulbura simțitor. — Destul, spuse el zâmbind. Nu-l îneca de tot. Philippe ridică paharul. — Să bem pentru pensionare, spuse el. Cât mai ai până atunci? — Încă opt luni, două săptămâni și patru zile. Andreis se uită la ceas. Plus orele suplimentare. Și apoi, mulțumesc lui Dumnezeu, plec în Corsica. Scoase o fotografie boțită din buzunar și o puse pe masă. Era o casă modestă din piatră, care se ridica în mijlocul unei plantații de măslini cu frunze verzi-argintii, dispuși pe rânduri lungi, precum
niște raze sau ca spițele unei roți. Erau trei sute șaizeci și patru de copaci. Într-un an bun, aceștia ar fi produs cinci sute de litri de ulei de măsline. Andreis își privi cu drag viitoarea locuință. — O să-mi cultiv măslinii și o să-mi răsfăț nepoata. O să mănânc cârnăciori figatelli cu brânză brocciu și o să beau vin roșu de la Patrimonio. O să-mi iau un câine. Mi-am dorit întotdeauna un câine. Se lăsă pe spătarul scaunului, își puse mâinile după cap, se întinse și contemplă cu un zâmbet restul vieții sale. Dar nu cred că ai vrut să ne vedem doar ca să-ți povestesc ce o să fac la pensie. Ridică din sprâncene gata să-l asculte. Philippe începu să vorbească. Când termină de povestit, paharele erau goale. Chelnerul le aduse încă un rând de pastis și o carafă nouă cu gheață. Andreis mâncă o măslină și așteptă în tăcere până ce chelnerul plecă de lângă masă. Când vorbi, tonul său era scăzut și plin de precauție. — Nu e nevoie să-ți amintesc cine este Reboul în acest oraș. Nimeni nu ar vrea să se pună rău cu el. În plus, nu e băiat rău – cam excentric, ce-i drept, dar eu am auzit numai lucruri bune despre el de-a lungul timpului. Andreis cufundă un deget în mica băltoacă ce se formase la baza paharului său din cauza condensului. Și, din câte spui, nu putem fi siguri că a făcut ceva ilegal. Îl opri cu un gest pe Philippe care se aplecă în față, încercând să spună ceva. — Știu, știu. Verificând acele amprente vom avea ocazia să aflam. Dacă se vor potrivi, ei bine< — Asta ar fi o dovadă suficientă că a făcut o infracțiune, nu-i așa? — Presupun ca da. Da, ai dreptate. Andreis încuviință cu un semn din cap, apoi oftă. Nu voia să fie implicat în așa ceva. Să-ți bagi nasul în afacerile unui bărbat atât de puternic și cu atâta influență era ceva riscant, iar posesorul nasului
ar fi sfârșit prost. Pe de altă parte, el nu ar fi avut cum să ignore un astfel de caz promițător. Iar bărbatul care stătea în fața lui la masă era jurnalist; sigur, nu avea de gând să piardă un asemenea pont. Andreis oftă din nou – un oftat de resemnare al unui om care se vedea obligat să ia o decizie, deși ar fi preferat să nu facă asta. — OK. O să-ți spun ce pot să fac. Pot să-ți împrumut pentru două ore un specialist care să se ocupe de amprente, dar numai dacă îmi garantezi că Reboul și oamenii lui nu vor afla nimic – cel puțin până nu le vom verifica noi. Poți să-mi promiți asta? — Așa cred. Da, îți promit. — Atât mi-ar mai trebui, ca Reboul să-i telefoneze vechiului său prieten, le prefét de police, ca să se plângă în legătură cu folosirea inadecvată a resurselor publice. Așa că ai grijă să nu strici totul. Andreis scoase un pix din buzunar, notă pe suportul unui pahar un nume și un număr de telefon, apoi i-l dădu lui Philippe, spunândui: Grosso. Sunt douăzeci de ani de când lucrăm împreună. Este un om de încredere, eficient și discret. O să vorbesc cu el în seara asta. Tu îl poți suna mâine-dimineață. — S-ar putea să meargă, zise Sam. Dacă ar fi vorba despre Reboul, aș fi sigur că ar funcționa. Dar cu Vial, nu știu. Are vreo sclipire aparte în ochi atunci când te privește? Sophie mai luă o bucata de pâine din coș și o folosi ca să șteargă și ultimele picături consistente de bourridé91 din farfuria ei. Tocmai luau cina într-un restaurant pescăresc din port, iar subiectul principal al serii era Florian Vial: cum puteau să-l țină departe de cramă în timp ce amprentele de pe sticle erau verificate. Propunerea lui Sophie era extrem de simplă: ea avea să-l scoată pe Vial în oraș ca să ia prânzul împreună – un prânz special,
91
Supă de pește picanta
bineînțeles, în semn de mulțumire pentru ajutorul acordat. Sam avea să rămână singur în cramă: oficial, ca să se documenteze în legătură cu vinurile albe – cele pe care le ratase la prima lor vizită – și neoficial, ca să-i arate polițistului care se ocupa de amprente presupusele sticle furate. Ce-i drept, ideea depindea de susceptibilitatea lui Vial în fața unei femei frumoase, dar Sophie se arătă optimistă în această privință. La urma urmei, Vial era francez. Și, așa cum îi explicase ea lui Sam, francezii cu trecutul și vârsta lui Vial fuseseră educați să aprecieze sexul opus, să se bucure de compania doamnelor și să fie galanți atunci când se găseau în preajma lor. Ea cunoștea câțiva bărbați de genul lui Bordeaux – încântători, atenți și care adorau să flirteze. Pe scurt, erau niște gentlemeni și se simțeau atrași de femei. Probabil că niciunul nu ar fi mers atât de departe încât să ciupească vreo femeie de fund, deși gândul le surâdea. Și nu ar fi scăpat niciodată șansa de a lua un prânz bun într-o companie plăcută. Sophie îl privi amuzată pe Sam. Acesta se luptase un timp cu o porție de calmars a l’encre, niște calmari mici gătiți în propria cerneală, și, judecând după petele negre de pe șervețelul îndesat la gulerul cămășii sale, calmarul nu voia să se predea fără luptă. — Problema e, Sam, că tu nu-i înțelegi pe francezi. O să vezi. Totul va fi bine. Dă-mi voie să-l sun pe Philippe ca să-l întreb dacă este vreun restaurant bun în apropiere de Palais. Își scoase șervețelul de la gât, înmuie un colț al acestuia în apa din frapieră și i-l întinse lui Sam. Uite, ia-l. Arăți de parcă te-ai fi dat cu ruj negru pe buze. Îl lăsă pe Sam să se șteargă la gură și comandă cafea, apoi îi telefonă vărului ei. În dimineața următoare ajunseră la cramă puțin după ora 10.30 și-l găsiră pe Vial vesel și plin de vitalitate, într-o dispoziție de zile
mari. Un coleg al lui din Beaune tocmai îl sunase ca să-l anunțe că fusese selectat pentru a fi invitatul de onoare la un dineu organizat de Chevaliers du Tastevin. Era un considerabil semn de respect, cu atât mai mult cu cât vechile și frumoasele lor tradiții aveau să fie promovate. Dineul – o reuniune intimă al cărei număr de invitați fusese restricționat la două sute de personalități din Burgundia – urma să aibă loc în Clos de Vougeot, sediul central al Ordinului Chevaliers du Tastevin. Membrii acestui ordin aveau să poarte robele lor lungi și roșii de ceremonie pentru această ocazie specială. Muzica era asigurată de Joyeux Bourgignons, acei maeștri ai cântecelor de pahar. Iar vinurile – nici nu mai era nevoie să mai spună – aveau să fie cu siguranță dintre cele mai rafinate. Buna dispoziție a lui Vial era foarte ușor umbrită de perspectiva unui discurs pe care ar fi trebuit să-l țină, dar Sophie îl liniști imediat: — Când vă aud vorbind despre vinuri, e ca și cum aș asculta un poem. Aș putea să vă ascult o zi întreagă. Înainte ca agitatul Vial săși poată reveni după un asemenea compliment, Sophie continuă: Dar, Florian – dacă îmi permiți –, vestea asta a venit cum nu se poate mai bine. Voiam să te invit să iei prânzul cu mine astăzi, ca să-ți mulțumesc pentru ajutorul oferit cu atâta amabilitate. Iar acum avem două motive ca să sărbătorim. E o vreme atât de frumoasă, încât m-am gândit că putem lua prânzul pe terasa Péron. Vei accepta, nu-i așa? De această dată Sam era sigur ca Sophie chiar își fluturase genele. Vial își scoase agenda ca să-și verifice programul, dar era vizibil încântat, așa încât acceptă, bineînțeles după câteva proteste simbolice și regrete formale atunci când Sophie îl anunță că Sam trebuia să rămână singur ca să-și poată termina cercetările în zona vinurilor albe. Următoarele două ore trecură foarte greu. Vial o însoți pe Sophie
în zona vinurilor roșii ca să-i prezinte glorioasa colecție a lui Reboul. Îi spuse că în dimineața aceea avea să-i vorbească mai mult despre vinurile de Burgundia, lucru care putea de altfel să-l inspire și pentru viitorul său discurs. Între timp, Sam găsi un colț îndepărtat printre sticlele cu șampanie, unde reuși să dea un telefon. — Philippe? Sophie îmi spune că ai găsit pe cineva care să ia amprentele. Un tip îmbrăcat în civil, bănuiesc. Philippe chicoti. — Desigur. Știi cum se spune, prietene: Dacă vrei un lucru întreabă un jurnalist. Am vorbit cu el în dimineața asta. El spune că va interveni când vom avea nevoie de el. — Ei bine, asta e ziua cea mare. La prânz, în jur de 12.45 și nu înainte de această oră. În regulă? — Dar cum vom intra? — Porțile principale sunt lăsate deschise în timpul zilei și nu e nevoie să vă apropiați de casă. Veniți în zona de livrare din fața cramei. E marcată, pe alee la stânga. Eu o să vă dau drumul. Și, Philippe? — Ce este? — Ai grijă să nu veniți aici cu mașina poliției. Ar fi fost dificil să-și imagineze cineva un loc mai agreabil pentru a lua masa de prânz într-o zi atât de însorită decât terasa restaurantului Péron. Aflat la înălțime, pe Corniche Kennedy, restaurantul oferă o irezistibilă combinație de pește proaspăt, aer curat și o strălucitoare panoramă a insulelor Frioul și Château d’If. Această inedită combinație spori apetitul și creă o dispoziție aparte, de vacanță, având un efect imediat asupra lui Florian Vial, un adevărat cavaler al vremurilor apuse. După ce făcu un semn chelnerului, el insistă să tragă scaunul lui Sophie și se asigură că era instalată confortabil înainte să se așeze, la rândul lui. Își frecă vesel
mâinile și inspiră adânc aerul sărat de mare. — Încântător, de-a dreptul încântător! Ce alegere excelentă, draga mea doamnă. Este o adevărată plăcere. Sophie îi mulțumi înclinând capul. — Te rog, spune-mi pe nume: Sophie. M-am gândit să începem cu un pahar de șampanie. Dar apoi trebuie să alegi vinul. Sunt sigură că îți plac și vinurile de prin partea locului. Această replică îl însufleți pe Vial, așa cum Sophie intuise de fapt. Bărbatul începu un adevărat tur verbal printre podgoriile provensale. — Aici au existat podgorii, începu el, încă din anul 600 d.Hr., când focienii au descoperit Marsilia. Și, începând cu acel an, întrerupt doar de sosirea chelnerului cu șampania și meniurile, el o conduse pe Sophie într-o călătorie imaginară de la Cassis până la Bandol și chiar mai departe, spre est, la Palette, și spre vest, la Bellet, făcând un ocol amplu ca să viziteze și vinurile Languedoc, care nu se bucurau în general de aprecierea meritată. Bărbatul era o enciclopedie ambulantă, își spuse Sophie, și avea pentru acest subiect un entuziasm pe care ea, cel puțin, îl considera molipsitor și fermecător. Aleseră meniul, iar Vial comandă un vin alb sec de la Cassis, care să meargă bine cu lupul-de-mare. Sophie profită de acea scurtă pauză ca să îl întrebe pe Vial câte ceva despre viața lui personală și anii în care lucrase pentru Reboul. Era, așa cum spunea Vial, o poveste fericită cu un început tragic. Cu treizeci și cinci de ani în urmă, pe când Reboul începuse să-și administreze primele sale afaceri, el îl angajase pe tatăl lui Vial ca director financiar al unei mici companii. Cei doi bărbați deveniseră buni prieteni. Compania înflorea. La universitate, tânărul Florian dădea semne că avea să fie un student promițător. Viitorul părea roz. Dar acest viitor se risipise într-o noapte de iarnă în Marsilia,
într-un mod aproape șocant. Fusese un an friguros, iar înghețul pusese stăpânire pe oraș. Străzile erau acoperite cu un strat de gheață neagră, condiții în care foarte puțini șoferi provensali ar fi știut cum să conducă mașina. Părinții lui Vial fuseseră la film și se întorceau cu mașina acasă, când un camion a derapat lateral, venind peste mașina lor și izbind-o de un zid de beton. Ocupanții mașinii au murit pe loc. Ce s-a întâmplat mai târziu i-a schimbat complet viața lui Vial. Reboul l-a luat pe fiul prietenului său sub aripa sa ocrotitoare. El i-a încurajat tânărului interesul timpuriu pentru vinuri și i-a plătit un curs de șase luni în viticultură, la Institutul de la Carpentras, urmat de un an de ucenicie în care el lucrase pentru comercianții de vinuri, în Burgundia și Bordeaux. În timpul acelui an devenise evident că tânărul avea un gust excepțional. Acest lucru a fost confirmat de încă șase luni la Paris, sub atenta supraveghere a legendarului Hervé Bouchon, care la momentul acela era cel mai bun somelier din Franța. La recomandările lui Bouchon, Reboul a decis să-l angajeze pe tânărul Vial pe postul de enolog, mandatându-l să pună la punct cea mai mare cramă privată din Franța și punându-i la dispoziție un buget generos ca să-l ajute să facă acest lucru. — Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, zise Vial. Au trecut aproape treizeci de ani de-atunci. Nici nu știu unde aș fi fost acum dacă n-ar fi fost el. Expresia sa tristă și gânditoare se mai însenină puțin când chelnerul veni să le ia comanda pentru ultimul fel. Dacămi permiți, am putea încerca la desert un vin din Provence, asemănător ce-i drept cu vinurile Sauternes, pe care voi, bordelezii, le faceți atât de bune. Un pahar de muscat de la Beaumes-de-Venise. Pot să te ispitesc cu așa ceva? Povestea lui Vial o lăsase pe Sophie puțin cam confuză și se trezi că începea să spere ca Reboul să nu fi fost vinovat. Și chiar dacă era – îi spunea o voce lăuntrică – s-ar fi bucurat ca el să scape cu bine
din asta. Aruncă pe furiș o privire la ceas și se întrebă cum se descurca Sam. Philippe și Grosso, un bărbat slab, îmbrăcat simplu, cu o servietădiplomat neagră, pe care i-o prezentă lui Philippe drept „cutia lui cu trucuri”, sosiseră într-o mașină obișnuită cu zece minute mai devreme de ora 13 și-l găsiră pe Sam la ușă. Era prima vizită a lui Philippe la cramă și, la vederea numeroaselor stelaje și rafturi supraetajate cu sticle de vin aliniate pe sub plafoanele boltite din cărămidă trandafirie, bărbatul rămase fără glas. — Merde, fu tot ce putu spune. Merde. Grosso fluieră ușurel. Sam îi conduse către rafturile compartimentate care conțineau sticlele Magnum de Pétrus. Grosso aruncă o privire de ansamblu asupra acestora în timp ce deschidea servieta diplomat din care scoase o lanternă cu halogen, câteva pensule, o cutie plată de culoare neagră și un recipient mic din plastic. Strânse din dinți și își flexă degetele. — On fait toutes les bouteilles? Se uită la Sam. Toate sticlele? Sam încuviință din cap. — Și aveți nevoie și de ADN? Sam încuviință din nou. Philippe lua de zor notițe. Vedea că pontul său începea să prindă formă și, în momentul acela crucial al cazului, era important să culeagă cât mai multe detalii. Se apropie de Grosso ca să vadă mai bine ce făcea acesta. — Monsieur Grosso, zise el, nu vreau să vă distrag atenția, dar sunt de-a dreptul fascinat. Ați putea să-mi spuneți câte ceva? Cum puteți face asta? Fără să ridice ochii spre Philippe, Grosso îi făcu semn să se apropie. El așezase prima sticlă Magnum pe pavaj și acum o lumina cu lanterna. — Mai întâi fac examinarea vizuală, spuse el, ca să verific
suprafața de amprente. Ajustă unghiul razei lanternei sale. Unele amprente pot fi văzute doar folosind lumina oblică. Bărbatul bombăni nemulțumit, lăsă jos lanterna și deșurubă capacul recipientului său de plastic, înclinându-l într-o parte, astfel încât Philippe să-i poată vedea conținutul. Pudră cu particule metalice. Particulele sunt de aluminiu – acestea sunt cele mai fine și se dezlipesc ușor de pe orice suprafață. Luă una dintre pensule și începu să împrăștie ușor pudra pe sticlă, puțin câte puțin, cu o mișcare circulară. Aceasta e o pensulă Zephyr; este din fibră de carbon și are un pămătuf în capăt. Acest pămătuf va lăsa intacte amprentele de pe sticlă. Grosso puse deoparte pensula și-și deschise cutia neagră, din care scoase câteva fâșii de bandă adezivă transparentă. Îi spuse lui Philippe: Acum am să folosesc benzile astea ca să ridic amprentele. Degetele bărbatului se mișcau cu precizie și delicatețe. Aplică fâșiile de bandă adezivă pe amprente, apoi trase benzile de pe sticlă și le așeză pe o coală transparentă din acetat de celuloză. Voil|. Vezi? Cu această tehnică nici nu mai este nevoie să faci fotografii. Prima sticlă Magnum fu așezată înapoi în raft și alta îi luă locul. Grosso trecu la următoarea. Sam urmărise întreg ritualul. Lui i se părea că operațiunea mergea destul de greu. Îl bătu pe umăr pe Philippe și îi spuse în șoaptă: — Există vreo posibilitate ca să grăbească puțin lucrurile? Philippe se așeză în genunchi pe pavaj alături de Grosso și îl întrebă. Sam nu putea auzi ce răspuns primise, dar sunase mai mult a mârâit decât a răspuns, iar Philippe rânjea când ridică ochii spre Sam. — A spus că nu poate dansa mai repede decât cântă orchestra. Cred că asta înseamnă că ar trebui să-l lăsăm în pace ca să-și facă treaba. Sam își spuse că progresul minuțios al bărbatului i s-ar fi părut și
mai greoi dacă ar fi rămas acolo să se uite, așa că se deplasă în celălalt capăt al cramei. O stivă mare de cutii de carton așezate ordonat într-un colț, pe jumătate ascunse de cartul de golf al lui Vial, îi atrase atenția. Cutiile erau marcate cu literele caligrafice pe care le văzuse de atâtea ori, cele care alcătuiau probabil emblema complexului vinicol: Domaine Reboul, St. Helena, California. Își aminti că Vial pomenise fără prea mare entuziasm despre o proprietate din Napa Valley. Deschise una dintre cutiile de carton ca sa vadă ce tip de etichetă folosea Reboul pentru vinul său din America. Dar cutia era goală. La fel și următoarea, și toate celelalte. Sună la hotel ca să vadă dacă primise ceva prin FedEx. Nimic deocamdată. Făcând toate eforturile pentru a nu-și pierde răbdarea, se retrase în impresionanta vecinătate a străzii Rue de CortonCharlemagne și derulă din nou în minte toate întrebările care-l frământaseră în ultimele zile: Dacă amprentele se potriveau, cum ar fi trebuit să procedeze? Să-l ia la rost pe Vial? Să implice poliția în toată ancheta lui? Să paseze mai departe problema Elenei și celor de la Compania de Asigurări Knox? Toate opțiunile menționate? Niciuna dintre acestea? Minutele treceau; încet ca melcul, dar treceau. Când se uită din nou la ceas, constata că nu era încă ora 14. Se întoarse la cei doi ca să vadă cum se descurca Grosso cu sticlele Magnum. Mai avea patru. Sophie îi spusese că se va furișa la toaletă ca să-i telefoneze atunci când ea și Vial urmau să părăsească restaurantul. Grosso își continua munca; cu calm, metodic și meticulos. — Dar e absolut delicios, spuse Sophie după prima înghițitură de Beaumes-de-Venise. Undeva între dulce și sec. E grozav! Ridică paharul în fața lui Vial, care încuviința din cap și zâmbea,
mulțumit de reacția ei. Lucru deloc surprinzător, el avea câteva comentarii în legătură cu pedigriul vinului. — Denumirea strugurilor, așa cum ne spun istoricii, vine de la cuvântul de origine italiană moscato. Adică mosc. Acest cuvânt e întâlnit în lumea animală, mai precis e legat de cerbi. Vial își permise să ridice ștrengărește sprâncenele. Acesta e mirosul cu care cerbii – cum aș putea să spun? – lansează o invitație sexului opus. Într-adevăr, moscul este folosit și ca ingredient prețios la fabricarea parfumurilor. Se presupune că acest ingredient, purtat de noi, oamenii, ar trebui să aibă același efect. Ridică paharul, îl apropie de nas și inspiră foarte adânc, apoi spuse: Delicat, foarte feminin și, trebuie să recunosc, cu o ușoară urmă de mosc. Multe vinuri dulci sunt tari, dar Beaumes-de-Venise nu e un vin tare. Acest lucru îi conferă un gust mult mai fin, mai subtil decât, de pildă, muscatul de Frontignan. Luă o înghițitură și se lăsă pe spătarul scaunului, ochii lui îndreptându-se de la Sophie spre panorama spectaculoasă, apoi înapoi la Sophie. Ridică stingherit din umeri și se uită la ceas. Nici nu îți poți imagina cât de mult mi-a plăcut prânzul nostru, zise el. Dar am pierdut complet noțiunea timpului. Nici nu știu când a trecut. Mă tem că va trebui să ne întoarcem. — Încă o cafea mică înainte de a pleca, îi spuse Sophie. Am să o comand în drum spre toaletă. După ce trase în urma sa ușa cabinei, se uită grăbită la ceas în timp ce aștepta ca Sam să-i răspundă la telefon. Era 2.15. — A terminat? — Acum își strânge instrumentele. Încă cinci minute și o să-i scot de-aici. Mai comandați un coniac sau altceva de băut. — Cinci minute, Sam. Nu pot să-ți promit mai mult. De fapt, ca să termine ceea ce mai rămăsese din Beaumes-deVenise, cafeaua și să ceară nota de plată, avură nevoie de încă zece minute bune, iar când se întoarseră la cramă, aceasta era la fel cum o
lăsaseră – goală – cu excepția lui Sam. Când intrară pe ușă, îl auziră fluierând „La vie en rose”.
Capitolul 19 Sophie și Sam tocmai părăseau crama ca să se întoarcă la hotel. În spatele lor se zărea silueta lui Vial, care rămăsese în prag. Le făcu semn cu mâna celor doi care se îndepărtau pe alee și îi urmări cu privirea până ce ajunseră la porțile din fier forjat ale domeniului. — Cum a fost prânzul? întrebă Sam. — Cred că i-a plăcut, răspunse Sophie în timp ce-și căuta în geantă ochelarii de soare. De fapt, sunt sigură că i-a plăcut. Nu cred că am auzit vreodată atâtea aprecieri și mulțumiri ca acum. Dar toată povestea asta mă face să mă simt cam incomod, înțelegi? Este un bărbat foarte drăguț. Și, la drept vorbind, prânzul a fost o capcană. Sam urmărea cu privirea doi pescăruși care se certau gălăgioși în văzduh pentru o bucată de pește. — Te-ai simți diferit dacă ai afla că Vial și Reboul sunt de fapt doi ticăloși? — Desigur. Se întoarse spre Sam și ridică din umeri. Știu, știu, nu e logic. Un delict e un delict, indiferent cine îl comite. Merseră gânditori un timp, fără să mai spună nimic. Când ajunseră la hotel, Sam se îndreptă spre recepție. Când reveni alături de Sophie, ținea în mână un plic FedEx. — Iată răspunsul la toate întrebările tale, îi spuse el cu un zâmbet trist. Sau poate că nu. Sam deschise plicul și scoase foaia din interior. De formularul cu antetul LAPD, pe care erau amprentele, era prins un bilet pe care Bookman îi scrisese un mesaj. Încercă să descifreze scrisul ilizibil: Sam, Aici sunt amprentele. Băieții care le-au luat au fost
dezamăgiți că nu au fost nevoiți să folosească forța. Roth nu e tocmai cetățeanul lor favorit. Un Dassault Falcon înregistrat ca aparținând Grupului Reboul a părăsit aeroportul din Santa Barbara pe 27 decembrie cu destinația JFK. Ultima destinație a fost Marsilia. Dacă va fi nevoie, o să-ți trimit și detaliile planului de zbor. Succes! P.S. Am aruncat o privire pe lista de vinuri de la French Laundry. Te-aș sfătui să începi să economisești. Cu un semn scurt din cap, Sam îi întinse biletul lui Sophie. — Felicitări, tocmai ai fost avansată la gradul de detectiv. S-ar putea să ai dreptate în legătură cu avionul. E doar o dovadă circumstanțială, dar data se potrivește perfect. Sam introduse din nou în plic formularul cu amprente și își scoase telefonul din buzunar. Ar fi bine să-i dăm plicul cât mai repede lui Philippe. Grosso lăsă jos lupa și ridică privirea spre Philippe. Avea în mână formularul cu amprentele lui Roth, pe care le studiase până atunci. — Rapid și curat, îi spuse el lui Philippe. Nu ar trebui să fie vreo problemă. O să te anunț eu. Bărbatul se ridică, îndreptându-se spre ușa biroului său. Philippe făcea eforturi uriașe ca să-și ascundă nerăbdarea și ca săși controleze picioarele, care păreau să aibă o existență proprie, pentru că băteau insistent darabana în podea. — Și când crezi că< Grosso îl întrerupse cu un gest. — Asta nu e ceva ce se poate rezolva în câteva minute. Voi căutați niște amprente care să se potrivească fără niciun dubiu, nu-i așa? Philippe încuviință cu un semn din cap. — Fără niciun dubiu, rosti din nou Grosso. Asta înseamnă că
trebuie să se potrivească perfect. Nu trebuie să existe vreo îndoială, altfel acestea nu vor putea fi prezentate drept probe. Iar eu trebuie să mă asigur că se potrivesc, nu doar să cred că se potrivesc. Înțelegi? Acest proces durează ceva timp. Grosso îi deschise ușa, semn că întrevederea lor luase sfârșit. O să-ți telefonez imediat ce voi avea un rezultat cert. Philippe își croi drum cu scuterul printre mașinile blocate în trafic din zona Portului Vechi, îndreptându-se către dealul pe care se afla hotelul Sofitel, cu mintea frământată de gânduri. Aceasta era ultima piesă a puzzle-ului. Dacă amprentele se potriveau, povestea aproape că se scria singură. Fără îndoială, ar fi trebuit să conțină o prelucrare judicioasă a faptelor, cu câte o mică retușare a realității pe alocuri. Probabil că Sophie și Sam nu voiau ca numele lor să fie menționate, dar mai rămânea problema cu inspectorul Andreis și implicarea sa. Dar, în bine-cunoscutul său stil jurnalistic, orice mică omisiune de acest fel putea fi justificată întotdeauna invocând prima dintre cele zece porunci ale reporterilor: Să nu dezvălui niciodată numele surselor tale, ceea ce contrazicea însă cealaltă venerabilă poruncă favorită: Publicul are dreptul să știe. Philippe simți un val de optimism. Totul începea să pară promițător. Se opri în fața hotelului, într-o dispoziție de zile mari. Scoase o bancnotă de cinci euro și, fluturând-o în fața portarului, care-l privea surprins, îi spuse acestuia să-i parcheze scuterul. Căutând ceva cu care să-și omoare timpul, Sophie și Sam hotărâră să devină simpli turiști pentru tot restul după-amiezii și luară un taxi până la Notre-Dame de la Garde, catedrala care domina, cu înălțimea ei impresionantă, orașul Marsilia. În vârful catedralei – cunoscută pe plan local sub denumirea La Bonne Mère– se ridică o statuie de vreo unsprezece metri, ornamentată cu foiță de
aur: Madona cu Pruncul. Catedrala adăpostește o colecție impresionantă de ofrande. Acestea fuseseră oferite de-a lungul secolelor de către marinarii și pescarii care scăpaseră din ghearele morții în timpul călătoriilor pe mare și constau din cele mai variate obiecte: plăci de marmură, mozaicuri, colaje, machete, tablouri, colaci de salvare, steaguri, figurine – care acopereau pereții interiori ai bazilicii. Tema comună a ofrandelor este recunoștința, frecvent exprimată cât se poate de simplu: Merçi, Bonne Mère este mesajul pe care oricine îl poate vedea la fiecare pas. Sophie găsea fascinante toate acele suvenire ce sugerau supraviețuirea și, adesea, foarte emoționante; reprezentau un fel de memento mori și celebrau viața. Lui Sam, cu o experiență a vieții pe mare scurtă și neplăcută, aceste ofrande îi aminteau de profunda sa antipatie pentru ambarcațiuni. Nu numai că erau înghesuite, umede și inconfortabile; se înclinau primejdios și aveau prostul obicei de a se scufunda. După contemplarea unui tablou deosebit de sugestiv care reprezenta o corabie cu pânze înclinată în largul mării, Sam se apropie de Sophie. — Nu e minunat să simți pământul sub picioare? o întrebă el în șoaptă. Te aștept afară. Mi-e frică să nu fac rău de mare dacă mai stau mult aici. Petrecuse o oră în semiobscuritatea bisericii și ochii lui aveau nevoie de câteva momente pentru a se obișnui cu lumina puternică a soarelui după-amiezii, iar după aceea de alte câteva momente ca să poată admira priveliștea. Chiar dacă timpul petrecut în Marsilia fusese amplu decorat cu imagini picturale – din diferite puncte la hotel sau din sufrageria lui Reboul de la Palais du Pharo –, priveliștea de pe esplanada catedralei La Bonne Mère îi tăia răsuflarea: spre nord, Vieux Port și vechiul cartier Le Panier; spre vest, dealul Le Roucas Blanc, cu vilele sale elegante din secolul al XIX-lea și plajele de la Prado; iar spre sud o mulțime de acoperișuri
din țiglă coborând spre suprafața vălurită a marii, care scânteia fermecător. Tocmai se întreba dacă Reboul venise vreodată în locul acela ca să compare superba panoramă cu priveliștea lui de-acasă, când soneria telefonului îi întrerupse șirul gândurilor. — Sam? Unde ești? Vocea lui Philippe abia se auzea, de parcă acesta ar fi vorbit în șoaptă. Bărbatul părea foarte îngrijorat. — Pe acoperișul lumii. Marea catedrală și orașul văzut de sus. — Ei bine, veniți înapoi la hotel. Trebuie să vorbim. — Ce s-a întâmplat? — M-a sunat Grosso acum câteva minute. Pe trei dintre sticlele Magnum amprentele găsite corespund cu ale lui Roth. El spune că nu e niciun dubiu: se potrivesc perfect. Sam nu era prea sigur de ceea ce simțea, dacă era încântat sau dezamăgit. În timpul călătoriei cu taxiul înțelese că și Sophie, era stăpânită de sentimente contradictorii. Dar când ajunseră la hotel, descoperiră un bărbat netulburat de îndoieli sau regrete. Philippe se așezase deja la o masă din colțul barului, iar în fața lui erau trei pahare cu picior înalt și o frapieră. Strălucirea staniolului auriu de pe gâtul sticlei îi asigură că era o sticlă de șampanie. Philippe se ridică în picioare cu un zâmbet aproape la fel de larg ca și brațele sale deschise. — Așadar, dragii mei, am rezolvat cazul, nu-i așa? Acum avem dovezi. Se aplecă cu o grijă exagerată pentru a turna șampania în cele trei pahare, înainte să le așeze pe masă în fața fiecăruia dintre ei. Ridicând paharul și înclinând capul în fața celor doi, el spuse: — Felicitări pentru noi toți! O să fie o surpriză pe cinste pentru Reboul, nu-i așa? Ah, am uitat să vă spun< am pe cineva de încredere la aeroport. Probabil că poate afla ce anume a transportat avionul lui Reboul din California în luna decembrie, anul trecut.
Știți, e chiar amuzant. Un indiciu duce la altul, și apoi – pouf! – toate secretele ies la lumină. Sam sorbi gânditor din pahar. — Este ceva ce nu pot înțelege în toată povestea asta, zise el, și ăsta este motivul. Dacă există pe lume un om care să aibă totul, acela e Reboul. Succes, bani și tot ce și-ar putea dori cineva. O mulțime de iubite pasionale, un palat privat, avion personal, un iaht – și, Dumnezeu știe, vin din belșug, destul cât să-i ajungă pentru tot restul vieții. Se opri și îl privi pe Philippe. De ce a făcut-o? De ce și-a asumat acest risc? — Dar, Sam, zise Philippe clătinând mirat din cap, nu-i înțelegi deloc pe francezi. Era o lacună în educația lui Sam. I se reproșase de mai multe ori acest lucru în ultimele zile. — Recunosc. Sophie mi-a spus deja acest lucru. Așadar? Philippe continuă: — Nu uita că Chauvin a fost francez. El a inventat șovinismul. Unii l-ar putea confunda cu aroganța. Aici, Philippe se opri ca să ridice din sprâncene, de parcă ar fi fost surprins că cineva putea gândi asemenea lucruri despre compatrioții săi. Noi ne iubim nespus țara, cultura, gastronomia și întreg patrimoniul. Și nimeni nu e mai patriot decât prietenul nostru Reboul. El plătește Franței taxe enorme, pentru numele lui Dumnezeu! Ați citit articolele din dosarul lui. Reboul este mereu pornit împotriva ororilor globalizării și a eroziunii valorilor Franței. Nu vrea ca bunurile cele mai de preț ale Franței – afaceri, proprietăți și, bineînțeles, vinurile noastre cele mai rafinate – să cadă în mâinile străinilor, considerând acest lucru o tragedie. Când a citit despre acea colecție premier cru de Bordeaux care se afla într-o cramă din Hollywood – pentru Dumnezeu, Hollywood, dintre toate locurile din lume! –, a considerat acest fapt un afront, un ultraj. Ce mai, a rămas mut de furie. Și apoi, desigur,
să nu uităm un alt factor, unul mult mai important: spiritul de competiție. Mais oui. Philippe încuviință convins de acest lucru și mai luă o înghițitură de șampanie. Sophie și Sam îl priveau nedumeriți. — Ei bine, zise Sam. Nu sunt prea sigur dacă ar trebui să accept ideea jafului din motive pur patriotice, dar să admitem că ai dreptate. Ce caută însă aici spiritul de competiție? Mai este ceva ce nu înțeleg în legătură cu francezii? Philippe se lăsă pe spătarul scaunului său, ca un profesor care vrea să lumineze un student silitor. — Nu, de data asta nu e vorba despre așa ceva. Are legătură mai mult cu bogăția decât cu cetățenia. Este un sentiment care evoluează după mulți ani de bogăție și putere. Un om bogat are sentimentul că poate avea tot ce dorește și că poate face orice. Folie des grandeurs. El își poate permite tot felul de excentricități și poate să riște. La urma urmei, dacă ceva nu merge bine, el este sigur că banii lui îl vor proteja. Philippe îi privi pe rând pe cei doi, încercând să-și dea seama ce părere aveau despre asta. Cred că sunteți de acord: acest lucru e adevărat în general. Acum să vorbim despre cazuri particulare. Să vorbim despre Reboul. Un grup de oameni de afaceri tineri – îmbrăcați în costume negre, tunși scurt, purtând ceasuri supradimensionate – se așezară la masa de lângă ei. Philippe coborî vocea. Sophie și Sam se aplecară în față ca să poată auzi ce spunea acesta. — Reboul și-a ridicat imperiul într-un mod foarte eficient. Afacerile sale sunt conduse de oameni cu care lucrează de mulți ani. El are încredere în ei și îi plătește foarte bine. În schimb, ei îl răsplătesc cu vârf și îndesat, an după an. Grupul Reboul e administrat sur les roulettes, cu o precizie de ceasornic – e renumit pentru acest lucru. Cât despre Reboul – cum credeți că își ocupă el
timpul? Participă la câteva ședințe ale Consiliului Director – doar ca să fie la curent –, își consolidează relațiile, acordă interviuri, organizează câteva dineuri la nivel înalt. Are o echipă de fotbal și un iaht cu care să se joace. Dar unde e provocarea? A făcut deja de toate. A câștigat. E plictisit. Sunt convins de acest lucru. Sam încuviință din cap. El întâlnise câțiva miliardari în California, care aveau aceeași problemă. Unii, cei norocoși, știau să evadeze participând la proiecte elaborate, precum Cupa Americii; alții treceau de la o investiție la alta sau de la o nevastă la alta. Aveau un spirit competitiv ieșit din comun, adesea erau surprinzător de nesiguri și, ocazional, extrem de ciudați. Reboul nu părea să sufere de nesiguranță, și nici nu era ciudat. Dar plictisit? Sam putea să-și imagineze cu ușurință că un om ca el ajungea să se plictisească. Vocea lui Philippe deveni și mai scăzuta: Și astfel, avem un om cu o avere fabuloasă, un om care are tot timpul din lume la dispoziție, un om devotat – așa cum ne amintește mereu – Franței și tuturor valorilor ei. Ce poate fi mai amuzant pentru el decât să joace acest mic joc, să plănuiască și să execute jaful perfect care ar aduce o comoară națională înapoi pe pământul din care provine. Și apoi, probabil, l-a invitat pe prietenul lui, șeful poliției, la o cină stropită cu vin furat. Asta înseamnă spirit de competiție. Asta e provocarea. Voil|. Philipe își freca palmele și întinse mâna după sticla de șampanie. Sam trebui să admită că auzise și el de infracțiuni comise din motive la fel de stranii. Într-adevăr, și el comisese una sau două. Acest gând se cuibări în mintea lui, așteptând să fie luat în seamă ceva mai târziu. — Sophie? întrebă el. Tu ce crezi? Sophie îl privea încruntată pe vărul ei. — Eu cred că Philippe și-a scris deja articolul. Dar sunt de acord,
ceea ce a spus poate fi adevărat. Începu să studieze micile bule care se înălțau la suprafața lichidului din paharul ei și ridică din umeri. Deci, dragii mei detectivi, ce-i de făcut? — Somnul e un sfetnic bun, îi răspunse Sam. Dar înainte aș vrea să-i sun pe cei din LA ca să-i pun la curent cu ultimele noutăți. Elena răspunse la telefon cu o voce ostilă, metalică. Acest ton – pe care el îl mai auzise de-atâtea ori atunci când lucrurile nu mai mergeau atât de bine între ei – îl făcea să-și dorească să intre în pământ. Era formidabilă când se enerva. — Elena, te rog, nu mușca, zise el. Sunt eu. Omul tău plecat pe teren. Sam o auzi inspirând adânc și apoi expirând ușurel. — Sam, îmi pare rău, dar tocmai am vorbit cu Danny Roth și mi-a împuiat capul cu vrute și nevrute, ca în fiecare zi de altfel. Am crezut că mă suna din nou. Întotdeauna face asta. Cred că știe prea bine că asta mă scoate din minți. Elena lansă o tirada scurtă și usturătoare de cuvinte în spaniolă, încheind cu o avalanșă de înjurături, apoi inspiră din nou, ca să se liniștească. Aveam nevoie de asta. OK, acum spune-mi ce se petrece. — Vestea bună este că am găsit vinul. Sunt cât se poate de sigur. Am găsit amprentele lui Roth pe câteva sticle din crama lui Reboul, iar cel care le-a identificat lucrează la poliția din Marsilia. Așa că avem o probă solidă. — E grozav, Sam. Bine lucrat. Felicitări! După voce, Elena nu părea însă dispusă să sărbătorească. Spune-mi că mă înșel, dar am sentimentul că există și o veste proastă. — S-ar putea. O fi într-adevăr Reboul autorul jafului, dar nu e prost. Sunt sigur că și-a acoperit foarte bine urmele cu facturi false și cu tot soiul de acte. Dacă a procedat așa, avocații lui o să-l scoată basma curată și cred că nu trebuie să-ți mai spun ce înseamnă asta:
un milion de dolari cheltuiți pe taxe juridice și cazul blocat în instanță luni de zile. Poate chiar ani. — Ca să nu mai pomenim și de procesul prin care se va stabili cine va plăti aceste taxe juridice. — Exact. Problema este că nu vom ști cum și-a acoperit urmele până ce nu luăm inițiativa, dar atunci nu va mai fi cale de întoarcere. Așa că mă gândesc din ce în ce mai mult la planul B. — Acesta include cumva o crimă și un renumit avocat media din LA? — Mă cunoști, Elena. Eu nu omor oameni. Ascultă, este ceva ce trebuie să aflu. Într-un astfel de caz care este limita? Ce condiții trebuie îndeplinite pentru a evita plata despăgubirii? — OK. Asta implică trei cerințe: descoperirea, identificarea și condiția bunurilor furate. Trebuie să știm locul unde se află bunurile furate. Avem nevoie de o confirmare sigură că acelea chiar sunt bunurile furate. Și mai trebuie să ne asigurăm că sunt în condiție bună; ideal ar fi ca bunurile să se găsească în aceeași condiție în care erau când au fost furate. Există o mulțime de detalii suplimentare, dar esențiale sunt cele trei puncte. Dacă acestea sunt îndeplinite, atunci putem spune că am scăpat. — Și cine face toate aceste verificări? Tu sau Roth? — Glumești? Ai avea încredere în cuvântul lui Roth? Știi vechea zicală: „Până să spună bună dimineața, deja a mințit”. Ei bine, așa e Danny Roth. Nu, verificarea e făcută de noi – în acest caz o fac eu și încă doi experți –, apoi îl punem pe Roth să semneze. După aceea am să-i dau brânci într-o prăpastie. — Mulțumesc, domnișoară Morales. Asta ar fi cam tot. O să ținem legătura. — Dar ce spuneai de planul B? — Ai încredere în mine. Nu vrei să știi. Noapte bună, Elena! — Noapte bună, Sam!
Capitolul 20 Era o noapte lungă, de parcă ceasurile ar fi încetinit dintr-odată, iar lui Sam gândurile nu-i dădeau pace. Scotch-ul – în mod normal un somnifer eficient – nu avea niciun efect asupra lui. Nici măcar documentarul de pe CNN despre renașterea sistemului bancar nigerian nu reușea să-l adoarmă. Era treaz de-a binelea. Își puse un pulover și ieși pe terasă, sperând că aerul răcoros al nopții avea să reușească acolo unde whisky-ul și televiziunea dăduseră greș. Privi luna care plutea deasupra Vechiului Port. Aproape plină. Își verifică ceasul. Era ora 3 dimineața. Se întrebă unde avea să fie a doua zi la aceeași oră, dacă planul său avea să meargă și dacă luase în calcul toate aspectele. Și se mai întrebă dacă ceilalți aveau să-l urmeze. Primii zori îl găsiră tot pe terasă; amorțit și înfrigurat, dar deloc obosit. De fapt, se simțea de parcă noaptea aceea albă i-ar fi stârnit un val de adrenalină și era nerăbdător să înceapă odată ziua. Sună la room-service ca să comande micul dejun, apoi lăsă apa fierbinte de la duș să-i biciuiască trupul până ce pielea începu să i se înroșească sub bronzul natural de California. Făcu toate eforturile ca să-și păstreze răbdarea până ce termină cafeaua în compania articolelor din Herald Tribune, dar era oricum prea devreme ca să-i sune pe Sophie și Philippe. Decise să facă o plimbare și, după ce ieși din hotel, o luă instinctiv la dreapta, spre Palais du Pharo. Uriașele porți din fier forjat nu fuseseră încă deschise, iar el rămase în fața lor privind printre barele negre imensa peluză verde din fața clădirii. Vial nu venea la cramă înainte de ora 10, iar membrii personalului domestic din serviciul lui Reboul probabil că profitau de sejurul acestuia în Corsica pentru a sta în pat o jumătate
de oră în plus. Liniștea era surprinzătoare având în vedere că palatul se afla atât de aproape de centrul orașului. În spatele său putea distinge murmurul surd al traficului, semn că marsiliezii se grăbeau să ajungă dis-de-dimineață la locurile de muncă, iar dinspre docuri, dincolo de Vieux Port, se auzea sunetul strident al unei sirene de vapor. Acest sunet îl făcu să coboare dealul spre Cheiul Belgienilor, ca să vadă capturile zilei, ce urmau a fi prezentate la piața de pește. Bărcile pescarilor se întorc la țărm între 8 și 8.30 dimineața, dar precupețele de la piața de pește sunt acolo înaintea acestora, cu standurile goale și recent curățate, în așteptarea capturii proaspete. O trăsătură tradițională a pieței de pește – o adevărată atracție turistică, de altfel – este limbajul colorat al acestor doamne ale căror voci puternice pot concura cu un mistral de gradul opt. Sam regreta că nivelul său de cunoaștere a limbii franceze era prea scăzut sau poate prea ridicat, pentru că majoritatea nuanțelor obscene îi scăpau. Se gândi că i-ar fi plăcut să revină acolo însoțit de Philippe pe post de interpret. Bărcile începură să acosteze la chei, iar vocile gălăgioaselor doamne crescură în intensitate, acompaniate de plescăitul peștilor pe care-i aranjau în galantare. Ochii peștilor erau încă luminoși, iar solzii acestora sclipeau puternic în lumina soarelui. Primii clienți începură să se apropie, câte unul sau câte doi, oprindu-se în fața tarabelor. În stilul lor clasic, așa cum fac francezii de fiecare dată când cumpără ceva comestibil, aceștia păreau foarte suspicioși în timp ce treceau de la un stand la altul – cercetând ochii unui rascasse92 sau mirosind branhiile unei galinette93, comparând atracțiile unei dorade la grătar cu deliciile unei bouillabaisse. Prima și Pește-scorpion (în lb. franc., în orig.) (n.tr.) Denumire locală pentru un pește Chelidonichthys lucema, cu aspect spectaculos, datorat culorii vii (n.red.) 92 93
unica întâlnire a lui Sam cu acest legendar fel de mâncare – o experiență care încă îl mai făcea să se înfioare – avusese loc în New Orleans, când fusese convins să încerce ceva numit bouillabaisse Créole. Fusese destul de nepoliticos din partea lui să-l întrebe pe chelner ce ingrediente intrau în compoziția acesteia. Reieși că acest fel de mâncare conținea făină, stridii, margarină și supă de pui. Era o combinație ciudată pentru o tocană de pește. Își promisese că va mânca o bouillabaisse autentică într-o bună zi. Avea încă un motiv să se întoarcă în Marsilia, un oraș care începea să-i placă din ce în ce mai mult. Fără să bage de seamă, se apropiase suficient de unul dintre standuri stârnind instinctul de comerciant al proprietăresei – o femeie mătăhăloasă, cu fața bătută de vânt. Femeia purta pe cap o șapcă decolorata de baseball și avea o pereche de mânuși groase din cauciuc. — Ei, monsieur! urlă femeia la el. Comme il est beau, ce loup! Apoi alese un superb pește marin de dimensiuni impresionante și îl azvârli spre el, având un zâmbet abia mijit pe fața-i arsă de soare. Sam făcu greșeala să încuviințeze din cap și să-i zâmbească. Înainte să o poată opri, aceasta apucă un cuțit și spintecă lupul-de-mare cu viteză letală și precizie, după care începu să-l împacheteze. „Nu era genul de femeie cu care ți-ai dori să te cerți”, își spuse Sam. Cumpără peștele. În timp ce o luă înapoi spre hotel cu acel pachet lipicios sub braț, își promise să noteze rețeta pe care i-o dăduse femeia. Este atât de simplă, îi spusese ea, încât până și un bărbat ca el ar putea să o ducă la bun sfârșit. „Trebuie să faci două tăieturi adânci în peștele tău. Câte una pe fiecare parte. Strecoară apoi două sau trei bucăți scurte de fenicul în fiecare tăietură. Unge apoi tot peștele cu ulei de măsline, ține-l pe grătar – câte șase sau șapte minute pe fiecare parte –, apoi, folosind un vas termorezistent, pune peștele pe un pat de
tulpini de fenicul uscate. Încălzește un polonic plin cu Armagnac94, dă-i foc și toarnă-l peste vasul cu pește. Feniculul va lua foc, și aroma sa va da savoare peștelui. Une merveille”, îi spusese ea. Telefonul începu să-i sune chiar în momentul în care intra în holul hotelului. — Unde ești? îl întrebă Philippe. Ah, așteaptă< te văd acum. Bărbatul îi făcu lui Sam semn cu mâna. Era așezat la o masă, având în față niște ziare și o cafea. — Mă întorc imediat, zise Sam. Mai întâi trebuie să scap de peștele ăsta. Philippe nu se arătă deloc surprins. — Desigur, spuse el, de parcă un bărbat îmbrăcat în costum business cărând un enorm pește mort era o priveliște de care se bucura zilnic. Sophie trebuie să apară. Sam se apropie de pupitrul portarului, ținându-și cu ambele mâini captura. — Complimentele mele bucătarului-șef, zise el în timp ce punea peștele pe pupitru. Aș vrea să-i ofer acest loup de mer. E proaspăt, direct de la piață. Portarul înclină capul cu respect și zâmbi. — Desigur, monsieur. Ce drăguț din partea dumneavoastră. Am să i-l trimit imediat. Ați mai dori ceva? Sam se îndreptă spre masa la care-l așteptau cei doi. Îl salută în gând pe portar pentru sângele lui rece. Jeeves95 ar fi fost mândru de el. Sophie și Philippe păreau nerăbdători să afle ce noutăți avea, așa că Sam le spuse fără să mai piardă timpul: — Mi-a venit o idee. Dar, înainte să vă spun despre ce este vorba, Brandy din sud-vestul Franței (n.tr.) Personaj din opera lui P.G. Wodehouse, Jeeves era valetul perfect, în același timp majordom, chelner și șofer (n.tr.) 94 95
ar fi bine să fac o scurtă trecere în revistă și vreau să mă opriți dacă nu sunteți de acord cu mine. Acum suntem cât se poate de siguri că vinul furat este în cramă, iar amprentele lui Roth dovedesc acest lucru. Deci, am putea să-l denunțăm pe Reboul și să plecăm acasă. Dar ce se va întâmpla atunci? Poliția îi va ancheta pe el și pe Vial și atunci vor intra în schemă avocații. Dacă Reboul și-a acoperit urmele – iar eu sunt sigur că s-a ocupat foarte serios de acest lucru – , putem fi convinși că vor trece luni bune până ce se va soluționa toată această afacere. Poate chiar ani. Între timp, vinul va fi ținut în custodie, ca probă. Și probabil că articolul lui Philippe va avea embargo de publicare. Nu i se va permite lui Philippe să scrie despre un caz foarte delicat punând în pericol reputația unui om atât de important. Avocații lui Reboul vor avea grijă de asta. Aș putea paria. Sam se opri, ca să le dea timp să-și facă o părere. Aveți vreo întrebare? Sophie nu spuse nimic. Philippe își mușca buza inferioară și părea îngândurat. Sam continuă: — Mai este încă un aspect pe care niciunul dintre noi nu cred că l-a anticipat: Reiese că Reboul și Vial par a fi niște oameni de treabă. Îi simpatizam și nu am vrea să le facem probleme sau să-i vedem în închisoare. Am dreptate, Sophie? Sophie aprobă ferm din cap. — Cred că ar fi păcat. — Și eu cred la fel. Sam se frecă la ochi. I se părea că are nisip sub pleoape din cauza lipsei de somn. OK, continuă el. Am stat treaz aproape toată noaptea și m-am gândit la un plan. Cred că ar putea funcționa. Merită oricum să încercăm, pentru ca ne-ar ușura foarte mult misiunea. Sam începu să enumere pe degete. Numărul unu: Reboul și Vial scapă basma curată. Numărul doi: Philippe are posibilitatea de a scrie un alt articol plin de suspans, poate o poveste și mai bună decât prima, în care lui îi revine rolul principal.
Numărul trei: Eu și Sophie rezolvăm cazul pentru cei de la Compania de Asigurări Knox. Noi am descoperit vinul. Există o singură problemă. Până acum nu am comis nicio infracțiune majoră; poate o mică și inofensiva denaturare, asta-i tot. Dar ceea ce am eu în minte e ilegal. Philippe se așezase din nou în poziția sa favorită: cocoțat pe marginea scaunului, în timp ce tălpile bocancilor săi băteau step pe podea. — Cât de ilegal? întreba el. — M-am gândit să fur vinul. Sophie izbucni în râs. Clătină din cap. — Mais c’est fou. Ești nebun! Philippe ridică mâna. — O clipă. Se uită în spatele lui, apoi se aplecă în față cu un aer conspirativ. Oricine l-ar fi privit în acel moment l-ar fi suspectat pe loc că ascundea un mare secret. Vocea lui era ceva mai mult decât o șoaptă când întrebă: Te-ai gândit cum ai s-o faci? — Bineînțeles. Sophie încetă să mai râdă. — Dar, Sam, noi am fi suspecții principali. Reboul o să le spună polițiștilor despre ciudatul cuplu care a petrecut câteva zile în crama lui, iar ei ne vor găsi imediat. Nu el va fi închis, ci noi. Nu crezi? Sam clătină din cap. — Am putea susține că nu am făcut decât să recuperăm niște bunuri furate în numele clientului unei Companii de Asigurări internaționale de mare prestigiu. Metodele noastre nu sunt prea ortodoxe, atâta tot. Și totuși: Ce va spune Reboul? Credeți că va reclama dispariția vinului furat de el? Nici vorbă. Nu contează cât de buni sunt avocații lui, nu cred că vrea să-și pună Interpolul în cap. Nu, sunt sigur că va păstra tăcerea.
Philippe renunță să-și mai muște buza și își mai turnă niște cafea. — Sam, ai pomenit ceva despre o poveste și mai bună. O privi pe Sophie și adăugă repede: Asta, bineînțeles, dacă vom hotărî să mergem mai departe. — Desigur. Povestea începe cu clasicul personaj favorit: o persoană anonimă care îți dă un pont – trebuie să fi avut o mulțime de astfel de cazuri până acum. Uneori motivul este răzbunarea, alteori vinovăția și câteodată intenția de a pricinui cuiva un neajuns. Oricum, să spunem că ai primit un telefon de la un străin. Acesta refuză să își divulge identitatea. El este cel care îți spune despre o extraordinară captură de vin care a fost abandonat într-un loc îndepărtat – o să revin asupra acestui aspect – și te informează că a fost furat. Poate că l-a furat chiar el și nu-l mai poate transporta. Dar, pe scurt, omul nu intră în detalii. De fapt, nici nu există alte detalii. Doar indicii care conduc la ascunzătoare. Tu nu-l crezi, dar te duci acolo. Ce surpriză: găsești vinul exact așa cum ți-a spus sursa ta anonimă. Iar acesta e primul capitol al poveștii. Philippe încuviință încet din cap. — Nu e rău pentru început. Și cred că înțeleg cum trebuie scrisă în continuare. — Sunt sigur că înțelegi. Tu faci apoi o serie de investigații. Îți suni toate cunoștințele și încet-încet, poate articol după articol, găsești indicii care te conduc în LA, unde îi iei un interviu lui Danny Roth și afli cum a fost furat vinul: Ajunul Crăciunului, paznicul necinstit, ambulanța, totul. Partea asta e limpede. Cealaltă parte – cine a furat vinul – rămâne un mister nerezolvat; nu se află despre implicarea lui Reboul și a lui Vial. Sam se uita pe rând la cei doi: Ce credeți? — Mie îmi place, zise Philippe. Aș putea scrie câteva articole în serie pe cinste; ar fi ca un feuilleton de televiziune. Picioarele bărbatului executară un step scurt în semn de
aprobare. Amândoi întoarseră capul spre Sophie. Le luă ceva timp să o convingă că furtul reprezenta cea mai bună opțiune. Ea încercă să protesteze, susținând că puteau să uite totul și să plece acasă, dar Sam îi aminti că era prea târziu pentru asta: îi spusese deja Elenei Morales, iar cei de la Knox Internațional știau că găsiseră vinul. Aceștia ar fi urmat formalitățile de rigoare cu sau fără Sam. Și astfel, cu toate remușcările și protestele lui Sophie, rămase stabilit. Trebuiau să fure vinul. Philippe putea să găsească soluția următoarei probleme care-i preocupa: unde ar fi fost mai bine să ascundă vinul. Bunica lui deținea o fermă și câțiva acri de pământ în Claparedes, un ținut izolat din Luberon. Philippe obișnuia să-și petreacă verile acolo – o plăcută tradiție de familie care luase sfârșit odată cu moartea bunicii lui. Din păcate aceasta nu lăsase niciun testament, fapt care provocase o ceartă între rude – nu era deloc ceva neobișnuit în Franța –, fiecare considerând că avea dreptul la moștenire. Această neînțelegere cu privire la succesiune dura de vreo treisprezece ani și nu dădea semne să se sfârșească. În tot acest răstimp ferma rămăsese nelocuită și căzuse în paragină. Niciuna dintre rudele pretendente la moștenire nu era de acord să plătească pentru a întreține o proprietate care ar fi putut ajunge pe mâna altora – un văr care nu o merită, de exemplu, sau mătușa Hortense, cea detestată de toată lumea. Pe lângă faptul că proprietatea era foarte izolată, le spuse Philippe, prezenta avantajul unui beci destul de încăpător, unde vinul putea fi ținut fără riscul deteriorării. — Sună ideal, zise Sam. Poți intra acolo? — Cheia este ascunsă sub o piatră din spatele fântânii. Aș mai putea intra pe geamul de la bucătărie al cărui oblon e stricat. Într-un fel sau altul, să intru acolo nu va fi o problemă. — În regulă. Trebuie să stabilim cum vom proceda cu mijlocul de transport și nu cred că scuterul tău va fi de-ajuns. Ai putea să
conduci o dubiță? Philippe își îndreptă umerii, cu o expresie plină de indignare. — Toți francezii pot conduce orice. — Știam eu. O să închiriem o mașină în după-amiaza asta. Sam se întoarse către Sophie. Pentru asta o să am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să intru în casă înainte să se dea stingerea. Scuza mea pentru acest deranj va fi că trebuie să mai fac niște fotografii de referință, iar cel mai potrivit moment pentru acest lucru este seara, când lumina e perfectă. Imediat ce voi avea ocazia, o să dispar. Dacă Vial sau altcineva întreabă unde sunt, poți să-i spui că a intervenit ceva și am plecat la o întâlnire în oraș. Tu vei face în continuare fotografii până ce membrii personalului vor începe să plece, apoi te vei întoarce la hotel. Sophie se încruntă. — Și ce se va întâmpla după aceea? — Hai să comandam ceva de mâncare. O să-ți spun în timpul mesei de prânz. La mențiunea cuvântului „prânz”, Philippe se ridică și începu săși frece mâinile. — O singură întrebare mai am, zise el. Când o să facem asta? Sam se uita la ceas. — În aproximativ șase ore.
Capitolul 21 După masa de prânz petrecură după-amiaza finalizând planurile pentru seara aceea. Philippe închirie o dubiță albă nemarcată – el spuse că era Ferrariul unui instalator destul de mare ca să poată transporta cincizeci de cutii cu sticle de vin. Sophie îl sună pe Vial ca să-l informeze că ea și Sam mai aveau de făcut în seara aceea – pentru o oră sau două – câteva fotografii de referință cu grădinile din jurul palatului și-i dădu de înțeles că ar fi fost încântată să bea ceva împreună după aceea. Vial nu se lăsă rugat de două ori. Sam își petrecu după-amiaza într-o stare de inactivitate impusă, un soi de așteptare resemnată. Acum nu mai putea să facă mare lucru, dar spera ca totul să meargă perfect; era esențial să aibă noroc în această etapă crucială a planului său. Făcu cel de-al doilea duș din ziua aceea și se schimbă într-o ținută potrivită pentru un jaf nocturn: pantaloni, tricou și hanorac bleumarin. Își aruncă toate celelalte lucruri în valiză. Verifică de mai multe ori bateriile aparatului foto și cele din lanterna sa creion și își încărcă telefonul. Parcurse încă o dată lista cu vinurile furate, apoi o puse în buzunar. Mai făcu câțiva pași pe terasă, pentru prima dată indiferent în fața priveliștii încântătoare. Își frecă mâinile, era gata de plecare. Soarele își începuse zilnica traiectorie descendentă către linia orizontului, aruncând pieziș raze de aur care l-ar fi încântat pe orice fotograf, când Sophie și Sam ajunseră în fața intrării principale a reședinței lui Reboul, Palais du Pharo. Urcară scările și tocmai se pregăteau să sune, când ușa se deschise, iar menajera – o femeie elegantă cu părul argintiu, îmbrăcată într-o rochie apretată din olandă – ieși în întâmpinarea lor. — Florian m-a anunțat că trebuie să veniți, le spuse ea. Vă rog să-
mi spuneți cu ce vă pot fi de folos. Sophie îi mulțumi. — Noi o să stăm mai mult afară în seara asta, o liniști ea pe femeie. Vrem să profităm de lumina asta absolut superbă până la apusul soarelui. S-ar putea totuși să intram mai târziu pentru o ultimă serie de fotografii în fața ferestrelor livingului – știți și dumneavoastră, momentul acela unic, înainte ca soarele să dispară complet sub linia mării. Am mai admirat o dată apusul când l-am vizitat pe monsieur Reboul și putem spune că e absolut spectaculos. Menajera făcu un semn aprobator din cap. — Am să las deschisă ușa de la terasă ca să puteți intra pe-acolo. Îmi pare nespus de rău că nu vă puteți întâlni cu monsieur Reboul în această seară, dar mâine va fi aici și sunt sigură că va fi încântat să vadă fotografiile. Cu o atitudine demnă de o regină, femeia le zâmbi fluturându-și mâna, apoi le întoarse spatele și intră în casă. — Ce noroc! zise Sam în timp ce se plimbau prin jurul clădirii, îndreptându-se spre grădinile cu vedere la mare. Mâine ar fi fost prea târziu. Îmi închipui că se întrunește de fiecare dată un comitet de primire când Reboul revine din călătoriile lui. Își scoase aparatul foto din buzunar și-l deschise. E o doamnă deosebită, n-ai spune că e o simplă menajeră, nu-i așa? Sophie ridică privirea și se înfioră la vederea fațadei impunătoare: trei niveluri înalte și nenumărate ferestre. Reboul ar fi putut adăposti o întreagă armată acolo. — E o casă atât de mare, spuse ea. Se opri și-l apucă de braț. Mâna ei tremura. Sam, sunt foarte agitată. El îi strânse mâna și afișă un zâmbet. — Și eu la fel. Așa și trebuie. Dacă nu ai o doză de nervozitate, riști să devii neglijent. Ascultă – ai fost la înălțime și mai avem puțin și terminăm. Un ultim efort, și gata. O apucă de braț și o conduse în
grădină, în timp ce cu cealaltă mână plimba aparatul foto în toate direcțiile, pentru câteva instantanee. Acum, tu trebuie să preiei controlul. Spune-mi de unde să încep și nu uita să arăți cu mâna ce trebuie să fotografiez. Mișcă-ți brațele agitată, calcă apăsat, trece-ți degetele prin păr. Poartă-te ca un adevărat director de creație. Vei avea parte de spectatori. Sunt aproape sigur că prietenii noștri din casă o să fie cu ochii pe noi ca să se asigure că nu le strivim tufele de levănțică. Fotografiară deci terasa, apoi grădinile – de jur-împrejur –, tot timpul ținând cont de lumina soarelui care se apropia din ce în ce mai mult de linia mării. La un moment dat, Sam se opri și duse telefonul la ureche, prefăcându-se că vorbește cu cineva, apoi închise telefonul și îl băgă în buzunar. — Îmi pare rău, dar trebuie să plec, spuse el cu voce tare în timp ce-i înmâna aparatul foto lui Sophie. Să intrăm puțin ca să mai facem câteva poze în fața ferestrelor livingului. După aceea am să dispar. Poți să faci poze cu degetele încrucișate? Aș avea nevoie de puțin noroc. De pe terasă intrară direct în casă și trecură printr-un hol mic. Ușa livingului era deschisă. Abia după ce intrară în încăpere observară că nu erau singuri. — Sunt sigură că ați făcut niște fotografii minunate. E o seară atât de frumoasă. Menajera se ridică de la micul birou ornamental din fața ferestrelor și veni în fața lor, grațioasă și zâmbitoare – era ultima persoană pe care Sam ar fi vrut să o întâlnească. El afișă un zâmbet surprins și îi spuse: — Îmi pare foarte bine că v-am prins. Tocmai am primit un telefon și trebuie să plec în oraș pentru o întâlnire urgentă de afaceri, dar voiam să vă mulțumesc pentru amabilitate înainte să plec. Sophie se va ocupa în continuare de ultimele fotografii.
Menajera adoptă o expresie diplomatică, transmițând dezamăgire și înțelegere totodată. — Ce păcat că trebuie să plecați atât de repede. Făcu un semn către ușă. Dar trebuie să-mi permiteți să vă< Sam ridică o mână. — Nu, nu, nu. Vă rog, nu vă mai deranjați. Ies singur. Vă mulțumesc din nou. Și, fără să mai aștepte vreun răspuns, se grăbi să părăsească livingul și închise ușa în urma lui. Traversă holul principal de la intrare și se strecură în sufragerie. Trecu în vârful picioarelor pe lângă masa înconjurată de douăzeci de scaune tapițate cu spătar înalt, apoi prin spațiul destinat personalului de serviciu și ajunse la masiva ușă batantă de la bucătărie. Își lipi urechea de tocul ușii: niciun zgomot în afară de bâzâitul înfundat al frigiderelor și congelatoarelor. Intră în bucătărie, traversă culoarul mărginit de instalațiile sclipitoare din cupru și oțel inox și ajunse în bucătăria mai mică din spate. Ușa spre scările care coborau la cramă era chiar în fața lui. Încuiată, cum se și aștepta, de altfel. Își verifică ceasul. Era 18.15. Sophie urma să se întâlnească cu Vial la 18.30 ca să meargă împreună la barul hotelului. Se pregăti sufletește pentru încă un sfert de oră interminabil și deschise ușa micului ascensor pentru transportul vinului din cramă. Cum îl numise Vial? „Liftul pentru sticle. Vinul este transportat astfel în condiții optime, nu este tulburat, ajunge în sufragerie liniștit, relaxat.” Spera că drumul lui până în cramă va fi la fel de lin. De fapt, liftul pentru sticle era ceva mai mare decât o cutie lungă, fiind operat manual printr-un sistem de modă veche cu funii și scripeți. Cabina liftului era totuși încăpătoare și destul de rezistentă pentru a suporta greutatea a șase cutii cu vin. De asemenea, aceasta era destul de înaltă pentru a ține cutiile stivuite. La drept vorbind,
cabina semăna foarte mult cu un sicriu. Sam încercă să-și alunge gândurile negre și apucă sfoara groasă care acționa scripetele, apoi se strecură prudent în cabina îngustă. Tresări. Scripetele scârțâia sub greutatea lui. Închise ușa liftului și inspiră adânc. Întunericul din jurul său păstra un vag miros rânced de dopuri de plută și vin stătut, scurs dintr-o sticlă în timpul călătoriei cu liftul până la etaj. Cu mare grijă manevră funia, făcând liftul să coboare încetișor până ce se opri brusc. Ajunsese în cramă. Aflat încă în biroul său la ora aceea, Florian Vial își termina de aranjat mustața, răsucindu-i vârfurile în sus, și se îndreptă spre scările care urcau în spirală până la primul nivel al clădirii, trecând la mai puțin de doi metri pe lângă silueta ghemuită în cabina liftului. Abia aștepta să o revadă pe Sophie, mai ales după telefonul ei care-l anunțase că Sam nu putea să-i însoțească. Era un tânăr destul de simpatic, nimic de spus, dar Vial prefera intimitatea unui tête-|-tête cu Sophie, fără a mai pune la socoteală avantajul de a vorbi în franceză, o limbă făcută pentru galanterii. Sam auzi pașii lui Vial pe dalele de piatră ale cramei și mai așteptă vreo câteva minute, timp în care enologul urcă scările și intră în casă. Începuse să simtă o ușoară claustrofobie și avea crampe. I se părea că mușchii coapselor îi erau încordați la maximum și era sigur că se alesese cu o așchie în spate. Dar reușise. Crama era a lui pentru o noapte întreagă, iar orele de muncă fizică brută care-l așteptau reprezentau o adevărată ușurare după chinul de a sta chircit în acel lift. Scripetele mai scoase un ultim scârțâit când Sam ieși din cabina liftului. Rămase câteva clipe în întuneric și se întinse ca să-și destindă mușchii. Chiar dacă riscul de a fi prins era minim, luase hotărârea să mai aștepte vreo două ore înainte de a aprinde luminile în cramă și de a trece la fapte mari. La acea oră, cam toți marsiliezii aveau să fie ocupați cu ritualul sacru al cinei.
Ghidat de raza slabă a lanternei, reuși să ajungă până la capătul cramei, unde găsi totul neschimbat. Cartul de golf era parcat la locul obișnuit, lângă ușă, iar cutiile goale de carton cu emblema „Domaine Reboul” stăteau stivuite într-un colț. Acestea trebuiau înlocuite ulterior cu alte cutii nemarcate, dar avea timp destul să se ocupe de acest aspect după îndeplinirea misiunii sale. Intră în biroul lui Vial și se așeză în scaunul acestuia. Își ridică picioarele pe birou. Philippe răspunse la telefon chiar după primul apel. — Până aici, toate bune, zise Sam. — Ești în cramă? — Da. Am să încep să împachetez vinul în următoarele două ore. Hai să vedem ce aveam de făcut. — Bon. Mă suni când termini de împachetat vinul. Duba e parcată în apropiere de Vieux Port. Noaptea nu e trafic intens. O sămi ia vreo trei minute ca să ajung la Palais du Pharo. — Bine. Porțile vor fi deschise. Am să mă ocup eu de asta. Ai grijă să stingi farurile înainte să intri pe aleea principală. Nu vreau ca cineva din interior să vadă lumina. La un moment dat, aleea principală se ramifică. Tu trebuie să o iei la stânga. Îți voi face semn cu lanterna ca să ajungi până în zona de livrare. Cutiile vor fi stivuite afară. Nu avem nevoie decât de cinci minute ca să le încărcăm în dubă. Apoi o să ne luăm tălpășița. — Roger. — Care Roger? — Adică „În regulă!” E un limbaj codificat, folosit de militari. Am auzit asta la un show TV. În întunericul cramei, Sam își dădu ochii peste cap. Uitase atașamentul lui Philippe pentru toate lucrurile militărești. — Ah, și încă ceva. Cât va dura ca să ajungem după aceea la destinație? — Duba nu e foarte rapidă, dar o să mergem pe autostradă o
bună bucată de drum. Cred că o oră și ceva, nu mai mult. — OK. Atunci așa rămâne. Ne vedem mai târziu. Încrederea lui Sam în reușita planului său creștea văzând cu ochii. Se apropiau de final. Era posibil, bineînțeles, ca ceva să nu meargă cum trebuie; întotdeauna se putea întâmpla ceva neprevăzut. Dar își permise câteva minute de optimism după ce trecu în revistă toate circumstanțele și posibilitățile. Cel mai încurajator lucru pentru el era faptul că se afla în cramă, izolat de lumea de afară. Acolo nu existau ferestre, așa că lumina nu l-ar fi putut da de gol. De asemenea, nu exista pericolul să fie auzit de cineva, mulțumită izolării fonice asigurate de zidurile groase ale clădirii, de tavanul la fel de gros și de stratul de pământ de deasupra acestuia. Și – lucrul cel mai important – sistemul de alarmă, pe care-l verificase cu ocazia vizitelor sale la cramă, s-ar fi activat doar dacă cineva ar fi încercat să pătrundă în cramă, nu și dacă persoana ar fi încercat să iasă. Astfel cele două crame – a lui Reboul și a lui Roth – nu erau protejate eficient de sistemele de alarmă. Își spuse că trebuia neapărat să o informeze și pe Elena în legătură cu acest aspect. Era o ocazie nemaipomenită pentru ea ca să-i mai tragă un perdaf lui Roth pe tema securității defectuoase a cramei. Stând în întuneric, Elena îi ocupa în mod plăcut gândurile. Se întreba cum ar fi fost mai bine să procedeze după noaptea aceasta. Cum avea să primească Elena o asemenea veste? Un delict rezolvat printr-un alt delict. Personal, probabil că ar fi închis ochii. Profesional însă, ar fi putut exista ceva probleme. Ea nu ar fi ezitat să-i facă necazuri. Dar nu pentru mult timp. De obicei, în asigurări – la fel ca în majoritatea firmelor în care sunt implicate sume mari de bani – scopul scuză mijloacele. O finalizare reușită a unui plan scuză multe păcate. „Este o realitate crudă și așa se întâmplă de când lumea”, reflectă el lăsându-se pe spătarul scaunului din biroul lui
Vial și așteptând să treacă cele două ore. Probabil că-l furase somnul. Când se uită la ceas, constată surprins că mai era puțin până la ora 10; sosise timpul să se apuce de treabă. Sări în picioare, se frecă la ochi și găsi întrerupătorul chiar lângă ușa principală. Crama părea mai mare și mai misterioasă pe timpul nopții. Acum plafoanele boțite erau acoperite de umbre, iar lămpile atârnate de tavan proiectau fâșii lungi de lumină, pe pavajul din piatră. Sam încărcă un rând de cutii din carton în cartul de golf și îl puse în mișcare. Anvelopele începură să huruie pe aleea cu dale din piatră care separa vinurile roșii de cele albe. Se opri întâi pe Rue des Merveilles, acea adresă memorabilă la care Château Lafite împărțea aceeași aristocratică poziție cu Château Latour. Scoase din buzunar lista cu vinurile lui Roth și o întinse pe scaunul gol din dreapta lui. ’61 Latour, 98 de sticle. Se deplasă de-a lungul rafturilor compartimentate, urmărind plăcuțele pe care erau trecuți cu cretă anii de producție, până ce ajunse la 1961. Acolo trebuiau să fie cel puțin trei sute de sticle, calculă el din ochi. Începu să așeze sticlele în cutiile goale de carton. Nu avea cum să știe care dintre acestea erau cele 98 ale lui Roth. Dar, își spuse el, Roth nu ar fi avut niciun motiv să se plângă. Își stabili un ritm de lucru: lua câte două sticle din raft, verifica anul recoltei de pe fiecare etichetă, ca să fie sigur, strecura apoi fiecare sticlă în câte un compartiment din cutie, se ridica și o lua de la capăt. După ce termina de umplut câte o cutie de carton, o așeza pe mica platformă din spatele scaunelor cartului de golf. Se opri o clipă ca să se uite la ceas. Pierduse mai mult de treizeci de minute ca să ambaleze vreo sută de sticle. În aceste condiții mai avea nevoie de trei ore dacă mai punea la socoteală și drumurile dus-întors cu cartul de golf. Asta însemna că avea să termine treaba între două și trei dimineața. Se întrebă cum avea
Philippe să-și învingă nerăbdarea. ’53 Lafite, 76 de sticle. În timp ce se apleca, se ridica și se deplasa între compartimentele din rafturi și cartul de golf, își aminti câteva comentarii ale lui Florian Vial. Când descrisese vinul Lafite, extravagantele lui complimente fuseseră frecvent întrerupte de nenumărate sărutări pe care și le aplicase pe vârfurile degetelor. Chiar și așa, unele cuvinte de laudă preluate de Vial din descrierile altor experți în vinuri fuseseră rostite clar și răspicat. Sam își amintea în special anumite expresii care începeau pe un ton destul de calm cu „aspru și totuși suplu, catifelat și totuși impunător”, continuau cu „finețe, parfum și buchet intens” combinate cu „eleganță, autoritate și soi deosebit a cărui aromă se dezvăluie treptat fermecându-te cu un gust splendid”, pentru a culmina în final cu un ton înflăcărat: „atât de măreț și sublim, încât să merite a fi numit cel mai complex dintre vinuri”. Toate aceste cuvinte erau citate din cărți de specialitate reproduse de Vial în limba engleză, din memorie. La celălalt capăt al balanței stătea însă propria opinie – mult mai apropiată de realitate, de altfel – conform căreia „până la urmă, cel mai bun vin este cel care-ți place”. ’82 Figeac, 110 sticle. Sam încercă să-și imagineze domeniul și podgoriile în timp ce încărca sticlele în cutia de carton: mai multe coloane din piatră, o alee mărginită de copaci înalți, un drum cu prundiș. Sophie îi povestise că bunicul actualului proprietar al podgoriilor, care trăia la Paris, considerase întotdeauna domeniul Figeac o casă de vacanță, vizitându-l doar ocazional. Proprietatea era închisă pentru tot restul anului. Sam găsea acest lucru greu de imaginat. Clătină din cap și începu să umple o altă cutie goală, îi trecu prin cap că ambala sticlele de vin ca pe niște lingouri de aur. Cam ce valoare în dolari reușise să ambaleze până în acel moment? Un milion? Două milioane?
’70 Pétrus, 48 de sticle obișnuite și 5 Magnum. Una dintre acestea apăruse în articolul din LA Times, își spuse Sam în timp ce așeza în compartimentul din cutie prima sticlă Magnum. Să fi fost aceasta chiar cea pe care o ținea Danny Roth atât de grijuliu în fotografia din ziar? Cine îi arătase oare articolul lui Reboul? Cine plănuise și executase jaful? Oricine ar fi fost hoții, Sam nu avea ce să le reproșeze din punct de vedere profesional. Până și Bookman declarase că acest jaf era aproape perfect. Ce păcat, se gândi el, că nu putea să stea cu Reboul la un pahar într-o bună zi și să-l întrebe tot ce nu știa despre organizarea jafului. ’83 Margaux, 140 de sticle. Mai avea o întrebare: La cine apelase Roth ca să cumpere vinul? Cu siguranță, la cineva care se pricepea la astfel de lucruri. În toată colecția aceea nu exista nicio sticlă de vin aleasă la întâmplare. Toate erau de cea mai bună calitate. Atunci când făcuse niște cercetări înainte de a pleca din LA, Sam rămăsese surprins de valoarea ridicată a vinului de Bordeaux, mai ales a recoltelor din 1980, premier cru. Între 2001 și 2006, de exemplu, valoarea vinului Margaux crescuse cu 58 la sută, iar a vinului Lafite cu 123 la sută. Nu era de mirare că lui Roth îi venea să se urce pe pereți de mânie. Dumnezeu știa cât l-ar fi costat acum să-și poată reface colecția de vinuri. Cutiile deveneau din ce în ce mai grele, transportul acestora cu cartul de golf oferindu-i lui Sam doar scurte momente de relaxare înainte de a-și relua activitatea care-i provoca dureri de spate. Tânjea după un masaj și o băutură. ’75 Yquem, 36 de sticle. Mai avea de umplut trei cutii de carton cu vinul care scotea la lumină tot ce era mai bun (sau mai rău) din scriitorii în materie de vinuri, cei care aveau dificila misiune de a descrie indescriptibilul. „Dens, bogat și catifelat” sau „gust puternic și voluptuos”, Sam citise de multe ori aceste cuvinte. Acestea aparțineau celor care scriau despre vin și reușeau întotdeauna să
evoce nu numai imaginea unui pahar de vin bun, ci și frumusețea sculpturală a unei femei din tablourile lui Rubens. Cu un puternic sentiment de satisfacție voluptuoasă, Sam încărcă și ultima cutie în cartul de golf, apoi se deplasă până la celelalte cutii stivuite lângă ușa cramei. Nu mai avea mult. Stinse lumina și deschise încet ușa. După umezeala din cramă, aerul proaspăt și răcoros al nopții îl învălui ca o binecuvântare, iar el inspiră adânc de câteva ori, atent la drumul de acces de pe domeniu. Reuși să distingă în lumina de pe bulevard forma porților mari de la intrare. O mașina trecu urcând colina, apoi nu se mai auzi nimic. După toate aparențele, Marsilia dormea. Era ora 3.15.
Capitolul 22 Telefonul lui Sam îl surprinse pe Philippe moțăind în duba sa albă. Acesta nu reuși să-și înăbușe un căscat atunci când răspunse. — Trezește-te, îi zise Sam. E timpul să te apuci de treabă, îți spun încă o dată: nu uita să stingi farurile când treci de porți și intri pe alee. Sam auzi mai întâi motorul mașinii, apoi Philippe își drese vocea. Când vorbi din nou, se cunoștea că făcea eforturi să pară pregătit pentru o astfel de misiune. — Trei minute, mon général. O să iau la mine și un tirbușon. Terminat. Întrerup legătura. Sam zâmbi amuzat, clătinând din cap. După ce se termina totul, avea de gând să caute o veche medalie militară – una de pe vremea lui Napoléon, dacă era posibil – pe care să o poată prinde în pieptul lui Philippe pentru „acte de eroism dincolo de datorie”. El merita această decorație. Și probabil că avea să o și poarte. Sam traversă drumul de acces și se așeză în umbra statuii împărătesei Eugénie. În spatele lui se înălța masiva clădire a lui Reboul, cufundată acum în întuneric. Erau aprinse numai două lumini de pe terasă. În fața lui se profilau porțile mari de la intrarea pe domeniu, în lumina bulevardului gol. Cerându-și scuze în gând împărătesei Eugénie pentru comportamentul său indecent, începu să caute cu mâna printre vaporoasele ei veșminte de marmură butonul pe care tânărul Dominique îl apăsase pentru a deschide porțile. Îl găsi și apăsă, apoi auzi imediat huruitul surd al dubei care urca pe colină. Porțile se deschiseră încet. Merci, madame. Philippe zări raza lanternei lui Sam și merse cu duba în direcția indicată. Opri mașina chiar lângă cutiile stivuite afară, lângă ușa
cramei. Era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, ca pentru o expediție nocturnă – un adevărat Ninja mătăhălos, a cărui ținută era completată de o cagulă din lână trasă pe ochi, preferată de teroriști și de spărgătorii de bănci. — Am verificat, spuse el în șoaptă, plin de satisfacție. E în regulă. Nu am fost urmărit. În timp ce încărcau cutiile de carton în dubă, Sam îi sugeră cu toată delicatețea de care era în stare că cagula trasă pe ochi ar fi trezit suspiciuni oricui l-ar fi zărit la volanul mașinii. Philippe încerca din răsputeri să-și ascundă dezamăgirea și își dădu jos cagula înainte să se așeze la volan. Odată instalat, aruncă o privire spre bulevard. — Merde! Porțile sunt închise. — Sunt acționate automat, zise Sam. Treci cu mașina pe lângă statuie. Trecură încet de porți, apoi Philippe aprinse farurile. Duba începu să gonească pe străzile pustii, urmând indicatoarele spre ieșirea din oraș. Trebuiau să ajungă pe autostradă. Sam se prăbuși în scaun, copleșit de senzația sublimă de ușurare. Partea mai grea a misiunii trecuse. Mai departe avea să fie ușor, chiar distractiv. — Ai vorbit cu Sophie? E bine? — Eu aș spune că e foarte bine. M-a sunat ceva mai devreme. Ea și Vial au băut ceva împreună la hotel, apoi el a dus-o să cineze la Le Petit Nice, hotelul de sus, de pe Corniche. Bucătarul-șef de acolo a primit recent a treia stea Michelin – se spune că gătește sublim peștele. Ar trebui să trec și eu pe-acolo. Oricum, ea a spus că s-a distrat grozav. Eu cred că-i place mult acest Vial. I-am spus că am să o sun în timpul nopții, dacă se ivește vreo problemă, sau dimineață, dacă totul merge bine.
Philippe încetini la intrarea pe autostradă ca să ridice un tichet din aparatul de taxat. Se îndreptau spre nord și aveau toată șoseaua la dispoziție. — E o fată bună Sophie, continuă Philippe. Un pic cam autoritară din când în când, dar o fată bună în esență. Nu o cunoșteam foarte bine înainte de afacerea asta – știi și tu cum sunt relațiile între veri. Chiar dacă suntem rude, ne întâlnim doar la nunți sau la înmormântări, când toată lumea are un comportament de complezență. Trebuie să fie la fel și în America, nu? Philippe nu primi însă niciun răspuns din partea lui Sam. Prăbușit în scaun, cu capul bălăbănindu-se și brațele împreunate pe piept, acesta începuse să recupereze cele două nopți pierdute. Philippe continuă să conducă în liniște, având în minte tot felul de planuri în legătură cu articolul său și plăcuta perspectivă a călătoriei la Los Angeles pentru a-i lua un interviu lui Danny Roth. Ideea călătoriei în California îl fascina de-a dreptul, la fel ca pe mulți alți francezi. Surferi, motocicliști din clubul Hells Angels, roșii pătrate, balene, incendii de vegetație, alunecări de teren, Big Sur, San Francisco, Hollywood – orice se putea întâmpla într-un asemenea loc. Aveau chiar și un guvernator european. Ieși de pe autostradă la Aix și o luă pe drumuri mai înguste, îndreptându-se spre Rognes, apoi trecu podul peste râul Durance și ajunse în Luberon. Trecuse mult timp de când nu mai făcuse acest traseu și îl mira cât de liniștit și de pustiu i se părea acest ținut în comparație cu aglomerația și vacarmul cu care era obișnuit în Marsilia. Până și noaptea era mult mai întunecoasă în acest loc. Trecu de comunele Cadenet și Lourmain, ambele cufundate în somn, și o luă pe un drum îngust și șerpuit care trecea prin munți, în partea de nord a masivului Luberon. Versanții abrupți și stâncoși ai muntelui erau atât de apropiați de marginea drumului, încât oricine ar fi avut senzația că merge cu mașina printr-un tunel
șerpuitor. Întunericul era și mai adânc aici. Păreau a fi la milioane de kilometri distanță de civilizație; oricum, nimănui nu i-ar fi plăcut să facă pană într-un astfel de loc. Sam sforăia liniștit, fără să știe pe unde treceau în momentele acelea. Se trezi din somn când duba întoarse hurducăindu-se pe un drum de țară, cu hârtoape. În cele din urmă, ajunseră în fața casei părăsite. Philippe opri motorul, dar nu stinse farurile. Parcase chiar în fața fântânii părăginite din care nu mai rămăsese decât un zid circular din piatră cam dărăpănat, care susținea o ramă din fier deformată. De drugul ruginit de deasupra fântânii atârna un lanț. După mai multe încercări nereușite soldate cu zgârieturi și o serie de înjurături din partea lui Philippe, acesta găsi în sfârșit piatra sub care era ascunsă venerabila cheie de cincisprezece centimetri de la ușa casei. Sam îl însoți pe Philippe în casă, unde urmă încă o serie de înjurături în timp ce căuta printre pânzele de păianjeni tabloul electric și întrerupătorul principal. Cu un strigăt de triumf îl găsi și aprinse lumina. În acel moment un bec de vreo 40 de wați care atârna din tavan începu să pâlpâie slab. — Voil|! Bun venit pe domeniul familiei mele! Își îndepărtă o pânză de păianjen de pe nas și îl bătu pe umăr pe Sam. Ai dormit bine? — Ca un prunc. Într-adevăr, Sam se simțea surprinzător de proaspăt după somn, destul de scurt de altfel. Avea mintea limpede și o dispoziție de zile mari, ca de fiecare dată când o misiune se încheia cu bine. Îl urmă pe Philippe printr-o serie de camere mici, cu tavanul foarte jos și pline de praf. Toate erau goale, excepție făcând vreun scaun sau vreo masă stricată rămasă într-un colț al încăperii. — Dar ce s-a întâmplat cu mobila? Philippe se oprise într-o încăpere pustie, nefuncțională, în care pe
vremuri se aflase bucătăria. Cuibul unei păsări căzuse prin coșul casei și aterizase în mijlocul șemineului din piatră. Pe polița de deasupra acestuia se vedea un calendar pătat și decolorat de vreme, din anul 1995, cu emblema brigăzii de pompieri din Cavaillon. — Aa, mobila, răspunse Philippe. Bunica a avut una sau două piese de mobilier pe cinste. Dar imediat ce bătrâna a ajuns în sicriu, rudele au venit aici cu un camion și au luat totul. Mă mir că au rămas becurile. Probabil ca încă se mai ceartă pe moștenire. Dar cel puțin nu au putut lua crama. Deschise încet o ușă mică dintr-un colț și întinse mâna ca să caute întrerupătorul. După zgomotele care urmară, Sam deduse că viețuitoarele care trăiau acolo jos se furișaseră înapoi în găurile din care ieșiseră. Va trebui să punem pe otravă de șobolani, altfel vor roade etichetele de pe sticle. Cred că le place gustul de clei vechi. La fel ca și restul casei, crama căzuse pradă atenției deosebite a rudelor și pe rafturi nu mai rămăsese nicio sticlă. În comparație cu crama magnifica a lui Reboul, aceasta părea foarte modestă. Câteva trepte abrupte duceau spre spațiul destinat depozitării, care nu conținea altceva decât rafturi confecționate din scânduri vechi susținute de niște bare din fier încastrate în pereți. Pereții erau negri din pricina mucegaiului, iar stratul de pietriș de pe jos devenise foarte subțire, lăsând la vedere pe alocuri pământul de dedesubt. Dar, așa cum remarcase și Philippe, acolo era răcoare, umezeală și, în plus, crama aceea ar fi fost ultimul loc din lume unde cineva s-ar fi așteptat să fie depozitate lăzi cu vin în valoare de trei milioane de dolari. Cărară cutiile de carton din dubă până în interior încetiniți de ușile mici și tavanele joase – care, după Sam, păreau construite pentru pitici. Să fi fost oamenii atât de slabi și de scunzi cu două sute de ani în urmă? Când ultima cutie de carton fu așezată la locul ei în cramă, amândoi constatară că își juliseră coatele de marginile
din piatră ale ușilor înguste și aveau dureri de spate îngrozitoare din cauza aplecărilor repetate. Nici nu observaseră că, în timp ce munceau de zor, afară începea o nouă zi. — Tu ce crezi? îl întreba Philippe. Nu sunt un băiat de la țară, dar priveliștea asta e specială. Se aflau afară, privind spre est, acolo unde prima rază de soare abia apăruse la orizont. Sam se întoarse încet pe loc. Nicio casă nu se afla în raza lor vizuala. Erau înconjurați de câmpuri care aveau sa se îmbrace în violet până la sfârșitul anului. Tufele de levănțică arătau ca niște rânduri de arici verzi. În spatele acestor pâlcuri se ridica masivul Luberon, învăluit într-o ceață albăstruie în lumina crudă a dimineții. — Știi ce? începu Sam. O să ne simțim mai bine după ce vom lua micul dejun. Nu am mai mâncat nimic de ieri, de la prânz. Merseră cu mașina până în Apt, găsiră o cafenea cu terasă în plin soare și trecură pe la o patiserie din apropiere după croasanți. Niște căni mari și groase de café crème erau așezate în fața lor. Sam închise ochii și inspiră cu nesaț aroma cafelei aburinde. Numai în Franța cafeaua avea această aromă; probabil datorită laptelui franțuzesc. — Ei bine, prietene, zise el, avem o dimineață minunată la dispoziție. Philippe, cu gura plină de croasant, ridică o sprânceană. — Mai întâi ar fi bine să ne luăm bagajele de la hotel și să plecăm de-acolo înainte ca Vial să descopere că-i lipsesc cinci sute de sticle cu vin din cramă, apoi va trebui să găsim un alt loc unde să ne cazăm – și nu în Marsilia. Am de gând să închiriez o mașină. Va trebui să facem rost de niște cutii de carton nemarcate, să ne întoarcem la casa bunicii ca să reambalăm vinul și să scăpăm de celelalte cutii. După aceea putem sărbători. Se uită la ceas și puse mâna pe telefon. Crezi că Sophie e trează la ora asta? Era trează. Și nu doar atât. Ea anticipase necesitatea plecării
urgente de la hotel și își făcuse bagajele. Sam o felicită în gând pentru spiritul prevăzător. Philippe îl lăsă pe Sam în fața agenției Hertz de lângă aeroport. Îi spuse că-l va aștepta în parcarea de la intrarea pe autostradă și plecă mai departe ca să caute cutiile de carton. Cunoștea pe cineva care avea un prieten viticultor. Philippe era sigur că hambarul unui viticultor era plin de cutii din carton. În Renaultul închiriat, Sam se înscrise în traficul matinal în drum spre Marsilia. Uitase că fiecare francez respectabil are spiritul unui șofer de Formula 1 și se trezi în mijlocul unei adevărate curse de Grand Prix pentru amatori – o mulțime de mașini mici gonind pe autostradă, cu roțile abia atingând asfaltul, în timp ce șoferii purtau conversații telefonice animate și fumau, ținând doar mâna liberă – în cazul în care aveau vreo mână liberă – pe volan. După ce ajunse intact la hotel, rosti în gând o rugăciune de mulțumire sfântului patron al șoferilor străini și porni în căutarea lui Sophie. Ea tocmai își termina micul dejun. Arăta extrem de relaxată pentru o persoană care fusese complice la comiterea unei infracțiuni. — Alors? Cum a mers? — Grozav. O să-ți povestesc pe drum. Mai întâi vreau să îmi iau bagajul și să achit nota de plată, apoi vom pleca imediat cu mașina pe care am închiriat-o. O să mergem într-un loc memorabil, cum nu ai mai văzut în viața ta. La ora 8.30, înainte ca Vial să-și înceapă programul zilnic la Palais du Pharo, ei erau deja în mașină, departe de Marsilia.
Capitolul 23 Era una dintre acele superbe zile de primăvară specifice regiunii Provence: soarele nu ardea prea tare, iar cerul era senin, de un albastru fluid și profund. Pajiștile erau pline de maci stacojii, iar scheletele negre ale butașilor de viță-de-vie erau împodobite cu frunze noi de un verde crud. Se aflau pe un drum de provincie, în spatele dubei conduse de Philippe, iar atmosfera din mașină era la fel plăcută și senină ca vremea de afară. Misiunea fusese îndeplinită. — Acum poți să te întorci în Bordeaux, zise Sam, să te măriți cu Arnaud și să trăiți fericiți până la adânci bătrâneți. Când faceți nunta? — Ne-am gândit să o facem în august, la ch}teau. — O să mă inviți și pe mine? — Ai vrea să vii? — Sigur că aș vrea. Nu am fost niciodată invitat la o nuntă în Franța. Aveți vreun plan pentru luna de miere? Aș putea să vă recomand LA. O să vă distrați grozav acolo. Sophie izbucni în râs. — Dar tu? Ce ai de gând să faci? — Să termin cu afacerea asta, în primul rând. Apoi cred că am să plec la Paris ca să le dau raportul celor de la firma Knox. — Ești sigur că e bine să faci asta? Ce vrei să le spui? — Ei bine, nu vreau să-i zăpăcesc cu faptele ilegale pe care le-am comis, așa că m-am gândit să le spun povestea pe care am scornit-o pentru Philippe. Știi tu, telefonul anonim, reporterul neînfricat care urmează toate indiciile indicând spre Roth. Cei de la Knox nu vor pune prea multe întrebări odată ce vor afla că nu mai au de plătit trei milioane de dolari.
În fața lor, duba lui Philippe huruia amenințător executând ultima curbă periculoasă pe drumul de țară destul de abrupt spre platoul pe care se afla casa dărăpănată a bunicii. Philippe urma să plece și el în LA pentru interviul lui Roth, iar Sam abia aștepta să-l întâlnească acolo. Ar fi putut închiria amândoi un jeep din cel de-al Doilea Război Mondial, apelând la rezervele Armatei sau ar fi putut merge la o expoziție de arme – o adevărată provocare pentru bărbații duri și o veritabilă demonstrație de virilitate. Ar fi fost interesant să audă ce răspuns ar fi dat un francez la întrebarea: „De ce cred americanii că este necesar să ai o pușcă semiautomată de asalt pentru a vâna veverițe?” Pentru a doua oară în dimineața aceea, Philippe coborî în cramă, iar Sophie și Sam îl urmară. Jurnalistul avea într-o mână o cutie mare cu raticid, iar sub celălalt braț ținea mai multe cartoane pliate. Nu le luă mai mult de o oră să reambaleze sticlele de vin. După ce Sam și Sophie părăsiră crama, Philippe împrăștie pe jos un strat generos de tablete otrăvitoare, urându-le șobolanilor poftă bună înainte de a închide ușa după el. Când ieși, Sam și Sophie încărcau în dubă ultimele cutii goale din crama lui Reboul, cu intenția să le abandoneze la o groapă de gunoi pe drumul spre Marsilia. — Cam asta a fost tot, îi spuse Sam lui Philippe. Tot ce mai rămâne de făcut este să găsim un loc unde să dormim în noaptea asta. Ai vreo idee? Philippe se scărpină în cap, îndepărtându-și ultimele pânze de păianjen rămase în păr. — Ar fi periculos să vă întoarceți în Marsilia, așa că excludem din start această variantă, și bănuiesc că nu vreți să rămâneți nici în această zonă. Aici e un loc prea retras și ați atrage atenția. De ce nu încercați la Aix? Am auzit că Villa Gallici e un loc destul de drăguț. Și chiar așa era – o clădire micuță, încântătoare, la doar două
minute distanță de cafenelele și celelalte ispite ale Cours Mirabeau96. Sam dădea însă semne de oboseală. Valul de adrenalină dispăruse, iar acum se simțea complet amorțit. Era epuizat. Nu mai dormise de două nopți, iar somnul din timpul călătoriei cu duba nu fusese destul. Îi ceru scuze lui Sophie, urcă în camera lui și se aruncă pe pat fără să se mai dezbrace. Șase ore mai târziu și după un duș, se simțea destul de refăcut ca să se aventureze pe terasa umbrită a hotelului pentru un pahar revigorant de șampanie. Își deschise telefonul și verifică mesajele: primise unul de la Elena, care voia un raport urgent, și unul de la Axel Schroeder. Probabil că voia să mai afle niște informații. Decise să o sune pe Elena ceva mai târziu și îi telefonă lui Schroeder. — Axel, Sam la telefon. — Dragă băiete, începeam să-mi fac griji. Sper că nu ai muncit prea mult la cazul tău. Bărbatul părea un medic exersând modul de abordare a pacientului. — Știi și tu cum e, Axel. Te zbați să trăiești de azi pe mâine și vrei să scoți bani din piatră seacă. Din fericire, am avut un dram de noroc. Schroeder nu spuse nimic. Nici nu era nevoie să mai spună ceva. Curiozitatea lui era evidentă. — Am găsit vinul. Toate sticlele furate. — Și unde e acum? — În siguranță. Schroeder nu răspunse imediat. — Sam, trebuie să vorbim. Din întâmplare, cunosc mai multe persoane care ar fi foarte, chiar foarte interesate. — Sunt sigur de asta.
96
Bulevardul principal al orașului Aix-en-Provence (n.tr.)
— Nu există niciun risc și am putea împărți beneficiile. — Axel, tu ai furat vinul, nu-i așa? — Bine, să zicem 60 la sută pentru tine și 40 la sută pentru mine. O afacere pe cinste. — Poate data viitoare, bătrâne. Schroeder chicotea. — Am încercat și eu, dragă băiete. Știi unde mă poți găsi dacă te răzgândești. Să nu faci nimic din ceea ce nu aș face eu. Sam aruncă o privire pe terasă. Mesele fuseseră aranjate pentru cină, iar el avea o poftă nebună de friptură în sânge, apetisantă și de un pahar de vin roșu. Se gândi să o sune pe Sophie ca să cineze împreună. Dar mai întâi îi telefonă Elenei. După ce-l felicită călduros, Elena îi ceru toate detaliile. — Elena, nu vreau să vorbim la telefon despre asta. Cât de repede poți ajunge aici? — Las-o baltă, Sam. De aceea are firma Knox un birou plin de francezi. Ei rezolvă lucrurile în Franța. Când te întorci la Paris? — Mi-am propus să ajung acolo mâine, în cursul serii. — Tot la Montalembert? — Da, la Montalembert. Elena< Ea îl întrerupse însă rece și indiferentă: — Am să vorbesc cu cei de la Knox să ia legătura cu tine când vei ajunge acolo. Bine lucrat, Sam. Ai fost la înălțime. Roth nu merită asta, bineînțeles, dar șeful meu, directorul general, va fi extrem de încântat când va primi această veste. Am să-l informez chiar acum. Conversația telefonică îi lăsă lui Sam un gust amar și nici măcar al doilea pahar de șampanie nu reuși să-i redea buna dispoziție. Terasa începea să se aglomereze cu oaspeții hotelului și cu vreo două cupluri de îndrăgostiți din Aix. Toți păreau să se distreze de minune, ceea ce-l făcu pe Sam să se întristeze și mai mult. Sophie nu răspundea la telefon și perspectiva de a cina singur – ceea ce-i făcea
plăcere de obicei – nu prezenta nicio atracție pentru el în seara aceea. Dar nu avea încotro, așa că își petrecu seara doar cu friptura, vinul și gândurile sale. Când o întâlni pe Sophie la micul dejun în dimineața următoare, aceasta îi explică de ce nu fusese de găsit. Crezuse că Sam avea să doarmă până în cursul nopții, așa că ieșise în oraș ca să vadă unul dintre acele filme siropoase, triste și emoționante, atât de îndrăgite de regizorii francezi. Acesta o impresionase până la lacrimi, un semn bun, de altfel, declară cu sinceritate Sophie. Pe scurt, filmul îi plăcuse enorm. — Iar pentru astăzi, continuă ea, Philippe a sugerat un prânz de rămas-bun înainte să plecăm la aeroport. Știe el un local discret în portul Cassis, unde fac o bouillabaisse ca la carte. Nu e prea departe – avem de făcut mai puțin de o oră cu mașina. Ce zici? Sam era de acord. După o noapte de somn, dispoziția îi revenea treptat, iar la vederea portului Cassis, el se înveseli de-a binelea. Un sat pitoresc pe malul marii oferă întotdeauna o panoramă încântătoare într-o zi însorită, mai ales când este vorba despre un mic port cu douăsprezece podgorii excelente și grădini spectaculoase, care reușește să trezească în fiecare turist dorința de a-și arunca pașaportul și de a rămâne acolo pentru totdeauna. Philippe se instalase deja pe terasa restaurantului Nino, un local dotat cu trei săli de oaspeți – un detaliu bine gândit – în caz că mesenii ar fi simțit o dorință irezistibilă de a-și face siesta după masa de prânz. Deși era încă devreme, terasa cu vedere spre port era aproape plină, sugerând o punctualitate neobișnuită a clienților. E posibil ca provensalii să fie relaxați și chiar nepăsători în legătură cu alte activități, dar când era vorba de masă, aceștia se dovedesc foarte punctuali. Stomacul lor trebuie să fie servit la ora prânzului. Sam aruncă o privire în jur și constată cu surprindere că majoritatea clienților aveau deja șervețele prinse la gulerele
cămășilor și studiau concentrați meniurile. Gustul medalionului de pește undițar sau al doradei la grătar era apreciat între două înghițituri de vin rece din partea locului. O afacere serioasă – masa de prânz. — M-am gândit să sărbătorim cu un pahar de șampanie, le spuse Philippe, dar acesta nu e un loc potrivit pentru o astfel de băutură. Aici trebuie să bem vin de Cassis. Scoase o sticlă din frapieră și le arătă eticheta. Domeniul Paternel. O adevărată comoară. Turnă vinul, apoi ridică paharul. Să bem pentru următoarea noastră întâlnire, oriunde va fi aceasta! Astăzi, Cassis. Mâine – îi făcu un semn cu ochiul lui Sam și ridică din sprânceană – Los Angeles? Prânzul fu lung și vesel, iar bouillabaisse se dovedi absolut delicioasă. Rezistară cu greu ispitei unei sieste la etaj și reușiră în cele din urmă să ajungă la aeroport, având timp destul pentru o cafea înainte de decolare. Cele câteva zile petrecute împreună fuseseră – după spusele lui Philippe – vraiment chanu, absolut superbe, iar cei doi se simțiră flatați având în vedere că marsiliezii erau atât de zgârciți cu laudele. Și astfel, după mai multe sărutări cu miros de usturoi și îmbrățișări călduroase urmate de promisiuni că aveau să se revadă în Bordeaux la nunta lui Sophie, cei trei se despărțiră, luând-o fiecare pe drumul lui: Sophie se îmbarcă pentru Bordeaux, Sam plecă la Paris, iar Philippe se întoarse la Marsillia, unde avea de gând să-și redacteze articolul. Prima parte a acestuia era întipărită deja în mintea lui: pontul primit de la un anonim, descoperirea vinului care fusese ascuns într-un loc foarte îndepărtat și înțelegerea faptului că găsise o adevărată comoară. Avea mai multe opțiuni pentru a dezvolta toată această poveste, opțiuni absolut fascinante. Philippe știa că următoarele săptămâni aveau să se dovedească extrem de palpitante, iar el le aștepta plin de entuziasm.
Pe locul său de la fereastră, Sam aruncă o ultimă privire către Marea Mediterană înainte ca avionul să vireze și să pornească în direcția opusă soarelui, spre nord. Era prima dată când nu se simțea entuziasmat la gândul că zbura spre Paris. În ciuda celor câteva locuri mizere, Marsilia i se păruse un oraș fascinant și provocator, un oraș cu o puternică personalitate, cu un farmec aparte, dur, care-l încânta nespus, cu oameni prietenoși și înțelegători. Cât de departe de realitate era reputația Marsiliei. În centrul Franței, cerul era mohorât, acoperit de nori groși, iar avionul lui ateriză într-un Paris sumbru. Cerul și pământul păreau două straturi cenușii suprapuse. Era ciudat când se gândea că lumina cristalină și orbitoare din regiunea Provence se afla doar la o oră distanță. Probabil că la această oră marsiliezii plecau deja la muncă, adunându-se apoi la terasele cafenelelor ca să urmărească superbul apus de soare printre câteva aperitive și bârfe apetisante. Probabil că Philippe stătea aplecat asupra notițelor într-unul dintre micile baruri care-i serveau drept birou. În timp ce taxiul lui Sam vira și accelera de zor pe bulevardul Raspail, îndreptându-se spre hotel, el se simți dintr-odată cuprins de nostalgie. Își aruncă valiza pe pat și haina în cuier. Un duș rapid avea să-i îndepărteze cu siguranță această senzație neplăcută pe care o avea întotdeauna după o călătorie cu avionul. Telefonul din cameră începu să sune chiar în momentul în care își dădea pantalonii jos. Se apropie de telefon sărind într-un picior. — Hei, ce trebuie sa facă o fată ca să primească ceva de băut în hotelul asta? Sam simți că-i sare inima din piept când îi auzi vocea. — Elena? Tu ești? Ești aici, în hotel? — Dar unde te așteptai să fiu? Cu un zâmbet larg și pantalonii în vine, Sam se simțea cel mai
fericit bărbat din Paris.
Capitolul 24 Ceilalți oaspeți ai hotelului Chateau Marmont încă nu se treziseră sau plecaseră deja la lucru. Sam avea la dispoziție toată piscina la acea oră a dimineții. Își terminase cele douăzeci de ture de bazin autoimpuse, iar acum stătea la soare ca să se usuce. Viața era frumoasă, își spuse el ștergându-și părul cu un prosop. El și Elena se împăcaseră definitiv, iar acum relația lor se consolida. Înaintau cu oarecare prudență și entuziasm spre o formă de angajament. Abia aștepta să i-o prezinte lui Philippe. Acesta trebuia să ajungă în LA peste o săptămână pentru interviul celui pe care el îl numea monsieur Rot. (Chiar dacă vorbea fluent limba engleză, avea dificultăți să pronunțe corect th, de altfel, ca mulți compatrioți de-ai lui) Se întrevedeau mai multe posibilități interesante la orizont. Tot ce-i mai lipsea pentru o dimineață perfectă era cafeaua. Își puse halatul de baie și trecu printre plantele mari și luxuriante care separau piscina de corpul principal al clădirii, oprindu-se la recepție ca să ceară ultimul număr din LA Times. — Domnul Levitt? îl întrebă politicos tânărul de la recepție. Am sunat de mai multe ori la numărul dumneavoastră. Aveți un oaspete. Un domn. I-am spus să vă aștepte la masa dumneavoastră din colț. Din nou Bookman, își spuse Sam. Acesta trecea adesea pe-acolo pentru micul dejun când avea treabă în zonă. „În căutare de indicii”, spunea el mereu. Sam străbătu grădina, aruncând o privire pe titlurile ediției. Când ridică ochii, zâmbitor, se opri brusc, de parcă s-ar fi ciocnit de un zid. Zâmbitor la rândul său, într-un costum de in de culoare deschisă, Francis Reboul se ridică de la masă și îi întinse mâna. — Sper că nu te deranjează că am dat buzna în acest fel, îi spuse
Reboul în timp ce se așeza din nou pe scaun. Cu un gest regal, îl invită pe Sam să se așeze. Mi-am luat libertatea să comand două cafele. Spunând acestea, turnă cafeaua pentru amândoi. Nimic nu e mai bun ca o cafea după câteva ture de bazin, nu-i așa? Sam, luat pe nepregătite, se simțea în dezavantaj și făcea eforturi să-și revină din șocul surprizei. Aruncă o privire la mesele din jur, căutându-i din ochi pe bărbații solizi în costume negre. Reboul îi citi perfect gândurile și începu să clatine din cap. — Nu am venit însoțit de bodyguarzi, îi spuse el. M-am gândit că ar fi mai bine să discutăm între patru ochi. Se lăsă pe spătarul scaunului, perfect relaxat. Părea amuzat. Ochii îi străluceau pe fața bronzată cu nuanțe de mahon. Ce inspirat am fost că am păstrat cartea de vizită pe care mi-ai dat-o. Dacă-mi amintesc bine, ultima dată când ne-am întâlnit ai spus că lucrezi în domeniul editorial. Reboul înmuie un cub de zahăr în cafea, apoi îl mestecă îngândurat. Personal însă cred că literatura este un domeniu destul de plictisitor pentru o persoană înzestrată cu asemenea talente. Nu aș fi prea surprins să aud că ai făcut o schimbare de carieră. Ar fi o indiscreție din partea mea dacă te-aș întreba cu ce te ocupi în momentul de față? Sam ezită un moment. Rămăsese fără cuvinte. Reboul îl lăsase cu gura căscată. — Ei bine, răspunse el într-un târziu. Domeniul editorial merge destul de prost momentan, așa că s-ar putea spune că mă relaxez puțin înainte să o iau de la capăt. — Excelent, spuse Reboul. Miliardarul părea foarte încântat de răspunsul lui Sam. Dacă nu ești prea ocupat, am o propunere care sar putea să te intereseze. Dar mai întâi trebuie să-mi răspunzi la o întrebare. Doar așa, entre nous. Se aplecă în față cu mâinile împreunate sub bărbie și coatele sprijinite pe masă, privindu-l pătrunzător: Cum ai reușit să faci asta?
Mulțumiri Îi sunt extrem de recunoscător lui Anthony Barton, de la Château Léoville Barton, pentru selecția vinurilor „furate”. Rareori are parte un autor de sfaturi atât de prompte, experte și delicioase. Mulțumesc, de asemenea, lui David Charlton, mentorul meu în materie de amprente, care a fost destul de amabil să umple câteva dintre numeroasele mele lacune în domeniul criminalisticii. Și, în cele din urmă, mii de mulțumiri lui Ailie Collins, a cărei eficiență și permanenta bună-dispoziție m-au ajutat enorm de-a lungul anilor.
