Nichita Stănescu Leoaică tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţişni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme...
Geneza
Aparţine volumului “O viziune a sentimentelor” , 1964.
Tema
Erosul.
Semnificaţia Semnifica ţia titlului
Metafora-titlu reprezintă o inedită plasticizare a sentimentului erotic. Termenul “leoaică” are mai multe conotaţii: feminitate, agresivitate, pasiune, cruzime, iar epitetul “tânără” sugerează “vârsta de aur a dragostei” . Apoziţia “iubirea” dezambiguizează figura poetică şi creează o metaforă in praesentia. Iubirea devine un animal de pradă, crud, agresiv, pasional, destructiv. Poemul surprinde momentul invaziei sentimentului (ca şi în “Cântec” – E o întâmplare întâmplare a fiinţei mele ). Se construieşte în functie de trei etape (trepte ale invaziei erosului în sinele poetic).
1
PRIMA TREAPTA: Agresiunea, invazia erosului în fiinţa poetului, în eul metafizic (acesta apare ca obiect al agresiunii şi se defineşte prin pasivitate, absenţă - sentimentul vine din afară, iar eul este prins de sentiment). A DOUA TREAPTA: Scindarea interioară, divizarea simţurilor. Apare o senzaţie de prizonierat, de închidere în relaţie cu universul. Iubirea duce la o înstrăinare a eului de univers. A TREIA TREAPTA: înstrăinarea eului de sine, confuzie, pierdere a identităţii. 1. Frecvenţa verbelor, care imprimă un aspect dinamic, configurează imaginea agresiunii sentimentului (metaforizat) asupra eului pasiv. Este semnificativă asocierea pronumelui de persoana I cu fiecare dintre aceste verbe la pers. a III-a, erosul implicând o relaţie strânsă între subiect şi obiect: “mi-a sărit, mă pândise, mi i-a înfipt, m-a muscat”. Impresia de materialitate, de implicare a fiinţei în corporalitatea ei se potenţează prin repetiţia cuvântului “faţă” (termenul e prezent în polisemia sa, cu sens adverbial sau substantival). Alternanţa adverbială “mai demult/azi” sugerează distanţa dintre geneza sentimentului şi manifestarea sa exterioară. 2. Situează eul în relaţia cu cosmosul. Senzaţia de prizonierat se realizează prin metafora si comparaţia natură-cerc; stângere de ape. Cosmicizarea, deplasarea dinspre eu spre cosmos a senzaţiilor de ameteală sau de încordare amintesc de corespondenţa romantică dintre micro şi macro-univers. Motivul scindării, al diviziunii lăuntrice, frecvent în lirica lui Nichita Stănescu, apare în relaţie cu motivul ascensiunii, al zborului: “privirea-n sus ţâşni!” Determinarea spaţială cu sens superlativ “tocmai lângă ciocârlii” se asociaza metaforei “privirea-curcubeu tăiat în două” (sugerând perfecţiunea divizată, scindată prin iubire). Prin invazia iubirii se produce iniţial o scindare a fiinţei, urmată de o recompunere pe alte coordonate. 3. Uitarea de sine, abandonarea totală a conştiinţei în sfera sentimentului. Motivul chipului (sprânceană, tâmplă, bărbie) este prezent pentru accentuarea impresiei de înstrăinare ( “mâna nu le mai ştie”, “alunecă-n nestire” ). Confuzia propriei identităţi permanentizează starea de îndrăgostit, potentată de construcţiile adverbiale: “încă-o vreme, şi-ncă-o vreme” . NICHITA STĂNESCU (1933-1983) Nichita Stănescu este unul dintre cei mai originali și interesan ți poe ți ai genera ției sale. Crea ția sa reprezintă o sinteză a limbajului poetic interbelic, dar și o trecere către alt limbaj, către o altă estetică. Poetul este un vizionar care inventează mijloace de a comunica semenilor viziunea inedită a sentimentelor. Adevărata cunoaștere în artă este pentru Nichita Stănescu aceea a unui spa țiu interior de natură spirituală, de aceea poetul prive ște mereu în sine însu și. Prin creația poetică eul ia în stăpânire universul, îi atribuie un sens, instituie o ordine, situâ ndu-se pe sine în centrul ei vital. Poetul încearcă prin „necuvinte” să- și facă vizibile sentimentele, stările de spirit. Doar „necuvintele” pot revela ceea ce în absolut noi suntem. Poezia poate fi considerată o „epica magna” a verbului sunt, înfă ți șând episoadele luptelor eroice ale eului împotriva neantului spre a-și dobândi dreptul de a fi el însu și. Starea pură a eului se înfăți șează mereu sub o formă oarecare: eternul adolescent, prin țul, războinicul, poetul, filosoful,Orfeu, Dedal, geometrul, Sisif, Iov, Cain și Abel, victima inocentă, centaurul. Poezia devine o geneză de mituri ale întâmplărilor revelatoare ale eului desfă șurate în jurul căutării de sine, căci ideea de sine este principalul act existen țial uman. Volumul din 1960, Sensul iubirii , construieș te un univers diafan în care se oficiază misterele adolescenței. Vârstă edenică, adolescen ța unifică în sine contrariile. Eul trece prin stările materiei : tăcere, nisip, lut, piatră, arbore, acvilă, aer, privire, suflet, ardere. 2
Al doilea volum, Oviziune a sentimentelor , 1964, cuprinde în totalitate versuri de dragoste. Erosul este un prilej pentru a comunica tulburătoarele întâmplări ale fiin ței. Existen ța este o plutire, timpul nu terorizează, spa țiul nu constituie un obstacol. Esen țiale sunt în acest volum sugestia de plutire, sentimentul imponderabilității. În volumul Dreptul la timp , 1965, vizionarismul lui Nichita Stănescu se intelectualizează și se abstractizează. Speranței și bucuriei vie ții i se suprapune sentimentul ruperii eului de sine prin descoperirea realului și a morții. Volumul con ține o adevărată experien ță a neantului, căci spaima morții corespunde nemijlocit celei a revela ției lipsei de sine. 11Elegii (1966) a fost socotită cartea cea mai bună a lui Nichita Stănescu. Punctul de plecare al poeziilor este criza de natură existen țială. Tema fundamentală a elegiilor este suferin ța de diviziune, tânjirea după unitatea ridicată la treaptă cosmică. Refacerea unită ții primordiale nu este posibilă până ce poetul nu va ști limba sâmburilor și a ierbii. Poetul își creează un univers compensator Hiperboreea, țara locuită de ideile pure și uriașe. Programul următor al poeziei lui Nichita Stănescu se conturează aici: voin ța de a atinge prin intensitatea gândirii poetice neauzul, nevăzul, nemirosul, nepipăitul,de a exprima inexprimabilul.Sufletul intră într-o stare de criză pentru că el suferă de ceea ce nu poate cuprinde. Volumul Oul și sfera (1967) ne introduce în zodia cercului. Dezordinea, ambiguitatea subiectivită ții nasc voința de perfecțiune. Poezia ar fi lumina ce înal ță materia și o readuce la condi ția ei ini țială. Pentru ca lucrurile să ajungă semne poetice trebuie să fie create, puse într-o stare muzicală și ț cuvântul aceasta e chiar opera cuvintelor. Poezia nu este decât for ța care pune în stare de crea ie ascuns în lucruri. Laus Ptolemaei (1968) afirmă curiozitatea poetului pentru simbolurile matematice. Inten ția este de a crea o cosmogonie în care centrul universului este Pământul, iar creatorul lui Ptolemeu. Cercul și sfera dau impresia de univers închis, în timp ce triunghiul și pătratul reprezintă forme ale libertă ții de gândire. Volumul Necuvintele (1969) exprimă o criză de identitate, consecință a crizei de cunoa ștere. Se repune astfel în discuție raportul dintre universul pe care îl purtăm și universul care ne poartă. Pe această realitate psihică se ridică tema dublului care ia forma luptei sinelui cu sine. Spectacolul acestei confruntări interioare este privit cu o rece disperare. Revolta nu ia forme titanice poate și pentru faptul că poetul modern se revoltă având de la început con știin ța e șecului. În dulcele stil clasic (1970) este un volum dominat de jubila ție și de afectarea unei mari suferin țe erotice. Se meditează în jurul munor no țiuni ca sinele, îngerul, teroarea de diviziune, se instituie un acut sentiment al timpului. Măreț ia frigului (1972) cultivă în chip programatic un lirism al rupturilor la nivelul limbajului. Autorul introduce masiv dialogul și dă confesiunii o structură dilematică. Nichita extinde grani țele limbii poetice, vrea o limbă a vederii și caută nu muzicalitatea sunetului, ci culoarea și misterul semnelor. Alfabetul este luat literă cu literă și din consultarea lui iese o poezie de nuan ță ermetică. În Epica magna (1978) eul își asumă vina tragică de a dori să fie el însu și, ie șind din cursul firesc al lucrurilor. El conferă sens suferinț ei, opunând fatalităț ii oarbe a sorț ii libera sa hotîrâre de a determina ordinea lucrurilor. Asumarea eroică a tragicului este un gest prometeic, creator în ultimele volume al unei ordini tragice, care redimensionează realitatea și îi conferă o demnitate deasupra ordinii fire ști. În volumul Operele imperfecte (1979) sunt vizibile sentimentul oboselii, cel al înfrângerii elanului spre absolut, ca și resemnarea, dezamăgirea, recea disperare a sfâr șitului. Ideea este accentuată în volumul Noduri și semne (1982), în care moartea își pierde tot mai mult caracterul abstract, devenind înfrico șătoare prezen ță. Nichita Stănescu se relevă a fi o con tiin ș ță artistică ce regânde ște întreaga poeticitate în toate articulațiile ei, propunând o operă de o mare profunzime și originalitate și un sistem coerent de a înțelege poezia bazat pe un efort creator îndelung și pe o vastă cultură.
3
