Leoaică tânără, iubirea Nichita Stănescu În perioada postbelică, genul liric a suferit numeroase transformări, cauzate de noul context politic, care a impus o ideologizare a poeziei, poeziei , prin literatura proletcultistă. Neomodernismul proletcultistă. Neomodernismul apare, astfel, în perioada ’60 -’70, ca o orientare ce aduce o redescoperire a sensibilităţii, sensibilităţii, a emoţiei estetice şi înnoirea limbajului poetic. Această mişcare, anticipată de Nicolae Labiş şi iniţiată de poeţii generaţiei ’60, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru sau Ana Blandiana, reînnoadă legăturile pierdute cu poezia modernistă interbelică, printr printr -o autentică resurecţie a lirismului şi îndepărtarea de realismul socialist. În acest context, poezia lui Nichi ta Stănescu se remarcă prin forţa de a surprinde lectorul, predispoziţia ludică şi subtilitatea metaforelor. Poeziile sale oferă un adevărat spectacol lingvistic, lingvistic, dublat de autenticitatea trăirilor şi profunzimea meditaţiei lirice. Creaţia sa evoluează pe parcursul mai multor etape. Prima etapă, care include volumele „Sensul iubirii” şi „O viziune a sentimentelor” , surprinde entuziasmul eului în faţa miracolului de a fi, iubirea fiind văzută ca sentiment fundamental, care stă la baza existenţei eului , oferind posibilitatea de a metamorfoza rea litatea după tiparele lăuntrice. A doua etapă cuprinde poezii meditative, ilustrând scindarea eului, ultima etapă fiind caracterizată de dimensiunea ludică şi intertextualitate. Dacă primul volum, „Sensul iubirii”, înfăţişează un univers în plină geneză, în cel de -al doilea, „O viziune a sentimentelor”, este valorificată forţa iubirii i ubirii de a reinventa r einventa universul. universul. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează reîntoarcerea spre marile teme ale creaţiei lirice, propunând un mod subiectiv de receptare a sentimentului iubirii, prin plasarea sa la baza existenţei eului. Datorită valorii cosmogonice a întâlnirii eului cu sentimentul, poezia poate fi considerată atât ca aparţinând liricii erotice, cât şi ca artă poetică, „leoaică tânără” simbolizând, simbolizând, în acest caz, muza. Nichita Stănescu considera poezia ca fiind o descindere a realităţii în cuvânt, conturând o realitate secundă în interiorul limbajului, sau o desprindere a cuvântului de realit ate şi conturarea unei lumi de noi sensuri. Tema poeziei este reprezentată de atitudinea fiinţei care întâlneşte iubirea, aceasta modificându i universul interior. Discursul liric se concretizează într -o confesiune, o mărturisire a propriei aventuri a descoperirii sentimentului. Motivul central al poeziei, care devine laitmotiv, este cel al leoaicei, asociată cu iubirea sau cu inspiraţia artistică. Titlul conţine o metaforă ce materializează sentimentul, situându -l în sfera forţei şi ferocităţii, dar şi a nobleț ei, ei, înălţând fiinţa. „Leoaica” poate, de asemenea, face trimitere la un ritual cinegetic. Apoziţia marchează o concretizare a abstractului, oferind cheia de descifrare a mesajului poetic. Elementele de prozodie înscriu opera în direcţia modernistă. Strofele sunt inegale ca număr de versuri, măsura este fluctuantă, continuitatea discursului se identifică prin scrierea cu litere mici in poziţie iniţială şi a ingambamentului, ingambamentului, iar rima albă se împleteşte cu rima pereche sau imperfectă. Discursul liric este es te divizat în 3 secvenţe, în care este reliefat un ceremonial al întâlnirii cu iubirea, de la apariţia sentimentului până la metamorfoza fiinţei. Prima secventa surprinde intalnirea cu iubirea, momentul revelării acesteia, întemeindu -se pe un scenariu proiectat prin verbele la perfect compus într-un într -un timp irevocabil.Vizualizat, sentimentul ia forma leoaicei care „pândise„pândise -n încordare încordare mai demult”, demult”, sugerândusugerându -se imposibilitatea imposibilitatea fiinţei de a se
sustrage acestui sentiment devastator. Epitetul metaforic „coltii albi” transcrie o imagine puternica vizuala, accentuand ideea de agresivitate, dar si de puritate. Versul „m -a muşcat leoaica azi, de faţă” figurează poetic revelarea bruscă a iubirii. Repetitia cuvantului „fata” exprima ideea ca indrgostitul nu-si poate ascunde trairile, ca acestea ii sunt imprimate pe chip. Conotatiile temporale exacte sugereaza ideea ca iubirea e receptata cu luciditate si nu are nevoie de timp pentru a capata forta necesara, e o traire instantanee, foarte puternica. A doua secventa surprinde forta de transfigurare pe care o are sentimentul asupra eului care duce la recrearea lumii, reinterandu-se metaforic momentul genezei „si deodata in jurul meu natura/ Se facu un cerc”. Situata in centrul universului, fiinta este proiectata in afara t impului, reusind sa modeleze lumea dupa tiparul sau launtric. Elementele de cosmogonie sunt stilizate, reduse la două simboluri, cel al cercului şi cel al apelor primordiale, sugerând forta întemeietoare a erosului. Cercul, metafora a perfectiunii poate face trimitere si la mitul androginic subliniindu-se astfel forta iubirii de a permite atingerea absolutului. Imaginea saltului privirii spre inalt este simultana cu inaltarea auzului intr-o miscare ascensionala catre un loc al cantecului si al zborului „tocmai langa ciocarlii”. Este sugerata astfel iesirea fiintei din limitele materiale, transcenderea pe care o presupune trairea acestui sentiment. Metafora curcubeului taiat in doua ambiguizeaza sensurile prin pluralitate semnificatiilor: simbol biblic al armoniei si al impacarii, element care indica directia spre paradis sau imagine a unitatii in diversitate. Cea de-a treia secventa surprinde transfigurarea indragostitului care nu se mai recunoaste. Formele anterioare de cunoastere, gândirea, contemplarea şi rostirea, sugerate prin 3 metafore cu valoare se simbol ( „spranceana”, „tampla” si „barbia”) sunt inlocuite cu un alt mod de receptare a lumii ilustrat de sentimentul iubirii. Imponderabilitatea simturilor pune in lumina astfel dematerializarea fiintei care prin trairea erosului capata aureola unui „desert in stralucire”. Metafora „leoaica aramie cu miscarile viclene” asociaza iubirea cu un joc al seductiei caruia indragostitul nu i se poate opune. Finalul poeziei evidentiaza intrarea fiintei intr-o alta dimensiune a carei stralucire se perpetueaza in eternitate, fapt sugerat atat de repetitia structurii „inca o vreme” cat si de punctele de suspensie. Noutatea viziunii poetice este reliefata la nivelul limbajului prin surprinzatoare asocieri metaforice, concretizarea abstractului sau ambiguitatea sensurilor. Versurile libere sustin libertatea fluxului ideilor, reliefand astfel intensitatea sentimentelor. Sursele expresivitatii sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic marcile lirismului subiectic, formele pronumelui personal la persoana intai singular, au un dublu efect: sustin caracterul confesiv si puncteaza sentimentul de uimire. La nivel lexicosemantic, campul semantic al fiintei este realizat prin termeni i „fata”, „privirea”, „auzul”, „mana”, „spranceana”, „tampla”, „barbie”. Campul semantic al timpului: „azi”, „deodata”, „inca -o vreme” este semnificativ prin trecerea dinspre repere specifice spre nedefinit. In opinia mea, atitudinea poetica de supraunere apoeziei cu iubirea prin asumarea starii de gratie este o modalitate de cunoastere a lumii proprie literaturii, respectiv poeziei. Ea se dovedeste specifica artistului in masura in care el este chemat sa redescopere si sa redimensioneze realitatea, astfel incat aceasta sa transceanda concretul lumii. In conluzie,
