Muzica bizantina Muzica gregoriana
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă , nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe transcedentală, Dumnezeiască, originală și unică) a artei bizantine ortodoxe. Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de origine originegrecescă, luându-și numele de la muse (termen care mai târziu are un înțeles mai larg desemnând în general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.
Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei încredințându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi. Deasemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu de Dumnezeu (+107), +107), episcopul Antiohiei, căruia i s -a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit și alăuta Duhului Sfânt ne- a lăsat aproape o mie de laude și imne scrise pe glasuri ehurii și podobii. Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările și imnografia din biserica Antiohiei, cu Antiohiei, cu care poporul care poporul credincios s-a putut apară împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trăit la Constantinopole, ne -a lăsat o mie de laude, adevarăte comori, și tot despre el se spune că ar fi autorul binecunoscutului Acatist binecunoscutului Acatist al Maicii al Maicii Domnului. Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel puțin în sfera de influență elenistico-bizantină), apare o notație proprie și un sistem de scriere original, find primul de acest fel din lume. În Constantinopol În Constantinopol, centru cultural puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că ci chiar a creștinism) , arta capătă o direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu. întregului creștinism), Muzica gregoriană, numită și cânt gregorian, este un gen un gen muzical liturgic muzical liturgic utilizat în cultul
creștin catolic. Inspirată de muzica primelor generații de creștini de pe teritoriulImperiului teritoriulImperiului Roman de Apus – aceasta avându-și, la rândul ei, originea în Grecia decadentă –, muzica gregoriană s -a dezvoltat –XI. Numele său pleacă de la cel al a lpapei Grigore în secolele în secolele VI VI – papei Grigore I cel Mare (a doua jumătate a secolului al VI-lea), care a condus o reformă pentru unificarea muzicilor bisericești pe tot cuprinsul Europei cuprinsul Europei de vest. Istoria dezvoltării muzicii gregoriene se leagă de numele a cel puțin trei personalități. Într -o etapă preliminară, episcopul Ambroziu episcopul Ambroziu de Milano (secolul al IV-lea) realizează o unitate a textelor folosite în cântul liturgic; demersul lui este însă limitat în spațiul diocezei de Milano. de Milano. Faza Faza propriu-zis gregoriană, inițiată de pontiful Grigore pontiful Grigore I cel Mare cu două secole mai târziu, practică muzici mai puțin variate de la o regiune la alta, căutându -se descurajarea melismelor descurajarea melismelor de sorginte populară și a improvizației . Este folosit ca model cântul model cântul bizantin (dezvoltat în estul în estul european). european).
Într-o ultimă fază, călugărul benedictin Guido d'Arezzo (cca. 990 – 1050) concepe un sistem riguros de notare și interpretare a muzicii liturgice, ce stă în mod tradițional la baza muzicii culte vesteuropene. Sunt propuse o primă notație muzicală bazată pe portativ (notație guidonică ), un sistem de solfegiere (numit solmizație) și un ansamblu de gesturi din partea șefului de cor ce aduce cu rolul dirijorului de mai târziu. Influența puternică a sistemului guidonic va avea ca rezultat depășirea cadrului muzicii gregoriene. Compozitorii ce urmează vor avea un interes afișat pentru înfrumusețarea muzicii bisericești, pentru dezvoltarea limbajului ei muzical. Primele astfel de reușite vor avea loc în Franța celei de a doua jumătăți a secolului al XII-lea, în cadrul Ars Antiqua.
Muzica gregoriană era modală, folosind opt scări sonore,dintre care erau evitate tocmai cele două care vor crea fundamentul sistemului tonal în secolul al XVII-lea. Muzica pornea de la conceptul de cantus planus (lat. „cânt lin”), care dezvăluie două caracteristici de bază ale stilului: utilizarea exclusivă a vocii umane și preferința pentru mersul treptat al melodiei. (salturile sunt rare și „atenuate” prin tehnica numită gradualis). În secolul al XI-lea, sunt împrumutate elemente din melodica laică (secvențe, tropi), în dorința de a crește atractivitatea muzicii. Ritmica era monotonă, excepțiile fiind puține la număr (durate mai lungi sau formule ritmice repezi). Vocile urmau un același ritm (izocronie), pentru diversificarea materialului folosindu-se mai târziu tehnica antifoniei (împărțirea cântăreților în două grupuri care cântau pe rând, după modelul întrebare și răspuns ).
