Marile probleme ale educatiei in Romania actuala si solutii posibile de remediere
A inve invest stii în educ educaţ aţie ie înse înseam amnă nă a inve invest stii în viito viitor. r. Pros Prospe peri rita tate teaa româ români nilo lorr şi dezvoltarea economică de mâine depind într-o bună măsură de calitatea educaţiei copiilor noştri. Afirmarea societăţii româneşti într-o lume modernă, o lume a cunoaşterii, nu este posibilă fără o educaţie de calitate. Participarea activă a românilor la viaţa economică, socială şi politică a societăţii în care trăim este influenţată decisiv de educaţia oferită în şcoli. Mare parte din politicienii de azi sunt şi ei produsul şcolii româneşti, dar din păcate al unui alt tip de şcoală decât cel pe care-l dorim generaţiilor viitoare. Reforma educaţiei va aduce cu sine nu numai venituri mai mari şi o viaţă mai bună fiecăruia dintre noi, ci şi o clasă politică şi o guvernare mai bună. Educaţia poate oferi speranţa necesară României şi în primul rând tinerilor, care sunt îngrijoraţi cu privire la destinul lor. De aceea, nu ne putem permite să ratăm oportunitatea de a reforma, pe principii sănătoase, învăţământul actual. "Educaţia este un proces social. Educaţia înseamnă creştere. Educaţia nu este o pregătire pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi."- John Dewey Viit Viitor orul ul Roma Romani niei ei se va baza baza pe cre cre ștere tereaa inte inteli lige gent ntă, ă, dura durabi bilă lă și incl inclus usiv ivă: ă: ameliorar ameliorarea ea calită calității și eficacită eficacității sistemelor sistemelor educative educative din întreaga întreaga UE este esen esen țială pentru pentru toți ac acești tre trei parame parametri tri de cre creștere. tere. Nu exagerăm cu nimic când afirmăm că educaţia are un rol vital în viaţa unei persoane. În afara motivului simplu de a studia din greu la şcoală pentru a putea obţine un loc de muncă bun mai târziu, educaţia îi permite unui om să exploreze şi să interacţioneze cu lumea înconjurătoare, să înţeleagă şi să empatizeze cu alte persoane şi popoare, să adopte o gândire critică şi să conteste, să se întrebe cum şi de ce. Aşa cum declara profesorul american George Washington Carver: "Educaţia este cheia care deschide poarta de aur a libertăţii.". Menţ Menţin iner erea ea actu actual alul ului ui sist sistem em de învă învăţă ţămâ mânt nt din din Româ Români niaa pune pune în peri perico coll competitivitatea şi prosperitatea ţării. Acest sistem are patru mari probleme: este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Sistemul de învăţământ este ineficient. Rezultatele obtinute de elevi la principalele teste internationale: PISA, TIMSS şi PIRLS se află mult sub media internaţională. Mult mai îngrijorător este însă faptul că performanţele înregistrate de elevii români sunt semnificat semnificativ iv mai slabe decât cele ale elevilor elevilor din ţările vecine, vecine, recent intrate intrate în UE, care au aproximati aproximativv aceleaşi aceleaşi condiţii social-econo social-economice mice ca România. România. Aceste perfo performa rmanţe nţe ne arată arată că trebui trebuiee să punem punem capăt capăt ilu iluzie zieii că avem avem un sistem sistem perfor performan mant,t, invocând reuşitele la olimpiadele internaţionale. Rezultatele olimpicilor noştri sunt prea puţin relevante relevante pentru sistem: sistem: ele reflectă excelenţa excelenţa lor personal personalăă şi a câtorva câtorva profesori profesori care îi pregătesc, nicidecum starea sistemului. Sistemul de învăţământ este nerelevant în raport cu economia şi societatea viitorului. Toate Toate analizele analizele actuale actuale arată că viitorul viitorul va fi dominat dominat de economiile economiile şi societăţile societăţile bazate pe cunoa cunoaşte ştere. re. În acest acest conte context, xt, prin prin Agenda Agenda Lisabo Lisabona na,, UE a stabil stabilit it 5 indica indicatori tori care care arată arată măsura în care o ţară şi Uniunea, în ansamblul ei, sunt capabile să facă faţă provocărilor
economiei cunoaşterii. Din analiza acestor date rezultă o concluzie clară: actualul sistem de educaţie nu este capabil să asigure României o poziţie competitivă în economia cunoaşterii. Sistemul de învăţământ actual este inechitabil. Un sistem de învăţământ este echitabil dacă asigură elevilor aceleaşi oportunităţi de învăţare şi de rezultate, indiferent de mediul socio-economic sau cultural din care provin. Din păcate, în România, în ciuda intervenţiilor de până acum, se menţin inechităţi flagrante. Apartenenţa la mediul rural se asociază cu dezavantaje majore: actualmente numai 24,54% dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze liceul. Proporţia elevilor din mediul rural care obţin rezultate slabe la limba română, matematică şi ştiinţe este de 2-6 ori mai mare decât a celor din mediul urban; proporţia celor care obţin rezultate foarte bune la aceleaşi discipline este de 2-3 ori mai mică! Grupurile vulnerabile continuă să fie, în mare măsură, dezavantajate educaţional. Aproximativ 80% dintre tinerii neşcolarizaţi sunt rromi, dintre care 38% sunt analfabeţi funcţional. Proporţia de copii rromi înscrişi în învăţământul primar este de 64%, faţă de 98,9% - media naţională. Nu există date statistice referitoare la copiii cu nevoi speciale, la grupurile din penitenciare sau alte grupuri vulnerabile, dar evaluările ONG-urilor implicate au scos în evidenţă inechităţi majore şi cronice. Infrastructura şi resursele din sistemul de învăţământ sunt de slabă calitate. Majoritatea şcolilor din România au o arhitectură care corespunde unei concepţii despre şcoală de la finele secolului al XIX-lea, nu de la începutul secolului al XXI-lea. Peste 82% din totalul clădirilor şcolare sunt construite înainte de 1970, uneori chiar cu mult mai mult timp în urmă, ceea ce face ca starea şi dotarea lor să nu mai corespundă standardelor actuale de pregătire. Din mii de şcoli lipsesc facilităţile de bază (apă curentă), iar dotarea materială este precară. Doar 36% dintre şcoli sunt conectate la internet, majoritatea covârşitoare fiind formată din liceele din mediul urban. Resursa umană îmbătrâneşte îngrijorător (media de vârstă a personalului didactic este de 40 de ani la femei şi de 44 de ani la bărbaţi), iar calitatea prestaţiei este, în general, slabă. Doar 18% din personalul didactic a urmat un curs de pregătire pentru utilizarea tehnologiei informaţiei în predare, iar într-un sondaj recent 74,3% dintre elevii de clasa a VIII-a susţin că profesorii obişnuiesc să le dicteze la majoritatea materiilor. Programa şcolară este deosebit de încărcată şi mai ales, este lipsită de o viziune clară. Ce vrem să ştie copiii noştri când termină şcoala? aceasta ar fi întrebarea la care să răspundă orice programă şcolară pentru a avea şi a aplica o viziune cât mai cuprinzătoare. Evaluarea elevilor, îndeosebi prin teste naţionale şi bacalaureat, e de slabă calitate. Managementul unităţilor şcolare a fost politizat excesiv, împiedicându-se astfel acumularea de know-how şi formarea managerilor profesionişti. Inerţia sistemului este uriaşă. La problemele intrinseci ale sistemului de învăţământ legate de eficienţă, relevanţă, echitate şi calitate se adaugă un fenomen extern, cu mari consecinţe pentru educaţie: declinul demografic. Din analizele statistice rezultă că, dacă se menţin actualele tendinţe demografice, în 2013 vom avea cu 20% mai puţini elevi decât în 2005, iar în 2025 – cu 40% mai puţini. Scăderea este dramatică, iar consecinţele asupra resurselor umane necesare dezvoltării ţării – uşor de dedus. În învăţământul superior şi în cercetare, câteva insule de excelenţă sunt scufundate într-o mare de mediocritate. Niciuna dintre universităţile noastre nu se află în topul celor 500 de universităţi din lume conform clasamentului Shanghai şi chiar cele mai performante dintre ele ar trebui să-şi sporească producţia ştiinţifică de 7-8 ori ca să aspire la un astfel de statut. Dacă raportăm numărul de articole ştiinţifice la populaţie, atunci performanţa ştiinţifică a României este de 11 ori mai mică decât media ţărilor OECD, de 5 ori mai mică decât a
Ungariei şi de 2 ori mai mică decât a Bulgariei. Indicele compozit de inovare al României a fost în 2006 de 2 ori mai mic decât al Bulgariei, de 3 ori mai mic decât al Ungariei şi de 5 ori mai mic decât media UE şi are cea mai importantă tendinţă de scădere dintre toate ţările luate în considerare. Rezumând, sistemul educaţional actual are mari probleme de eficienţă, echitate, calitate şi relevanţă pentru economia cunoaşterii. El produce insuficientă cercetare şi inovare şi nu este capabil să promoveze o Românie competitivă şi prosperă. Restructurarea lui e necesară şi urgentă, dacă nu vrem să devenim o colonie tehnologică, o ţară cu oameni săraci şi fără speranţe. În educaţie, schimbările structurale necesită timp şi angajamente care depăşesc orizontul unui ciclu electoral sau durata de viaţă a unui guvern. De aceea masurile luate acum iși vor face simțit efectul abia peste 10-20 de ani. Trebuie să transformăm şcoala dintr-o instituţie a profesorului şi a ministerului întruna a elevului şi familiei, adevăraţii beneficiari. Pentru binele generaţiilor viitoare, trebuie să trecem de la uniformitate şi centralism birocratic la diversitate şi concurenţă reală între şcoli. Autonomia instituţiilor şcolare faţă de corpul administrativ şi politic, atât la nivelul autorităţilor centrale, cât şi la nivelul autorităţilor locale. Vrem oportunităţi pentru toţi? Acest deziderat este posibil de atins doar prin autonomie şi diversitate. Autonomia impune libertatea de decizie şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor. O primă măsură ar consta în asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei instituţii de învăţământ. Astfel, şcolile vor fi conduse de consilii de surpevizori ai căror membri sunt persoane cu bună reputaţie, cu experinţă în domeniul educaţional, sponsori ai acestora şi, nu în ultimul rând, părinţii. Ce implică o asemenea transformare? Instituţiile şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice. Fiecare şcoală trebuie să aibă libertatea să plătească diferenţiat fiecare profesor, în funcţie de pregătirea profesională şi recunoaşterea ştiinţifică a acestuia. Stimulentele induse de autonomie sunt puternice, deoarece de calitatea serviciilor educaţionale oferite depinde existenţa, în continuare, a şcolii respective. Numai astfel vom avea şi profesori mai bine plătiţi, copii mai pregătiţi şi părinţi mai fericiţi. O a doua măsură o reprezintă simplificarea cadrului legislativ privind înfiinţarea de şcoli private la nivelul tuturor formelor de educaţie, prin renunţarea la toate procedurile birocratice de acreditare, licenţiere, atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor de învăţământ, recunoaştere a diplomelor etc. Rolul ministerului se va restrânge la solicitarea unor condiţii minimale de infrastructură şi număr de elevi, în vederea acreditării şi funcţionării acestora, similare celor care funcţionează deja, cu succes, în Olanda sau Danemarca. Aceste ţări sunt recunoscute, la nivel european, ca având cele mai performante sisteme de învăţământ. De calitatea educaţiei se va ocupa în viitor fiecare şcoală, nu agenţiile guvernamentale. Regulile existente până în prezent au generat, în rândul elevilor, o adevărată diplomoscleroză, proces ce a depreciat enorm valoarea acestora. În sistemul propus de noi, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Iar cei care vor certifica adevărata valoare a diplomei respective sunt
doar părinţii şi angajatorii. Încetând a mai fi modelate după chipul şi asemănarea celor de stat, şcolile private se vor raporta mai bine la preferinţele părinţilor şi la semnalele pieţei muncii. Suntem cu toţii de acord că menirea concurenţei în economia de piaţă este de a-i premia – prin profituri mai mari – pe cei care satisfac mai bine preferinţele oamenilor. Ceea ce propun eu pentru educaţia românilor nu este decât o aplicaţie practică a acestui principiu sănătos. Numai prin eliminarea de pe piaţă a şcolilor neperformante se poate ajunge ca şcoala să funcţioneze în slujba elevului. Finanţarea elevului, nu a instituţiei, prin introducerea cupoanelor pentru educaţie. În America, Suedia sau Chile, pentru învăţământul gratuit funcţionează, de aproape două decenii sistemul de finanţare bazat pe cupoane (aşa-numitele vouchere). Valoarea cuponului este dată de costul pentru educarea unui elev în sistemul public pe fiecare treaptă de învăţământ: primară, gimnazială, liceală. Cu aceste vouchere, părinţii plătesc instituţia şcolară unde au ales să înveţe proprii copii, indiferent că este de stat sau privată. În cazul în care se mută, sau sunt nemulţumiţi de şcoala respectivă, ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară. Odată cu transferarea elevului, are loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulându-le să crească nivelul calităţii serviciilor educaţionale oferite. Numai astfel pot concura şi rămâne pe piaţă. Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Dacă statul mai poate face ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei învăţământului, în afara măsurilor pe care le-au expus mai sus, aceasta este cu siguranţă stimularea participării private, voluntare, la finanţarea educaţiei, prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor alocate în acest scop şi este larg practicat în SUA şi Canada. Şi în Europa, asemenea instrumente fiscale sunt relativ comune. Astfel, în peste jumătate din ţările Uniunii, este posibilă deducerea fiscală pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia copiilor. În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private, le sunt eligibile pentru exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus, 30% din taxele şcolare, cheltuieli legate de transport. Deducerea fiscală este, de asemenea, utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia, Spania, Italia, Portugalia, Olanda. Au fost înregistrate o serie de progrese în ceea ce priveşte programa şcolară şi metodele de predare. În ultimii zece ani curricula naţională din România a fost actualizată constant, pentru a face trecerea de la transmiterea mecanică a informaţiilor şi testarea memoriei la dezvoltarea aptitudinilor pentru o gândire practică. O altă soluţie ar fi, bineînţeles, alocarea unor sume mai mari. Bugetele alocate pentru educaţie în România sunt reduse comparativ cu alte state europene: 4,3% în 2006 din PIB, ultimul an pentru care Ministerul Educaţiei deţine date comparative, spre deosebire de 8% în Danemarca, ţara cu cele mai mari cheltuieli în acest domeniu. Doar Slovacia şi Bulgaria cheltuie mai puţin. Şi cu toate că suma cheltuită per elev a crescut cu mai bine de patru ori între 2001 şi 2008, prin egalizarea puterii de cumpărare, cheltuielile pentru educaţie ale României devin printre cele mai reduse din UE. Totuşi, în 2008, bugetul alocat de România pentru educaţie a ajuns la 6% din PIB. Cu toate acestea lipsa fondurilor este evidentă. Un studiu UNICEF precizează că lipsa fondurilor pentru manuale, încălzire, întreţinerea şcolii şi profesori calificaţi determină o scădere a calităţii educaţiei în România. Cu un salariu net de profesor debutant de 835 de RON lunar (cu puţin peste 200 de Euro), salariu unui profesor cu 40 de ani de experienţă care
nu este nici măcar de două ori mai mare decât salariu unui profesor debutant, cariera de profesor este percepută ca fiind una neatrăgătoare, descurajând mulţi candidaţi extrem de bine pregătiţi. Rezultă astfel un deficit de profesori, situaţia fiind chiar mai gravă în zonele rurale; metodele de selecţie şi de pregătire a personalului trebuie să fie modernizate şi îmbunătăţite pentru a permite profesorilor să transmită informaţii de calitate elevilor la clasă. Dar, există şi alte soluţii mai puţin costisitoare. Şcolile ar putea fi transformate într-un loc mai prietenos pentru copii. Apa curentă, încălzire adecvată şi spaţii de joacă ar fi câteva idei, iar modelul de "şcoală prietenoasă" promovat de UNICEF face referire la unele aspecte importante în acest sens. Dar, un rol esenţial îl au atitudinea şi acţiunile realizate. Problema abandonului şcolar poate fi abordată în rândul părinţilor, prin mediatori şcolari, cu personal instruit să identifice din timp semnele unui posibil abandon şcolar şi să rezolve problemele într-un mod proactiv. Mărturiile unor elevi ce au abandonat şcoala în trecut i-ar putea ajuta pe cei ce se gândesc să renunţe la şcoală să îşi reanalizeze opţiunile. Aceste abordări ar putea înlocui metodele aspre încă folosite de unele şcoli, dar care însă nu reuşesc să elimine cauzele fundamentale ale fenomenului. Mentalitatea separatistă potrivit căreia copiii trebuie educaţi în funcţie de etnia lor trebuie schimbată de asemenea. Kant eviden țiaza necesitatea începerii procesului de modernizare cu profesorul: “Omul devine om numai prin educa ție. El nu este decât ceea ce-l face ea. Este de observat că omul nu poate primi această educatie decât de la al ți oameni, care și ei au primit-o. De aceea, lipsa de disciplină și de instrucție, la unii oameni, îi fac sa fie ni ște dascălo răi pentru elevii lor ”. Berge sintetizează cerințele si nevoile la care trebuie să răspundă procesul de educa ție: „A educa inseamnă în acela și timp a comunica o învătătură, a forma sensibilitatea si judecata , a trezi imaginația creatoare. A-l înarma bine pe om pentru a-i permite sa traiască într-un univers in accelerație, înseamna a-i da, odată cu cuno știn țele indispensabile, entuziasm, luciditate și curaj”.
