MARILE TEME ŞI MOTIVE ALE CREAŢIEI EMINESCIENE
TEME ŞI MOTIVE LIRICE 1. Tema TIMPULUI, văzută ca o supratemă a operei, tema favorită a poetului, apare în aproape toate poeziile. Ea va fi corelată cu tema cosmicului. 2. COSMICUL cu toate elementele lui: infinitul cerul, soarele, luna stelele, luceferi, muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza, extincţia. 3. ISTORIA cu ipostazele ei ce pot constitui la rândul lor teme ale creaţiei eminesciene: a) ideea de patrie, sentimentul patriotismului (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie), b) panoramă a deşertăciunilor (Memento mori), c) mister al etnogenezei (Strigoii), d) meditaţia patriotică (Scrisoarea III), e) fundal al marilor pasiuni (Grue Sânger), f) inechitatea socială (Împărat şi proletar), g) societatea coruptă (Scrisoarea III, Junii corupţi), h) condiţia geniului şi a artei (Scrisorile, Luceafărul), i) solitudinea (Glossa, Luceafărul). 4. NATURA văzută din mai multe perspective: - cadru fizic, fundal pentru reveria romantică (Împărat şi proletar, Scrisoarea I, Melancolie) - cadru fizic, paradis terestru în idile (Dorinţa, Sara pe deal) - personaj mitic (Revedere) - realitate metafizică (mioritică) (Mai am un singur dor). 5. DRAGOSTEA – a) visul dragostei, dorul (Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Călin (file din poveste) etc.) - b) dezamăgirea, tânguirea neîmplinirii (Pe lângă plopii fără soţ, De câte ori iubito, Te duci, etc.) - c) femeia înger – femeia demon (Înger şi demon) - d) misoginismul (Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism) I. Tema timpului Această temă se regăseşte în aproape toate poeziile lui Eminescu, de aceea a fost denumită şi supratemă. În poezia Luceafărul, de exemplu, Hyperion călătoreşte spre Demiurg, această călătorie realizându-se în timp şi spaţiu, spre începuturile lumii; rotaţia aştrilor se face în timp. În Scrisoarea I, relevant este tabloul genezei, totul s-a născut dintr-un punct, înainte de apariţia universului. În poezia Trecut-au anii timpul este văzut ca trecere a anilor copilăriei. Problema timpului este corelată cu cea a spaţiului. De exemplu, în poezia Scrisoarea I observăm spaţiul şi termenii viitorului şi ai trecutului; timpul este văzut ca un prezent etern şi are caracter static. Ideea prezentului etern se regăseşte şi în Glossă: „Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”. În unele poezii scurgerea timpului se asociază cu sentimentul de tristeţe, de exemplu în poezia Trecut-au anii, unde poetul regretă copilăria. Timpul trecător, finit se regăseşte şi în poezia Revedere prin opoziţie cu timpul etern ce-l caracterizează pe codru (natura).
1
II. Tema cosmicului Cosmicul uzează adesea de câteva motive: infinitul cerul, soarele, luna stelele, luceferi, muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza, extincţia. În concepţia lui Eminescu vechimea universului este nesfârşită. Cosmogonia (naşterea universului) este foarte plastic concepută în Scrisoarea I, unde infinitul devine sinonim cu haosul, genunea, negura eternă în care există un punct, iar punctul devine lume atrasă de viaţă, de un dor nemărginit. Descoperim şi motivul soarelui, care la un moment dat devine trist şi roşu, sugerând stingerea (extincţia) universului. Luna este văzută ca un astru al romanticilor şi ea poate fi considerată un simbol al naşterii şi al morţii, ea le ştie pe toate şi readuce în minţile oamenilor amintiri. Muzica sferelor este un alt motiv cosmic, este vorba de acea muzică simfonică produsă de rotaţia planetară; Eminescu îşi imaginează că prin mişcarea lor aştrii creează o altă muzică. III.Tema istoriei şi a criticii sociale Istoria, evoluţia omului în timp, creaţia şi contribuţia lui socială l-au preocupat atât de mult pe Eminescu, încât o mare parte din opera sa este alcătuită din poezii cu un profund caracter meditativ pe această temă. Istoria este văzută în mai multe ipostaze (cele enumerate mai sus) şi se regăseşte în mai multe poezii. În evocarea istoriei, atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac şi altul satiric. Viziunea elegiacă apare în poeziile în care panorama civilizaţiilor creează un puternic sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că totul se repetă în lume, că nimic nu este statornic şi nu rezistă în timp. În poezia Memento mori întâlnim acest sentiment al zădărniciei, toate civilizaţiile au fost distruse de trecerea timpului, totul fiind trecător. În Scrisoarea III apare figura lui Mircea cel Bătrân şi tema istoriei; Mircea reprezintă geniul politic şi militar, conducătorul ideal [în prima parte a poemului], iar tema istoriei este legată de prezentarea unor aspecte sociale, corupţia, critica şi inechitatea socială, în partea a doua a poemului, fragment ce sugerează o critică profundă a societăţii contemporane care nu se ridică la nivelul perioadei lui Mircea. Viziunea satirică nu apare numai în partea a doua a poemului Scrisoarea III, ci şi în alte poezii. În Junii corupţi, Eminescu prezintă tineretul corupt, decăzut prin desfrâu, fără idealuri. În Ai noştri tineri poetul critică tinerii ce studiau la Paris, dar nu făceau cinste poporului nostru. În poezia Împărat şi proletar poetul pune problema inechităţii sociale şi a inutilităţii schimbării acestei lumi din care răul nu poate fi scos, de asemenea apare şi ideea potrivit căreia hazardul domneşte în lume: „În veci aceleaşi doruri mascate cu altă haină / Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om.” IV. Tema filozofică – Tema geniului în opera eminesciană Tema filozofică majoră a liricii eminesciene este condiţia nefericită a omului de geniu într-o societate meschină, superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre absolut. Acestă temă este preluată de la filozoful german Schopenhauer la care condiţia geniului este definită ca: „Geniul pe pământ nu este capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit, el nu are moarte, dar nici noroc.” Conform filozofului german, geniul are o minte aplicată la obiect, sclipitoare, obiectivă şi este capabil să se sacrifice pentru atingerea unui ideal. Geniul eminescian apare sub patru ipostaze: creatorul, omul superior prin excelenţă; nemuritorul, exemplu Hyperion; demonul, forţă a răului (Înger şi demon); titanul, simbol al răzvrătirii (Mureşan). Imaginea demonului se suprapune adesea cu cea a creatorului de artă. În Luceafărul, Hyperion apare în ipostaza de demon, de înger, de titan, adică de geniu. Singura sa atitudine în faţa nimicniciei 2
lumii este cea de detaşare raţională: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.” În Scrisoarea I, geniul este reprezentat de bătrânul dascăl, savantul: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic”, care încearcă să cunoască tainele universului. La Eminescu, geniul este prezentat în opoziţie cu omul comun, o figură subiectivă, superficială, incapabilă de sacrificiu, putându-se realiza o paralelă între Luceafărul şi Noaptea de decembrie de Al. Macedonski. Geniu în opera lui Eminescu este chiar poetul. V. Arta poetică sau concepţia lui Eminescu despre poezie şi misiunea poetului Ideile lui Eminescu despre artă nu apar în studii sistematice, ele se regăsesc în întreaga sa creaţie. Totuşi se pot nominaliza câteva bucăţi care direcţionează concepţia poetică eminesciană: Icoană şi privaz, Eu nu cred nici în Iehova, Odin şi poetul, Criticilor mei, Iambul, Numai poetul, În zadar în colbul şcolii, Epigonii, Glossă, Odă (în metru antic). Iată câteva dintre ideile vehiculate de aceste poezii: - Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor. „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici / Nici cu stil curat şi antic- / Toate-mi sunt deopotrivă / Eu rămân ce-am fost: romantic.” (Eu nu cred nici în Iehova); - poetul atenţionează că sunt mulţi poeţii, dar puţini valoroşi, în poezia Criticilor mei, fiind preocupat de perfecţiune; - poezia trebuie să izvorască din trăire, din suferinţă, „Să fac cu poezia mea cea dulce / Damele să suspine.” (Odin şi poetul); - poetul trebuie să fie un fiu al veacului său – Icoană şi privaz; - poetul aspiră spre perfecţiune în elaborarea poeziei – Iambul; - numai poetul poate trece peste nemărginirea timpului, el învinge timpul prin creaţia sa – Numai poetul; - poezia nu se învaţă la şcoală, arta necesită muncă intensă şi talent – În zadar în colbul şcolii; - Eminescu a dat măsura perfecţiunii clasice în poezia Odă (în metru antic), poezie ce exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi morţii în substanţă clasică, materializată cu elemente romantice; - deşi se încadrează singur în curentul romantic, Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevăr, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stilul clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii: „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi şi nouă toate / Ce e rău şi ce e bine / Tu tentreabă şi socoate / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / de te-ndeamnă de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.” (Glossă); - în poezia Epigonii Eminescu defineşte poezia ca pe o creaţie pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane”, ce înnobilează prin sensibilitate, emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc. VI. Tema iubirii şi a naturii Ultimul mare romantic european, M. Eminescu exprimă adesea sentimentele de dragoste în mijlocul naturii, de aceea cele două teme se îmbină armonios. Natura eminesciană se manifestă în două planuri ce se întrepătrund, cel terestru şi cel cosmic. Motivele romantice ale naturii terestre, codrul, izvoarele, salcâmul, teiul, lacul, sunt observate în funcţie de succesiunea anotimpurilor. În general natura terestră este caldă, ocrotitoare, uneori sălbatică şi participă la frământările poetului, constituind în acelaşi timp şi un cadru propice împlinirii iubirii, dar şi 3
meditaţiei: „Hai în codrul la izvorul / Care tremură pe prund” (Dorinţa), „Hai în codrul cu verdeaţă / Und-izvoarele plâng în vale” (Floare albastră). Totuşi, natura poate fi şi un spaţiu al morţii: „Mai am un singur dor / În liniştea sării / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării; / Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin.” (Mai am un singur dor) Motivele romantice ale naturii cosmice, luna, stelele, luceferii, cosmosul participă direct la sentimentul iubirii umane, care la Eminescu este un sentiment fundamental. Luna este astrul martor şi tutelar al îndrăgostiţilor: „Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mii ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât.” (Floare albastră). Iubirea apare în două ipostaze: 1) ca împlinire prin intermediul visului, natura este în armonie cu stările sufleteşti ale poetului, avem o imagine luminoasă, optimistă a iubirii (Dorinţa, Lacul, Floare albastră); 2) ca neîmplinire, dezamăgire, tristeţe a poetului ce este în continuă căutare a idealului de iubire; natura în acest caz este tristă, iubita rece, străină, iar poetul dezamăgit, „Totuşi este trist în lume” (Pe lângă plopii fără soţ, De câte ori iubito, Luceafărul, sonetele). VII.
Poezia de inspiraţie folclorică
Eminescu a iubit foarte mult folclorul românesc, fiind un pasionat culegător de folclor. În caietele manuscrise ale lui M. Eminescu s-a găsit un material folcloric cules în perioadă când colinda ţara cu trupa de actori, cuprinzând basme, proverbe, cântece epice etc. Influenţa populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu, el prelucrând teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a asamblat în creaţii noi, originale. Unele sunt prelucrări folclorice cu adaosuri filosofice (Revedere, Ce te legeni…, La mijloc de codru…), altele sunt profund originale, sursa folclorică cunoscând transformări esenţiale (Călin , Luceafărul). În toate întâlnim acea îmbinare inconfundabilă între glasul poetului şi glasul poeziei populare. Miturile liricii eminesciene Eugen Simion descoperă opt mituri fundamentale ale liricii eminesciene: mitul istoric, mitul naşterii şi al morţii universului, mitul înţelepciunii, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului, mitul poetic. Nu trebuie uitat nici mitul dacic care se conturează în poemul postum Dochia. Raiul Daciei, cum a fost denumit de Perpessicius. Izvoarele poeziei eminesciene: 1. Izvorul fundamental este folclorul românesc, din care Eminescu se inspiră la alcătuirea mai multor poezii; 2. Miturile autohtone; 3. Poezia europeană, Eminescu cunoscând bine romantismul european şi poezia romantică; 4. Marii filozofi germani: Hegel, Kant, Schopenhauer; 5. Filozofii greci: Platon, Aristotel; 6. Filozofia indiană.
Nadia Vesa
4
