ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCURE
Prof. univ. dr. FLORICA BADEA Prof. univ. dr. CONSTANTIN BAGU Asist. univ. dr. CATALINA RADU ( GHERASE )
Bucureşti 2010 CUPRINS
Ş TI
Partea I SISTEME DE ORGANIZARE A PRODUC ŢIEI ....................15 CAPITOLUL 1 Întreprinderea – componentă de bază a unui sistem de producţie .........................................................................17 1.1 Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de produc ţie ................... ............................ .................. ...........17 ..17 1.2 Sistemul de produc ţie industrial ă ......................................................................18 1.2.1 Subsistemul de fabrica ţie........................................................................19 1.3 Întreprinderea de produc ţie - obiect al managementului producţiei..................21 1.3.1 Abordarea conceptului de întreprindere de produc ţie (firmă) ................21 ................21 1.3.2 Tipologia întreprinderilor de produc ţie...................................................22 1.3.3 Tr ăsăturile de bază ale unei întreprinderi de produc ţie...........................26 1.4 Teste de verificare .................................. ................ .................................... .................................... .................................... .......................30 .....30 CAPITOLUL 2 Organizarea structurală a sistemelor de producţie .................. 35 2.1 Procesul de produc ţie; noţiune, tipologie, factori de influen ţă ..........................35 2.1.1 Noţiunea de proces de produc ţie.............................................................35 2.1.2 Tipologia proceselor de produc ţie .................. ........................... .................. .................. .................. .............36 ....36 2.1.3 Factorii care influen ţează asupra modului de organizare a proceselor de producţie............................................................................................38 2.2 Structura organizatoric ă a unei întreprinderi de produc ţie .................. ........................... ..............39 .....39 2.2.1 Structura de produc ţie şi concepţie; noţiune, verigi structurale de bază ....................................................................................................40 2.2.2 Tipuri de structuri de produc ţie şi concepţie ................... ............................ .................. ..............43 .....43 2.3 Posibilit ăţi de perfecţionare a structurii de produc ţie şi concepţie; indicatori care reflect ă eficienţa economică a unei structuri ra ţionale ionale ..............47 ..............47 2.4 Structura organizatorică a întreprinderii întreprinderii pe baza centrelor centrelor de responsabi responsabilitate litate ...... .... ..48 48 2.4.1 Cerinţele împăr ţirii pe centre centre de responsabilitate ................................... ................... ................49 49 2.4.2 Tipuri de centre de responsabilitate........................................................50 2.5 Teste de verificare .................................. ................ .................................... .................................... .................................... .......................61 .....61 CAPITOLUL 3 Metode şi tehnici de studiu şi analiză a procesului de producţie şi a organizării lui ................................................................71 3.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de produc ţie .................. ........................... .................. ...........71 ..71 3.2 Metode de dimensionare a suprafe ţelor de producţie......... ie .................. .................. ................... .............72 ...72 3.3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de produc ţie pe suprafeţele de producţie ....74 ....74 3.4 Teste de verificare .................................. ................ .................................... .................................... .................................... .......................75 .....75 CAPITOLUL 4 Sisteme de organizare procesuală şi spaţială a întreprinderii ....81 4.1 Tipul de produc ţie; metode de organizare a producţiei .................. ........................... ...................81 ..........81 4.1.1 Tipul de produc ţie; noţiune, tipologie, importan ţă .................................81 4.1.2 Tipurile de produc ţie...............................................................................82 4.1.2.1 Tipul de produc ţie în masă ........................................................82 4.1.2.2 Tipul de produc ţie în serie.........................................................82
4.1.2.3 Tipul de produc ţie individual ă (unicate) (unicate) ................. .......................... ..................83 .........83 4.2 Metode de organizare a producţiei de bază .......................................................83 4.2.1 Organizarea producţiei în flux................................................................84 4.2.1.1 Definirea no ţiunii; tr ăsături caracteristice de baz ă ....................84 4.2.1.2 Tipologia liniilor de fabrica ţie în flux ................. .......................... ................... .............85 ...85 4.2.1.3 Proiectarea liniilor de fabrica ţie în flux.....................................89 4.2.1.3.1 Parametrii de funcţionare a liniilor de produc ţie în flux ................................. ................ .................................. .................................. ......................90 .....90 4.2.1.3.2 Amplasarea locurilor de munc ă în cadrul liniilor de producţie în flux ................... ............................ .................. .................. ..............93 .....93 4.2.1.3.3 Dimensionarea suprafe ţelor de producţie pentru liniile de producţie în flux..............................94 4.2.1.3.4 Echilibrarea liniilor de produc ţie în flux....................95 4.2.1.3.5 4.2.1.3 .5 Variante de organizare organizare a liniilor de producţie în flux în diferite ramuri de producţie...................................96 4.2.1.3.6 Eficienţa economică a liniilor de produc ţie în flux....99 4.2.2 Organizarea producţiei de serie mic ă şi individual ă .............................100 4.2.2.1 Metoda verigilor pentru amplasarea locurilor de munc ă .........101 4.2.2.2 Sistemul flexibil de fabrica ţie - modalitate specific ă de reprezentare a producţiei de serie mic ă şi unicate unicate.......... ..............103 ....103 4.2.2.2.1 Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabrica ţie...106 4.2.2.4 Metoda tehnologiei de grup pentru m ărirea loturilor de fabricaţie .................. ............................ ................... .................. .................. .................. ................... ............107 ..107 4.3 Teste de verificare .................................. ................ .................................... .................................... .................................... .....................108 ...108
CAPITOLUL 5 Sisteme de organizare a unităţilor de producţie auxiliare şi de servire în cadrul întreprinderilor de producţie ....................117 5.1 Organizarea repar ării şi întreţinerii utilajelor ................................... .................. ................................ ...............117 117 5.1.1 Importanţa şi obiectivele activit ăţii de reparare a utilajelor..................117 5.1.2 Sisteme şi metode de organizare a repar ării utilajelor..........................118 5.1.3 Planificarea repar ării utilajelor ................................... ................. ................................... .......................... .........122 122 5.1.4 Utilizarea teoriei uzurii aleatoare a echipamentelor industriale pentru adoptarea unei politici optime de între ţinere şi reparare a utilajelor utilajelor ...125 5.1.4.1 Indicatori de studiu şi analiză a uzurii aleatoare a echipamentelor.....................................................................125 5.1.4.2 Metode de determinare a tipului optim de utilaj momentului optim de înlocuire........................................ înlocuire...................... .................. 128 şi a momentului 5.1.4.2.1 Alegerea tipului optim de utilaj care urmeaz ă să fie achiziţionat.....................................................128 5.1.4.2.2 Alegerea momentului optim de înlocuire a utilajelor................................................................128 5.1.5 Organizarea activit ăţii de întreţinere şi reparare a utilajelor.................129 5.1.5.1 Metode moderne de executare a reparaţiilor...............130 5.1.6 Posibilit ăţi de creştere a eficienţei economice a activit ăţii de întreţinere şi reparare a utilajelor; modernizarea utilajelor..............131 5.1.6.1 Posibilit ăţi de creştere a eficienţei economice a activităţii de întreţinere a utilajelor .........................131 ................. ........131 5.1.6.2 Modernizarea utilajelor...............................................131 5.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie ..132
5.2.1 Importanţa şi obiectivele activit ăţii de asigurare cu energie.................132 5.2.2 Planificarea necesarului de energie.......................................................133 5.2.3 Posibilit ăţi de folosire raţională a energiei şi combustibilului..............137 5.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern şi de manipulare a unei întreprinderi..........................................................................................146 5.3.1 Concept, importan ţă şi obiective obiective ................... ............................ .................. .................. .................. ............146 ...146 5.3.2 Tipologia transporturilor şi a mijloacelor de transport transport ......................... ................ .........147 147 5.3.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern..........................148 5.3.4 Planificarea activit ăţii şi a mijloacelor mijloacelor de transport intern intern ...................152 ................. ..152 5.4.4.1 Elaborarea Elaborarea planului planului de transport intern ................................... ................... ................152 152 5.4.4.2 Fundamentarea necesarului de mijloace de transport intern....155 5.3.5 Utilizarea metodelor de programare liniar ă pentru optimizarea planului de transport .................................. ................ ................................... ................................... .......................... ........157 157 5.4 Teste de verificare ................................... .................. ................................... .................................... ................................... ....................158 ...158 5.4.1 Sisteme de organizare şi planificare a activit ăţii de între ţinere ................. .................................... .................................... ......................158 ....158 şi reparare a utilajelor ................................... 5.4.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu energie a unei întreprinderi de produc ţie...........................................................164 5.4.3 Organizarea activit ăţii de transport intern .................................... .................. ..........................176 ........176
CAPITOLUL 6 Sisteme de organizare în timp a producţiei. Ciclul de producţie .......................................................................................185 6.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de produc ţie........ ie .................. ................... .................. ...............185 ......185 6.2 Metode de îmbinare în timp a execu ţiei operaţiilor tehnologice................ tehnologice .....................187 .....187 CAPITOLUL 7 Calitatea produselor şi serviciilor în economia contemporană ..............................................................................................195 7.1 Cadrul conceptual al calit ăţii produselor şi serviciilor .................................. ................ ....................195 ..195 7.2 Managementul calităţii totale – TQM ................................... ................. ................................... .......................... .........197 197 7.3 Organizarea activit ăţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii...........197 7.4 Asigurarea calităţii potrivit standardelor interna ţionale ionale .................. ........................... ................201 .......201 7.5 Costurile calit ăţii .................. ............................ ................... .................. .................. .................. .................. .................. .................. ...........202 ..202 7.6 Auditul calit ăţii................................................................................................203 7.7 Teste de verificare .................................... .................. ................................... ................................... ................................... ....................204 ...204 Partea a II-a POLITICI MANAGERIALE MANAGERIALE DE PRODUC ŢIE ............207 CAPITOLUL 8 PREGĂTIREA PRODUC ŢIEI ÎNTR-O ÎNTEPRINDERE DE PRODUC ŢIE INDUSTRIAL Ă ................................................. 209 8.1 Pregătirea producţiei noilor produse. Obiective şi posibilit ăţi de asimilare a noilor produse...................................209 8.2 Pregătirea tehnică ...........................................................................................210 8.2.1 Proiectarea noilor produse .................................... .................. ..................................... ................................ .............210 210 8.2.2 Pregătirea tehnologic ă a producţiei......................................................211 8.2.2.1 Metode de alegere a variantei tehnologice optime ................. 212 8.2.3 Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero......218 zero ......218 8.3 Pregătirea material-organizatoric ă a fabricaţiei noilor produse......................219 8.4 Planificarea preg ătirii fabrica ţiei noilor produse............................................219
8.5. Posibilităţi de reducere a duratei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse ...221 8.6 Teste de verificare .......................................................................................... 221
CAPITOLUL 9 STRATEGIA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERII DE PRODUC ŢIE INDUSTRIAL Ă ................................................. 225 9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice .........................................225 9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente...............225 9.3 Strategia de dezvoltare ....................................................................................228 9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare.......................................................229 9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare ........................................................230 9.4 Teste de verificare ...........................................................................................231 CAPITOLUL 10 PLANIFICAREA, FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI PRODUCŢIEI ..............................................................................................239 10.1 Tipologii de planificare ................................................................................239 10.2 Planul de dezvoltare economico-socială al unei întreprinderi de produc ţie..241 10.3 Teste de verificare ......................................................................................... 242 CAPITOLUL 11 PRODUCŢIA INDUSTRIAL Ă A ÎNTREPRINDERII ..............................247 11.1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire şi etape de elaborare.......................................................................................247 11.2 Indicatorii produc ţiei industriale ...................................................................249 11.2.1 Unităţile de măsur ă pentru dimensionarea volumului producţiei industriale .........................................................................249 11.2.2 Producţia industrial ă în unităţi fizice..................................................249 11.2.3 Indicatorii valorici ai produc ţiei industriale........................................250 11.2.3.1 Indicatorii valorici – importan ţă ............................................250 11.2.3.1.1 Producţia marf ă fabricată; noţiune, cuprins, mod de calcul.........................................................251 11.2.3.1.2 Producţia marf ă vândută ........................................251 11.2.3.1.3 Cifra de afaceri ......................................................252 11.2.3.1.4 Producţia globală (producţia exerciţiului); noţiune, cuprins, mod de calcul .............................252 11.2.3.1.5 Fundamentarea mărimii stocurilor de producţie neterminată .......................................253 11.2.3.1.5.1 Producţia neterminată; noţiune, elemente componente.........253 11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor de producţie neterminată ..................254 11.2.3.1.6 Valoarea adăugată; noţiune, cuprins, mod de calcul........................................................256 11.2.3.1.7 Valoarea adăugată netă; cuprins, mod de calcul....258 11.2.3.1.8 Circulaţia internă; cuprins......................................258 10.3 Teste de verificare ........................................................................................ 259 CAPITOLUL 12 CAPACITATEA DE PRODUC ŢIE ŞI GRADUL DE UTILIZARE A ACESTEIA .....................................................................................................267 12.1 Capacitatea de produc ţie: concept; factori de influen ţă.................................267
12.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie...........................................269 12.2.1 Metodologia general ă de calcul a capacităţii de produc ţie a unei întreprinderi de produc ţie industrială .....................................269 12.2.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de produc ţie la utilajele cu specializare pe produs....................................................................270 12.2.3 Fundamentarea mărimii capacităţii de produc ţie la utilajele cu specializare tehnologic ă .................................................................271 12.2.3.1 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare tehnologic ă, în funcţie de normele de timp sau de producţie.....................................................................271 12.2.3.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare tehnologic ă, pe baza producţiei realizate într-o perioad ă precedentă .....................273 12.2.4 Fundamentarea mărimii capacităţii de produc ţie în funcţie de mărimea suprafeţelor de producţie ................................................275 12.2.5 Fundamentarea mărimii capacităţii de produc ţie la liniile de producţie în flux ............................................................................275 12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie ....................276 12.4 Balanţele capacităţii de producţie..................................................................277 12.4.1 Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului ...........................277 12.4.2 Planul de înc ărcare a utilajelor............................................................278 12.4.3 Balanţa dinamicii capacit ăţii de producţie..........................................279 12.5 Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie ....................280 12.6 Teste de verificare ......................................................................................... 280
CAPITOLUL 13 COSTURILE DE PRODUC ŢIE ALE UNEI ÎNTREPRINDERI ...........293 13.1 Costurile de produc ţie – noţiune, locul şi rolul acestora ...............................293 13.2 Planurile componente ale sec ţiunii „Costuri de produc ţie”...........................294 13.2.1 Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marf ă”...................294 13.2.2 Planul „Cheltuielilor materiale maxime la 1.000 lei producţie marf ă” ................................................................................295 13.2.3 Planul „Costul produc ţiei industriale” ................................................295 13.2.3.1 Alte metode de elaborare a costului produc ţiei industriale ...297 13.2.4 Planul „Cheltuieli comune ale sec ţiilor de produc ţie”........................298 13.2.5 Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii”....................................299 13.2.6 Planul „Costul unitar al produselor”...................................................300 13.2.6.1 Fundamentarea mărimii articolelor de calcula ţie din cadrul costului unitar al produselor.................................301 13.2.7 Planul de reducere a costurilor pentru produc ţia marf ă comparabilă ......303 13.3 Fundamentarea eficienţei economice a măsurilor tehnico-organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei ...................................................................................................303 13.4 Posibilităţi de reducere a costului producţiei industriale...............................305 13.5 Teste de verificare ......................................................................................... 305
1
ÎN T REPRINDEREA - C COMPONEN T Ă D DE B BAZĂ A U UNUI S SIS T EM DE P PRODUC Ţ IE
OBIECTIVE
Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Evoluţia sistemelor de produc ţie 2 Prezentarea sistemului de produc ţie industrială 3. Întreprinderea de produc ţie - obiect al managementului producţiei
1.1 Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de producţie Dezvoltarea produc ţiei de bunuri materiale a f ăcut obiectul multor dezbateri teoretice, care în principiu, reduc aceasta la procesul de produc ţie şi valorificare a informa ţiilor. Alţi teoreticieni (Alvin Tofler, Daniel Bell) remarc ă mutaţiile profunde care vor avea loc în urma revoluţiilor tehnico- ştiinţifice în urma cărora prevăd declinul industriei şi reducerea rolului for ţei de muncă productive. În prezent, asist ăm la revizuirea acestor teorii, recunoscâdu-se că sistemele economice actuale nu vor putea fi în întregime informa ţionale sau postindustriale. A şadar, se poate spune că producţia de bunuri materiale va continua, dar vor avea loc muta ţii profunde care nu vor mai fi compatibile cu concepţiile şi metodele actuale de produc ţie. În acest context o abordare realist ă a problematicii activit ăţii de producere de bunuri materiale impune abordarea din punct de vedere sistemic a întregului sistem de produc ţie. Tratarea sistemică a unei unităţi de producţie presupune determinarea interac ţiunilor dintre diversele subsisteme şi structuri componente ale acesteia. În general, prin sistem se în ţelege un ansamblu de elemente aflate într-o rela ţie de interdependenţa şi interacţiune reciprocă, formând un tot organizat şi funcţional. Sistemele sunt caracterizate de trei elemente, şi anume: a) obiective; b) sarcini; c) funcţii. Obiectivul unui sistem este bine definit atunci când exist ă un mijloc ce poate fi utilizat pentru obţinerea rezultatelor dorite. Sarcina sistemului deriv ă din obiectivul sistemului, în sensul c ă un anumit obiectiv poate fi atins prin realizarea mai multor sarcini. Func ţ ia unui sistem este proprietatea acestuia de a transforma intr ările în ieşiri şi defineşte modul cum se realizeaz ă sarcina.
1.2 Sistemul de producţie industriale Sistemul de produc ţ ie este componenta principal ă a complexului economic na ţional, contribuind la cristalizarea într-o structur ă unitar ă a tuturor celorlalte sisteme, care contribuie la desf ăşurarea proceselor economice şi sociale. Produc ţ ia este activitatea social ă în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de produc ţie, exploatează şi modifică elemente din natur ă în vederea realizării de bunuri materiale destinate necesităţilor de consum. Comportamentul sistemului de produc ţie depinde esenţial de obiectivele acestuia, de structura şi de relaţiile sale cu mediul înconjur ător şi de sistemul social în care evoluează. Acest comportament este de trei tipuri: comportament anticipativ; comportament activ; comportament pasiv. Comportamentul anticipativ există atunci când sistemul se adaptează la schimbările din mediul înconjur ător înainte ca aceste schimb ări să-şi manifeste efectele. Comportamentul activ există atunci când sistemul, paralel cu adaptarea la influen ţele exterioare, are la rândul său influenţe asupra mediului. Comportamentul pasiv există atunci când sistemul se adapteaz ă lent, în timp, la schimbările mediului. Structura unui sistem de produc ţie este formată dintr-un ansamblu de elemente care vor acţiona astfel încât să fie asigurată funcţiunea principal ă de producţie - transformarea materiei prime în produs finit. O posibil ă structurare a unui sistem de producţie poate fi următoarea (fig. 1.1). Subsi st emul de aprov. - desf acer e Subsi st emul de Fl uxur i i nf or mat i onal e
Subsi st emul de r esur se umane
cond. - organi zar e Fl uxur i
Fl uxur i
Subsi st emul de
mat er i al e
proi ectar e
Fl uxur i
Subsi s t emul
energet i ce
i nf or mat i onal e Subsi st emul de
Pr oduse f i ni te
f abri cat i e
f i nanci ar - cont abi l
Fl uxur i energet i ce
Subsi st emul de r eparat i i Si st emul de pr oduct i e
Fig. 1.1 Structura simplificată a unui sistem de producţie
Din fig.1.1 se poate constata că principala component ă a sistemului de producţie este subsistemul de fabrica ţie, a cărui funcţionare este asigurată de celelalte subsisteme. 1.2.1 Subsistemul de fabrica ţ ie
Subsistemul de fabrica ţie constituie locul de desf ăşurare al unui proces par ţial al producţiei de bunuri prin care se realizeaz ă configuraţia şi proprietăţile finale ale produsului. Considerând subsistemul de fabrica ţie ca fiind el însu şi un sistem, se poate eviden ţia pentru acesta o structur ă minimă formate din patru variante de subsisteme de rang imediat inferior:
a) Subsistemul efector are funcţia de a realiza modificarea propriet ăţilor obiectului muncii prin combinarea nemijlocit ă a fluxurilor de materiale şi a celui de informa ţie prin intermediul fluxurilor de energie. Acest sistem, denumit şi de prelucrare, are caracteristici specifice fiecărui proces tehnologic în parte şi constituie elementul determinant al sistemului de fabricaţie. b) Subsistemul logistic realizează operaţii de transfer pozi ţional (transport) şi de transfer în timp (depozitare). Importanţa deosebită a acestui subsistem rezida din faptul ca 65-85% din durata totala a unui ciclu de fabrica ţie se consumă cu operaţii de tip logistic (manipulare, transport, depozitare). c) Subsistemul de comand ă realizează funcţia de transformare şi distribu ţie a fluxurilor informaţionale astfel încât prin realizarea unei interac ţiuni coordonate a tuturor subsistemelor să se îndeplineasc ă funcţia generală a subsistemului. d) Subsistemul de control are funcţia de a determina valorile realizate ale parametrilor ce definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile prescrise, de a stabili abaterile şi de a comunica informaţiile rezultate, sistemului efector.
Structura detailată a subsistemului de fabricaţie la nivelele ierarhice 1 şi 2 Tabelul 1.1
Subsisteme Subsisteme de rang 2 de rang 1 1. Sistem efector sau 1.1 Sistem mecanic de prelucrare 1.2 Sistem de antrenare 2. Sistem logistic 3. Sistem de comandă
4. Sistem de control
2.1 Sistem logistic de transfer în spa ţiu 2.2 Sistem de depozitare 3.1 Sistem de conducere a procesului de fabricaţie 3.2 Sistem tehnic de comandă
Funcţii parţiale ale subsistemului Modifica caracteristicile materialului imprimând informaţia tehnologic ă Alimentare, poziţionare şi transferul pieselor Depozitarea pieselor Prelucrare, transfer şi depozitare a informaţiilor privind coordonarea spa ţială şi temporală a fluxurilor de energie şi a programelor tehnice de comand ă. Prelucrare, transfer, depozitare a informaţiilor pentru comanda maşinilor şi utilajelor; Compar ă valorile prescrise cu cele realizate şi transmite informaţii sistemului de comandă.
Constituirea sistemelor avansate de produc ţie caracteristice mileniului trei, presupune modificări profunde, care vor afecta atât baza tehnic ă cât şi metodele şi tehnicile de conducere, organizare şi asigurare a calit ăţii. Astfel o firmă va avea nevoie de o capacitate inova ţională proprie ridicată, deoarece f ăr ă acest element chiar dacă va face eforturi mari pentru a- şi valorifica resursele materiale de care dispune, ea va r ămâne în urmă din punct de vedere calitativ. Din această cauză va spori considerabil rolul personalului muncitor care, la toate nivelele, va avea de
f ăcut faţă unor probleme complet noi de perfec ţionare continuă a procesului de producţie şi a produselor fabricate.
1.3 Întreprinderea de producţie - obiect al managementului producţiei 1.3.1 Abordarea conceptului de întreprindere de produc ţ ie (firmă )
În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de m ărime, forma de proprietate şi organizare - produce bunuri şi servicii destinate vânz ării pe piaţă, scopul urmărit fiind ob ţinerea de profit. Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatoric ă unde are loc fuziunea dintre factorii de produc ţ ie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impus ă de cererea de pe pia ţ a şi ob ţ inerea de profit. În cadrul oricărei economii, întreprinderea urm ăreşte realizarea următoarelor obiective: economic; social. Obiectivul economic se concretizează în: optimizarea permanent ă a combinării factorilor de produc ţie utiliza ţi în vederea obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere; distribuirea veniturilor ob ţinute din procesul de produc ţie. Obiectivul social este determinat de faptul c ă activitatea oric ărei întreprinderi se desf ăşoar ă într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifest ă: fa ţ a de salaria ţ i, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul întreprinderii unde trebuie s ă existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al muncii desf ăşurate cât şi din punct de vedere al salariz ării acestora. Prin masurile întreprinse, managerii trebuie s ă creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a tehnologiei. fa ţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrial ă trebuie să producă cele mai bune produse şi servicii cerute de c ătre aceştia; pentru aceasta întreprinderea trebuie s ă furnizeze o informaţie cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate şi reclamă cât mai adecvate. Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din acest punct de vedere o întreprindere trebuie s ă găsească un r ăspuns adecvat la urm ătoarele probleme: infla ţia, managementul cu faţă umană, protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie. Infla ţ ia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii de cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modific ări în comportamentul consumatorilor, aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum fa ţă de anumite produse, boicotând în acest fel pieţele de desfacere ale anumitor produc ători. Apare astfel necesitatea adapt ării producătorilor la noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei. Managementul cu fa ţă umană presupune luarea în considerare nu numai a factorilor organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu fa ţă umană implică crearea unui echilibru între obiectivele de produc ţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor. Protec ţ ia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social. Protec ţ ia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut în vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, s ă ţină seama de dorinţele şi nevoile beneficiarilor ei. Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi nevoile din ce în ce mai mari de diferite feluri de energie. 1.3.2 Tipologia întreprinderilor de produc ţ ie
În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi ceea ce impune o clasificare a cestora în func ţie de mai multe criterii:
1) După forma de proprietate: a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul apar ţine unei persoane sau un grup de persoane fizice care au avut de altfel ini ţiativa creării lor. b) Întreprinderi de stat , în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este proprietarul întregului patrimoniu de care acestea dispun. Conform legisla ţiei româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea unit ăţilor economice de stat) întreprinderile de stat se organizeaz ă şi funcţionează sub forma de regii autonome sau societ ăţ i comerciale. Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei na ţionale (energetica, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poşta şi telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de armament şi alte domenii stabilite de guvern). Astfel de întreprinderi sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economic ă şi autonomie financiar ă. Ele se pot înfiin ţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele de interes naţional său prin hotărâri ale organelor jude ţene pentru cele de interes local. Regiile autonome pot cuprinde în structura lor uzine, fabrici, ateliere, sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului lor de activitate. O regie autonom ă se caracterizează în general prin urm ătoarele elemente: este proprietara patrimoniului sau pe care îl folose şte în mod autonom; întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilan ţ contabil şi cont de profit şi pierderi; din veniturile realizate, dup ă acoperirea cheltuielilor, regia autonom ă constituie fondul de rezervă şi fondul de dezvoltare; regia autonom ă este condusă de un consiliu de administra ţie format din 7-15 persoane;
dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor se acoper ă din veniturile realizate.
Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de dou ă feluri: regii autonome cu conducere direct ă , dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat; regii autonome cu conducere indirect ă , dacă aceleaşi funcţii sunt concesionate sau închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare. Societatea comercial ă este o persoană juridică care efectuează activităţi de producţie şi comercializare în scopul ob ţinerii de profit. În lumea contemporană societatea comercială reprezintă forma principală de întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea General ă a Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administra ţie şi Comitetul de Direc ţie, ca organe participative ale managementului. Există mai multe feluri de societ ăţi comerciale, dar cele mai r ăspândite sunt: Societatea în nume colectiv (SNC), caracterizată prin: este o societate de persoane cu num ăr redus de asocia ţi; obligaţiile sociale sunt garantate de to ţi asociaţii; în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi. Societate pe ac ţ iuni (SA), caracterizată prin: este o societate de capitaluri divizate în ac ţiuni; acţiunile sunt transmisibile; acţionarii sunt r ăspunzători numai în limita capitalului social al fiec ăruia. Societate cu r ă spundere limitat ă, caracterizată prin: este o societate de capitaluri, iar r ăspunderea este limitata la aportul social; aportul social este format din p ăr ţi sociale; numărul de asocia ţi nu poate fi mai mare de 50. c) Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi utilizarea patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor persoane fizice particulare. 2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale , care se caracterizează prin: sunt proprietatea unei persoane fizice , dar care poate utiliza unul sau mai mul ţi salariaţi; proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii; Astfel de întreprinderi sunt a şa zisele întreprinderi artizanale din agricultur ă, pescuit sau servicii, unde numărul de salariaţi este mai mic de 10. b) Întreprinderi unipersonale cu r ă spundere limitat ă se caracterizează prin aceea că: patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului; responsabilitatea proprietarului este limitat ă numai la patrimoniul întreprinderii. c) Întreprinderi societare, care se caracterizează prin următoarele: capitalul societ ăţii este repartizat între dou ă sau mai multe persoane, fiind divizat în titluri numite ac ţiuni sau păr ţi sociale; au personalitate juridic ă; asociaţii primesc dividende. d) Întreprinderi cooperatiste, se caracterizează prin aceea că: se creează pe baza participării mai multor persoane ce au desf ăşurat anterior apariţiei cooperativei, activit ăţi similare în calitate de mici produc ători; fiecare membru cooperator particip ă în mod egal la managementul cooperativei; membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final în funcţie de partea de capital cu care a venit în cooperativ ă sau a unor prevederi de la constituirea acesteia. e) Întreprinderi familiale al căror specific este dat de faptul c ă patrimoniul se află în proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt şi lucr ători în cadrul întreprinderii lor. 3) În funcţie de apartenen ţ a na ţ ional ă pot exista: a) Întreprinderi na ţ ionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea unei ţări; b) Întreprinderi multina ţ ionale ale căror subunităţi componente î şi desf ăşoar ă activitatea în dou ă sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt de regul ă proprietatea unui grup economic internaţional; c) Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu capital în propor ţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din dou ă sau mai multe ţări. 4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în func ţie de numărul de salariaţi, cifra de afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) pot exista: a) Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare, resurse financiare importante, organizare pe un num ăr mare de niveluri ierarhice, etc. şi care reacţionează mai greu la schimbările din mediul înconjur ător; b) Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea c ă proprietarul se confund ă cel mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile datorită dependenţei de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea accentuate specializări.
Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor întreprinderi întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea lor de a atrage personalul, modul de organizare şi gestiune. Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate: au o capacitate mare de inovare manifestat ă nu numai în lansarea noilor produse dar şi în strategia pe care o adopt ă; posibilităţi mari de reducere a costurilor, din cauza cheltuielilor conven ţionalconstante reduse ca mărime; ocuparea unor segmente de pia ţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi. Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai importante sunt: deficienţe în domeniul gestiunii , datorit ă lipsei de preg ătire a celui care o creeaz ă;
lipsa unor surse de finan ţare necesare pentru dep ăşirea unor perioade dificile care pot apare în timpul funcţionării acestora; dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest domeniu. 5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de produc ţ ie întreprinderile pot fi: a) cu func ţ ionare continu ă pe tot parcursul anului; b) cu func ţ ionare sezonier ă. Întreprinderile cu funcţionare sezonier ă ridică probleme deosebite din punctul de vedere al managementului, cum ar fi: folosirea capacit ăţii de producţie pe o perioad ă cât mai mare de timp; permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de muncitori; asigurarea aprovizion ării cu materii prime şi materiale pentru o perioad ă cât mai mare de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai bune. 6) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile pot fi: a) Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul c ărora produsele finite sau componente ale acestora se ob ţin în cantit ăţi mari, în urma unor procese tehnologice omogene. Aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operaţiilor componente ale procesului tehnologic şi cu personal cu calificarea corespunzătoare. b) Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în cantit ăţi mici sau chiar unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este faptul c ă sunt înzestrate cu utilaje universale pentru executarea unei game cât mei largi de opera ţii tehnologice şi cu for ţa de muncă policalificată conform cu tipul opera ţiilor tehnologice realizate de c ătre utilaje. c) Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie sau unicate şi care îmbină caracteristicilor primelor dou ă tipuri de întreprinderi. Încadrarea întreprinderilor într-o clas ă sau alta conform acestor criterii de clasificare este importantă din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asem ănărilor existente între diferite întreprinderi din aceia şi clasă pot fi adoptate m ăsuri care să fie valabile unui număr cât mai mare de astfel de întreprinderi.
1.3.3 Tr ăsăturile de baz ă ale unei întreprinderi de produc ţ ie
Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a- şi folosi cu eficien ţa mijloacele de produc ţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit. O întreprindere de produc ţie industrială se caracterizează prin trei tr ăsături de bază: unitatea tehnico-productiv ă; unitatea organizatorico-administrativ ă; unitatea economico-social ă. Unitatea tehnico-productiv ă este determinată de faptul că întreprinderea de produc ţie industrială dispune de un complex de factori de produc ţie, în anumite raporturi cantitative şi calitative astfel încât s ă fie realizat în condi ţii de eficientă obiectivul stabilit de c ătre aceasta. În cadrul acestei tr ăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale: a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunit ăţile de producţie de bază specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora; b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere. Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul subunităţilor sale de produc ţie de bază, procesul tehnologic este asem ănător, utilizându-se ma şini şi utilaje cu aceia şi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de calificare, iar modul de organizare al acestora este asemănător. Acest aspect al tr ăsăturii tehnico-productive este
cel mai des întâlnit în întreprinderi de turn ătorie, ţesătorii, filaturi etc. În fig. 1.2 este prezentat ă o întreprindere de turn ătorie caracterizată prin omogenitatea procesului tehnologic. Întreprindere de turnatorie
Sectie de turna- Sectie de turna- Sectie de turna- Sectie de turna- Sectie de turnatorie piese mari torie piese mij- torie piese mici torie piese din torie piese din din fonta locii din fonta din fonta otel materiale neferoase Fig. 1.2 Schema unei întreprinderi de turnătorie caracterizat ă prin omogenitatea procesului tehnologic
În cadrul celui de-al doilea aspect al unit ăţii tehnico-productive, al unit ăţii producţiei fabricate, o întreprindere reune şte subunităţi de producţie specializate în realizarea unui num ăr foarte mic de produse sau componente ale acestora. Pentru aceasta, se reunesc procese neomogene în cadrul aceleia şi subunităţi de producţie. Din punctul de vedere al modului cum sunt reunite procesele tehnologice neomogene, pot exista trei variante de realizare a produc ţiei în subunităţile de producţie de baza. Prima variant ă presupune crearea de subunit ăţi de producţie pentru realizarea în cadrul fiecărei subunit ăţi de producţie de bază a unei singure opera ţii tehnologice pentru toate produsele care urmează sa fie prelucrate. Vom exemplifica în fig.1.3 acest mod de organizare a procesului tehnologic pentru o întreprindere de ţesătorie. Întreprindere de tesatorie
Sectia de vopsitorie produse P1,P2,P3
Sectia de filatura produse P1,P2,P3
Sectia de tesatorie produse P1,P2,P3
Sectia de finisaj produse P1,P2,P3
Fig.1.3 Schema secţiilor de producţie ale unei întreprinderi de ţesătorie organizate pe faze ale procesului tehnologic
În cea de-a doua variant ă sub care poate apare unitatea produc ţiei fabricate toate subunităţile de bază ale întreprinderii con ţin toate fazele procesului tehnologic necesare realiz ării unui singur fel de produs. Folosind acela şi exemplu al întreprinderii de ţesătorie, schema secţiilor de producţie în acest caz este prezentată în fig.1.4;
Întreprindere de tesatorie
Sectie pentru fabricatia produsului P1
VP1
FP1
TP1
Fin P1
Sectie pentru fabricatia produsului P2
VP2 TP2
Sectie pentru fabricatia produsului P3
FP2
VP3
FP3
Fin P2
TP3
Fin P3
Fig.1.4 Schema unei întreprinderi de ţesătorie cu procese tehnologice neomogene ale c ărei subunităţi de producţie sunt specializate în fabrica ţia unui singur produs
În schema de mai sus au fost utilizate urm ătoarele simboluri: V - operaţia tehnologic ă de vopsitorie; F - operaţia tehnologică de filatur ă; T - operaţia tehnologic ă de ţesătorie; Fin - operaţia tehnologică de finisaj. A treia variant ă presupune existen ţa în întreprindere a dou ă feluri de secţii de bază şi anume: - secţii de bază în cadrul cărora se realizează o singur ă fază de proces tehnologic pentru toate produsele din cadrul întreprinderii; - secţii de bază în cadrul cărora se realizează faze de proces tehnologic doar pentru un singur tip de produs. În general, în categoria primului tip de sec ţii se desf ăşoar ă stadii tehnologice pregătitoare, cum ar fi: vopsitoria şi filatura, iar în celelalte opera ţii de prelucrare propriu-zis ă, cum ar fi ţesătoria şi finisajul produselor. În fig. 1.5 este prezentat modul de organizare al sec ţiilor de bază conform celor prezentate anterior pentru aceiaşi întreprindere de ţesătorie; acest mod de organizare este prezentat doar cu titlu teoretic, în realitate întreprinderile de ţesătorie fiind alcătuite după schema din varianta întâi.
Întreprindere de tesatorie
Sectia de vopsitorie a produselor P1,P2,P3
Sectia de filatura a produselor P1,P2,P3
Sectia pentru fa bricarea produsului P1
TP1 Fin P1
Sectia pentru fabricarea produsului P2
T P2 Fin P2
Sectia pentru fabricarea produsului P3
TP3
Fin P3
Fig. 1.5 Schema secţiilor unei întreprinderi de ţesătorie organizate pe stadii ale procesului tehnologic sau specializate pe produs
Pe lângă cele prezentate anterior, unitatea tehnico-productiv ă mai însemnează pentru o întreprindere de producţie industrială şi faptul că în cadrul acesteia există un ansamblu de sec ţii
auxiliare şi de servire, formând împreună un sistem tehnico-productiv amplasat pe un teritoriu bine delimitat al întreprinderii. Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul c ă la înfiinţarea întreprinderii se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activit ăţii, o denumire, un complex de mijloace de producţie, un personal şi o conducere proprie. Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aib ă din punct de vedere organizatorico-administrativ urm ătoarele caracteristici: poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe pia ţă; poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate; poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de împăr ţire a profitului. Unitatea economico - social ă este dată de faptul c ă întreprinderea este organizat ă şi funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest motiv, o astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social prin urm ătoarele: indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de producţie proprii; funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea realizării obiectivului propus; poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate, denumirea sau sediul pe baza unor hot ărâri ale organelor care au constituit-o; îşi desf ăşoar ă activitatea pe baz ă de autofinan ţare; trebuie s ă asigure cunoa ştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea realiz ării integrale a produc ţiei. Aceste tr ăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industriale pot avea o serie de particularităţi distincte în func ţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau alta î şi desf ăşoar ă activitatea.
1.4 Teste de verificare Exist ă următoarele posibilit ăţ i de r ă spuns la afirma ţ iile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirma ţ ie este adevărat ă , iar a doua falsă; d) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ ii sunt false. Men ţ iona ţ i în care din situa ţ iile de mai sus se încadreaz ă următoarele afirma ţ ii şi justifica ţ i r ă spunsul: 1) Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o rela ţie de interdependentă şi interacţiune reciprocă: acesta este caracterizat numai de sarcinile şi funcţiile sale. 2) Comportamentul anticipativ al unui sistem este atunci când paralel cu adaptarea la influen ţele mediului, are la rândul sau influen ţe asupra acestuia; comportamentul activ este atunci când sistemul se adapteaz ă la schimbările din mediul înconjur ător înainte ca acesta s ă-şi manifeste efectele.
3) Subsistemul efector este principala component ă a unui sistem de produc ţie; componentele sale sunt: sistemul mecanic şi sistemul de antrenare. 4) Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale; obiectivul social este determinat de faptul că întreprinderea face o distribuire a veniturilor ob ţinute din procesul de producţie. 5) Obiectivul social se manifest ă faţă de producători; faţă de consumatori se manifest ă obiectivul economic. 6) Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a puterii de cump ărare; aceasta se manifest ă ca o cantitate mare de masa monetar ă pe piaţă. 7) O regie autonomă se caracterizează prin faptul că în caz de faliment este declarată falită atât ea cât şi asociaţii s ăi; salariaţii regiei autonome au dreptul în afara salariului şi la o parte din venitul final al regiei repartizat în func ţie de partea de capital cu care au contribuit la capitalul acesteia. 8) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile sunt cu func ţionare continu ă şi sezonier ă; întreprinderile mixte sunt o combina ţie dintre întreprinderile mici şi mijlocii. 9) O întreprindere se caracterizeaz ă prin tr ăsătura tehnico - productiv ă; aspectele sale de baz ă sunt: omogenitatea procesului tehnologic şi unitatea produc ţiei fabricate. 10) Unitatea organizatorico - administrativ ă este dată de faptul că întreprinderea funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate; conform acestei tr ăsături , întreprinderea poate s ă decidă asupra activit ăţilor de management care vor fi utilizate. 11) Conform tr ăsăturii economico - sociale întreprinderea func ţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia şi poate decide asupra modului de utilizare a resurselor. Alege ţ i varianta corect ă de r ă spuns şi justifica ţ i r ă spunsul: 12) Nu pot fi tr ăsături de bază ale unei întreprinderi industriale: a) tr ăsătura tehnico-productiv ă; b) tr ăsătura tehnico-economic ă; c) tr ăsătura administrativ-sociala; d) tr ăsătura administrativ-organizatoric ă; e) tr ăsătura social-organizatoric ă. 13) Tr ăsătura tehnico - productiv ă se caracterizează prin următoarele aspecte principale: a) omogenitatea procesului tehnologic;
b) omogenitatea produc ţiei fabricate; c) unitatea producţiei fabricate; d) unitatea procesului tehnologic . 14) În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi: a) întreprinderii sezoniere; b) întreprinderi universale; c) întreprinderi mixte; d) întreprinderi cu funcţionare continu ă; e) întreprinderi specializate. 15) Obiectivele unei întreprinderi pot fi: a) sociale; b) culturale; c) economice; d) comerciale; e) financiare. 16) Subsistemele componente ale sistemului de fabrica ţie al unei întreprinderi sunt: a) subsistemul de prelucrare; b) subsistemul resurselor umane: c) subsistemul logistic; d) subsistemul de comand ă; e) subsistemul de organizare; f) subsistemul de control. 17) Un sistem de producţie are următoarele tipuri de comportament: a) comportament activ; b) comportament pasiv; c) comportament preventiv; d) comportament planificat; e) comportament anticipativ.
R ăspunsuri 1.c
2.e
3.b
4.c
5.c
6.d
12.b,c,e
13.a,c
14.b,c,e
15.a,c
16.a,c,d,f
17.a,b,c
7.e
8.e
9.b
10.d
11.c
2
ORGANIZAREA S T RUC T URAL Ă A S SIS T EMEL OR D DE PRODUC Ţ IE
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc: 1. Procesul de produc ţie; noţiune, tipologie, factori de influenţă 2. Structura organizatoric ă a unei întreprinderi de producţie 3. Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie; indicatori care reflecta eficienţa economică a unei structuri ra ţionale 4. Structura organizatoric ă a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate
2.1 Procesul de producţie: noţiune, tipologie, factori de influenţă 2.1.1 No ţ iunea de proces de produc ţ ie
Orice unitate de produc ţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale şi servicii care se realizeaz ă prin desf ăşurarea unor procese de producţie. Conţinutul activit ăţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activit ăţi de fabricaţie propriu-zise cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a noilor produse etc. Fabricaţia este o activitate de produc ţie care transformă materiile prime în produse finite de un nivel calitativ cât mai ridicat şi cu costuri cât mai reduse. Procesul de produc ţie este format din: procesul tehnologic ; procesul de muncă. Procesul tehnologic este format din ansamblul opera ţiilor tehnologice prin care se realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modific ă atât forma şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le prelucreaz ă. Procesele de produc ţie sunt: elementare; complexe. Procesele de produc ţie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se ob ţine printr-o singur ă operaţie tehnologic ă. Procesele de produc ţie complexe există atunci când asupra obiectelor muncii se execută mai multe operaţii tehnologice. Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman ac ţionează asupra obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de munc ă. Pe lângă procesele de muncă şi tehnologice în unele ramuri industriale exist ă şi procese naturale în cadrul cărora obiectele muncii sufer ă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali (industria alimentar ă - procese de fermenta ţie, industria mobilei - procese de uscare a lemnului etc.) 2.1.2 Tipologia proceselor de produc ţ ie
Datorită marii diversităţi a proceselor de producţie acestea trebuie grupate în grupe de procese care au caracteristici comune în funcţie de anumite criterii de grupare. Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de produc ţie sunt: f) după modul de participare la ob ţinerea produsului finit; g) după gradul de continuitate; h) după modul de obţinere a produsului finit; i) după gradul de periodicitate; j) după natura tehnologic ă.
c) În funcţie de modul cum particip ă la realizarea produsului finit procesele de produc ţie sunt: procese de producţie de bază; procese de producţie auxiliare; procese de producţie de servire; procese de producţie anexă. Procesele de produc ţ ie de bază transformă materiile prime şi materiale în produse finite care constituie obiectul activit ăţii de bază al întreprinderii: procese de prelucrare mecanică şi montaj în construc ţii de maşini, ţesătorie în industria textil ă etc.
Procesele de producţie de bază pot fi la rândul lor: procese de bază pregătitoare; procese de bază prelucr ătoare; procese de montaj-finisaj. Procesele de bază preg ătitoare pregătesc materiile prime şi materialele pentru prelucrarea propriu-zisă - procesele de turnare şi forjare în industria construc ţiilor de maşini, procesele de vopsire şi filatura din industria textil ă, procesele de croit în industria confecţiilor sau de încălţăminte. Procesele de bază prelucr ătore efectuează operaţii de prelucrare propriu-zis ă a materiilor prime şi a materialelor în vederea transform ării lor în produsele finite-procese de prelucr ări mecanice în construcţii de maşini, procesele de ţesătorie în industria textil ă, procesele de coasere în confecţii etc. Procesele de bază de montaj-finisaj sunt acele procese care asigur ă obţinere formei finale a produsului înainte de livrarea la consumator. Procesele de produc ţ ie auxiliare asigur ă obţinere unor produse sau lucr ări care nu constituie obiectul activit ăţii de bază al întreprinderii, dar care asigura buna func ţionare a proceselor de producţie de bază - procesele de reparare a utilajelor şi echipamentelor, de obţinere a SDV-urilor necesare în procesele de producţie de bază, de obţinere a diferitelor feluri de energie etc. Procesele de produc ţ ie de servire asigur ă obţinerea unor servicii care nu constituie obiectul activit ăţii de bază al întreprinderii, dar ajut ă la buna desf ăşurare a proceselor de producţie de bază şi auxiliare-procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a diferitelor feluri de energie pe cabluri sau conducte. d) După gradul de continuitate procesele de producţie sunt: procese de producţie continue; procese de producţie periodice. Procesele de produc ţ ie continue se caracterizează prin aceea că asigur ă o transformare continuă a materiilor prime în produse finite în instala ţii de aparatur ă, pe tot parcursul fluxului de producţie parametrii tehnologici având acelea şi valori. Procesele de produc ţ ie periodice se caracterizează prin aceea că produsele sunt elaborate sub formă de şarje la distan ţe de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei şarje. e) După modul de ob ţ inere a produselor finite din materia prim ă procesele de produc ţie sunt: procese de producţie directe; procese de producţie sintetice; procese de producţie analitice. Procesele de produc ţ ie directe se caracterizează prin aceea că produsul finit se ob ţine ca urmare a executării unor operaţii succesive asupra aceleia şi materii prime - procese de ob ţinere a produselor lactate, de obţinere a zahărului etc. Procesele de produc ţ ie sintetice conduc la obţinerea produsului finit dup ă prelucrarea succesivă a mai multor materii prime - procese de producţie din construc ţii de maşini, confecţii, industria alimentar ă etc. Procesele de produc ţ ie analitice conduc la obţinerea a mai multor produse finite în urma unor prelucr ări succesive a unei singure materii prime - procesele de produc ţie din petrochimie, rafinării etc. f) După gradul de periodicitate procesele de producţie sunt: ciclice; neciclice. Procesele de produc ţ ie ciclice au caracter repetitiv şi sunt specifice tipului de produc ţie de serie mare sau de mas ă. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de fabricaţie sau sub formă de şarje.
Procesele de produc ţ ie neciclice se repetă la perioade mari de timp şi sunt specifice pentru tipul de produc ţie de serie mica sau unicate. g) În func ţ ie de natura tehnologică a opera ţ iilor , procesele de producţie sunt: procese chimice; procese de schimbare a configuraţiei; procese de asamblare; procese de transport. Procesele chimice se efectuează în instalaţii capsulate în cadrul c ărora materiile prime se transformă în urma unor reac ţii chimice sau termochimice - procese din industria aluminiului, a maselor plastice, a petrolului etc. Procesele de schimbare a configura ţ iei au la bază operaţii de prelucrare mecanică a materiilor prime cu ajutorul unor ma şini sau agregate tehnologice - procese de strunjire, rectificare, frezare etc. Procesele de asamblare asigur ă sudura , lipirea sau montajul unor subansamble în vederea obţinerii produsului finit. Procesele de transport asigur ă deplasarea materiilor şi materialelor de la un loc de munc ă la altul în interiorul întreprinderii. 2.1.3 Factorii care influen ţ eaz ă asupra modului de organizare a proceselor de produc ţ ie
Modul de organizare a procesului de producţie este influenţat de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt: felul materiilor prime folosite; caracterul produsului finit; felul procesului tehnologic utilizat; volumul produc ţiei fabricate etc. h) Felul materiilor prime folosite determină gruparea proceselor de produc ţie în două mari grupe: grupa proceselor de produc ţie extractive; grupa proceselor de produc ţie prelucr ătoare. Procesele de produc ţ ie extractive se caracterizează prin aceea că factorul uman cu ajutorul mijloacelor de munc ă acţionează în vederea extragerii din natur ă a unor minereuri, ţiţei, cărbune, lemn etc. fapt ce contribuie la ad ăugarea de valoare şi valoare de întrebuin ţare transformându-le în materii prime. Procesele de produc ţ ie prelucr ătoare au ca obiect prelucrarea materiilor prime extractive şi a celor din agricultur ă. În funcţie de felul materiilor prime utilizate exist ă diferenţieri foarte mari din punctul de vedere al organiz ării proceselor de produc ţie atât a celor de baz ă cât şi a celor auxiliare sau de servire. Exemple: 1) În cadrul întreprinderilor care utilizeaz ă materii prime în cantit ăţi sau greutăţi mari se ridică probleme speciale legate de modul de organizare a transportului sau depozit ării acestora. În funcţie de felul materiilor prime utilizate transportul va fi rutier sau pe calea ferată, iar volumul depozitelor se va determina în mod corespunz ător. 2) În întreprinderile la care din procesul de produc ţie rezultă cantităţi mari de deşeuri se vor crea condiţii corespunzătoare de valorificare a acestora fie în interiorul întreprinderii, fie vor fi livrate altor întreprinderi în scopul recicl ării acestora. 3) În ramurile industriale în care rezult ă cantităţi mari de noxe, se vor crea condiţii de captare a acestora şi de condiţionare continu ă a aerului.
4) În întreprinderile care utilizeaz ă materii prime corozive se vor utiliza instala ţii de prelucrare din materiale rezistente la coroziune, după cum în întreprinderile care folosesc materiale perisabile se vor crea condiţii de păstrare a calităţii acestora. i) Felul produsului finit prin particularităţile de ordin constructiv sau prin forma şi proprietăţile sale determină o anumită organizare a procesului de producţie. Produsele finite pot fi grupate în dou ă mari grupe: produse omogene, care au caracteristici identice în toată masa produsului; produse eterogene, cu propriet ăţi diferite în masa produsului. Produsele omogene pot fi fluide cu livrare continuă în cadrul unor reţele de conducte, sau cu livrare discontinu ă - livrare în butelii sau ambalate sub form ă de pudr ă în cutii sau saci; produsele omogene pot fi şi sub formă solidă cu una, două sau trei dimensiuni şi în acest caz livrarea lor se face sub form ă solidă. Produsele eterogene sunt de uz curent sau de uz excep ţional. Gradul de complexitate a produsului finit precum şi dimensiunile acestuia determin ă un anumit mod de organizare a procesului de produc ţie sau altul. Astfel; în func ţie de aceste proprietăţi se va face o aprovizionare cu materii prime şi materiale în cantit ăţi mai mari sau mai mici, procesul tehnologic este mai simplu sau mai complex, utilajele sunt mai complexe sau for ţa de muncă are o calificare mai mare sau mai redusă. j) Felul procesului tehnologic utilizat determină un anumit fel de operaţii tehnologice , executate într-o anumit ă succesiune, anumite utilaje şi for ţa de muncă de un anumit nivel de calificare. Deoarece un anumit produs poate fi realizat prin dou ă sau mai multe variante de proces tehnologic, se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic, care s ă conducă la obţinerea unor produse de calitate superioar ă şi cu cheltuieli cât mai reduse. În mod similar se pune problema influenţării procesului de produc ţie şi de către ceilalţi factori de influen ţă ai acestuia.
2.2 Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie Una dintre cele mai importante funcţiuni ale managementului unei întreprinderi de producţie este funcţiunea de organizare. Aceasta se caracterizeaz ă printr-un ansamblu de ac ţiuni care vizează toate domeniile de activitate ale întreprinderii, precum şi relaţiile de interdependen ţă dintre acestea. Funcţiunea de organizare de ansamblu a întreprinderii se desf ăşoar ă la nivelul ei cel mai superior şi se materializează în structuri organizatorice, prin care se combină, ordonează şi actualizează componentele umane, materiale şi financiare ale acesteia. În concluzie, structura organizatoric ă reprezint ă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice şi al rela ţ iilor dintre acestea orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii. Structura organizatoric ă este componenta principal ă a structurii generale a întreprinderii. Locul ei în cadrul structurii generale este prezentat în fig.2.1
STRUCTURA GENERALA A ÎNTREPRINDERII
STRUCTURA
STRUCTURA COMPONEN-
ORGANIZATORICA
TELOR SOCIO-CULTURALE
STRUCTURA FUNCTIONALA (DE CONDUCERE)
STRUCTURA OPERATIONALA (DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE)
Fig. 2.1 Structura generală a unei întreprinderii de producţie industrială
Structura func ţ ional ă reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi al compartimentelor (tehnice, economice şi administrative), modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desf ăşur ării corespunzătoare a procesului managerial şi de execuţie. Structura de produc ţ ie şi concep ţ ie, din punct de vedere organizatoric, reflectă locul de desf ăşurare a activităţii de producţie, de control tehnic de calitate şi de cercetare în cadrul unor verigi organizatorice bine delimitate. 2.2.1 Structura de produc ţ ie şi concep ţ ie; no ţ iune, verigi structurale de baz ă
Structura de produc ţ ie şi concep ţ ie a unei întreprinderi de produc ţ ie industriala se refer ă la numărul şi componenta unit ăţ ilor de produc ţ ie, de control şi cercetare, mărimea şi amplasarea lor pe teritoriul întreprinderii, modul de organizare intern ă a acestora şi leg ăturile func ţ ionale care se stabilesc între ele în cadrul procesului de produc ţ ie şi cercetare. Structura de produc ţie şi concepţie este formata dintr-un num ăr stabilit de verigi organizatorice de produc ţie dintre care cele mai des întâlnite sunt urm ătoarele: secţii de produc ţie, montaj sau "service"; ateliere de producţie, montaj, proiectare; laboratoare de control şi cercetare; sectoare de producţie; locuri de munca. Sec ţ ia de produc ţ ie este o verig ă de producţie, distinct ă din punct de vedere administrativ, în cadrul c ăreia se execută un produs, o parte a acestuia sau o faz ă de proces tehnologic. Constituirea unei sec ţii de producţie îşi propune organizarea şi coordonarea unitar ă a activităţilor corelate din punct de vedere tehnologic. În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desf ăşoar ă în cadrul sec ţiilor de producţie există: secţii de baz ă; secţii auxiliare; secţii de servire;
secţii anexă.
Sec ţ iile de baz ă sunt acele verigi de produc ţie în cadrul c ărora se execută procese de producţie care au drept scop transformarea diferitelor materii prime şi materiale în produse finite ce se constituie în obiecte ale activităţii de bază al întreprinderii, cum ar fi procese de prelucr ări mecanice şi montaj în industria construc ţiilor de maşini, procese de filatur ă şi ţesătoriile în
întreprinderile textile etc. Secţiile de producţie de bază ale unei întreprinderi de producţie industrial ă se pot grupa în mai multe categorii de secţii în funcţie de principiul care a stat la baza organiz ării secţiei: secţii de baz ă organizate dup ă principiul tehnologic; secţii de baz ă organizate dup ă principiul pe obiect; secţii de baz ă organizate dup ă principiul mixt. Sec ţ iile de bază organizate dup ă principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor şi a locurilor de munc ă astfel încât să asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces tehnologic. Conform acestui principiu exist ă secţii de producţie de turnătorie, forja, prelucr ări mecanice sau de montaj în industria construcţiilor de maşini, de filatur ă şi ţesătorie în industria textilă etc. Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic, în func ţie de operaţiile tehnologice care se execută în cadrul acestora se grupeaz ă în: secţii de baz ă pregătitoare; secţii de baz ă prelucr ătoare; secţii de baz ă de montaj - finisaj. Sec ţ iile de bază preg ătitoare sunt acele secţii în care se execut ă faze pregătitoare ale procesului tehnologi cum sunt: turnare şi forjare de piese în construc ţii de maşini, filatura în industria textil ă, croire în industria de confec ţii etc. Sec ţ iile de bază prelucr ătoare sunt acele sec ţii în cadrul cărora are loc transformarea propriu-zisa a materiilor şi materialelor în produse care constituie obiectivul de baz ă al întreprinderii. Aceste sec ţii sunt cele de prelucr ări mecanice în construcţii de maşini, cele de ţesătorie în industria textil ă sau cele de confec ţionat din industria confec ţiilor. Sec ţ iile de bază de montaj - finisaj cuprind procese de produc ţie în cadrul cărora are loc asamblarea diferitelor produse din ansamblele şi subansamblele componente sau de finisare a produsului finit, cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construc ţii de maşini şi secţiile de imprimare sau apretare din industria textil ă. Sec ţ iile de bază organizate dup ă principiul pe obiect sunt astfel organizate încât s ă asigure transformarea complet ă a materiilor şi materialelor în produs finit sau componente ale acestuia. Astfel în cadrul acestor sec ţii sunt reunite un ansamblu de opera ţii tehnologice care vor prelucra produsul de la stadiul de materie primă la stadiul de produs finit. Exemple de astfel de secţii pot fi sec ţiile de pompe şi compresoare din construc ţii de maşini sau secţia pentru confecţii femei sau bărbaţi din industria de confec ţii. Sec ţ iile de bază organizate dup ă principiul mixt presupune acel mod de organizare în cadrul căruia anumite sec ţii (de regulă cele pregătitoare) sunt organizate dup ă principiul tehnologic, iar alte sec ţii după principiul pe obiect (sec ţiile de prelucr ări mecanice). Sec ţ iile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută produse sau lucr ări care nu constituie obiectul activit ăţii de bază al întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii pentru buna desf ăşurare a proceselor de produc ţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des întâlnite în cadrul întreprinderilor industriale sunt sec ţia energetică (centralele producătoare de diferite feluri de energie - energie electrică, abur, aer comprimat etc.), sec ţia de SDV-uri, secţia de reparaţii etc. Sec ţ iile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul c ărora se execută activităţi de producţie ce se constituie ca servicii atât pentru sec ţiile de bază, cât şi pentru secţiile auxiliare, cum ar fi spre exemplu secţia reţele energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie
către diferiţii consumatori din cadrul întreprinderii industriale), sec ţia depozite şi secţia transport intern. Sec ţ iile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorific ării deşeurilor în acele întreprinderi în care rezult ă o cantitate mare de materiale refolosibile. Se constituie ca sec ţii anexă ale întreprinderii şi standurile de prezentare a produselor din expozi ţii şi târguri sau magazinele proprii de desfacere. Atelierul de produc ţ ie este o verig ă organizatorică care îşi poate desf ăşura activitatea ca subunitate de produc ţie a unei secţii de producţie sau în mod independent şi atunci se deosebe şte de secţia de producţie doar prin volumul de activitate care se desf ăşoar ă în cadrul acestuia. În primul caz, atelierul de produc ţie este o verig ă structurală delimitată teritorial , în cadrul căruia se execută fie acelaşi proces tehnologic, fie acela şi produs sau component ă a unui produs. În cel de-al doilea caz, atelierul este o verigă structurală delimitată din punct de vedere administrativ, cu aceleaşi caracteristici din punct de vedere al procesului de produc ţie ca şi în primul caz. Activităţile de producţie care pot s ă aibă loc în cadrul unui atelier pot fi activit ăţi de producţie, montaj, service etc. Atelierul de proiectare este veriga structural ă a cărei activitate este orientat ă în executarea acelor lucr ări de proiectare de dimensiuni mai reduse şi care nu au fost executate de institutele de specialitate. De altfel existen ţa acestui atelier, împreună cu cea a laboratorului de control şi cercetare este impusă de situaţiile în care trebuiesc g ăsite soluţii rapide în urma numeroaselor modific ări ce pot surveni la cererea consumatorilor. Consider ăm de aceea că este pe deplin justificat ă denumirea de structur ă de produc ţ ie şi concep ţ ie. Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatoric ă în cadrul căreia se execută diferite analize şi măsur ători a calităţii produselor şi a materiilor şi materialelor. Sectoarele de produc ţ ie sunt subunit ăţi ale atelierului, delimitate teritorial unde se execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un atelier de prelucr ări mecanice poate exista sectorul de strunguri, de freze etc. Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de baz ă ale întreprinderii industriale. Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu utilaj şi echipament tehnologic corespunzător destinat executării unor operaţii tehnologice sau servicii productive. Locurile de munc ă pot fi specializate în realizarea unei opera ţii, sau universale, când execută o varietate mare de opera ţii. 2.2.2 Tipuri de structuri de produc ţ ie şi concep ţ ie
În funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi industriale, acesteia îi corespunde un anumit tip de structur ă de producţie şi concepţie. Activitatea de proiectare şi organizare a întreprinderilor industriale eviden ţiază trei tipuri de structuri, şi anume: k) structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic; l) structura de producţie şi concepţie de tip pe obiect ; m) structura de producţie şi concepţie de tip mixt.
Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic Caracteristici: organizarea secţiilor de baz ă se face după principiul tehnologic, denumirea sec ţiilor de bază fiind dată de procesul tehnologic care se execut ă în cadrul acestora (turnatorie, forja, filatur ă, ţesătorie etc.) în cadrul secţiilor de produc ţie locuri de munc ă universale a căror funcţionare este asigurată de for ţa de muncă de înaltă calificare; amplasarea acestor locuri de munc ă se face după principiul grupelor omogene de maşini. Avantajele acestui tip de structur ă: permite realizarea unei varietăţi mari de produse; are loc o înc ărcare completă a locurilor de munc ă; are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor de munc ă; acest tip de structur ă este caracteristic tipului de serie mic ă sau individual ă. Dezavantajele acestei structuri: datorită faptului c ă fiecare fază de proces tehnologic se realizeaz ă în secţii diferite, transportul intern în întreprindere este foarte ridicat; deoarece locurile de munc ă trebuie să se adapteze la fabricaţia unei variet ăţi mari de produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare ducând la cre şterea timpilor de întreruperi în func ţionarea utilajului; micşorează r ăspunderea pentru ob ţinerea unei calit ăţi ridicate, datorit ă faptului c ă produsele se prelucrează în mai multe secţii de produc ţie; produsele au un ciclu lung de fabrica ţie şi deci exist ă stocuri mari de producţie neterminată, care vor influenţa negativ costul produselor şi viteza de rota ţie a mijloacelor circulante. În fig.2.1 este prezentat un exemplu de structur ă de producţie de tip tehnologic într-o întreprindere textil ă. Întreprindere textila
Sectii de baza
Sectii auxiliare
Sectii de servire
Vopsitorie
Reparatii
Transport intern
Filatura
Centrala energetica
Depozite
Tesatorie
Productia de fuse si suveici
Sectii anexa
Laborator de conrol
Valorificare deseuri Magazin de prezentare Standuri în expozitii si târguri
Imprimare Apretura
Fig. 2.1 Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi textile
Structura de producţie şi concepţie pe obiect Caracteristici:
organizarea secţiilor de produc ţie este realizat ă după principiul obiectului de fabricaţie; în fiecare sec ţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia, iar sec ţiile poartă denumirea produsului pe care-l fabric ă; locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure opera ţii sau a unui num ăr foarte mic de operaţii; amplasarea locurilor de munc ă se face sub formă de linii tehnologice specializate în fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia; acest tip de structur ă este specific tipului de produc ţie de serie mare sau de mas ă.
Avantaje: asigur ă organizarea liniilor de produc ţie în flux cu eficien ţa ridicată; permite o creştere a specializ ării în produc ţie; reduce volumul de transport intern; reduce durata ciclului de fabrica ţie şi a costurilor de produc ţie; determină o reducere substan ţială a stocurilor de produc ţie neterminat ă. Dezavantaje: este tipul de structur ă de produc ţie cu o flexibilitate foarte redus ă la schimbările sortimentale; nu poate fi folosit ă în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de mas ă. În fig.2.2 este prezentat ă structura de producţie şi concepţie pe obiect a unei întreprinderi de confecţii. Întreprindere de confectii
Sectii de baza
Sectii de servire
Sectii anexa
Reparatii
Transport intern
Confectii barbati
Scularie
Depozite
Magazin de prezentare si desfacere
Confectii copii
Ambalaje
Lenjerie
Centrala de abur
Confectii femei
Sectii auxiliare
Atelier de proiectare produse noi
Expozitii si târguri
Fig. 2.2 Structura de producţie şi concepţie pe obiect a unei întreprinderi de confecţii
Structura de producţie şi concepţie mixtă Caracteristici: organizarea secţiilor de produc ţie se face după principiul mixt, o parte a sec ţiilor de producţie organizându-se dup ă principiul tehnologic (cele preg ătitoare), iar celelalte după principiul pe obiect; acest tip de structur ă este specific tipului de serie mic ă şi mijlocie; acest tip de structura îmbin ă avantajele celorlalte dou ă tipuri şi le elimin ă dezavantajele. În fig. 2.3 este prezentată structura de producţie şi concepţie de tip mixt a unei întreprinderi constructoare de ma şini.
Întreprindere constructoare de masini
Sectii de baza
Pregatitoare
Prelucratoare
Debitare
Subansamble
Turnatorie
Motor
Forja
Sasiu
Sectii auxiliare
Montaj Montaj subansamble
Reparatii Scularie Modelarie
Montaj general
Sectii de servire
Transport intern Depozite
Sectii anexa
Produse de larg consum
Atelier de proiectare
Produse noi
Tehnologii
Valorificare deseuri
Retele energetice
Centrala energetica
Fig. 2.3 Structura de producţie şi concepţie de tip mixt a unei întreprinderi constructoare de ma şini
Analizând aceste tipuri de structuri, se observ ă cum particularităţile fiecărei întreprinderi influenţează asupra structurilor de produc ţie determinând numărul şi tipul subunit ăţilor de producţie de bază.
2.3 Posibilit ăţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie; indicatorii care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale Asigurarea unei structuri de produc ţie şi concepţie raţionale are loc în dou ă situaţii şi anume: în momentul proiect ării întreprinderii; în momentul func ţionării întreprinderii în func ţie de modific ările care survin în nomenclatorul de produse, în tehnologiile de fabrica ţie sau în organizarea produc ţiei şi a muncii. Indiferent de situaţia în care are loc perfec ţionarea structurii de produc ţie şi concepţie există un ansamblu de măsuri care trebuie adoptate pentru atingerea acestui obiectiv: n) creşterea ponderii subunit ăţilor de produc ţie (secţii, ateliere) organizate dup ă principiul pe obiect în totalul subunit ăţilor de produc ţie ale întreprinderii; o) adâncirea specializării subunităţilor de produc ţie şi extinderea rela ţiilor de cooperare dintre acestea; p) creşterea ponderii volumului de produc ţie pentru activitatea de baz ă a întreprinderii de către întreprinderi specializate şi reducerea activităţii secţiilor auxiliare şi de servire proprii; q) asigurarea propor ţionalităţii dintre capacit ăţile de producţie ale subunităţilor de producţie ale întreprinderii; r) sistematizarea întreprinderii prin care se va realiza un flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai scurte. Toate aceste măsuri de perfecţionare a structurii de produc ţie şi concepţie vor influen ţa în mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii dintre care mai importan ţi sunt: volumul şi costul aferent activit ăţilor de transport intern; numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor întreprinderii; numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ; durata ciclului de produc ţie al produselor întreprinderii, m ărimea stocurilor de producţie neterminată şi viteza de rota ţie a mijloacelor circulante etc.
Perfecţionarea structurii de produc ţie şi concepţie trebuie să ţină seama de îmbun ătăţirea permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiect ării întreprinderii, cât şi pe tot parcursul funcţionării ei.
2.4 Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelorde responsabilitate În evoluţia produsă pe parcursul ultimului deceniu de c ătre întreprinderile române şti este tot mai evident ă tendinţa acestora ca activitatea managerilor acestora s ă fie orientată către client şi către schimbare. Aceasta face să fie căutate acele metode de conducere care s ă asigure desf ăşurarea activităţii întreprinderilor în condi ţii de competitivitate şi profitabilitate, ceea ce presupune însă desf ăşurarea unor acţiuni organizatorice, capabile s ă permită utilizarea cât mai uşor posibil a metodelor şi tehnicilor moderne de conducere şi organizare. În acest context, structurarea activit ăţii întreprinderii pe centre de responsabilitate a devenit o prioritate în satisfacerea cerin ţelor clienţilor şi obţinerea unei activităţi profitabile. Dacă în ţările dezvoltate, managementul pe baza centrelor de responsabilitate este foarte r ăspândit, în România exist ă o rezistenţă faţă de acest mod de structurare a activit ăţii firmelor, datorită în special mentalit ăţii unor conduc ători de firme.* Cu toate acestea sunt foarte multe argumente, care sus ţin organizarea activităţii firmelor pe baza acestui procedeu: posibilitatea de stabilire a responsabilităţii pentru cheltuielile efectuate; urmărirea şi fundamentarea corectă a cheltuielilor chiar pe locurile lor de formare; delimitarea cheltuielilor care nu depind strict de activitatea de produc ţie de cele care sunt legate strict de acest proces; stabilirea abaterilor de la nivelurile prestabilite ale acestor cheltuieli; stabilirea unui sistem de reguli care s ă permită evidenţierea responsabilit ăţilor fiecărui executant; introducerea unui sistem de alocare a resurselor şi de urmărire a modului de utilizare a acestora, prin elaborarea unor bugete de cheltuieli specifice fiec ărui centru de responsabilitate. Există numeroase abordări ale acestei probleme şi vom menţiona aici doar câteva dintre acestea. Astfel, J. Margerin, în lucrarea sa Gestiunea bugetara ** arată că centrele de responsabilitate pot fi considerate centre de decizie, fiind conduse de un manager, deoarece în acest context, managementul nu este o activitate exclusiv ă a conducerii generale a firmei. Centrele de responsabilitate pot s ă se situeze la toate nivelurile piramidei ierarhice a firmei, având un anumit grad de descentralizare şi delegare a puterii de decizie. Înainte de împăr ţirea întreprinderii pe centre de responsabilitate, la nivelul conducerii acesteia se va stabili gradul de delegare pe care aceasta dore şte să-1 realizeze, fiind important ă în acest moment stabilirea viitoarei structuri organizatorice a întreprinderii. 2.4.1 Cerin ţ ele împăr ţ irii pe centre de responsabilitate
* C. Rusu, M. Voicu Managementul pe baza centrelor de responsabilitate, Editura Economică, 2001
** J. Margerin La gestion bugetaire, Paris, 1990
Împăr ţirea activităţii întreprinderii în centre de responsabilitate trebuie s ă ia în considerare următoarele cerinţe: împăr ţirea pe centre de responsabilitate trebuie s ă se bazeze pe organizarea existent ă în cadrul întreprinderii şi să fie actualizat ă doar atunci când împăr ţirea responsabilităţilor trebuie modificat ă; în cadrul centrelor de responsabilitate trebuie s ă fie cuprinse toate domeniile de activitate ale întreprinderii, f ăr ă a exista o suprapunere a activit ăţilor desf ăşurate în mai multe centre de responsabilitate; un centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil. Problema împăr ţirii în centre de responsabilitate nu se pune în întreprinderile mici, unde proprietarul acestora îşi exercită în mare măsur ă puterea de decizie. În acest caz întreprinderea are un singur centru de responsabilitate ale c ărui performanţe vor fi analizate cu ajutorul indicatorilor de profit şi rentabilitate. În întreprinderile mari şi mijlocii, activitatea se structureaz ă în centre de responsabilitate situate pe mai multe niveluri ierarhice, astfel încât bugetul general al întreprinderii va fi împ ăr ţit în subbugete corespunz ătoare fiecărui centru de responsabilitate. Un centru de responsabilitate este o diviziune a întreprinderii care are urm ătoarele caracteristici: este plasat sub autoritatea unui responsabil; exercită una sau mai multe misiuni concretizate în obiective cantitative şi valorice; dispune de un ansamblu de resurse necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite; are autonomie relativa în cadrul bugetului de resurse. Punerea sub control a unui centru de responsabilitate const ă în: determinarea şi evaluarea obiectivelor; previziunea şi evaluarea consumurilor necesare pentru atingerea obiectivelor; controlul eficacităţii şi eficienţei centrului de responsabilitate. Eficacitatea este o relaţie între producţia unui centru şi obiectivele sale. Se spune că un centru de responsabilitate a avut o activitate eficace, atunci când î şi atinge obiectivele propuse. Eficienta este un raport între efectele ob ţinute şi efortul depus de un centru de responsabilitate. Se spune c ă un astfel de centru este eficient, atunci când: consumă puţine resurse pentru un volum de producţie dat; produce mai mult pentru un consum identic de resurse. Eficienţa unei gestiuni a întreprinderii se m ăsoar ă comparând costurile reale cu cele standard. În aceste condi ţii, un centru de responsabilitate poate fi eficace , dar nu poate fi eficient. Este situaţia acelui centru care î şi atinge obiectivele de produc ţie, dar consumă mai mult decât normele de consum stabilite. Din acest tip de structur ă rezultă trei subbugete principale: bugetul produselor sau încas ărilor; bugetul cheltuielilor; bugetul marjelor. Este evident c ă întreprinderile nu vin întotdeauna în contact direct cu mediul lor înconjur ător, din acest motiv ele neputând s ă aibă o cifr ă de afaceri în sensul contabil al cuvântului. Rezultă că trebuie determinate diferitele tipuri de centre de responsabilitate, deoarece nu toate asemenea centre vor avea un buget structurat în forma prezentat ă mai înainte. 2.4.2 Tipuri de centre de responsabilitate
Autorul lucr ării menţionate împarte centrele de responsabilitate în urm ătoarele categorii: centre de costuri;
centre de cheltuieli discre ţionare; centre de cifr ă de afaceri; centre de profit; centre de rentabilitate. Centre de costuri (standard) sunt specifice sec ţiilor sau atelierelor de produc ţie. Obiectivul şefului de secţie sau de atelier este concretizat în producerea unei cantit ăţi de produse în condiţiile unui consum minim de resurse materiale sau de munc ă vie. În practică, normele de consum sunt stabilite de c ătre serviciile tehnice sub forma unor standarde de consum, obiectivul şefului de atelier sau de sec ţie constând în minimizarea abaterilor dintre costurile reale şi cele standard. Într-un astfel de centru, eficien ţa şi eficacitatea acestuia sunt exprimate în indicatori măsurabili. Procesul de elaborare a ansamblului de cheltuieli al centrelor de costuri este prezentat în fig. 2.4. Obiectiv de producţie
Cheltuieli de activitate
Resurse la dispoziţia centrului
Cheltuieli de structura
Fig. 2.4 Procesul de elaborare al ansamblului de cheltuieli pentru un centru de costuri
Centre de cheltuieli discreţionare Cheltuielile discre ţionare sunt acele cheltuieli care nu pot fi stabilite în func ţie de un plan de activitate de produc ţie. Aceste centre de cheltuieli se caracterizează prin aceea că rezultatul activităţii lor nu este direct m ăsurabil. De asemenea, în aceste centre este dificil s ă se facă o departajare a cheltuielilor variabile de cele de structur ă. De aceea toate cheltuielile unui astfel de centru vor fi considerat ă cheltuieli de structur ă. Aceste centre se numesc "de cheltuieli discreţionare" datorită faptului că bugetul lor se stabileşte pe baza experienţei responsabililor acestor centre; obiectivul acestora const ă în executarea de servicii de bun ă calitate în condi ţiile încadr ării lor într-un buget stabilit. De remarcat este faptul că serviciile acestor centre nu pot fi m ăsurate în mod direct. Rezult ă că bugetul centrelor de cheltuieli discreţionare este un buget de autorizare a cheltuielilor sau altfel spus, este un buget al Administra ţiei. Cheltuielile acestor centre fiind "la discre ţia" responsabililor lor, modalitatea de a supraveghea modul de utilizare al acestor bugete const ă în: limitarea la maximum a numărului de centre de responsabilitate în cadrul serviciilor funcţionale; supravegherea tendintei de crestere a nivelului cheltuielilor acestor centre. Trebuie menţionat că eficacitatea şi eficienţa nu sunt măsurabile în cazul acestor centre.
Centre de cifra de afaceri (centre de produse sau centre de încasări) au ca obiectiv realizarea unui volum de produc ţie sau de vânzare dinainte stabilit, în vederea maximiz ării cifrei de afaceri. Este cazul unui compartiment de vânz ări al cărui responsabil nu are autoritate asupra nivelului pre ţurilor, dar care trebuie s ă respecte tariful stabilit de c ătre conducerea generală a întreprinderii. De asemenea responsabilul acestor centre nu are controlul cheltuielilor de distribuţie; acest responsabil trebuie s ă se încadreze în bugetul alocat pentru a cre şte cât mai mult nivelul vânzărilor. Centre de profit sunt centrele ai c ăror responsabili trebuie s ă găsească cele mai bune corelaţii între costuri şi încasări. Această situaţie se regăseşte cel mai bine în cadrul unei linii de producţie sau într-un magazin de produse finite care vinde la un cost de produc ţie prestabilit (costuri standard) şi care este responsabil de profitul rezultat din activitatea desf ăşurată în cadrul centrului; profitul astfel ob ţinut este măsurabil în termeni de "marj ă" care se defineşte ca o diferenţă între: cifra de afaceri, pe de o parte; suma costurilor de produc ţie ale produselor vândute şi ale cheltuielilor de desfacere (de distribu ţie) pe de altă parte. Obiectivul unui centru de profit se poate exprima: în valori absolute în procente, în funcţie de cifra de afaceri. Bugetul general al unui centru de profit poate fi descompus în : bugetul produselor; bugetul de cheltuieli; bugetul de profit sau al marjei. Centre de rentabilitate (centre de investiţii) sunt centre a c ăror responsabilitate este orientată către activele utilizate. Centrele de rentabilitate reprezint ă o variantă a centrelor de profit dar o formă mai elaborată a acestora. Astfel, centrele de rentabilitate sunt centre de profit, al c ăror responsabil are un obiectiv de rentabilitate nu numai în func ţie de vânzări ci şi în funcţie de capitalul utilizat. În realitate se pot considera dou ă niveluri diferite ale centrelor de rentabilitate: nivelul care particip ă activ la alegerea tipului de investi ţie şi al cărui obiectiv se exprimă sub forma unui raport: Rezultatul (sau marja) centrului Imobilizări brute + nevoile fondului de rulment ale centrului nivelul compartimentelor care sunt responsabile de gestiunea activelor circulante, al căror obiectiv se exprim ă sub forma:
Marja centrului Nevoile fondului de rulment ale centrului Schema sintezei diferitelor tipuri de centre de responsabilitate poate fi prezentat ă în următoarea formă:
Tipul centrului Exemple Centre de Serviciile cheltuieli administrative discreţionare Centre de cifra de afaceri
Compartimentele de vânzări
Responsabilitate Utilizarea bugetelor pentru obţinerea celor mai bune servicii (nemăsurabile în mod direct Încadrarea în obiectivul cifrei de afaceri sau
Obiectiv Făr ă obiective de profit
Făr ă obiective de profit
maximizarea volumului vânzărilor; Centre de Secţiile şi atelierele Încadrarea în bugetul costuri de producţie şi de cheltuieli şi unele servicii minimizarea administrativ abaterilor Executarea programelor de producţie; Centre de profit Unităţi de Minimizarea producţie abaterilor între consumurile realizate şi cele previzionate. Centre de Unele unităţi de Maximizarea rentabilitate producţie rezultatului global prin cea mai bună corelaţie între costuri şi cifra de afaceri Maximizarea rentabilităţii capitalului utilizat
Făr ă obiective de profit
Maximizarea profitului
Rentabilitatea capitalului
În lucrarea Controlul şi gestiunea prin sistemul bugetar *, M. Gervaiss consider ă că în prezent întreprinderea este obligata s ă se adapteze mediului în care evolueaz ă şi strategiei care i-a fost elaborată, f ăcând să evolueze şi structura sa organiza ţională. Astfel la nivelul întreprinderii se regăsesc următoarele grupe de centre de responsabilitate: Centre de costuri standard care corespund unui departament al întreprinderii, unde pentru a produce produse sau servicii ac ţiunile întreprinderii necesit ă un ansamblu de cheltuieli cu ajutorul cărora se măsoar ă eficienţa şi eficacitatea întreprinderii. Într-un astfel de centru, responsabilul nu are nici un fel de influen ţă asupra volumului vânzărilor, investi ţiilor sau profitului, iar misiunea sa consta în a furniza serviciile cerute (în termeni de cantitate, calitate şi de cost) în condi ţii de minimizare a costurilor. Exemplu: Într-un atelier de produc ţie al unei întreprinderi, responsabilul acestuia va avea ca obiectiv producerea cantit ăţii de produse cerute pe pia ţă, în condiţii de calitate şi de cheltuieli deja stabilite. Dacă apar constrângeri, performanta acestui responsabil se va m ăsura prin mărimea bateriilor care au apărut între realizări şi previziuni în domeniul costurilor. Centre de cheltuieli discreţionare cel mai des întâlnite sunt în compartimentele administrative. Aici, eficien ţa şi eficacitatea centrului se m ăsoar ă destul de greu, deoarece legătura între nivelul cheltuielilor şi rezultatele ob ţinute sunt greu de stabilit; cu alte cuvinte, costurile sunt la discre ţia responsabililor acestor centre. Destul de frecvent, bugetul se stabile şte în urma unei decizii a şefului de compartiment care va fi influen ţată de obiectivul pe care acesta îl are de atins (de cele mai multe ori acesta const ă în a oferi cele mai bune servicii celor interesati), dar se ştie că în cea mai mare parte a acestora calitatea lor este greu de apreciat. A avea un cost real, inferior celui previzionat, nu înseamn ă neaparat şi o bună performanţă, deoarece se ştie că utilizând resurse mai pu ţine, calitatea serviciului va avea de suferit. * M. Gervais - Le control et la gestion bugetaire de l'entreprise, Paris, 1986
Centre de încasări
Exemplul cel mai relevant este cel al unei agen ţii comerciale, în care responsabilul va avea ca misiune obţinerea unui anumit nivel al vânz ărilor (cifra de afaceri) f ăr ă a avea un control asupra preţurilor de vânzare sau asupra cheltuielilor de distribu ţie. Urmărirea performanţelor agenţiei este concentrat ă asupra cifrei de afaceri. Acest obiectiv poate fi descompus în subobiective, cum ar fi: tipurile de produse care vor fi vândute, categoria de clienţi căreia se adresează, sau zona geografică unde se vând acestea. Urm ărirea structurii vânz ărilor în func ţie de aceste criterii va conduce în final la urm ărirea modului de realizare al cifrei de afaceri. În mod concret, responsabilul se va orienta spre o mai bun ă utilizare a resurselor care i-au fost repartizate, astfel încât structura previzionat ă a vânzărilor să conducă la o maximizare a încasărilor. Centre de profit Acestea sunt compartimente al c ăror responsabil are posibilitatea de a combina cele mai bune costuri şi încasări. Luarea în considerare a centrelor de profit implic ă apariţia următoarelor situa ţii: când întreprinderea are un grad mare de sensibilitate la situaţii de creştere a preţurilor sau de inflaţie galopantă, convenţia contabilă de evaluare a costurilor nu mai este valabilă.; neutralizarea elementelor necontrolabile nu este întotdeauna justificat ă decât dacă responsabilul nu dispune de nici un mijloc pentru a putea profita de evolu ţia lor; o generalizare a centrelor de profit în întreprindere poate s ă-i determine pe responsabili să nu se gândeasc ă decât la beneficii pe termen scurt şi să prefere să renunţe la acele oportunit ăţi care în prezent sunt puţin rentabile, dar în viitor vor asigura prosperitatea firmei (inova ţiile). Utilizarea în paralel cu centrele de profit şi a centrelor de investiţii ar elimina în mare m ăsur ă acest risc. Exemple de dificult ăţ i ce pot s ă apar ă în aprecierea performan ţ ei unui centru de profit Presupunem că pentru calculul rezultatului unui centru de profit s-au ob ţinut următoarele rezultate intermediare: Vânzari Cheltuieli variabile de vânzare Marja asupra cheltuielilor variabile Cheltuieli fixe controlabile Marja asupra cheltuielilor fixe controlabile Cheltuieli fixe necontrolabile Marja asupra costului centrului Cota parte a cheltuielilor generale ale întreprinderii Rezultatul analitic
30 000 uv 20 000 uv 10 000 uv 1 600 uv 8 400 uv 2 400 uv 6 000 uv 2 000 uv 4 000 uv
Dacă responsabilul centrului este apreciat în func ţie de marja asupra cheltuielilor variabile (10 000 uv), el poate fi tentat s ă utilizeze mai multe cheltuieli fixe controlabile şi mai puţine cheltuieli variabile. Marja asupra cheltuielilor fixe controlabile (8 400 uv) pare s ă reflecte mai bine capacitatea responsabilului de centru de utilizare eficient ă a resurselor pe care le are în administrare. Problema care apare în acest caz este dac ă acest responsabil va putea s ă estimeze apriori care este influen ţa sa exactă asupra diferitelor elemente ale cheltuielilor fixe. Marja asupra costului centrului (6 000 uv) este un element cu ajutorul c ăruia se poate decide dacă activitatea poate fi abandonat ă sau nu; dar această marjă nu este controlată de
responsabilul centrului, deoarece o parte a cheltuielilor fixe rezult ă din deciziile de investi ţii luate la nivelurile ierarhice superioare. Aprecierea activit ăţii responsabilului plecând de la rezultatul analitic (4 000 uv) nu este de asemenea corect ă, deoarece nu există o relaţie de cauzalitate între ac ţiunile centrului de profit şi cheltuielile generale ale întreprinderii, repartizate cu ajutorul unor chei de repartiţie arbitrare; Pentru a evita aceste dificultăţi, trebuie ca profitul s ă fie apreciat în func ţie de criteriile menţionate anterior. Centre de investiţii sunt acele centre unde conducătorii lor sunt în egal ă măsur ă responsabili de activele fixe utilizate; în cadrul acestor centre sunt mai bine combinate profiturile imediate cu investiţiile în urma cărora vor creste viitoarele beneficii. Cu un astfel de centru, responsabilul acestuia are o larg ă autonomie, iar obiectivul sau va consta în maximizarea randamentului investiţiei (rata profitului, dac ă vorbim de centre de rentabilitate) sau beneficiul rezidual (beneficiu din care s-au sc ăzut cheltuielile de utilizare a capitalului). În comparaţie cu responsabilii altor centre de responsabilitate, responsabilul centrului de investiţii are destul de rar autoritate asupra activelor pe care le are la dispozi ţie. El are autoritate asupra activelor circulante, mai pu ţin asupra elementelor de trezorerie (stocuri, crean ţele clienţilor etc.) şi autoritate par ţială asupra activelor imobilizate (echipamente, materii prime etc...), deciziile referitoare la cele din urmă fiid luate de conducerea generală a întreprinderii. Utilizarea unor astfel de centre ridic ă următoarele probleme: Activele fixe vor fi evaluate la valoarea lor net ă sau brută? Dacă se evaluează la valoarea netă, rata profitului se amelioreaz ă pâna când echipamentul îmb ătrâneşte. Dacă se evaluează la valoarea brută, o decizie de investiţii va avea un risc foarte mare în îmbunătăţirea ratei profitului, deoarece decizia de investi ţii nu este luat ă decât dacă proiectul are o rentabilitate superioar ă sau cel puţin egală cu rentabilitatea actual ă. Randamentul capitalului investit nu poate fi evaluat decât în concordan ţă cu perioada de rotaţie a acestuia. Ori se ştie că perioada de rota ţie a activelor fixe este mai mare de un an; în acest caz folosirea unei rate anuale este o m ăsur ă imperfectă de măsurare a performanţei realizate. Folosirea profitului rezidual elimin ă acest inconvenient. Cu ajutorul acestui indicator, vom avea: PR =CA-C-r*A: unde: PR CA C R
-
profitul rezidual; cifra de afaceri unitar ă; costurile proprii randamentul pe care întreprinderea doreşte să-1 obţină pe o perioadă mare de timp pentru ansamblul capitalului investit; A - activele unitare utilizate. În lucrarea "Managementul pe baza centrelor de responsabilitate" *, autorii C. Rusu şi M. Voicu definesc cenrul de responsabilitate ca fiind în ansamblu de elemente dependente între ele, care formează un tot organizat, având un grad mare de autonomie în utilizarea şi optimizarea resurselor de care dispune. În aceeaşi lucrare autorii grupeaz ă centrele de responsabilitate ale întreprinderii în patru grupe: * C. Rusu, M. Voicu - lucrarea citata
centre de venituri; centre de cost; centre de profit; centre de investi ţii. Centre de venituri sunt acele verigi organizatorice în care activitatea se apreciaz ă valoric în funcţie de veniturile realizate (compartimentul de vânz ări al întreprinderii). Veniturile se planific ă pe baza realizărilor din anul precedent şi a previziunilor din anul de plan. Recompensarea angaja ţilor acestor centre se face în func ţie de veniturile realizate. ** Centre de cost sunt acele verigi organizatorice în care se ob ţin produse sau servicii care generează costuri şi pe baza cărora se poate calcula eficacitatea şi eficienţa activităţii centrelor. Aceste centre pot fi reprezentate de o sec ţie, un atelier sau un serviciu func ţional care utilizeaz ă cheltuieli indirecte. Dac ă pentru un loc de munc ă se poate elabora un buget de cheltuieli, acesta poate fi considerat centru de cost. Recompensarea angajaţilor se bazează pe nivelul economiilor la cheltuielile de produc ţie realizate de fiecare executant. Centre de profit sunt verigi organizatorice în care se poate calcula profit în cadrul acestor centre se produc produse finite, subansamble sau servicii care se vând în afara întreprinderii şi pentru care se stabileste un pre ţ de vânzare. Este cazul acelor subunit ăţi de producţie al căror proces tehnologic este organizat dup ă principiul obiectului de fabrica ţie şi care vând produsele în afara întreprinderii. La nivelul acestor subunit ăţi de producţie se întocmesc bugete de cheltuieli şi se calculează profitul ca diferenţa între veniturile ob ţinute şi cheltuielile antrenate. Sistemul de recompense al angaja ţilor se bazează pe îndeplinirea sau neîndeplinirea profitului previzionat în cazul în care apar abateri, concretizate în special în nerealizarea profitului previzionat, se identifică cauzele care au condus la aceasta situa ţie şi se iau măsuri de corectare a lor. Centre de investiţii sunt verigi organizatorice în care se poate eviden ţia raportul sau diferenţa dintre veniturile ob ţinute din vânzarea produselor sau serviciilor şi investiţiile f ăcute pentru obţinerea resurselor necesare ob ţinerii lor. Avantajele utiliz ării centrelor de investi ţii sunt următoarele: facilitează controlul unor indicatori financiari de c ătre persoane care nu sunt socializate în tehnologii de fabrica ţie; permite identificarea contribuţiei fiecărui centru de responsabilitate la realizarea profitului întreprinderii. Obiectul de activitate al unui centru de responsabilitate se stabile şte pe baza statutului sau contractului de constituire, dup ă efectuarea analizelor, studiilor şi luarea deciziilor referitoare la configuraţia noii structuri organizatorice. Centrele de responsabilitate se pot constitui pe baza: unei activităţi de producţie (executarea unui produs sau serviciu); unui proces tehnologic (prelucr ări mecanice, montaj, finisaj etc.) unui domeniu de activitate (proiectare, vânzare, aprovizionare etc.) unor activităţi auxiliare (reparaţii, producerea unor anumite tipuri de energie, SDVuri etc.) Indiferent de obiectul de activitate în cadrul fiec ărui centru de responsabilitate : se întocmeşte bugetul propriu de cheltuieli; se urmăresc abaterile de la bugetul previzionat; se caută care sunt cauzele care au produs abaterile; ** T. Zorlentan, E. Burdus, G. Caprarescu Managementul organizatiei, Ed. Holding - Report, 1996
se iau măsuri de corecţie a abaterilor şi de eliminare a cauzelor care le-au produs. Din cele prezentate pâna acum rezultă că o împăr ţire a activităţii întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate este o activitate exclusiv ă la nivelul conducerii generale a acesteia, care va ţine seama de gradul de delegare al autorit ăţii pe care doreşte să-1 acorde centrelor de responsabilitate. Pentru reu şita acestei acţiuni, conducerea general ă trebuie să ţină seama de următoarele reguli: * împăr ţirea în centre de responsabilitate trebuie s ă aibă la bază organigrama existentă în întreprindere, şi să fie actualizată de fiecare dată atunci când are loc o reîmpăr ţire a autorităţii; toate domeniile de activitate ale întreprinderii trebuie s ă fie incluse în cadrul unui centru de responsabilitate, deoarece nici o decizie nu poate fi luata f ăr ă a se regăsi sub autoritatea unui centru de responsabilitate; nici o decizie nu poate fi sub inciden ţa unei duble autorit ăti şi de aici rezultă ca o aceeaşi activitate nu se poate desf ăşura în mai multe centre de responsabilitate; dacă o aceeaşi persoană nu poate desf ăşura activităţi în dou ă centre de responsabilitate, un acela şi centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil.
Pot exista centre de responsabilitate în afara structurii organizatorice a întreprinderii; acestea se numesc "proiecte" ale căror misiuni nu sunt permanente la nivelul întreprinderii şi care vor dispărea o dată cu îndeplinirea misiunii pentru care au fost create. Organizarea activităţii pe centre de responsabilitate este o activitate care trebuie s ă ţină seama de factorii care influenţează un asemenea mod de organizare.
Factorii de influenţă ai activităţii centrelor de responsabilitate Tabelul 2.1
Denumirea factorilor Proprietarul
Conducerea generala a întreprinderii
Influenta
Influenteaza strategia
Marimea întreprinderii
Dotarea tehnică
* G. Charreaux - Gestion financiere, Paris, 1990
şi
obiectivele organizatiei şi implicit a centrelor de responsabilitate Influenteaza marimea resurselor Stabileste strategia şi obiectivele orbganizatiei din care decurg obiectivele centrului Negociaza sistemul de recompense si procedurile de control Influenţează prin mărimea resurselor pe care la are întreprinderea şi în funcţie de care se poate stabili bugetul Influenţează acceptarea sau respingerea schimbării concretizate în reorganizarea activităţii pe centre de responsabilitate Numărul de centre Performanţa
Incadrarea în buget Pregatirea profesional ă vârsta, motivarea,
Potenţialul uman Situaţia economico - financiar ă
Cultura şi comportamentul întreprinderii
capacitatea de muncă Marimea fondurilor la nivelul fiecărui centru Succesul în afaceri Strategia centrelor de responsabilitate Normele de comportament ale angajaţilor Măsurarea performanţelor şi stabilirea recompenselor
Principalele însu şiri ale unui centru de responsabilitate sunt: Autostabilizarea - proprietatea centrului de a- şi menţine o anumită stare, prin adaptare la schimbările care îl influen ţează; Autoorganizarea - proprietatea centrului de a- şi crea în situaţii noi structuri stabile. Centrul de responsabilitate poate fi privit şi ca un sistem, dar şi ca un subsistem al întreprinderii cu propriile sale intr ări, ieşiri şi mecanism de autoreglare.
Fig. 2.5 Centrul de responsabilitate - subsistem al întreprinderii (după C. Rusu şi M. Voicu)
Conducerea de vârf trebuie să urmărească şi activitatea centrelor de responsabilitate care au obiective specifice, derivate din obiectivele generale. Corespunzător acestor obiective conducerea general ă trebuie să intervină în fiecare centru, în sensul regl ării în mod diferit a acestora în func ţie de modul de evolu ţie a activităţii fiecăruia.
2.5 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de r ăspuns la afirma ţiile de mai jos: s) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; t) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauz ă-efect; u) Prima afirma ţ ie este adevărat ă , iar a doua falsă; v) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; w) Ambele afirma ţ ii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadreaz ă următoarele afirmaţii şi justificaţi r ăspunsul: 18) Întreprinderea industrial ă desf ăşoar ă procese de produc ţie industrială; rezultatul ob ţinut în urma acestor procese este dat de ansamblul bunurilor materiale destinate satisfacerii necesităţilor de consum ale diferi ţilor beneficiari. 19) Activitatea de produc ţie propriu-zis ă conţine procese de fabrica ţie a produselor; alături de aceste procese de fabrica ţie mai există şi activităţi de cercetare, laborator şi asimilare de noi produse. 20) Procesele de producţie nu conţin şi procesele naturale pentru transformarea fizico-chimic ă a materiilor prime; ele con ţin doar procesele de muncă de transformare a obiectelor muncii în produse finite. 21) Într ările unui sistem de produc ţie sunt constituite din resurse umane, energie, materii şi materiale; ieşirile unui sistem de produc ţie sunt constituite din produse, lucr ări sau servicii şi energie. 22) Procesele de produc ţie după modul în care participă la realizarea produsului finit sunt procese de bază, auxiliare, de servire şi anexe; din urma particip ării lor corelate la realizarea procesului de producţie se obţin produsele finite sau lucr ările programate care au fost contractate cu diferi ţii consumatori. 23) Procesele auxiliare conduc la ob ţinerea de lucr ări sau servicii necesare celorlalte tipuri de procese de producţie; procesele de produc ţie anexe servesc la ob ţinerea de produse care nu constituie obiectul activit ăţii de bază al întreprinderii dar care condi ţionează buna desf ăşurare a proceselor de producţie de bază. 24) Procesele de producţie de servire sunt destinate ob ţinerii de bunuri de produc ţie care nu constituie obiectul de baz ă al întreprinderii; aceste produse pot fi bunuri de larg consum, obţinute din materiale recuperabile. 25) Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de produc ţie executate par ţial manual şi par ţial mecanizat; în acest caz, muncitorul conduce în mod direct ac ţiunea diferitelor ma şini şi utilaje.
26) Procesele de aparatur ă sunt numai procese de produc ţie continue; în urma desf ăşur ării acestor procese de aparatur ă continue produc ţia se obţine sub formă de şarje. 27) Un criteriu de clasificare a proceselor de produc ţie este dat de modul de obţinere al produselor din materiile prime; dup ă acest criteriu procesele de produc ţie sunt directe, sintetice şi analitice. 28) Procesele de produc ţie analitice sunt acele procese de produc ţie în care produsul finit se obţine din mai multe materii prime; procesele de produc ţie directe sunt acele procese de producţie în care produsul finit se ob ţine prin prelucr ări succesive ale materiilor prime. 29) După gradul de periodicitate, procesele de produc ţie sunt procese ciclice şi neciclice; procesele de producţie neciclice sunt specifice întreprinderilor cu produc ţie de unicate. 30) Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de produc ţie măresc durata ciclului de fabrica ţie al produselor; efectul acestora nu poate fi realizat de nici o instala ţie industrială care şi-ar propune să înlocuiască un proces natural. 31) Felul materiilor prime utilizate în procesul de produc ţie este un factor care influen ţează organizarea procesului de produc ţie; din acest punct de vedere, procesele de produc ţie sunt extractive şi prelucr ătoare. 32) Produsele rezultate din procesele de produc ţie de bază sunt produse omogene şi eterogene; produsele omogene se caracterizează prin aceea că au proprietăţi identice în totalitatea corpului lor fizic. 33) Un factor de influenţă a procesului de produc ţie este dat de felul procesului tehnologic utilizat; din acest punct de vedere se pune problema a alegerii procedeului optim de fabrica ţie (calitate superioar ă a produselor, investi ţii minime, costuri reduse). 34) Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii func ţionale; structura funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de desf ăsurare a activităţii din cadrul diferitelor compartimente func ţionale. 35) Structura de producţie şi concepţie cuprinde numărul şi componenta unit ăţilor de producţie, de control şi cercetare; structura de produc ţie şi concepţie nu se refer ă şi la modul de amplasare al acestora sau rela ţiile care se stabilesc între ele în desf ăsurarea procesului de producţie. 36) Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatoric ă şi cea funcţională a unei întreprinderi; Laboratorul de control şi cercetare este o componentă a structurii funcţionale. 37) O structur ă organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste unit ăţi pot fi considerate ca sec ţii anexă ale întreprinderii.
38) Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii; în cadrul acesteia se desf ăşoar ă numai faze de proces tehnologic ale produselor care urmeaz ă a fi prelucrate în cadrul întreprinderii. 39) Secţiile de produc ţie sunt: de baz ă, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu de secţie auxiliara este sec ţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de ma şini. 40) Secţiile de bază sunt secţii pregătitoare, prelucr ătoare şi de montaj-finisaj; sec ţiile pregătitoare dintr-o întreprindere constructoare de ma şini sunt secţiile de turnătorie, forja şi debitare. 41) Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de fabrica ţie; conform acestui principiu o parte a sec ţiilor execută faze de proces tehnologic, iar altele execut ă produse sau piese componente ale acestora. 42) Un atelier de produc ţie este o subunitate de produc ţie componentă a unei secţii de producţie de bază; atelierul de produc ţie nu poate exista ca entitate organizatoric ă independentă. 43) Atelierul de proiectare este o verig ă componentă a secţiei de bază; în cazul unei activit ăţi reduse de cercetare-proiectare poate fi înlocuit de un colectiv de cercetare. 44) Locul de muncă este veriga organizatoric ă de producţie de bază a unei structuri de produc ţie şi concepţie; locurile de munc ă pot fi universale, specializate şi mixte. 45) Structura de produc ţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde sec ţii de produc ţie organizate pentru executarea de faze de proces tehnologic; exemple de astfel de sec ţii pot fi într-o întreprindere constructoare de ma şini: secţia turnătorie, secţia motor, secţia sasiu, secţia montaj-finisaj. 46) Secţia de turnătorie a unei întreprinderi constructoare de ma şini este secţie prelucr ătoare; secţia de forja este sec ţie pregătitoare în cadrul aceleia şi întreprinderi. 47) Structura de produc ţie şi concepţie de tip tehnologic este specific ă tipului de produc ţie de serie mare sau de masă; principalul ei dezavantaj const ă în gradul redus de flexibilitate. 48) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" este specific ă tipului de produc ţie de serie mare sau de masă; principalul sau avantaj const ă în asigurarea unui grad ridicat de productivitate a muncii. 49) Gradul de specializare al locurilor de munc ă în structura de tip tehnologic este foarte ridicat; calificarea muncitorilor este de asemenea ridicat ă în cadrul acestui tip de structur ă. 50) Pentru structura de tip mixt sec ţiile pregătitoare sunt organizate dup ă principiul pe obiect, iar secţiile prelucr ătoare sunt organizate dup ă principiul tehnologic.
51) Structura de tip tehnologic are cel mai ridicat volum al transporturilor din cadrul întreprinderii; structura de tip pe obiect are cel mai ridicat nivel de specializare al locurilor de muncă. 52) Pentru o întreprindere textil ă secţia de filatur ă este o secţie prelucr ătoare; pentru aceiaşi întreprindere secţia reţele energetice este o secţie auxiliar ă. 53) O cale important ă de perfecţionare a structurii de produc ţie şi concepţie o constituie cre şterea ponderii secţiilor organizate dup ă principiul tehnologic în totalul sec ţiilor de producţie de bază; o altă cale de perfecţionare a aceleiaşi structuri o constituie adâncirea specializ ării şi extinderea relaţiilor de cooperare.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul 54) Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activit ăţii de fabricaţie sunt următoarele: x) transformarea materiilor prime în produse finite; y) asigurarea unui control riguros a calit ăţii produselor şi produselor; z) asigurarea unei aprovizion ări corespunzătoare cu materii prime şi materiale; aa) calificarea for ţei de muncă necesare. 55) Procesele de producţie se compun din bb) procese de producţie naturale; cc) procese de muncă. 56) Pot fi considerate ie şiri în cadrul unui proces de produc ţie dd) resursele umane; ee) diferite tipuri de energie; ff) produse finite; gg) diferite lucr ări sau servicii; hh) resurse financiare. 57) Pot fi considerate procesele de execu ţie a unui motor din componenta unui automobil procese de producţie pregătitoare? ii) DA; jj) NU. 58) După gradul de continuitate al proceselor de produc ţie acestea pot fi: kk) procese continue; ll) procese intermitente; procese periodice (ciclice); mm) nn) procese discontinue; oo) procese de aparatur ă. 59) În funcţie de modalitatea de ob ţinere a produsului finit în procesele de produc ţie, acestea pot fi: pp) procese directe;
qq) procese omogene; rr) procese sintetice; ss) procese analitice; tt) procese eterogene; uu) procese de bază. 60) În funcţie de natura operaţiilor tehnologice procesele de produc ţie pot fi: vv) procese chimice; ww) procese de schimbare a configuraţiei; xx) procese de asamblare; yy) procese de transport. 61) Este posibilă înlocuirea proceselor naturale cu procese executate de instala ţii industriale? zz) DA; aaa) NU. 62) Factorii care influen ţează modul de organizare a procesului de produc ţie pot fi: felul materiilor prime utilizate; bbb) ccc) felul produsului fabricat; gradul de complexitate al produselor fabricate; ddd) eee) felul procesului tehnologic utilizat. 63) Structura general organizatoric ă are următoarele componente: structura de produc ţie şi concepţie; structura funcţională. a) DA; b) NU 64) Structura funcţională cuprinde în alcătuirea sa : fff) servicii; ateliere; ggg) hhh) birouri; iii) laboratoare de control a calit ăţii produselor . 65) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desf ăşoar ă în cadrul secţiilor de producţie acestea pot fi: jjj) secţii pregătitoare; secţii auxiliare; kkk) lll) secţii prelucr ătoare; secţii de bază; mmm) nnn) secţii de servire; secţii de montaj-finisaj; ooo) ppp) secţii anexa.
66) Este secţia de ţesătorie o secţie de bază a unei întreprinderi textile organizat ă după principiul obiectului de fabricaţie? a)DA; b)NU. 67) Este secţia de depozite o sec ţie auxiliar ă a întreprinderii? a) DA b)NU 68) Care din următoarele secţii ale unei întreprinderi constructoare de ma şini sunt secţii auxiliare? a) secţia de SDV-uri; b) secţia reţele energetice;
c) d) e) f) g)
centrală energetică; secţia de transport intern; secţia de reparaţii. secţia de valorificare a de şeurilor; magazinul propriu de desfacere a produselor.
69) Este atelierul de proiectare de produse şi tehnologii o component ă a unei structuri de producţie şi concepţie organizată după principiul obiectului de fabrica ţie? a) DA b) NU 70) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de produc ţie delimitată din punct de vedere teritorial şi unde se execută:
a) un anumit tip de operaţie tehnologică; b) o anumită piesă componentă a unui produs. 71) Atelierul de produc ţie este o subunitate a sec ţiei de producţie care poate fi: a)delimitată teritorial; b)delimitată administrativ. 72) Structura de produc ţie şi concepţie de tip "pe obiect" are urm ătoarele dezavantaje:
a) b) c) d)
transport intern foarte dezvoltat; stocuri mari de produc ţie neterminată; flexibilitate redus ă la schimbarea nomenclatorului de fabrica ţie; durata mare a ciclului de fabrica ţie.
73) Structura de produc ţie şi concepţie de tip tehnologic are următoarele avantaje:
a) permite utilizarea unor locuri de muncă specializate fapt care contribuie la creşterea productivităţii muncii; b) asigur ă fabricarea unei game sortimentale largi de produse; c) reduce volumul de transport intern; d) reduce mărimea stocurilor de produc ţie neterminată. 74) Dintre indicatorii care sunt influen ţaţi direct de o structur ă de producţie şi concepţie raţională pot fi menţionaţi:
a) b) c) d)
volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne; gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor; numărul de utilaje necesare desf ăşur ării procesului de produc ţie; numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de salarii aferent.
R ăspunsuri 1.a
2.b
3.c
4.c
5.a
6.e
7.d
8.d
9.e
10.a 11.d
12.b
13.c
14.a
15.b
16.a
17.d
18.c
19.e
20.e
21.c 22.c
23.b
24.c
25.e
26.d
27.c
28.c
29.d
30.e
31.a
32.d 33.e
34.b
35.e
36.d
37.a
38.a,b 39.c,d
40.b
41.a,c
42.a,c,d
43.a,b,c,d
44.a
45.a,b,c,d
46.b
47.a,c
48.b,d,e,g
49.b
51.a,c,e
52.a 53.a,b
54.a
55.c 6.d 57.a,d
50.b
3
METODE ŞI TEHNICI DE STUDIU ŞI ANALIZĂ A PROCESULUI DE PRODUCŢIE ŞI A ORGANIZĂRII LUI
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc: 1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie 2 Metode de dimensionare a suprafe ţelor de produc ţie pe suprafeţele de producţie 3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de produc ţie
3.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie
Pentru a face o analiză a modului de organizare a procesului de produc ţie se folosesc numeroase metode, dintre care cele mai folosite sunt urm ătoarele: - graficul de analiz ă generală a procesului de produc ţie; - graficul de analiz ă detaliată a procesului de produc ţie; - graficul de circula ţie. Graficul de analiz ă general ă se întocmeşte pentru un singur produs, reper sau pies ă, având rolul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces de produc ţie. Elaborarea acestui grafic presupune eviden ţierea operaţiilor de control simbolizate cu şi a operaţiilor de bază simbolizate cu . Graficul de analiză generală prezintă fluxul tehnologic principal şi locurile în care intr ă în acest flux, fluxurile tehnologice secundare. Numerotarea opera ţiilor din fluxul tehnologic se face în succesiunea fiec ărui fel de opera ţie în parte, începând cu fluxul tehnologic principal şi continuând cu numerotarea opera ţiilor din fluxurile tehnologice secundare, din locul de unde acestea intr ă în fluxul tehnologic principal. Atât opera ţiile de bază cât şi cele de control sunt înso ţite pe grafic de duratele lor de execu ţie. Graficul de analiz ă detaliat ă a procesului de produc ţ ie ie face o analiză mai amănunţită a procesului de producţie urmărind în afara opera ţiilor de bază şi de control şi operaţiile de transport , aşteptare şi depozitare . Graficul de analiză detaliată prezintă odată cu simbolurile specifice celor cinci opera ţii şi timpul lor de execuţie, distanţele de transport (pentru operaţiile de transport) şi numărul de muncitori care execut ă fiecare operaţie în parte. Graficul se elaborează de doua ori: odat ă pentru situa ţia existentă, iar dacă procesul de produc ţie sufer ă unele îmbunătăţiri, graficul se mai întocme şte şi pentru situa ţia îmbunătăţită. Se compar ă rezultatele celor două variante de grafic de analiză detaliate şi apoi se calculeaz ă efectele economicereduceri de durate de execuţie, scurtare de distan ţe de transport sau reducere de număr de muncitori. Graficele de analiz ă detaliata se execută în formulare tipizate, care au un antet în care se înscriu date referitoare la procesul de produc ţie pentru care se face analiza. Graficul de circula ţ ie este ie este o reprezentare pe o suprafa ţă dată a graficului de analiz ă detaliată. Acest grafic redă la o scar ă convenabilă amplasarea diferitelor locuri de munc ă pe suprafaţa de producţie, fluxurile de materii şi materiale dintre aceste locuri de munc ă şi distanţele dintre acestea. Simbolurile folosite sunt comune cu cele ale graficului de analiz ă detaliată şi se întocmeşte atât pentru situa ţia existentă cât şi pentru situa ţia îmbunătăţită.
3.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie În urma analizei modului de organizare a procesului de produc ţie poate rezulta necesitatea unor modific ări de fluxuri tehnologice sau de amplas ări sau reamplasări de utilaje. În acest caz este nevoie s ă se facă o dimensionare judicioas ă a suprafeţelor de producţie. Pentru aceasta se folosesc mai multe metode dintre care mai utilizate sunt urm ătoarele: metoda pe bază de calcul; metoda prin elaborarea unui proiect sumar; metoda pe baza tendin ţei coeficienţilor şi a extrapol ării. k) Metoda pe bază de calcul constă în stabilirea necesarului de ma şini, utilaje şi instalaţii şi a necesarului de suprafa ţă pentru fiecare tip de utilaj sau instala ţie în parte. În final se calculează suprafaţa pe total grupă de utilaje prin înmul ţirea normativului de suprafaţă şi numărul de utilaje de acela şi tip. Tot pe baza normativelor de suprafa ţă se stabilesc şi suprafeţele necesare deplas ării muncitorilor, a mijloacelor de transport sau pentru depozitarea materiilor şi materialelor sau a echipamentelor tehnologice. Suprafaţa totala de produc ţie se obţine prin însumare la suprafa ţă de producţie
suprafeţele necesare serviciilor auxiliare sau de servire sau pentru administra ţia întreprinderii. Determinarea necesarului de ma şini, utilaje sau instala ţii se poate face prin utilizarea unor relaţii de calcul specifice. Acestea sunt diferenţiate după cum utilajele sunt de prelucrare mecanică, elaborează şarje sau sunt folosite în turn ătorii. Pentru utilajele din prelucr ări mecanice numărul acestora se determin ă cu ajutorul relaţiei: n
Q .tn j
Nu
j
j 1
Kn j .Td
unde: Qj- cantitatea de produse de tipul j ; - Qj- cantitatea - tnj tnj- norma de timp pe unitatea de produs j; - Knj Knj- coeficientul de îndeplinire a normelor pentru produsul j; - Td- timpul Td- timpul disponibil al utilajului. Pentru utilajele care elaboreaz ă şarje, necesarul acestora se stabile şte cu ajutorul rela ţiei:
Nu unde:
Q
Td Gmp .Kp . ds
-Q- cantitatea Q- cantitatea de produse care trebuie fabricat ă; -Gmp- greutatea Gmp- greutatea materiei prime care intr ă o singur ă dată în instala ţie; -Kp-Kp- coeficientul de transformare din materie primă în produs finit; -Td - timpul disponibil al instala ţiei; -ds- durata -ds- durata de elaborare a unei şarje. În turnatorii necesarul de instala ţii de turnare se determin ă cu ajutorul rela ţiei:
Nu
Q Np /rama.Nrame/ora. Td
unde: -Q- cantitatea de produse care va fi turnat ă în rame; -Np/rama-Np/rama- numărul produselor care se formează pe o ramă de turnare; - Nrame/or Nrame/or ă- numărul de rame realizate într-o or ă; -Td - timpul disponibil al instala ţiei de turnare. Calculul necesarului de suprafa ţă se face pornind de la fiecare utilaj în parte pentru care se calculează suprafaţa totala de produc ţie după relaţia:
St Ss Sg Se unde: -Ss- suprafaţa statică; -Sg - suprafaţa de gravitaţie; -Se-Se- suprafaţa de evoluţie. Suprafaţa statică reprezintă suprafaţa pe care se aşează efectiv utilajul, putându-se determina în func ţie de dimensiunile acestuia. ie este necesar ă pentru servirea de c ătre muncitor a locurilor de Suprafaţa de gravita de gravita ţ ie este muncă, sau pentru depozitarea materialelor. Aceast ă suprafaţă se determină după relaţia:
Sg Ss .
unde: -N - numărul laturilor din care poate fi servit utilajul de c ătre muncitor
Suprafaţa de evolu ţ ie este ie este necesar ă pentru deplasarea personalului din sec ţie şi pentru efectuarea diferitelor transporturi şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
Se (Ss Sg )K
unde: - K K - este un coeficient de suprafa ţă, ale cărui valori sunt cuprinse între 0,05 şi 3 în func ţie de specificul locului de munca. l) Metoda pe baza unui proiect sumar constă în aceea că se elaborează un proiect de detaliu care să ofere o primă orientare asupra spa ţiilor necesare în func ţie de soluţiile de amplasare adoptate, soluţiilor adoptate. Dimensionarea spa ţiilor pe baza normativelor de utilizare a spa ţiului se folose şte în mod frecvent în cazul în care anumite tipuri de suprafe ţe se repetă de la un proiect la altul. În concluzie, folosirea acestei metode se bazeaz ă pe normativele existente pentru diferitele maşini sau utilaje. Astfel, pentru ma şinile mici este necesar ă o suprafaţă de 10-12 mp, pentru cele mijlocii 15-25 mp, iar pentru cele mari 30-45 mp. La fel se stabile şte suprafaţa de producţie necesar ă pentru activit ăţii de control tehnic de calitate sau auxiliare. m) Metoda pe baza tendin ţ ei ei coeficien ţ ilor ilor sau a extrapol ării . Pe baza acestei metode se pot determina indicatori precum raportul dintre suprafa ţa utilă şi suprafaţa totala, sau între suprafaţa construită şi cea util ă etc. Suprafeţele de producţie se pot determina şi prin extrapolare, adic ă ţinându-se seama de tendinţa acestor coeficien ţi şi necesarul de suprafa ţă estimat într-o perioad ă viitoare.
3.3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţelede producţie O problemă care se cere rezolvat ă din punctul de vedere a organiz ării producţiei o constituie tipul optim de amplasare a locurilor de munc ă pe suprafeţele de producţie şi modul în care se va face circula ţia produselor şi deplasarea personalului pentru executarea opera ţiilor de prelucrare. Din acest punct de vedere pot pot fi adoptate trei soluţii şi anume: proiectare pe baza poziţiei fixe a obiectului de prelucrat; tehnologic sau pe grupe omogene omogene de ma şini; proiectare pe baza procesului tehnologic proiectare în funcţie de produsul prelucrat sau pe linii tehnologice. iei fixe a obiectului de prelucrat const prelucrat constă în aceea ca produsul care n) Proiectarea pe baza pozi ţ iei trebuie prelucrat ocup ă o poziţie fixă, iar muncitorii împreun ă cu echipamentele tehnologice se deplaseaz ă la acesta, în ordinea impus ă de succesiunea operaţiilor tehnologice. Acest tip de organizare a procesului de produc ţie se recomandă a se folosi în acele unit ăţi de producţie care fabrică produse grele şi de dimensiuni mari, num ărul produselor este mic, iar procesul tehnologic este relativ simplu. o) Proiectarea pe baza procesului tehnologic presupune faptul f aptul că utilajele au o pozi ţie fixă în acest caz deplasarea fiind efectuat ă de produsele care urmeaz ă a fi prelucrate. Utilajele sunt grupate pe grupe omogene de ma şini asemănătoare din punctul de vedere al tehnologiei de prelucrare. Va exista în acest caz grupa de maşini strunguri, freze, raboteze etc. Acest mod de amplasare a locurilor de munca este specific unitarilor de produc ţie cu tip de produc ţie de serie mică sau unicate. p) Proiectarea în func ţ ie ie de produsul prelucrat se prelucrat se foloseşte în unităţile de producţie care au un tip de producţie de serie mare sau de mas ă. Amplasarea utilajelor se face în cadrul unor linii tehnologice specializate în fabricarea unui produs sau a unor produse asem ănătoare din punct de vedere tehnologic, în succesiunea impus ă de fluxul tehnologic al produselor.
3.4 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirma ţiile de mai jos: e) Ambele afirma ţ iiii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; f) Ambele afirma ţ iiii sunt adev ărate f ăra valoare cauz ă-efect; ie este adev ărat ă , iar a doua falsă; g) Prima afirma ţ ie ie este fals ă , iar a doua adevărat ă; h) Prima afirma ţ ie i) Ambele afirma ţ iiii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul 1. Graficul general al fluxului de produc ţie face o descriere a procesului de produc ţie doar din punctul de vedere al opera ţiilor de baz ă şi de control; simbolurile utilizate sunt si
.
2. Procesul tehnologic nu poate sta la baza proiect ării fluxului general de produc ţie; pe baza fluxului tehnologic se elaboreaz ă proiectul de amplasare a unitarilor de produc ţie pe teritoriul întreprinderii. 3. Întocmirea acestui grafic nu ţine seama de locurile de munc ă, dar se poate preciza timpul de realizare a acestor opera ţii. 4. Graficul de analiz ă generală se întocme şte pentru un utilaj sau un muncitor, având scopul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces. 5. Graficul de analiz ă detailată al procesului de produc ţie urmăreşte procesul de produc ţie din punctul de vedere al opera ţiilor de bază, control, aşteptare, transport şi depozitare; acest fapt permite o analiz ă mai detailată a procesului de produc ţie decât în cazul graficului de analiz ă generală a procesului de produc ţie. 6. Graficul de analiz ă detailată se poate întocmi atât pentru un produs sau pies ă cât şi pentru muncitorii care le executa; aceasta influen ţează asupra calităţii activit ăţii de analiz ă efectuate. 7. În cazul în care dou ă operaţii se execută în acelaşi timp, simbolurile opera ţiilor se trec unul în interiorul celuilalt (opera ţia mai importantă în exteriorul celeilalte). 8. Graficul de analiz ă generală vă arată succesiunea opera ţiilor, timpul de execu ţie şi numărul de muncitori necesar la fiecare opera ţie în parte; de aceea graficul de analiz ă generală va permite determinarea num ărului total de muncitori necesari pe întreg ansamblul procesului de produc ţie. 9. Reprezentarea fluxului principal într-un grafic de analiz ă generală se face la dreapta paginii, iar pentru celelalte fluxuri secundare se face de la stânga la dreapta paginii în ordinea racordării lor în fluxul tehnologic principal.
10. Graficul de circulaţie reprezintă o reprezentare pe un plan de situa ţie a graficului de analiză generală; el marchează modul de desf ăşurare a procesului de produc ţie pe un plan si cu ajutorul simbolurilor .
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul: 11. Graficul de analiz ă detaliată foloseşte în analiză, următoarele operaţii: a) de bază şi de control; b) de bază şi de transport; c) de bază, de control şi aşteptare; d) de bază, de control, de aşteptare şi de transport; e) de bază, de control, de a şteptare, de transport şi de depozitare. 12. Graficul de analiz ă detailată se întocmeşte pentru urmărirea: a) unui produs sau pies ă; b) a unui muncitor; c) a unui utilaj; d) a unei suprafeţe de producţie.
13. Schema de mai jos reprezint ă: 1
1 2 1 3
a) un grafic de analiză generală; b) un grafic de circulaţie; c) un grafic de analiză detaliată; d) nu are nici o semnifica ţie. 14. În cazul utilizării graficului de analiz ă generală a procesului de produc ţie operaţiile analizate sunt următoarele: a) de bază şi de transport; b) de bază, de control şi de aşteptare; c) de bază şi de control; 15. Pe graficul de circulaţie se vor eviden ţia: a) amplasarea locurilor de munc ă pe spaţiul analizat;
b) itinerariile produselor şi distanţele de deplasare; c) numărul de mijloace de transport care se deplaseaz ă pe spaţiul analizat; d) numărul de muncitori care servesc aceste mijloace de transport. 16. Graficele de analiza generala, de analiz ă detailată şi de circulaţie se întocmesc pentru a face o analiză: a) situaţiei existente în întreprindere; b) a situaţiei propuse în urma analizei; c) a situaţiei existente şi a situaţiei propuse în urma analizei. 17. Cărui grafic de analiză a procesului de produc ţie este specifică operaţia de control: a) graficului de analiz ă generală; b) graficului de analiză detailată; c) graficului de circula ţie. 18. Metoda interogativă se utilizează pentru: a) îmbunătăţirea variantelor de proiectare a situaţiei existente; b) îmbunătăţirea amplasării locurilor de munc ă în perioada curentă; c) îmbunătăţirea utilizării timpului de lucru al utilajelor în perioada precedent ă. 19. Suprafaţa totala a unui utilaj de se calculeaz ă cu ajutorul rela ţiei: a) St=Ss+Sg+Se; b) St=Ss*K; c) St=Ss+Sg d) St=Sg+Se; e) St=Ss+Sg*n. 20. Numărul de utilaje din prelucr ări mecanice se calculează cu ajutorul relaţiei
Nu a) DA;
O ? Gm K Td /d s
b) NU
21. Numărul de utilaje dintr-un atelier de prelucr ări mecanice depinde de : a) norma de timp unitar ă a produselor prelucrate; b) cantitatea de produse prelucrată; c) numărul de muncitori care lucrează pe aceste utilaje; d) suprafaţa ocupată de un utilaj. 22. Tipul de amplasare a locurilor de muncă în cazul producţiei de serie mică şi unicate este: a) pe baza poziţiei fixe a obiectului de fabricat; b) pe grupe omogene de maşini; c) sub forma unor linii tehnologice.
R ăspunsuri 1.c
2.d
3.d
4.d
11.e 12.a
13.d 14.c
21.a,c,d
22.b
5.a
6.a
15.a,b 16.c
7.a
8.e
17.a,b,c 18.a
9.b
10.e
19.a
20.b
4
SIS T EME D DE O ORGANIZARE PROCESUAL Ă ŞI S SPA Ţ IAL Ă A ÎÎN T REPRINDERII
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Tipul de produc ţie; metode de organizare a producţiei 2 Metode de organizare a produc ţiei de baza
4.1 Tipul de producţie; metode de organizare a producţiei 4.1.1 Tipul de produc ţ ie; no ţ iune, tipologie, importan ţă
Organizarea producţiei în sec ţiile de bază este influenţată într-o măsur ă foarte mare de tipul de produc ţe existent la un moment dat în cadrul întreprinderii. Tipul de produc ţ ie este o stare organiza ţ ional ă determinat ă de nomenclatorul de produse ce urmează a fi prelucrat, volumul produc ţ iei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii şi modul de deplasare a produselor de la un loc de munc ă la altul. În întreprinderile de produc ţie în funcţie de ansamblul acestor factori exist ă trei tipuri de producţie şi anume: tipul de produc ţie în masă; tipul de produc ţie în serie; tipul de produc ţie individual. Tipul de produc ţie în serie este şi el de mai multe feluri, în func ţie de mărimea lotului de fabricaţie, şi anume: tipul de produc ţie de serie mare; tipul de produc ţie de serie mijlocie; tipul de produc ţie de serie mic ă. Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de produc ţie sau altul determin ă în mod esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activit ăţii de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel, pentru tipul de produc ţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a produc ţiei este sub forma liniilor de produc ţie în flux, iar pentru tipul de produc ţie de serie mică şi individual ă organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de ma şini. Pentru tipul de produc ţie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele dou ă metode prezentate anterior. Practica arata însă, ca în cadrul întreprinderilor de produc ţie industrială nu există un tip sau altul de produc ţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot s ă coexiste elemente comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a produc ţiei va fi adecvată tipului de produc ţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie de condiţiile concrete existente. 4.1.2 Tipurile de produc ţ ie
4.1.2.1 Tipul de produc ţ ie de masă În cadrul întreprinderilor de produc ţie tipul de produc ţie de masă ocupă încă o pondere însemnată. Acest tip de produc ţie se caracterizează prin următoarele: fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantit ăţi mari sau foarte mari; specializare înalt ă atât la nivelul locurilor de munc ă, cât şi la nivelul întreprinderii; deplasarea produselor de la un loc de munc ă la altul se face bucat ă cu bucat ă, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continu ă de felul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate; din punct de vedere organizatoric, locurile de munc ă şi for ţa de muncă care le utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea opera ţiilor tehnologice sub forma liniilor de produc ţie în flux; Tipul de produc ţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scar ă largă a proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în cre şterea eficienţei economice a întreprinderii.
4.1.2.2 Tipul de produc ţ ie în serie Caracteristici: acest tip de produc ţie este specific întreprinderilor care fabric ă o nomenclatur ă relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabrica ţie de mărime mare, mica sau mijlocie; gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de munc ă este mai redus decât la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai sc ăzut în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie; deplasarea produselor de la un loc de munc ă la altul se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinu ă (pentru seriile mici de fabrica ţie) - cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continu ă, pentru seriile mari de fabrica ţie; locurile de munca sunt amplasate dup ă diferite criterii în func ţie de mărimea seriilor de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de munc ă sunt amplasate după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabrica ţie după criteriul grupelor omogene de ma şini. În cazul tipului de produc ţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului de produc ţie de masă, cât şi tipului de produc ţie individual (unicate). 4.1.2.3 Tipul de produc ţ ie individual ă (unicate) Acest tip de produc ţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorit ă diversificării într-o măsur ă foarte ridicată a cererii consumatorilor. Caracteristici: fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantit ăţi reduse, uneori chiar unicate; repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodat ă; utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizeaz ă o calificare înalt ă; deplasarea produselor între locurile de munc ă se face bucată cu bucat ă sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinu ă; amplasarea locurilor de munc ă în secţiile de produc ţie se face conform principiului grupelor omogene de ma şini.
4.2 Metode de organizare a producţiei de bază Funcţiunea de organizare a managementului oricărei întreprinderi de produc ţie industrială, ocupă un loc central în aten ţia organismelor de conducere ale acesteia, datorită faptului că există o mare diversitate de condi ţii specifice în care acestea î şi desf ăşoar ă activitatea. Din acest motiv, în rezolvarea concret ă a organizării procesului de produc ţie, va trebui să se ţină seama de influen ţa acestor particularit ăţi asupra metodelor şi tehnicilor de organizare a activit ăţii întreprinderii. O influentă puternică asupra metodelor de organizare a activităţii de producţie o are tipul de producţie existent în cadrul întreprinderii. Din acest punct de vedere, metodele de organizare a procesului de producţie pot fi: metode de organizare a produc ţiei în flux, pentru tipul de produc ţie de masă;
metode de organizare a producţiei pe comenzi, pentru tipul de producţie de serie; metode de organizare a produc ţie pe unicate, pentru tipul de producţie individual ă. Între aceste metode, în practic ă, nu există o delimitare strict ă; astfel, o întreprindere în care predomină tipul de serie mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a produc ţiei în flux cu rezultatele ei cele mai eficiente. Exist ă tendinţa ca de avantajele deosebite ale organiz ării producţiei în flux să beneficieze şi întreprinderi care fabric ă un sortiment larg de produse, în serii mici sau chiar unicate.
4.2.1 Organizarea produc ţ iei în flux
4.2.1.1 Definirea no ţ iunii; tr ă sături caracteristice de baz ă În cadrul întreprinderilor , organizarea produc ţiei în flux reprezint ă forma superioar ă de organizare a produc ţiei. Condiţia care trebuie îndeplinit ă pentru aplicarea acestei forme de organizare a procesului de produc ţie, constă în permanentizarea executării unei operaţii sau grup de operaţii, pe anumite locuri de munc ă ale fluxului tehnologic. Acest fapt implic ă realizarea unei încărcări complete a locurilor de munc ă pe care este realizat ă condiţia prezentată anterior. Această condiţie poate fi formalizată cu ajutorul următoarei relaţii: în care,
Q t F t Q - volumul de producţie ce trebuie fabricat dintr-un anumit produs; t - norma de timp pe produs pentru o anumit ă operaţie; F t - fondul de timp al utilajului care execut ă operaţia. Metoda de organizare a producţiei în flux se caracterizeaz ă prin următoarele tr ă sături de
bază: q) Divizarea procesului tehnologic în opera ţii egale sau multiple din punct de vedere al timpului necesar pentru prelucrarea unui produs şi stabilirea unei succesiuni ra ţionale a acestora; acest lucru poate fi ob ţinut prin descompunerea procesului tehnologic în opera ţii simple, şi apoi prin agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate multiple fa ţă de operaţiile simple; r) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de munc ă specializate în realizarea lor; s) Amplasarea locurilor de munc ă în ordinea impus ă de succesiunea tehnologic ă a operaţiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux;
t) Trecerea produselor de la un loc de munc ă la altul în cadrul liniei se face dup ă cum urmează:
pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea execut ării operaţiilor, produsele trec de la un loc de muncă la altul în mod continuu, având la baz ă un ritm reglementat de lucru; pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu, executarea produselor având la baz ă un ritm liber de lucru. u) Procesul de produc ţie se desf ăşoar ă în mod concomitent pe toate locurile de munc ă ale liniei în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabrica ţie, trecerea lor pe alte locuri de muncă, precum şi ieşirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu m ărimea tactului de produc ţie (tactul de producţie fiind intervalul de timp la care ies de pe linia în flux două produse finite). Locurile de munc ă de pe liniile în flux difer ă ca număr în funcţie de durata operaţiilor pe care le execut ă. Astfel: pentru operaţiile ale căror durate sunt egale cu m ărimea tactului de produc ţie, numărul locurilor de muncă este egal cu 1;
pentru operaţiile ale căror durate sunt multiple de m ărimea tactului de produc ţie, numărul locurilor de muncă va fi egal cu:
N lmi unde,
t i T
lmi -
numărul locurilor de munc ă pentru operaţia i; t i - durata operaţiei i; T - mărimea tactului de producţie. v) Deplasarea produselor de la un loc de munc ă la altul se face cu ajutorul unor mijloace de transport adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare continuă şi funcţionează automat sau mecanizat; din aceast ă categorie fac parte benzi rulante sau conveiere, a căror viteza de deplasare este strict corelat ă cu tactul de func ţionare al liniei de producţie în flux. w) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asem ănătoare din punct de vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic. Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie sa existe o omogenitate a calit ăţii şi dimensiunii materialelor şi a semifabricatelor folosite potrivit standardelor sau normelor interne. 4.2.1.2 Tipologia liniilor de produc ţ ie în flux Organizarea producţiei în flux se prezintă sub o mare varietate de forme concrete în cadrul întreprinderilor industriale, cunoscute în mod generic sub denumirea de linii de produc ţie în flux. Deşi se prezintă într-o mare varietate, aceste linii în flux pot fi grupate în mai multe clase, în funcţie de mai multe criterii: După gradul de continuitate exist ă: 75) linii de produc ţie în flux continuu; linii de produc ţie în flux intermitent. Liniile de producţie în flux continuu reprezintă forma superioara de organizare a producţiei în flux. În cadrul lor, produsele trec de la un loc de munc ă la altul în mod continuu pe baza unui tact de producţie bine determinat. Acest lucru este posibil datorit ă faptului c ă duratele operaţiilor sunt egale sau multiple cu m ărimea tactului de produc ţie, fiind posibil ă realizarea sincronizării executării operaţiilor. Sincronizarea executării operaţiilor presupune acel mod de lucru al unei linii de produc ţie în flux în care produsele trec de la o opera ţie la alta la intervale de timp egale sau multiple de mărimea tactului de produc ţie. Pentru exemplificarea sincroniz ării executării operaţiilor vom considera o linie de produc ţie în flux pe care se execut ă 5 operaţii cu următoarele durate în minute: op.1=3 min, op.2=9 min, op.3=3 min, op.4=6 min, op.5=9 min. Tactul de produc ţie al liniei este de 3 minute. Pentru exemplificarea sincronizării operaţiilor efectuate la primele trei produse, se va determina mai întâi numărul locurilor de munc ă la fiecare operaţie în parte dup ă relaţia N lmi
t i . Se va obţine astfel: T
3 9 3 6 op.1 1ma sin a , op.2 3ma sin i ; op.3 1ma sin a ; op.4 2 ma sin i ; 3 3 3 3 9 op.5 3ma sin i . 3
În fig.4.1 este prezentat modul de prelucrare al primelor trei produse în cazul amplas ării desf ăşurate a locurilor de munc ă şi în funcţie de durata operaţiilor, numărul de maşini ale acesteia şi de mărimea tactului de produc ţie:
Varianta I Op.1
Op.2
Op.3
Op.4
2 P1 P2 P3
P1 P2
1
P1 P2
3
P3
6
P1 5
P1
9
P1
10
P2
P3
P3
P3
Op.5
P2
P2
7 11
4
P3
Varianta a II-a
P1 P2 P3
Op.5
Op.4 Op.3 Op.2 Op.1
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
P3 P2 P1 P2 P1 P1
P2
P3 P3
P3 P2 P1 P1
P2
P3
P1 P2 P3 Fig.4.1 Sincronizarea executării operaţiilor pe maşinile unei linii de producţie în flux
Din schema prezentată mai sus, rezultă că lansarea şi ieşirea din fabricaţie a unui produs se face la intervale bine determinate de timp, egale cu m ărimea tactului de produc ţie. Ca urmare produsele vor fi prelucrate în mod continuu f ăr ă a exista şiruri de aşteptare la maşini şi nici timpi de nefuncţionare a maşinilor datorit ă lipsei de produse la ma şini. Linii în flux intermitent (sau cu func ţionare discontinua) se caracterizeaz ă prin lipsa sincronizării executării operaţiilor pe maşini, funcţionarea liniei neavând la baz ă un tact de
producţie determinat. La aceast ă formă de organizare a liniilor de produc ţie în flux lipsa sincronizării executării operaţiilor se datore şte faptului c ă duratele operaţiilor nu sunt egale sau multiple de m ărimea tactului de produc ţie. Din acest motiv aceast ă formă de organizare are numeroase neajunsuri: pentru locurile de munc ă ale căror operaţii au durate mai mici decât restul locurilor de muncă, procesul tehnologic se întrerupe conducând la apari ţia timpilor de nefuncţionare a maşinilor de pe linie; pentru locurile de munc ă ale căror opera ţii au durate mai mari decât restul locurilor de muncă apar locuri înguste şi deci stocuri de producţie neterminate cu toate dezavantajele pe care le presupun acestea. În vederea elimin ării acestor neajunsuri ale liniilor în flux intermitent, pot fi adoptate unele masuri organizatorice care s ă conducă la eliminarea lor într-o m ăsura cât mai mare. Dintre cele mai importante măsuri care pot fi luate în acest sens, men ţionăm: la locurile înguste pot fi repartizate lucr ări de la alte sectoare sau se poate organiza lucrul la mai multe ma şini a muncitorilor insuficienţi încărcaţi; la locurile de munc ă unde apar stocuri mari de produc ţie neterminată, se poate trece la folosirea unor schimburi nelucr ătoare, în cazul în care nu exista utilaje care s ă preia o parte din aceste stocuri, în vederea prelucr ării lor; se vor utiliza toate posibilit ăţile pentru folosirea avantajelor sincroniz ării, dacă nu în mod integral, cel puţin par ţial. Liniile de producţie în flux continuu func ţionează în condiţii de eficienţă maximă în întreprinderile unde predomin ă tipul de producţie de masă, iar liniile în flux intermitent în întreprinderile cu tip de serie. 76) După nomenclatura produc ţ iei fabricate liniile de producţie se clasifică în următoarele categorii: linii de produc ţie în flux cu nomenclatura constantă; linii de produc ţie în flux cu nomenclatura variabilă; linii de produc ţie în flux cu nomenclatura de grup. Liniile de producţie în flux cu nomenclatura constantă sunt specifice tipului de produc ţ ie de masă, în cadrul lor prelucrându-se un singur fel de produs în cantit ăţi foarte mari la acelaşi proces tehnologic. Se mai numesc şi linii în flux monovalente. Locurile de muncă ale acestor linii de produc ţie în flux au o specializare ridicată executând un număr foarte mic de operaţii ale procesului tehnologic. Liniile de producţie în flux cu nomenclatura variabilă se caracterizează prin aceea că în cadrul lor se fabrică mai multe feluri de produse, dar care au un proces tehnologic asemănător. Se mai numesc şi linii în flux polivalente. Acest tip de linii de producţie în flux sunt astfel proiectate încât să se poată adapta cu u şurinţă la schimbarea nomenclatorului de produse. Liniile de producţie în flux cu nomenclatura variabilă sunt folosite în întreprinderile unde este predominant tipul de serie. Liniile de producţie în flux cu nomenclatura de grup sunt specifice acelor întreprinderi care fabrica o nomenclatura larg ă de produse asemănătoare din punctul de vedere al fluxului tehnologic sau al configura ţiei. Locurile de munc ă sunt dotate cu maşini şi utilaje capabile să prelucreze diferitele grupe de produse cu regl ări minime. 77) După felul ritmului de func ţ ionare liniile de produc ţie în flux sunt: linii de produc ţie în flux cu ritm reglementat; linii de produc ţie în flux cu ritm liber. Ritmul de lucru al liniei de produc ţ ie în flux reprezint ă cantitatea de produse executata pe linie în unitatea de timp.
Liniile de producţie cu ritm reglementat se caracterizează prin aceea că livrează pe unitatea de timp o cantitate de produse egal ă cu mărimea ritmului de lucru. La acest fel de linii sunt create condiţiile pentru executarea în mod sincronizat a procesului de produc ţie specific tipului de serie mare sau de mas ă. Liniile de producţie cu ritm liber presupun acel mod de lucru al liniei care livreaz ă cantităţile de produse executate la intervale de timp neregulate; pentru asigurarea continuit ăţii procesului de producţie la anumite locuri de muncă se creează stocuri de producţie neterminată. Deplasarea produselor între locurile de munc ă se face cu mijloace de transport a c ăror viteză nu este strict corelată cu duratele operaţiilor tehnologice. Aceste linii sunt specifice tipului de producţie de serie. Producţie în flux în funcţie de cele mai importante criterii de clasificare, în ţelegând prin aceasta că varietatea lor este mult mai mare fiind influien ţată de foarte mulţi factori specifici fiecărei întreprinderi industriale în parte. 4.2.1.3 Proiectarea liniilor de produc ţ ie în flux Acestă activitate este strâns legat ă de particularităţile de ordin constructiv ale produselor şi de mărimea seriilor de fabrica ţie; se realizează fie odată cu proiectarea întreprinderii, fie cu ocazia efectuării unor studii de modernizare sau de dezvoltare ale întreprinderii. Proiectare unei linii de produc ţie în flux presupune: proiectarea constructivă a produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei; proiectarea tehnologică a aceloraşi produse. Proiectarea constructivă a produselor presupune luarea în considera ţie a acelor elemente care să asigure stabilitatea lor constructivă, unificarea şi tipizarea acestora, precum şi asigurarea interschimbabilit ăţii lor. Proiectare tehnologică va stabili: nomenclatorul produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei; stabilirea operaţiilor tehnologice şi a succesiunii lor; utilajele care vor fi folosite, etc. Toate aceste elemente vor influen ţa tipul liniei în flux, configura ţia şi lungimea acesteia, felul mijloacelor de transport ce vor fi utilizate, gradul de sincronizare al func ţionării liniei în flux. 4.2.1.3.1 Parametrii de func ţ ionare ai liniilor de produc ţ ie în flux Cei mai importanţi parametrii de funcţionare ai unei linii de produc ţie în flux determina ţi în momentul proiectării acesteia sunt: tactul de produc ţie; ritmul de lucru; numărul de locuri de munc ă din cadrul liniei; numărul de muncitori care lucreaz ă pe linie; lungimea liniei; viteza de deplasare a mijloacelor de transport care servesc linia. Tactul de producţie reprezintă intervalul de timp la care ies de pe linie dou ă produse consecutive. Relaţia generală de calcul este:
T în care:
t 60 Q
- T - tactul de producţie al liniei; - t - fondul de timp al liniei pe o perioadă determinată, exprimat în ore; - Q - producţia ce urmează a fi prelucrată în perioada de timp stabilită. Relaţia generală de calcul a tactului de produc ţie este influien ţată de particularităţile existente în întreprindere. În acest caz , tactul de produc ţie poate fi determinat în mai multe moduri:
j) În cazul în care există întreruperi în cadrul regimului de lucru al liniei, m ărimea tactuli de produc ţie poate fi determinat ă după una din relaţiile:
T
t 60 i Q
în care: i - mărimea întreruperilor în cadrul regimului de lucru, exprimat ăa în minute. Cea de-a doua relaţie în acest caz este: T
t 60 K în care K reprezint ă un coeficient Q
programat de utilizare al timpului de lucru. k) În cazul liniilor polivalente unde normele de timp ale produselor sunt diferite ca mărime, tactul de producţie se determina după următoarea relaţie:
T unde:
t 60 K A B b C c r
b
nt B nt ; iar c C ; nt A nt A
Kr
- coeficient de corecţie, care ţine seama de timpul de întrerupere în funcţionarea liniei pentru reglarea utilajelor, pentru trecere de la fabricaţia unui produs la alt produs; A,B,C - cantităţile de produse din fiecare tip de produs ce urmeaz ă a fi executat; b - coeficient de transformare din produs real B în produs reprezentativ A; c - coeficient de transformare din produs real C în produs reprezentativ A. nt A,nt B ,nt C - normele de timp unitare ale produselor A,B,C. l) Pentru liniile în flux polivalente în cadrul c ărora se fabrică produse cu aceleaşi norme de timp, mărimea tactului de produc ţie este dată de relaţia:
T
t 60 K A B C ....... r
Ritmul de lucru al liniei în flux reprezintă cantitatea de produse care se execut ă pe linie în unitatea de timp. Pentru determinarea ritmului de lucru se pot folosi rela ţiile:
1 ; T P b)R p t 60 a)R
Numărul de locuri de muncă din cadrul unei linii de produc ţie în flux se determină atât pentru fiecare operaţie în parte, cât şi pe total linie: numărul de locuri de munc ă pentru fiecare opera ţie în parte este dat de rela ţia:
t N lmi i unde t i este durata operaţiei i. T
numărul de locuri de munc ă pe total linie este dat de rela ţia: n
t i
N lmt
i 1
T
unde n este numărul de operaţii care se execută pe linie;
Numărul de muncitori care lucrează pe linia în flux este strâns legat de m ărimea normei de servire a acestora. Norma de servire a unui muncitor reprezint ă numărul de maşini pe care acesta le poate servi concomitent în cadrul regimului de lucru şi poate lua valori egale sau mai mari decât 1, dup ă cum urmează: norma de servire este egal ă cu 1 dac ă maşinile nu au timpi de lucru automa ţi;
dacă maşinile au timpi de lucru automa ţi, norma de servire este mai mare decât 1 şi se poate determina după relaţia:
N si
tai t oi unde: t oi
t ai este timpul de lucru automat al ma şinii la opera ţia i; t oi este timpul de ocupare al muncitorului la opera ţia i.
Odată stabilit ă mărimea normei de servire, numărul de muncitori la fiecare opera ţie i se poate determina cu relaţia:
N mi
t i unde notaţiile sunt cunoscute. N si
Lungimea liniei de produc ţie în flux se determin ă în mod diferit dup ă cum locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele par ţi ale acesteia: dacă locurile de munc ă sunt a şezate de aceiaşi parte a benzii transportoare, lungimea liniei este dat ă de relaţia:
Lungimea liniei de producţie în flux se determina în mod diferit , dup ă cum locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele par ţi ale acesteia. dacă locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii rulante:
L d N lmt
dacă locurile de muncă sunt pe ambele par ţi ale benzii rulante
L
d N lmt 2
În relaţiile precedente d reprezintă distanţa medie între dou ă locuri de muncă alăturate.
Viteza de deplasare a mijlocului de transport care serve şte linia de producţie în flux este dată de relaţia
V
d unde d şi T au semnificaţiile cunoscute. T
4.2.1.3.2 Amplasarea locurilor de munc ă în cadrul liniilor de produc ţ ie în flux
Una din principalele probleme care se cer rezolvate în domeniul organiz ării producţiei de bază cu tipul de producţie de masă, este problema amplasării locurilor de munc ă sub forma liniilor de produc ţie în flux. Pentru aceasta se folose şte cu bune rezultate metoda gamelor fictive. Metoda gamelor fictive operează cu două concepte, şi anume: gama reală de fabricaţie; gama fictivă de fabricaţie. Gama real ă de fabrica ţ ie reprezintă ansamblul opera ţiilor tehnologice destinate fabric ării unui produs. Exemplu: gamele reale de fabrica ţie ale produselor P1, P2, P3 sunt: P1: A,B,D,E; P2: A,C,D,B; P3: B,E,D,F. Gama fictiv ă de fabrica ţ ie a unui lot de produse reprezint ă ansamblul opera ţiilor tehnologice destinate fabric ării unui lot de produse. Astfel, gama fictiv ă a lotului de produse P1,P2,P3 este formată din ansamblul opera ţiilor A,B,C,D,E,F. Amplasarea locurilor de munc ă folosind metoda gamelor fictive este realizat ă în următoarele etape: m) inventarierea operaţiilor pentru fiecare produs în parte, cu specificarea numerelor de ordine pe care apar acestea în fluxul tehnologic al fiec ărui produs; n) determinarea frecventei de apari ţie a fiecărei operaţii pe fiecare număr de ordine din gama reală a fiecărui produs; o) determinarea timpului necesar pentru fiecare opera ţie şi număr de ordine pentru care există o frecvenţă de apariţie, determinată în etapa anterioar ă, după relaţia n
Tnec Qi nti unde:
i 1
Qi - reprezintă cantitatea din produsul i ce urmeaz ă a fi prelucrat ă în cadrul liniei în flux; nti - reprezintă norma de timp a produsului i;
n - este numărul tipurilor de produse prelucrate pe linia în flux. p) determinarea numărului de locuri de munc ă necesare fiecărei operaţii în parte din cadrul liniei se face conform rela ţiei
N lmi unde:
T neci T d i
T neci - este timpul necesar pentru executarea operaţiei i; T di - este timpul disponibil al locului de muncă care execută operaţia i. q) amplasarea efectivă a locurilor de muncă are la bază principiul conform c ăruia în
cadrul fluxului tehnologic al tuturor produselor nu trebuie s ă existe întoarceri de la un loc de muncă la altul din cadrul liniei în flux. Alături de amplasarea locurilor de munc ă există probleme şi în ceea ce prive şte dimensionarea corectă a suprafeţelor de producţie ocupate de maşinile şi utilajele din cadrul liniei de producţie în flux. 4.2.1.3.3 Dimensionarea suprafe ţ elor de produc ţ ie pentru liniile de produc ţ ie în flux.
Suprafaţa ocupată de toate locurile de muncă de pe linia de produc ţie este dată de relaţia: n
Stot N lmi S ti unde:
i 1
S tot - suprafaţa ocupată de toate locurile de munc ă din cadrul liniei în flux; N lmi - numărul locurilor de munc ă de la operaţia i; S ti - suprafaţa totală a unui loc de muncă de la operaţia i.
Suprafaţa benzii transportoare poate fi calculat ă cu relaţia: Sb L l unde L - lungimea benzii transportoare; l - lăţimea benzii transportoare. În final, suprafaţa totală a unei linii de produc ţie în flux este dată de suma dintre suprafaţa ocupată de toate locurile de muncă din cadrul liniei şi suprafaţa benzii transportoare care serve şte linia: ST Stot S b unde notaţiile se menţin. Trebuie menţionat că aceste calcule trebuie corelate în permanen ţă cu situaţiile concrete existente în cadrul liniilor de produc ţie. 4.2.1.3.4 Echilibrarea liniilor de produc ţ ie în flux În situaţia în care duratele operaţiilor nu sunt egale sau multiple de m ărimea tactului de producţie pot exista timpi de întreruperi în desf ăşurarea procesului tehnologic. Se pune problema adoptării unor măsuri pentru reducerea acestor întreruperi sau dac ă este posibil chiar eliminarea lor. Cu alte cuvinte, să aibă loc o echilibrare a liniei de produc ţie în flux. Condiţia care se cere îndeplinit ă, constă în cunoaştere temeinică a procesului tehnologic, atât din punctul de vedere al succesiunii opera ţiilor, cât şi din punctul de vedere al duratei operaţiilor. Această succesiune a opera ţiilor tehnologice poate fi descris ă în mod formal cu ajutorul unei relaţii de precedenta descris ă cu ajutorul simbolului "<". Spunem c ă operaţia i precede operaţiei j şi scriem i
mulţimea timpilor operaţiilor tehnologice t i ; tactul de func ţionare al liniei T. Se cere să se găsească o clasă de submulţimi a lui I ( S1...S j ) care să satisfacă următoarele condiţii: a) S j I
U
j J
Aceasta exprimă condiţia că ansamblul tuturor opera ţiilor repartizate pe locurile de muncă să fie egale cu mul ţimea operaţiilor din cadrul liniei. b) Si S j Această relaţie exprimă condiţia fiecare operaţie din cadrul liniei s ă fie executată pe un singur post de lucru; c) t (s j ) t x T unde j 1,...J
xS j
Relaţia exprimă faptul că suma operaţiilor executate pe fiecare loc de munc ă trebuie să fie mai mică sau cel mult egal ă cu mărimea tactului de produc ţie. d) Dacă x
(T t(S ) minim j
j 1
Funcţia obiectiv exprim ă condiţia că timpul nelucr ător al fiecărui loc de muncă să fie minim. 4.2.1.3.5 Variante de organizare a liniilor de produc ţ ie în flux în diferite ramuri de produc ţ ie Organizarea producţiei în flux, prin tr ăsăturile sale caracteristice se prezint ă sub diferite forme concrete specifice fiecărei ramuri industriale; aceasta deoarece liniile de produc ţie în flux sunt puternic influen ţate de: particularităţile procesului tehnologic; felul şi cantitatea produc ţiei fabricate; felul materialelor utilizate; numărul şi caracteristicile utilajelor folosite. În industria construc ţ iilor de ma şini, electrotehnica şi electronica organizarea produc ţiei în flux se prezint ă sub forma liniilor tehnologice de prelucrare, a liniilor automate de produc ţie etc. Forma superioar ă de organizare a producţiei în flux o constituie liniile automate în flux caracterizate prin: utilajul tehnologic, auxiliar şi instalaţiile de transport formeaz ă un complex unic; prelucrarea şi deplasarea produselor se face în mod automatizat, pe baz ă de comandă centralizată; funcţionarea liniilor în flux are loc sincronizat, pe baza unui tact de produc ţie unic. În ramurile industriale cu procese de produc ţ ie continue (industria chimic ă , petrochimică , alimentar ă etc.) se constituie linii tehnologice automatizate conduse centralizat de la o camer ă sau panou de comand ă.
În industria metalurgic ă condiţia de bază a asigur ării unui flux continuu o constituie asigurarea unei proportionalit ăţi între capacitatea de produc ţie a diferitelor stadii de produc ţie. Astfel, funcţionarea continu ă presupune ca pentru un agregat de mare capacitate dintr-un anumit stadiu, să existe mai multe agregate de capacitate mai mica în stadiul urm ător; se creează astfel posibilitatea existen ţei unui raport cantitativ bine determinat între capacit ăţile de producţie în diferitele stadii de prelucrare a produselor. În industria textil ă organizarea producţiei în flux are la baz ă crearea unui sistem de aparate. Sistemul de aparate este constituit din grupe de ma şini şi utilaje capabile s ă execute un ansamblu de operaţii de bază şi conexe, într-un raport astfel determinat care s ă facă posibilă asigurarea unei continuit ăţi a procesului tehnologic. Capacitatea de produc ţie a unui sistem de aparate este dată de capacitatea de producţie a agregatului principal, iar a şezarea aparatelor pe suprafaţa de producţie se va face în ordinea impus ă de succesiunea tehnologic ă a operaţiilor de prelucrare. În industria de confec ţ ii se folosesc mai multe variante de organizare a produc ţiei în flux: r) sistemul bandă rulantă; s) sistemul prod-sincron; t) sistemul conveier secţional; u) sistemul agregat cu transport orizontal. Sistemul band ă rulant ă cu funcţionare continuă şi ritm reglementat se folose şte pentru fabricarea unui produs sau a unui număr mic de produse în serii mari de fabrica ţie. În acest caz locurile de muncă sunt amplasate de o parte şi de alta a benzii rulante (sau numai de o singura parte, în funcţie de spaţiul disponibil), iar produsele sunt transportate de la un loc de munc ă la altul de banda rulant ă acţionată în mod automat. Sistemul prod-sincron este un sistem care în anumite cazuri reu şeşte să elimine în întregime transportul intern , datorit ă modului de amplasare a locurilor de munc ă şi a depozitelor intermediare de producţie neterminată. O posibilă
schemă de funcţionare a acestui sistem de organizare este prezentat ă mai jos: Container de materii si materiale
OP.1
OP.2
CN1
OP.3
CN2
OP.4
CN3
Container de produse finite
OP.5
CN4
Fig. 4.2 Schema desf ăşurării procesului de producţie în sistemul prod-sincron
În cadrul acestui sistem din containerul cu materii prime şi materiale muncitorul de la operaţia 1 ia materialul necesar pentru prelucrarea unui produs; dup ă prelucrare, semifabricatul este aşezat în containerul de produc ţie neterminată CN1. Muncitorul de la opera ţia 2 ia semifabricatul din CN1, îl prelucreaz ă şi apoi îl aşează în CN2. Tot astfel continu ă procesul de producţie , până la ultima operaţie tehnologic ă, după care muncitorul aşează produsul finit în containerul de produse finite. Avantajul acestui sistem const ă în faptul c ă elimină transportul intern între diferitele opera ţii tehnologice, dar şi dezavantajul existen ţei unor stocuri mari de producţie neterminată şi o flexibilitate redus ă. Sistemul conveier sec ţ ional presupune existenţa în cadrul procesului tehnologic a unor zone şi secţiuni diferite, ceea ce va permite fabricarea concomitent ă a unor produse de tipodimensiuni diferite. În prima parte a conveierului secţional se execută operaţii comune tuturor produselor care se fabrică în cadrul liniei, iar în cea dea doua parte exist ă mai multe benzi rulante specializate fiecare pentru executare unor opera ţii specifice unui anumit fel de produs. Modul de func ţionare a acestui sistem poate fi redat în schema urm ătoare: OP.4
OP.3 Container produs A
OP.1
OP.2
OP.3
Pr.A OP.6
OP.7
Pr.B
Container produs B
Operatii pentru produsele A,B,C Pr.C
OP.8
OP.9 Container produs C
Fig.4.3 Schema de funcţionare a sistemului conveier sec ţional
Sistemul agregat foloseşte aceleaşi principii de organizare ca şi sistemul conveier secţional, cu deosebirea că operaţiile specifice fiec ărui produs sunt opera ţii manuale şi sunt amplasate de ambele par ţi ale benzilor rulante. Schema de func ţionare este prezentat ă în figura următoare:
Pr.A OP. 1
OP. 2
OP. 3 Pr.B
Operatii pentru executare produse A,B,C
OP. 4
OP. 5
OP. 6
OP. 7
OP. 8
OP. 9
OP. 10
OP. 11
OP. 12
OP. 13
OP. 14
OP. 15
Container produs A
Container produs B
Pr.C Container produs C
Fig.4.4 Schema de funcţionare a sistemului agregat
Transportul produselor în sistemul agregat se face cu ajutorul unor benzi transportoare acţionate de la un pupitru de comand ă; din această cauză sistemul agregat nu se poate folosi decât pentru produse care necesită un număr mic de locuri de munc ă pentru a asigura operativitate acţiunilor de lansare şi aprovizionare a locurilor de munc ă. 4.2.1.3.6 Eficien ţ a economica a liniilor de produc ţ ie în flux Experienţa practică arată că folosirea metodelor de organizare a producţiei după principiul liniilor de produc ţie în flux, conduce la ob ţinerea de rezultate remarcabile în procesul de producţie. Aceasta datorită faptului că acest mod de organizare creeaz ă numeroase facilita ţi de utilizare pe scar ă largă a operaţiunilor mecanizate şi automatizate. Dintre efectele economice cele mai des întâlnite în urma folosirii liniilor de produc ţie în flux, menţionăm: deoarece tipul de produc ţie în care se folosesc cu preponderen ţă liniile în flux, este tipul de serie mare sau de mas ă, maşinile şi utilajele folosite au randament ridicat şi utilizează echipament tehnologic specializat; utilizarea utilajelor de înalt ă specializare şi a unor resurse umane cu calificare doar pentru un număr redus de operaţii tehnologice, conduce la cre şterea substanţială a productivităţii muncii, în condiţiile reducerii sistematice a cheltuielilor de timp şi de muncă; ca urmare a creşterii productivit ăţii muncii, va creste volumul de produc ţie în condiţiile creşterii gradului de utilizare a capacit ăţilor de producţie; utilizarea unor ma şini, utilaje şi echipament tehnologic de înalt ă specializare permite realizarea unor opera ţii tehnologice de înalt ă precizie, în urma cărora se vor obţine produse cu un nivel ridicat de calitate; deoarece toate fazele tehnologice de realizare a unui produs sunt concentrate în cadrul unei singure linii de produc ţie, va avea loc o reducere a ciclului de fabrica ţie al
produsului, o scădere a mărimii stocurilor de produc ţie neterminată şi o accelerare a vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante; transportul intern este foarte mult redus, datorit ă amplasării operaţiilor în ordinea succesiuni tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face de regul ă cu ajutorul benzilor rulante; Toate efectele economice men ţionate anterior, conduc în final la reducerea costurilor de producţie şi implicit la cre şterea rentabilităţii activit ăţii întreprinderii industriale. 4.2.2 Organizarea produc ţ iei de serie mica şi individual ă
În prezent exist ă un număr mare de unităţi de producţie care execută o mare varietate de produse în cantităţi mici sau foarte mici, uneori chiar unicate, aceasta şi ca efect al diversific ării din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor. Aceasta impune adoptarea unui set de m ăsuri de organizare a procesului de produc ţie, specifice tipului de produc ţie de serie mica sau individuală. Caracteristicile principale ale organiz ării acestor tipuri de produc ţ ie sunt: organizarea secţiilor de baz ă se face după principiul tehnologic, ceea ce presupune c ă în cadrul secţiilor de bază se execută faze de proces tehnologic, iar amplasarea utilajelor se face dup ă metoda grupelor omogene de maşini; în cazul unor produse de gabarit foarte mare, organizarea procesului de produc ţie se face după principiul pozi ţiei fixe, conform căruia produsul este a şezat pe un amplasament fix, iar prelucrarea acestuia se face prin deplasarea echipelor de muncitori de la un produs la altul şi în ordinea impus ă de fluxul tehnologic; specializarea maşinilor şi utilajelor este foarte redus ă (utilaje universale) capabile s ă se adapteze uşor la schimbarea nomenclatorului de fabrica ţie printr-un număr forte mic de reglaje; trecerea de la un loc de munc ă a produselor se face bucat ă cu bucat ă sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinu ă de tipul cărucioarelor manuale, electrocarelor sau motostivuitoarelor. pentru fabricarea produselor, în acest caz, se foloseşte o tehnologie sumar ă valabilă pentru întreaga gamă de produse executate, urmând ca detaliile tehnologice ale fiecărui produs să fie definitivate în cadrul fiec ărui loc de munc ă de c ătre muncitorul care-l utilizează. Organizarea procesului de produc ţie după principiul tehnologic are o serie de avantaje şi dezavantaje, din care mai importante sunt urm ătoarele: v) Din rândul avantajelor cel mai important este dat de faptul c ă procesul de produc ţie are o flexibilitate foarte mare , putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie. w) Dezavantajele mai importante sunt : volumul de transport intern şi manipulare este foarte ridicat; necesită for ţa de muncă cu un grad ridicat de calificare; ciclul de produc ţie al produselor este foarte lung; controlul calit ăţii producţiei este mult mai complex în vederea ob ţinerii de produse de calitate superioar ă. 4.2.2.1 Metoda verigilor pentru. amplasarea locurilor de munc ă Metoda verigilor este utilizat ă pentru amplasarea locurilor de munc ă după principiul grupelor omogene de ma şini. Conform acestei metode pe suprafaţa de producţie locurile de
muncă vor fi amplasate în a şa fel încât în centrul suprafe ţei va avea loc un trafic intens pe distante scurte, iar la marginile acesteia va avea loc un trafic intens pe distan ţe mai mari. Cu alte cuvinte pe suprafaţa de producţie va lua naştere o problemă de transport a c ărei funcţie obiectiv va avea o valoare minimă. Metoda verigilor operează cu conceptul de verig ă de produc ţ ie, care exprimă relaţia care se stabileşte între dou ă locuri de muncă succesive în cadrul unui flux tehnologic. Exemplu: Pentru o succesiune tehnologică formată din operaţiile A,B,C,D, verigile de producţie care apar sunt: AB; BC; CD. Amplasarea locurilor de munc ă folosind metoda verigilor se face în urm ătoarele etape: x) Întocmirea tabloului verigilor constă în stabilirea verigilor de produc ţie pentru fiecare produs care urmează să fie prelucrat pe utilajele care urmeaz ă să fie amplasate pe suprafaţa de producţie. Pentru aceasta se construieşte un tabel, care va avea în cap ătul coloanelor denumirea produselor fabricate, fiecare coloan ă având câte două subcoloane. Denumirea subcoloanelor va reprezenta numele locurilor de munc ă din succesiunea fluxului tehnologic şi a verigilor de produc ţie corespunzătoare fiecărui produs. Exemplu: Cunoscând ca pe o suprafa ţă de producţie urmează să fie prelucrate produsele P1,P2,P3 cu următoarele fluxuri tehnologice: P1 - A,C,D,E,F,B; P2 - A,B,C,A,C,E; P3 - B,D,E,A,F. tabloul verigilor va ar ăta astfel: P1
P2
P3
Locuri Verigi Locuri Verigi Locuri Verigi de de de de de de munca productie munca productie munca productie A C D E F B
AC CD DE EF FB
A B C A C E
AB BC CA AC CE
B D E A F
BD DE EA AF
y) Întocmirea tabloului intensit ăţ ilor de trafic este a doua etap ă a metodei verigilor reprezentată de un tabel triunghiular, ale c ărei coloane şi linii vor purta denumirea locurilor de munc ă ce urmează sa fie amplasate. La intersec ţia liniilor cu coloanele vor fi marcate verigile de producţie corespunzătoare produselor care vor fi prelucrate.
A F E
*
C
B A
6
E *
* ** * *
D
*
*
D C
B *
* *
*
4
*
F 3
5
6 4
z) Analiza posibilit ăţilor de amplasare; aa) Amplasarea locurilor de munc ă. Aceste două etape se execut ă simultan. În primul rând se amplaseaz ă în centrul suprafeţei de producţie primele trei locuri de muncă, cele mai aglomerate - în cazul nostru locurile de muncă A,C,E. În centrul suprafeţei de producţie vor fi amplasate locurile de munc ă A,C,E, în ordinea descrescătoare a numărului de verigi de producţie din tabloul intensit ăţilor de trafic. Urmează la amplasare locurile de munc ă B şi D , în ordinea descresc ătoare a numărului de verigi de producţie. Pentru a stabili locul de amplasare al acestora fa ţă de primele locuri de munc ă, care au fost deja amplasate se face analiza posibilit ăţ ilor de amplasare. BA+BE=1+0=1 BE+BC=0+1=1 C+BA=1+1=2 Rezultă că locul de muncă B va fi amplasat în fa ţa laturii CA (latur ă cu care are cele mai multe verigi de produc ţie). Se procedează în continuare în mod asem ănător şi va rezulta amplasarea locurilor de munc ă prezentată în continuare:
* A F
*
B
*
* * E
C
* D
În practică, rezultatele obţinute prin aplicarea metodei verigilor vor fi corelate cu condiţiile concrete existente pe suprafa ţa de producţie, ţinând cont dac ă este necesar de cerinţele suplimentare ale anumitor locuri de munc ă: iluminaţie naturală, apropierea de instalaţiile de aerisire etc. 4.2.2.2
Sistemul flexibil de fabrica ţ ie de reprezentare a produc ţ iei de serie mic ă şi unicate
modalitate
specific ă
Sistemul de fabricaţie reprezintă componenta de bază a unui sistem de produc ţie. Trebuie precizat că sistemul flexibil de fabrica ţie este specific pentru tipul de produc ţie de serie mică sau individuală, dar nu poate constitui o soluţie valabilă în orice situaţie, ci reprezintă un r ăspuns la diversificarea din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor.
Sistemele de fabricaţie au evoluat de-a lungul timpului în func ţie de condiţiile concrete de organizare şi tehnicitate existente la un moment dat. În cadrul unei mari variet ăţi de sisteme de fabricaţie acestea pot fi clasificate în doua grupe mari: sisteme de fabricaţie rigide; sisteme de fabricaţie flexibile; Sistemul rigid de fabrica ţ ie este la rândul sau: sistem rigid de fabrica ţie reglementat; sistem rigid de fabrica ţie automatizat. Sistemul rigid de fabrica ţ ie reglementat se caracterizează prin următoarele elemente: este specific tipului de produc ţie de serie mare sau de masa din procesele de montaj cu ritm reglementat; metoda de organizare a producţiei are la bază principiul liniei de produc ţie în flux; locuri de muncă şi for ţa de muncă strict specializate pentru executarea unui num ăr mic de operaţii tehnologice; schimbarea nomenclatorului de produse conduce la oprirea procesului de produc ţie până la înlocuirea tehnologiei de fabrica ţie. Sistemul rigid de fabrica ţ ie automatizat are aceleaşi caracteristici ca şi sistemul prezentat anterior şi în plus: locurile de munc ă au un grad mare de automatizare şi mecanizare şi se găsesc amplasate în cadrul unor linii de produc ţie tehnologice; nivel ridicat al productivit ăţii muncii. Sistemele flexibile de fabrica ţ ie sunt de mai multe feluri şi anume: sisteme cu flexibilitate natural ă; sisteme cu flexibilitate artificial ă; sisteme cu flexibilitate artificial ă şi comandă automată. Sistemul de fabrica ţ ie cu flexibilitate natural ă se caracterizează prin aceea că: for ţa de muncă are rolul determinant în a conferi gradul de flexibilitate al sistemului (sunt sisteme de fabrica ţie manuale specializate pe realizarea unei game largi de produse în serii mici de fabricaţie sau chiar unicate - sisteme de produc ţie meşteşugăreşti). for ţa de muncă are un grad ridicat de specializare. unităţile de producţie nu depăşesc mărimea unui atelier de produc ţie. Sistemul de fabrica ţ ie cu flexibilitate artificial ă în acest caz for ţa de muncă influenţează par ţial gradul de flexibilitate acesta fiind determinat de tipul echipamentului tehnologic cu care este înzestrat utilajul; pentru tipul de producţie în serie sunt posibile forme de organizare a produc ţiei în flux; formele de organizare a produc ţiei sunt celula de fabricaţie şi sistemele de maşini şi centre de prelucrare asistate de operatorul uman. Sistemul de fabrica ţ ie cu flexibilitate artificial ă şi comanda automat ă acest sistem are o flexibilitate foarte mare destinat fabric ării loturilor mici de fabricaţie; are o structur ă modular ă uşor adaptabilă la modificarea sortimental ă a producţiei; conducerea procesului tehnologic are loc sub comanda calculatorului, ceea ce determină o pondere mare a timpului de prelucrare în totalul timpului de lucru; for ţa de muncă are rol doar de supraveghere şi întreţinere a instalaţiilor tehnologice. Un sistem flexibil de fabrica ţie se caracterizează în principal prin urm ătoarele tr ăsături de bază:
integrabilitate, determinat ă de capacitatea sistemului de integrare într-un sistem de producţie şi de cuplare funcţională cu alte sisteme; adaptabilitate, determinat ă de viteza de adaptare la schimbarea volumului şi a gamei sortimentale a produc ţiei; dinamism structural, determinat de posibilitatea de modificare a structurii sistemului flexibil de fabrica ţie în funcţie de cerinţele concrete ale producţiei. În literatura de specialitate diferi ţi autori identific ă trei stadii ale sistemelor flexibile de fabricaţie, care difer ă prin complexitate şi arie de cuprindere: bb) Unitatea flexibil ă de prelucrare reprezintă de obicei o maşină complexă denumită şi centru de prelucrare echipat cu o magazie de SDV-uri complexe şi un manipulator sau robot automat de scule, care pot func ţiona în mod automat; Celula flexibil ă de fabrica ţ ie este constituit ă din mai multe unitari flexibile de cc) prelucrare cu maşini şi utilaje controlate direct de calculator; dd) Sistemul flexibil de fabrica ţ ie cuprinde mai multe celule de fabrica ţie conectate prin sisteme automate de transport, cu ajutorul c ărora se deplasează produsele şi echipamentul tehnologic între ma şini. Întregul sistem este sub controlul direct al unui calculator central sau local care dirijeaz ă şi sistemele de depozitare, echipamentele de măsur ă şi control etc. Sistemul flexibil de fabrica ţie îşi îndepline şte integral rolul pentru care a fost creat doar dacă cuprinde toate componentele unui sistem de fabrica ţie (de prelucrare, logistic, control, şi comanda) şi nu se rezumă doar la subsistemul de prelucrare a şa cum este prezentat în anumite lucr ări de specialitate. Acest punct de vedere presupune o integrare total ă a celor patru subsisteme componente, ceea ce impune folosire ma şinilor cu comandă numerică, de transportoare automate, roboţi industriali şi o reţea de comunicaţii care să concentreze toate fluxurile informa ţionale care str ă bat sistemul flexibil de fabrica ţie. Faţă de sistemele rigide de fabrica ţie, sistemele flexibile au urm ătoarele deosebiri: au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de fabrica ţie; acest lucru se realizează doar prin schimbarea programului la calculator f ăr ă a se acţiona asupra echipamentelor din dotarea ma şinilor; autonomie de func ţionare pentru trei schimburi f ăr ă intervenţia operatorului uman; posibilităţi sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate corelat cu cerin ţele tot mai diversificate ale consumatorului. 4.2.2.2.1 Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabrica ţ ie Unul din avantajele majore ale sistemelor avansate de produc ţie este dat de cuplarea sistemelor flexibile de fabrica ţie cu procesul conducerii integrate cu ajutorul calculatorului. Ia naştere în acest fel un sistem computerizat de ma şini care poate produce în limitele capabilităţii lui, orice pies ă aleasă întâmplător în orice cantitate şi la orice moment de timp, cu costuri comparabile sau chiar mai scăzute decât cele înregistrate pentru tipul de produc ţie de serie mare sau de masă. Aceasta deoarece costurile cu reprogramarea calculatorului sunt în multe cazuri inferioare celor pentru modificarea sau ajustarea echipamentului tehnologic. Rolul sistemului flexibil de fabrica ţie poate fi mai bine în ţeles din figura de mai jos.
Costul unitar 1 Sistem rigid de fabricatie automatizat ( linii în flux) 0.5 Zona de profit a sistemului flexibil de fabricatie Sistem flexibil de fabricatie Sistem cu adaptabilitate manuala 0.1 0.5
1
2
3
4
5
6
7
8
Volumul productiei
Fig.4.5 Dependenţa costului unitar de volumul producţiei în cazul sistemelor de fabricaţie manuale, rigide şi flexibile
Se poate constata că la o produc ţie de volum mic, fabricaţia manuală este cea mai eficientă, deoarece înregistrează cele mai reduse costuri, iar la un volum mare al producţie cea mai eficientă este fabricaţia automatizată rigid. Se observă ca sistemul flexibil de fabrica ţie devine eficient doar în cazul seriilor scurte sau medii de fabrica ţie. Într-un sistem convenţional de fabrica ţie, datele statistice arat ă că din totalul timpului de fabrica ţie peste 80% reprezint ă timp de aşteptare şi pregătire, iar 20% timp de lucru al ma şinilor; din acesta peste 60% este consumat cu a şezarea şi reglarea piesei pe maşina de lucru. Astfel timpul total de prelucrare efectiv ă se reduce la 5-10% din total. În cazul sistemelor flexibile de fabrica ţie, timpul efectiv de lucru ajunge la 50-85% din totalul timpului de lucru, concomitent cu o cre ştere a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie. 4.2.2.4 Metoda tehnologiei de grup pentru m ărirea loturilor de fabrica ţ ie O cerinţă de bază a organizării moderne a producţiei, o constituie trecerea de la fabricarea unor loturi mici de fabrica ţie la loturi mari şi folosirea pe aceast ă bază a metodelor superioare de producţie, ce au la baz ă principiile organiz ării producţiei în flux. Pentru trecerea la fabricaţia produselor de la loturi mici la loturi mari de fabrica ţie, în condiţiile unor întreprinderi care fabric ă o nomenclatur ă largă de fabricaţie, se foloseşte metoda tehnologiilor de grup. Potrivit acestei metode diferitele produse care se fabric ă în loturi mici vor fi încadrate în anumite grupe de fabrica ţie pe baza unor caracteristici comune constructive sau tehnologice. Din cadrul fiecărei grupe se va alege un produs sau o pies ă care grupează cele mai multe din caracteristicile produselor sau pieselor din grupa de care apar ţine. În funcţie de acest produs se va elabora tehnologia de fabrica ţie pentru întreaga grup ă, se alege utilajul necesar şi se proiectează echipamentul tehnologic. În cazul în care în cadrul grupei de produse nu exist ă un asemenea produs, se proiectează un produs care să întrunească toate caracteristicile constructive şi tehnologice ale produselor dintr-o anumit ă grupă. În funcţie de acest produs va fi proiectat ă tehnologia corespunz ătoare şi se va alege utilajul şi echipamentul tehnologic necesar.
Folosirea metodei tehnologiei de grup ofer ă următoarele avantaje: ee) permite folosirea unor maşini şi utilaje specializate, de mare randament şi trecerea la fabricaţia produselor pe baza metodelor de organizare a produc ţiei în flux cu toate avantajele ce decurg din aceasta;
ff) permite folosire unor echipamente tehnologice specifice unei clase de produse sau piese, în locul unor echipamente specifice fiec ărui produs în parte, ceea ce mic şorează considerabil volumul de munc ă necesar proiectării şi producerii acestora. gg) influenţează în mod pozitiv mărimea ciclului de fabrica ţie, folosirea capacităţii de producţie, nivelul productivit ăţii muncii şi al costurilor de produc ţie. În procesul de restructurare a producţiei un loc important trebuie sa se asigure extinderii mecanizării şi automatizării, realizarea unor linii complet automatizate etc. cu prioritate pentru executarea acelor lucr ări care necesită un volum mare de munc ă şi de desf ăşurare în condi ţii grele.
4.3 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirma ţ ie este adevărata, iar a doua fals ă; d) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ ii sunt false. Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadreaz ă următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul: 1. Fiecărei întreprinderi industriale îi este specific un tip de produc ţie; acesta este factorul care determină modul de organizare al procesului de produc ţie în secţiile de bază. 2. Tipul de produc ţie este o stare organiza ţioanală şi funcţională a întreprinderii; acesta nu este influenţat de gradul de specializare a locurilor de munc ă şi nici de modul de deplasare al produselor de la un loc de munc ă la altul. 3. Elementele componente ale unui tip de produc ţie nu influenţează metodele de organizare a procesului de produc ţie, dar influenţează asupra calit ăţii produselor fabricate în cadrul întreprinderii. 4. Organizarea producţiei în flux este o metoda de organizare a produc ţiei de serie mare sau de masă; pentru tipul de produc ţie de serie mic ă sau individual ă metoda de organizare a producţiei metoda de organizare este pe grupe omogene de ma şini.
5. Metoda de amplasare a locurilor de munc ă sub forma liniilor tehnologice este specific ă pentru tipul de producţie de serie mic ă, iar metoda Cameron este specific ă tipului de producţie de masă. 6. Deplasarea produselor de la un loc de munc ă la altul se face în cazul produc ţiei individuale, cu mijloace de transport discontinue; cantitatea de produse transportate cu aceste mijloace de transport este dat ă de mărimea lotului de fabrica ţie. 7. Mărimea seriei de fabrica ţie este dată de cantitatea de produse de acela şi fel care se fabrică într-o perioad ă dată de timp; mărimea lotului de fabrica ţie este influen ţată de cantitatea de produse care se transport ă cu un mijloc de transport o singura dat ă. 8. Pentru tipul de produc ţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de specializare, iar pentru tipul de produc ţie individual ă sunt specifice utilaje universale. 9. Organizarea producţiei în flux este forma superioar ă de organizare a procesului de producţie; condiţia necesar ă pentru organizarea produc ţiei în flux este dată de relaţia Q t F t . 10. Relaţia Q t F t .exprimă faptul că este asigurată o încărcare completă a locurilor de muncă; în această relaţie t exprimă mărimea normei de timp a produselor fabricate pe linia în flux. 11. Divizarea procesului tehnologic în opera ţii egale sau multiple de m ărimea tactului de producţie este o tr ăsătur ă de bază a modului de organizare a produc ţiei în flux; aceast ă tr ăsătur ă este specifică liniilor de producţie sincronizate. 12. Pentru liniile de produc ţie în flux locurile de munc ă sunt amplasate în ordinea impus ă de succesiunea operaţiilor tehnologice; deplasarea produselor de la un loc de munc ă la altul se face cu ajutorul mijloacelor cu deplasare continu ă 13. Tactul de producţie exprimă perioada de timp la care are loc livrarea a dou ă produse de pe o linie de producţie în flux; intrarea materiilor prime în cadrul liniilor se face în mod continuu cu ajutorul mijloacelor de transport cu deplasare continu ă. 14. După gradul de continuitate al procesului de produc ţie liniile de produc ţie în flux sunt de două feluri: linii de produc ţie în flux continuu şi linii de produc ţie în flux intermitent; continuitatea procesului de produc ţie se realizează ca urmare a sincronizării operaţiilor de producţie în timp. 15. Pentru liniile de produc ţie în flux intermitent pot apare următoarele situaţii: la operaţiile cu durată mai mică decât restul opera ţiilor pot apare locuri înguste şi stocuri mari de produc ţie neterminată; la operaţiile cu durată mai mare decât durata medie a celorlalte opera ţii procesul de producţie se întrerupe, ap ărând timpi mor ţi în funcţionarea maşinilor şi a timpului de lucru al muncitorilor.
16. În funcţie de nomenclatorul de produse care se execut ă pe liniile de produc ţie în flux, acestea pot fi cu nomenclatura constant ă şi cu nomenclatur ă de grup; liniile de produc ţie cu nomenclatur ă de grup se folosesc la acele întreprinderi care fabric ă mai multe feluri de produse de acelaşi tip, care au deci un proces tehnologic asem ănător. 17. Liniile de produc ţie în flux cu ritm liber nu necesit ă sincronizarea în timp a opera ţiilor de producţie; acestea se caracterizeaz ă prin aceea că trebuie să livreze în unitatea de timp o anumită cantitate de produse strict corelat ă cu mărimea ritmului de producţie. 18. Trecerea produselor de la un loc de munc ă la altul pentru anumite linii de produc ţie în flux se face sub forma loturilor de produse; acest mod de deplasare a produselor este specific produselor de volum şi gabarit mic.
19. După modul de deplasare a produselor de la un loc de munc ă la altul anumite linii de producţie în flux sunt înzestrate cu transportoare mecanice de tipul benzilor rulante; alte linii de produc ţie în flux nu sunt înzestrate cu mijloace de transport speciale. 20. Proiectarea liniilor de produc ţie în flux se realizează pentru întreprinderile noi odat ă cu proiectarea întreprinderii, iar pentru întreprinderile deja existente cu ocazia efectu ării studiilor de modernizare sau dezvoltare a diferitelor unit ăţi de producţie. 21. Proiectarea unor linii de produc ţie în flux presupune urm ătoarelor activit ăţi: proiectarea constructivă şi proiectarea tehnic ă a acestora; în proiectarea constructiv ă se are în vedere asigurarea stabilit ăţii constructive, unificarea şi tipizarea pieselor. 22. Tactul de producţie este un element func ţional de bază al unei linii de produc ţie în flux; acesta exprimă timpul necesar pentru executarea unui produs în unitatea de timp în cadrul liniei de produc ţie în flux. 23. Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este T
t 60 ; în această relaţie K Q K
reprezintă coeficientul de încărcare a locurilor de munc ă. 24. Pentru liniile în flux polivalente rela ţia de calcul a tactului de produc ţie este
T
t 60 K ; această relaţie este valabila pentru liniile în flux polivalente care A B C ...
fabrică produse cu norme de timp diferite. 25. Ritmul de lucru al unei linii de produc ţie în flux exprim ă cantitatea de produse care se execută pe linia de produc ţie în unitatea de timp; acesta se calculeaz ă după relaţia
R
t 60 . Q
26. Ritmul de lucru este direct propor ţional cu mărimea tactului de produc ţie; acest fapt se poate reda cu ajutorul relaţiei R
1 . T
27. Lungimea unei linii de produc ţie în flux este influen ţată de modul de aşezare a locurilor de muncă; dacă locurile de muncă sunt aşezate de o parte şi de alta a benzii transportoare relaţia de calcul a lungimii liniei de produc ţie în flux este L
lm
2
d
unde
lm
reprezintă numărul locurilor de munc ă din cadrul liniei, iar d distanţa medie dintre acestea. 28. Viteza de deplasare a benzii rulante se determin ă cu ajutorul relaţiei V d T ; în această relaţie T reprezintă timpul dintre ie şirile a două produse consecutive de pe linia de producţie în flux. 29. Echilibrarea liniei de produc ţie în flux înseamn ă repartizarea operaţiilor de executat pe un număr cât mai mic de locuri de munc ă, f ăr ă a urmări respectarea mărimii tactului de funcţionare şi a reducerii pierderilor de timp de munc ă al utilajelor. 30. Tranzitivitatea rela ţiei de precedentă poate fi exprimat ă i j,j k i k ; rela ţia de tranzitivitate nu are implica ţii directe asupra procesului de echilibrare al liniei de producţie în flux. 31. Modelul matematic al echilibr ării liniei de produc ţie în flux este un model de programare J
liniar ă; funcţia obiectiv a acestui model este dată de relaţia
T t(S ) j
min .
j 1
32. Gradul de ineficien ţă al unei linii de produc ţie în flux este dat de rela ţia Ptn (J T
J
t(S )) 100; J reprezintă mulţimea operaţiilor care se execută pe un j
j1
anumit loc de munc ă. 33. Tabloul intensit ăţilor de trafic este o etap ă a metodei verigilor; acesta va eviden ţia volumul de transport dintre diferitele locuri de munc ă pentru o anumită perioadă de timp. 34. Metoda gamelor fictive de amplasare a locurilor de munc ă este specific ă tipului de producţie de unicate; principiul de amplasare al locurilor de munc ă este principiul liniilor tehnologice. 35. În cazul folosirii metodei gamelor fictive se va determina mai întâi num ărul necesar de locuri de muncă şi gradul lor de ocupare, apoi acestea se vor amplasa în ordinea descrescătoare a gradului lor de ocupare.
36. Metoda Cameron este o metoda de amplasare a locurilor de munca având la baza principiul grupelor omogene de ma şini; cu ajutorul acestei metode se urm ăreşte stabilirea amplasamentelor şi a deplasării materialelor în cadrul construc ţiilor existente sau între acestea.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul 37. Factorii care determină tipul de producţie într-o întreprindere industrial ă sunt: a) nomenclatorul produselor de fabricat; b) modul de amplasare a locurilor de muncă; c) tipul structurii de produc ţie şi concepţie existent în cadrul întreprinderii; d) volumul produc ţiei executate; e) gradul de specializare al întreprinderii; f) modul de deplasare al produselor de la un loc de munc ă la altul; 38. Există următoarele tipuri de produc ţie: a) tipul de producţie de masă; b) tipul de producţie în serie; c) tipul de producţie individual; d) tipul de produc ţie de unicate. 39. Caracteristicile tipului de produc ţie de masă sunt: a) nomenclatura redusă a produselor fabricate; b) transportul produselor se face pe loturi de fabricaţie; c) grad ridicat de specializare a utilajelor; d) amplasarea locurilor de munc ă se face conform metodei verigilor; e) durata redusă a ciclului de fabrica ţie a produselor executate; f) nivel ridicat al productivit ăţii muncii. 40. Permanentizarea executării operaţiilor pe anumite locuri de munc ă ale unei linii de producţie în flux poate fi exprimată printr-una din relaţiile de mai jos: a) Q t F t ; b) Q t F t Q ; c) Q t F t ; d) Q t F t ; e) Q t F t . 41. Tipul de produc ţie este o stare organizaţională influenţată de următorii factori: a) nomenclatorul de produse; b) felul procesului tehnologic; c) felul materiilor prime utilizate; d) volumul produc ţiei fabricate; e) gradul de specializare al întreprinderii; f) felul utilajelor utilizate; g) felul deplasării obiectelor muncii de la un loc de munc ă la altul. 42. După gradul de continuitate al func ţionării liniilor de produc ţie în flux, acestea pot fi:
a) linii în flux continuu; b) linii în flux cu ritm liber; c) linii în flux cu ritm reglementat; d) linii în flux intermitent. 43. În activitatea de echilibrare a unei linii de produc ţie în flux, obiectivul urm ărit este dat de una din relaţiile: n
a)
T t(S )
maxim ;
T t(S )
minim ;
T t(S )
0 .
j
i 1 n
b)
j
i 1 n
c)
j
i 1
44. Relaţia P tn
100 J T t(S j ) exprimă: J T
a) procentul de timp nelucr ător al unei linii în flux; b) procentul de timp lucrator al unei linii de producţie în flux; c) gradul de ineficient ă al unei linii de produc ţie în flux. 45. Veriga de producţie reprezintă traseul parcurs de materiile şi materialele utilizate între două locuri de muncă ale fluxului tehnologic. a) DA; b) NU. 46. Etapa de " Inventarierea operaţiilor tehnologice" este o etap ă a: hh) metodei verigilor; ii) metodei gamelor fictive; jj) metodei Cameron. 47. Principiul care st ă la baza amplasării locurilor de munc ă în metoda gamelor fictive este cel al grupelor omogene de maşini. a) DA; b) NU. 48. Numărul locurilor de munc ă necesar pentru fiecare opera ţie în parte se determin ă în cazul utilizării : a) metodei gamelor fictive de fabrica ţie; b) metodei verigilor; c) metodei Cameron.
R ăspunsuri 1.a
2.c
3.e
4.b
5.e
6.c
7.d
8.b
9.c 10.d 11.a
12.b
13.c
14.b
15.E
16.e
17.c
18.a
19.b
20.b
21.d 22.c
23.e
24.c
25.c
26.d
27.a
28.a
29.c
30.c
31.a
32.e 33.b
34.d
35.c
36.d
37.a,d 38.a,b,c 39.a,c,f 40.d 41.a,b,e,f
44.c
45.b
46.b
47.b
48.a
42.a,d 43.b
5
SIS T EME D DE O ORGANIZARE A U UNI T DE T Ă Ţ IL OR D PRODUC Ţ IE A AUXIL IARE DE S SERVIRE
ŞI
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Organizarea repar ării şi întreţinererii utilajelor 2 Sisteme de organizare a activit ăţii de asigurare cu diferite tipuri de energie a unei întreprinderi de producţie 3 Sisteme de organizare a activit ăţii de transport intern şi manipulare
O întreprindere de producţie pentru a funcţiona în mod ritmic şi cu eficienţă economică ridicată, necesită existenţă alături de unităţile de producţie de bază a unui ansamblu de unit ăţi de producţie auxiliare şi de servire. Acestea se constituie în unit ăţi specializate în între ţinerea şi repararea utilajelor, pentru producerea şi distribuirea diferitelor SDV-uri necesare procesului de producţie de bază, pentru producerea şi distribuirea diferitelor feluri de energie, sau pentru asigurarea proceselor de transport şi depozitare. În prezent se contureaz ă tot mai mult tendin ţa existenţei unui proces mixt de asigurare a întreprinderilor cu activit ăţi auxiliare şi de servire de c ătre întreprinderi specializate în realizarea acestor activităţi, paralel cu asigurarea acestora de c ătre unităţi proprii ale întreprinderii. Pentru desf ăşurarea coereantă a acestor activităţi este nevoie să existe o repartizare judicioas ă a volumului şi felului activit ăţilor realizate de fiecare unitate în parte. Se creeaz ă posibilitatea ca activităţile auxiliare şi de servire specializate să execute lucr ări standard pentru mai multe unităţi economice, urmând ca activit ăţile specifice fiec ărei întreprinderi în parte s ă fie executate de unităţi proprii auxiliare şi de servire.
5.1 Organizarea reparării şi întreţinerii utilajelor 5.1.1 Importan ţ a şi obiectivele activit ăţ ii de reparare a utilajelor
Activitatea de între ţinere şi reparare a utilajelor este impus ă de faptul că, pe parcursul folosirii lor productive, acestea sunt supuse procesului de uzur ă fizică şi morală. Ca urmare a procesului de uzur ă fizică are loc un proces de pierdere treptat ă a valorii lui de întrebuinţare a utilajului, şi în final o pierdere a capacit ăţii de satisfacere a nevoii sociale pentru care a fost creat. În vederea menţinerii caracteristicilor func ţionale ale utilajului şi a funcţionarii în condi ţii cât mai apropiate de cele ini ţiale, în cadrul întreprinderilor se organizeaz ă un sistem de între ţinere şi reparare a utilajului de producţie. Din analiza comportamentului utilajelor în procesul de uzur ă fizică se poate constata c ă uzura în timp a diferitelor componente are loc în mod diferen ţiat. Acest fapt impune luarea unor măsuri mai ample de întreţinere şi reparare a acestor componente, pentru a evita ieşirea prematur ă din funcţiune a utilajului. Fenomenul de uzur ă fizică a utilajului mai poate fi ameliorat şi printr-un sistem de activităţi de întreţinere a acestuia, precum şi printr-un ansamblu de opera ţii de control şi revizie, care să permită depistarea din timp a eventualelor defecţiuni. Toate aceste activit ăţii de revizie, control, întreţinere şi reparare a utilajelor, îndreptate în scopul menţinerii în stare de func ţionare o perioad ă cât mai mare de timp formează ceea ce în literatura de specialitate poart ă numele de sistem de între ţinere şi reparare a utilajelor. Realizarea unor activit ăţii de întreţinere şi reparare a utilajelor are o serie de implica ţii, dintre care mai importante sunt: creşterea perioadei de timp în care utilajul este în stare de func ţionare şi realizarea producţiei conform graficelor; creşterea randamentului şi a preciziei de func ţionare a utilajelor; realizarea unor activit ăţi de între ţinere şi reparare de calitate superioar ă, contribuie la reducerea costurilor de produc ţie şi implicit la creşterea eficienţei activităţii de producţie. Activitatea de între ţinere şi reparare a utilajelor are în principal urm ătoarele obiective: kk) asigurarea menţinerii utilajului în stare de func ţionare o perioadă cât mai mare de timp; ll) evitarea uzurii excesive şi a ieşirii utilajului în mod accidental din func ţiune;
mm)
creşterea timpului de func ţionare a utilajului, fie prin m ărirea duratei dintre două intervenţii tehnice, fie prin mic şorarea perioadei de timp de menţinere a acestuia în reparaţii; efectuarea activităţilor de între ţinere şi reparare cu cheltuieli cât mai reduse şi de nn) o calitate cât mai bună, prin creşterea productivităţii muncitorilor care execut ă aceste activităţi; oo) modernizarea maşinilor şi utilajelor învechite. 5.1.2 Sisteme şi metode de organizare a repar ării utilajelor
Repara ţ ia este lucrarea efectuată în scopul menţinerii în stare de func ţionare a utilajelor, prin care se înlătur ă defecţiunile constatate în func ţionare şi se realizează înlocuirea totala sau par ţiala a acelor componente care au o durat ă mai mică de funcţionare în comparaţie cu altele. La începuturile activit ăţii de întreţinere şi reparare a utilajelor, aceasta se execut ă în mod empiric, în sensul că activitatea de reparare a utilajelor se efectua doar în momentul în care utilajele ieşeau din funcţiune datorită uzurii. Pentru a se evita uzura excesiv ă a utilajelor şi a preveni ieşirea accidentală din funcţiune a acestora, au fost elaborate sisteme de între ţinere şi reparare a utilajelor, ale căror obiective principale sunt: cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din func ţiune a utilajului pentru repara ţii: stabilirea din timp a felului repara ţiilor ce trebuie efectuate şi a duratei de execu ţie, în vederea pregătirii materialelor, utilajelor şi a for ţei de muncă necesare executării lor; determinarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea repara ţiilor. Pornind de la aceste cerin ţe, au fost elaborate două sisteme de întreţinere şi reparare a utilajelor şi anume: sistemul de repara ţii pe baz ă constatărilor; sistemul de repara ţii preventiv-planificat. Sistemul de între ţ inere şi reparare pe baza constat ărilor constă în stabilirea datelor de oprire a utilajelor pentru intrarea în repara ţii, precum şi conţinutul acestora, în urma unei supravegheri atente a modului de func ţionare a utilajelor de c ătre personal specializat, pe baza căreia se va stabili starea lor de func ţionalitate. În urma constatărilor efectuate, rezultatele acestora se vor trece în cadrul unei fi şe întocmite pentru fiecare utilaj în parte. Aceast ă fişă va cuprinde informaţii despre: felul defecţiunilor constatate; data intr ării în reparaţie a utilajului; felul reparaţiilor ce trebuiesc executate. Avantajele sistemului de reparare pe baza constat ărilor: cunoaşterea din timp a datei de intrare în repara ţie şi felul reparaţiilor ce trebuie pp) executate; qq) posibilitatea comandării din timp a pieselor de schimb necesare activit ăţii de întreţinere şi reparare. Dezavantajele sistemului: rr) nu permite elaborarea unui plan de repara ţii pentru o perioad ă mai mare de timp; ss) apar greutăţi în comandarea şi confecţionarea pieselor de schimb şi în folosirea raţională a for ţei de muncă; tt) efecte nefavorabile asupra calit ăţii reparaţiilor şi a costurilor aferente acestor activităţii. Sistemul de între ţ inere şi reparare preventiv-planificat.
Prin elaborarea acestui sistem s-a urmărit asigurarea unui dublu caracter întregului ansamblu de măsuri de întreţinere şi reparare, şi anume: caracter profilactic; caracter planificat. Caracterul profilactic rezult ă din faptul că acest sistem prevede adoptare unor m ăsuri de întreţinere şi control, prin care s ă se prevină posibilitatea apari ţiei unei uzuri premature, datorit ă căreia utilajul să fie scos din func ţiune înainte de expirarea duratei normate de funcţionare. Caracterul planificat este dat de faptul c ă diferitele lucr ări de întreţinere şi reparare pe care le conţine sistemul, se efectueaz ă la date calendaristice stabilite dinainte, cu motivarea corespunzătoare. Aceste două caracteristici ale sistemului preventiv-planificat imprim ă sistemului o superioritate evident ă faţă de sistem pe baza constat ărilor, influenţând pozitiv asupra calit ăţii reparaţiilor, a duratei de execuţie a acestora şi a costurilor de produc ţie. În concluzie, sistemul de între ţinere şi reparare preventiv-planificat este un ansamblu de măsuri de întreţinere, control şi reparare care: se efectuează în mod periodic, la intervale de timp bine determinate; urmăreşte prevenirea uzurii excesive şi a apariţiei avariilor; urmăreşte menţinerea în stare de func ţionare a utilajelor o perioada cât mai mare de timp. Sistemul preventiv-planificat se poate aplica cu ajutorul a dou ă metode metoda standard; metoda după revizie.
Metoda standard constă în faptul c ă fiecare utilaj sau instalaţie intr ă în reparaţii la intervale de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din acestea în parte. Felul, volumul şi conţinutul reparaţiilor care vor fi efectuate au un caracter standard, potrivit unei documenta ţii tehnice, indiferent de starea de func ţionalitate a utilajului în momentul intr ării în reparaţie. Avantajul acestei metode este dat de urm ătoarele elemente: permite efectuarea reparaţiilor pe baza unei documentaţii bine întocmite; este uşor de aplicat; are eficientă ridicată pentru întreprinderile care au în dotare un num ăr mare de maşini şi utilaje. Dezavantajele acestei metode sunt date de faptul c ă: necesită un volum foarte mare de munc ă pentru întocmirea documenta ţiei necesare aplicării metodei; ridică nejustificat costul repara ţiilor, la acele utilaje pentru care se execut ă activităţi de reparaţii, f ăr ă ca starea lor tehnic ă să impună acest lucru. Metoda după revizie constă în faptul c ă volumul şi conţinutul reparaţiilor se determin ă în urma unei revizii tehnice. Pentru stabilirea felului repara ţiilor ce vor fi executate se întocme şte mai întâi ciclul de reparaţii al fiecărei categorii de utilaje în parte. Avantajul metodei const ă în faptul că permite constatarea gradului de uzur ă a utilajului, cu ocazia efectuării reviziei tehnice, evitându-se executarea repara ţiilor la acele utilaje unde starea lor tehnic ă nu impune acest lucru. Sistemul de repara ţii preventiv-planificat con ţine următoarele categorii de interven ţii tehnice: a) întreţinerea şi supravegherea zilnic ă a utilajului; b) revizia tehnica Rt ; c) reparaţia curentă de gradul I şi II Rc1siRc2 ; d) reparaţia capitală R K .
Între ţ inerea şi supravegherea zilnic ă se execută de către muncitorii care lucreaz ă pe utilajele din secţiile de produc ţie, sau de către muncitori specializa ţi în executarea acestor operaţii. În cadrul activităţii de întreţinere şi supraveghere zilnic ă se urmăreşte înlăturarea micilor defecţiuni ale utilajul, f ăr ă a se face înlocuiri de piese. Revizia tehnică cuprinde operaţii care se execută înaintea unei repara ţii curente sau capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se urmăreşte determinarea st ării tehnice a utilajelor şi stabilirea opera ţiilor care trebuie efectuate în cadrul repara ţiilor curente sau capitale. Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua şi operaţii de reglare şi consolidare a unor piese sau subansamble, în vederea asigur ării unei funcţionări normale până la prima reparaţie. Repara ţ ia curent ă este o lucrare care se executa în mod periodic în vederea înl ătur ării uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente sau subansamble uzate. Repara ţiile curente, în funcţie de intervalul de timp dintre două reparaţii curente succesive şi valoarea pieselor şi subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de dou ă feluri: reparaţii curente de gradul I; reparaţii curente de gradul II. Astfel, spre exemplu, la o anumită grupă de maşini reparaţiile curente de gradul I este de 3000 de ore de funcţionare, în timp ce la reparaţiile curente de gradul II acest interval este de 9000 de ore. Repara ţ ia capital ă este o lucrare de intervenţie tehnică efectuată după expirarea unui ciclu de funcţionare a utilajului, a c ărui mărime este prevăzută în normativele de funcţionare ale acestuia şi care are drept scop men ţinerea în funcţiune a utilajului pân ă la expirarea duratei normate de viat ă. Reparaţia capitală este cea mai complex ă intervenţie tehnică; ea are un caracter general, deoarece sunt supuse procesului de între ţinere, verificare şi reparare o gamă foarte larga de piese şi subansamble care intr ă în componenta utilajului. Se execut ă atunci când nu mai sunt asigurate randamentul, precizia şi siguranţa în funcţionare a utilajului. În afara intervenţiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-planificat, în cadrul întreprinderii se mai execut ă şi alte tipuri de interven ţii tehnice. Acestea sunt: reparaţiile accidentale; reparaţiile de renovare; reparaţiile de avarii. Repara ţ iile accidentale se efectuează la intervale de timp nedeterminare, fiind determinate de scoaterile neprev ăzute din funcţiune a acestora datorit ă unor căderi accidentale. Repara ţ iile de renovare se efectuează la utilajele care au trecut prin mai multe repara ţii capitale şi au un grad avansat de uzur ă fizică. Cu ocazia acestor reparaţii, se recomandă şi efectuarea unor lucr ări de modernizare a utilajului. Repara ţ iile de avarii se execută de fiecare data când utilajele se defecteaz ă ca urmare proastei utilizări sau întreţineri, fie din cauza unor calamităţi naturale: cutremure, incendii, inundaţii etc.
5.1.3 Planificarea repar ării utilajelor
Pentru executarea reparaţiilor prin sistemul de repara ţii preventiv planificat întreprinderile de produc ţie industrială întocmesc un plan de reparaţii. Această activitate presupune rezolvarea a două probleme: uu) întocmirea structurii ciclului de repara ţii a unui utilaj; determinarea datelor calendaristice la care va avea loc fiecare interven ţie tehnică vv) asupra utilajului considerat.
Ciclul de repara ţ ii reprezintă timpul dintre dou ă reparaţii capitale, inclusiv durata uneia dintre ele, de obicei ultima. Structura ciclului de repara ţ ii reprezintă numărul, felul şi succesiunea diferitelor intervenţii tehnice în cadrul unui ciclu de repara ţii. Pentru a întocmi o structur ă a unui ciclu de repara ţii este nevoie s ă se stabileasc ă mai întâi numărul de intervenţii de acelaşi fel. Pornind de la faptul c ă orice interven ţie de grad superior le conţine pe toate celelalte inferioare ei, rela ţia de calcul a num ărului de interven ţii de acelaşi fel este următoarea: N it
Dcr N sit unde: d it
Dcr reprezintă durata ciclului de reparaţii; d it reprezintă durata de timp între dou ă intervenţii de acelaşi fel; N sit reprezintă numărul intervenţiilor de acelaşi fel. Odată stabilit numărul de interven ţii tehnice de acelaşi fel se poate trece la întocmirea structurii ciclului de repara ţii, ţinând cont de num ărul intervenţiilor de acela şi fel şi de duratele de timp dintre acestea. O astfel de structura pentru o anumit ă grupă de utilaje poate arată astfel:
RK Rt Rt
Rc1 Rt Rt
Rc2
Rc1
Rt Rt
Rt Rt
Rc2
Rc1
Rt Rt
Rt Rt
RK ,
unde RK, Rc1, Rc2 şi Rt sunt interven ţiile tehnice specifice sistemului de repara ţii preventiv planificat. Pentru întocmirea planului de repara ţii este necesar s ă se determine durata ciclului de reparaţii în zile calendaristice. Rela ţia după care se determină acesta este următoarea: RK T RK Dcr ( t n )K unde, D s N s i Rt si i cld T RK - timpul de funcţionare al utilajului între dou ă reparaţii capitale; D s - durata unui schimb de lucru, exprimată în ore; s -
numărul de schimburi; t si - timpul maxim admis de staţionare în fiecare interven ţie tehnică, în zile lucratoare; ni - numărul de intervenţii de acelaşi fel din cadrul ciclului de repara ţii; K cld - coeficient de transformare din zile efective în zile calendaristice. Planul de reparaţii se întocme şte pentru fiecare utilaj în parte, ţinând cont de data calendaristică la care a avut loc ultima intervenţie tehnică în anul precedent. Pentru fiecare intervenţie tehnică care urmează a fi executat ă pentru anul pentru care se întocme şte planul de reparaţii, se determină intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima intervenţie tehnică în anul precedent. Acest interval de timp se determin ă în zile calendaristice după următoarea relaţie:
H n r 1 t )K unde, T ( D s N s i 1 si cld
T - intervalul de timp, în zile calendaristice de la ultima interven ţie din anul precedent până la o anumită intervenţie din intervalul precedent; H - timpul de funcţionare al utilajului între dou ă intervenţii consecutive, exprimat în ore;
r 1
t - timpul total de staţionări ale utilajului în interven ţiile precedente în anul pentru si
i 1
care se întocmeşte planul de reparaţii; celelalte notaţii au aceleaşi semnificaţii ca şi în relaţia precedentă. Durata de execuţie a unei reparaţii exprimată în zile calendaristice este dat ă de relaţia:
D
t n , unde: N m d s ns K
tn - timpul normat, în ore, pentru executarea unei anumite interven ţii la un anumit utilaj; Nm - numărul de muncitori din forma ţia de lucru care execută intervenţia tehnică; Ds - durata unui schimb, în ore; Ns - numărul de schimburi; K - coeficientul planificat de îndeplinire a normelor. Împreună cu desf ăşurare acestor activit ăţii, o atenţie deosebită trebuie acordată stocurilor de piese de schimb, necesare bunei desf ăşur ări a lucr ărilor de întreţinere şi reparare a utilajelor. Relaţia care stabileşte mărimea stocului de piese de schimb este urm ătoarea:
S ps
D f C mz unde: N z
Df - reprezintă durata ciclului de fabricare a pieselor de schimb sau de aducere a lor de la furnizor; Nz - numărul zilelor lucratoare din cadrul unei luni; Cmz - consumul mediu zilnic de piese de schimb pentru activitatea de repara ţii. În vedere îmbunătăţirii activit ăţii de organizare a lucr ărilor de întreţinere şi reparare a utilajelor se recomand ă nominalizarea prin planurile anuale a tuturor repara ţiilor capitale necesare, cu precizarea necesarului de piese de schimb, a executantului şi a termenelor de realizare a acestora. Odată cu aceasta, se va acorda atenţie respectării graficelor de realizare a reviziilor tehnice şi a reparaţiilor curente.
5.1.4 Utilizarea teoriei uzurii aleatoare a echipamentelor industriale pentru adoptarea unei politici optime de între ţ inere şi reparare a utilajelor
5.1.4.1 Indicatori de studiu şi analiz ă a uzurii aleatoare a echipamentelor Organizarea eficienta a activit ăţii de întreţinere şi reparare presupune elaborarea unei politici optime de între ţinere şi reparare a utilajelor. Prin politica optimă de între ţ inere şi reparare se înţelege un ansamblu de măsuri care trebuie adoptat pentru asigurarea func ţionării utilajelor din dotarea unei întreprinderi pe baza unor criterii de optimizare determinate, cum ar fi siguran ţa în funcţionare, cheltuieli minime de întreţinere şi reparare, durate minime de men ţinere în reparaţii etc.
Teoria uzurii aleatoare foloseşte o gamă largă de indicatori de uzur ă aleatoare, dintre care cei mai utiliza ţi sunt următorii: funcţia de supravieţuire; mortalitatea; probabilitatea de avarie probabilitatea condiţionată de avarie; probabilitatea de a avea o înlocuire sau mai multe înlocuiri într-o perioada de timp, datorită ieşirilor accidentale din func ţiune. durata medie de viaţă. Func ţ ia de supravie ţ uire v(t) exprimă ponderea utilajelor r ămase în funcţiune la momentul t în totalul utilajelor puse în funcţiune la momentul 0. Acest indicator se determin ă după relaţia:
v (t )
n(t ) unde, n(0)
v(t) - funcţia de supravie ţuire n(t) - numărul pieselor r ămase în funcţiune la momentul t; n(0) - numărul pieselor puse în func ţiune la momentul 0. Pe baza cunoaşterii funcţiei de supravieţuire se poate determina probabilitatea contrar ă I(t), care exprimă ponderea utilajelor scoase din func ţiune la momentul t faţă de momentul 0. Acest indicator se determin ă după relaţia: I(t)=1-v(t) Mortalitatea utilajelor m(t) exprima numărul utilajelor ie şite din funcţiune între doua momente consecutive de timp (t-1,t); acest indicator se determina dup ă relaţia: m(t)=n(t-1)-n(t) unde n(t-1) - este numărul utilajelor la momentul t-1; n(t) - este numărul utilajelor la momentul t . Probabilitatea de avarie p(t) exprimă ponderea utilajelor scoase din func ţiune în intervalul (t-1,t) faţă de numărul utilajelor puse în func ţiune la momentul 0. Relaţia de calcul este următoarea:
p(t )
n(t 1)n(t) n(0)
Probabilitatea condi ţ ionat ă de avarie pc (t ) exprimă ponderea utilajelor scoase din funcţiuneîn perioada (t-1,t) faţă de numărul utilajelor existente în func ţiune la momentul t . Relaţia de calcul este următoarea:
pc (t )
n(t 1)n(t) n(t ) 1 n(t 1) n(t 1)
Uzura utilajelor poate fi aproximativ constant ă v(t)=0 sau urmează o lege de distribu ţie t exponenţială v (t ) . Reprezentarea grafică a celor două tipuri de uzur ă sunt:
e
n
n
v(t)=1= v(t)=e
constant
.t
t
t
Fig.5.2 Reprezentarea grafică a funcţiei de supravieţuire în cazul unei uzuri ce urmează o lege de distribuţie exponenţială
Fig.5.1 Reprezentarea grafică a funcţiei de supravieţuire în cazul unei uzuri constante
Relaţia dintre I(t), v(t) şi p(t) poate fi exprimată grafic în figura 5.3. n
I(t) v(t) p(t) t
Fig.5.3 Reprezentarea grafică a indicatorilor de uzură aleatoare I(t), v(t) şi p(t ).
Probabilitatea de a avea o înlocuire p1(t ) exprimă probabilitatea ca un utilaj s ă iasă din funcţiune în intervalul de timp cuprins între momentul 1 şi t şi este dată de relaţia: t
p1(t) v (t u) f (u) unde: u 1
n(t u) si n(0) n(u 1) n (u) f (u) n(0) v (t u)
Pentru a determina probabilitatea de a avea m scoateri din func ţ iune în intervalul de timp de la 1 la t se foloseşte relaţia de recurentă: t
pm(t) pm1(t u) f (u) unde pm(0) 0. u 1
Durata medie de via ţă a unui utilaj se determin ă cu ajutorul relaţiei
n(t 1) n(t) t n(0) t 1
T unde notaţiile au aceiaşi semnificaţie.
5.1.4.2 Metode de determinare a tipului optim de utilaj şi a momentului optim de înlocuire 5.1.4.2.1 Alegerea tipului optim de utilaj care urmeaz ă sa fie achizi ţ ionat O politică optimă de întreţinere şi reparare a utilajelor trebuie s ă rezolve şi problema înlocuirii utilajului scos din func ţiune, cu altul nou ceea ce presupune alegerea tipului optim de utilaj care-l va înlocui pe cel scos din func ţiune, din mai multe tipuri de utilaje cu caracteristici tehnologice asemănătoare. Aceste utilaje cu caracteristici tehnologice asem ănătoare difer ă între ele prin costurile lor de achizi ţie, prin costurile de între ţinere şi reparare şi prin duratele lor medii de viaţă. Rezultă că tipul optim de utilaj care va trebui achizi ţionat va fi dat de criteriul costului mediu minim de achizi ţie, întreţinere şi reparare pe o anumită perioadă de timp. Relaţia costului mediu de achizi ţie, întreţinere şi reparare este următoarea: n 1 m k ( Ai C ij ) unde, mn i 1 j 1
m - numărul de achiziţionări ale utilajului; n - numărul de ani de folosire a utilajului între dou ă achiziţionări; Ai - cheltuielile de achizi ţionare a utilajului la achizi ţia i; Cij - cheltuielile de între ţinere şi reparare a utilajului în achiziţionarea i şi în anul j de funcţionare. După stabilirea costului mediu pentru fiecare utilaj care ar putea fi achizi ţionat, se alege utilajul cu costul mediu minim de achizi ţie, întreţinere şi reparare. 5.1.4.2.2 Alegerea momentului optim de înlocuire a utilajelor Funcţionarea în condiţii de eficien ţă a utilajelor este limitata în timp, deoarece de la un moment dat uzura fizic ă a acestuia impune efectuarea unor cheltuieli cu între ţinerea şi funcţionarea acestuia foarte mari, fapt ce determin ă scoaterea lui din func ţionare şi înlocuirea cu un utilaj nou. Se pune deci problema alegerii momentului optim de înlocuire, sau cu alte cuvinte a acelui moment de la care funcţionarea utilajului nu mai este eficient ă. Acest moment optim se determină cu ajutorul urm ătoarei relaţii de calcul: n
C n 1
A C j j 1 j 1 n
unde, j 1
j 1
C n 1 - reprezintă cheltuielile de între ţinere şi reparare a utilajului în anul n+1 de
funcţionare; A - cheltuielile de achizi ţie a utilajului la ultima achizi ţionare; Cj - cheltuielile de între ţinere şi reparare în anul j de funcţionare al ultimei achizi ţii;
1 , unde d reprezintă procentul de taxe şi dobânzi cumulate, folosit în scopul 1 d actualizării cheltuielilor.
Rezultă că momentul optim de înlocuire este dat de anul anterior celui pentru care cheltuielile de între ţinere şi reparare depăşesc suma cheltuielilor de achizi ţie şi întreţinere şi funcţionare actualizate. 5.1.5 Organizarea activit ăţ ii de între ţ inere şi reparare a utilajelor
Asigurarea activit ăţii de întreţinere şi reparare a utilajelor revine unui compartiment specializat numit compartimentul mecano-energetic. Activitatea acestui compartiment este îndreptată în scopul atingerii urm ătoarelor obiective: planificarea activităţii de între ţinere şi reparare pentru toate mijloacele fixe ale întreprinderii; organizarea şi executarea planurilor de repara ţii ale fiecărui mijloc fix din cadrul întreprinderii; adoptarea tuturor m ăsurilor legate de securitatea muncii şi de protecţie a utilajelor. Pentru executarea repar ării utilajelor se folosesc trei sisteme de organizare a acestei activităţii: ww) sistemul centralizat; sistemul descentralizat; xx) yy) sistemul mixt. Sistemul centralizat este specific întreprinderilor mici şi mijlocii. În cadrul acestui sistem toate lucr ările de întreţinere şi reparare a utilajelor se execut ă de către echipe de muncitori specializaţi, subordonaţi direct compartimentului mecano-energetic. Sistemul descentralizat este specific acelor unit ăţi de producţie ale căror utilaje ridic ă probleme speciale din punct de vedere al activităţii de întreţinere şi reparare. În acest caz repararea utilajelor este executat ă de echipe de muncitori specializa ţi în întreţinere şi reparare subordonaţi direct şefului de secţie în care func ţionează utilajele ce urmeaz ă a fi reparate. Sistemul mixt const ă în executarea reparaţiilor la utilajele speciale din o ţelării, forjă sau cele din secţia de tratamente termice de c ătre echipele de muncitori specializa ţi în lucr ări de întreţinere şi reparare subordonate direct acestor sec ţii, iar celelalte lucr ări de către muncitorii din întreţinere şi reparare din compartimentul mecano-energetic. Activitatea de între ţinere şi reparare a utilajelor este precedat ă de o serie de activit ăţi pregătitoare, dintre care mai importante sunt urm ătoarele: zz) inventarierea utilajelor se efectueaz ă în scopul de a stabili num ărul, felul şi starea funcţională a utilajelor care urmează să fie reparate; aaa) gruparea utilajelor care urmeaz ă să fie reparate pe grupe de utilaje de acela şi fel; bbb) întocmirea desenelor care vor sta la baza execut ării pieselor de schimb, atunci când acestea se execută în cadrul întreprinderii; în cazul în care acestea nu se execut ă în cadrul întreprinderii, se recomand ă aprovizionarea din timp a acestora de la furnizorii de piese de schimb; ccc) stabilirea tehnologiei lucr ărilor de reparaţii; în cadrul acestei activit ăţii se stabileşte felul operaţiilor care se vor executa cu ocazia efectu ării activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor. 5.1.5.1 Metode moderne de executare a repara ţ iilor Creşterea calităţii lucr ărilor de reparaţii şi reducerea duratei de execu ţie a acestora depinde foarte mult de metoda utilizat ă în executarea activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Din cadrul celor mai eficiente metode folosite în organizarea lucr ărilor de întreţinere şi reparare cele mai folosite sunt: metoda de reparare pe subansamble; metoda de reparare dup ă principiul liniilor de produc ţie în flux. Metoda de reparare pe subansamble se caracterizează prin aceea ca la întreprinderile cu un număr mare de utilaje de acela şi fel se creează un stoc de subansamble în stare de func ţionare. Aceste subansamble vor înlocui subansamblele uzate din cadrul utilajelor care urmeaz ă să fie reparate, după care subansamblele defecte vor fi reparate şi vor intra în componenta stocului de subansamble func ţionale. Această metodă reduce foarte mult timpul de reparare a utilajelor şi deci creşte timpul de funcţionare al utilajelor, cu toate consecin ţele favorabile care decurg de aici. Metoda de reparare dup ă principiul liniilor de produc ţ ie în flux se foloseşte pentru acele utilaje care necesita demontarea de pe fundaţii şi transportarea lor în atelierele de repara ţii ( în cazul reparaţiilor capitale). În cadrul acestui atelier, pentru executarea repara ţiilor se vor putea utiliza acele posibilit ăţi oferite de liniile de producţie în flux din cadrul secţiilor de bază ale întreprinderii.
5.1.6
Posibilit ăţ i de creştere a eficien ţ ei economice de între ţ inere şi reparare a utilajelor; modernizarea utilajelor
5.1.6.1
Posibilit ăţ i de cre ştere a de între ţ inere şi reparare a utilajelor
eficien ţ ei
economice
a
activit ăţ ii
a
activit ăţ ii
Activitatea de între ţinere şi reparare a utilajelor trebuie s ă se concretizeze în repara ţii de calitate superioar ă, cu costuri cât mai mici şi cu o durată cât mai redusă. Acest deziderat presupune existenţa unor posibilit ăţi de realizare, cum ar fi: ddd) deoarece costurile de execuţie a activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor reprezintă o pondere de 12-18% din volumul cheltuielilor comune de sec ţie, nivelul acestora trebuie să înregistreze o sc ădere continuă; acest lucru este posibil prin limitarea cheltuielilor legate de înlocuirea pieselor uzate, astfel încât cheltuielile necesare pentru obţinerea pieselor noi s ă nu depăşească cheltuielile pieselor vechi; eee) reducerea cheltuielilor legate de montarea şi demontarea utilajelor, prin mecanizarea executării acestor operaţii; fff) folosirea pe scar ă largă a metodei de reparare pe subansamble şi a metodelor pe baza principiilor liniilor de produc ţie în flux; ggg) creşterea duratei de func ţionare a utilajelor între dou ă reparaţii succesive, prin folosirea unor piese de schimb rezistente la uzur ă, prin creşterea fiabilităţii şi durabilităţii acestora; hhh) folosirea procedeelor de recondi ţionare şi refolosire a pieselor uzate. Organizarea modernă a activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor presupune existenţa unor întreprinderi specializate în executarea acestei activit ăţii, ceea ce ar presupune repararea utilajelor într-un timp scurt, în condi ţii de calitate superioar ă şi cu costuri reduse. 5.1.6.2 Modernizarea utilajelor Pe parcursul funcţionării lor utilajele sunt supuse proceselor de uzur ă fizică şi morală. Dacă uzura fizică poate fi îndep ărtată prin acţiuni de între ţinere şi reparare a utilajelor, uzura morală poate fi încetinit ă prin activitatea de modernizare a utilajelor. Prin modernizarea unui
utilaj se urmare şte asigurarea funcţionării acestuia la parametrii tehnico-economici cât mai apropiaţi de cei ai utilajelor noi. Modernizarea utilajelor poate fi efectuat ă în două moduri: a) odată cu executarea activităţii de reparaţie capitală; b) în mod independent, ca acţiune de sine stătătoare. Ca urmare a acţiunii de modernizare a utilajelor cre şte randamentul acestora şi precizia în funcţionare, asigurând în acest fel cre şterea volumului de produc ţie, îmbunătăţirea calităţii produselor şi reducerea cheltuielilor de produc ţie. Pentru realizarea modernizării unui utilaj se urm ăresc mai multe obiective: sporirea vitezei de lucru a utilajului, a puterii electromotoarelor şi perfecţionarea diferitelor elemente constructive; automatizarea comenzilor şi introducerea unor dispozitive cu ac ţiune rapid ă; mărirea rezistenţei la uzur ă a utilajelor prin folosirea unor piese cu fiabilitate ridicat ă; perfecţionări constructive ale motoarelor, automatizarea comenzilor şi mecanizarea proceselor de lucru manuale. Efectele activităţii de modernizare a utilajelor pot fi puse în eviden ţă cu ajutorul următorilor indicatori: 1) ponderea utilajelor modernizate în totalul utilajelor existente în întreprindere; 2) ponderea efectelor economice obţinute în urma moderniz ării utilajelor în totalul cheltuielilor efectuate cu ocazia acestor moderniz ări. Deoarece activitatea de modernizare este foarte complexă, necesitatea şi oportunitatea efectuării acesteia va fi stabilit ă de un studiu tehnico-economic întocmit în prealabil.
5.2 Organizarea activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie 5.2.1 Importan ţ a şi obiectivele activit ăţ ii de asigurare cu energie
Activitatea de produc ţie din cadrul unei întreprinderi de produc ţie se caracterizează printr-un consum important de diferite feluri de energie, cum ar fi spre exemplu energia electric ă, abur, gaze, aer comprimat etc. Necesarul întreprinderii din aceste feluri de energie este asigurat de un ansamblu de unităţi energetice producătoare de energie dintre care mai importante sunt: centrala electric ă, centrala producătoare de apă caldă, abur, aer comprimat, staţia generatoare de oxigen, acetilen ă etc. toate aceste subunit ăţi de producţie fac parte din grupa secţiilor auxiliare ale întreprinderii industriale. La fel de importante pentru întreprinderea de produc ţie ca şi centralele produc ătore de diferite tipuri de energie sunt şi diferitele reţele, conducte sau instala ţii, care asigur ă transportul acestor feluri de energie la consumatori. Aceste instala ţii de transport a energiei la consumatori se încadrează în grupa secţiilor de servire ale întreprinderii. Importan ţ a organizării în condiţii cât mai bune a activităţii de producere şi transport a acestor tipuri de energie, rezult ă din faptul că întreprinderea industrial ă este o mare consumatoare de energie. Astfel, întreprinderile industriale consum ă aproximativ 2/3 din cantitatea total ă de energie produsă în sistemul energetic na ţional şi 1/2 din cantitatea total ă de combustibil folosită în economie. Organizarea activităţilor energetice în instala ţiile de producere şi de transport a energiei este influenţată de particularităţile procesului de consum al acesteia, şi anume: iii)simultaneitate între momentul producerii şi momentul consumului energetic; jjj)consum neuniform pe durata unei zile de munc ă.
Ca urmare a acestor particularităţi, compartimentul energetic trebuie s ă asigure satisfacerea consumatorilor cu diferitele tipuri de energie, în condi ţiile în care nu se pot crea stocuri la dispozi ţia întreprinderii. În prezent se manifestă tot mai mult tendin ţa ca diferitele feluri de energie s ă fie produse de întreprinderi specializate, la dispozi ţia întreprinderii existând subunit ăţi de producere a acestor tipuri de energie doar pentru situa ţii de avarii în sistemul energetic na ţional. Având în vedere toate aceste probleme men ţionate anterior, compartimentul energetic din cadrul întreprinderii industriale trebuie s ă-şi asume atingerea următoarelor obiective: asigurarea necesarului de energie pentru satisfacerea cerin ţelor consumatorilor; folosirea ra ţională a diferitelor instala ţii sau agregate energetice; asigurarea cu energie potrivit parametrilor impu şi de consumatori şi cu costuri cât mai reduse; limitarea consumurilor energetice şi eliminarea pierderilor de energie în procesul de producţie al acesteia, de transport şi de consum. 5.2.2 Planificarea necesarului de energie
Asigurarea consumului curent de energie impune stabilirea necesarului de energie atât pe fiecare subunitate în parte cât şi pe total întreprindere. Aceasta se ob ţine prin folosirea balan ţelor energetice. Balan ţ ele energetice sunt instrumente de măsurare a necesarului energetic al consumatorilor pe destina ţii de folosire al energiei, cât şi diferitele surse energetice de acoperire a acestui necesar. Destina ţiile de folosire a energiei pot fi foarte diverse în func ţie de specificul activităţii de producţie al întreprinderii şi anume: pentru scopuri tehnologice, pentru for ţa motrice, pentru încălzit, pentru iluminat etc. În cadrul întreprinderilor de produc ţie industriale se întocmesc balan ţe energetice par ţiale pentru diferitele tipuri de energie şi o balanţă energetică generală obţinută pe baza datelor din balanţele energetice par ţiale. Un exemplu de balanţă energetică par ţială este balanţa de energie electric ă din tabelul 5.1. Tabelul 5.1 Nr. crt. I
Indicatorii balantei de energie electrica
Necesar (kwh)
Necesar de energie electrica
1.1
-în scopuri tehnologice
*
1.2
- pentru forta motrice
*
1.3
- pentru iluminat
*
II
Surse de acoperire
2.1
- din centrala electrica proprie
2.2
- din sistemul energetic national
III
Surse de acoperire (kwh)
Total
* *
Total necesar
Total surse
O balanţă energetică echilibrată trebuie să aibă total necesar de energie egal cu total surse de acoperit. În acelaşi mod se întocmesc şi balanţele pentru aer comprimat, abur şi combustibil. Determinarea necesarului de energie electric ă se face în mod diferen ţiat după cum energia electrică este consumat ă în scopuri tehnologice, pentru for ţa motrice sau pentru iluminat. x) necesarul de energie electric ă folosită în scopuri tehnologice se determin ă pe baza normelor de consum de energie electric ă pe unitatea de produs cu ajutorul rela ţiei: n
Net Qi nci unde i 1
- Net - necesarul de energie electric ă pentru scopuri tehnologice; - Qi- cantitatea din produsul i; - nci- norma de consum de energie electric ă pe unitatea de produs i.
y) necesarul de energie electric ă pentru for ţa motrice a diferitelor ma şini şi instalaţii se determină cu ajutorul a dou ă relaţii. Prima relaţie
Ne fm
N u Tf nc K s unde: K p R
Nefm - necesarul de energie electric ă pentru for ţa motrice; Nu - numărul de utilaje acţionate electric; Tf - timpul de funcţionare al unui utilaj pe perioada de calcul a necesarului de energie electrică; Nc - norma de consum pe ora de func ţionare a utilajului; Ks - coeficientul de simultaneitate al func ţionării utilajelor; Kp - coeficientul pierderilor de energie în re ţea; R - randamentul motoarelor cu care sunt echipate utilajele. Cea de-a doua relaţie folosită pentru determinarea necesarului de energie electric ă pentru for ţa motrice
Ne fm
Pi Tf Ki K s unde K p R
Pi - puterea instalat ă a motoarelor instalate pe ma şini; Ki - coeficientul de încărcare a utilajului. Celelalte notarii au aceia şi semnificaţie ca în relaţia precedentă.
z) necesarul de energie electric ă pentru iluminat se determin ă după relaţia p Nei Pi Ti K s (1 ) unde: 100 Pi - puterea instalat ă a punctelor de iluminat; Ti - timpul de iluminat pentru perioada considerat ă; Ks - coeficientul de simultaneitate al func ţionării punctelor de iluminat; p - procentul de pierderi de energie electric ă în reţea. Pentru celelalte tipuri de energie, necesarul de energie se stabile şte după metode specifice fiecărui tip. Astfel, pentru determinarea necesarului de abur utilizat în scopuri tehnologice metoda utilizată are la bază normele de consum tehnologic de abur pentru fiecare produs în parte. Dup ă aceiaşi metodă se stabileşte şi necesarul de aer comprimat şi combustibil pentru scopuri tehnologice.
Pentru determinarea necesarului de combustibil pentru înc ălzit exprimat în tone, se foloseşte următoarea relaţie:
N ci
V nz ng nc K unde: 1000
V - volumul înc ă perilor care trebuie încălzite; nz - numărul zilelor de încălzit; ng - numărul de grade cu care trebuie ridicat ă temperatura faţă de temperatura medie exterioar ă; în acest caz, ng=Te-Ti, unde Te - temperatura medie exterioar ă; Ti - temperatura care trebuie menţinută în interior; nc - norma de consum de combustibil convenţional necesar ridicării temperaturii cu un grad Celsius, într-o zi, la 1000 mc volum al înc ă perilor: K - coeficientul de transformare din combustibil real; astfel, K
Pcc unde: Pcr
Pcc - puterea calorică a combustibilului convenţional (7000 kcal/kg); Pcr - puterea calorică a combustibilului real. După planificarea necesarului de energie, întreprinderea trebuie s ă ia măsurile necesare care să asigure consumatorilor energia necesar ă potrivit graficelor elaborate anterior. Pentru analiza proceselor de transformare a energiei şi evidenţierea posibilit ăţilor de reducere a consumului energetic, se folose şte bilanţul energetic. Acesta este un document care se întocmeşte pentru fiecare contur energetic (volumul şi suprafeţele instalaţiilor faţă de care se iau în considerare intr ările şi ieşirile de energie) şi este format din dou ă grupe de indicatori: în prima grup ă intr ă acei indicatori energetici care eviden ţiază toate intr ările de energie şi cele obţinute în cadrul conturului energetic datorit ă unor reacţii în interiorul acestuia;
din a doua grup ă sunt evidenţiate componentele energetice utile folosite în interiorul conturului, precum şi cele livrate în afara acestuia sub forma de energii utile altor contururi energetice;
Ecuaţia generală a unui contur energetic, eviden ţiată cu ajutorul bilanţului energetic este următoarea: Ei=Eu+Ep+El unde: - Ei- suma energiilor intrate şi:sau produse în cadrul conturului energetic; - Eu- suma energiilor utile; - Ep- suma pierderilor de energie; - El - suma energiilor livrate în afara conturului în scopul folosirii în alte procese.
5.2.3 Posibilit ăţi de folosire raţională a energiei şi combustibilului Deoarece ponderea cheltuielilor cu energia şi combustibilul în costurile de produc ţie ale produselor este relativ mare se impune luarea unor măsuri care să limiteze consumul energetic de orice fel, de creştere a randamentelor energetice şi pentru diminuarea pierderilor în re ţelele de transport a energiei. Masurile de reducere a consumului energetic pot fi astfel grupate:
măsuri de normare ştiinţifică a consumurilor energetice şi pe baza rezultatelor ob ţinute de întreprinderi similare; măsuri de reducere a consumului energetic pe baza perfection ării tehnologiilor de fabricaţie, modernizarea sau înlocuirea instala ţiilor energetice cu randamente scăzute şi de îmbunătăţire a izolaţiei termice a instala ţiilor : măsuri de reducere a pierderilor în re ţeaua de transport, distribu ţie şi consum, pe baza folosirii celor mai buni purt ători de energie şi o bună întreţinere şi reparare a acestora; pentru energia folosită în scopuri motrice se impune folosirea limitatoarelor de mers în gol precum şi echiparea utilajelor cu motoare cu o putere instalata corespunz ătoare; masuri de ameliorare a factorului de putere şi aplatizarea curbei de sarcin ă. Un rol la fel de important îl au şi măsurile de perfecţionare a tehnologiei de fabrica ţie şi a organizării producţiei şi a muncii.
5.3 Sisteme de organizare a activit ăţii de transport intern şi de manipulare a unei întreprinderi 5.3.1 Concept, importan ţă şi obiective
Transportul intern este o activitate de servire a întreprinderii. Din cadrul activităţii de transport intern fac parte : transportul de la furnizor a materiilor prime şi materiale, descărcarea şi recepţia acestora (în cazul în care transportul se efectueaz ă cu mijloacele de transport proprii ale întreprinderii consumatoare); transportul acestor materiale la sec ţiile de producţie şi pe locurile de munc ă; manipulările acestor materiale pe locurile de munc ă în cadrul proceselor de fabrica ţie. Activitatea de manipulare reprezintă activitatea de deplasare a materialelor sau produselor în vederea alimentării sau evacuării locurilor de munc ă. Importanţa activităţii de transport intern deriv ă din faptul că acesta contribuie în mod direct la desf ăşurare procesului de produc ţie şi ocupă o pondere mare în totalul activit ăţilor desf ăşurare în cadrul întreprinderii industriale. În acest sens, se poate exemplifica: kkk) în industria siderurgic ă, pentru obţinerea unei tone de font ă se transportă şi manipulează 120-180 t de diverse materii prime şi materiale; lll)în industria textil ă pentru obţinerea unui kg de ţesături, se transport ă şi manipulează 300-350 kg de materii prime şi materiale; mmm) în industria extractiv ă, a lemnului şi a materialelor de construc ţii volumul transporturilor şi al manipulărilor reprezintă peste 50% din totalul volumului de muncă. Activitatea de management a transportului intern este asigurat ă în întreprinderea industrială de un compartiment specializat de "Transport intern". Dintre obiectivele urm ărite de acest compartiment, putem men ţiona: asigurarea deplas ării materialelor în interiorul întreprinderii, potrivit cerin ţelor de desf ăşurare ritmică a procesului de producţie; îmbunătăţirea folosirii mijloacelor de transport prin utilizarea unor mijloace de transport de mare randament; micşorarea costurilor legate de activitatea de transport intern, prin reducerea volumului de munc ă necesitat de aceast ă activitate, a distan ţelor de transport, a consumul de combustibil etc. 5.3.2 Tipologia transporturilor şi a mijloacelor de transport
Datorită unei mari varietăţi a modurilor de efectuare a transportului intern este necesar ă o clasificare a acestuia dup ă mai multe criterii. aa) În func ţ ie de modul de realizare, transporturile interne se clasific ă în: transporturi pe sol; transporturi pe apă; transporturi aeriene. Transportul desf ăşurat pe sol este la rândul său: transport rutier; transport pe calea ferată. Transportul rutier se desf ăşoar ă între unităţi de producţie apropiate şi cu opriri frecvente. Mijloacele de transport specifice sunt autocamioanele, tractoarele cu remorci, c ărucioare etc. Transportul pe cale ferat ă se foloseşte în întreprinderile care au de transportat cantit ăţi mari de materii prime şi materiale, cum sunt întreprinderile metalurgice, siderurgice sau de materiale de construcţii, pe linii ferate cu ecartament îngust sau normal, prev ăzute cu instala ţii specifice: macazuri, transbordoare etc. Acest tip de transport are unele dezavantaje fa ţă de transportul rutier: distanţe mari de transport impuse de amplasamentul c ăilor ferate; blocarea circulaţiei în timpul opera ţiilor de înc ărcare-descărcare; utilizarea unor suprafe ţe mari pentru amplasarea instala ţiilor specifice transportului pe calea ferată. Transportul pe ap ă este utilizat atunci când întreprinderea se g ăseşte în apropierea unor cursuri de apă, prin folosirea unor mijloace de transport ca şlepuri, remorchere etc. Transportul aerian are avantajul deplas ării materialelor pe distan ţele cele mai scurte şi economisirea suprafeţelor de producţie, cu ajutorul podurilor rulante, conveiere, monoraiuri etc. bb) În func ţ ie de gradul de continuitate transportul intern poate fi: cu deplasare continu ă efectuat cu ajutorul benzilor rulante şi conveiere; cu deplasare discontinu ă, efectuat cu ajutorul autocamioanelor, electrocarelor sau podurilor rulante. cc) În func ţ ie de direc ţ ia de deplasare transporturile interne sunt: orizontale; verticale, efectuate cu ajutorul macaralelor sau ascensoarelor. pe planuri înclinate. 5.3.3 Sisteme de organizare a activit ăţ ii de transport intern
Sistemele de organizare a activit ăţii de transport intern difer ă după gradul lor de regularitate. Astfel, în întreprinderile cu produc ţie de serie mică şi individuală, fluxurile de transport sunt variabile şi deci în aceste cazuri transportul intern se desf ăşoar ă la cerere sau pe bază de planuri zilnice. În cazul întreprinderilor cu produc ţie de serie mare sau de mas ă, fluxurile de transport au un caracter permanent şi în acest caz, organizarea transportului intern se face pe baza unor grafice de transport, întocmite pe perioade mari de timp. În aceast ă situaţie se spune ca transportul are un caracter regulat şi este de două feluri: dd) transport pendular; ee) transport inelar. nnn) Transportul pendular are loc atunci când deplasarea materialelor se face între două puncte constante. Acesta poate fi de trei feluri: transport pendular într-o singur ă direcţie; transport pendular în dubl ă direcţie; transport pendular în evantai.
Transportul pendular într-o singur ă direc ţ ie este atunci când mijlocul de transport se deplasează încărcat de la depozit la o sec ţie şi se întoarce descărcat de la secţie la depozit. Schema de realizare a acestui sistem de transport este urm ătoarea:
D
S
unde:
deplasare cu încarcatura
:
deplasare fara încarcatura
Fig.5.5 Schema sistemului de transport pendular în simplă direcţie
Transportul pendular în dubla direc ţ ie presupune deplasarea mijlocului de transport încărcat atât de la depozit la sec ţie cu materii prime şi materiale, cât şi de la secţie la depozit cu produse, semifabricate etc. Schema de realizare a acestui sistem de transport este următoarea:
D
S
Fig.5.6 Schema sistemului de transport pendular în dublă direcţie
Transportul pendular în evantai presupune existenţa unui singur centru de expediţie şi a mai multor centre de destina ţie. În funcţie de modul în care circulă mijlocul de transport, acest sistem este în simpla direc ţie sau dubla direc ţie. Schemele de transport în aceste cazuri sunt urm ătoarele: S1
D
S2
Sn
Fig.5.7 Schema sistemului de transport în evantai simplă direcţie
S1
D
S2
Sn
Fig. 5.8 Schema sistemului de transport în evantai în dublă direcţie
ooo)
Transportul inelar se caracterizează prin aceea că mijlocul de transport pleac ă de la un punct de expedi ţie şi trece pe la mai multe puncte de destina ţie, întorcându-se la punctul de plecare, efectuând în acest fel un traseu inelar. În func ţie de modul în care circulă mijlocul de transport, sistemul de transport poate fi: sistem de transport inelar cu flux aproximativ constant; sistem de transport inelar cu flux cresc ător; sistem de transport inelar cu flux descresc ător.
Sistemul inelar cu flux aproximativ constant presupune faptul că mijlocul de transport pleacă de la punctul de destina ţie încărcat; pe traseul de transport descarcă şi încarcă aproximativ aceiaşi cantitate de materiale la fiecare punct de destina ţie, întorcându-se cu aproximativ aceia şi cantitate de înc ărcătur ă la punctul de expedi ţie din care a plecat. Schema acestui sistem de transport este următoarea: S1
D
S2
S3
Fig.5.9 Schema sistemului de transport inelar cu flux aproximativ constant
Sistemul de transport inelar cu flux cresc ător se caracterizează prin aceea că mijlocul de transport pleac ă gol de la punctul de expedi ţie şi încărcă în mod succesiv de la fiecare punct de destinaţie cantităţi variabile de materii prime şi materiale, astfel încât se întoarce la punctul de expediţie plin. Schema acestui sistem de transport este urm ătoarea:
S1
D
S2
S3
Fig.5.10 Schema sistemului de transport inelar cu flux crescător
Sistemul inelar cu flux descresc ător se caracterizează prin aceea c ă mijlocul de transport pleacă de la punctul de destina ţie încărcat şi descarcă pe traseu cantit ăţi variabile de materii prime şi materiale, ajungând gol la punctul de plecare. Schema acestui sistem de transport este următoarea: S1
D
S2
S3 Fig.5.11 Schema sistemului de transport inelar cu flux descrescător 5.3.4 Planificarea activit ăţ ii şi a mijloacelor de transport intern
5.3.4.1 Elaborarea planului de transport intern Pentru planificarea activit ăţii de transport intern este necesar s ă se rezolve următoarele probleme:
a) determinarea cantităţilor de materii prime şi materiale care vor circula de la depozite la secţii şi între diferitele secţii de producţie; b) determinarea distanţelor medii de transport; c) determinarea capacităţii medii de transport pe diferite grupe de utilaje. Determinarea cantit ăţ ilor de produse care circul ă de la depozite la sec ţ ii se determină în tabelul următor: Tabelul 5.1 Secţii
S 1
0
Depozite D1 1 11
D2--2 12 ----
---Dj---3 -- 1 j --
Total cantitate de materiale aprovizionate din depozite (t)
---Dn 4 -- 1n
5 n
M
1 j
j 1
S 2
22 ----
21
--
--
2 j --
n
M
2n
2 j
S q
q2 ---
q1
--
--
qj --
j 1 n
M
qn
qj
j 1
Total materiale de la depozite
q
q
q
M
i1
M
i2
-
-
i 1
i 1
q
q
M - - M ij
Qqn M ij
in
i 1
n
i 1 j 1
i 1
În tabelul de mai sus variabila Mij reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale care soseşte la secţia i de la depozitul j. Pe baza datelor din acest tabel se poate determina cantitatea total ă de materii prime şi materiale care circulă în interiorul secţiilor de producţie, a produselor finite fabricate de c ătre acestea şi cantitatea de deşeuri rezultata din procesul de fabrica ţie. Ansamblul tuturor acestor elemente formează cantitatea totala de transport din interiorul întreprinderii, prezentata în tabelul urm ător: Tabelul 5.2
Secţii de producţie 1 S1
S1 2 n
M
S2------ ----Sj---- ------Sq 3 m12 --------
4
--- m1 j ---
5
6
---- m1q
M m
1 j
m21
1 j
n
M
2 j
--
--- m2 j ---
j 1 n
---- m2n
M
j 1
mq1
Sq
mq2 -------- --- mqj ---
n
--
M
qj
j 1
Total produse finite Cantitate totala de deşeuri Cantitate totală de transport
Pf1
q
n
j 1
S2
Total
Pf2--------
---- Pfj---
-- Pfq
1i
i 2 q
2 j
j 1 q 1
m
2i
i 1,i 2 n
m M qi
i 1 q
mj
j 1
Pf i
i 1
d1
d2---------
----dj----
---dq
q
d
i
i 1
Q1
Q2---------
----Qj----
---Qq
q
Q =Qt i
i 1
În acest tabel variabila mij reprezintă cantitatea de materiale care circul ă între secţiile de producţie i şi j. Distan ţ a medie de transport pe întreprindere se obţine pornind de la fiecare obiectiv de transport (secţie, atelier, depozit) în parte. Astfel, spre exemplu calculul distan ţei medii de transport pentru secţia 1 se poate face utilizând rela ţia:
d m1
d1 2 d13 d1m d1 I d1 II d1 N unde: nd d 1m - distanţa de la secţia 1 la secţia m;
d 1 - distanţa de la secţia 1 la depozitul N ;
nd
- numărul distanţelor de transport de la număr ătorul fracţiei.
Calculul distan ţei medii de transport se poate face în dou ă moduri: 1) ca medie aritmetică simplă a distanţelor medii de transport pentru fiecare obiectiv în parte; 2) ca medie aritmetică ponderată între cantităţile de transport şi distanţele medii de transport. Determinarea distan ţ ei medii de transport pe baza mediei aritmetice simple a distan ţ elor medii de transport se obţine cu ajutorul rela ţiei:
Dm
dm 1 dm2 dmm dmI dmII dmN unde: Nd
dm1 - distanţa medie a secţiei 1; dmII - distanţa medie a depozitului II. Nd - numărul distantelor medii de la num ăr ătorul fracţiei. A doua variant ă de calcul a distanţei medii de transport, pe total întreprindere, const ă în efectuarea mediei aritmetice ponderate a cantit ăţilor şi a distanţelor medii de transport, dup ă relaţia: n
q d i
Dm
i
i 1
n
q
unde:
i
i 1
Dm - distanţa medie de transport pe total întreprindere; qi - cantitatea ce urmează a se transporta din materialul i; di - distanţa medie de transport pentru materialul i.
d) Capacitatea medie de transport se exprimă atât pentru fiecare grup ă de utilaje cât şi pentru toate utilajele din întreprindere. Pentru o grup ă de utilaje capacitatea medie de transport se determină după relaţia: Cmt N u q N mc Dm Ks N unde: Cmt - capacitatea medie de transport pe întreprindere: q - capacitatea unitar ă de transport; Nmc - numărul mediu de cicluri de transport; Dm - distanţa medie de transport; Ks - coeficientul de schimburi; Nz - numărul de zile al perioadei pentru care se calculeaz ă capacitatea de producte. Numărul mediu de cicluri de transport dintr-un schimb se determin ă după relaţia:
N mc
480 K unde: T m
K - coeficientul de utilizare mijlocului de transport (0,85-0,90); Tm - timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport. Timpul mediu pentru efectuarea unui ciclu de transport se determin ă pe baza relaţiei: Tm t i td tc unde: ti - timpul de încărcare al mijlocului de transport; td - timpul de desc ărcare al mijlocului de transport;
tc - timpul cursei mijlocului de transport. Timpul cursei al unui mijloc de transport se define şte ca fiind timpul necesar pentru parcurgerea distanţei medii de transport dus-întors. De aceea rela ţia de calcul a acestui timp este:
t c
2 Dm unde: V m
Dm - distanţa medie de transport; Vm - viteza medie de transport. În aceste condiţii, relaţia pentru calculul timpului mediu de transport devine:
Tm ti t d
2 Dm V m
Aceşti indicatori prezenta ţi anterior stau la baza planific ării activit ăţii şi necesarului de mijloace de transport ai întreprinderii industriale. 5.3.4.2 Fundamentarea necesarului de mijloace de transport intern. Necesarul de mijloace de transport al unei întreprinderi se fundamenteaz ă pentru fiecare categorie de mijloace de transport în parte. Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport este următoarea:
N mt
Q unde: N mc K q
Q - cantitatea de materiale transportat ă; Nmc - numărul mediu de cicluri de transport; q - capacitatea unitar ă a mijlocului de transport; K - coeficientul de utilizare al capacit ăţii unitare de transport. Pentru o perioad ă mai mare de un schimb de lucru, num ărul mediu de cicluri de transport se determină după relaţia:
N mc
60 F t unde: ti td t c t a
Ft - fondul de timp disponibil al mijlocului de transport, exprimat în ore; ta - timpul de aşteptare al mijlocului de transport, pe durata efectu ării unei curse, exprimat în minute. Pornind de la rela ţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport, se vor determina relaţiile de calcul a necesarului de mijloace de transport pentru diferitele sisteme de transport. Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul pendular
e) în simpla direc ţ ie: N mt f) în dubl ă direc ţ ie: N mt
Q(ti t d tc t a ) 60 Ft q K
Q 2( ti td ) tc t a 60 Ft q K
g) în evantai simpla direc ţ ie: Qi (ti t d t c t a ) 60 Ft q K i 1 n
N mt h) în evantai dubl ă direc ţ ie
Qi 2(t i t d )t c t a 60 Ft q K i 1 n
N mt
În ultimele dou ă relaţii, n reprezintă numărul transporturilor pendulare în simpl ă, respectiv în dubla direc ţie. Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul circular
i)
cu flux aproximativ constant:
N mt j)
cu flux cresc ător:
N mt k)
Q n(ti td )tc t a 60 Ft q K
Q(n ti t d tc t a ) 60 Ft q K
cu flux descresc ător:
N mt
Q(ti n t d t c t a ) 60 Ft q K
În ultimele dou ă relaţii n reprezintă numărul punctelor de înc ărcare, respectiv descărcare ale mijlocului de transport. Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport în cazul în care se cunoaşte distanta şi viteza medie de deplasare a mijloacelor de transport este urm ătoarea: n
Q D i
N mt (
mi
n 1 Qi td i ) unde: v q K i 1 F t
i 1
Qi - cantitatea de transportat din produsul i; Dmi - distanţa medie de transport pentru produsul i; v - viteza medie de deplasare a mijlocului de transport; q - capacitatea unitar ă de transport a mijlocului de transport; k - coeficientul de folosire a mijlocului de transport; tdi - timpul de încărcare-descărcare a mijlocului de transport; Ft - fondul de timp disponibil a mijlocului de transport. 5.3.5 Utilizarea metodelor de programare liniar ă pentru optimizarea planului de transport
Transportarea diferitelor cantităţi de materii prime şi materiale de la furnizori la diferi ţii consumatori trebuie s ă se facă în condiţiile asigur ării efectuării transportului cu costuri cât mai reduse. Elaborarea planului optim de transport, în aceste condi ţii se poate realiza prin folosirea metodelor de programare liniar ă, cărora li se asociază modele de programare liniar ă specifice pentru fiecare problemă concretă care trebuie rezolvat ă. Pentru modelarea matematică a unei probleme de transport, s ă presupunem că există m furnizori de materii prime şi materiale, pentru n consumatori. Notaţiile modelului: ai - cantitatea de materii prime şi materiale existent ă în depozitul furnizorului i, i=1,2,...,m; bi - necesarul de materii prime şi materiale al consumatorului j, j=1,2,...,n; xij - cantitatea de materii prime şi materiale transportat ă de la furnizorul i la consumatorul j; cij - costul transportului pe unitatea de produs de la furnizorul i la consumatorul j. Pe baza acestor notaţii se poate scrie modelul general al unei probleme de transport: m
n
i 1 n
j 1
a) ai b j b) X ij ai ,(i 1,2,...,m ) j 1 m
c) X ij b j ,(j 1,2,...,n) i 1
m
X ij 0
Acestor restricţii li se asociază următorea funcţie obiectiv: n
F cij xij min i 1 j 1
Modelul de programare liniar ă al problemei de transport se poate rezolva cu ajutorul metodelor Simplex sau cu pachetele de programe informatice specifice acestui model, de tipul OPALINE.
5.4 Teste de verificare 5.5.1 Sisteme de organizare şi planificare a activit ăţ ii de între ţ inere şi reparare a utilajelor
Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirma ţ ie este adevărat ă , iar a doua falsă; d) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ ii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul:
1. Desf ăşurare în condi ţii optime a procesului de produc ţie de bază este condiţionată de o bună organizare a procesului de produc ţie; acest lucru este impus de faptul c ă în procesul de producţie utilajele sunt supuse proceselor de uzur ă fizică şi morală. 2. Ca urmare a procesului de uzur ă fizică are loc o pierdere treptat ă a valorii de întrebuinţare a utilajului; acest proces nu este înso ţit şi de o pierdere a valorii acestuia. 3. Din comportamentul diferitelor piese în procesul de produc ţie se constata ca procesul de producţie nu se produce în mod diferit în timp, iar recuperarea valorii acestora nu poate fi posibil de recuperat. 4. Folosirea utilajului în procesul de produc ţie necesită luarea unor măsuri de întreţinere; acestea sunt necesare pentru preîntâmpinarea uzurii excesive a utilajului şi ieşirea prematur ă din funcţiune. 5. Activitatea de între ţinere şi reparare a utilajului nu influen ţează în mod direct randamentul şi precizia utilajului; aceast ă activitate îşi propune doar menţinerea în funcţionare a utilajului conform performan ţelor tehnico-economice înscrise în cartea tehnică a acestuia. 6. Activitatea de între ţinere şi reparare influenţează asupra volumului şi calităţii producţiei; aceasta nu va influenţa însă costul produselor fabricate. 7. Prin activitatea de repara ţie se înlătur ă defecţiunile constatate în procesul de func ţionare a utilajului, dar nu au loc înlocuiri totale sau par ţiale a componentelor cu durat ă mai mică de funcţionare decât altele. 8. În sistemul de întreţinere şi reparare a utilajelor se stabilesc termenele de ie şire din funcţionare a diferitelor utilaje, dar nu se stabile şte conţinutul reparaţiilor care vor fi efectuate. 9. Sistemul de reparaţii pe baza constat ărilor nu permite elaborarea unui plan de repara ţii pe o perioadă mare de timp; acest fapt conduce la crearea de greut ăţi în aprovizionarea cu materii, materiale şi piese de schimb. 10. Sistemul de reparaţii preventiv planificat permite efectuarea activit ăţilor de întreţinere şi reparare la termene calendaristice dinainte stabilite şi adoptarea unor măsuri de întreţinere şi control care să prevină ieşirea prematur ă din funcţiune a utilajelor. 11. Metoda standard de reparare a utilajelor stabile şte volumul unor lucr ări de întreţinere şi reparare pe baza unor constatări ale stării de funcţionare a utilajelor de c ătre echipe de specialişti; din această cauză nu se pot cunoaşte din timp termenele de intrare în repara ţie a utilajelor. 12. Metoda standard de între ţinere şi reparare a utilajelor este specific ă întreprinderilor cu un număr mic de utilaje; dezavantajul metodei const ă în faptul că necesită un volum mare de muncă pentru întocmirea documenta ţiei care stă la baza repar ării utilajelor. 13. Metoda de reparare a utilajelor dup ă revizie constă în faptul c ă volumul şi conţinutul activităţilor de reparare se determin ă în urma unei revizii tehnice; felul repara ţiilor care vor fi executate se stabile şte pe baza unui ciclu de repara ţii al utilajelor.
14. Nu este obligatorie întotdeauna efectuarea de activit ăţi de întreţinere a utilajului între doua reparaţii succesive; aceste lucr ări de întreţinere atunci când este cazul presupun şi înlocuiri de piese defecte. 15. Revizia tehnică a unui utilaj î şi propune să determine starea tehnic ă a utilajului şi a principalelor operaţii care se vor face cu ocazia primei repara ţii a utilajului; cu ocazia reviziei tehnice nu vor avea loc opera ţii de reglare şi consolidare a unor piese din componenta utilajului. 16. Reparaţia curentă a unui utilaj presupune înlocuirea unor piese componente defecte ale utilajului; în func ţie de mărimea intervalului de func ţionare între două reparaţii curente, acestea sunt repara ţii curente de gradul I şi de gradul II. 17. Reparaţia capitală se efectuează după expirarea duratei unui ciclu de repara ţii; această intervenţie tehnică nu îşi propune prelungirea duratei de via ţă a utilajului. 18. Cu ocazia reparaţiilor capitale se efectueaz ă şi lucr ări de modernizare a utilajelor; volumul cheltuielilor în acest caz este suportat întotdeauna din fondul de investi ţii al întreprinderii. 19. Reparaţiile de renovare se execut ă atunci când utilajul a suportat o ie şire neprevăzută din funcţiune datorit ă unei avarii; cu ocazia repara ţiilor de avarie se execută şi lucr ări de modernizare. 20. Durata ciclului de repara ţii reprezintă timpul necesar dintre dou ă intervenţii tehnice ale utilajului; structura ciclului de repara ţii este dată de numărul, felul şi modul de eşalonare a diferitelor interven ţii tehnice din cadrul ciclului de repara ţii. 21. Numărul de interven ţii tehnice de acela şi fel din cadrul unui ciclu de repara ţii este dat de relaţia: N it
H cr N si ; în această relaţie N si reprezintă numărul intervenţiilor de grad d it
superior celor pentru care li se determin ă numărul. 22. Durata ciclului de repara ţii, în zile calendaristice, este dat ă de
relaţia
RK
T Dcr ( RK t si ni )K cld ; din această relaţie Ns reprezintă numărul de muncitori D s N s i Rt din cadrul schimbului de lucru. 23. Prin politica optim ă de întreţinere şi reparare a utilajelor se în ţelege ansamblul de măsuri îndreptate în scopul asigur ării funcţionării optime a parcului de utilaje din dotarea întreprinderii; criteriile de optimizare care stau la baza acestei politici sunt indicatorii tehnologici de cost, calitatea produselor fabricate şi rentabilitatea întreprinderii. 24. Problemele privind între ţinerea, înlocuirea şi menţinerea în stare de func ţionare a utilajelor au la baz ă teoria uzurii aleatoare a echipamentelor; acest fapt determin ă folosirea unor indicatori specifici de uzur ă aleatore cum ar fi: funcţia de supravieţuire, mortalitatea, probabilitatea de avarie şi condiţionata de avarie, durata medie de via ţă etc.
25. Funcţia de supravieţuire se determină după relaţia v (t )
n(t ) ; mortalitatea utilajelor n(t 1)
este dată de relaţia n(t-1)-n(t). 26. Probabilitatea de avarie este dat ă de relaţia p(t )
n(t 1) n(t) ; probabilitatea de a avea n(t 1)
o înlocuire în intervalul (1,t) este dată de relaţia p1(t)
t
v (t u) f (u) . u 1
27. În relaţia probabilit ăţii de a avea o înlocuire într-un anumit interval de timp
v (t u)
n(t u) n(u 1) n (u) , iar f (u) . n(0) n(0)
1 m 28. Relaţia pentru determinarea tipului optim de utilaj este urm ătoarea k cij , iar m j 1 n
relaţia pentru determinarea momentului optim de înlocuire este C n 1
A C j j 1
n
unde
j 1
j 1
1 iar d reprezintă procentul de taxe şi dobânzi folosit pentru actualizarea 1 d
cheltuielilor.
29. Sistemul de reparaţii centralizat const ă în repararea utilajelor de c ătre echipe de muncitori apar ţinând compartimentului mecano-energetic; acest sistem este specific întreprinderilor ce au în componenţa lor utilaje specializate din punctul de vedere al lucr ărilor de întreţinere şi reparare. 30. Una din metodele moderne de efectuare a repara ţiilor este metoda pe subansamble; avantajele ei economice sunt foarte mari deoarece are la baz ă principii de organizare a producţiei în flux. 31. Modernizarea utilajelor se efectueaz ă în scopul înl ătur ării atât a uzurii morale cât şi a uzurii fizice; aceast ă activitate se execut ă numai cu ocazia efectu ării unei reparaţii capitale. 32. Pentru executarea moderniz ării unui utilaj nu este necesar ă întocmirea temei de proiectare şi a desenelor de execu ţie; este suficientă doar întocmirea studiului tehnicoeconomic pentru determinarea oportunit ăţii şi urgenţei acţiunii de modernizare a utilajului. Alege ţ i r ă spunsul corect şi justifica ţ i r ă spunsul 33. Dintre obiectivele de baz ă ale unei activităţii de între ţinere şi reparare fac parte următoarele: a) cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din func ţiune a utilajului; b) stabilirea procesului tehnologic al produselor care vor fi fabricate;
c) determinarea mijloacelor financiare necesare execut ării reparaţiilor; d) stabilirea felului repara ţiilor care vor fi executate. 34. Organizarea repar ării utilajelor se face conform urm ătoarelor sisteme de între ţinere şi reparare: a) sistemul de reparaţii pe subansamble; b) sistemul pe baza constatărilor; c) sistemul preventiv-planificat. 35. Sistemul preventiv planificat are caracter: a) profilactic; b) preventiv; c) planificat. 36. Sistemul preventiv-planificat de executare a reparaţiilor se face dup ă următoarele metode: a) metoda pe subansamble; b) metoda standard; c) metoda după revizie; d) metoda pe baza constatărilor. 37. Dintre reparaţiile care nu fac parte din sistemul preventiv-planificat de între ţinere şi reparare a utilajelor menţionam: a) reparaţiile curente; b) reparaţiile accidentale; c) reviziile tehnice; d) reparaţiile de renovare; e) reparaţiile de avarii. 38. Relaţia D
t n exprimă durata de execu ţie a unei repara ţii exprimată în zile N s d s ns K
calendaristice? a) DA; b) NU.
H n r 1 39. Relaţia T ( t si )K cld exprimă durata ciclului de reparaţii exprimată în zile D s N s i 1 calendaristice? a) DA; b) NU. 40. Relaţia p(t )
n(t 1) n(t) exprimă probabilitatea condi ţionată de avarie? n(o)
a) DA; b) NU. 41. Graficul următor exprimă: n v(t)=1 t
a) funcţia de supravie ţuire în cazul unei uzuri care urmează o lege de distribu ţie exponenţială; b) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri constante; c) funcţia de supravie ţuire în cazul lipsei fenomenului de uzur ă. 42. În teoria uzurii aleatoare rela ţia
P(t )
n(t 1) n(t) exprimă: n(0)
a) probabilitatea de avarie; b) probabilitatea de supravie ţuire; c) probabilitatea condi ţionată de avarie; d) durata medie de via ţă.
R ăspunsuri 1.a
2.c
3.e
4.a
5.d
6.c
7.c
8.c
9.a 10.b 11.e
12.d
13.b
14.e
15.c
16.b
17.b
18.c
19.e
20.d
23.c
24.a
25.d
26.d
27.b
28.e
29.c
30.C
31.e 32.b 33.a,c,d
35.a,c 36.a;b;c 37.b,d,e 38.a
39.b
40.b
41.b 42.a
34.b,c
21.d 22.e
5.4.2 Sisteme de organizare a activit ăţ ii de asigurare cu energie a unei întreprinderi de produc ţ ie
Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirma ţ ie este adevărat ă , iar a doua falsă; d) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ ii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul: 1. Consumul de energie în cadrul unit ăţilor industriale are dou ă particularităţi principale; existenţa unei perioade mici de timp dintre momentul producerii şi cel al consumului de energie, este una din particularit ăţile consumului de energie. 2. Consumul neuniform de energie din cadrul unei zile de munc ă este o particularitate a consumului de energie; din acest motiv, compartimentul mecano-energetic trebuie s ă ia măsuri de asigurare a unei folosiri complete a capacit ăţii unităţilor energetice. 3. Tendinţa actuală în asigurarea necesarului energetic const ă în producerea pe scar ă largă a necesarului energetic în unit ăţile energetice proprii ; apelarea la serviciile unit ăţilor specializate în producerea de energie s ă se facă doar pentru cazuri de apari ţie a unor disfuncţionalităţi în procesul de produc ţie al unit ăţilor proprii de producere a energiei.
4. Activitatea de stabilire a necesarului de energie pe total întreprindere constituie cuprinsul balanţei energetice a întreprinderii; în cadrul balan ţei energetice nu este specificat necesarul de energie pe fiecare tip de energie în parte. 5. La nivel de întreprindere se elaboreaz ă balanţe energetice par ţiale şi generale; balanţa de energie electrică este o balanţă energetică par ţială. 6. Balanţele energetice stabilesc necesarul de energie electrica pentru diferi ţii consumatori; indiferent de natura consumatorului, necesarul de energie se determin ă după metoda normelor de consum progresive pe unitatea de produs fabricat. 7. Sursa de acoperire a necesarului de energie se constituie numai din unit ăţile proprii de producere a energiei; pentru consumul de energie electric ă folosită în scopuri tehnologice, necesarul energetic este influen ţa de timpul de func ţionare a instala ţiilor tehnologice. 8. Mărimea normelor de consum progresive de energie se stabile şte în funcţie de unitatea de produs fabricată ; aceasta nu se stabile şte pe ora de func ţionare a utilajului. 9. Relaţia generală de calcul a necesarului de energie electric ă utilizată în scopuri tehnologice este urm ătoarea: N et
n
Q nc T ; i
i
fi
în această relaţie nci reprezintă
i 1
numărul centrelor consumatoare de energie electric ă. 10. Pentru determinarea necesarului de energie electric ă pentru for ţa motrice nu poate fi utilizată norma de consum de energie electric ă pentru o or ă de funcţionare a utilajului; în acest caz necesarul de energie electric ă poate fi determinat numai dac ă se cunoaşte puterea instalată a motoarelor acţionate electric. 11. Pentru determinarea necesarului de energie electric ă pentru for ţa motrice se va lua în considerare randamentul motoarelor ac ţionate electric; dac ă se notează cu R randamentul acestora, necesarul de energie electrica pentru for ţa motrice, va fi dat de rela ţia:
Ne fm
N m Tf nc Ks R . Kp
12. Pentru determinarea necesarului de energie electric ă pentru iluminat nu trebuie s ă se ţină seama de procentul pierderilor în re ţea; în acest caz relaţia de calcul a necesarului de energie electrică pentru iluminat este urm ătoarea: Nei Pi Ti Ks . 13. Combustibilul industrial se folose şte pentru scopuri tehnologice şi pentru înc ălzit; pentru scopuri tehnologice, necesarul de combustibil se determin ă pe baza normelor progresive de consum pe unitatea de produs. 14. În relaţia necesarului de combustibil pentru înc ălzit N ci
V nz ng nc K , nz 1000
reprezintă numărul zilelor lucr ătoare dintr-un an, iar nc reprezintă norma de consum de
combustibil conven ţional pentru ridicarea temperaturii cu un grad Celsius, într-o zi, la 1000 mc volum de încă pere. 15. În relaţia necesarului de combustibil pentru înc ălzit K reprezintă coeficientul de transformare din combustibil real în combustibil conven ţional; acest coeficient se calculează ca raport între puterea caloric ă a combustibilului real (7000 Kcal) şi puterea calorică a combustibilului conven ţional. 16. Ecuaţia generală a unui contur energetic este urm ătoarea: Ei Eu E p E l ; în aceast ă relaţie Eu reprezintă suma energiilor utile dintr-un contur energetic.
Alege ţ i r ă spunsul corect şi justifica ţ i r ă spunsul: 17. Consumul de energie electric ă are două dintre următoarele particularit ăţi: a) simultaneitatea producerii şi consumului acesteia; b) este însoţit de pierderi pe re ţelele de transport; c) consumul neuniform pe parcursul unei zile de munc ă; d) este influien ţat de avariile din sistemul energetic. 18. Care din următoarele relaţii stabile şte necesarul de consum de energie electric ă pentru for ţă motrice:
N m Tf nc K s ; K p R P T K b) N ee i f s ; K p R c) N ee Pi Tf Ks (1 p/100). a) N ee
19. În cadrul întreprinderii de produc ţie se întocmesc: a) balanţe energetice pe secţii de produc ţie; b) balanţe energetice par ţiale; c) balanţe energetice generale; d) balanţe energetice ale locurilor de munc ă. 20. Pentru determinarea necesarului de energie folosit ă în scopuri tehnologice se folosesc normele de consum progresive elaborate pe unitatea de timp de func ţionare a unei instalaţii tehnologice sau pe unitatea de produs? a) DA b)NU 21. În relaţia de calcul a necesarului de energie electric ă pentru for ţă motrice
Ne fm
Nm Tf nc Ks , nc reprezintă: Kp R
a) norma de timp pentru realizarea produsului; b) norma de consum de energie electrică pe ora de func ţionare a maşinii; c) norma de consum de energie electric ă pe unitatea de produs.
22. În relaţia de calcul a necesarului de energie electic ă pentru iluminat
Nei Pi Ti Ks(1
p ) , Ks reprezintă: 100
a) coeficientul de schimburi; b) coeficientul de simultaneitate al folosirii punctelor de iluminat; c) coeficientul timpului suplimentar de lucru. 23. Care din cele două relaţii este folosit ă pentru calculul necesarului de energie electric ă pentru for ţa motrice?
Nm Tf nc Ks ; Kp R Pi Tf Ki Ks b) Nefm . Kp R a) Nefm
24. Numărul gradelor cu care trebuie ridicat ă temperatura în interiorul înc ă perilor depinde de: a) temperatura din interiorul înc ă perilor; b) durata de timpului de încălzire a încă perilor; c) cantitatea de combustibil folosit ă la încălzit; d) temperatura exterioar ă; e) puterea calorică a combustibilului pentru înc ălzit. 25. Puterea calorică a combustibilului real este egal ă cu 7000 kcal/kg? a) DA; b) NU. 26. Ecuaţia unui bilan ţ energetic este dată de relaţia: a) Ei=Eu-Ep+El; b) Eu=Ei+Ep+El; c) Ei=Eu+Ep+El; d) Ep=Eu-Ei-El. 27. Reducerea pierderilor de energie din reţeaua de transport poate avea loc prin : a) ameliorarea factorului de putere; b) asigurarea unei bune activit ăţi de întreţinere şi reparare a instalaţiilor energetice de transport; c) asigurarea unei bune izolări a reţelelor de transport; d) aplatizarea curbei de sarcină; e) folosirea unor norme de consum energetic ra ţionale.
R ăspunsuri 1.c
2.a
3.e
4.c
5.a
6.c
12.e
13.b
14.d
15.e
16.b
17.a,c 18.a,b 19.b,c 20.a
23.a,b 24.a,d 25.b
26.c,d 27.b,c
7.e
8.b
9;e
10.e 11.c 21.b 22.b
5.4.3 Organizarea activit ăţ ii de transport intern
Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauz ă-efect; c) Prima afirma ţ ie este adevărat ă , iar a doua falsă; d) Prima afirma ţ ie este falsă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ ii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul: 1. Manipulare se nume şte activitatea legat ă de micile deplas ări ale materialelor în raza locului de munc ă; conţinutul transportului intern şi de manipulare definesc no ţiunea de mişcare a materialelor în interiorul întreprinderii. 2. Un obiectiv de bază al sistemelor de organizare a activit ăţii de transport intern îl constituie reducerea volumului de munc ă necesitat de efectuarea transportului intern; pe această bază va avea loc o reducere substan ţială a costurilor de producţie. 3. Un criteriu de clasificare a transportului intern este dat de locul de desf ăşurare al acestuia; conform acestui criteriu transporturile interne sunt: pe sol, pe ap ă, pe cale ferată, aeriene. 4. După modul de efectuare transporturile sunt interne şi externe; transporturile externe servesc pentru aprovizionarea tehnico-materiala şi desfacerea produselor către consumatori. 5. Transportul pe calea ferat ă este necesar acelor întreprinderi care au de transportat cantit ăţi de materii şi materiale la intervale mari de timp; faptul c ă în acest caz distanţele de transport sunt impuse de traseul c ăii ferate este un avantaj pentru întreprinderea industrială. 6. Transportul rutier este specific întreprinderilor care transport ă materiale pe distanţe mari cu opriri cât mai reduse; efectuarea acestui tip de transport se face cu ajutorul autocamioanelor, remorcilor, tractoarelor etc. 7. Transporturile aeriene se efectueaz ă cu ajutorul podurilor rulante, funicularelor, monoraiurilor; au dezavantajul ca pe tot parcursul deplas ării lor nu trebuiesc amplasate mijloace de produc ţie, pentru a se evita cât mai mult accidentele de munc ă. 8. După direcţia de deplasare transporturile sunt interne şi externe; transporturile cu funcţionare discontinu ă sunt efectuate cu ajutorul benzilor rulante, conveierelor şi a monoraiurilor.
9. Pentru întreprinderile cu produc ţie de serie mică sau unicate transporturile au un caracter neregulat, atât ca direc ţie cât şi ca volum al înc ărcăturii; pentru acest motiv fluxurile de transport au un caracter variabil. 10. Pentru întreprinderile cu produc ţie de serie mică sau unicate transportul intern se face pe baza de grafice de transport; în întreprinderile cu produc ţie de serie mare sau de masa fluxurile de transport au un grad mare de regularitate. 11. Pentru întreprinderile cu produc ţie de serie mare sau de mas ă, transportul intern se face pe baza de planuri zilnice sau la cerere; în aceste întreprinderi transportul intern se recomandă a se efectua cu mijloace de transport cu deplasare discontinu ă. 12. Transporturile efectuate în întreprinderile cu produc ţie de serie mare sau de mas ă se numesc transporturi marsrutizate; ele sunt de dou ă feluri: pendulare şi inelare. 13. Transportul pendular presupune existen ţa a mai multor puncte de desc ărcare şi a unui punct de încărcare; dacă transportul se efectueaz ă în ambele direcţii cu încărcătur ă, atunci acest transport este pendular în dubl ă direcţie. 14. Transportul inelar se caracterizeaz ă prin aceea ca mijlocul de transport trece pe la diferite puncte de transport, înapoindu-se în mod obligatoru în punctul de plecare; transportul inelar este de dou ă feluri: cu flux cresc ător şi descrescător. 15. Transportul inelar cresc ător se caracterizează prin faptul că mijlocul de transport încarc ă cantităţi variabile de materiale la fiecare punct de pe traseo, şi se întoarce gol la punctul de plecare; transportul inelar descresc ător se caracterizează prin aceea ca porne şte încărcat de la punctul de plecare şi se întoarce gol în acela şi punct. 16. Planul de transport al unei întreprinderi depinde de cantitatea total ă de transport din cadrul întreprinderii; aceast ă cantitate cuprinde acele cantit ăţi de produse transportate între depozite şi secţiile de producţie ale întreprinderii. 17. Distanta medie de transport se determina pentru fiecare obiectiv în parte al întreprinderii, dar şi pe total întreprindere; distanta medie de transport pe total întreprindere se determina numai pe baza mediei aritmetice simple a distantelor medii pentru fiecare obiectiv de transport în parte. 18. Distanţa medie de transport pentru fiecare obiectiv de transport în parte se determin ă cu n
q d i
ajutorul mediei aritmetice ponderate Dm
i 1
n
d
i
i 1
cantitatea de transportat din materialul sau produsul i.
i
; în această relaţie qi reprezint ă
19. Capacitatea medie de transport se determin ă doar pentru fiecare grup ă de utilaje în parte; mărimea capacităţii medii de transport este influen ţată puternic de volumul cantit ăţii de materii prime şi materiale care vor fi transportate în întreprindere. 20. Timpul mediu de realizare a unui ciclu de transport este format în cea mai mare parte de timpul necesar efectu ării unei curse de transport; în acest caz timpul cursei t c
2 Dm . Vm
21. Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport este
Nmt
Q ; în aceast ă relaţie K reprezintă coeficientul de utilizare a timpului de Nmc K q
lucru al mijloacelor de transport.
22. Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul inelar este dat ă de relaţia
Nmt
Q(ti td tc ta) ; în această relaţie Ft reprezintă fondul de timp disponibil al 60 Ft q K
unui mijloc de transport exprimat în minute. 23. Pentru transportul în evantai necesarul de mijloace de transport se determin ă după relaţia
Q i (ti td tc ta) ; din această relaţie n reprezintă numărul transporturilor 60 F t q K i 1 n
Nmt
pendulare efectuate într-o singur singur ă direcţie.
24. În cazul transporturilor neregulate, rela ţia de calcul a mijloacelor de transport este n
următoarea Nmt
Qi Dmi i 1
v q K
n
Qi td i ; în această relaţie Dmi reprezint ă distanţa i 1
medie de transport pentru mijlocul de transport i. m
25. O problemă de transport este echilibrat ă dacă satisface relaţia:
n
a bj; funcţia i
i 1
j1
obiectiv a unei probleme de transport este numai de maxim de forma m
n
F c ij x ij max im . i 1 j1
Alege ţ i r ă spunsul corect şi justifica ţ i r ă spunsul: 26. Timpul unei curse de transport intern este: a) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la consumator;
b) timpul necesar parcurgerii distan distan ţei dus-întors între furnizor şi consumator; c) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la to ţi consumatorii.
27. Relaţia N mt
Qi (t c t î t d t a ) exprimă: Ft q k i 1 n
a) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport inelar cu flux constant; b) necesarul de mijloace de transport pentru pentru sistemul de transport transport în evantai; c) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport pendular în simpla direcţie. 28. După locul de desf ăş ăşurare transporturile sunt: a) interne; b) pe sol; c) pe calea ferată; d) externe; f) aeriene. 29. Este un avantaj pentru întreprinderile care folosesc transportul pe calea ferat ă faptul că acest transport folose şte acele distanţe de transport impuse de construcţia căii ferate? a) DA; b) NU. 30. Transportul rutier se folose şte pe distanţe scurte cu opriri frecvente? a) DA; b) NU. 31. Transporturile mar şrutizate sunt: a) transporturi în evantai; b) transporturi pendulare; pendulare; c) transporturi inelare. 32. Transporturile pendulare sunt: a) transporturi cu flux aproximativ constant; b) transporturi într-o singur singur ă direcţie; c) transporturi cu flux cresc ător; d) transporturi cu flux descresc ător; e) transporturi în dubl ă direcţie; f) transporturi în evantai. 33. În transportul inelar cu flux aproximativ constant, mijlocul de transport pleac ă din punctul de expediţie încărcat şi se întoarce gol? a) DA; b) NU.
34. Pentru determinarea cantit ăţii totale de materii şi materiale cu care se aprovizioneaz ă secţiile de produc ţie, se notează cu i secţia de producţie şi cu j depozitul de la care se aprovizionează secţiile de produc ţie. În acest caz, cantitatea de transport pentru toate secţiile de produc ţie este dată de relaţia: q
a) Ct b) Ct
M
i1 ;
M
1 j ;
i 1 n
j1 q
c) Ct
n
M
ij
i 1 j1
35. Distanţa medie pe total întreprindere se determină : a) ca o medie aritmetic ă simplă a distanţelor medii de transport pentru fiecare obiectiv în parte; b) ca o medie aritmetică ponderată a cantităţilor de transportat şi distanţele medii ale fiecărui produs în parte; c) ca un produs între viteza de deplasare a mijlocului de transport şi timpul necesar pentru transportarea înc ărcăturii zilnice. 36. În relaţia capacităţii medii de transport Cmt Nu q Nmc Dm Ks Nz , q reprezintă: a) cantitatea de materiale transportat ă cu un mijloc de transport; b) cantitatea de materiale transportate transportate cu toate utilajele dintr-o dintr-o grup ă de transport; c) capacitatea medie de transport a unui mijloc de transport.
37. În relaţia numărului mediu de cicluri de transport Nmc
480 K , Tm reprezintă: Tm
a) timpul mecanic de folosire a mijlocului de transport; b) timpul mediu pentru realizarea realizarea unui ciclu de transport; c) timpul mediu zilnic de folosire a unui mijloc de transport. 38. Timpul unei curse reprezint ă timpul necesar parcurgerii unei distante de transport pân ă la unul din punctele de desc ărcare? a) DA; b) NU. 39. În relaţia necesarului de mijloace de transport Nmt
Q , K reprezintă: Nmc K q
a) coeficientul de utilizare a timpului disponibil disponibil al mijlocului de transport; b) coeficientul de utilizare utilizare a capacit ăţii de transport; c) coeficientul de folosire a num ărului de muncitori care lucreaz ă pe mijlocul de transport.
40. În relaţia necesarului de mijloace de transport pentru sistemul pendular în simpl ă direcţie
Nmt
Q(ti td tc ta) ,Ft reprezintă: 60 Ft q K
a) fondul de timp zilnic de utilizare a mijlocului de transport; b) fondul de timp disponibil al mijlocului de transport corelat cu capacitatea de transport a acestuia; c) fondul de timp disponibil a mijlocului de transport, corelat cu volumul cantit ăţii de transportat. 41. În stabilirea necesarului de mijloace de transport este necesar s ă se ţină seama de coeficientul de utilizare a fondului de timp disponibil a mijlocului de transport? a) DA; b) NU.
R ăspunsuri 1.b
2.a
3.c
4.d
5.e
6.d
7.c
8.e
9.a
10.d 11.e
12.b
13.d
14.c
15.d
16.c
17.c
18.d
19.e
20.b
21.c 22.e
23.b
24.e
25.c
26.b
27.b
28.a,d 29.b
30.a
31.b,c 32.b,e,f
33.b
34.c
35.a,b 36.c
37.b
38.b
40.b
41.b
39.b
6
SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCŢIEI. CICL UL DE P PRODUCŢIE
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Notiunea si structura duratei ciclului de produc ţie 2 Metode de imbinare in timp a executiei operatiilor tehnologice
6.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie
Ciclul de producţie este un indicator de bază în activitatea unei unităţi economice. Importanţa sa decurge din influenţa pe care o exercită asupra: volumului de producţie; mărimii capacităţii de producţie; necesarul de aprovizionat cu materii prime, materiale, etc.; termenelor de livrare a produselor către diferiţi clienţi; Durata ciclului de producţie reprezintă intervalul de timp necesar obţinerii unui produs finit, din momentul intr ării în fabricaţie a materiei prime şi până la efectuarea controlului final de calitate şi depozitarea produsului. În structura duratei ciclului de producţie al unui produs se pot cuprinde următoarele elemente: l) perioada de lucru, formată din: timpul de pregătire - încheiere: timpul necesar efectuării operaţiunilor tehnologice; timpul pentru procesele naturale; timpul pentru transport intern; timpul necesar pentru CTC; m) perioada de întreprinderi, formată din: întreruperi între schimburi; întreruperi în cadrul schimbului. Timpul de pregătire - încheiere este necesar pentru efectuarea diferitelor activităţii înaintea prelucr ării obiectelor muncii, cum ar fi: reglarea utilajelor în vederea prelucr ării produsului respectiv sau după terminarea activităţii, aducerea utilajului la parametri iniţiali, consultarea documentaţiei, cur ăţarea locului de muncă etc. Timpul necesar efectuării operaţiilor tehnologice sau ciclul tehnologic cuprinde timpul efectiv pentru prelucrarea, asamblarea par ţială şi totală a produsului. Timpul pentru procesele naturale - apare la acele produse la care prin tehnologia de fabricaţie se prevăd anumite transformări ale obiectelor muncii ca urmare a acţiunii factorilor naturali (ex. uscarea cherestelei, uscarea peliculei de lac sau a adezivilor pe diferite piese componente ale mobilierului - industria lemnului). Timpul necesar pentru transport intern este necesar deplasării obiectelor muncii între diferitele unităţi de producţie ale întreprinderii (depozite de materii prime, secţii sau ateliere, depozite de produse finite etc.) precum şi între locurile de muncă din secţiile sau atelierele în care se fabrică produsul. Timpul necesar efectuării CTC-ului se ia în consideraţie atunci când nu se suprapune altor elemente din structura ciclului de producţie (ex. uneori controlul se poate efectua în timpul transportului interoperaţii şi în acest caz, dacă durata transportului este mai mare decât cea a operaţiei de control, el nu se va regăsi în structura ciclului de producţie). Întreruperile datorate regimului de lucru apar în cazul unităţilor care lucrează cu să ptămâna de lucru întreruptă. Aceste întreruperi reprezintă sâmbete şi duminici libere, sărbători legale. Întreruperile datorate regimului se înregistrează la unităţile ce-şi desf ăşoar ă activitatea într-un număr de schimburi mai mic decât numărul maxim. Ele pot fi de 16 sau 18 ore, după cum unitatea lucrează în două sau într-un schimb.
Întreruperile în interiorul schimbului datorate organizării producţiei, pot fi consecinţa lucrului pe loturi (în acest caz piesele aşteaptă la un loc de muncă pân ă când se execută operaţia respectivă la ultima pies ă, lotul trecând integral de la o operaţie tehnologică la alta) sau pot să apar ă în situaţia necorelării capacităţ ilor de producţie ale diferitelor verigi de producţie. Structura duratei ciclului de producţie este redată în figura următoare: DURATA CICLULUI DE PRODUC IE PERIOADA DE ÎNTRERUPERI
PERIOADA DE LUCRU
E R E I E H C N Î E R I T
Ă
G E R P E D L U P M I T
E L I I
Ţ
A R E P O U R E T I C N G E P O L L U O P N H M I E T T
E L E S E C O R P U R T N E E L P L A U R P U T M I A T N
N R E T N I T R O P S N A R T U R T N E P L U P M I T
C T C U R T N E P L U P M I T
U R C U L E D I U L U M I G E R Ă
T A R O T A D
E D I U L U M I G E R I Ă R T U A B R O M I T H A C D S
L U R I I O R I R Ă E Z I T N N I A N G Î R I O U I L U Ă K L T U U A S B R E O C M I T O H A R C D P S
Fig. 6.1. Structura duratei ciclului de producţie
fi:
Structura duratei ciclului de producţie este influenţată de o serie de factori, cum ar
caracterul producţiei; natura procesului tehnologic; nivelul de înzestrare tehnică a procesului de producţie şi a muncii etc. Având în vedere influenţa acestor factori, se înregistrează diferenţe ale structurii duratei ciclului de producţie la întreprinderi apar ţinând aceleiaşi ramuri industriale sau unor ramuri industriale diferite. Atunci când durata ciclului de fabricaţie depăşeşte 30 de zile, se consider ă că se înregistrează un ciclu lung de producţie. Ţinând seama de elementele care intr ă în structura duratei ciclului de producţie, rezultă că aceasta se poate exprima astfel: Dcp = tpi + Dct + tpn + ttr + tCTC + ti unde: Dcp = durata ciclului de producţie; tpi = timpul de pregătire-încheiere pe produs; Dct = durata ciclului tehnologic; tpn = durata proceselor naturale; ttr = durata operaţiilor de transport intern; tCTC = durata operaţiunilor de CTC;
ti = timpul de întreruperi. 6.2. Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de stabilirea duratei operaţiilor tehnologice, deoarece acestea se pot executa simultan la diferite locuri de muncă iar gradul de simultaneitate depinde de metoda folosită pentru îmbinarea în timp a operaţiilor tehnologice. Prin metoda de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice se înţelege modul în care se organizează fluxul tehnologic (efectuarea operaţiilor şi transportul reperelor dintrun lot de fabricaţie). În practică se utilizează trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice: tipul de îmbinare succesivă; tipul de îmbinare paralelă; tipul de îmbinare paralel - succesivă sau mixtă. Metoda de îmbinare succesivă a operaţiilor tehnologice presupune executarea prelucr ării tuturor pieselor din lot la o operaţie şi numai după aceea lotul se transportă pentru prelucrarea la operaţia următoare a fluxului tehnologic. Pentru a stabili modul de determinare a duratei ciclului tehnologic prin metoda succesivă vom examina situaţia unui lot de trei produse: acesta parcurge un flux tehnologic format din şase operaţii cu următoarele durate: t1 = 1 or ă t2 = 2 ore t3 = 3 ore t4 = 1 or ă t5 = 1 or ă t6 = 1 or ă Operaţii 1 2 3 t1 = 1 1 2 3 t2 = 2 1
2
3
t3 = 3 t4 = 1 1
2
3
t5 = 2 1 2 3 t6 = 1
3t1 3t6
3t2
3t3
3t4
3t5
3h
6h
9h
3h
6h
Ore
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 30 de ore. Mărimea segmentului de dreaptă ce reprezintă această durată totală se poate stabili ca o sumă de segmente astfel: n
Dct 3 np ti , unde: i1
Dct = durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării succesive; np = numărul de produse din lot; ti = durata operaţiei "i" din fluxul tehnologic; i = 1 … n operaţii din fluxul tehnologic. În exemplul nostru: n
Dct 3 np ti 3(1 2 2 1 2 1) 30 ore i 1
Metoda succesivă de îmbinare se foloseşte în condiţiile producţiei individuale sau de serie mică. Avantajul acestei metode este acela de a permite urmărire relativ simplă a fabricaţiei produselor. Dezavantajul folosirii succesive este determinat de: durata mare a ciclului tehnologic; creşterea volumului de producţie nedeterminată; scăderea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante etc. Metoda paralelă de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice presupune o astfel de organizare a lucrului, încât să se asigure atât paralelismul în prelucrarea şi transportul fiecărei piese de la prima operaţie până la ultima operaţie din fluxul tehnologic. Pentru a respecta cerinţele acestei metode, la determinarea grafică a duratei ciclului tehnologic se va proceda astfel: se va reprezenta prima piesă din lot la toate operaţiile; se vor reprezenta apoi următoarele piese la fiecare operaţie în parte. La operaţia principală (operaţia cu durata cea mai lungă)se asigur ă continuitatea funcţionării utilajelor pe toată durata prelucr ării lotului. La celelalte operaţii, între piesele componente ale lotului vor exista staţionări de utilaje. Durata acestor staţionări (întreruperi) se calculează ca diferenţa între operaţia principală şi durata fiecărei operaţii în parte. Păstrând datele prezentate pentru metoda anterioar ă, graficul se prezintă astfel: 2
1 t1 = 1 1
2
t2 = 2 1 t3 = 3
3
2 1
2 1
t5 = 2 t6 = 1
2
t2 1 2
3 2
1
t1
4
3
t4 = 1
3
ţie Fig. t3 6.3. Determinarea (nt-1) t3 duratei cicluluit5de produc t6 t4
3 4 5 6 7 8
9 10
11
12 13 14
15 16
Ore
prin metoda paralelă Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 16 ore. Pentru a stabili analitic durata ciclului tehnologic se observă suma de segmente componente: n
Dctr = t1 + t2 + t3 + (np-1)t3 + t4 + t5 + t6 = ti (np 1) t 3 i1
Înlocuind în formulă, obţinem: DctP = (1+2+3+1+2+1) + (3-1)3 = 16 ore Generalizând formula de calcul analitic a duratei ciclului tehnologic prin metoda paralelă obţinem: n
Dct P ti np 1tp, unde : P
i 1
Dct = durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării paralele; tp = durata operaţiei principale (max.) Metoda paralelă se aplică în special la producţia de masă sau serie mare; principalul ei avantaj constă în faptul că se realizează cea mai scurtă durată a ciclului tehnologic. Dezavantajele se refer ă la întreruperile în funcţionarea utilajelor şi folosirea for ţei de muncă la operaţiile ale căror durate sunt mai mici decât timpul operaţiei cu durata maximă. Metoda succesiv-paralelă (mixtă) se caracterizează atât prin paralelismul prelucr ării diferitelor piese din lot la operaţiile de pe fluxul tehnologic - ca în cazul metodei paralele, cât şi prin continuitatea prelucr ării întregului lot la fiecare operaţie caracteristică a metodei succesive. Pentru a se respecta aceste cerinţe ale metodei paralel - succesive, trebuie să se stabilească în mod corespunzător, la fiecare operaţie tehnologică, momentul începerii lucrului la prima piesă din lot, astfel încât să se asigure continuitate în prelucrarea tuturor pieselor din lot la operaţia respectivă. Momentul trecerii primei piese din lot de la o operaţie la alta este condiţionat la raportul de mărime între operaţia respectivă şi durata operaţiei următoare. În acest sens pot fi întâlnite trei situaţii: când durata operaţiei următoare este mai mere sau egală cu durata operaţiei anterioare, deci ti+1 ti ≥ ti; când durata operaţiei următoare este mai mică decât durata operaţiei anterioare, respectiv ti + 1 ti ≤ ti În primul caz, prima piesă din lot va trece în prelucrare la operaţia următoare imediat ce ea şi-a terminat prelucrarea la operaţia anterioar ă. În al doilea caz, prima piesă din lot, după ce s-a prelucrat la operaţia anterioar ă, va trece în prelucrare la următoarea operaţie după un decalaj de timp. Respectarea acestui decalaj între momentul terminării primei piese la operaţia anterioar ă şi momentul începerii prelucr ării piesei respective la operaţia următoare condiţionează continuitatea prelucr ării tuturor pieselor din lot la operaţia următoare. Pentru prezentarea grafică a prelucr ării lotului la o operaţie a cărei durată este mai mică decât durata operaţiei anterioare deci, cazul al doilea, se va reprezenta mai întâi ultima piesă din lot la operaţia respectivă ţinând cont de faptul că momentul terminării prelucr ării piesei la operaţia anterioar ă; după ce s-a reprezentat prelucrarea ultimei piese
se va reprezenta în mod retroactiv prelucrarea celorlalte piese din lot, până la prima piesă inclusiv. operaţii t1 = 1 t2 = 2
1 2 3 1
2 1
3 2
3
t3 = 3 t4 = 1
D3-4
1
t5 = 2
2
3 2
1
t6 = 1
D5-6 t1 t2
t3
t4
D3-4
t5
3
1
2
D5-6 (np-1)t6
3 t6
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
ore
Fig. 6.4. Determinarea duratei ciclului de producţie prin metoda mixtă Din grafic rezultă că, prin metoda mixtă, durata ciclului tehnologic este de 16 ore; segmentele ce reprezintă această durată sunt următoarele: Dctm = t1 + t2 + t3 + D3-4 + t4 + t5 + D5-6 + (np-1)t6 + t6 Dct m
n
ti D34 D56 (np 1)t 6
i 1
unde:
Dctm = durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării mixte; D3-4, D5-6 = decalajele între operaţia 3 şi operaţia 4 respectiv între operaţia 5 şi operaţia 6 Pentru a calcula segmentele ce reprezintă decalajele dintre diferite operaţii, vom exemplifica cazul decalajului D3-4. Din grafic rezultă că segmentul D3-4 rezultă că diferenţa între segmentul ce reprezintă prelucrarea piesei nr.2 şi a piesei nr.3 la operaţia a 3-a şi segmentul format din prelucrarea piesei nr.1 şi a piesei nr.2 la operaţia 4. Deci: D3-4 = (np-1)t3 - np-1)t4 = (np-1)(t3-t4) Generalizând, relaţia pentru calculul decalajelor între operaţiile i şi i+1 este: Di, i+1 = (np-1)[ti-(ti+1)], condiţia fiind ti ≥ ti+1; Aplicând formula obţinem: D3-4 = (3-1)(3-1) = 4;
D5-6 = (3-1)(2-1) = 2; Dctm = (1+2+3+1+2+1) + 4 + 2 + (3-1) = 18 ore Generalizând relaţia pentru calculul duratei ciclului tehnologic prin metoda mixtă obţinem: Dctm
n
ti (np 1)tn Di, i 1
i 1
1
unde: tn = durata ultimei operaţii din fluxul tehnologic; Di, i 1 = suma decalajelor ce apar între diferite operaţii "i" şi "i+1", atunci când ti ≥ ti+1. În practică se mai foloseşte şi o altă relaţie pentru calculul duratei ciclului tehnologic prin metodă mixtă: Dctm
n
ti tl ts np 1
i 1
unde:
tl = suma timpilor lungi; ts = suma timpilor scur ţi; O operaţie "i" se consider ă timp lung de execuţie dacă durata ei, respectiv ti, este mai mare decât operaţia anterioar ă şi în acelaşi timp este mai mare decât operaţia anterioar ă şi în acelaşi timp este mai mare sau egală cu operaţia următoare. Deci condiţia ca ti să fie operaţie lungă este: ti -1< ti ≥ ti+1 Operaţia ti are timp scurt dacă îndeplineşte condiţiile: ti + 1 ≥ t < ti+1 Din formulă rezultă că operaţiile ale căror durate reprezintă timpi intermediari între duratele operaţiilor alăturate nu se iau în calcul. Pentru a stabili natura primei operaţii, se iau în considerare operaţii fictive cu timpi egali cu zero atât la începutul fluxului tehnologic cât şi la sfâr şitul lui. În exemplul nostru, timpii lungi sunt t3 şi t5 iar timp scurt t4. Aplicând formula respectivă pentru determinarea duratei ciclului tehnologic, obţinem: Dctm = (1+2+3+1+2+1)(3+2-1)(3-1) = 18 ore Metoda mixtă se aplică în cazul producţiei de serie mijlocie şi în unele situaţii la producţia de serie mare şi masă. Comparând duratele ciclului tehnologic stabilite prin cele trei metode de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice rezultă că cea mai mică durată se obţine în cazul metodei paralele şi cea mai mare în cazul metodei succesive. Metoda mixtă conduce la o durată intermediar ă.
7
CAL I T PRODUSEL OR T A T EA P
ŞI S SERVICIIL OR ÎÎN ECONOMIA CON T EMPORANĂ
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Cadrul conceptual al calitatii produselor si serviciilor 2 Managementul calitatii totale - TQM 3 Organizarea activitatilor referitoare la calitate in cadrul intreprinderii 4 Asigurarea calitatii potrivit standardelor internationale 5 Costurile calitatii 6 Auditul calitatii
O analiză succintă a tabloului economic mondial al anilor 90 permite eviden ţierea unor trasături definitorii incontestabile: diversificarea şi înnoirea rapid ă a ofertei de m ărfuri, sub impactul dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, mondializarea pie ţelor şi clienţilor şi ale creşterii exigenţei societăţii. În aceste condiţii, calitatea produselor şi serviciilor s-a impus ca un factor determinant al copetitivităţii întreprinderilor. Pe de altă parte, se manifestă un interes crescând faţă de problemele asigur ării calităţii, la nivel naţional, regional şi internaţional. Se vorbeşte tot mai insistent despre fenomenul standardelor ISO 9000, standarde cu un impact deosebit asupra comer ţului interna ţional.
7.1 Cadrul conceptual al calităţii produselor şi serviciilor Calitatea este o noţiune cu o foarte larg ă utilizare, ceea ce face extrem de dificilă definirea ei din punct de vedere ştiin ţific. Discipline ca filozofia, economia şi cele tehnice dau un înţeles diferit acestui termen. În literatura de specialitate conceptul de calitate a produselor şi serviciilor se reg ăsesc mai multe accepţiuni. La fel în practica economică. Astfel, calitatea este definit ă ca reprezentând " satisfacerea cerinţelor clientului", "disponibilitatea produsului", "un demers sistematic c ătre excelenţa", "conformitatea cu specifica ţiile", "corespunzător pentru utilizare" etc. Standardul ISO 8402 define şte calitatea ca reprezentând "ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi confer ă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite". Conform acestei defini ţii: calitatea nu este exprimat ă printr-o singur ă caracteristic ă, ci printr-un ansamblu de caracteristici; calitatea nu este de sine st ătătoare, ea existând numai în rela ţia cu nevoile clien ţilor; calitatea este o variabil ă continuă; prin calitate trebuie satisf ăcute nu numai nevoile exprimate ci şi cele implicite. În paralel cu schimbările tehnologice şi socio- culturale rapide, au evoluat şi modalităţile de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor. Analizând aceast ă evoluţie putem pune în evidenţă mai multe etape cu caracteristici specifice. Pot fi delimitate patru astfel de etape: asigurarea calităţii prin control; asigurarea calităţii prin metode statistice; asigurarea calităţii prin motivarea personalului; concepte integratoare de asigurare a calit ăţii. Asigurarea calit ăţii prin control acoper ă prima jumătate a secolului nostru. În aceast ă perioadă au dominat teoriile tayloriste de organizare ştiinţifică a muncii. Aceste teorii s-au reg ăsit în principiile de management, cât şi în organizarea activit ăţilor din întreprindere concretizându-se în procesul de descompunere a procesului de producţie a unui produs în opera ţii elementare, limitarea responsabilit ăţilor, specializarea unit ăţilor funcţionale. A rezultat astfel separarea celor care iau decizii de cei care le executa şi cei care controlează îndeplinirea lor. Calitatea era astfel asigurata prin controlul final al componentelor, urm ărindu-se identificarea şi eliminarea celor necorespunz ătoare. Atenţia era concentrata asupra produsului şi mai puţin a procesului, urmărindu-se verificarea post-proces a conformit ăţii cu specifica ţiile. Prin asigurarea calităţii se întelege deci, respectarea acestor specificaţii. Asigurarea calit ăţii prin metode statistice este etapa corespunzătoare anilor '50. Primele lucr ări privind controlul statistic al calit ăţii sunt publicate în anii '20 când autorii propun folosirea fişei de control statistic a calit ăţii. în întreprinderi folosirea acestor metode conduce la
accentuarea controlului pe fluxul tehnologic, urm ărindu-se identificarea cauzelor apari ţiei defectelor, în scopul prevenirii lor în procesele ulterioare; Asigurarea calit ăţii prin motivarea personalului este corespunzătoare anilor '60 şi pune accentul pe motivarea personalului în asigurarea calit ăţii. Pe plan internaţional pot fi puse în evidenţă mai multe direcţii, relativ independente. În SUA sunt elaborate programe "zero defecte". În Japonia plecând de la acelaşi concept s-au înfiin ţat cercurile de calitate. Acestea au cap ătat o mare extindere scopul lor fiind de a preveni defectele prin descoperirea cauzelor acestora. Cercurile de calitate promoveaz ă autocontrolul şi utilizarea unor mijloace de stimulare materiale şi morale pentru asigurarea calit ăţii. Concepte integratoare de asigurare a calit ăţii corespunde anilor '80 şi şi-au găsit aplicabilitatea în primul rând în Japonia sub denumirea de "Total Quality Control" - TQC, desemnând activitatea de ţinere sub control a calit ăţii în întreprindere şi devenind astfel o problemă naţională. Această abordare cuprinde curând şi în ţările vest europene şi se orienteaz ă tot mai mult către activităţile desf ăşurate pentru asigurarea calit ăţii la clienţi, implicaţiile proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului înconjur ător, se abordează ideea abordării sistemice a relaţiilor client-furnizor. Se contureaz ă astfel apariţia unui nou concept "Total Quality Management" - TQM în care capătă importantă orientarea consecventă spre "proces", urmărinduse optimizarea proceselor de pe întreaga traiectorie a produsului, începând cu studiile de pia ţă pentru identificarea nevoilor şi pâna la faza de post-utilizare, a reintegr ării în natur ă a rezultatelor acestui proces.
7.2 Managementul calit ăţii totale - TQM Cu toate că încercările sunt numeroase nu s-a reu şit încă să se stabilească exact originea expresiei de calitate totala. Se pare c ă această expresie s-a impus treptat, printr-un consens implicit. Pentru unii autori calitate total ă înseamnă calitatea produsului, pentru al ţii satisfacerea clientului. Luând în considerare numeroasele opinii se pot pune în eviden ţă următoarele orientări principale în definirea calit ăţii totale: calitatea total ă este o politic ă sau o strategie a întreprinderii în domeniul calit ăţii: conceptul de calitate total ă şi managementul calit ăţii totale sunt echivalente; calitatea total ă reprezintă scopul, iar managementul total al calit ăţii, mijlocul pentru realizarea ei. Standardul ISO 8402 define şte TQM ca un sistem de management al unei organiza ţii, centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor s ăi, prin care se urmăreşte asigurarea pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate. TQM adaug ă conceptului de management al calit ăţii o strategie pe termen lung, ca şi participarea întregului personal în interesul întreprinderii, al lor îns ăşi, al clienţilor acesteia ca şi al societăţii în ansamblu.
7.3 Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii Pentru realizarea tuturor obiectivelor stabilite în domeniul calit ăţii din cadrul unei întreprinderi trebuie luate în considerare atât organizarea procesual ă cât şi cea structurală specifice acesteia. În cadrul organiz ării procesuale, trebuie mai întâi "func ţiunea calitate" şi relaţiile acesteia cu celelalte func ţiuni ale întreprinderii. Funcţiunea calitate poate fi încadrat ă în structuri organizatorice adecvate, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi de complexitatea activit ăţilor pe care le desf ăşoar ă.
Componenta de bază a organizării procesuale o reprezintă funcţiunea întreprinderii, care se detaliază în activităţii, atribuţii, sarcini. În mod tradiţional sunt considerate ca func ţiuni ale întreprinderii urm ătoarele: cercetate dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabil ă şi de personal. Potrivit acestei abord ări, activităţile specifice referitoare la calitate sunt incluse în cadrul func ţiunii de produc ţie. În prezent este tot mai evident ă tendinţa de a defini func ţiunea calitate a întreprinderii al ături de cele menţionate anterior. Funcţiunea calitate reprezint ă ansamblul activităţilor care se desf ăşoar ă în cadrul întreprinderii, în vederea realiz ării obiectivelor sale în domeniul calit ăţii. Această funcţiune reprezintă o serie de particularit ăţi, cuprinzând activităţii care se regăsesc în cadrul celorlalte funcţiuni. Funcţiunea calitate este considerat ă o funcţiune orizontală, comparativ cu celelalte apreciate ca fiind verticale. Conducerea intreprinderii
Cercetare
Financiar Productie
Comerciala
dezvoltare
Functiunea
Personal
Contabila
calitate
Fig. 7.1 Relaţia dintre funcţiunea de calitate şi celelalte func ţiuni ale întreprinderii
În organizarea structurala a întreprinderilor asist ăm în prezent la un proces de modernizare. Acest proces are în vedere trecerea de la structurile de tip mecanicist, caracterizate printr-un grad ridicat de formalizare, predominant ierarhice, la cele de tip organic, în cadrul cărora întreprinderea este abordat ă ca un sistem deschis, dinamic şi mulridimensional. în cadrul întreprinderilor cu structuri din prima categorie se manifest ă două tendinţe principale, în ceea ce priveşte structura organizatoric ă a funcţiunii de calitate: centralizarea şi respectiv, descentralizarea acesteia. Centralizarea funcţiunii calitate presupune regruparea în cadrul aceluia şi compartiment, a persoanelor care desf ăşoar ă activităţile corespunzătoare acestei funcţiuni.
Conducerea organizatiei
Cercetare dezvoltare
Marketing
Calitate
Aprovizionare
Planificare Q Asigurare Q Control Q Proiectare mijloace de testare Laborator metrologie
Fig.7.2 Organigrama funcţiunii calitate (structur ă centralizată)
Această variantă prezintă avantajul că facilitează comunicarea şi reduce în mod sensibil necesitatea unor activit ăţii de integrare şi coordonare. Incovenientul principal se datoreaz ă faptului că persoanele din compartimentul de calitate nefiind direct implicate în desf ăşurarea activităţilor curente, pot rezulta decizii şi acţiuni inadecvate. Descentralizarea funcţiunii calitate presupune faptul c ă responsabilitatea planific ării, organizării, ţinerii sub control şi asigur ării calităţii este încredin ţată fiecărui sector sau compartiment al întreprinderii. Conducerea firmei Calitate
Cercetare Marketing
Aprovizionare
Productie
Management
Management
dezvoltare dezvoltare
Management
calitate
Vanzari
Publicitate
Management
calitate
Conceptie
Dezvoltare
calitate
Achizitionare
Depozitare
calitate
Fabricatie
Asamblare
Fig. 7.3 Organigrama funcţiunii calitate (structur ă descentralizată)
Avantajul principal al acestei variante de structur ă constă în aceea că persoanele fiind direct implicate în desf ăsurare activităţilor curente deciziile şi acţiunile curente pot fi mai bine fundamentate. Descentralizarea prezint ă însă incovenientul c ă presupune eforturi mari de integrare şi coordonare a activit ăţilor referitoare la calitate. În ţara noastr ă, într-o serie de întreprinderi continuă să existe "compartimentul de control tehnic de calitate" subordonat produc ţiei. Este tot mai evident ă tendinţa de modernizare în acest domeniu, în acord cu modific ările intervenite în alte ţări şi mai ales în contextul intensificării preocupărilor potrivit standardelor ISO 9000. Au fost astfel infinitate compartimente de asigurare a calit ăţii în subordine c ărora se află cel de control tehnic de calitate. Serviciul de asigurare a calit ăţii are în general urm ătoarele atribuţii: implementarea politicii de calitate declarate de conducerea întreprinderii; coordonarea activit ăţilor de ţinere sub control a documenta ţiei specifice; coordonarea analizelor de calitate; pregătirea produselor sau serviciilor în vederea certific ării; coordonarea auditurilor interne; coordonarea activit ăţilor de instruire în domeniul calit ăţii.
7.4 Asigurarea calit ăţii potrivit standardelor interna ţionale Standardele interna ţionale din familia ISO 9000 sunt standarde generale, care con ţin recomandări privind managementul calit ăţii şi cerinţe pentru asigurarea calit ăţii. Ele descriu elementele sistemului calit ăţii, f ăr ă să specifice cum sa fie implementate de c ătre o anumita întreprindere. Modalitatea concret ă de proiectare şi aplicare a unui sistem al calit ăţii depinde de obiectivele, produsele, procesele şi practicile specifice fiec ărei întreprinderi. Familia ISO 9000 cuprinde standardele interna ţionale următoare: standarde numerotate de la ISO 9000 la ISO 9004 inclusiv cele derivate din acestea; standarde numerotate de la ISO 10001 la ISO 10020 inclusiv cele derivate; standardul ISO 8402. Este un fapt incontestabil c ă în prezent standardele din familia ISO 9000 se bucur ă de o largă recunoaştere internaţională, numărul întreprinderilor care doresc s ă le aplice fiind în continuă creştere. Multe dintre acestea consider ă că obţinerea unui certificat de conformitate reprezintă o dovadă de necontestat a capacit ăţii lor de a putea satisface mai bine cerin ţele clienţilor, faţă de ceilalţi competitori. Pe de alt ă parte, o serie de întreprinderi au implementat principiile TQM, iar altele altele doresc să atingă acest deziderat. în aceste condi ţii se pune întrebarea firească: sunt cele dou ă fenomene în contradic ţie sau nu şi cum vor ele în orizontul anilor 2000? Standardele din familia ISO 9000 au fost dezvoltate în scopul facilit ării relaţiilor comerciale, mai ales la nivel regional şi internaţional şi pentru a da clien ţilor mai multă încredere privind capacitatea unui unui anumit furnizor de a satisface în mod mod constant cerin ţele referitoare la calitatea produselor şi serviciilor pe care le ofer ă. Aceste standarde prev ăd însă foarte puţine din cerinţele modelului european al TQM. Astfel ele fac abstrac ţie de următoarele aspecte: abordarea întreprinderii integralitatea sa; considerarea satisfac ţiei clientului al ături de satisfac ţia personalului; rezultatele pe care le ob ţine întreprinderea în afaceri; nivelul la care se situeaz ă întreprinderea fa ţă de competitori din punctul de vedere al calităţii produselor şi serviciilor oferite. preocupările întreprinderii de îmbun ătăţire a calit ăţii produselor şi serviciilor; dezvoltarea unei "culturi a calit ăţii".
Este de reţinut faptul c ă majoritatea criteriilor de baz ă ale modelului european al TQM nu se regăsesc decât într-o propor ţie nesemnificativ ă printre cerinţele standardelor din familia ISO 9000. În schimb acestea sunt foarte puternic orientate spre procesul de produc ţie . În ansamblu se apreciază că aceste standarde nu acoper ă decât în propor ţie de 20% cerinţele modelului european al TQM. Se estimează că în perioada urm ătoare TQM va p ătrunde în majoritatea ţărilor europene cu prioritate în domeniul serviciilor. În acest context se a şteaptă că o serie de concepte şi principii să fie mai bine clarificate şi mai ales să fie elaborate tehnici noi mai bine adaptate cerin ţelor integr ării aspectelor economice, tehnice şi sociale ale managementului calit ăţii.
7.5 Costurile calit ăţii O serie de studii arat ă că în prezent costurile pe care le implic ă corectarea noncalit ăţii şi cele necesare pentru prevenirea şi evaluarea ei reprezint ă în medie 25% din cifra de afaceri a unei întreprinderi. Aceste costuri reprezint ă un instrument important de valorizare a calit ăţii, o surs ă importantă de maximizare a profitului întreprinderii. întreprinderii. Prin intermediul acestor costuri exist ă posibilitatea identific ării activităţilor ineficiente, a punctelor critice în desf desf ăş ăşurare proceselor. Realizarea unor produse de calitate presupune efectuarea unui ansamblu de cheltuieli, grupate în urm ătoarele categorii: cheltuielile necesare pentru studierea pie ţei; cheltuieli de cercetare - dezvoltare cheltuieli de proiectare; cheltuieli cu planificarea fabrica ţiei produselor; cheltuieli de men ţinere a preciziei de lucru a echipamentelor; cheltuieli cu resursele umane; cheltuieli cu promovarea desfacerii produselor; cheltuieli cu evaluarea produselor; cheltuieli cu prevenirea defectelor; cheltuieli datorate rebuturilor; cheltuieli cu informarea personalului asupra nivelului calit ăţii produselor. În practica economic ă aceste cheltuieli sunt grupate în patru grupe: cheltuieli de prevenire - cheltuieli de preîntâmpinare a apari ţiei defectelor; cheltuieli de evaluare şi control - cheltuieli cu activit ăţi de încercare, inspec ţii şi examinări pentru a stabili dac ă cerinţele specificate sunt corespunz ătoare; cheltuieli de defectare intern ă - ocazionate de corectarea tuturor neconformit ăţilor depistate înainte de livrarea produsului la beneficiar; cheltuieli de defectare extern-cheltuieli ocazionate de corectarea neconformit ăţilor după livrarea produselor. Potrivit abordării tradiţionale a corelaţiei "costuri - calitate", costurile defect ărilor interne şi externe scad pe m ăsur ă ce creste nivelul calit ăţii produselor, în timp ce costurile de prevenire şi evaluare cresc.
Costuritotale
Costuri totale ale calităţii (Cp + Ce + Cd)
ale calitatii
(Cp+Ce+Cd)
Costurile de prevenire
Costuri de prevenire şi evaluare (Cp + Ce)
Costurile
sievaluare
defectarilor
(Cd)
Costurile defectarilor (Cd)
(Cp + Ce)
Costul total minim Costultotalminim
A
B
Nivelul calităţii 100% Nivelulcalitatii a tii 100%
Fig. 7.4 Abordarea tradiţionala a corela ţiei costuri - calitate
În lucr ări recente de specialitate modelul tradi ţional al corela ţiei "costuri - calitate" este reconsiderat. Astfel, punctului de minim minim al costului total al calit calit ăţii îi poate corespunde nivelul maxim al calităţii şi nu neapărat unul optim. Din acest motiv nu este nevoie de o investi ţie infinit ă pentru a asigura o creştere continuă a nivelului calit ăţii. Costurile defect ărilor şi cele de prevenire şi evaluare pot s ă scadă, în condiţiile creşterii calităţii, spre deosebire de abordarea tradi ţională a acestei corelaţii.
7.6 Auditul calit ăţii În contextul preocup ărilor de implementare a unor sisteme ale calit ăţii potrivit standardelor ISO 9000, auditul este considerat un instrument esen ţial pentru realizarea obiectivelor întreprinderii în acest domeniu. Scopul auditului calit ăţii este de a evalua ac ţiunile corective necesare pentru eliminarea deficientelor şi posibilit ăţile de îmbunătăţire a sistemului calit ăţii întreprinderii, a proceselor sale, a produselor şi serviciilor pe care le ofer ă. Standardul ISO 8402 define şte auditul calit ăţii ca fiind o examinare sistematică şi independentă, efectuată pentru a determina dac ă activităţile şi rezultatele lor, referitoare la calitate, corespund dispozi ţiilor prestabilite, dac ă aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor. Prin auditul calit ăţii se evalueaz ă: sistemul de calitate al întreprinderii; procesele întreprinderii; rezultatele proceselor (produse şi servicii). În funcţie de obiectul lor, auditul de calitate este de trei feluri: auditul calit ăţii produsului sau serviciului; auditul calit ăţii procesului; auditul sistemului de calitate. Auditul calit ăţii produsului serve şte pentru evaluarea conformit ăţii caracteristicilor de calitate a unui produs cu cerin ţele clientului sau cele specificate în standarde. Auditul nu se rezumă numai la o simpl ă examinare a calit ăţii produsului, ci are în vedere evaluarea eficientei
masurilor de asigurare a calit ăţii produsului. Pe baza rezultatului auditului vor fi stabilite m ăsurile corective sau de îmbun ătăţire necesare, privind produsul auditat. Auditul calit ăţii procesului serve şte la evaluarea conformităţii unui proces (de proiectare, producţie, administrativ etc.) cu cerin ţele clientului sau cu cerin ţele specificate în standardele de calitate. Auditul sistemului de calitate î şi propune atingerea urm ătoarelor obiective: determinarea conformit ăţii elementelor sistemului calit ăţii cu cerin ţele specificate în standardele de calitate; determinarea eficacit ăţii sistemului de calitate privind realizarea obiectivelor stabilite; îmbunătăţirea sistemului calit ăţii întreprinderii. Auditul sistemului de calitate poate fi realizat în scop intern şi extern. Astfel, o întreprindere poate hot ări efectuarea unor audituri pentru evaluarea propriului sistem de calitate, în raport cu un anumit standard, sau pentru a verifica dac ă acest sistem este implementat şi satisface în permanenţă cerinţele prescrise. Pe de altă parte beneficiarii pot hot ări evaluarea sistemului de calitate al furnizorului, fie înainte de stabilirea unor rela ţii contractuale, fie dup ă încheierea contractului.
7.7 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos: a) Ambele afirma ţ ii ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele afirma ţ ii ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauz ă-efect; c) Prima afirma ţ ie ie este adevărat ă , iar a doua falsă; d) Prima afirma ţ ie ie este fals ă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele afirma ţ iiii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul: 1. Asigurarea calit ăţii prin control este specific ă anilor '50; asigurarea calit ăţii prin metode statistice conduce la accentuarea controlului pe fluxul tehnologic. 2. Asigurarea calităţii prin motivarea personalului în Japonia a condus la apari ţia cercurilor de calitate, iar în SUA au fost abordate programe "zero defecte"; 3. Conceptele integratoare de asigurare a calit ăţii şi-au găsit aplicabilitatea sub denumirea TQM; TQM a stat la baza folosirii TQC. 4. Calitatea total ă este o politic ă sau o strategie a întreprinderii; conceptul de calitate total ă nu este echivalent cu managementul calit ăţii totale. 5. Componenta de bază a organizării structurale o reprezint ă funcţiunea întreprinderii; funcţiunea de personal este specific ă organizării procesuale. 6. Funcţiunea de calitate este o func ţiune verticală; celelalte func ţiuni sunt orizontale.
R ăspunsuri 1.d 2.b 3.e 4.c 5.d 6.e
8
PREG Ă TIREA PRODUC Ţ IEI ÎNTR-O ÎNTREPRINDERE DE PRODUC Ţ IE INDUSTRIAL Ă
OBIECTIVE
Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Pregătirea producţiei noilor produse.Obiective, şi posibilităţi de asimilare a noilor produse 2 Pregătirea tehnică 3 Pregătirea material-organizatoric ă fabricaţiei noilor produse
a
4 Planificarea preg ătirii fabrica ţiei noilor produse 5 Posibilităţi de reducere a duratei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse
8.1 Pregătirea producţiei noilor produse. Obiective, şi posibilităţi de asimilare a noilor produse O caracteristică a întreprinderii moderne de produc ţie industrială o constituie capacitatea acesteia de a se adapta cât mai rapid la fabrica ţia unor produse care să satisfacă cât mai bine cerinţele de consum pe pia ţa internă şi externă. Prin pregătirea producţiei se înţelege ansamblul măsurilor de creare şi asimilare în fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabrica ţie şi de utilizare a celor mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în produc ţie. Obiectivele care stau în fa ţa activităţii de pregătire a producţiei pot fi în ansamblu următoarele: asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la nivelul cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor; asigurarea celor mai bune condi ţii de desf ăşurare a activităţii de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi de asimilare a celor mai perfec ţionate tehnologii de fabrica ţie; reducerea la minimum posibil a duratei de preg ătire a producţiei şi realizarea acesteia cu cele mai mici costuri. Pregătirea producţiei cuprinde dou ă etape: pregătirea tehnică; pregătirea material-organizatoric ă. Pregătirea tehnică cuprinde la rândul s ău: proiectarea produselor; pregătirea tehnologic ă; executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero. Asimilarea în fabrica ţie a noilor produse se poarte realiza în trei moduri: după concepţie proprie; pe baza unei licenţe de fabricaţie; după un model de referinţă. Asimilarea după o concepţie proprie const ă în valorificarea posibilit ăţilor proprii de cercetare şi proiectare a noilor produse. Avantajele principale ale acestui mod de asimilare sunt reprezentate, în principal, de faptul c ă se valorifică resursele proprii de cercetare şi în acelaşi timp se fac economii însemnate, legate de achizi ţionarea unor licen ţe de fabricaţie. Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie constă în achiziţionarea de documenta ţie tehnică de la alte întreprinderi cu profil similar din ţar ă sau str ăinătate. Această modalitate de asimilare în fabricaţie are ca avantaje: reducerea duratei de asimilare în fabrica ţie cu durata de timp necesar ă elabor ării documentaţiei noilor produse; asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma producătoare a produsului asimilat; cheltuieli reduse de publicitate, datorit ă faptului că noul produs asimilat este deja cunoscut pe pieţele de desfacere. Asimilarea după un model de referinţă se foloseşte mai rar; modelul de referinţă este un produs care se constituie ca punct de plecare în activitatea de proiectare a noilor produse. În acest caz, noul produs trebuie s ă înlăture toate elementele de uzur ă morală a modelului de referin ţă, reţinând numai acele caracteristici de performan ţă ale acestuia.
8.2 Pregătirea tehnică 8.2.1 Proiectarea noilor produse
Prin activitatea de proiectare a noilor produse se urm ăreşte determinarea formei, a dimensiunilor şi a caracteristicilor calitative a produselor care urmeaz ă să fie asimilate în fabricaţie. Proiectarea noilor produse cuprinde urm ătoarele faze principale: elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic; elaborarea proiectului tehnic; elaborarea desenelor de execu ţie. Tema de proiectare şi studiului tehnico-economic cuprind datele de baz ă care vor servi la elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de execu ţie. Tema de proiectare cuprinde date referitoare la: denumirea produsului; destinaţia produsului; condiţiile de utilizare; caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului; parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce; termenele de proiectare pe faze etc. În cazul în care se vor asimila în fabrica ţie noi tipuri de materiale, în locul temei de proiectare se va elabora fie o temă de cercetare, fie o reţetă de fabricaţie. Studiul tehnico-economic se elaboreaz ă concomitent cu tema de proiectare. Acesta va demonstra prin conţinutul său necesitatea, oportunitatea, urgen ţa şi rentabilitatea asimil ării noului produs. În cadrul studiului tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la: cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs; necesarul de resurse materiale; posibilităţile tehnologice de fabrica ţie; caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs comparativ cu cele ale produselor similare existente deja pe piaţă. Proiectul tehnic cuprinde urm ătoarele lucr ări principale: întocmirea calculelor necesare dimension ării noului produs şi stabilirea formelor geometrice ale pieselor componente; alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs; efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru solu ţia constructiv ă aleasă. Elaborarea desenelor de execu ţie este o lucrare care î şi propune să prezinte în mod detaliat elementele de ordin constructiv pentru fiecare pies ă componentă a noului produs. Pe baza desenelor de execu ţie se va elabora tehnologia de fabrica ţie necesar ă prelucr ării noului produs. Desenele de execuţie trebuie s ă cuprindă şi informaţii tehnice referitoare la modul de între ţinere a diferitelor elemente componente ale produsului. Există situaţii când pentru asimilarea noilor produse nu este necesar ă parcurgerea tuturor aceste etape. Astfel, pentru fabricarea unor produse unicat de mai mic ă importanţă se parcurge doar tema de proiectare şi desenele de execu ţie. În general, proiectarea noilor produse trebuie s ă rezolve următoarele probleme: lărgirea gamei sortimentale a produselor; reducerea costului, paralel cu îmbun ătăţirea calităţii noului produs, comparativ cu produsele similare mai vechi;
prelungirea duratei de funcţionare a noului produs şi reducerea cheltuielilor de întreţinere şi reparare etc. 8.2.2 Preg ătirea tehnologic ă a produc ţ iei
În cadrul etapei de pregătire tehnologic ă are loc elaborarea tehnologiei de fabrica ţie a noilor produse. Tehnologia de fabricaţie se refer ă la ansamblul tuturor opera ţiilor de prelucrare a materiilor prime. Pregătirea tehnologic ă cuprinde proiectarea unor procese tehnologice noi sau perfecţionarea celor existente, atât pentru produc ţia de bază a întreprinderii, cât şi pentru procesele auxiliare sau de control tehnic de calitate. Etapa de pregătire tehnologic ă trebuie să rezolve următoarele probleme: procesele tehnologice nou elaborate s ă aibă un nivel ridicat de mecanizare şi automatizare; să asigure fabricarea produselor printr-un consum ra ţional de materii prime şi materiale; să asigure fabricarea unor produse de calitate superioar ă şi cu cheltuieli cât mai reduse. Pregătirea tehnologică se compune dintr-un ansamblu de activit ăţi, dintre care mai importante sunt următoarele: a) Elaborarea procesului tehnologic pe faze de proces tehnologic şi în cadrul acestora pe operaţii; b) Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru; în cadrul întreprinderilor mari care fabric ă producţie de serie mare sau de mas ă, utilajele se aleg până a se stabili denumirea şi numărul de inventar al acestuia, iar în întreprinderile care fabric ă producţie de unicate şi de serie mic ă, se precizează tipul de utilaj, regimul de lucru, precizia de execu ţie etc. c) Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desf ăşurarea procesului tehnologic; d) Elaborarea normelor de timp de munc ă şi de consum e materii prime şi materiale, combustibil şi energie; e) Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate. Condiţia principală care se cere îndeplinit ă în cadrul pregătirii tehnologice o constituie asigurarea unit ăţii procesului tehnologic, în totalitatea sa. 8.2.2.1 Metode de alegere a variantei tehnologice optime În practică, pentru executarea unui produs se pot utiliza mai multe procedee tehnologice. Se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic care are cele mai multe avantaje din punct de vedere economic în compara ţie cu celelalte. Alegerea variantei tehnologice optime se face în urma unei analize economice pe baza unui sistem de indicatori. Acest sistem cuprinde indicatori în expresie natural ă şi indicatori valorici de cost. Analiza pe baza indicatorilor în expresie natural ă ia în considerare urm ătorii indicatori în expresie natural ă: normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie; felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul tehnologic necesar; volumul de muncă necesar;
complexitatea procesului de produc ţie necesare etc.
Analiza pe baza indicatorilor valorici de cost, utilizeaz ă indicatorii: costul tehnologic unitar; costul tehnologic total. Costul tehnologic este o noţiune convenţională, deoarece acesta nu cuprinde toate categoriile de cheltuieli, ci doar suma cheltuielilor care depind de o anumit ă variantă tehnologică. Cu alte cuvinte costul tehnologic unitar se poate ob ţine prin scăderea din costul unitar al produsului a acelor cheltuieli care nu sunt influen ţate de felul procesului tehnologic. Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este urm ătoarea: materii prime şi materiale; combustibil şi energie; salariile, CAS-ul cota de protec ţie socială pentru muncitorii direct productivi; cheltuieli de exploatare a utilajelor (repara ţii, lubrifian ţi etc.); amortizarea utilajelor; exploatarea SDV-urilor; cheltuielile comune de sec ţie şi generale ale întreprinderii (numai în cazul în care asigur ă creşterea volumului de produc ţie). Cheltuielile care compun costul tehnologic se împart în dou ă mari grupe: cheltuieli variabile; cheltuieli conven ţional-constante. Cheltuieli variabile sunt cheltuielile care î şi modifică volumul în mod direct propor ţional cu cantitatea de producţie fabricată (cheltuielile cu materiile prime şi materialele auxiliare directe, combustibilul şi energia tehnologic ă, salariile directe etc.). Cheltuielile conven ţ ional-constante nu-şi modifică volumul propor ţional cu schimbarea volumului produc ţiei (cheltuielile cu salariile personalului administrativ, cheltuielile pentru iluminatul şi încălzirea clădirilor etc.). Determinarea costului tehnologic se poate face grafic şi analitic.
Ctu V
Cc , unde : N
V - cheltuielile variabile pe unitatea de produs; Cc - cheltuielile conven ţional-constante; N - Cantitatea de produse fabricată. Grafic, costul tehnologic unitar poate fi exprimat cu ajutorul unei hiperbole echilaterale asimptotică la axele de coordonate: Ctu
∆Ctu1
∆Ctu2 ∆ N1
∆ N2
N
Figura 8.1 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar
Costul tehnologic total, analitic se poate determina dup ă relaţia: Ct T Cc V N unde variabilele au aceea şi semnificaţie ca şi în relaţia anterioar ă. Grafic, costul tehnologic total se exprim ă cu ajutorul unei drepte de un anumit coeficient unghiular α: Ct N
∆Ct N
α
∆ N
N
Figura 8.2. Reprezentarea grafică a costului tehnologic total
Din analiza celor dou ă grafice rezultă că la o variaţie mică a cantităţii de produc ţie (∆ N1) are loc o varia ţie mare (∆Ctu1) a costului tehnologic unitar (situa ţie specific ă pentru producţia de unicate şi de serie mică), în timp ce la o varia ţie mare a cantităţii de producţie (∆ N2) are loc o variaţie mică a costului tehnologic unitar ( ∆Ctu2), situaţie specifică pentru produc ţia de masă sau de serie mare. Pentru costul tehnologic total, se observ ă că la o anumit ă variaţie a cantităţii de producţie (∆ N) corespunde o variaţie propor ţională a costului tehnologic ( ∆Ct). Alegerea variantei tehnologice optime se poate face în func ţie de costul tehnologic unitar şi total, atât în varianta analitică cât şi în varianta grafică. Există o cantitate de produc ţie, numită critică, pentru care costurile tehnologice a dou ă variante tehnologice sunt egale. Pornind de la egalitatea celor dou ă costuri se poate determina cantitatea critic ă. Ctu1=Ctu2 Înlocuind elementele de cheltuieli în costurile tehnologice ale celor dou ă variante, se obţine: V1 Cc1 / N V2 Cc 2 / N unde: V1,V2 - Cheltuielile variabile ale celor două variante tehnologice; Cc1,Cc2 - Cheltuielile conven ţional-constante ale celor dou ă variante tehnologice. Din relaţia anterioar ă se determină mărimea cantităţii critice:
Ncr
Cc1 Cc 2 V2 V1
Alegerea variantei tehnologice în func ţ ie de costul tehnologic unitar
Metoda analitică: Se construieşte un tabel cu următoarea structur ă:
Tabelul 8.1 C antitatea de produse
Varianta a II-a tehnologică Cc2/N V2+Cc2/N
Varianta I tehnologic ă V1
Cc1/N
V1+Cc1/N
V2
N1 N2 Ncr Nm
În tabelul prezentat mai sus se calculează costurile unitare ale celor dou ă variante, apoi acestea se compar ă. Vor rezulta următoarele concluzii: pentru o cantitate de producţie mai mică decât cantitatea critic ă, Ctu1Ctu2, deci este optimă varianta a II-a tehnologic ă; pentru o cantitate de produse egal ă cu cantitatea critic ă, costurile tehnologice sunt egale, deci este indiferent care variantă tehnologică este aleasă. Metoda grafică
Ctu V1
V1
Ctu1
Ctu1=Ctu2 Ctu2
N1
Ncr
N2
N
Figura 8.3 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar a două variante tehnologice
Din analiza graficului rezult ă aceleaşi concluzii ca şi în varianta analitic ă
Alegerea variantei tehnologice tehnologice optime folosind costul costul tehnologic total
Metoda analitică Tabelul 8.2 Cantitatea de produse
N1 N2 Ncr Nm
Varianta I tehnologic ă V1 N
Cc1
V1 N+Cc1
Varianta a II-a tehnologică V2 N
Cc2
V2 N+Cc1
Metoda grafică: V1
Ctr
Vn Ctr2
Ctr1=Ctr2 CtT1
N1
Ncr
N2
N
Figura 8.4 Graficul costului tehnologic total pentru două variante tehnologice
Analiza rezultatelor din varianta analitic ă şi grafică conduc la aceleaşi rezultate ca şi în cazul folosirii în analiz ă a costului tehnologic unitar. În cazul existen ţei mai multor variante tehnologice, alegerea variantei optime se face în mod asemănător ca şi în cazul a dou ă variante tehnologice. 8.2.3 Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero
În cadrul pregătirii tehnice a fabrica ţiei noilor produse, prin executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero se verific ă dacă noul produs corespunde documenta ţiei care a fost elaborată în vederea asimil ării acestora.
Prototipul este este format din unul sau mai multe exemplare din produsul care a fost asimilat, executate în vederea supunerii unor încerc ări sau probe pentru a se constata dac ă au fost respectaţi parametrii şi indicatorii tehnologici proiecta ţi. Omologarea reprezintă activitatea de confirmare, pe baz ă de încercări şi probe, la care este supus prototipul prototipul sau seria zero, a faptului faptului c ă produsul corespunde cu cel proiectat. Omologarea este de dou ă feluri: omologarea preliminar ă (de prototip); omologarea finală (de serie zero). Activitatea de omologare se execut ă de către o comisie de speciali şti din care fac parte reprezentanţii principalilor consumatori ai produsului şi ai unităţii producătoare. Omologarea preliminar ă verifică dacă noul produs corespunde documenta ţiei pe baza căruia a fost întocmit, dac ă are nivelul prestabilit de calitate, dac ă alegerea materialelor din re ţeta de fabricaţie a produsului au justificarea tehnico-economic ă. Pe baza rezultatelor omolog ării preliminare se poate trece la execu ţia seriei zero. Execu ţ ia ia seriei zero şi omologarea final ă are ca scop verificarea menţinerii performanţei produsului precum şi obţinerea unor informa ţii referitoare la parametrii de anduran ţă şi fiabilitate. Omologarea final ă cuprinde activit ăţi de verificare a urm ătoarelor situa ţii: dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate pe locurile de muncă unde urmează să se desf ăş ăşoare procesul de produc ţie al produsului; dacă au fost respectate toate etapele de desf ăş ăşurare ale omolog ării preliminare; dacă a fost respectată documentaţia tehnologică; dacă tehnologia de fabrica ţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de calitate etc. Activitatea de omologare se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care sunt trecute: denumirea fazei de omologare; denumirea produsului şi principalele sale caracteristici; constatările comisiei şi eventualele propuneri de modificare a tehnologiei de fabrica ţie. După terminarea acestor activit ăţi se poate trece la produc ţie de serie a noilor produse asimilate în fabrica ţie.
8.3 Pregătirea material-organizatoric material-organizatoric ă a fabricaţiei noilor produse În cadrul etapei de preg ătire material-organizatoric ă, în care se vor crea condiţiile de ordin material şi organizatoric pentru fabricarea noilor produse trebuie s ă se rezolve următoarele probleme concrete: determinarea necesarului de materii prime şi materiale, combustibil şi energie pentru realizarea procesului de produc ţie al noilor produse; comandarea din timp, la furnizorii interni şi externi, a utilajelor şi echipamentelor tehnologice necesare; modernizarea utilajelor existente sau adaptarea lor la exigen ţele noului proces tehnologic printr-o programare din timp în sec ţiile proprii de repara ţii; asigurarea unui personal specializat în realizarea noului proces tehnologic, în acest caz impunându-se solu ţii asigurate calific ării corespunzătoare a acestuia;
realizarea restructur ării fluxurilor tehnologice la termenele stabilite f ăr ă perturbarea fluxurilor tehnologice ale celorlalte produse. Toate aceste etape trebuie încadrate în graficul general al preg ătirii fabrica ţiei noilor produse.
8.4 Planificarea preg ătirii fabrica ţiei noilor produse Întreaga activitate de preg ătire a fabricaţiei se desf ăş ăşoar ă pe baza unui plan caracteristic, în care vor fi trecute toate etapele de preg ătire a fabricaţiei, duratele calendaristice şi termenele lor de început şi de sfâr şit. În situaţia în care perioada de preg ătire a fabricaţiei durează mai mult de un an se întocmeşte un plan calendaristic de ansamblu, urmând ca acesta s ă fie defalcat în planuri calendaristice anuale. Datele de pornire în întocmirea acestor planuri calendaristice sunt urm ătoarele: lista noilor produse care urmeaz ă să fie asimilate; duratele de execuţie ale tuturor etapelor de preg ătire-încheiere; termenele privind intrarea în fabrica ţie a noilor produse. Activitatea de planificare a preg ătirii produc ţiei se desf ăş ăşoar ă cu ajutorul metodei „Graficul Gantt”, care în principiu const ă în întocmirea unui tabel în care se e şalonează activităţile componente ale etapei de preg ătire a fabricaţiei, duratele de execu ţie ale acestora, lunile calendaristice ale anului defalcate pe decade şi executantul diferitelor etape de preg ătire a fabricaţiei, după modelul din tabelul 8.3. Tabelul 8.3 Nr. Denumirea Nr. zile Executant crt. activităţilor necesare
Lunile calendaristice ale anului I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
1.
A B
2.
20 40
Serv. proiect are
C 3. -
N
30 -
Durata unei etape de proiectare se stabileşte în zile cu ajutorul urm ătoarei relaţii:
T
t K , unde: N d n
t
- consumul total de timp necesar pentru executarea etapei de pregătire a fabricaţiei; N - numărul de persoane care lucreaz ă simultan la executarea unei anumite etape de preg ătire a fabricaţiei; n - coeficientul de îndeplinire a normelor; K - coeficientul de timp suplimentar necesar pentru aviz ări sau aprobări ale etapei de preg ătire a fabricaţiei. În întocmirea graficului Gantt, se recomand ă folosirea execut ării în paralel a unor etape de pregătire a fabricaţiei ori de câte ori o anumit ă etapă poate fi început ă f ăr ă a fi condiţionată de terminarea etapei anterioare.
8.5 Posibilit ăţi de reducere a duratei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse Una din problemele care trebuie avute permanent în vedere const ă în realizarea etapei de pregătirea fabricaţiei noilor produse într-o perioad ă scurtă de timp. Pentru reducerea duratei de pregătire a fabricaţiei se cunosc următoarele posibilit ăţi: utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale produselor sau tehnologiilor tehnologiilor care vor fi utilizate; utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate; echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi proiectare; folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activit ăţi specifice etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria grafelor (metoda drumului critic şi metoda Pert); o cale importantă de reducere a duratei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse o constituie şi folosirea proiect ării asistate de calculator. Prin folosirea acestor posibilit ăţi, durata de realizare a etapei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse se reduce considerabil, contribuind în acest mod la reducerea ciclului de asimilare în fabricaţie şi, deci, la reducerea pe aceast ă bază a costurilor legate de aceast ă activitate.
8.6 Teste de verificare Exist ă următoarele posibilit ăţ afirma ţ iile iile de mai jos: ăţ i de r ă spuns la afirma a) Ambele a) Ambele afirma ţ ii ii sunt adev ărate cu valoare cauz ă-efect; b) Ambele b) Ambele afirma ţ ii ii sunt adev ărate f ăr ă valoare cauz ă-efect; c) Prima c) Prima afirma ţ ie ie este adev ărat ă , iar a doua falsă; d) Prima d) Prima afirma ţ ie ie este fals ă , iar a doua adevărat ă; e) Ambele e) Ambele afirma ţ iiii sunt false.
Menţionaţi în care din situa ţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi justificaţi răspunsul: 1. Noţiunea de pregătire a fabricaţiei noilor produse se refer ă la măsurile care trebuie luate pentru punerea în fabricaţie a unor produse noi şi modernizarea tehnologiilor existente; aceast ă activitate nu cuprinde m ăsuri de modernizare a produselor şi tehnologiilor curente. 2. Pregătirea fabricaţiei noilor produse are dou ă etape: pregătirea tehnică şi pregătirea tehnologică; în pregătirea tehnologic ă este cuprins ă etapa de preg ătire material-organizatoric ă.
3. Asimilarea în fabrica ţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de fabricaţie; asimilarea după licenţa de fabricaţie ofer ă cele mai bune rezultate în procesul de vânzare a noului produs, datorită cunoaşterii a acestuia pe pia ţă, anterior producerii sale. 4. Proiectarea noilor produse cuprinde elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de execu ţie; studiul tehnico-economic se reg ăseşte în cuprinsul etapei de preg ătire material-organizatoric ă. 5. Costul tehnologic unitar este un indicator de apreciere a variantei tehnologice optime; costul tehnologic total nu poate fi folosit în aprecierea variantei tehnologice optime. 6. Cheltuielile variabile sunt influen ţate în mod direct de variaţia volumului de produc ţie; cheltuieli conven ţional constante nu se modific ă propor ţional cu volumul produc ţiei. 7. În costul tehnologic nu se includ cheltuielile cu salariile muncitorilor direct productivi; se includ însă cheltuielile cu amortizarea utilajelor. 8. Cantitatea critic ă este determinată după relaţia Ncr
V 2 V1 ; pentru această cantitate Cc1 Cc 2
costurile celor două variante tehnologice sunt egale.
9. Prototipul este executat în vederea verific ării comportării produsului în probele de anduran ţă şi fiabilitate; seria zero este executat ă pentru a verifica respectarea îndeplinirii parametrilor tehnico-economici proiecta ţi. Alege ţ i r ă spunsul corect şi justifica ţ i r ă spunsul:
10. În etapa de pregătire tehnică a producţiei, proiectarea noilor produse cuprinde: a) elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic; b) elaborarea procesului tehnologic; c) stabilirea echipamentului tehnologic, d) elaborarea proiectului tehnic, e) elaborarea desenelor de execu ţie. 11. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizeaz ă următoarele metode; a) compararea indicatorilor în expresie natural ă; b) compararea indicatorilor de cost tehnologic; c) compararea indicatorilor de rentabilitate. 12. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizeaz ă următoarele metode: a) compararea indicatorilor de fiabilitate a instala ţiilor tehnologice; b) compararea indicatorilor de cost tehnologic; c) compararea indicatorilor de rentabilitate; d) compararea indicatorilor de cheltuieli la 1.000 lei cifr ă de afaceri; e) compararea cheltuielilor directe pe produs. 13. Precizaţi care relaţie se foloseşte pentru determinarea costului tehnologic unitar; a) Ctu Cc V N ; b) Ctu Cc / N V ; c) Ctu Q N V ;
d) Ctu (Cc V) / Q ; e) Ctu (Cc v) / N .
14. Omologarea noilor produse se realizeaz ă numai prin omologarea final ă? a) Da; b) Nu. 15. Alegerea variantei tehnologice optime se realizeaz ă prin folosirea următoarelor metode: a) metoda costului tehnologic unitar, varianta analitic ă; b) metoda costului tehnologic total, varianta analitic ă; c) metoda costului tehnologic unitar varianta grafic ă; d) metoda costului tehnologic total, varianta grafic ă. 16. În planificarea calendaristic ă a duratei de preg ătire a fabricaţiei se pot executa în paralel mai multe etape? a) Da; b) Nu.
R ăspunsuri 1.c 12.b
2.e 13.b
3.d 14.b
4.e 5.c 15.a,b,c,d
6.b 16.a
7.d
8.d
9.e 10.a,d,e
11.a,b
9
STRATEGIA ECONOMIC Ă A ÎNTREPRINDERII DE PRODUC Ţ IE INDUSTRIAL Ă
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice 2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente 3 Strategia de dezvoltare
9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice. Metodele moderne de management pun un accent deosebit pe elaborarea unor strategii ale întreprinderii de produc ţie industrial ă, în vederea realizării în condiţii de eficienţă a obiectivelor acesteia. Pentru construirea unei strategii economice adecvate, trebuie s ă se ţină cont de contextul în care întreprinderea î ţi desf ăşoar ă activitatea, concretizat prin situa ţia internă şi internaţională existentă la un moment dat. În acest fel este posibil ă definirea metodelor şi a mijloacelor economice care vor fi folosite pentru ob ţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate. Există o multitudine de factori care trebuie lua ţi în considerare în elaborarea unei strategii economice, din rândul c ărora mai importanţi sunt: competiţia existentă pe piaţa mondială; utilizarea pe scar ă largă a celor mai moderne tehnologii, de înalt randament, cu consecinţe asupra calităţii produselor, a costurilor şi a duratei de execuţie a acestora; creşterea în măsur ă cât mai mare a cantităţii de produse şi a calităţii acestora; folosirea într-o măsur ă tot mai mare a informaticii în activitatea de produc ţie, cu efect deosebit de favorabil asupra procesului de luare a deciziilor.
9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente Strategia economică se defineşte prin ansamblul obiectivelor pe care şi le propune spre îndeplinire conducerea unei unit ăţi economice, al activit ăţilor care trebuie executate şi modul de alocare a resurselor acesteia. Elementele definitorii care stau la baza unei strategii economice sunt urm ătoarele: obiectivul; scopul; misiunea; politicile; procedurile; regulile de aplicare. Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le propune să le realizeze o anumită unitate economic ă, într-un anumit interval de timp. Obiectivul trebuie s ă fie: precis formulat; cuantificabil; măsurabil. Obiectivele se pot grupa dup ă mai multe criterii: a) În funcţie de orizontul de timp la care se refer ă există obiectivele: pe termen scurt (cel mult un an de zile); pe termen mediu (1-3 ani); pe termen lung (mai mult de trei ani). b) În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii unităţii economice , obiectivele pot fi: de corporaţie (organizaţionale) divizionare; departamentale.
Obiectivul de corpora ţie se refer ă la întreg ansamblul activit ăţilor organizaţiei. Obiectivul divizionar se refer ă numai la o anumită latur ă a activităţii unităţii economice. Obiectivul departamental se refer ă la un anumit departament al organiza ţiei. Scopul este componenta strategiei care define şte ceea ce trebuie să realizeze o unitate economică într-o anumită perioadă de timp, de regul ă mai mare decât cea la care se refer ă obiectivul. Misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi a scopurilor şi se refer ă la cel mai înalt nivel al acestora. Misiunea se caracterizează prin definirea: produselor care urmează a fi executate; pieţelor pe care urmează a fi desf ăcute produsele; resurselor care urmează a fi alocate. Politica precizează ac ţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi limitele de timp în care vor fi urm ărite obiectivele. Aplicarea corectă a unei politici se face cu ajutorul procedurilor şi a regulilor. Procedura se defineşte prin modalitatea prin care trebuie realizat ă o anumită activitate, prin precizarea succesiunii pa şilor care trebuie executa ţi. Regulile reprezint ă ansamblul etapelor componente pentru realizarea unui pas. Exemplu: Dacă o unitate economică are ca politică posibilitatea valorific ării deşeurilor, procedura defineşte exact cum poate fi f ăcută această valorificare (termene şi condiţii de valorificare), iar regulile precizeaz ă formalităţile care trebuie executate. Componentele unei strategii economice sunt urm ătoarele: sfera de activitate; desf ăşurarea resurselor; caracteristica distinctiv ă; sinergia. Sfera de activitate (anvergura) se define şte prin domeniul în care urmeaz ă să-şi desf ăşoare activitatea o unitate economic ă în competiţie cu alte unităţi economice. Desf ăşurarea resurselor este acea component ă a strategiei care se define şte prin modul cum organizaţia îşi distribuie resursele pe diferite domenii sau cum î şi utilizează profitul obţinut. Caracteristica distinctiv ă (componenţa) defineşte domeniul de activitate al unit ăţii economice în care aceasta obţine rezultate de performan ţă faţă de alte unit ăţi similare. Sinergia este acea componentă a strategiei economice potrivit c ăreia se poate ob ţine o sporire a capacit ăţilor de producţie a fiecărei componente a unui ansamblu, printr-o judicioas ă structurare şi interacţiune a acestora. Exemplu: vânzarea unor filme, casete, pliante etc. Strategiile economice se prezint ă sub o mare diversitate, iar o grupare a acestora este posibilă prin utilizarea mai multor criterii. a) În funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organiza ţiei există: - strategii de corpora ţie; - strategii la nivel de întreprindere; - strategii func ţionale. Strategia de corpora ţ ie se găseşte la nivelul superior al conducerii unei unit ăţi economice care înglobează unităţi economice din mai multe ramuri industriale. Această strategie stabile şte: domeniile economice în care corpora ţia îşi desf ăşoar ă activitatea; modul de alocare a resurselor între aceste domenii; orizontul de timp pe care se face aceast ă alocare (de regulă mai mulţi ani).
Strategia la nivel de întreprindere se defineşte prin modul de a intra în competi ţie, într-o afacere dată, având la bază elementele strategice de ansamblu ale corporaţiei. Strategia func ţ ional ă se stabileşte pentru domeniile func ţionale ale întreprinderii, de obicei pe termen scurt, pentru fiecare produs, pe tipuri de consumatori. b) În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi: - strategie de dezvoltare; - strategie de redresare; - strategie de consolidare. În funcţie de scopul urmărit, strategiile sunt: - strategii inova ţionale; - strategii de pia ţă; - strategii de produse; etc. c) În funcţie de sfera de cuprindere, strategiile sunt: - strategii globale; - strategii par ţiale.
9.3 Strategia de dezvoltare În cadrul diferitelor tipuri de strategii prezentate anterior, strategia de dezvoltare ocup ă un rol primordial, datorit ă complexităţii şi importanţei ei pentru activitatea economic ă. Complexitatea unei strategii de dezvoltare este dat ă de următoarele caracteristici ale acesteia: să asigure realizarea obiectivelor propuse pe baza factorilor s ăi de produc ţie şi mai cu seamă pe baza celor mai înalte tehnologii şi elemente de progres tehnic. elaborarea strategiei de dezvoltare trebuie s ă aibă la bază atât contextul intern şi internaţional în care unitatea economic ă îşi desf ăşoar ă activitatea cât şi evoluţia produselor, pieţelor şi tehnologiilor. La baza elabor ării strategiei de dezvoltare stau trei elemente şi anume: - mediul; - situaţia internă; - scopul unităţii economice. Strategia de dezvoltare reprezint ă un rezultat al unui proces de conducere strategic ă, şi are o seamă de particularităţi în funcţie de modul de abordare a procesului de conducere strategic ă. Există trei astfel de moduri de abordare: - antreprenorial; - adaptiv; - planificat. Modul de abordare antreprenorial presupune faptul c ă procesul de conducere strategic ă depinde în mare măsur ă de antreprenor. Modul de abordare adaptiv presupune ac ţiunea de adaptare a organelor de conducere la modificările care survin în activitatea unit ăţii economice. Modul de abordare planificat presupune faptul c ă procesul de conducere strategic ă se manifestă la nivelul superior de conducere al organiza ţiei. 9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare
Elaborarea strategiei de dezvoltare presupune parcurgerea urm ătoarelor etape: a) formularea misiunii; b) evidenţierea punctelor slabe şi forte; c) descoperirea oportunit ăţilor şi pericolelor în dezvoltarea organiza ţiei;
d) e) f) g)
identificarea locului organiza ţiei în cadrul mediului ambiant; stabilirea obiectivelor şi opţiunilor strategice; alocarea resurselor materiale, financiare şi umane; formularea strategiei de dezvoltare.
Formularea misiunii Misiunea reprezint ă un ansamblu de orient ări fundamentale privind produsele şi serviciile pe care unitatea economică le ofer ă segmentului de consumatori c ărora li se adresează, aria geografică unde intenţionează să-şi vândă produsele, precum şi tehnologia utilizat ă. Formularea necorespunzătoare a misiunii provoac ă dificultăţi în formularea liniilor strategice de ac ţiune. Eviden ţ ierea punctelor slabe şi forte Pentru realizarea acestei etape în elaborarea strategiei, fundamentul informa ţional îl constituie studiul diagnostic. Identificarea punctelor slabe şi forte este realizată prin diagnosticarea activit ăţii întreprinderii în toate domeniile func ţionale, prin folosirea metodei „matricea de evaluare a factorilor interni”. Descoperirea oportunit ăţ ilor şi a pericolelor în dezvoltarea întreprinderii Pentru realizarea acestei etape, fundamentul informa ţional este analiza-diagnostic a mediului ambiant, adic ă a acelui ansamblu de factori tehnici şi tehnologici, manageriali, demografici, social-culturali, politici şi guvernamentali. Evolu ţia acestora poate determina pericole sau oportunităţi pentru întreprindere. Instrumentul care evalueaz ă pericolele şi oportunităţile în dezvoltarea întreprinderii este „Matricea privind evaluarea factorilor externi”. Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant În această etapă se vor determina factorii interni şi externi care determin ă punctele slabe şi forte ale întreprinderii, precum şi oportunităţile şi pericolele dezvolt ării viitoare a acesteia. Stabilirea obiectivelor şi a oportunit ăţ ilor strategice Obiectivele strategice ale unit ăţii economice se refer ă la domeniul financiar şi comercial. Modalităţile concrete de acţiune strategic ă în această etapă de elaborare a strategiei se refer ă la asimilarea de produse noi şi la modernizarea celor existente, introducerea de noi tehnologii, lărgirea relaţiilor de cooperare etc. Alocarea resurselor materiale, financiare şi umane În această etapă se fundamentează capacitatea de producţie, necesarul de muncitori şi de materii prime, resursele financiare etc. În această etapă, din alternativele etapei precedente, se vor selecta acelea pentru care unitatea economică dispune de resurse suficiente pentru a le realiza. Formularea strategiei de dezvoltare Această etapă reprezintă o sinteză a celorlalte etape. Tot în cadrul acestei etape se prezintă şi obiectivele, opţiunile strategice ale organiza ţiei, resursele necesare şi termenele de aplicare a strategiei. 9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare
Această activitate se poate face pe baza a patru criterii:
-
compatibilitatea; consonanţa avantajul aplic ării fezabilitatea.
Compatibilitatea O strategie este compatibil ă atunci când corespunde cu scopurile şi politicile formulate de organizaţie, fiind în armonie cu posibilităţile acesteia. Consonan ţă Acest criteriu presupune existen ţa unei concordanţe şi a unui acord între strategia adoptată şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjur ător. Avantajul aplicării Acest criteriu const ă în asigurarea de către noua strategie a unor elemente în plus fa ţă de alte unităţi economice concurente, mai ales în urm ătoarele domenii: - resurse superioare de ordin material; - personal cu calificare superioar ă; - o poziţie mai bună pe piaţă; etc.
Fezabilitatea Conform acestui criteriu, noua strategie de dezvoltare s ă poată fi aplicată într-un timp cât mai scurt.
9.4 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de răspuns: a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect; b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă; d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adev ărată; e) Ambele afirmaţii sunt false. Menţionaţi în care din situa ţiile de mai jos se încadrează următoarele afirmaţii: 1.
În construirea unei strategii economice nu este necesar s ă se ţină cont de situa ţia internă şi internaţională existentă la un moment dat; acest fapt implic ă o mai bună definire a metodelor şi mijloacelor utilizate în ob ţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
2.
Un factor care influen ţează elaborarea unei strategii economice este dat de cre şterea într-o măsur ă tot mai mare a cantit ăţii şi calităţii produselor fabricate; este de asemenea un factor de influenţare a strategiei economice reducerea accentuat ă a cheltuielilor de produc ţie şi pe această bază creşterea profitului şi rentabilităţii organizaţiei.
3.
Un element definitoriu care st ă la baza strategiei economice este procedura; aceasta se defineşte ca fiind ansamblul ac ţiunilor care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi precizează limitele de timp în care vor fi urm ărite obiectivele.
4.
Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le propune să le realizeze o anumită unitate economic ă într-un anumit interval de timp; pentru atingerea acestui deziderat, un obiectiv trebuie s ă fie, în primul rând, precis formulat.
5.
Obiectivul de corpora ţie se refer ă la întreg ansamblul activit ăţilor organizaţiei; obiectivul divizionar se refer ă numai la un anumit departament al acesteia.
6.
Obiectivul departamental se refer ă numai la o latur ă a activităţii economice; obiectivul pe termen scurt este definit în func ţie de orizontul de timp al acestuia.
7.
Scopul este acea component ă a strategiei care define şte ceea ce trebuie să realizeze o unitate economică într-o perioadă de timp; misiunea se define şte pe baza obiectivelor şi scopurilor şi se refer ă la cel mai înalt nivel al acestora.
8.
Procedura se defineşte prin acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi precizează limitele de timp în care vor fi urm ărite obiectivele; politica se define şte prin modalitatea prin care trebuie realizat ă o anumită activitate, şi prin precizarea succesiunii paşilor care trebuie executa ţi.
9.
Sfera de activitate nu se define şte prin domeniul în care urmeaz ă s ă-şi desf ăşoare activitatea o unitate economică; desf ăşurarea resurselor nu este o componentă a strategiei economice.
10. Caracteristica distinctiv ă se defineşte prin modul cum organiza ţia îşi distribuie resursele pe diferite domenii, sau cum îşi utilizează profitul obţinut; sinergia este o component ă a strategiei economice potrivit c ăreia se poate obţine o creştete a capacităţilor de producţie printr-o judicioas ă structurare a acestora. 11. Strategia funcţională nu se defineşte în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organiza ţiei; în funcţie de acest nivel exist ă numai strategii de corpora ţie. 12. Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile func ţionale ale întreprinderii, pe termen scurt, pentru fiecare produs sau pe arii de consumatori; strategia de corpora ţie se regăseşte la nivelul superior al conducerii unei unit ăţi economice care însumează unităţi economice din mai multe ramuri industriale. 13. Strategia de corpora ţie stabileşte printre altele modul în care vor fi alocate resursele între diferitele domenii economice unde aceasta î şi desf ăşoar ă activitatea, dar stabile şte şi orizontul de timp pe care se va face aceast ă alocare. 14. Strategia de întreprindere nu este dat ă în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii unit ăţii economice: aceasta se define şte prin modul de a intra în competi ţie într-o afacere dată, pe baza elementelor strategiei de corporaţie. 15. În funcţie de dinamica obiectivelor, o strategie economic ă poate fi strategie de consolidare; în funcţie de scopul urmărit o strategie poate fi strategie de redresare. 16. În funcţie de scopul urmărit, o strategie poate fi strategie de dezvoltare; iar în func ţie de dinamica obiectivelor o strategie poate fi strategie de pia ţă. 17. În funcţie de sfera de cuprindere o strategie poate fi strategie global ă; iar în funcţie de scopul urmărit poate fi strategie inova ţională.
18. O caracteristică a strategiei de dezvoltare este dat ă de faptul că aceasta trebuie să asigure realizarea obiectivelor pe baza factorilor s ăi de producţie; nu constituie caracteristic ă a strategiei de dezvoltare contextul intern şi internaţional în care unitatea economic ă îşi desf ăşoar ă activitatea. 19. La baza unei strategii nu stau rezultatele ob ţinute de întreprindere în perioadele precedente elabor ării strategiei; dar, mediul extern al unit ăţii economice şi scopul acesteia constituie elemente de bază în elaborarea strategiei. 20. Strategia de dezvoltare este un rezultat al procesului de conducere strategic ă; modul de abordare anticipativ nu este specific procesului de conducere strategic ă. 21. Modul de abordare antreprenorial este un mod de abordare al procesului de conducere strategică; acest mod de conducere este dat de faptul c ă procesul de conducere strategic ă se manifestă la nivelul superior de conducere al unit ăţii economice. 22. „Formularea misiunii” este o etap ă în elaborarea strategiei de dezvoltare; nu este etap ă a elabor ării strategiei de dezvoltare „identificarea locului organiza ţiei în cadrul mediului ambiant”. 23. Este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare „stabilirea obiectivelor şi opţiunilor strategice”, precum şi „alocarea resurselor materiale, financiare şi umane”. 24. Pentru realizarea etapei de „Formulare a misiunii” se efectueaz ă diagnosticarea activit ăţii întreprinderii în toate domeniile func ţionale ale acesteia; instrumentul care st ă la baza realizării acestei etape este „Matricea de evaluare a factorilor interni”. 25. În realizarea etapei de elaborare a strategiei de dezvoltare „Eviden ţierea punctelor slabe şi forte” instrumentul informa ţional este analiza-diagnostic, iar pentru etapa „Descoperirea oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea întreprinderii” instrumentul informa ţional este studiul diagnostic. 26. Instrumentul care evaluează pericolele şi oportunităţile în dezvoltarea întreprinderii este „Matricea privind evaluarea factorilor externi”; instrumentul care face diagnosticarea activităţilor întreprinderii în toate domeniile func ţionale ale acesteia este „Matricea de evaluare a factorilor interni”. 27. „Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant” este o etap ă în procesul de elaborare al strategiei de dezvoltare; aceast ă etapă nu are în vedere eviden ţierea punctelor slabe şi forte ale activităţii întreprinderii”. 28. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi se refer ă la domeniul de fabrica ţie al produselor acesteia; lărgirea relaţiilor de cooperare ale unei întreprinderi nu este un obiectiv strategic al acesteia.
29. În etapa de elaborare a strategiei de dezvoltare „Alocarea resurselor materiale, financiare şi umane” se fundamentează mărimea capacităţii de produc ţie a întreprinderii, dar nu se vor preciza termenele de aplicare a strategiei. 30. Evaluarea unei noi strategii de dezvoltare se poate face prin criteriul de compatibilitate; criteriul de fezabilitate nu este un criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare. 31. O strategie este compatibil ă atunci când exist ă un acord între strategia adoptat ă şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjur ător; o strategie este consonant ă atunci când corespunde cu scopurile şi politicile formulate de întreprindere. 32. Criteriul de evaluare a strategiei „Avantajul aplic ării” este dat de asigurarea de c ătre noua strategie a unor elemente în plus fa ţă de alte unităţi economice, iar „Fezabilitatea” stabile şte aplicarea strategiei într-un termen cât mai scurt.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 33. Dintre următoarele elemente, unul nu stă la baza elabor ării unei strategii economice: a) obiectivul; b) scopul; c) politicile; d) aria de cuprindere; e) regulile de aplicare. 34. În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii unităţii economice, obiectivul poate fi: a) obiectiv pe termen scurt; b) obiectiv cuantificabil; c) obiectiv divizionar; d) obiectiv măsurabil; e) obiectiv pe termen lung. 35. Misiunea se concretizeaz ă prin definirea: a) tehnologiilor utilizate; b) gradului de specializare a întreprinderii; c) relaţiilor de cooperare ale întreprinderii; d) produselor care urmează a fi executate; e) gradului de utilizare a resurselor alocate. 36. Politica unei strategii precizeaz ă modalitatea prin care trebuie realizat ă o anumită activitate? Justificaţi r ăspunsul. a) DA; b) NU. 37. „Procedura” unei strategii precizeaz ă acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi limitele de timp în care vor fi urm ărite obiectivele? Justifica ţi r ăspunsul. a) DA; b) NU. 38. Nu este componentă a unei strategii economice: a) fezabilitatea;
b) c) d) e)
sfera de activitate; desf ăşurarea resurselor; caracteristica distinctiv ă; sinergia.
39. În funcţie de nivelul ierarhic de conducere al organiza ţiei există: a) strategie de dezvoltare; b) strategie de corpora ţie; c) strategie la nivel de întreprindere; d) strategie funcţională; e) strategie de consolidare. 40. În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi: a) strategie de dezvoltare; b) strategie de corpora ţie; c) strategie la nivel de întreprindere; d) strategie funcţională; e) strategie de consolidare.
41. În funcţie de scopul urmărit, strategia poate fi: a) strategie inova ţională; b) strategie global ă; c) strategie de pia ţă; d) strategie par ţială; e) strategie de produse. 42. În funcţie de sfera de cuprindere, strategia poate fi: a) strategie inova ţională; b) strategie global ă; c) strategie de pia ţă; d) strategie par ţială; e) strategie de produse. 43. Nu este mod de abordare a procesului de conducere strategică: a) modul de abordare antreprenorial; b) modul de abordare anticipativ; c) modul de abordare adaptiv; d) modul de abordare planificat. 44. Nu este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare: a) formularea misiunii; b) stabilirea obiectivelor şi a opţiunilor strategice; c) fezabilitatea; d) evidenţierea punctelor slabe şi forte; e) formularea strategiei de dezvoltare. 45. Nu este criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare: a) adaptabilitatea; b) compatibilitatea;
c) consonanţa; d) avantajul aplic ării; e) fezabilitatea.
R ăspunsuri 1.d 7.b 13.b 19.d 25.e 31.e 37.b 42.b,d
2.c 8.e 14.d 20.b 26.b 32.a 38.a 43.c
3.c 4.a 9.e 10.d 15.c 16.e 21.c 22.c 27.c 28.e 33.d 34.c 39.b,c,d 40.a,e 44.c 45.a
5.c 6.d 11.e 12.b 17.b 18.c 23.a 24.e 29.b 30.c 35.d 36.b 41.a,c,e,
10
PLANIFICAREA, FUNC Ţ IE A MANAGEMENTULUI PRODUC Ţ IEI
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Tipologii de planificare 2 Planul de dezvoltare economico-social ă al unei întreprinderi de produc ţie
Aplicarea strategiei economice la nivelul întreprinderii de produc ţie industrială se face cu ajutorul unor instrumente specifice numite planuri. Planificarea, ca funcţie a managementului producţiei industriale, este o activitate de programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază de plan a activit ăţii economice. Activitatea de planificare se concretizeaz ă în documente scrise, în care sunt trecute prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru o anumit ă perioadă de timp. Aceste documente se refer ă, sub forma unor indicatori, la: - termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei; - resursele care vor fi alocate; - sarcinile care revin executan ţilor; - măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei; - modul de urmărire şi control al strategiilor.
10.1 Tipologii de planificare Este necesar ă o grupare a activit ăţilor de planificare, după mai multe criterii. a) În funcţie de gradul de formalizare al acestei activit ăţi, planificarea este: - formală; - informală. Planificarea formal ă presupune existen ţa: - unor compartimente specializate; - a unui set de proceduri de aplicare; - a unui ansamblu de documente (planuri agregate sau pe domenii de aplicare); Planificarea informal ă se caracterizează prin aceea că: - nu are la bază o structur ă funcţională; - nu foloseşte metode şi proceduri specifice; - are un caracter discontinuu. Acest tip de planificare se folose şte în întreprinderile mici. b) În funcţie de orizontul de timp la care se refer ă, există: - planificare de perspectivă; - planificare operativă. Planificarea de perspectiv ă se face pentru perioade între 3-7 ani şi îşi propune: elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioad ă mare de timp; repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de activitate; fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale întreprinderii, a direc ţiilor principale de dezvoltare ale întreprinderii. Planificarea operativ ă, stabileşte pe o perioad ă de timp, de regul ă mai mică de un an, desf ăşurarea următoarelor activit ăţi: eşalonarea pe perioade mici de timp a indicatorilor cuprin şi în planificarea de perspectivă; corectarea acestor indicatori în func ţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade. c) În funcţie de nivelul ierarhic la care se execut ă activitatea de planificare exist ă: planificare de corporaţie (strategică); planificare la nivel de întreprindere (tactică). Planificarea de corpora ţ ie (strategic ă ) se realizează la nivelul conducerii de vârf a corporaţiei şi presupune:
transpunerea în planuri a prevederilor strategice; stabilirea măsurilor care trebuie adoptate pentru realizarea acestora. Planificarea la nivel de întreprindere (tactic ă ) precizează activităţile care vor trebui întreprinse pentru realizarea obiectivelor strategice pe perioade scurte de timp. d) În funcţie de conţinutul activit ăţii de planificare, la nivel de întreprindere exist ă: planificare tehnico-economică; planificare operativ-calendaristică. Planificarea tehnico-economic ă reflectă cuprinsul tuturor indicatorilor referitori la procesul economico-financiar al întreprinderii : procesul de produc ţie, muncă şi salarizare etc. În funcţie de durata de timp la care se refer ă, planificarea tehnico-economic ă este: - planificare curentă (pe o perioad ă mai mică sau cel mult un an de zile); - planificare de perspectivă (pe o perioadă de mai mulţi ani). Planificarea operativ calendaristic ă se refer ă la elaborarea de planuri de activitate pentru diferitele subunit ăţi ale întreprinderii (sec ţii, ateliere etc.).
10.2 Planul de dezvoltare economico-social ă al unei întreprinderi de producţie Planificarea formală la nivelul întreprinderii de produc ţie se realizează într-un document numit „Planul de dezvoltare economico-socială al întreprinderii”. În cadrul s ău vor fi cuprinşi:
principalii indicatori cantitativi şi calitativi ai întreprinderii;
secţiunea „Producţie industrială”;
termenele lor de realizare; resursele care vor fi alocate;
nivelul costurilor de produc ţie; etc. Indicatorii cuprin şi în acest plan pot fi grupa ţi pe grupe omogene din punct de vedere al conţinutului acestora; astfel, acestea vor forma ceea ce se numesc sec ţiunile planului de dezvoltare economico-social ă. Cele mai reprezentative secţiuni ale acestui plan sunt urm ătoarele: secţiunea „Capacităţi de producţie şi gradul de utilizare a acestora”; secţiunea „Investiţii-construcţii-reparaţii”; secţiunea „Marketing-aprovizionare-desfacere”; secţiunea „Costuri de produc ţie”; secţiunea „Comer ţ exterior;
secţiunea „Plan financiar”. Elaborarea planului de dezvoltare economico-social se realizeaz ă în mai multe etape, a căror succesiune se recomandă a fi următoarele: a) Elaborarea secţiunilor: Producţie industrial ă; Capacităţi de producţie;
Investiţii-construcţii-reparaţii.
b) Elaborarea secţiunilor: Marketing-Aprovizionare-Desfacere; Resurse umane; Comer ţ exterior. c) Elaborarea secţiunilor: Costuri de produc ţie; Planul financiar. De regulă, elaborarea secţiunilor trebuie s ă se facă pe cât posibil în paralel pentru scurtarea perioadei de elaborare a planului de dezvoltare economico-social ă, dar ordinea ar ătată se refer ă la modul de eşalonare a întocmirii documenta ţiei acestor secţiuni.
10.3 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de r ăspuns: a) Ambele afirmaţii sunt adev ărate, cu valoare cauză-efect; b) Ambele afirmaţii sunt adev ărate, f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua fals ă; d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adev ărată; e) Ambele afirmaţii sunt false. 1.
Planurile sunt instrumente specifice de aplicare a unei strategii; planificarea este o func ţiune a managementului produc ţiei industriale.
2.
Planificarea se concretizează în documente scrise; în aceste documente sunt trecute rezultatele activit ăţii economice a întreprinderii din perioadele anterioare.
3.
Antrenarea şi motivaţia nu sunt atribute ale planific ării; programarea şi organizarea sunt atribute ale acesteia.
4.
Sarcinile care revin executan ţilor nu vor fi cuprinse în con ţinutul documentelor de planificare; dar acestea vor cuprinde date referitoare la termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei.
5.
Gradul de formalizare al activit ăţilor de planificare este un criteriu de grupare al acestora; conform acestui criteriu planificarea este operativ ă.
6.
Planificarea formală are un caracter discontinuu şi se utilizeaz ă în întreprinderile mici, iar planificarea informală presupune existen ţa unor compartimente specializate şi se practică în majoritatea întreprinderilor.
7.
Planificarea formală utilizează un set de proceduri de aplicare, iar planificarea informal ă nu are la bază o structur ă funcţională.
8.
În funcţie de orizontul de timp la care se refer ă, există planificare de perspectiv ă; în cadrul acestei forme de planificare are loc o corectare a acestor indicatori în func ţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade.
9.
Planificarea de perspectiv ă îşi propune o repartizare a principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de activitate; planificarea operativ ă eşalonează pe perioade mici de timp indicatorii cuprin şi în planificarea de perspectiv ă.
10. Planificarea de corporaţie precizează obiectivele care vor trebui atinse pe perioade scurte de timp; planificarea de întreprindere se mai nume şte şi planificare strategic ă. 11. Planificarea la nivel de corpora ţie se mai numeşte şi planificare tactic ă; acest tip de planificare este în funcţie de nivelul ierarhic la care se execut ă această activitate. 12. Transpunerea prevederilor strategice în planuri este o activitate specific ă planificării strategice; stabilirea m ăsurilor care trebuie luate pentru realizarea acestora este o activitate specifică planificării tactice. 13. Planificarea tehnico-economic ă este dată în funcţie de conţinutul activit ăţii de planificare la nivel de întreprindere; planificarea operativ-calendaristic ă este dată de orizontul de timp la care aceasta se refer ă. 14. Planificarea operativ-calendaristic ă este de două feluri: planificare curent ă şi planificare de perspectivă;Planificarea tehnico-economic ă cuprinde planuri de activitate pentru diferitele subunităţi ale întreprinderii şi pe perioade scurte de timp. 15. În planul de dezvoltare vor fi cuprinse termenele de realizare a principalilor indicatori economici ai întreprinderii; dar nu va fi cuprins nivelul costurilor de produc ţie.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 16. Planul este un instrument specific de aplicare a strategiei? Justifica ţi r ăspunsul. a) DA; b) NU. 17. Nu este atribut al planific ării întreprinderii: a) programarea; b) organizarea; c) coordonarea; d) conducerea; e) comunicarea. 18. Măsurile care trebuie luate pentru crearea condi ţiilor de aplicare a strategiei nu sunt cuprinse în documentele de planificare. Justifica ţi r ăspunsul. a) DA; b) NU.
19. În funcţie de nivelul ierarhic la care se execut ă activitatea de planificare, aceasta poate fi: a) planificare formală; b) planificare de perspectivă; c) planificare operativă; d) planificare de corporaţie; e) planificare informală. 20. În funcţie de conţinutul activit ăţii de planificare la nivel de întreprindere, exist ă: a) planificare tehnico-economică; b) planificare de perspectivă; c) planificare operativă; d) planificare formală; e) planificare informală. 21. În funcţie de nivelul la care se execut ă activitatea de planificare, exist ă: a) planificare de corporaţie (strategică); b) planificare tehnico-economică; c) planificare operativ-calendaristic ă; d) planificare la nivel de întreprindere (tactică); e) planificare formală.
R ăspunsuri 1.b
2.c
3.b
4.d
5.c
6.e
7.b
8.c
9.b
10.e
11.d
12.c
13.c
14.e
15.c
16.a
17.e
18.b
19.d
20.a
21.a,d
11
PRODUC Ţ IA INDUSTRIAL Ă A ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire şi etape de elaborare 2 Indicatorii produc ţiei industriale
11.1 Planul „Produc ţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire şi etape de elaborare Un plan al producţiei industriale necesit ă respectarea unei serii de cerin ţe de bază, dintre care cele mai importante sunt urm ătoarele: asigurarea executării unor produse de calitate superioar ă, în condiţiile unor capacit ăţi de producţie existente: executarea unor astfel de produse care s ă asigure folosirea ra ţională a resurselor materiale şi înlocuirea materialelor deficitare f ăr ă a diminua calitatea produselor fabricate; introducerea în fabrica ţie a unor produse noi, modernizate, care s ă asigure o reducere a costurilor de produc ţie; asigurarea specializ ării întreprinderii şi a subunit ăţilor sale, pentru executarea unor grupe de produse sau faze de proces tehnologic, în concordan ţă cu baza tehnicomaterială existentă; lărgirea cooper ării întreprinderii prin asigurarea folosirii optime a capitalului existent. Planul „Producţie industrială” are în cuprinsul s ău următoarele componente: produsele şi piesele aflate în strategia de dezvoltare a întreprinderii şi care satisfac cerinţele pieţei de consum; comenzile primite de la alte întreprinderi pentru executarea de produse sau lucr ări, cu materialul acestora; comenzile pentru produse sau lucr ări, prevăzute în regim de cooperare cu alte întreprinderi; lucr ările sau serviciile cu caracter industrial efectuate c ătre alte întreprinderi; modificarea stocurilor de produc ţie neterminată. Elaborarea planului „Produc ţie industrială” are la bază o serie de date de pornire, din care enumer ăm: a) Produsele care vor fi fabricate cu urm ătoarele specificaţii: - nomenclatorul de produse; - cantitatea; - calitatea; - termenele de execuţie. Pe baza acestor date se poate întocmi un proiect de plan de produc ţie industrial ă în care, pentru fiecare produs ce se va executa, se vor preciza unitatea de m ăsur ă, preţul unitar, cantitatea anuală ce se va fabrica cu defalcarea acesteia pe trimestre. b) Date din programul de preg ătire a fabricaţiei noilor produse. Astfel, termenele de încheiere a etapei de preg ătire a fabricaţiei noilor produse, trebuie s ă se constituie în date de început pentru fabricarea acestora; c) Date referitoare la punerea în fabrica ţie a unor noi capacit ăţi de producţie, cuprinse în planul de investi ţii al întreprinderii. Pentru folosirea eficient ă a acestor date, trebuie să existe lista de investi ţii definitivat ă pe anul considerat; d) Date referitoare la durata ciclului de producţie al proceselor ce vor fi executate; e) Date despre capacităţile de producţie ale diferitelor subunit ăţi de producţie; f) Date din contractele economice pentru perioada pentru care se întocme şte planul de producţie industrială. Aceste date vor face referire la: - nomenclatura produselor executate; - cantitatea de produse;
- calitatea acestora. g) Date din programul de măsuri tehnico-organizatorice, care vor aduce informa ţii despre efectele acestor m ăsuri asupra capacit ăţii de producţie, a calităţii produselor şi a costului acestora. Elaborarea unui plan de produc ţie industrială se face în etape. Dintre acestea mai importante sunt: a) Stabilirea nomenclatorului de produse. Acesta se refer ă la produsele cuprinse în strategia de dezvoltare a întreprinderii şi este estimat din prognoze sau din comenzile consumatorilor. b) Se elaborează apoi planul de produc ţie în unităţi fizice, cu defalcarea lui pe termene calendaristice. c) Determinarea stocurilor de produc ţie neterminată, ţinând cont de asigurarea unei activităţi neîntrerupte a unit ăţii industriale. d) Determinarea capacităţii de producţie, compararea ei cu producţia planificată şi stabilirea gradului de utilizare al acesteia. e) Stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice care s ă asigure condiţiile pentru îndeplinirea planului de produc ţie. f) Crearea cadrului organizatoric necesar şi precizarea modului de efectuare a controlului îndeplinirii planului de produc ţie.
11.2 Indicatorii produc ţiei industriale 11.2.1 Unit ăţ ile de măsur ă pentru dimensionarea volumului produc ţ iei industriale
Pentru dimensionarea volumului produc ţiei industriale se folosesc urm ătoarele feluri de unităţi de măsur ă: unităţi naturale; unităţile convenţionale naturale; unităţi valorice; unităţi de timp de muncă. Unităţile naturale reprezint ă acele unităţi de măsur ă care corespund destina ţiei şi însuşirilor fizice ale produselor (m, m 2, m3, kg, bucăţi, kwh etc.). Unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei producţii omogene. O unitate conven ţional-natural reprezint ă o unitate de măsur ă fizică a unui produs fizic considerat ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asem ănătoare. Exemplu: producţia de combustibil se poate exprima în toate de combustibil conven ţional de 7000 kcal/kg. Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului şi dimensiunii unei produc ţii neomogene, cu ajutorul pre ţurilor. Unităţile de muncă exprimă volumul produc ţiei prin cantitatea de munc ă necesar ă executării ei. Aceste unit ăţi sunt de regulă exprimate în om-ore, sau om-zile normale.
11.2.2 Produc ţ ia industrial ă în unit ăţ i fizice
Producţia în unităţile fizice (naturale) are un caracter omogen. Aceasta poate fi grupat ă după două criterii: - criteriul constructiv; - criteriul de destina ţie. Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se ob ţine prin însumarea cantităţilor de produse realizate în subunit ăţile de produc ţie. Producţia în unităţi natural-conven ţionale pentru o grup ă de produse se ob ţine cu ajutorul relaţiei: n
P k
P ki C ki , i 1
unde: P k -
natural
n P ki C ki
produs
volumul producţiei din grupa „k ”, exprimat în unităţi convenţionale; - numărul de grupe omogene care compun grupa k de produse; - volumul producţiei din produsul „i”, exprimat în unit ăţi naturale; - coeficientul de transformare din produs reali „i” în echivalent „k” se obţine cu ajutorul rela ţiei: m C ki i , mk
unde: - manopera pe unitate de produs i; mi mk - manopera pe unitatea de produs etalon k . Producţia în unităţi naturale are o importan ţă deosebită pentru întreprindere deoarece: - cu ajutorul acesteia se apreciaz ă modificările din structura produc ţiei; - se foloseşte la urmărirea modului în care au fost utilizate resursele şi capacităţile de producţie; - se utilizează în evaluarea resurselor în corelare cu indicatorii fizici de export, import şi fondul pie ţei. Se foloseşte pentru urmărirea şi conducerea operaţiilor şi a producţiei. 11.2.3 Indicatorii valorici ai produc ţ iei industriale
11.2.3.1 Indicatorii valorici - importan ţă Indicatorii economici de baz ă ai întreprinderii se exprimă şi în unităţi valorice. Utilizarea unit ăţilor valorice de m ăsur ă a producţiei este impusă de marea diversitate a nomenclatorului de produse din cadrul întreprinderii de produc ţie industrial ă. Principii indicatori valorici stau la baza determin ării eficienţei economice a folosirii poten ţialului productiv. Principalii indicatorii valorici ai produc ţiei industriale sunt: - producţia marf ă fabricată; - producţia marf ă vândută (cifra de afaceri din activitatea industrială); - producţia globală (producţia exerciţiului); - cifra de afaceri; - valoarea adăugată;
- valoarea adăugată netă; - circulaţia internă. 11.2.3.1.1 Produc ţ ia marf ă fabricat ă; no ţ iune, cuprins, mod de calcul Producţia marf ă fabricată caracterizează volumul produc ţiei industriale care se va finaliza într-o anumită perioadă şi urmează a fi livrat ă la consumatori. Potrivit metodologiei de calcul, în produc ţia marf ă fabricată se includ urm ătoarele elemente: a) Valoarea produselor finite P f destinate a fi livrate consumatorilor sau pentru investiţii proprii şi nevoi neindustriale ale întreprinderii; b) Valoarea prelucr ării materiilor prime şi a materialelor clienţilor P c ; c) Valoarea semifabricatelor din produc ţie proprie destinate livr ării S liv ; d) Valoarea obiectivelor de plan tehnic care se vor termina şi sunt destinate planific ării P t ; e) Valoarea lucr ărilor şi serviciilor cu caracter industrial Li . Relaţia de calcul a produc ţiei marf ă fabricate este următoarea: PM f P f P c S liv P t Li , unde variabilele au semnifica ţia stabilit ă anterior. Produsele finite sunt acele produse care corespund actelor normative de reglementare a calităţii sau condiţiilor tehnice impuse în contractele clien ţilor. Semifabricatele din produc ţie proprie sunt acele produse, pentru care au fost parcurse mai multe stadii de prelucrare şi se află în magazie, în stadiul de a şteptare, sau în alte faze de proces tehnologic. Lucr ările şi serviciile cu caracter industrial se vor executa pentru alte unit ăţi economice sau pentru sectorul propriu de investi ţii şi alte sectoare neindustriale ale întreprinderii. Dezavantajul utiliz ării acestui indicator este dat de faptul c ă, deoarece reflectă valoarea produselor terminate şi stocate în întreprindere, nu eviden ţiază rezultatele efective ale activit ăţii acesteia. 11.2.3.1.2 Produc ţ ia marf ă vândut ă Producţia marf ă vândută (livrată şi facturată) sau, cum se mai numeşte aceasta, „cifra de afaceri din activitatea industrial ă”, reprezintă valoarea producţiei marf ă fabricate care a fost vândută (livrată şi facturată) clienţilor, la care se adaugă diferenţa de stoc de produse finite dintre stocul de la sfâr şitul perioadei şi cel de la începutul perioadei SP 2 SP 1 . Astfel spus, PM v PM f SP 2 SP 1 , unde:
PM v - producţia marf ă vândută; PM f - producţia marf ă fabricată; SP 2 SP 1 - diferenţa de stoc de produse finite dintre sfâr şitul şi începutul perioadei.
11.2.3.1.3 Cifra de afaceri Cifra de afaceri este indicatorul de baz ă al întreprinderii de produc ţie industrial ă, a cărui valoare este dată de nivelul veniturilor ob ţinute din vânzarea produselor finite, semifabricatelor sau a serviciilor către consumatori. 11.2.3.1.4 Produc ţ ia global ă (produc ţ ia exerci ţ iului); no ţ iune, cuprins, mod de calcul Acest indicator exprim ă, sub formă valorică, volumul activit ăţii de producţie industrială a unei întreprinderi dintr-o anumit ă perioadă, concretizată în: - produse, semifabricate, servicii şi lucr ări cu caracter industrial care urmeaz ă a fi livrate sau prestate pentru clien ţi; - valoarea producţiei în curs de fabricaţie. Metoda de calcul a acestui indicator este „metoda de întreprindere”. Aceast ă metodă însumează la valoarea producţiei marf ă o serie de elemente cum ar fi: a) Creşterea (descreşterea) stocurilor de produc ţie neterminată N 2 Nl 1 . b) Creşterea (descreşterea) stocurilor de semifabricate sau combustibil din produc ţia proprie S 2 S 1 ; c) Valoarea semifabricatelor, SDV-urilor şi pieselor de schimb destinate consumului intern productiv C cip ; d) Valoarea reparaţiilor capitale la utilajele proprii şi la mijloacele de transport, efectuate în regie Rkr ; e) Valoarea reparaţiilor curente şi a întreţinerii utilajelor din sec ţii şi a mijloacelor de transport, efectuate în regie Ri ; f) Valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clien ţi pentru efectuarea de prelucr ări industriale M . Relaţia de calcul a produc ţiei globale (producţia exerciţiului), ţinând seama de cele prezentate anterior, este următoarea: P g PM S 2 S 1 N 2 N 1 C ip Rkr R j M Evaluarea diferitelor componente ale produc ţiei globale se face în mod diferen ţiat. Astfel: - în preţuri se evaluează produsele, piesele de schimb, semifabricatele, serviciile şi lucr ările cu caracter industrial; - în costuri, valoarea repara ţiilor, a semifabricatelor şi pieselor pentru repara ţii. 11.2.3.1.5 Fundamentarea m ărimii stocurilor de produc ţ ie neterminat ă 11.2.3.1.5.1 Produc ţ ia neterminat ă; no ţ iune, elemente componente Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost terminat, găsindu-se în faza de a şteptare interopera ţională. Producţia neterminată cuprinde:
- valoarea materialelor intrate în procesul de fabrica ţie; - valoarea semifabricatelor în curs de prelucrare; - cheltuielile de manoper ă aferente. Se impune o dimensionare corect ă a stocurilor de producţie neterminată, deoarece asigur ă desf ăşurarea procesului de produc ţie în mod ritmic şi uniform. Astfel, existen ţa unor stocuri de produc ţie supradimensionate conduce la imobilizarea mijloacelor circulante ale întreprinderii, în timp ce existen ţa unor stocuri de produc ţie neterminată subdimensionate conduce la întreruperea procesului de produc ţie. Stocul de produc ţie neterminată poate cuprinde trei elemente componente: a)stocul de ciclu (normal); b)stocul curent (circulant); c)stocul de siguranţă. Stocul de ciclu reprezintă stocul de produc ţie neterminată care se găseşte în diferitele faze ale procesului de produc ţie: stocul pe diferitele locuri de munc ă, în faza de transport între locurile de muncă, de control tehnic de calitate sau interopera ţională. Stocul curent este stocul de produc ţie neterminată care asigur ă continuitatea procesului de producţie în situa ţia în care exist ă o neconcordanţă între mărimea capacităţilor de produc ţie a diferitelor verigi de produc ţie componente ale întreprinderii de produc ţie industrială. Stocul curent asigur ă continuitatea procesului de produc ţie în verigile de produc ţie cu deficite de capacitate. Stocul de siguran ţă este un stoc minim de produc ţie neterminată pentru asigurarea unei activităţi neîntrerupte în cadrul întreprinderii, în cazul unor ie şiri neprevăzute din funcţiune a utilajelor, a apariţiei unei cantit ăţi mari de producţie rebutată etc. 11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor de produc ţ ie neterminat ă Pentru calculul produc ţiei globale (producţia exerciţiului) este necesar să se determine stocul de produc ţie neterminată la începutul şi sfâr şitul perioadei, în vederea stabilirii cre şterii sau descreşterii mărimii ace4stui stoc. Stocul de producţie de la începutul anului de plan este egal cu stocul produc ţiei de la sfâr şitul perioadei precedente. Metodele de calcul a stocului de produc ţie neterminată trebuie să vizeze deci, doar stocul de producţie neterminată de la sfâr şitul perioadei de plan. În acest caz, metodele de calcul ale acestui stoc sunt: a)metode de calcul a stocului de produc ţie neterminată pentru tipul de produc ţie de masă sau de serie mare; b)metode de calcul pentru tipul de producţie de serie mică şi mijlocie; c)metode de calcul pentru tipul de producţie individual ă. a)În cadrul acestor metode, este specific faptul c ă producţia este organizat ă pe baza principiilor liniilor în flux. Pe aceast ă bază, metodele de calcul a produc ţiei neterminate se vor diferenţia pentru liniile de flux continuu sau în flux intermitent. a1) fundamentarea stocului de produc ţie neterminată pentru liniile cu tact reglementat (în flux continuu). Organizarea producţiei în cadrul acestor linii este caracterizat ă prin: - nomenclatorul produselor este foarte redus;
- amplasarea utilajelor se face în succesiunea opera ţiilor tehnologice; - sincronizarea execut ării diferitelor operaţii; - continuitatea desf ăşur ării procesului de produc ţie. Calculul stocului normal de produc ţie neterminată, în acest caz, se face pentru fiecare linie de flux, stocul total ob ţinându-se prin însumarea tuturor acestor stocuri. Stocul normal în acest caz va fi format din: - stocul de pe locurile de munc ă; - stocul de pe banda rulantă; - stocul din faza de a şteptare. Stocurile de pe locurile de munc ă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă cu numărul de produse prelucrate concomitent la acela şi loc de munc ă Stocurile de pe banda rulant ă se calculează după aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe locurile de muncă. Stocurile din faza de a şteptare se determină raportând intervalul de timp dintre dou ă alimentări ale locurilor de munc ă, la stocul de produc ţie al liniei în flux. Pentru liniile în flux sincronizate nu este necesar ă existenţa stocului curent. Stocurile de siguran ţă se determină pentru fiecare linie în flux şi apoi prin însumare se obţine stocul total de siguran ţă. a2) Fundamentarea stocurilor de produc ţie neterminată pentru liniile în flux intermitent (cu funcţionare nesincronizat ă). Datorită nesincronizării operaţiilor, unele locuri de munc ă pot avea un tact de produc ţie diferit de cel al altora de pe aceea şi linie în flux. De aceea, este necesar ă existenţa unui stoc curent între locurile de munc ă cu un tact de produc ţie diferit. În acest caz, pentru aceste linii în flux se vor constitui toate cele trei tipuri de produc ţie neterminată. Stocul normal şi cel de siguranţă se calculează după aceeaşi metodă ca şi în cazul liniilor în flux continuu. Pentru stocul curent se deosebesc dou ă situaţii: - tactul de lucru al locului de munc ă furnizor este mai mic decât tactul de lucru al locului de muncă consumator. În acest caz, locul de muncă furnizor are o productivitate mai mare decât locul de muncă consumator, luând naştere un stoc de produse pe schimb, numit stoc de acumulare; - tactul de lucru al locului de munc ă furnizor este mai mare decât tactul de lucru al locului de munc ă consumator. În acest caz, productivitatea primului loc de munc ă este mai mică şi pentru asigurarea continuit ăţii lucrului se va forma un stoc de egalizare. b) Pentru tipul de serie mic ă şi mijlocie, lansarea produc ţiei se face pe comenzi (grupe de produse). În acest caz, fundamentarea stocului de produc ţie la sfâr şitul anului se face pe fiecare grupă de produse în parte. Relaţia de calcul a acestui stoc este: P D K N 2 T unde: P - valoarea producţiei exprimată în costuri; D - durata ciclului de producţie (zile); K - coeficientul de creştere a cheltuielilor pentru produc ţia neterminată; T - timpul (zile) pentru care s-a considerat valoarea producţiei. c)Pentru întreprinderile de produc ţie industrial ă cu tip de produc ţie individual ă, stocul de producţie neterminată se face, pentru fiecare fel de produs în parte, prin înmul ţirea costului unitar
al acestora cu coeficientul estimat de cre ştere a cheltuielilor pentru produc ţia neterminată, la începutul şi sfâr şitul perioadei. 11.2.3.1.6 Valoarea ad ăugat ă; no ţ iune, cuprins, mod de calcul Valoarea adăugată evidenţiază partea de valoare pe care întreprinderea a ad ăugat-o materiilor prime şi materialelor în procesul de ob ţinere a producţiei. Calcularea indicatorilor „valoare ad ăugată” se face cu ajutorul a dou ă metode: - metoda de producţie; - metoda de repartiţie. Metoda de producţie porneşte în calculul valorii ad ăugate de la valoarea produc ţiei globale, luând în considerare urm ătoarele elemente: - valoarea produselor finite P f ; - valoarea semifabricatelor din produc ţie proprie destinate livr ării S 1v ; - valoarea obiectivelor de plan tehnic terminate şi valorificate P t ; - valoarea lucr ărilor şi serviciilor cu caracter industrial executate pentru clien ţi sau pentru investiţiile proprii şi pentru sectoarele neindustriale ale întreprinderii Li ; - valoarea prelucr ării materialelor clien ţilor P e ; - diferenţa de stoc de la începutul şi sfâr şitul perioadei pentru semifabricate, combustibil, SDV-uri, matriţe, modele S 2 S 1 ; - diferenţa de stoc de produc ţie neterminată pentru produsele al c ăror ciclu de fabricaţie depăşeşte 30 de zile N 2 N 1 . Rezultă că, în acest caz, în producţia globală pentru calculul valorii ad ăugate nu este inclusă valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clien ţi. Valoarea adăugată în acest condi ţii se calculeaz ă cu ajutorul relaţiei: VA PG * CM , unde: VA - valoarea adăugată; PG * - valoarea producţiei globale pentru calculul valorii ad ăugate; CM - cheltuieli materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul valorii adăugate. Cheltuielile materiale CM conţin următoarele elemente de cheltuieli: a) valoarea materiilor prime, a materialelor de baz ă şi auxiliare (din afar ă), din care se scade valoarea materialelor recuperabile - M p ; piese şi subansamble (din afar ă) - P s ; combustibil, energia şi apă (din afar ă) - C amortizarea mijloacelor fixe - A alte cheltuieli materiale - Am ; diferenţa de stoc de produc ţie neterminată, semifabricate, matriţe, modele pentru nevoi proprii - N m2 N m1 ; g) cheltuieli anticipate - C m2 C m1 .
b) c) d) e) f)
Valoarea cheltuielilor materiale corespunz ătoare producţiei globale pentru calculul valorii adăugate este dată de relaţia: CM M p P s C A Am N m 2 N m1 C a 2 C a1 Deci, valoarea adăugată se calculează după relaţia: VA PG * CM , Metoda de repartiţie pentru calculul valorii ad ăugate constă în însumarea elementelor de calcul, conform relaţiei: VA S CAS P s P Av , unde:
S CAS P s P Av
- salariile muncitorilor; - contribuţiile la asigur ările sociale; - cota de protecţie socială; - profitul; - alte cheltuieli cu munca vie.
Preocuparea permanentă a întreprinderii de produc ţie industrial ă trebuie să fie axată pe creşterea valorii adăugate. Posibilităţile de creştere a acesteia pot fi direc ţionate spre: - creşterea producţiei globale pentru calculul valorii ad ăugate; - reducerea cheltuielilor materiale corespunz ătoare producţiei globale pentru calculul valorii adăugate. Creşterea producţiei globale pentru calculul valorii ad ăugate se poate realiza printr-un ansamblu de posibilit ăţi, din care: - creşterea productivit ăţii muncii; - creşterea gradului de utilizare a capacit ăţilor de produc ţie; - reducerea costurilor de fabrica ţie; - creşterea nivelului calitativ al produselor şi producţiei; - folosirea unor tehnologii moderne; - utilizarea unor metode moderne de organizare a producţiei; etc. Pentru reducerea cheltuielilor materialelor corespunz ătoare producţiei globale pentru calculul valorii ad ăugate se pot enumera câteva dintre cele mai importante posibilit ăţi utilizate în acest sens: - reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil şi apă; - modernizarea constructiv ă a produselor existente; - folosirea unor tehnologii moderne care s ă asigure lichidarea pierderilor materiale; - reducerea cheltuielilor materiale cu caracter administrativ-gospod ăresc etc. 11.2.3.1.7 Valoarea ad ăugat ă net ă; cuprins, mod de calcul Valoarea adăugată netă se calculează după relaţia:
VA N VA A , unde: VA N - valoarea adăugată netă; VA - valoarea adăugată; A - cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, incluse în valoarea produc ţiei globale. 11.2.3.1.8 Circula ţ ia intern ă; cuprins Circulaţia internă reprezintă un indicator al produc ţiei industriale care eviden ţiază valoarea produselor, pieselor şi semifabricatelor executate în cadrul unor subunit ăţi de producţie ale aceleiaşi întreprinderi în vederea continu ării prelucr ării.
11.3 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de răspuns: a) b) c) d) e)
Ambele afirmaţii sunt adev ărate, cu valoare cauză-efect; Ambele afirmaţii sunt adev ărate, f ăr ă valoare cauză-efect; Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă; Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adev ărată; Ambele afirmaţii sunt false.
1.
O cerinţă de bază în întocmirea planului produc ţiei industriale o constituie stabilirea nomenclatorului de produse; o dat ă de pornire în întocmirea aceluia şi plan o constituie executarea unor astfel de produse care s ă asigure o folosire ra ţională a capacităţilor de producţie.
2.
O categorie de date de pornire în întocmirea planului de produc ţie industrială sunt cele referitoare la durata ciclului de produc ţie a produselor ce vor fi executate; o etap ă a elabor ării acestui plan o constituie elaborarea planului de produc ţie în unităţi fizice.
3.
O etapă în întocmirea planului de produc ţie industrială o constituie folosirea datelor din contractele economice pentru perioada pentru care se întocme şte planul; o dat ă de pornire în întocmirea acestui plan o constituie informa ţia referitoare la mărimea capacităţilor de producţie ale subunit ăţilor de produc ţie ale întreprinderii.
4.
O cerinţă de bază în întocmirea planului de produc ţie industrial ă o constituie introducerea în fabricaţie a unor produse modernizate; o etap ă în modernizarea aceluia şi plan o constituie determinarea stocurilor de produc ţie neterminată pentru asigurarea unei produc ţii neîntrerupte a întreprinderii.
5.
O categorie de unităţi de măsur ă a volumului produc ţiei fizice sunt unit ăţile valorice; o altă categorie de unit ăţi de măsur ă sunt cele convenţional-constante.
6.
Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului unei producţii omogene; unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei produc ţii neomogene.
7.
Unităţile naturale reprezint ă acele unităţi de măsur ă care corespund însu şirilor fizice şi destinaţiei produselor; unit ăţile de muncă exprimă volumul produc ţiei prin cantitatea de muncă necesar ă pentru executarea acesteia.
8.
Producţia în unităţi naturale are un caracter omogen; un criteriu de grupare al acesteia este criteriul de destina ţie.
9.
Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se ob ţine prin însumarea cantit ăţilor de produse din subunit ăţile de producţie; producţia în unit ăţi convenţional-naturale se ob ţine cu ajutorul relaţiei: P k
n
P ki C ki . i 1
10. Coeficientul de transformare din produs real i în produs echivalent k se obţine cu ajutorul relaţiei: C ki m1 m2 pentru transformarea producţiei din produse reale i în produse conven ţionale k , coeficientul C ki se obţine în funcţie de manopera unitar ă a produsului i, respectiv a produsului echivalent k . 11. Cu ajutorul produc ţiei în unităţi naturale se exprimă modificările în structura produc ţiei fizice; cu ajutorul acestei produc ţii nu se poate face urm ărirea şi conducerea operativ ă a producţiei. 12. Producţia în unit ăţi valorice este impus ă de marea diversitate a nomenclatorului de produc ţie industrială; unul din cei mai importan ţi indicatori valorici este „Produc ţia marf ă fabricată”. 13. Producţia marf ă fabricată cuprinde valoarea produselor finite vândute clien ţilor; de asemenea, cuprinde valoarea materiilor prime de la clienţi. 14. Producţia marf ă fabricată cuprinde valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare; de asemenea, cuprinde valoarea lucr ărilor şi serviciilor cu caracter industrial. 15. Avantajul indicatorului „Produc ţia marf ă fabricată” este dat de faptul c ă evidenţiază rezultatele efective ale activit ăţii întreprinderii; lucr ările cu caracter industrial cuprinse în acest indicator nu se execut ă pentru alte unităţi economice. 16. Cifra de afaceri din activitatea industrială reprezintă producţia marf ă vândută; acest indicator reprezintă valoarea producţiei marf ă fabricată care a fost vândut ă şi facturată clienţilor. 17. Producţia globală este sinonimă cu producţia exerciţiului unei întreprinderi; produc ţia globală este un indicator exprimat în unit ăţi naturale. 18. În cuprinsul indicatorului „Produc ţia globală” nu este inclus ă valoarea producţiei în curs de fabricaţie; în cuprinsul acestui indicator se reg ăsesc produsele şi semifabricatele care urmează a fi livrate clien ţilor.
19. Metoda de calcul a indicatorului „Produc ţie globală” este metodă de repartiţie; în acest indicator este cuprins ă valoarea reparaţiilor pentru utilajele şi mijloacele de transport, efectuate în regie. 20. În cadrul indicatorului „Produc ţia globală” se evaluează în preţuri valoarea reparaţiilor şi a pieselor pentru reparaţii; în costuri se evalueaz ă produsele, piesele de schimb, semifabricatele, serviciile şi lucr ările cu caracter industrial. 21. Producţia neterminată cuprinde valoarea materialelor intrate în procesul de fabrica ţie; nu include cheltuielile cu manopera necesar ă pentru prelucrarea materialelor. 22. Producţia neterminată nu include valoarea semifabricatelor în curs de prelucrare; nu include de asemenea valoarea manoperei necesar ă pentru prelucrarea acestora. 23. Existenţa unor stocuri de produc ţie neterminată supradimensionate nu conduce la imobilizarea de mijloace circulante ale întreprinderii; existen ţa unor astfel de stocuri subdimensionate conduce la întreruperea procesului de produc ţie. 24. Stocul normal este o component ă a stocului de producţie neterminată; stocul circulant nu este o componentă a acestui stoc. 25. Stocul curent reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în diferite faze ale procesului de producţie; stocul de ciclu asigur ă continuitatea procesului de produc ţie atunci când există neconcordanţe între capacit ăţile de producţie ale subunit ăţilor de producţie. 26. Stocul de siguran ţă este un stoc minim de produc ţie neterminată pentru asigurarea continuităţii procesului de produc ţie în cazul unor ieşiri neprevăzute din func ţiune; stocul normal este stocul de produc ţie neterminată în diferite faze ale procesului de produc ţie. 27. În calculul stocurilor de produc ţie neterminată, stocul de la începutul anului de plan este egal cu stocul de la sfâr şitul anului precedent; în evaluarea stocurilor de produc ţie neterminată se folosesc diferite metode pentru evaluarea stocului de la sfâr şitul anului de plan.
28. Pentru liniile de flux cu tact reglementat, stocul de produc ţie neterminată de pe locurile de muncă se obţine raportând intervalul dintre dou ă alimentări ale locurilor de muncă la tactul de producţie al liniei în flux; stocul de produc ţie din faza de aşteptare, în acest caz,se obţine prin înmulţirea locurilor de munc ă. 29. Pentru liniile în flux sincronizate este necesar ă existenţa stocului curent de produc ţie neterminată; stocurile de pe banda rulant ă a acestei linii de produc ţie în flux se ob ţine după aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe locurile de munc ă. 30. Stocul de siguran ţă de producţie neterminată al liniei de produc ţie în flux sincronizat ă se determină pentru fiecare linie în flux şi prin însumare se obţine stocul total de siguran ţă; stocurile de produc ţie neterminată de pe locurile de muncă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă cu numărul de produse prelucrate concomitent pe acela şi loc de muncă.
31. Pentru liniile de produc ţie în flux intermitent este necesar ă existenţa stocului de produc ţie neterminată; pentru aceleaşi linii nu este necesar ă existenţa stocului normal de produc ţie neterminată. 32. Stocul curent este de egalizare şi de acumulare; stocul de egalizare este necesar când tactul de lucru al locului de munc ă furnizor este mai mic decât tactul de lucru al locului de munc ă consumator. 33. Stocul de acumulare exist ă atunci când locul de munc ă furnizor are o productivitate mai mare decât locul de munc ă consumator; stocul de egalizare apare atunci când tactul de producţie al locului de muncă furnizor este mai mare decât tactul de produc ţie al locului de muncă consumator. 34. Pentru tipul de serie mic ă şi mijlocie, stocul de produc ţie neterminată la sfâr şitul anului de plan se determină cu relaţia: P D K N 2 ; T în această relaţie T reprezintă tactul de funcţionare al liniei de produc ţie în flux care prelucrează produsele comandate de clien ţi. 35. Pentru întreprinderea cu produc ţie individuală, stocul de produc ţie neterminată se calculează pentru fiecare produs în parte; acest stoc se ob ţine prin înmulţirea costului unitar al produselor cu un coeficient estimat de creştere a cheltuielilor pentru produc ţia neterminată. 36. Valoarea adăugată reprezintă partea de valoare pe care întreprinderea a ad ăugat-o materiilor prime şi materialelor prelucrate; acest indicator se calculeaz ă numai cu ajutorul metodei de repartiţie. 37. Metoda de repartiţie pentru calculul valorii ad ăugate porneşte de la valoarea produc ţiei globale din care a fost sc ăzută valoarea materiilor şi materialelor primite de la clien ţi; metoda de producţie pentru calculul valorii ad ăugate însumează elementele componente ale acesteia (salarii, CAS, cota de producţie socială, profit şi alte cheltuieli cu munca vie). 38. Valoarea adăugată după metoda de repartiţie se calculează cu ajutorul relaţiei: VA PG * CM în această relaţie PG * reprezintă producţia globală pentru calculul valorii ad ăugate. 39. Cheltuielile materiale CM pentru calculul valorii ad ăugate conţin cheltuieli anticipate; aceleaşi cheltuieli materiale nu con ţin cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe. 40. Valoarea adăugată calculată după metoda de repartiţie nu conţine mărimea profitului estimat al întreprinderii; valoarea ad ăugată după această metodă se calculează cu ajutorul relaţiei: VA S CAS P s P Av 41. Valoarea adăugată netă se calculează cu ajutorul rela ţiei:
VA VA A în această relaţie, A reprezintă „alte cheltuieli cu munca vie”.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 42. Produsele care vor fi cuprinse în „Planul de produc ţie industrial ă” au următoarele specificaţii: a) nomenclatorul de produse; b) cantitatea; c) calitatea; d) termenul de execuţie; e) preţul. 43. Datele din contractele economice nu vor face referire la: a) nomenclatorul produselor fabricate; b) preţul produselor; c) reţeta de fabricaţie a produselor; d) cantitatea de produse; e) calitatea acestora. 44. Nu sunt unităţi de măsur ă a volumului produc ţiei: a) unităţile naturale; b) unităţile convenţionale-constante; c) unităţile convenţional-naturale; d) unităţile valorice; e) unităţile de timp de muncă. 45. Sunt criterii de grupare a unit ăţilor naturale: a) criteriul constructiv; b) criteriul calitativ; c) criteriul de destina ţie; d) criteriul de prelucrare; e) criteriul de aprovizionare. 46. Nu sunt incluse în valoarea producţiei marf ă fabricate: a) valoarea produselor finite destinate livr ării; b) valoarea reparaţiilor utilajelor şi mijloacelor de transport; c) valoarea lucr ărilor cu caracter industrial; d) cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe. 47. Producţia neterminată nu cuprinde: a) valoarea materialelor intrate în procesul de fabrica ţie; b) valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare; c) valoarea combustibilului pentru nevoi tehnologice; d) valoarea semifabricatelor în curs de fabricare; e) cheltuieli de manoper ă pentru prelucrarea materialelor şi semifabricatelor. 48. Nu este stoc de producţie neterminată: a) stocul de ciclu; b) stocul normal; c) stocul curent; d) stocul de circula ţie; e) stocul de siguranţă.
49. Stocul normal de producţie neterminată pentru liniile de produc ţie în flux sincronizate va fi format din: a) stocul de pe locurile de munc ă; b) stocul de acumulare; c) stocul de egalizare; d) stocul de pe banda rulant ă; e) stocul din faza de a şteptare. 50. Stocul curent pentru o linie în flux cu ritm neregulat va fi: a) stocul de pe locurile de munc ă; b) stocul de acumulare; c) stocul de egalizare; d) stocul de pe banda rulantă; e) stocul din faza de a şteptare. 51. Valoarea adăugată se poate calcula cu ajutorul metodei: a) de producţie; b) de comenzi; c) directe; d) de repartiţie; e) pe elemente primare. 52. Cheltuielile materiale pentru calculul valorii ad ăugate nu includ: a) valoarea pieselor şi subansamblelor din afar ă; b) valoarea combustibilului din afar ă; c) cheltuieli anticipate; d) valoarea cheltuielilor de interes general. 53. Nu este element component al valorii adăugate, după metoda de repartiţie: a) salariile muncitorilor; b) contribuţiile la asigur ările sociale; c) cota de protecţie socială; d) amortizarea mijloacelor fixe; e) alte cheltuieli cu munca vie.
R ăspunsuri 1.e
2.c
3.d
4.b
5.c
6.e
7.b
8.b
9.c
10.d
11.c
12.b
13.e
14.d
15.e
16.a
17.c
18.d
19.d
20.e
21.c
22.e
23.d
24.c
25.e
26.b
27.b
28.e
29.d
30.b
31.c
32.c
33.b
34.c
35.b
36.c
37.e
38.d
39.c
40.d
4l.c
42.a,b,c,d
43.b,c
44.b
45.a,b
47.b,c 52.d
48.d 53.d
49.a,d,e
50.b,c
46.b,d,e 51.a,d
12
CAPACITATEA DE PRODUC Ţ IE Ş I GRADUL DE UTILIZARE A ACESTEIA
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Capacitatea de produc ţie: concept; factori de influenţă 2 Fundamentarea m ărimii capacit ăţii de producţie 3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie 4 Balanţele capacităţii de producţie 5 Posibilităţi de îmbunătăţire a utiliz ării capacităţii de producţie
12.1 Capacitatea de producţie: concept; factori de influenţă Determinarea indicatorilor din planul de produc ţie al unităţilor industriale necesit ă fundamentarea mărimii capacităţii de producţie şi a utilizării optime a acesteia. Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi ob ţinută într-o perioadă dată, într-o anumit ă calitate şi structur ă sortimentală, în condiţiile folosirii intensive şi extensive a mijloacelor de producţie şi a celui ai eficient regim de lucru al acestora. Asupra mărimii capacităţii de producţie a întreprinderilor de produc ţie industrial ă acţionează următorii factori de influen ţă: a) numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de producţie care influenţează în mod direct propor ţional mărimea capacităţii de produc ţie; b) normele tehnice de folosire a utilajului de produc ţie şi a suprafeţelor de producţie. Aceste norme sunt de două feluri: - norme de utilizare intensiv ă; - norme de utilizare extensiv ă c) sortimentul optim de fabrica ţie. Norma de utilizare intensiv ă reprezintă producţia ce se poate ob ţine într-o unitate de timp, pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafa ţă de producţie. În siderurgie, norma de utilizare intensiv ă poate fi exprimată în cantitatea de font ă, exprimată în tone, care se ob ţine pe un metru cub de volum al unui furnal, într-o zi de lucru. În condiţiile unor schimbări profunde care pot apare în cadrul proceselor de produc ţie, datorită perfecţionării continue a tehnologiilor de fabrica ţie şi a nivelului de preg ătire profesională a personalului lucr ător, aceste norme trebuie modificate pentru a corespunde situa ţiei existente la un moment dat în unităţile de producţie industrial ă. Această modificare a normelor de utilizare industrial ă se poate face în două moduri, şi anume: a) pentru utilajele sau instala ţiile noi, normele de utilizare intensiv ă se stabilesc pe baza datelor înscrise în fi şa tehnică a utilajelor; b) pentru utilajele sau instala ţiile existente deja în func ţiune, normele de utilizare intensivă se stabilesc în func ţie de realizările de vârf ale perioadei precedente. Metodologia de determinare a normelor de utilizare intensiv ă, în acest caz, presupune parcurgerea următoarelor etape: - se stabileşte luna din anul precedent în care s-a ob ţinut producţia maximă; - din cadrul acestei luni se aleg zece zile consecutive în care normele de utilizare intensivă au fost superioare mediei din aceast ă lună; - se face o medie aritmetică a realizărilor obţinute în aceste zece zile. Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se compar ă cu normele obţinute de alte unităţi industriale cu rezultate remarcabile din ţar ă şi din str ăinătate, în funcţie de care se stabileşte apoi mărimea normelor astfel calculate. Această metodologie poate fi utilizat ă în cazul în care structura sortimental ă a producţiei r ămâne neschimbată faţă de perioada precedentă. Dacă această structur ă se schimbă, se va lua în considerare produc ţia echivalentă a perioadei de vârf, calculată pe baza structurii produc ţiei din perioada pentru care se calculeaz ă capacitatea de producţie. Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de func ţionare al utilajelor sau instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafe ţelor de producţie. Mărimea normelor de utilizare este influen ţată de numeroşi factori dintre care:
- nivelul de înzestrare tehnic ă al întreprinderii; - gradul de calificare al personalului muncitor; - calitatea resurselor materiale; - modul de organizare al produc ţiei; - regimul de lucru; - mărimea timpilor de întreruperi pentru repara ţii; etc. c) sortimentul produc ţiei influenţează mărimea capacităţii de produc ţie, prin aceea că diferitele produse având diverse norme de timp, determin ă anumite mărimi ale capacităţii de producţie şi deci un grad diferit de utilizare a acestuia. Sortimentul care asigur ă cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte sortiment optim.
12.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie 12.2.1 Metodologia general ă de calcul a capacit ăţ ii de produc ţ ie a unei întreprinderi de produc ţ ie industrial ă
Pentru determinarea capacit ăţii de producţie la nivel de întreprindere, se porne şte în mod ascendent de la nivel de loc de munc ă, sector, atelier sau secţie de producţie şi, în final, se ajunge la nivel de întreprindere. Din punct de vedere metodologic, unit ăţile de produc ţie se împart în: întreprinderi în care produsul se ob ţine în urma prelucr ării materiilor şi materialelor pe un singur utilaj sau instala ţie; întreprinderi în care produsul se ob ţine în urma unor prelucr ări succesive la mai multe maşini, utilaje sau instala ţii. Pentru întreprinderile din prima grup ă, capacitatea de produc ţie la nivel de întreprindere se obţine din însumarea capacit ăţii de produc ţie a tuturor subunit ăţilor de produc ţie componente (secţii sau ateliere). Pentru întreprinderile din cea de-a doua grup ă, capacitatea de produc ţie la nivel de întreprindere este dată de capacitatea de producţie a verigii conduc ătoare. Veriga conducătoare a unei unit ăţi de producţie se stabileşte în funcţie de următoarele criterii: poate fi verigă conducătoare subunitatea de produc ţie cu ponderea cea mai mare în manopera întreprinderii; poate fi veriga conducătoare subunitatea de produc ţie cu ponderea cea mai mare în valoarea totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii. Aşa cum s-a ar ătat, calculul capacit ăţii de producţie a întreprinderii începe cu calculul capacităţii de produc ţie a grupelor de utilaje sau instala ţii. Pentru aceasta, este necesar s ă se determine mai întâi: - timpul disponibil de func ţionare a utilajelor sau instala ţiilor; - norma de producţie a utilajelor pe unitatea de timp, sau norma de timp a produselor fabricate. Timpul disponibil se calculeaz ă în mod diferit, în func ţie de regimul de lucru al utilajelor: a) la utilajele sau instala ţiile cu funcţionare continu ă, timpul disponibil se determin ă cu relaţia: Td = Tc - TR unde: Td – timpul disponibil;
Tc –timpul de lucru calendaristic (24h 365 zile); R R – timpul pentru repara ţii planificate. b) la utilajele care lucreaz ă cu să ptămâna de lucru întrerupt ă, timpul disponibil se determină după relaţia: Td = [Tc – (TL + TR )] ns ds
100 p 100
unde:
sunt:
Td – timpul disponibil de lucru; Tc – numărul de zile calendaristice din an; TL – timp liber, datorat sâmbetelor, duminicilor şi sărbătorilor legale; TR – timpul pentru reparaţii planificate, exprimat în zile; ns – numărul de schimburi lucr ătoare; ds . durata unui schimb în ore; p – procentul de întreruperi admisibile. c) la utilajele şi instalaţiile cu funcţionare sezonier ă, timpul disponibil se determin ă pentru perioada cât funcţionează utilajul sau instala ţia. Fundamentarea mărimii capacităţii de produc ţie se face în mod diferit, dup ă cum utilajele
- cu specializare pe produs; - cu specializare tehnologic ă. Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care prelucreaz ă integral un anumit produs, dintr-o anumit ă cantitate de materii prime şi materiale. Utilajele cu specializare tehnologic ă se caracterizează prin aceea că realizează o gamă largă de tipuri de produse, dar pentru care execut ă o singur ă operaţie sau un număr redus de operaţii tehnologice. 12.2.2 Fundamentarea mărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie la utilajele cu specializare pe produs
Capacitatea de producţie la această categorie de utilaje se determin ă în mod diferit dup ă cum utilajele: - elaborează şarje; - permit stabilirea unei norme de utilizare intensivă; - permit stabilirea unei norme de timp pe produs sau a unei norme de produc ţie în unitatea de timp. a) pentru utilajele şi instalaţiile din prima categorie, capacitatea de produc ţie se calculează cu ajutorul relaţiei: I p = Gmp K p
T d , d s
unde: Gmp – greutatea materiilor prime care sunt introduse în instala ţie la o singur ă încărcare; K p – coeficientul de transformare din materie prim ă în produs finit; Td – timpul disponibil de lucru al instala ţiei; ds – durata de elaborare a unei şarje. Utilajele şi instalaţiile specifice acestei categorii sunt furnalele, instala ţiile chimice etc. b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate stabili o norm ă de utilizare intensiv ă, capacitatea de producţie se poate determina după relaţia:
unde:
C p = I K Td, I – indicele (norma) de utilizare intensivă; Td – timpul disponibil de lucru al utilajului; K – caracteristica dimensional ă a utilajului.
c) la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie în unitatea de timp sau norma de timp a unui produs, capacitatea de produc ţie se determină cu ajutorul a dou ă relaţii: C p = Td n p; C p =
T d , nt
unde: Td – timpul disponibil de lucru al instala ţiei; n p – norma tehnică de producţie a utilajului. Din cele două relaţii rezultă că norma de produc ţie şi norma de timp sunt m ărimi invers propor ţionale. 12.2.3 Fundamentarea mărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie la utilajele cu specializare tehnologic ă
Despre utilajele care fabric ă mai multe produse, dar pentru care execut ă un număr limitat de operaţii tehnologice, spunem c ă sunt utilaje cu specializare tehnologic ă. Capacitatea de produc ţie a acestora se determină în mod diferit, dup ă cum va fi luat ă în considerare mărimea normelor de timp sau de produc ţie, sau producţia realizată într-o perioadă precedentă considerată de bază. 12.2.3.1 Fundamentarea m ărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie la utilajele cu specializare tehnologic ă , în func ţ ie de normele de timp sau de produc ţ ie În acest caz, la un singur utilaj vor fi prelucrate mai multe produse. În acest caz, pentru determinarea capacităţii de producţie se transformă toate produsele reale în produse reprezentative şi apoi se calculează capacitatea de producţie a utilajului ca şi cum ar fi specializat în prelucrarea unui singur produs, şi anume a produsului reprezentativ. Determinarea capacităţii de producţie se face în mai multe etape, care se reg ăsesc în coloanele tabelului 12.1. Pentru o mai uşoar ă înţelegere a metodologiei, s ă analizăm unele din etapele acesteia: produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare norm ă de timp sau produsul care se fabrică în cantitatea cea mai mare; coeficientul de echivalen ţă a unor produse reale cu un produs reprezentativ se calculează raportând normele de timp ale produselor reale la norma de timp a produsului reprezentativ; transformarea produselor reale în produse reprezentative se ob ţine înmulţind cantitatea de produse reale cu coeficientul de echivalen ţă; structura produc ţiei reprezentative se ob ţine prin împ ăr ţirea fiecărei cantităţi de produse reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la total produc ţie reprezentativă; pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative, se consider ă utilajul ca şi cum ar avea specializarea în produs reprezentativ. În acest caz, capacitatea de produc ţie se obţine aplicând una din cele dou ă relaţii:
Cpr = Nn
T d sau Cpr = Nn Td n pr , unde: nn
Cpr – capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ; Nn – numărul de utilaje care prelucreaz ă produsele reale; Td – timpul disponibil de lucru al acestor utilaje; nn şi n pr – norma de timp, respectiv de produc ţie a produsului reprezentativ. după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs reprezentativ, aceasta se repartizează pe structura producţiei calculată în tabelul 12.1 col.6; ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacit ăţii de producţie din produse reprezentative în produse reale; aceasta se ob ţine prin împăr ţirea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative din col. 8 la coeficientul de echivalen ţă din col. 4. 12.2.3.2 Fundamentarea m ărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie la utilajele cu specializare tehnologic ă , pe baza produc ţ iei realizate într-o perioad ă precedent ă Această metodologie este specific ă industriei constructoare de ma şini. În acest caz, capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei: n
m1i t di (100 ) i 1 C p P 0 n ; 100 m t
0i
ei
i 1
unde: P0 - producţia realizată în perioada precedentă; - procentul de creştere a productivit ăţii muncii în perioada considerat ă faţă de perioada precedentă; - ponderea factorilor intensivi în cre şterea producţiei, pe seama productivit ăţii muncii; n
m
1i
- numărul de utilaje din veriga conduc ătoare, din grupa de utilaje i, pentru anul
i 1
pentru care se determină capacitatea; n
m
0i
- numărul de utilaje i din veriga conduc ătoare pentru perioada precedent ă;
i 1
tdi - timpul maxim disponibil în anul pentru care se determin ă capacitatea, pentru grupa de utilaje i; tei - timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii conduc ătoare, în perioada precedentă; - este un coeficient de simultaneitate al înc ărcării utilajelor, ale c ărui valori se diferenţiază în funcţie de tipul produc ţiei existente la un moment dat. Astfel: = 0,88 pentru produc ţia de unicate şi serie mică; = 0,92 pentru produc ţia de serie mijlocie; = 0,96 pentru produc ţia de masă.
Există situaţii când în cadrul aceleia şi verigi de producţie se prelucrează mai multe tipuri de produse. În acest caz, capacitatea de produc ţie pentru fiecare fel de produs în parte se calculează după relaţia: unde:
C pi = P0i C pi = capacitatea de producţie a verigii, exprimat ă în produsul i; P0i = producţia din perioada precedent ă exprimată în produse i; - un factor multiplicator, care se determin ă cu ajutorul relaţiei: n
m1i t di 100 i 1 . n 100 m t
0i
ei
i 1
Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dac ă structura producţiei din perioada precedentă este comparabil ă cu structura produc ţiei din anul pentru care se face calculul; dac ă această structur ă se schimbă, este necesar ă recalcularea producţiei în condiţiile perioadei curente. 12.2.4 Fundamentarea mărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie în func ţ ie de mărimea suprafe ţ elor de produc ţ ie
În multe unit ăţi de producţie industrial ă, o mare parte din procesul de produc ţie se desf ăşoar ă pe suprafeţe de producţie: turnătorie, secţii de montaj etc. Pentru aceste unit ăţi de producţie, capacitatea de producţie se determină după relaţia: C p = S I Td, unde: S – mărimea suprafeţei de producţie; I – norma de utilizare intensivă a suprafeţei; Td – timpul maxim disponibil de lucru al unit ăţii de producţie. Norma de utilizare intensiv ă (I) din relaţia de mai sus, se calculează pe baza realizărilor perioadei de vârf cu ajutorul relaţiei: I=
P v , C s H S
unde: Pv – reprezintă producţia perioadei de vârf; Cs – reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf; H – numărul de ore lucr ătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se ob ţine prin înmulţirea numărului de zile lucr ătoare din perioade de vârf cu num ărul orelor lucr ătoare într-un schimb); S – suprafaţa verigii de producţie. Coeficientul de schimburi se determin ă după relaţia:
C s
Num ă rul total de muncitori Num ă rul de muncitori din schimbul de bază
Se consider ă schimb de bază, schimbul cu cel mai mare num ăr de muncitori.
12.2.5 Fundamentarea mărimii capacit ăţ ii de produc ţ ie la liniile de produc ţ ie în flux
În acest caz, capacitatea de produc ţie se determină pentru fiecare linie în flux în parte, după relaţia: Cs =
d s 60 t ir ; T
unde: ds – durata schimbului, în ore; tir – timpul întreruperilor reglementate, în minute; T – mărimea tactului de produc ţie al liniei, în minute. 12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie Gradul de utilizare a capacit ăţii de produc ţie este un indicator de mare importan ţă în stabilirea volumului de produc ţie ce va fi prelucrat în unitatea industrial ă. Acest indicator se determin ă cu relaţia: Gn =
P 100 , C pma
unde: Gn – gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie; P – producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată; C pma – capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de timp. Gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie poate fi determinat: în cazul în care atât produc ţia cât şi capacitatea de produc ţie medie anuală sunt exprimate în acelea şi unităţi de măsur ă; sau, dacă există un ansamblu de produse care se m ăsoar ă în unităţi de măsur ă diferite, se poate folosi exprimarea valoric ă. Transformarea producţiei sau capacit ăţii de produc ţie în unităţi valorice, se poate ob ţine pe baza relaţiei: n
Q=
q p , i
i
i 1
unde: qi – cantitatea din produsul i, exprimat ă în unităţi fizice; pi – preţul mediu unitar al produsului i. Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine seama de numărul utilajelor intrate sau ie şite din funcţiune, precum şi de utilajele modernizate în cursul perioadei considerate. Astfel, capacitatea de produc ţie medie anuală se determină pe baza relaţiei:
C pma C pe
C pi T i C pm T m C ps T s , 12 12 12
unde: C pe – capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei considerate; C pi – capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă; Ti – numărul lunilor de func ţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor intrate în funcţiune; C pm – capacitate de produc ţie modernizată în cursul perioadei; Tm – numărul lunilor de func ţionare a capacităţilor modernizate; C ps – capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul perioadei; Ts – numărul lunilor de nefunc ţionare a capacităţilor scoase din func ţiune.
Împreună cu indicatorul „capacitate medie anual ă” se vor determina şi indicatorii „producţia posibil ă”, „producţia care urmează a fi executat ă” şi „deficitul de capacitate”. Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de produc ţie ce poate fi realizat de veriga de producţie cu capacitatea cea mai mic ă. Deficitul de capacitate reprezint ă diferenţa de capacitate dintre capacitatea de produc ţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de produc ţie cu capacitate de producţie mai mică decât a verigii conduc ătoare. Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima cu ajutorul formulei: P p = C p - D P p – producţia posibil ă; C p – capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de producţie a verigii conducătoare; D – deficitul de capacitate al locului îngust. Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor primite de la clien ţi, poate fi mai mică sau cel mult egal ă cu producţia posibilă. Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de produc ţie, producţia posibil ă şi producţia ce urmează a fi executată poate fi dată de relaţia: C p P p P, unde: P p – producţia ce urmează a fi executată; C p şi P p – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.
12.4 Balanţele capacităţii de producţie 12.4.1 Balan ţ a capacit ăţ ii de produc ţ ie la începutul anului
Balanţele de capacitate sunt instrumente de m ăsur ă a gradului de încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate. Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocme şte la nivel de întreprindere, exprimând, cu ajutorul ei, m ărimea deficitelor sau excedentelor de capacitate. Un exemplu de întocmire a unei astfel de balan ţe poate fi ilustrat în tabelul de mai jos. Tabelul 12.2 Capacitatea de produc ţie a verigii conducătoare
Necesar de capacitate
Secţia S2 Existent de capacitate
5000
5000
5500
Excedent (+) Deficit (-) +500
Necesar de capacitate
Secţia S3 Existent de capacitate
5000
4200
Excedent (+) Deficit (-) -800
Producţia posibilă
4200
Din tabelul de mai sus rezult ă că necesarul de capacitate a fiec ărei subunităţi de producţie este dat de mărimea capacităţii de producţie a verigii conduc ătoare. Excedentul sau deficitul de capacitate a subunit ăţilor de producţie care nu sunt verigi conduc ătoare este dat de diferenţa dintre necesarul şi existentul de capacitate a acestor verigi. Produc ţia posibil ă ce poate fi realizată în cadrul întreprinderii este dat ă de cea mai mică capacitate de produc ţie existentă a unei subunităţi de producţie. Gradul de utilizare a produc ţiei posibile este dat de rela ţia: Gp p =
P 100, unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie. P p
În vederea elabor ării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbun ătăţire a folosirii capacităţii de produc ţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de capacitate. Acestea sunt de trei feluri: - rezerva potenţială de producţie; - rezerva potenţială extensivă; - rezerva potenţială intensivă. Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul rela ţiei: R p = C p – P, unde: C p – capacitatea de producţie; P – producţia ce urmează a fi executată. Rezerva potenţială este la rândul s ău o sumă a rezervelor potenţiale extensive şi intensive: R p = R pe + R pi, unde: R pe – rezerva potenţială extensivă; R pi – rezerva potenţială intensivă. Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:
T d 1 , unde: T e
R pe = P
P – volumul produc ţiei ce urmează a fi executată; Td – timpul maxim disponibil al utilajelor; Te – timpul produc ţiei realizate în perioadele de baz ă; - coeficientul de simultaneitate a înc ărcării utilajelor. Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei: R pi = R p – R pc, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute. 12.4.2 Planul de încărcare a utilajelor
În cadrul secţiilor de prelucr ări mecanice, în care utilajele au specializare tehnologic ă, dimensionarea capacit ăţii de producţie se face prin stabilirea gradului de înc ărcare a acestora. Pentru aceasta se stabile şte pentru fiecare grup ă de utilaje necesarul de ma şini-or ă pentru prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de ma şini-or ă pentru fiecare grupă de utilaj în parte. Comparând cei doi indicatori se poate determina deficitul sau excedentul de ma şini-ore sau deficitul sau excedentul de utilaje. În mod concret, un plan de înc ărcare se prezintă sub forma tabelului 12.3. În completarea planului de înc ărcare se consider ă c ă într-un an calendaristic exist ă 52 de duminici, 52 de sâmbete şi 6 sărbători legale, în care regimul de lucru al întreprinderii ar putea fi întrerupt. 12.4.3 Balan ţ a dinamicii capacit ăţ ii de produc ţ ie
Această balanţă este un alt instrument de m ăsurare a mărimii capacităţii de producţie prin luarea în considerare a modific ărilor ce pot apare pe parcursul unui an de zile, precum şi de determinare a gradului de utilizare a acesteia. În cadrul acestei balan ţe se calculează o serie de indicatori specifici, atât pentru un an considerat de baz ă, cât şi pentru anul curent pentru care se întocmeşte balanţa. În felul acesta, exist ă posibilitatea unei analize comparative a m ărimii indicatorilor pentru perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii capacit ăţii de producţie.
Tabelul 12.3 Nr. crt. 1.
Denumire indicatori
UM
Cantitatea de fabricat
Norma de timp pe produs
Denumirea produselor A B C
buc. buc. buc.
2.
Necesarul de maşini ore
3. 4.
Procent de îndeplinire a normelor Necesarul de maşini ore ţinând cont de procentul de îndeplinire a normelor
5. 6. 7. 8. 9. 10.
Numărul de utilaje existente Fondul de timp calendaristic Fondul de timp nominal total Timpul planificat pentru repara ţii Timpul disponibil al utilajelor Coeficientul înc ărcării utilajelor
11. 12.
Excedent sau deficit de maşini-ore Excedent sau deficit de maşini
QA QB QC
ntA ntB ntC C
N mh Qi nti i A
In
N m h / p
N m h I n
N ne Fc = 365 24 Nne T N = [365 – (52 + 52 + 6)]N ne TR T D = (T N – TR )Nne
C in
N m h / p T D
E/D = (Nm-h/p – TD) (ore-maşină) E/D (maşini-or ă) E/D (maşini) = Timpul disponibil al utilajelor
Indicatorii acestei balan ţe se împart în trei grupe: a) indicatori referitori la necesarul de capacit ăţi de producţie; b) indicatori de capacitate medie anual ă; c) indicatori de utilizare a capacit ăţii de producţie. În prima grupă de indicatori se pot enumera: - producţia planificată pentru anul curent; - capacitatea de produc ţie necesar ă pentru realizarea producţiei planificate; - rezervele de capacitate; - necesarul total de capacitate. Din grupa indicatorilor de „Capacitate medie anual ă” fac parte: capacitatea de produc ţie existentă la începutul anului; capacitatea de produc ţie ieşită din funcţiune în cursul anului; capacitatea de produc ţie medie anuală. În ultima grupă de indicatori ai balan ţei dinamicii capacit ăţii de produc ţie se calculează indicatorul „gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie”, după relaţia prezentată la paragraful „Gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie”.
12.5 Posibilit ăţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie Creşterea gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie este o important ă rezervă de obţinere a unei produc ţii suplimentare cu acelea şi mijloace fixe, economisind, în acest fel, importante resurse financiare destinate investiga ţiilor pentru suplimentarea m ărimii capitalului fix al întreprinderii. Există trei grupe de posibilit ăţi de îmbunătăţire a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie: posibilităţi intensive; posibilităţi extensive; posibilităţi mixte. În grupa posibilit ăţilor intensive sunt incluse acele m ăsuri de creştere a volumului producţiei pe unitatea de timp şi pe unitatea caracteristic ă a utilajului. Dintre acestea pot fi menţionate posibilit ăţile: - de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente; - de automatizare şi mecanizare a proceselor de produc ţie;
- de folosire a unor mijloace moderne de produc ţie etc. Posibilităţile extensive de îmbun ătăţire a utiliz ării capacităţii de produc ţie se refer ă la creşterea volumului produc ţiei prin mai buna utilizare a timpului de func ţionare a utilajelor. Se pot enumera aici: reducerea timpului de men ţinere în reparaţii a utilajelor; reducerea timpilor de întrerupere în func ţionarea maşinilor; mărirea numărului de schimburi lucr ătoare etc. În grupa posibilit ăţilor de ordin mixt se pot include m ăsuri: - de creştere a cointeresării for ţei de muncă pentru o mai bună utilizare a maşinilor şi instalaţiilor; - de creştere a calificării muncitorilor; - de eliminare a locurilor înguste etc.
12.6 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de r ăspuns: a) ambele afirmaţii sunt adev ărate, cu valoare cauză – efect; b) ambele afirmaţii sunt adev ărate, f ăr ă valoare cauză – efect; c) prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falc ă; d) prima afirmaţie este falsă, iar a doua adev ărată; e) ambele afirmaţii sunt false.
1.
Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre ace ştia este dat de volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în întreprindere.
2. Numărul utilajelor existente în întreprindere influen ţează în mod indirect mărimea capacităţii de producţie; volumul produc ţiei executate nu influen ţează mărimea capacităţii de produc ţie. 3.
Mărimea suprafeţelor de producţie este un factor de influen ţă a capacităţii de producţie; un alt factor de influen ţă a capacităţii de producţie este sortimentul optim de fabrica ţie.
4. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor de producţie nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie; acestea sunt de trei feluri: intensive, extensive şi mixte. 5. Norma de utilizare intensiv ă reprezintă producţia care se poate obţine în unitatea de timp de către un utilaj; norma de timp reprezint ă timpul necesar pentru prelucrarea unei unit ăţi de produs. 6. Norma de utilizare intensiv ă în industria siderurgic ă, spre exemplu, poate fi exprimată prin numărul şarjelor care se pot ob ţine într-un schimb la un volum de 500 m 3 de furnal; numărul şarjelor reprezintă unitatea caracteristic ă dimensional ă a furnalului. 7. Normele de utilizare intensivă nu se modifică pe toată perioada care constituie durata de viaţă a utilajelor; norma de produc ţie reprezintă timpul necesar realiz ării unei cantit ăţi de producţie. 8. Norma de utilizare intensivă pentru utilajele noi este înscris ă în fişa tehnică a utilajelor; pentru utilajele în funcţiune, aceste norme se stabilesc în func ţie de realizările de vârf ale perioadei precedente.
9.
Prima etapă a metodologiei de determinare a normei de utilizare intensiv ă pe baza realizărilor perioadei precedente const ă în stabilirea lunii din anul precedent în care s-a obţinut un volum maxim de produc ţie; această producţie se împarte la num ărul zilelor din lună şi se obţine norma de utilizare intensiv ă din anul curent.
10. Din luna anului precedent în care s-a ob ţinut o produc ţie de vîrf se aleg 10 zile consecutive în care realizările au depăşit media lunar ă; se face apoi media aritmetic ă a acestor realizări şi se compar ă cu normele de utilizare intensiv ă a unor întreprinderi cu rezultate remarcabile din acelaşi domeniu de activitate. 11. Metodologia de stabilire a normelor de utilizare intensiv ă pe baza realizărilor perioadei de vârf se utilizeaz ă numai în cazul în care structura sortimental ă a perioadei curente se modifică semnificativ faţă de perioada precedent ă; pentru perioada în care structura sortimentală r ămâne neschimbată nu se modifică valoarea normelor de utilizare intensiv ă. 12. Mărimea normei de utilizare extensiv ă este influen ţată de structura de producţie şi concepţie a întreprinderii; de asemenea aceasta este influen ţată de nivelul de înzestrare tehnic ă al acesteia. 13. Sortimentul optim de fabrica ţie influenţează asupra mărimii capacităţii de producţie; sortimentul optim de fabrica ţie asigur ă cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie. 14. Pentru determinarea mărimii capacităţii de producţie, metodologia prevede o abordare descendentă – de la nivel de întreprindere pân ă la nivel de loc de munc ă; metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie este aceeaşi pentru toate întreprinderile indiferent de modul de organizare a procesului de produc ţie. 15. Metodologia de fundamentare a m ărimii capacităţii de produc ţie se diferenţiază dup ă modul de obţinere a produsului finit; din acest punct de vedere întreprinderile sunt specializate tehnologic sau pe produs. 16. Pentru întreprinderile în care produsul finit se ob ţine în urma prelucr ării sale la un singur utilaj sau instala ţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea de produc ţie a verigii conducătoare; pentru celelalte întreprinderi, capacitatea de produc ţie se obţine prin însumarea capacităţii de producţie a tuturor verigilor de producţie din componenţa acesteia. 17. Veriga conducătoare se stabile şte în funcţie de volumul producţiei realizate în cadrul acesteia; veriga conduc ătoare se stabile şte în funcţie de ponderea valorii mijloacelor sale de producţie în total valoare a mijloacelor de produc ţie din întreprindere. 18. Poate fi verigă conducătoare, subunitatea de produc ţie cu ponderea cea mai mare în volumul de manoper ă al întreprinderii; poate fi verig ă conducătoare subunitatea de produc ţie care execută cea mai importantă fază tehnologică din procesul tehnologic al unui produs. 19. Pentru calculul capacităţii de producţie la nivel de loc de munc ă trebuie să se cunoască mărimea timpului disponibil al acestuia; timpul disponibil al locurilor de munc ă este influenţat în primul rând de regimul de lucru al acestora (num ărul de schimburi). 20. Pentru locurile de munc ă cu regim de lucru „în foc continuu”, timpul disponibil este dat de relaţia: Td = Tc – TR , unde: Td – timpul disponibil;
TR – timpul pentru repara ţii accidentale; la locurile de munc ă cu regim „să ptămâna întreruptă” se va lua în considerare procentul de timp de întreruperi admisibile.
21. Utilajele cu specializare pe produs prelucreaz ă integral un produs, dintr-o anumit ă cantitate de materii prime şi materiale; pentru aceste utilaje capacitatea de produc ţie se calculează în funcţie de norma de timp sau de produc ţie, sau de durata de elaborare a unei şarje. 22. Utilaje cu specializare tehnologic ă execută o gamă largă de tipuri de produse; pentru aceste utilaje capacitatea de produc ţie se calculează în funcţie de mărimea normei de utilizare intensivă. 23. În relaţia de calcul a capacit ăţii de producţie: C p = Gm K p
T d , d s
K p – reprezintă coeficientul de transformare a materiei prime în produs finit; în aceeaşi relaţie, ds – reprezintă durata unui schimb de lucru.
24. Pentru utilajele pentru care se poate determina m ărimea normei de utilizare intensiv ă, capacitatea de producţie se determină după relaţia: C p = I K Td În această relaţie I reprezintă mărimea normei de utilizare intensiv ă. 25. La utilajele pentru care se cunosc normele de produc ţie, capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
C p
T d ; pentru aceleaşi utilaje, capacitatea de produc ţie se mai poate calcula cu ajutorul n p
relaţiei: C p = Td nt.
26. Norma de producţie (n p) şi norma de timp (nt) sunt mărimi invers propor ţionale; norma de timp şi norma de utilizare intensiv ă sunt mărimi direct propor ţionale. 27. Utilajele care execut ă un număr limitat de opera ţii tehnologice sunt utilaje cu specializare tehnologică; numărul tipurilor de produse fabricate de aceste utilaje este de obicei foarte mare. 28. O metodă de calcul a capacităţii de produc ţie a utilajelor cu specializare tehnologic ă ia în considerare norma de timp sau de produc ţie a produsului reprezentativ; produsul reprezentativ este produsul cu cea mai mare complexitate tehnologic ă din toată gama produselor fabricate. 29. Coeficientul de echivalen ţă a unor produse cu un produs reprezentativ se calculeaz ă prin înmulţirea normei de timp a produsului reprezentativ cu normele de timp a celorlalte produse; produsele reale se transform ă în produse reprezentative prin înmul ţirea cantităţii de produse reale cu coeficientul de echivalenţă.
30. Capacitatea de producţie exprimată în produse reprezentative se împarte la coeficientul de echivalenţă pentru a se obţine capacitatea de produc ţie în produse reale; cea mai mare norm ă de timp a unui produs real este un criteriu de alegere a produsului reprezentativ. 31. Pentru utilajele cu specializare tehnologic ă se mai utilizeaz ă pentru calculul capacit ăţii de producţie şi relaţia: n
m1i t di 100 ; C p P 0 i n1 100 m t
0i
ei
i 1
în această relaţie coeficientul de simultaneitate al înc ărcării utilajelor ( ) nu depinde de tipul producţiei existente în cadrul întreprinderii.
32. pentru subunităţile de produc ţie specializate în montajul produselor, capacitatea de produc ţie se determină pe baza normelor de utilizare intensiv ă; în acest caz capacitatea de produc ţie se determină după relaţia: C p = K I Td. 33. Capacitatea de producţie a unei suprafeţe de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei: C p = S I Td; Indicele de utilizare intensiv ă I se determină pe baza unor rezultate ob ţinute din compar ări cu norme de utilizare intensiv ă ale unor întreprinderi cu profil asem ănător cu cea pentru care se calculează capacitatea de producţie. 34. Indicele de utilizare intensiv ă a unei suprafeţe de producţie se calculează pe baza realizărilor unei perioade de vârf; în acest caz: I=
P v . C s H S
35. Coeficientul de schimburi este dat de raportul dintre num ărul de muncitori din schimbul de bază şi numărul total de muncitori din întreprindere; acest coeficient nu intr ă în relaţia de calcul a normei de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie. 36. Pentru o linie de produc ţie în flux, capacitatea de produc ţie la nivelul unui schimb este dat ă de relaţia: C p =
d s 60 t ir ; T
În această relaţie tir reprezintă timpul întreruperilor reglementate, exprimat în ore.
37. Gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie nu influen ţează volumul de producţie ce va fi prelucrat în întreprindere; rela ţia de calcul a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie este: Gu =
P . C pma
38. Gradul e utilizare a capacit ăţii de producţie este dat de rela ţia:
Gu =
P 100; C pma
În această relaţia P reprezintă producţia care a fost executat ă în perioada precedentă.
39. Capacitatea de produc ţie medie anuală nu ţine seama de numărul utilajelor care au fost modernizate în cursul anului; acest indicator este îns ă influenţat de numărul utilajelor intrate în funcţiune în cursul anului. 40. Capacitatea medie anuală nu este influenţată de numărul lunilor de nefunc ţionare a utilajelor ieşite din func ţiune; acest indicator nu este influen ţat de numărul lunilor de func ţionare a utilajelor intrate în func ţiune. 41. Producţia posibilă reprezintă volumul minim de producţie care poate fi realizat de veriga de producţie cu capacitatea de producţie cea mai mare; deficitul de capacitate este dat de diferenţa dintre capacitatea de produc ţie a verigii conduc ătoare şi capacitatea de produc ţie a unei verigi de produc ţie mai mică decât capacitatea verigii conduc ătoare. 42. Relaţia dintre producţia posibilă, capacitatea de produc ţie şi deficitul de capacitate poate fi dată de formula: C p = P p – D; corelaţia dintre capacitatea de produc ţie, producţia posibil ă şi producţia care urmează a fi executată este: P p C p P. 43. Balanţa capacităţii de producţie de la începutul anului se întocme şte la nivel de întreprindere şi exprimă mărimea excedentelor sau deficitelor de capacitate; existentul de capacitate al verigilor neconduc ătoare este egal cu capacitatea de produc ţie a verigii conducătoare. 44. Excedentul sau deficitul de capacitate se ob ţine f ăcând diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii conduc ătoare şi capacitatea de producţie existentă a verigilor neconducătoare; gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de rela ţia: Gp p =
p . P p
45. Planul de înc ărcare a utilajelor se întocme şte pentru utilajele cu specializare pe produs; acest document stabile şte excedentul sau deficitul de utilaje şi de maşini-or ă. 46. Necesarul de maşini-or ă ţine seama de procentul de îndeplinire a normelor; acest indicator nu este influen ţat de numărul de utilaje existente în întreprindere. 47. Balanţa dinamicii capacit ăţii de producţie ia în considerare modific ările ce pot apare într-un an de zile în mărimea capacităţii de producţie; în cadrul acestei balan ţe se determină indicatorul „Gradul de utilizare a capacit ăţii de produc ţie”. 48. Creşterea gradului de utilizare a capacit ăţii de produc ţie nu conduce la obţinerea unei producţii suplimentare cu acelea şi mijloace fixe; această creştere conduce la economisirea de resurse financiare destinate investi ţiilor în mijloace fixe.
49. Din grupa posibilit ăţilor de creştere a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie face parte automatizarea şi mecanizarea proceselor de produc ţie; din această grupă nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente. 50. Din grupa posibilit ăţilor extensive de cre ştere a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de reparare a utilajelor; în aceast ă grupă este inclus ă posibilitatea de folosire a unor metode moderne de organizare a producţiei. 51. În grupa posibilit ăţilor de ordin mixt este inclus ă metoda de reducere a rebuturilor; tot din această grupă face parte şi măsura de mărire a numărului de schimburi. 52. Balanţa dinamicii capacit ăţii de produc ţie conţine indicatori referitori la necesarul de capacitate; din această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de produc ţie existentă la începutul anului”. 53. Balanţa dinamicii capacit ăţii de producţie conţine indicatori de capacitate medie anual ă; din această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de produc ţie intrată în funcţiune în cursul anului”. 54. Balanţa dinamicii capacit ăţii de produc ţie nu conţine indicatori de utilizare a capacit ăţii de producţie; rezervele de capacitate fac parte din grupa indicatorilor de capacitate medie anuală.
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 55. Nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie: a) normele de utilizare; b) volumul producţiei; c) numărul de utilaje; d) mărimea suprafeţelor de producţie; e) numărul de muncitori direct productivi. 56. Normele de utilizare sunt: a) intensive; b) de timp; c) de producţie; d) extensive; e) mixte. 57. Mărimea normelor de utilizare extensiv ă nu este influenţată de: a) calitatea resurselor naturale; b) numărul de muncitori direct productivi; c) regimul de lucru; d) modul de organizare a produc ţiei; e) gradul de calificare a personalului. 58. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacit ăţii de producţie, întreprinderile sunt:
a) specializate pe produs; b) specializate tehnologic; c) mixte; d) prelucr ătoare; e) extractive.
59. Poate fi criteriu de alegere a verigii conduc ătoare: a) suprafaţa de producţie a verigii de produc ţie; b) numărul de utilaje existente în cadrul acesteia; c) ponderea manoperei verigii de produc ţie în total manoper ă a întreprinderii; d) gradul de specializare a verigii de produc ţie; e) volumul producţiei fabricate în cadrul verigii de producţie. 60. În relaţia de calcul a capacit ăţii de producţie la utilajele cu specializare pe produs: C p = Gmp K p a) b) c) d) e)
T d ; coeficientul K p reprezintă: d s
coeficientul de utilizare a volumului instala ţiei de prelucrare; coeficientul de utilizare a timpului disponibil; coeficientul de utilizare a capacit ăţii de producţie; coeficientul de transformare a materiei prime în produs finit; coeficientul de înc ărcare a utilajului.
61. Următoarele relaţii determină capacitatea de producţie la utilajele cu specializare pe produs:
T d ; nt T b) C p = d ; n p c) C p = Td n p; d) C p = K I Td; d 60 t ir e) C p = s . T a) C p =
62. În relaţia de calcul a indicelui de utilizare intensiv ă a suprafeţelor de producţie: I=
P v , Cs reprezintă: C s H S
a) coeficientul de simultaneitate a înc ărcării utilajelor; b) coeficientul de schimburi; c) coeficientul de schimburi din perioada de vârf; d) consumul specific de materii şi materiale; e) consumul de suprafaţă pe unitatea de produs.
63. Relaţia de calcul a capacit ăţii de produc ţie C p =
d s 60 t ir T
este specifică pentru: a) utilajele cu specializare pe produs; b) utilajele cu specializare tehnologic ă; c) liniile de producţie în flux; d) suprafeţele de producţie; e) agregatele tehnologice.
64. Gradul de utilizare a capacit ăţii de producţie este dat de una din rela ţiile de mai jos:
P 100 ; C pma P b) Gn = ; C p P c) Gn = ; C pma P d) Gn = p 100 ; C p a) Gn =
P e) Gn = C pma
100
.
65. Corelaţia dintre capacitatea de produc ţie, producţia posibilă şi producţia ce urmează a fi executată este dată de una din rela ţiile: a) P C p P p; b) C p P p P; c) P p P C p; d) C p P P; e) C p P p P. 66. Gradul de utilizare al produc ţiei posibile este dat de rela ţia:
C p 100 ; p p P b) G pp = 100 ; C p P c) G pp = 100 ; p p C d) G pp = p ; p p P e) G pp = . p p a) G pp =
67. Balanţa dinamicii capacit ăţii de produc ţie conţine în grupa indicatorilor referitori la necesarul de capacitate: a) producţia din anul curent; b) capacitatea medie anuală; c) rezervele de capacitate;
d) necesarul total de capacitate; e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.
68. Din grupa posibilit ăţilor intensive de cre ştere a gradului de utilizare a capacit ăţii de producţie fac parte: a) folosirea unor metode moderne de organizare a produc ţiei; b) mărimea numărului de schimburi lucr ătoare; c) reducerea rebuturilor; d) creşterea calificării muncitorilor; e) automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie. 69. Din grupa posibilit ăţilor extensive de cre ştere a gradului de utilizare a capacit ăţii de produc ţie fac parte: a) folosirea unor metode moderne de organizare a produc ţiei; b) mărirea numărului de schimburi; c) reducerea rebuturilor; d) creşterea calificării muncitorilor; e) automatizarea şi modernizarea proceselor de produc ţie. 70. Din grupa posibilit ăţilor mixte de cre ştere a gradului de utilizare a capacit ăţilor de produc ţie fac parte: a) folosirea unor metode moderne de organizare a produc ţiei; b) mărirea numărului de schimburi; c) reducerea rebuturilor; d) creşterea calificării muncitorilor; e) automatizarea şi modernizarea proceselor de produc ţie.
R ăspunsuri 1.a 8.d 15.a 22.c 29.d 36.e 43.c 50.e 56.a,d 62.c 68.a,e
2.d 9.c 16.d 23.c 30.b 37.e 44.c 51.c 57.d 63.c 69.d
3.b 10.a 17.d 24.a 31.c 38.c 45.d 52.c 58.a,b 64.a 70.c,d
4.e 11.e 18.c 25.e 32.c 39.d 46.b 53.a 59.c 65.e
5.d 12.d 19.b 26.c 33.c 40.e 47.b 54.e 60.d 66.e
6.d 13.a 20.d 27.b 34.a 41.d 48.d 55.b,e 61.a,c,d 67.a,c,d
7.e 14.e 21.b 28.c 35.a 42.e 49.c
13
COSTURILE DE PRODUC Ţ IE ALE UNEI ÎNTREPRINDERI
OBIECTIVE Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme care privesc:
1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul acestora 2 Planurile componente ale sec ţiunii „Costuri de producţie 3 Fundamentarea eficien ţei economice a măsurilor tehnico-organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei 4 Posibilit ăţi de reducere a costului produc ţiei industriale
13.1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul acestora Toate cheltuielile ocazionate de desf ăşurarea procesului de producţie (cheltuieli cu munca vie şi materializată) reprezintă costul de produc ţie al unei unit ăţi de producţie industrial ă; această categorie economică este obţinută în urma execut ării unui anumit volum de produc ţie şi pune în evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe. Cunoaşterea costurilor de produc ţie permite întreprinderii industriale urm ărirea reducerii lor în mod sistematic, în scopul ob ţinerii unui profit cât mai mare. Dimensionarea costurilor de produc ţie conduce la elaborarea unei sec ţiuni a planului de dezvoltare economico-social ă a întreprinderii industriale, intitulat ă „Costuri de produc ţie”. Această secţiune cuprinde urm ătoarele planuri principale: a) cheltuieli maxime la 1.000 lei produc ţie marf ă; b) cheltuieli materiale maxime la 1.000 lei produc ţie marf ă; c) costul produc ţiei marf ă industriale; d) cheltuieli comune ale sec ţiilor de producţie; e) cheltuieli generale ale întreprinderii; f) costul unitar al produselor; g) planul de reducere a costurilor pentru producţia marf ă comparabilă. Dimensionarea corect ă a costurilor de produc ţie trebuie să aibă la bază următoarele consideraţii: pentru reducerea costurilor de producţie în mod permanent, acestea trebuie stabilite pentru fiecare elemente de cheltuial ă în parte atât pentru perioada de plan cât şi pentru perioada de bază; pentru evitare dublelor înregistr ări, se va face o distincţie clar ă între gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli şi cea pe articole de calcula ţie; diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de baz ă, de cea auxiliar ă şi de servire; asigurarea unei eviden ţe clare şi complete a tuturor cheltuielilor efectuate în întreprindere; fundamentarea nivelului costurilor de produc ţie prin luarea în considerare a efectelor ce pot apare în urma aplic ării unor măsuri tehnico-economice.
13.2 Planurile componente ale sec ţiunii „Costuri de producţie” 13.2.1 Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei produc ţ ie marf ă”
Cu ajutorul acestui instrument întreprinderea de produc ţie industrial ă stabileşte nivelul cheltuielilor ce vor fi efectuate, ţinând seama de strategia adoptat ă în domeniul reducerii cât mai mult posibil a costurilor de produc ţie. Acest plan cuprinde urm ătorii indicatori: a) valoarea producţiei marf ă exprimată în costuri; b) valoarea producţiei marf ă exprimată în preţuri; c) cheltuieli de produc ţie la 1.000 lei producţie marf ă. Pentru stabilirea nivelului acestor indicatori, în primul rând, se va face o evaluare a producţiei marf ă realizată de întreprindere exprimat ă atât în costuri (valoarea produc ţiei marf ă exprimată în costuri), cât şi în preţuri. Indicatorii „Cheltuieli de produc ţie la 1.000 lei producţia marf ă” exprimă cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea unei producţii de 1.000 lei exprimată în preţuri. Relaţia pe baza căreia va fi exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia va fi exprimată mărimea acestui indicator este: n
Ch m1.000leiPM
qi ci i1 n
qi pi
100 ,
i1
unde: qi – cantitatea din produsul i; ci – costul unitar al produsului I; pi – preţul unitar al produsului i. Dacă în etapele în care se face evaluarea acestui indicator, nivelul pre ţurilor a fost modificat, pentru comparabilitatea datelor, abaterile valorice vor fi modificate cu ajutorul coeficientului de infla ţie. 13.2.2 Planul „Cheltuielilor materiale maxime la 1.000 lei produc ţ ie marf ă”
Nivelul de eficienţă a activităţii unei întreprinderi de produc ţie industrial ă poate fi apreciat şi după modul în care produc ţia este realizată cu un anumit nivel al cheltuielilor materiale. De aceea indicatorul specific al acestui plan, „Cheltuielile materiale maxime la 1.000 lei producţie marf ă” trebuie să se încadreze în nivelurile adoptate pentru strategia întreprinderii sau a holdingului ori corpora ţiei din care face parte. Acest indicator pune în eviden ţă nivelul cheltuielilor cu materiile şi materialele faţă de valoarea producţiei exprimată în preţuri. Relaţia pe baza căreia se exprimă acest indicator este: n
q C i
Ch m1.000lei
mi
i 1 n
q p i
1.000; i
i1
unde: - Cmi – cheltuielile materiale pe unitatea de produs i; - celelalte variabile îşi păstrează semnificaţia din paragraful anterior. Şi în acest caz, atunci când datele nu sunt comparabile de la o perioad ă la alta, se vor aduce la acelaşi nivel prin corectarea lor cu coeficientul de infla ţie. 13.2.3 Planul „Costul produc ţ iei industriale”
întocmirea acestui plan se face printr-o fundamentare riguroas ă a cheltuielilor componente, grupate după criteriul „elemente primare de cheltuieli”. Potrivit acestui criteriu, cheltuielile se împart în dou ă grupe: a) cheltuieli materiale; b) cheltuieli cu munca vie. Grupa cheltuielilor materiale cuprinde urm ătoarele elemente primare de cheltuieli: materii prime, materiale de baz ă şi auxiliare (din afar ă), din care semifabricate prin cooperare; combustibil (din afar ă); energie şi apă (din afar ă);
amortizarea mijloacelor fixe; alte cheltuieli materiale.
a) Cheltuielile cu materii prime şi materiale cuprind consumurile din aceste elemente de cheltuieli în expresie valoric ă (inclusiv cheltuielile ocazionate de aducerea lor de la depozite atunci când sunt aduse de c ătre ter ţi). Mărimea acestor cheltuieli se determin ă ţinând cont de: felul consumului pentru care acestea se utilizeaz ă; cantitatea din fiecare produs în parte; norma de consum pentru fiecare fel de produs; preţul unitar al materiilor şi materialelor. b) Cheltuieli cu combustibilul din afar ă cuprind cheltuielile ocazionate de consumul de combustibil adus din afar ă pentru nevoi tehnologice sau gospod ăreşti din afar ă pentru nevoi tehnologice sau gospod ăreşti. c) Cheltuielile cu energie şi apa din afar ă include cheltuieli ocazionate de consumul de energie electrică, aer comprimat, apă şi abur cumpărate de la unităţi specializate în producerea acestora şi utilizate pentru acelea şi nevoi ca şi combustibilul. a) Cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind cheltuielile ocazionate de amortizarea mijloacelor fixe proprii întreprinderii, determinate pe baza normelor legale ale fiecărui mijloc fix în parte. b) Alte cheltuieli materiale sunt formate dintr-un ansamblu de cheltuieli, din care mai important sunt: cheltuieli de editare a unor buletine sau cataloage; cheltuieli pentru prelucrarea informatizat ă a documentelor; cheltuieli pentru plata telefonului, telegrafului şi serviciilor po ştale; plata chiriilor; plata abonamentelor; plata licenţelor etc. Grupa cheltuielilor cu munca vie cuprinde urm ătoarele elemente de cheltuieli: fondul de salarii; CAS-ul şi cota de protecţie socială; alte cheltuieli cu munca vie. a) Fondul de salarii cuprinde sumele ce urmeaz ă să fie plătite întregului personal al întreprinderii pentru activitatea depus ă în cadrul acesteia. b) CAS-ul şi cota de protecţie socială se determină prin aplicarea unei cote asupra fondului de salarii conform normelor legale în vigoare. c) Alte cheltuieli cu munca vie sunt formate dintr-o serie de cheltuieli cum ar fi: cheltuieli de cercetare ştiin ţifică; cheltuieli pentru deplas ări în interes de serviciu; dobânzi bancare; impozite; taxe; amenzi; penalizări; cheltuieli pentru expertize tehnice şi contabile; cheltuieli pentru asisten ţa tehnică etc.
Cele două grupe de cheltuieli se constituie ca fiind prima parte a planului „costul producţiei industriale”. În cea de-a doua parte a sa, acest plan con ţine date de fundamentare. Acestea sunt următoarele: valoarea producţiei marf ă exprimată în preţuri; mărimea costurilor marf ă exprimată în preţuri; mărimea costurilor totale şi materiale; mărimea cheltuielilor materiale şi totale la 1.000 lei produc ţie marf ă. 13.2.3.1 Alte metode de elaborare a costului produc ţ iei industriale Atunci când se justific ă acest lucru, planul „Costul produc ţiei industriale” se poate întocmi folosind şi alte metode cum ar fi: metoda planurilor de cheltuieli pe sec ţii; metoda coeficienţilor. a) Metoda planurilor de cheltuieli pe sec ţii se foloseşte în acele întreprinderi care au un proces de fabricaţie complex, cum sunt cele din industria siderurgic ă, petrochimică etc. Prin aplicarea acestei metode se vor întocmi planuri de cheltuieli pe sec ţii sau faze de proces tehnologic, prin însumarea cheltuielilor pe elemente primare cu cheltuielile cu caracter complex (circulaţia internă din întreprindere). În acest caz, cheltuielile pe elemente primare include; cheltuieli cu materii prime şi materiale de bază; cheltuieli cu combustibilul şi energia din afar ă; cheltuieli cu salariile; CAS şi cota de contribuţie socială; cheltuieli cu amortizările; alte cheltuieli. Cheltuielile complexe cuprind: costul serviciilor; costul echipamentelor tehnologice; costul semifabricatelor etc. Toate aceste cheltuieli sunt ocazionate de transferul elementelor de cheltuial ă men ţionate anterior de la o sec ţie la alta (circulaţia internă a întreprinderii). Potrivit acestei metode se determin ă mai întâi costul industrial de sec ţie, prin însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul sec ţiilor de producţie. Pentru obţinerea costului pe elemente primare ale sec ţiilor, se scoate din costul industrial de sec ţie volumul cheltuielilor corespunzătoare circulaţiei interne a întreprinderii. b) Metoda coeficienţilor se utilizeaz ă în întreprinderile în care nomenclatorul produselor din perioada de plan este acelaşi cu cel din perioada de baz ă. Costul produc ţiei industriale din perioada de plan, în acest caz, se determin ă prin aplicarea unui coeficient la fiecare element de cheltuial ă primar ă a costului produc ţiei industriale din perioada de bază. 13.2.4 Planul „Cheltuieli comune ale sec ţ iilor de produc ţ ie”
În cadrul acestui plan sunt eviden ţiate cheltuielile ocazionate de desf ăşurarea activităţii în secţiile de producţie. Aceste cheltuieli se împart în patru grupe:
cheltuieli cu între ţinerea şi funcţionarea utilajelor; cheltuieli generale de sec ţii; cheltuieli administrativ-gospod ăreşti; cheltuieli neproductive.
a) Cheltuieli cu între ţinerea şi funcţionarea utilajelor cuprind: cheltuieli cu revizii tehnice, repara ţii curente şi întreţinerea utilajelor şi mijloacelor de transport. cheltuieli cu repara ţiile capitale la utilajele şi mijloacele de transport executate cu for ţe proprii şi de ter ţi; amortizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport ale sec ţiei; uzura, reparaţia şi întreţinerea SDV-urilor cu destina ţia specială; energie, combustibil şi alte materiale pentru scopuri tehnologice şi motrice. b) Cheltuielile generale ale secţiei cuprind: salariile personalului de conducere şi a administrativ al sec ţiei; CAS-ul şi cota de protecţie socială aferentă; amortizarea clădirilor şi a celorlalte mijloace fixe ale sec ţiei; cheltuieli de cercetare, inven ţii, inovaţii din interiorul sec ţiilor; cheltuieli cu protec ţia muncii în secţii; cheltuieli pentru protec ţia mediului; cheltuieli pentru prelucrarea informatizat ă a documentelor din cadrul sec ţiilor; alte cheltuieli generale ale sec ţiei. c) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospod ăreşti fac parte: cheltuieli cu furnituri de birou; cheltuieli de detaşare, transferare şi deplasare; reparaţia şi întreţinerea clădirilor şi a altor mijloace fixe din sec ţii; alte cheltuieli administrativ-gospod ăreşti. d) În cheltuielile neproductive sunt incluse: pierderile din întreprinderea din cauze interne; pierderile din casarea mijloacelor circulante ale secţiei; lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante; alte cheltuieli neproductive. Odată cu elaborarea planului „Cheltuieli comune ale sec ţiilor de producţie” vor fi prevăzute şi măsurile care vor trebui întreprinse pentru reducerea în mod sistematic a acestora. 13.2.5 Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii”
În cadrul acestui plan sunt cuprinse acele elemente de cheltuieli care asigur ă condiţiile generale pentru desf ăşurarea neîntreruptă a procesului de produc ţie. Pentru determinarea elementelor de cheltuieli generale, acestea se împart în trei grupe: cheltuieli de interes general; cheltuieli administrativ-gospod ăreşti; cheltuieli neproductive. a) Cheltuieli de interes general cuprind: salariile personalului de conducere, administrativ şi pază al întreprinderii; CAS-ul şi cota de produc ţie socială aferentă acestor salarii;
cota de cheltuieli general ă aferentă corporaţiei sau holdingului din care întreprinderea face parte; amortizarea mijloacelor fixe de interes general; cheltuielile de cercetare, investi ţii şi inovaţii de interes general; cheltuielile pentru protec ţia muncii; cheltuielile pentru prelucrarea informatizat ă a documentelor din compartimentele funcţionale; dobânzile bancare; alte cheltuieli generale ale întreprinderii. b) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospod ăreşti fac parte cheltuielile cu: furniturile de birou; căr ţile revistele şi abonamentele; PTTR.; deplasările, detaşările şi transfer ările; materialele pentru întreţinerea şi repararea clădirilor şi a altor mijloace fixe; repararea clădirilor şi a altor mijloace fixe; încălzitul; energia electrică pentru iluminat şi for ţă motrice în scopuri administrativgospodăreşti; paza efectuată de către ter ţi. c) Dintre cheltuielile neproductive pot fi amintite: pierderile din întreprinderi din cauze externe; lipsurile la inventar din mijloacele circulante ale întreprinderii peste normele legale; alte cheltuieli neproductive. Şi în acest caz, în elaborarea acestui plan, trebuie s ă se aibă în vedere reducerea sistematică a acestor cheltuieli.
13.2.6 Planul „Costul unitar al produselor”
În domeniul costurilor de produc ţie, strategia întreprinderii trebuie s ă aibă în vedere dimensionarea corect ă a costului fiec ărui fel de produs în parte. La nivelul întreprinderii industriale se elaboreaz ă planul „Costul unitar al produselor” având la baz ă criteriul grupării cheltuielilor pe articole de calcula ţie. Cu ajutorul acestui instrument se asigur ă cunoaşterea exactă a mărimii fiecărui articol de calcula ţie şi a modului în care acesta particip ă la formarea costului unitar al produsului. Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în dou ă grupe: cheltuieli directe; cheltuieli indirecte. a) În grupa cheltuielilor directe sunt incluse cheltuielile cu: materii prime şi materiale directe; transport-aprovizionare; materiale recuperabile (se scad); salarii directe; CAS-ul şi cota de protecţie socială. Aceste cheltuieli directe sunt cheltuieli ce pot fi identificate şi repartizate direct pe unitatea de produs.
b) Grupa cheltuielilor indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot identifica direct pe produs şi pentru repartizarea c ărora se folosesc chei de reparti ţie. Din această grupă fac parte: cheltuieli comune de sec ţii; cheltuieli generale de întreprindere. Prin planul costului unitar al produsului se determin ă trei categorii de costuri şi anume: costul de secţie; costul de întreprindere; costul complet. Costul de sec ţ ie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale produsului a unei cote de cheltuieli comune de sec ţie. Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de sec ţie a unei cote de cheltuieli generale ale întreprinderii. Costul complet reprezintă suma dintre costul de întreprindere şi cheltuielile de desfacere ale produselor. Cheltuielile de desfacere cuprind: cheltuielile de transport şi de încărcare-descărcare, de la depozit la locurile de predare ale produselor c ătre clienţi; salariile lucr ătorilor ce prestează aceste activităţi; cheltuielile de ambalare; cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii; cheltuielile cu editarea unor materiale promo ţionale. 13.2.6.1 Fundamentarea m ărimii articolelor de calcula ţ ie din cadrul costului unitar al produselor Determinarea mărimii fiecărui articol de calculaţie se face în mod individual, dup ă metode specifice. Astfel, de exemplu: a) cheltuieli directe se determin ă pe fiecare articol de calcula ţie în parte, pe baza normelor de consum şi pe baza preţurilor acestora. Pentru materii prime şi materiale se înmulţeşte norma de consum a acestora, exprimată în unităţi fizice, cu preţul lor unitar. M ărimea normelor de consum se stabile şte în planul „Aprovizionare-desfacere”. Astfel, nivelul de m ărime a cheltuielilor pentru materii prime şi materiale va fi egal cu norma de consum a fiec ărui articol înmul ţită cu preţul unitar al acestora. Pentru salarii se folose şte timpul unitar al produselor şi salariul tarifar orar. Prin înmulţirea acestora se ob ţine salariul direct pe produs. Cota de CAS şi protecţie socială se obţine prin aplicarea unor cote legale asupra salariilor directe. b) cheltuielile indirecte nu se reg ăsesc direct pe produs şi se repartizează cu ajutorul unor chei de repartiţie. Modul general de determinarea a acestor cheltuieli este diferen ţiat în funcţie de felul cheltuielilor indirecte care vor fi repartizate. Cheltuielile comune de sec ţie se repartizează pe produs pe baza unei chei de reparti ţie: Total cheltuieli comune de sec ţie K 1 100 Total salarii directe Cu ajutorul acestei chei se ob ţine cheltuiala comun ă de secţie pe produs:
CCS/produs = k1 x Salariul direct/produs. Cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizeaz ă pe produs cu ajutorul cheii de repartiţie: Total cheltuieli generale de întreprindere K 2 100 Total cos t de sec ţie Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI) se ob ţine prin înmulţirea cheii de repartiţie K 2 cu costul de sec ţie pe produs: CGI/produs = K 2 x costul de secţie pe produs Cheltuielile de desfacere pe produs se ob ţine prin aplicarea unui procent dinainte stabilit asupra costului de întreprindere unitar. Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit ob ţine preţul produsului. Preţul de vânzare se obţine prin însumarea la preţ a taxei pe valoarea ad ăugată (TVA). Costul produselor determinat dup ă metoda pe articole de calculaţie are următoarea structur ă: 1. Materii prime şi materiale directe (+) 2. Materiale recuperabile (-) 3. Salarii directe (+) 4. CAS şi cota de producţie socială (+) I. Total cheltuieli directe 5. Cheltuieli comune de sec ţie/produs (+) II. Costul de secţie pe produs 6. Cheltuieli generale pe produs (+) III. Costul de întreprindere pe produs 7. Cheltuieli de desfacere (+) IV. Costul complet al produsului 8. Profitul unitar (+) V. Preţul produsului 9. TVA (+) VI. Preţul de vânzare al produsului. 13.2.7 Planul de reducere a costurilor pentru produc ţ ia marf ă comparabil ă
Producţia marf ă comparabilă comparabilă este producţia care a fost fabricată şi în anii anteriori sau are caracteristici asem ănătoare acesteia. Planul de reducere cuprinde urm ătorii indicatori de baz ă: a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs; b) reducerea (creşterea) costului pe total produc ţie marf ă comparabilă; c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs; d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet de producţie marf ă comparabilă. Relaţia de calcul ale acestor indicatori sunt: a) E p q1 c 0 q1 e1 b) E t
n
i 1
c) E rp
q i1 ci 0
n
q
E p 100 q1 c 0
i1
i1
ci1
Et 100 q il c i 0 Notaţiile din aceste rela ţii au semnificaţiile următoare: E p, Et – reducerea (creşterea) absolută pe produs şi pe total producţie; Erp, Ert – reducerea (creşterea) relativă pe produs şi pe total producţie; q1,q0 – cantitatea de produs din perioada de plan şi de bază; c1, c0 – costul complet al produselor în perioada de olan şi de bază; p1, p0 – preţurile produselor în perioada de plan şi de bază. d) E rt
13.3 Fundamentarea eficienţei economice a măsurilor tehnico-organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei Pentru a acţiona în mod eficient în vederea reducerii costurilor de produc ţie e recomandă elaborarea unui program concret de m ăsuri tehnico-organizatorice, care, pe baza efectelor pe care le pot induce, să conducă la reducerea cheltuielilor pe fiecare articol de calculaţie faţă de perioada de bază. În final, va rezulta o reducere a costului complet atât pe fiecare produs în parte, cât şi pe total producţie marf ă comparabilă. Pentru calculul unei m ăsuri tehnico-organizatorice se determin ă atât efectele economice rezultate în urma aplic ării măsurii, cât şi cheltuielile necesitate de aplicarea acesteia. Efectele economice rezultate în urma aplic ării unei măsuri tehnico-organizatorice se concretizează în: reducerea cheltuielilor materiale; economii la fondul de salarii; reducerea cheltuielilor indirecte; creşterea volumului de produc ţie etc. Pe baza acestor elemente, calculele de eficien ţă economică cuprind următorii indicatori: economia la cheltuielile materiale; economia la fondul se salarii; economia la cheltuielile indirecte conven ţional-constante; termenul de recuperare a cheltuielilor. a) Pentru a determina economia la cheltuielile materiale ca urmare a aplic ării unor măsuri tehnico-organizatorice se folose şte relaţia: Em nc = (Nc0 – Nc1) Q P, unde: Nc0 şi Nc1 – norma de consum înainte şi după aplicarea măsurii; Q – cantitatea planificat ă de produse; P – preţul unitar al materiei prime. În cazul în care pe lângă reducerea normelor de consum are loc şi o reducere a preţului acestora de la P0 la P1, relaţia devine: Em nc1 p = (Nc0 xP0 – Nc1 x P1) Q, unde variabilele au aceea şi semnificaţie. b) Economia la fondul de salarii pe baza reducerii normelor de timp în urma aplic ării unor măsuri tehnico-organizatorice se determin ă pe baza relaţiei: S E Fs N t 0 N t1 Q, 60
unde: Nt0, Nt1 – norma de timp a produselor înainte şi după aplicarea măsurii; s – salariul tarifar orar al opera ţiei pentru care s-a redus norma de timp; Q – cantitatea planificat ă de producţie. c) Economia la cheltuielile convenţional constante: C C E cc c c Q1 ; Q 0 Q1 unde: Cc – volumul cheltuielilor conven ţional constante; Q0, Q1 – volumul produc ţiei înainte şi după aplicarea unei măsuri tehnico-organizatorice. Vor exista economii la aceast ă categorie de cheltuieli dac ă Q1 > Q0. d) termenul de recuperare a cheltuielilor efectuate cu aplicarea unei m ăsuri tehnicoorganizatorice se determin ă cu ajutorul relaţiei: C Tr , c p0 c p1 Q Ca n a unde: C – cheltuielile efectuate cu aplicarea unor m ăsuri tehnico-organizatorice; c p0, c p1 – costul unitar al produsului înainte şi după aplicarea măsurii; Q – cantitatea planificat ă de producţie; Ca – cheltuielile de achizi ţionare a utilajului folosit în aplicarea m ăsurii; na – procentul de amortizare anuală a utilajului.
13.4 Posibilit ăţi de reducere a costului produc ţiei industriale Importanţa reducerii costurilor de produc ţie rezultă din faptul c ă asigur ă creşterea volumului de produc ţie prin folosirea acelora şi resurse materiale şi de muncă, creşterea profitului şi reducerea preţurilor produselor. Principalele posibilit ăţi de reducere a costurilor de producţie sunt următoarele: reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale; creşterea productivit ăţii muncii; îmbunătăţirea folosirii capacit ăţii de producţie; reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ; reducerea cheltuielilor cu penaliz ări, amenzi, rebuturi.
13.5 Teste de verificare Există următoarele posibilit ăţi de r ăspuns: a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect; b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, f ăr ă valoare cauză-efect; c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă; d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adev ărată; e) Ambele afirmaţii sunt false. 1.
Costul de produc ţie este o categorie economică; acesta reprezintă suma tuturor cheltuielilor materiale efectuate într-o unitate economic ă.
2.
Costul de produc ţie se obţine în urma execut ării unui volum de produc ţie; costul de producţie pune în eviden ţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe.
3.
Urmărirea modului de reducere a costurilor de produc ţie nu depinde de cunoaşterea nivelului acestora; dimensionarea costurilor de produc ţie necesită elaborarea secţiunii „Costurile de producţie”. 4. Secţiunea „Costuri de produc ţie” cuprinde „Planul de m ăsuri tehnico-organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnico-calitativ al produc ţiei”; Planul „Cheltuieli comune ale sec ţiilor de producţie” nu face parte din aceast ă secţiune. 5.
Planul de reducere a costurilor pentru produc ţia marf ă comparabilă este o component ă a secţiunii „Costuri de produc ţie”; nu este o component ă a acestei secţiuni, planul „Costul unitar al produselor”.
6.
Pentru reducerea costurilor de produc ţie este necesar ca acestea s ă se cunoască numai pentru perioada de plan; nu este necesar să se cunoască gruparea cheltuielilor pe elemente primare şi articole de calcula ţie pentru a evita dubla înregistrare a cheltuielilor.
7.
O cerinţă de bază în dimensionarea costurilor este dat ă de diferenţierea cheltuielilor din activitatea de bază de cele din activitatea auxiliar ă şi de servire; nu este cerin ţă de bază în dimensionarea costurilor ţinerea unei evidenţe a tuturor cheltuielilor efectuate în întreprindere.
8.
Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei produc ţie marf ă” cuprinde indicatorul „valoarea producţiei marf ă exprimată în preţuri”; este un alt indicator al acestui plan, „valoarea producţiei marf ă exprimată în costuri”.
9.
Relaţia de calcul a cheltuielilor de producţie la 1.000 lei producţie marf ă este: n
Ch m
q c 1.000 lei PM q p i
i
i
i
i1
în această relaţie, pi este preţul unitar al produsului i. 10. În relaţia: n
q C 1.000 lei PM q p i
Ch m
mi
i 1
i
1.000, i
Cmi – reprezintă cheltuielile de produc ţie pe unitatea de produs i; qi – în această relaţie, este cantitatea fabricat ă din produsul i. 11. Gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli împarte cheltuielile în directe şi indirecte; din grupa cheltuielilor indirecte fac parte cheltuielile cu energia pentru for ţa motrice în secţiile de producţie. 12. Elementele primare de cheltuieli cuprind cheltuielile cu energia şi apa (din afar ă); nu este element de cheltuială primar ă amortizarea mijloacelor fixe. 13. Este element de cheltuial ă primar ă cheltuiala cu combustibilul (din afar ă); cheltuielile cu munca vie sunt direct propor ţionale cu volumul produc ţiei fabricate.
14. Planul „Costul produc ţiei industriale” folose şte gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli; potrivit acestei grup ări, cheltuielile sunt materiale şi cu munca vie. 15. Mărimea cheltuielilor materiale nu ţine seama de felul produselor fabricate; dar ţine seama de norma de consum de materiale pentru fiecare fel de produs. 16. Mărimea cheltuielilor materiale ţine seama de cantitatea din fiecare produs fabricat în parte precum şi de preţul unitar al materiilor prime şi materialelor. 17. Cheltuielile cu combustibilul se refer ă la întreaga cantitate de combustibil consumat în întreprindere; cheltuielile cu energia se refer ă la cheltuielile cu energia electric ă utilizată pentru for ţa motrice, nevoi tehnologice şi gospodăreşti. 18. Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind şi cheltuielile cu amortizarea mijloacelor de transport; aceste cheltuieli se determin ă pe baza normelor legale ale fiec ărui mijloc fix în parte. 19. În „Alte cheltuieli materiale” sunt incluse cheltuielile pentru plata abonamentelor; dar nu sunt incluse cheltuielile pentru plata chiriilor. 20. În grupa cheltuielilor cu munca vie sunt incluse cheltuielile cu salariile; de asemenea, în această grupă sunt incluse cheltuielile cu asigur ările sociale şi cota de protecţie socială. 21. În „Alte cheltuieli cu munca vie” sunt incluse cheltuielile cu amenzi, penaliz ări şi pensii; dar nu sunt incluse în aceast ă grupă impozitele şi dobânzile bancare. 22. Din datele de fundamentare a planului „Costul produc ţiei industriale” face parte m ărimea cheltuielilor cu munca vie; dar nu face parte din aceste date valoarea produc ţiei marf ă exprimată în preţuri. 23. O metoda de întocmire a planului „Costul produc ţiei industriale” este metoda planurilor pe secţii; o altă metodă a întocmirii acestui plan este metoda extrapol ării. 24. Metoda de cheltuieli pe sec ţii se foloseşte pentru întreprinderile unde structura produc ţiei r ămâne o perioadă mare de timp nemodificat ă; metoda coeficienţilor se foloseşte pentru întreprinderile cu un proces de fabrica ţie foarte complex. 25. Cheltuielile complexe includ cheltuielile cu semifabricate livrate între sec ţii; cheltuieli se însumează cu elementele de cheltuieli primare pentru ob ţinerea costului industrial de sec ţie. 26. Metoda coeficienţilor se aplic ă în întreprinderile unde structura produc ţiei din perioada de plan este comparabilă cu structura producţiei din anul de bază; coeficientul cu ajutorul c ăruia se calculează nivelul elementelor de cheltuieli în anul de plan reprezint ă creşterea producţiei în anul de plan fa ţă de anul de bază. 27. Planul „Cheltuieli comune ale sec ţiilor de producţie” cuprinde grupa cheltuielilor generale de secţie; dar acest plan nu include grupa cheltuielilor administrativ-gospod ăreşti. 28. Planul „Cheltuieli comun ale sec ţiilor de producţie” nu conţine cheltuielile cu uzura şi repararea SDV-urilor; acest plan con ţine salariile personalului de conducere şi administrativ al secţiilor de producţie.
29. Grupa cheltuielilor generale ale sec ţiilor cuprinde cheltuieli cu inven ţii şi inovaţii în cadrul secţiilor de produc ţie; această grupă conţine şi cheltuieli cu furniturile de birou. 30. Din grupa cheltuielilor neproductive a planului „Cheltuieli comune de sec ţie” fac parte „lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante din sec ţie”; de asemenea, din această grupă fac parte pierderile din întreprinderi din cauze externe. 31. În planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” este inclus ă grupa cheltuielilor neproductive; tot din acest plan face parte şi grupa „Cheltuieli de interes general”. 32. Pentru elaborarea planului „Costul unitar al produselor” se folose şte gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie; conform acestei grup ări, cheltuielile sunt cheltuieli directe şi indirecte. 33. Cheltuielile directe variaz ă în mod direct propor ţional cu volumul produc ţiei, iar cheltuielile indirecte invers propor ţional cu volumul produc ţiei. 34. Costul de sec ţie este unul din costurile componente ale costului unitar al produselor; acesta se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe a cotei de cheltuieli generale de întreprindere. 35. Costul de întreprindere se ob ţine prin adăugarea la costul de sec ţie a cotei de profit; costul complet se ob ţine prin adăugarea la costul de întreprindere a cotei de cheltuieli de desfacere. 36. Cheltuielile de desfacere cuprind cheltuielile cu ambalarea produselor; aceste cheltuieli nu cuprind cheltuielile cu editarea materialelor promo ţionale. 37. Cheltuielile directe se determin ă pe baza normelor de consum; nivelul cheltuielilor materiale se obţine prin înmulţirea normei de consum cu pre ţul unitar ala cesteia. 38. Pentru obţinerea nivelului salariilor directe se folose şte salariul tarifar orar; prin înmul ţirea salariului tarifar orar; prin înmul ţirea salariului tarifar orar cu norma de consum materiale se obţine nivelul salariilor directe. 39. Cheltuielile indirecte nu se pot repartiza direct pe produs; repartizarea lor se face cu ajutorul unor chei de repartiţie. 40. Cheia de repartiţie a cheltuielilor comune de sec ţie se calculează după relaţia: Total cheltuieli comune de sec tie K 1 100 Total cos t de sec tie Cheia de repartiţie a cheltuielilor generale se calculeaz ă cu relaţia: Total cheltuieli generale ale întreprinderii K 2 100 Total salarii directe 41. Producţia marf ă comparabilă este producţia ale cărei caracteristici sunt asem ănătoare cu producţia din anii anteriori; rela ţia: E rp q1 c 0 q1 c1 este relaţia pentru economia relativ ă pe produs. 42. Relaţia: q1c 0 q1c1 100 q1c 0 reprezintă economia absolut ă pe produs; relaţia: E p
Et 100 q i1 c i 0 reprezintă economia relativă a costului complet al producţiei marf ă comparabilă. E rt
43. Relaţia: E m nc N co N ct Q P, semnifică economia la cheltuieli materiale atunci când pre ţul acestora nu se modifică; relaţia: E m nc1 N co P0 N c1 P1 Q, are aceeaşi semnificaţie, dar în situa ţia în care se modifică preţurile de la o perioad ă la alta. 44. Economia la fondul de salarii se ob ţine cu ajutorul rela ţiei: s E Fs N t 0 N t1 Q; 60 economia totală la cheltuieli conven ţional constante se ob ţine cu ajutorul rela ţiei: C C E cc c c Q1 Q 0 Q1 45. În relaţia termenului de recuperare C , c p0 c p1 Q Ca n a Ca, reprezintă cheltuielile cu amortizarea utilajelor; na reprezintă norma de amortizare a utilajelor. Tr
în
aceast ă
Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi: 46. Nu sunt planuri componente ale secţiunii „Costuri de produc ţie”: a) cifra de afaceri; b) costul unitar al produselor; c) costul produc ţiei marf ă industriale; d) costul tehnologic; e) costul de sec ţie. n
q c
i i
47. Expresia: E
i1 n
q p
reprezintă:
i i
i1
a) cheltuieli totale la 1.000 lei produc ţie marf ă; b) cheltuieli materiale la 1.000 lei produc ţie marf ă; c) nu are nici o semnificaţie; d) ponderea cheltuielilor în valoarea producţiei exprimată în preţuri. 48. Potrivit grupării cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli, acestea sunt: a) cheltuieli variabile;
relaţie,
b) c) d) e)
cheltuieli directe; cheltuieli cu munca vie; cheltuieli indirecte; cheltuieli materiale.
49. Din grupa cheltuielilor materiale nu fac parte: a) combustibilul (din afar ă); b) apa (din afar ă); c) cota de producţie socială; d) energia din afar ă; e) amortizarea mijloacelor fixe. 50. Mărimea cheltuielilor materiale nu este influen ţată de: a) felul produsului; b) cantitatea de produse; c) norma de consum; d) amortizarea utilajelor; e) preţul unitar al materialelor. 51. Elementul „Alte cheltuieli materiale” nu include: a) plata chiriilor; b) plata licenţelor; c) plata energiei (din afar ă); d) plata apei (din afar ă); e) plata abonamentelor. 52. Elementul „Alte cheltuieli cu munca vie” include: a) amenzi; b) taxe; c) CAS; d) protecţia socială; e) dobânzi bancare. 53. Datele de fundamentare ale planului „Costurile produc ţiei industriale” sunt: a) valoarea producţiei marf ă exprimată în preţuri; b) costurile totale şi materiale; c) valoarea producţiei comparabile exprimată în costuri; d) cheltuieli totale şi materiale la 1.000 lei produc ţie marf ă.
54. Sunt cheltuieli complexe: a) cheltuielile cu salariile în sec ţie; b) cheltuielile cu serviciile în sec ţie; c) cheltuielile cu SDV-urile; d) cheltuielile cu semifabricatele; e) cheltuielile cu amortizarea. 55. Nu sunt cheltuieli comune de secţie: a) cheltuielile cu între ţinerea şi funcţionarea utilajelor; b) cheltuielile general de sec ţie;
c) cheltuielile de interes general; d) cheltuielile administrativ-gospod ăreşti; e) cheltuielile neproductive. 56. Cheltuielile generale de sec ţie cuprind: a) salariile personalului de conducere şi administrativ al sec ţiei; b) cheltuielile cu furnituri de birouri; c) cheltuielile pentru protec ţia mediului; d) cheltuielile de deplasare, deta şare şi transferare; e) alte cheltuieli generale ale sec ţiei. 57. Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” nu cuprinde: a) cheltuieli cu între ţinerea şi funcţionarea utilajelor; b) cheltuieli generale ale sec ţiei; c) cheltuieli de interes general; d) cheltuieli administrativ-gospod ăreşti; e) cheltuieli neproductive. 58. Din grupa cheltuielilor de interes general nu fac parte: a) cheltuieli pentru protec ţia muncii; b) cheltuieli cu prelucrarea informatizat ă a documentelor; c) dobânzile bancare; d) furniturile de birou; e) cheltuieli pentru înc ălzit. 59. Sunt cheltuieli directe pe produs: a) materialele nerecuperabile; b) dobânzile bancare; c) chiriile; d) amortizarea mijloacelor fixe; e) salariile directe.
60. Prin planul costului unitar al produsului se determin ă: a) costul de sec ţie; b) costul tehnologic unitar; c) costul de întreprindere; d) costul tehnologic total; e) costul complet. 61. Nu intr ă în competenţa cheltuielilor de desfacere: a) cheltuielile de ambalare; b) cheltuielile cu editarea unor cataloage de produse; c) cheltuielile pentru editarea de materiale promo ţionale; d) cheltuielile de deplasare, deta şare şi transfer; e) cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii. 62. Nu este indicator de reducere a costului de producţie marf ă comparabilă: a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total produc ţie marf ă comparabilă reducerea (creşterea) costului tehnologic total; c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs; d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet al producţiei marf ă comparabilă. 63. Nu este efect economic în urma aplicării unei măsuri tehnico-organizatorice: a) reducerea cheltuielilor materiale; b) economiile la fondul de salarii; c) reducerea numărului de schimburi lucr ătoare; d) reducerea cheltuielilor indirecte; e) creşterea volumului de produc ţie.
R ăspunsuri 1.c 7.c 13.c 19.c 25.b 31.b 37.a 43.b 49.c 54.b,c,d 59.a,e
2.b 8.b 14.a 20.a 26.b 32.a 38.c 44.e 50.d 55.c 60.a,c,e
3.d 9.d 15.d 21.c 27.c 33.e 39.a 45.d 51.c,d, 56.a,c,e 61.b,d
4.e 10.e 16.b 22.e 28.d 34.c 40.e 46.a,d,e 52.a,b,e 57.a,b 62.c
5.c 11.e 17.e 23.c 29.c 35.d 41.c 47.d 53.a,b,d 58.d,e 63.c
6.d 12.c 18.b 24.e 30.c 36.c 42.d 48.c,e
BIBLIOGRAFIE Ansoff, I.
Implementing Strategic Management, Englewood Cliffs, N.Y., Prentice-Hall, 1984
Badea, F.
Managementul produc ţ iei industriale, Editura ALL, Bucure şti, 1998
Badea, F.
Strategii economice ale întreprinderii industriale, Editura ALL, Bucureşti, 1998
Badea, F., Bâgu, C., Deac, V.
Managementul produc ţ iei, Editura ALL, 2000
Badea, F., Bâgu, C.
Sisteme de organizare a produc ţ iei, IDD, ASE, 1999
Bâgu, C., Deac, V.
Strategia firmei, Editura Eficient, 1999
Bărbulescu, C. şi colectiv
Culegere de probleme, studii de caz şi teme de dezbateri privind organizarea unit ăţ ilor industriale, A.S.E., Bucureşti, 1990
Bărbulescu, C. Economia şi gestiunea întreprinderii, (coordonator) Economică, Bucureşti, 1999
Ediţia II, Editura
Bărbulescu, C. Managementul prtoduc ţ iei industriale, partea I-II, A.S.E., Bucureşti, 1994 Băşanu, G., Fundătur ă, D.
Management – Marketing, Editura Diacon Coressi, Bucure şti, 1993
Becker, G. S.
Comportamentul uman. O abordare economic ă , Editura ALL, Bucureşti, 1994
Betbeze, J. P.
Economie de l’entreprise contemporaine, Éditions Nathan, Paris, 1989
Blake, J. Lawrence, P.
The ABC of management, Cassell Educational Ltd., 1989
Brémond, J. Gélédan, A.
Dictionnaire économique et social, Hatier, Paris, 1990
Burloiu, P.
Economia muncii, probleme actuale, Lumina Lex, Bucure şti, 1993 Le redesign to cost, Les Éditions d’organisation, Paris, 1996
Chauvet, A. Cohen, E.
Gestion financière de l’entriprise et développement financier, EDICEF, 1991
Couret, A.
Droit du financement, LAMY S.A., Paris, 1993
Dăianu, D.
Func ţ ionarea economiei şi echilibrul pie ţ ei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
Didier, M.
Economia: regulile jocului, ediţia a 2-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Dobrotă, N.
Economia politic ă , Editura Economic ă, Bucureşti, 1995
Drücker, P. F.
Inova ţ ia şi sistemul antreprenorial , Editura Enciclopedic ă, Bucureşti, 1993
Drücker, P. F., Management by Results, Harper and Row, Publishers, 1993 Fundătur ă, D. Dicţionar de management, Editura Diacon Coressi, Bucure şti, (coord.) 1992 Gherasim, T.
Microeconomie, vol. I-II, Editura Economic ă, Bucureşti, 1994
Gosse, B. et. co. Heyne, P.
Économie managériale, Montchrétien, Paris
Iancu, A.
Tratat de economie, vol. 1-3, Editura Economic ă, Bucureşti, 1992-1993
Ionescu, Gh.
Dimensiunile culturale ale managementului , Editura Economic ă, Bucureşti, 1996
Modul economic de gândire (Mersul economiei de pia ţă liber ă ), Editura Didactic ă şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
Lefter, V., Managementul resurselor umane, Manolescu, A. Pedagogică, Bucureşti, 1995
Editura
Didactic ă
şi
Lefter, V., Managementul resurselor umane, Studii de caz, Editura Manolescu, A. Economică, Bucureşti, 1999 Lipsey, R. G., Economia pozitiv ă, Editura Economică, Bucureşti, 1999 Chrystal, K. A. Lorriaux, J. P.
Economie de l’entreprise, Fonstions-Structures-Environnement, Dunod , Paris, 1991
Mărgulescu, D., Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, Bucureşti, Niculescu, M., 1994 Robu, V. Mintzberg, H. Structure et dinamique des organisations , Les Editions d’Organisation, Paris, 1993 Mintzberg, H.
Le management, Les Editions d’Organisation, Paris, 1990
Moktar, A.
Microéconomie, Editeur Gaetan Morin, Quebec, 1981
Moldovan, M.
Managementul resurselor umane, Editura Economică, 2000.
