46
Lucrare de diplomă
2012
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ
TOPLIȚA
LUCRARE DE DIPLOMĂ
LITIAZA RENALĂ
ÎNDRUMĂTOR: CANDIDAT:
MEDIC: Dr. HOJDA ANCUȚA CIUBUCĂ CĂTĂLINA MARIA
INSTRUCTOR:VODĂ MARIA
SESIUNEA
-2012-
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
COLEGIU NAȚIONAL ,,MIHAI EMINESCU"
ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ
TOPLIȚA
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA
BOLNAVILOR CU LITIIAZĂ RENALĂ
Îndrumător:Dr.HOJDA ANCUȚA Candidat:CIUBUCĂ CĂTĂLINA-MARIA.
Instructor:Instr. VODĂ MARIA
SESIUNEA
-2012-
MOTTO:
,,Medicina înseamnă știință și conștiință, încălzită de iubire de oameni"
Iuliu Hațegan
Motivația lucrării:
Promovarea și menținerea sănătății cât și prevenirea îmbolnăvirilor sunt obiective importante în actualul sistem de sănătate. Am ales această temă ,,Îngrijirea pacientului cu litiază renală deoarece în activitatea practică pe care am desfășurat-o în timpul stagiului clinic, am acordat îngrijiri de nursing mai multor pacienți care sufereau de această boală.
Apărând la toate vârstele, are de regulă un diagnostic cu atât mai sever cu cât se instalează la o vârstă mai timpurie. Consecințele și rapiditatea instalării complicațiilor, precum și tendința la recidive m-au impresionat, iar empatia față de pacienții cu această afecțiune, m-a ajuta să înțeleg mai bine această boală, fapt pentru care Litiaza renală mi s-a părut potrivită ca subiect al lucrării.
Folosind o bogată bibliografie de specialitate și însușindu-mi noțiuni de nursing din cadrul orelor din școală, voi încerca să subliniez importanța acestei afecțiuni.
CUPRINS
Capitol I
I.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului afectat;
I.2. Definiție;
I.3. Etiopatogenie;
I.4. Structură și clasificare;
I.5. Simptomatologie;
I.6. Examene paraclinice;
I.7. Diagnostic pozitiv;
I.8. Diagnostic diferențial;
I.9. Evoluție-prognostic;
I.10. Complicații;
I.11. Tratament;
I.12. Profilaxie;
Capitol II
Supravegherea pacientului din momentul internării pâna la externare, satisfacerea nevoilor fundamentale și efectuarea tehnicilor impuse de boală.
II.1. Nevoia de a respira și a avea o bună circulație.
a) Măsurarea și notarea respirației;
b) Măsurarea și notarea pulsului pe artera radială;
c) Măsurarea si notarea tensiunii arteriale;
II.2. Nevoia de a bea si a mânca.
a) Hidratarea organismului prin perfuzia i.v cu soluție Ringer;
II.3. Nevoia de a elimina.
a) Observarea, măsurarea și notarea diurezei;
b) Determinarea densitații urinii;
c) Determinarea reacției urinei;
d) Determinarea calitativă a albuminei din urină;
e) Determinarea puroiului din urină;
f) Determinarea urobilinogenului;
g) Determinarea bilirubinei;
h) Aplicarea termoforului;
i) urografia intravenoasă;
II.4. Nevoia de a se mișca și a avea o buna postură.
II.5. Nevoia de a dormi și a se odihnii.
II.6. Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca.
II.7. Nevoia de a menține temperatura corpului în limite normale.
a) Măsurarea și notarea temperaturii în axilă;
II.8. Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele și mucoasele.
II.9. Nevoia de a evita pericolele.
a) Administrarea medicamentelor pe cale orală;
b) Administrarea injecției intra-musculară;
c) Prevenirea infecțiilor intra-spitalicești;
II.10. Nevoia de a comunica.
II.11. Nevoia de actiona conform propriilor convingeri si valori, de a practica religia.
II.12. Nevoia de a fi reocupat in vederea realizării.
II.13. Nevoia de a se recrea.
II.14. Nevoia de a invata cum sa-ti păstrezi sănătatea.
CAPITOLUL III:
Prezentarea planurilor de ingrijire acelor trei cazuri de boală.
CAPITOLUL IV:
Concluzii asupra lucrării.
CAPITOLUL V:
Bibliografie.
I.1. NOȚIUNIUNI DE ANAOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI AFECTAT:
Cea mai mare parte a produșilor de excreție se elimină din organism printr-un ansamblu de organe, care formează aparatul urinar sau aparatul excretor. Aparatul urinar este alcătuit din rinichi si căi excretoare.
Rinichiul
Este un organ glandular pereche (drept si stâng), care constituie partea esențială a aparatului urinar. Rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală, retroperitoneală, în regiunea lombară, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, la nivelul vertebrelor T11, T12, L1,L2 ȘI L3. Ei nu se află la aceeași înălțime, rinichiul drept fiind ceva mai sus decât cel stâng, iar locul pe care îl ocupă poartă numele de loja renală.
Raporturi: Cei doi rinichi se află prin fața lor posterioară în raport cu peretele posterior al trunchiului, la nivelul coastei a XII-a. raporturile feței anterioare sunt diferite pentru cei doi rinichi. Astfel, rinichiul stâng vine în raport cu mezocolonul transvers, cu splina, pancreasul și stomacul, iar în partea inferioară cu colonul descendent și ansele intestinale de care este separat prin peritoneul parietal. Fața anterioară a rinichiului drept este în raport cu ficatul,flexura colică dreaptă, colonul ascendent și cu duodenul. La extremitatea superioară rinichii sunt în raport cu glandele suprarenale.
Mijloace de fixare: sunt fixați într-un înveliș conjunctiv fibros, numit fascia renală, între fascie și rinichi se află o cantitate variabilă de țesut gras,grăsimea peritoneală. De asemenea la fixarea lor mai contribuie pediculul renal (vasele sanguine,nervii și limfaticele) și presa abdominală.
Configurația externă: rinichiul are o formă caracteristică de boabă de fasole. Lungimea sa este de 10-12 cm, lățimea de 5-6 cm si grosimea de 3-4 cm, are greutatea de 120-150 g si culoarea brună-roșcată. Prezintă două fețe (posterioară și anterioară), doi poli (posterior și inferior) și două margini (externă, convexă si internă,concavă). Pe marginea internă ceva ma aproape de polul superior se află o incizură mai profundă , hilul rinichiului. Prin hil pătrund artera renală și nervii, și iese vena renală si porțiunea extrarenală a bazinetului.
STRUCTURA RINICHIULUI
Dacă facem o secțiune lngitudinală printr-un rinichi, constatăm că este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă și din substanța renală.
a).Capsula fibroasă formează învelișul extern al rinichiului. Ea este alcătuit din două straturi: - un strat intern,care este format din fibre elastice și fibre musculare netede.
- un strat extern, format din fibre colagene și fibre musculare netede;
b)Substanța renală sau țesutul propriu constituie partea esențială a rinichiului. Ea este formată din două zone: una medulară și alta corticală.
Zona medulară sau zona tubulară are o culoare roșie și este împărțită într-un număr de 8-15 arii triunghiule, care corespund unor formațiuni piramidale Malpighi, acestea sunt orientate cu baza spre exterior(zona corticală) și cu vârful spre bazinet.
Zona corticală se află către exterior, este de culoare mai mult sau nai puțin galbenă și are un aspect granular. Ea pătrunde prin zona medulară printre piramide, alcătuind coloanele Bertin.
Lobii și lobulii renali au ca element de bază nefronul sau tubul urinifer.
NEFRONUL
Nefronul este unitatea esențială morfologică si fiziologică a rinichiului. Este alcătuit din două elemente: glomerulul și tubul urinifer.
Glomerulul este reprezentat printr-un ghem de capilare sanguine arteriale, provenite dintr-o arteriolă aferentă detașata de pe artera interlobulară.
Tubul urinifer este alcătuit din patru segmente: capsula Bowman, tubul contort proximal (de ordinul I), ansa Henle si tubul contor distal (de ordinul al II-lea).
Cea mai mare parte a nefronului se află în zona corticală; numai ansa Henle este cuprinsă în zona medulară. În fiecare rinichi, se află aproximativ un milion de nefroni.
VASCULARIZAȚIA RINICHIULUI
Arterele: rinichiul primește sânge funcțional și nutritiv, prin artera renală, care pătrunde în el prin hil. În parenchimul renal,artera renală se desface în mai multe ramuri care se răspândesc în coloanele Bertin, alcătuind arterele interlobulare, care ajung până la limita dintre zona medulară si zona corticală. Aici, ele dau naștere la artere în formă de arcuri scurte, care nu se anastomează între ele; sunt ramuri terminale.
Arterele interlobulare dau în jurul lor ramuri laterale, numite arteriole aferente, care pătrund în capsulele Bowman prin așa numitul pol vascular și ramuri care capilarizează labirintul renal (arterele Ludwing). Arteriola eferentă se îndreaptă spretubii contorți și ansa Henle, unde se capilarizează, formând in jurul lor o rețea capilara arterio-venoasă.
Substanța medulară este vascularizată de așa numitele artere drepte sau artere în ploaie" care sunt de două feluri: artere drepte false si artere drepte adevărate. Arterele drepte false provin din arteriolele eferente ale glomerulului, iar arterele drepte adevărate provin din arterele în arcadă.
Venele: din rețeaua capilară arteriovenoasă pornesc venele care urmăresc sistemul arterial, formându-se vene interlobulare care se unesc cu altele similare și dau naștere la limta dintre zona corticală și cea medulară, la vene în arcadă sau arciforme, paralele cu arterele în arcadă. Este de remarcat că, spre deosebire de arterele în arcadă, venele se anastomează.
Limfaticele: sunt superficiale și profunde. Se adună în mai multe trunchiuri și merg la ganglioni hilari și la ganglioni latero-aortici.
Inervația: este dată de fibre simpatice, cu originea în măduva spinării, la nivelul vertebrelor T4,L4, care ajung la rinichi pe calea nervilor și a plexului renal, și de fibre parasimpatice, acestea ajung în rinichi urmărind artera renală.
CĂILE EXCRETOARE
Calicele renale: sunt niște formațiuni membranoase în formă de cupă, care se află în jurul deschiderii papilei renale. Calicele renale sunt de două feluri: calice mici și calice mari, care sunt reprezentate prin mai multe calice mici;adunate la un loc.
Bazinetul: bazinetul sau pelvisul renal este format din unirea calicelor mari. Este o cavitate de formă triunghiulară care are o porțiune intrarenală, sinusul renal si o porțiune extrarenală la nivelul hilului, unde se continuă cu ureterul. Bazinetul este căptușit cu o tunică mucoasă, toate elementele care se găsesc în hil: - vena renală, artera renală, porțiunea extrarenală a bazinetului, nervii și limfaticele renale alcătuiesc pediculul renal.
Ureterul: este un tub lung de 20-30 cm, cu un calibru neegal care face legătura între bazinet și vezica urinară. Este în raport cu peretele dorsal al abdomenului, la nivelul apofizelor transverse lombare. Deschiderea ureterului în vezică are o dispoziție caracteristică. La locul de joncțiune cu peretele vezicii, ureterul formează cu aceasta un unghi ascuțit și pătrunzând oblic prin perete, pe o distanța de 1-2 cm, se deschide printr-un orificiu pe fața internă a vezicii. Această dispoziție face ca la contracția peretelui vezici, pentru eliminarea urinei, capătul ureterului din peretele vezicii sa fie comprimat și orificiul lui să se închidă, astfel ca urina din vezică nu se poate întoarce in ureter. Structura ureterului este alcătuită din trei tunici: mucoasa, musculară și externă.
Vascularizația ureterului este dată de artera renală, artera simpatică intern, artera vezicală inferioară și de artera hipogastrică. Venele merg spre vena hipogastrică, iar limfaticele la ganglionii lombari.
Inervația ureterului: inervație simpatică, prin fibre provenite de la plexul renal și hipogastric, și o inervație parasimpatică prin fibre parasimpatice pelviene.
Vezica urinară: este rezervorul în care se strânge urina, înainte de a fi eliminată.
Așezare: este situată în micul bazin, în loja vezicală și este învelită numai în partea de peritoneu.
Configurația externă: are o formă ovoidă când este plina și turtită, și formă de cupă când este goală. Este alcătuita din trei părți: vârf, corp, fund.
Corpul: o fața anterioară, o față posterioară și două fețe laterale. Pe fundul vezicii se deschid orificiile celor două uretere și orificiul intern al uretrei. Aceste trei orificii determină vârfurile așa numitului trigon.
Mijloace de fixare: vezica este ținută în dus de ligamentul ombilical mijlociu, care leagă vârful vezicii de ombilic, inserția peritoneului și legăturile pe care le are cu prostata, uretra și uretere, la fixare mai contribuie vasele și nervii.
Structura vezicii: peretele vezicii urinare este contractil și elastic, ceea ce îi dă posibilitatea să-și mărească volumul, care variază între 200-400 ml, în cazuri patologice putând ajunge la 5-6 litri. Peretele vezicii este alcătuit din patru tunici: mucoasă, sub-mucoasă, musculatură, seroasă.
Vascularizația vezicii: este vascularizată de ramuri ale arterelor ombilicale, hipogastrică, hemoroidală, obturatoare. Venele se grupează în plexuri vezico-prostatice, vezico-seminale, care confluează în vena hipogastrică. Limfaticele merg spre ganglionii laterovezicali și prevezicali. Inervația – vezica are o inervație motorie și o inervație senzitivă: fibre simpatice, fibrele parasimpatice, fibre somatice.
Uretra: este canalul prin care se elimină urina din vezică, uretra ca alcătuire diferă in funcție de sex.
Uretra la bărbat: este un canal cu traiect și calibru neuniforme, lungimea de 15-20 cm, care începe de la fundul vezicii urinare și se termină prin orificiul extern (meatul uretral). Uretra la bărbat are trei porțiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă și uretra peniană.
Uretra la femeie: este un canal foarte scurt (3-4 cm) care începe la fundul vezicii și se deschide în vestibulul vaginului, sub clitoris. Ea are, ca și la bărbat, un sfincter intern (vezical) involuntar și un sfincter extern voluntar. Uretra la femeie servește numai pentru evacuarea urinei. Atât la bărbat cât și la femeie, uretra are peretele format dintr-o tunică mucoasă, o tunică musculară și dintr-o tunică externă conjunctivă.
FIZIOLOGIA APARATULUI URINAR
Aparatul urinar are rolul de a elimina din organism, sub formă de soluție, cea mai mare parte din substanțele care rezultă din dezasimilație. Acest proces reprezintă două faze: a) faza de elaborare a soluției care urmează să fie eliminată și care are loc în rinichi, constituind funcția de excreție a acestuia;
b)faza de transport a acestei soluții de la rinichi la exterior, îndeplinită de căile urinare.
FUNCȚIA RINICHIULUI
Rinichiul este organul care are proprietatea de a absoarbi din sânge diferite substanțe minerale și organice, sub formă de soluții, din care elaborează urina.
URINA
Este o soluție apoasă, alcătuită din săruri extrase din plasma sanguină, produși finali ai metabolismului și diferite substanțe, introduce incidental în organism (medicamente, coloranți). ea se caracterizează prin anumite proprietați chimice și fizice. Proprietăți fizice: - urina are o culoare galbenă, de nuanță variabilă, depinzând de alimentație și de starea organismului
- densitatea urinii normale variază între 1015-1025, în anuite stări poate să scadă sau să crească peste aceste limite.
- reacția urinei este slabă-acidă (ph-ul fiind cuprins între 5-7,4) dar și aceasta variază cu regimul alimentar și cu starea organismului.
Compoziția urinii: urina are o compoziție care variază cu alimentația și cu anumite stări ale organismului, si de aceea, ea ne dă indicații prețioase asupra funcționării acestuia.
În compoziția urinii normale se gasesc:
-apă în proporție de 95%, în care se găsesc dizolvate celelalte component ale urinii, reprezentate prin substanțe organice și substanțe minerale în proporție de 5 %. Aceasta înseamnă că 1 litru de urină conține 950 g apă și 50 g substanțe dizolvate. Dintre acestea, aproximativ 20 g sunt substanțe minerale iar aproximativ 30 g sunt substanțe organice.
- substanțe minerale: cloruri,sulfați, carbonați. Clorura de sodiu se gasește in cea mai mare cantitate, ajungând la 12-14 g/l, iar celelalte săruri se găsesc in cantitați mai mici.
-substanțele organice din urină reprezintă produșii de dezasimilație ai protidelor.
-ureea este un produs de dezasimilatie ai protidelor, ea se găsește in urină în cantitate de 19-25 g/l, proporție care variază cu regimul alimentar.
-acid uric este un produs al dezasililației unor aminoacizi,care se numesc baze purinice. El se găsește in urina normal, în proporție de 0,05-0,1% adică 0,5-1 g/l.
- creatinina este un produs de dezasimilației care se formează prin transformarea acidului creatinofosforic din mușchi,ea se găsește în urina normal, în proporție de 0,07% sau 0,7 g/l, creșterea sau scăderea se produce numai în cazuri patlogice.
MECANISMUL FORMĂRII URINII
Urina se formează in rinichi in tubii uriniferi, se admite că mecanismul de formare se desfășoară in trei faze, la niveluri diferite ale tubului urinifer:
Faza întaia reprezintă filtrarea glomerurală, care are loc în capsula Bowman.
Faza a doua, resorbția tubular, se produce la nivelul celorlalte segmente ale tubului urinifer;
Faza a treia, reprezintă secreția tubulară.
EXCREȚIA URINII
Urina format in tubii uriniferi se scurge în tuburile colectoare bellini si, picătură cu picătură ajunge în basinet de unde trece în ureter. Prin formare neîncetată, urina trece in ureter și ajunge în vezica urinară,unde se acumulează ca într-un rezervor, apoi trece prin ureter datorită mișcărilor peristaltice ale acestuia. Ureterul se deschide si lasă sa cadă urina în vezică, numai cand unda peristaltică ajunge la extremitatea de pătrundere a acestuia în peretele vezicii.
Prin acumularea urinii în vezică,peretele acesteia se deschide, adică muschii se relaxează și epiteliul vezical se intinde;in acelasi timp , sfincterul vezical intern se contractă (pe cale reflexă) și inchide orificiul uretral, oprind astfel scurgerea urinii prin uretra.
MICȚIUNEA
Este un act reflex, condus de un centru nervos care se găsește în măduva sacrală. Acest centru se află sub influența centriilor care se găsesc in diferite segmente ale encefalului și in scoarța cerebral.
PREZENTAREA TEORETICĂ A BOLII
I.2. DEFINIȚIE:
Litiaza renală este formarea de calculi în căile urinare intra- si extrarenală.
Frecvența: se întâlnește in procentaj de 1-2% în Orientul Mijlociu,apare la orice varstă, dar mai ales între 30-50 de ani si predomina la bărbați.
I.3 ETIOPATOGENIE
Mecanismul de producere a litiazei reno-urinare nu este pe deplin elucidat; cunoașterea acestuia are importanță diagnostică și terapeutică.
Urina normală este o soluție saturată de cristaloizi (acizi: uric, fosforic, oxalic, cistină, xantină) și coloizi într-o anumită proporție. Ruperea acestui echilibru, prin creșterea concentrație cristaloizilor, elementul precipitant, sau scăderea coloizilor de protecție care se opun precipitării, în preznța factoriilor favorizanți determină formarea calculilor urinari.
În litogeneza renală intervin următoarele mecanisme și factori:
I. Cresterea concentrației cristaloizilor urinari
Hiperconcentrarea urinei se produce în următoarele împrejurări:
Exces de cristaloizi,datorită: aportului exogen crescut; de exemplu, o alimentatie unilaterală, cu abuz de preparate de carne predispune la dezvoltarea unei litiaze urice, iar cea de vegetale duce la litiază oxalică. Producerii endogene crescute: metabolică (hiperuricemie,hipercalcemia, oxalemia, cistinuria sau xantinuria familiala) sau medicamentoasaă (tratamentul cu citostatice determină excreția crescută de acid uric).
Consum redus de lichide sau deshidratare excesivă (transpirații) care explică aparitia litiazei renale (LR).
II. Scăderea coloizilor de protecție
Substante ipotetice care s-ar opune precipitarii cristaloizilor din urina hiperconcentrată prin schimbarea starii coloidale, printre care: acidul hialuronic, acidul hypuric, magneziu, citratul, sulfatul, vitamina b.
III. Factorii favorizanti ai precipitarii:
Staza urinară. Din cauze diverse, este prezentă in 50% din cazuri.
Infectia urinară. Infectia urinară cu Proteus, prin formarea de amoniac din descompunerea ureei si alcanizarea urinii, favorizează formarea calculilor amoniaco-magnezieni si fosfo-calcici. Pe de alta parte, infectia urinară in generalprin descuamarea celulelor epiteliale din căile urinare contribuie la formarea nucleelor de precipitare.
Modificarea reactiei urinii. Astfel, pH-ul urinar alcalin (peste 7) favorizează precipitarea fosfatiilor si carbonațiilor, iar pH-ul urinar acid (sub 7) favorizeaza precipitarea urațiilor, cistinei si xantinei.
I.4. STRUCTURĂ ȘI CLASIFICARE:
Orice calcul urinar este format dintr-un nucleu alcătuit din mucoproteine, epitelii si resturi celulare (2-3%) si cristaloizi (97-98%).
Dupa compozitia chimica calculii urinari pot fi: oxalici, fosfatici, urici, calcici si mixsti si mai rar de cistină si xantină.
Dupa mecanismul de producere litiaza renala poate fi: de ,,organ,, si de ,,organism,,.
LR de organ apare datorita unor leziuni ale rinichiului si cailor urinare, care favorizează urostaza si infectia urinară; este de obicei unulaterala cu calculi mici si recidiveaza de aceeasi parte.
LR de organism este consecinta unor ulburari metabolice generale (hiperuricemie, hipercalcemie, hiperoxalemie familiala), este bilaterală si recidivează frecvent.
După localizare calculii pot fi prezenti in orice segment al aparatului urinar.
I.5. SIMPTOME:
Clinic: litiaza renala poate fi latentă si manifesta LR latenta (asimptomatică). Se datorează prezentei de calculi voluminosi in bazinet si este diagnosticata la examenul radiologic sau anatomo-patologic.
LR manifesta (colica nefretică). Este consecinta migrarii unror calculi mici in caile urinare (uretre si vezica), care determina cresterea presiunii intrapielice si distensia acestora, traducandu-se prin:
Durere violentă, intermitenta in formele tipice localizata lombar cu iradiere descendentă in flancuri si organele genitale externe declansata de calatoria cu vehicule trepidante sau ingestia unor cantitati mari de lichide (bere, sucuri etc.).insotita de agitatie psiho-motorie.
Hematuria microscopica sau macroscopica;
Semne de infectie urinara
Tulburari de mictiune intensă: disurie, polakiurie;
Disurie-eliminarea urinii cu dificultate si durere.
Polakiuria-mictiuni in cantitati mici, uneori cateva picături.
Tulburari digestive: reflexe(varsaturi, balonări, oprirea tranzitului intestinal), care pot simula un abdomen acut (ocluzie intestinală, apendicita acută, sarcină extrauterina, etc.).
Durata unei colici renale este de cateva ore sau zile, putându-se repeta dupa intervale de luni sau ani. In calculii inclavați in caile urinare, pe un fond dureros continuu, apar colici repetate, intercalate cu perioade de acalmie.
La examenul fizic se constata durere la palparea regiunii lombare si a punctelor ureterale(in special costo-vertebral si para ombilical), manevra Giordano pozitiva; rinichi mariti de volum in hidronefroza.
I.6. EXAMENE PARACLINICE:
Examenul urinii:
În sediment: hematurie micro sau macroscopică, fară leucocite (in litiaza urinara neinfectata) cristale diverse (oxalati de Ca ++, urati, fosfati, etc) spontan sau după cristalurie provocată.
Reactia urinii: alcalină (pH >7) in litiaza fosfatica, calcica si mixta; si acida (pH<7), in litiaza urica,cistinica si xantica.
Examenul biochimic cuprinde dozarea in sange si urina a Ca ++, fosfatiilor, acidului uric, etc, si analiza chimica a calculilor eliminati.
Examenul radiologic. Radiografia renala simpla evidentiază calculii radio opaci, 80-90%(carbonat de Ca, oxalati,fosfati, cistina si mixsti), sub forma de opacitate rotunda sau cu aspectul cavitatii in care se dezvoltă.
Urografia i.v. evidentiaza calculii radiotransparenti (urat si xantini), sub forma de lacuna pe fondul opac al substantei de contrast, in plus forma si pozitia lor, nivelul obstructiei si dilaterea cailor urinare superioare cat si starea functionala a rinichiului (rinichi"mut,, urografic).
Pielografia retrograda si cistoscopia se efectuează cand diagnosticul de litiaza reno-uretrala este dificil.
Ecografia si scintigrama renală completează examenul radiologic.
I.7. DIAGNOSTIC POZITIV:
Cuprinde: diagnosticul de prezenta si biochimic al litiazei urinare.
Diagnosticul de litiază renală se sustine pe baza colicii nefretici, hematuriei, eliminarii calculilor sau pe urografie.
Diagnosticul biochimic al LR-ului are importanta terapeutică:
Litiaza oxalică (60%). Cauze: oxalemia primară (familială) sau secundară (exces alimentar de legume verzi). Diagnostic: calcul rosu-brun, neregulati si duri: sunt radioopaci.
Litiaza fosfatică sau fosfo-amoniaco-magneziană. Cauze: infectia urinară (rol principal) si aprortul crecut de alcaline (sindromul lapto-alcaline, Burnett). Diagnostic: calculi albiciosi, neregulati cu suprafete netede si sfărâmicioși; voluminoși si frecvent coraliformi (calice si bazinet) precipita in mediu alcalin si sunt radioopaci.
Litiaza urică (15-20%). Cauze: hiperuricemia primară (guta) si secundara (exces alimentar de preparate de carne si tatamentul cu citostatice in sindromul limfo- si mieloproliferatvl). Diagnostic: calculi căramizii netezi si duri, de volum mic (colici renale de intensitate redusa si tendinta la eliminare spontană), precipita in mediu acid si sunt radiotransparenti.
Litiaza calcica mixtă: calciul intra in compozitia calculilori urinali in proportie de 80-90%. Cauze: hipercalciuria (normal 200 mg/24 h), se produce in doua imprejurari: distructie osoasă(hiperparatiroidism primar, metastaze mielom multiplu, osteoporoză senilă, imobilizare prelungită, sindrom Fanconi, etc.), cresterea ingestiei (sindrom Burnett) sau absorbtiei de Ca++ (intoxicatie cu vitamina D). Diagnostic: asociere intre litiaza oxalica si fosfatica, cu adaugarea carbonatului de calciu precipita in mediul alcalin calculi radioopaci.
Litiaza cistinică (1-2%). Cauze: cistinuria familială (scăderea reabsorbtiei tubulare a cistinei prin deficit enzimatic). Diagnostic: calculi rotunzi, galbui, netezi, de consistenta moale, precipita in mediul acid si sunt radiotransparenti.
Litiaza xantinica (rara) apare in cursul xantinuriei familiale, calculi precipită in mediul acid si sunt radiotransparenti.
I.8. DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL:
Colica renală din litiaza renală se va deosebi de:
Colica biliară este mai frecventă la femei, sindrom dispeptic biliar prezent, hematuria si tulburari de mictiune sunt absente, iar bolnavul este linistit. Colecistografia transeaza diagnosticul.
Colica saturnină porfiria acuta intermitenta, criza gastrica tabetică.
Nefropatii diverse, cand predomină hematuria; glomerulonefrita acuta, tuberculoza renală, cancer renal.
I.9. EVOLUTIE-PROGNOSTIC:
Calculii urinari mici, cu diametrul sub 5 mm se pot elimina spontan; cei cu dimensiuni mai mari necesita tratament medical si/sau chirurgical.
Colica nefretică se poate repeta dupa luni sau ani. Litiaza urica este mai bine tolerata decat cea fosfatica, cera recidivează si se infecteaza frecvent.
I.10. COMPLICAȚII:
Litaza renală in cursul evolutiei prezintă complicatii:
1.mecanice (hidronefroza uni sau bilaterală).
2. infectioase (pielonefrita acuta si cronică, pionefroza si flegmonul perineal)
3. functionale (insuficenta renala acuta si cronică).
I.11. TRATAMENT:
Tratamentul litiazei renale este medical (al colicii nefretice, general si special) si chirurgical.
A). tratamentul colicii nefreticii. Consta din:
- repaus la pat;
- căldura locală lombară (termofor);
- spasmolitice (Papaverina, Scobutil, Atropină) si analgezice (Algocalin, Mialgin, Ketonal) i.m., i.v.;
- Xilină, 1% i.v. sau infiltratii paravertebrale;
* In colica nefretica sunt contraindicate cura de diureză(creste distensia bazinetala) si Morfina (accentueaza spasmul).
B) tratamrntul general al litiazei (de fond). Cuprinde urmatoarele mijloace comune, indiferant de compozitia chimica a calculilor:
DIETA. Se recomanda regimuri alimentare variate, echilibrate in principia si nu unilateral (exclusive animal sau vegetal)
In litiaza calcica, fosfatica, mixta sunt interzise alimentele bogate in calciu: lapte si derivatele, fructele si legumele uscate.
In litiaza oxalic sunt interzise: ceaiul, cacao, ciocolata, salata, spanacul, macrisul, fructele si legumele verzi.
In litiaza urică sunt interzise: viscerele, carnea tanara, preparatele din carne, pestele.
CURA DE DIUREZA. Consta in administrarea zilnica de cantitai mari de lichide (apa potabila, ceaiuri diuretice, ape alkaline imbuteliate etc), pentru a obtine o diureza de minimum 2000 ml/ 24 h.
Cura de diureză se instituie dupa trecerea perioadei dureroase, timp indelungat (luni), la domiciliu si doua cure pe an intr-o statiune balneara (Olanesti, Calimanesti, Caciutata etc.)
Prin diluarea urinii diminua suprasaturarea cristaloizilor, impiedicandu-se formarea de noi calculi sau marirea celor existenti, se modifica reactia urinei si se combate infectia urinara.
*Cura de diureza este contraindicata in HTA, insuficenta cardiaca si renala.
MODIFICAREA REACTIEI URINII. Prin schimbarea pH-ului urinii opus celui de precipitare se urmareste dizolvarea calculilor:
Alcalinizarea urinii (pH >7) se efectueaza in litiazele acide (urica, cistinica si xantinica) cu ajutorul Bicarbonatului sau Citratului de Sodiu 4-10 g/zi.
Acidificarea urinii (ph<7) se efectueaza in litiazele alcaline (fosfatica, calcica, mixta), prin administrarea de cloura de amoniu sau metionină.
CORECTAREA TULBURARILOR METABOLISMULUI FOSFO-CALCIC.
TRATAREA INFECTIEI URINARE. Care favorizeaza dezvoltarea litiazei fosfatice si complica toate litiazele.
REGLATOARE ALE DINAMICII URETRALE. Rowantinex, Cystenal, Renogal.
C) tratamentul special al tipurilor chimice de litiaza:
Litiaza urica. Se recomanda urmatoarele preparate: Uralyt-U (granule) 2-3 liguri/zi, periodic (1 saptamana/ luna), cu mentinerea ph-ului urinar in jur de 6,8-7,4 cu efect alcalinizant si de dezvoltare a calculilor: Allopurinol (Milurit) 200-400 mg/zi, inhibat al sintezei acidului uric; Probenecid cp. 500 mgx2/zi, cu efect uricozuric.
Litiaza fosfatica. Necesita urmatoarele masuri: acidifierea urinii si tratamentul infectiei urinare.
Litiaza calcica. Sunt indicate regim hipocaloric, inhibarea absorbtiei intestinale a Ca ++, cu ajutorul EDTA, reducerea eliminarii renale a Ca++ prin administrarea de diuretice tiazidice (Nefrix, Ufix) si fixarea osoasa a Ca++ prin administrarea de fosfat trisodic 3-6 mg/zi.
Litiaza oxalica si cistinica. Nu au tratament special. Cu tratament medical corect sunt dizolvati si eliminati calculii urinar mici in urmatoarele 2-4 saptamani.
D) litotritia extracorporală. Metoda distrugerii calculilor renouretrali prin mijloace fizice (ultra sunete, RMN. laser).
Dupa tratament se adimistreaza pana la 5 l lichide/ zi , cateva zile si se efectueaza urografie si/sau ecograafie de control.
Contraindicatii: stenozele cailor urinare, infectia urinara si insuficenta urinara.
Complicatii: obstructia ureterului prin fragmentele de calculi. Cele mai bune rezultate se obbtin la calculii sub 2 cm, in 1-2 sedinte; calculii de dimensiuni mai mari, coraliformi sau inclavati necesitând mai multe ședințe.
E) Tratamentul chirurgical. Extirparea calculilor este indicata in urmatoarele situatii: calculi coraliformi, pielo-caliceal, ureteral voluminos, hidronefroza secundara sau infectie urinara la tratament medical. Tehnica urologica va fi diferita dupa caz: nefrolitotomie, pielolitotomie si in extremis nefrectomi; recent nefrolitotomie percutanata.
Rezultate. Litotritia extracorporala si nefrolitotomia percutanată dau rezultate pozitive de 80-90%, tratamentul chirurgical restrângându-se la cazuri speciale de litiaza reno-uretrala.
I.12. PROFILAXIE.
Dacă se elimină mai mulți calculi prima data si exista asociat un istoric familial de litiaza renala, recurentele sunt foarte probabile. Pentru prevenirea recurentei se recomanda:
- consumul de lichide (intre 8-10 pahare de apa pe zi)
- consum crescut de fibre; fibrele includ tarate de ovăz si grâu, fasole, pâine de grâu, cereale din grâu, varza si morcovi
- consumul mai scăzut de carne de vita, porc si pasare
- consumul unei cantițăți moderate sau crescute de alimente bogate in calciu, așa cum ar fi produsele lactate; consumul de calciu in cantitatea recomandata, dar in combinație cu o dieta hiposodată si hipoproteică, cresc riscul; sunt studii care au demonstrat ca la persoanele in vârstă si la femeile tinere, consumul unor cantități crescute de calciu scade riscul de apariție a calculilor renali
- evitarea alimentelor bogate in oxalați, cum sunt legumele verzi, nucile si ciocolata
- mâncare hiposodată (nesărată).
Consumul de lichide trebuie crescut treptat, cate un pahar pe zi, pana se atinge numarul de 8-10 pahare zilnic. Acest ritm lent permite organismului sa se adapteze la cantitatea crescuta de lichide. Atunci cand consumul de lichide este suficient, urina are o culoare galben deschis sau aproape incolora si dimpotriva galben inchis, cand lichidele sunt in cantitate scazuta. Medicul trebuie consultat cu privire la consumul crescut de lichide, daca pacientul prezinta boli renale, cardiace sau hepatice, care au ca indicatie restrictia de lichide. De asemenea, medicul poate cere mai multe investigatii inainte de a decide daca modificarea dietei reduce riscul recurentei litiazei renale.
Daca litiaza renala reapare in ciuda consumului crescut de lichide si modificari ale dietei, medicul poate prescrie medicamente care sa ajute dizolvarea calculilor sau prevenirea formarii altora noi. Medicamentele sunt prescrise si in cazul patologiei asociate, care cresc riscul formarii de noi pietre. Tipul medicatiei este in stransa legatura cu compozitia calculului
CAPITOLUL II
SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DIN MOMENTUL INTERNARII PÂNA LA EXTERNARE, SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE SI EFECTUARE TEHNICILOR IMPUSE DE BOALĂ.
I.NEVOIA DE A RESPIRA SI A AVEA O BUNÂ CIRCULAȚIE.
Definiție: a respira reprezinta nevoia ființei umane de a capta oxigenul din mediul inconjurator, necesar proceselor de oxidare din organism, si de a elimina dioxidul de carbon rezultat din arderile celulare.
MĂSURAREA SI NOTAREA RESPIRAȚIEI
Materiale necesare: ceas cu secundar, creion de culoare verde,sau pix cu pasta verde, foaie de temperatura, tava medicala, carnețel propriu.
Timp de executie: se pregatesc materialele necesare si se duc langa patul bolnavului.
Pregătirea bolnavului: se aseaza pacientul in decubit dorsal fara a explica tehnica ce urmeaza a fi efectuata, in general se prefera perioada de somn a bolnavului.
Efectuarea tehnicii: spalarea pe maini cu apa si sapun, plasarea mainii cu fata palmara pe suprafata toracelui bolnavului si se numara miscarile de ridicare a toracelui (inspiratiile), urmarind secundarul ceasului timp de 1 minut.
Notarea cifrica in carnetelul propriu;
Notarea grafica in foaia de temperatura:
- consemnarea valorii obtinute printr-un punct pe foaia de temperatura (fiecare linie orizontala reprezinta o respiratie)
- unirea cu o linie a valorii prezente cu ceea anterioara pentru obtinerea curbei.
Reorganizarea locului de muncă.
Valori normale:
La nou-născut: 30-50 R/min;
La 2 ani: 25-35 R/ min;
La 12 ani: 15-25 R/min;
Adult: 16-18 R/min;
Vârstnic; 15-25 R/min;
Patologic:- tahipnee- creșterea frecventei respirației.
Circulația: este functia prin care se realizeaza miscarea sangelui in interiorul vaselor sangvine, care au drept scop transportul substantelorr nutritive si a oxigenului la tesuturi dar si transportul produsilor de catabolism de la tesuturi la organele excretoare.
Un rol important îl detin sangele si limfa, cuprinse in sistemul circular si inima in conditii de integritate anatomica si functională.
Asistenta medicală supravegheaza circulatia prin urmarirea pulsului si a tensiunii arteriale.
MĂSURAREA SI NOTAREA PULSULUI PE ARTERA RADIALĂ
Pulsul: reprezinta expansiunea ritmica a arterelor care se comprima pe un plan osos si este sincroma cu sistola ventriculara. Pulsul i-a nastere din conflictul dintre sangele existent in sistemul arterial si cel impins in timpul sistolei.
Materiale necesare: ceas cu secundar, tava medicală, pix cu pasta rosie, foaie de temperatura, carnetel propriu.
Timp de executie: se pregateste bolnavul fizic si psihic.
Se anunta bolnavul ca i se va lua pulsul deoarece o stare emotiva creata de necunoscut ii poate modifica valoarea pulsului. Bolnavul se tine in stare de repaus 5-10 minute cu bratul sprijinit pentru relaxarea muschiului antebratului.
Efectuarea tehnicii: spalarea pe maini cu apa si săpun, se reperează artera radială de unde dorm măsurarea pulsului. Se fixează degetele palpatoare pe traiectul arterei si cu ajutorul policelui se fixeaza locul prin îmbratisare. Se exercita o usoara presiune asupra peretelui arterial cu varful degetelor index, mediu, inelar de la mana dreapta si se percep zvăcniturile pline ale pulsului. Se numara pulsatiile timp de un minut.
Notarea cifrica in carnețelul propriu: numale si prenu,ele bolnavului, salon, pat, data, valoarea masurata seara sau dimineata.
Notarea grafica: in foaia de temperatura –pentru fiecare linie orizontala a foii de temperatura se socotesc patru pulsatii, se noteaza un punct rosu la intersectia frecventei si a timpului. Se unesc punctele notate cu o linie rosie si se obtine curba pulsului.
Reorganizarea locului de munca- spalarea pe mâini cu apa si săpun.
Valori normale:
La nou-născut: 130-140 P/min;
La copil mic: 100-120 P/min;
La 10 ani: 90-100 P/min;
La adult: 60-80 P/min;
La vârstnic: 80-90 P/min;
Patogenie: tahicardie: creșterea frecventei pulsului.
MĂSURAREA SI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE (T.A.)
Tensiunea arterială: reprezinta presiunea exercitata de sangele circulant asupra peretiilor arteriali.
Materiale necesare: tava medicală, tensiometru, stetoscop biauricular, tampon de tifon cu alcool medical, pix cu pasta roșie, foaie de temperatură si carnețel propriu.
Efectuarea tehnicii: se pregătesc materialele necesare si se transportă la patul bolnavului. Spălarea pe maini cu apa si sapun. Se aseaza manometru pe noptiera intr-o pozitie fara vizibilitate pentru bolnav si se aplica strans manseta pe bratul bolnavului sprijinit in extensie, cu mana stanga se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală sub margine inferioara a mansetei si olivele stetoscopului in urehi. Cu mana dreaptă se pompează aer in manșeta pneumatica cu para de cauciul pana la disparitia zgomotelor pulsatile. Privind manometrul se decomprima progresiv aer din manseta cu ajutorul ventilului pana se aude zgomotul trecerii undei pulsatile. Se memoreaza valoarea tensională (prima bataie) - tensiunea maxima. Se continua decomprimarea aerului ascultand zgomotele pulsului pana la disparitia ultimei und pulsatila (ultima bătaie)- tensiunea minimă.
Se indepartează manșeta de pe bratul bolnavului.
Reorganizarea locului de muncă: asezăm stetoscopul si tensiometrul pe tava medicala, asezam pacientul in pozitie comoda, dezinfectam stetoscopul (membrana si olivele) cu tifon imbibat cu alcool medical. Punem aparatul in dulapul cu instrumente, ne spalam pe maini cu apa si sapun.
Notarea cifrică: in carnetelul propriu se noteaza cifric valoarea T.A maxime si T.A minime, numale si prenumele pacientului, salon, data.
Notarea grafică: in foaia de temperatura. Se socotesc pentru fiecare linie orizontala a foii de temperatura o unitate mm Hg. Deasupra liliei groase se noteaza T.A maxim si T.A mini.
Valori normale: T.A. maxim : T.A.minim:
1-3 ani: 75-90 50-60 mm Hg;
4-11 ani: 90-110 60-65 mm Hg;
12-15 ani: 100-120 60-75 mm Hg;
Adult: 115-140 75-90 mm Hg;
Vârstnic: peste 150 peste 90 mm Hg;
II. NEVOIA DE A BEA SI A MÂNCA
Orcărui organism îi este necesar sa ignore si sa absoarbă alimente de bună calitate si in cantitate suficentă pentru a-si asigura dezvolta, intretinerea tesuturilor si de a-si mentine energia necesara unei bune functionări.
O alimentatie adecvata trebuie sa contina toti factorii necesari mentinerii sanatatii si asigurarii tuturor functiilor organismului in conditiii normale: glucide, proteine, vitamine si saruri minerale.
HIDRATAREA ORGANISMULUI PRIN PERFUZIA INTRAVENOASĂ CU SOLUȚIE RINGER
Perfuzia: reprezinta introducerea pe cale intravenoasa, picătura cu picatura a solutiilor medicamentoasa pentru reechilibrarea organismului.
Materiale necesare: tava medicala/masuta de instrumente, trusa pentru perfuzat solutii hidratante, garou, tavita renala, stativ prevazut cu cleme pentru fixarea flacoanelor, 2 seringi de 5-10 ml cu ace pr injectii intra venoase, o perna tare, musama, substante dezinfectante (alcool sanitar), romplast, foarfece, tampoane de vata, foaie de observatie..
Timpi de executie: se pregatesc materialele necesare si se transporta la patul bolnavului, se verifica termenul de valabilitate si aspectul solutiei de perfuzat, se scoate celofanul de pe flacon, se dezinfecteaza suprafata dopului cu alcool sanitar. Se desface trusa de perfuzie si se inchide prestubul, se indeparteaza teaca protectoare de pe trocar si se patrunde cu el prin dop in flacon, se suspenda flaconul pe stativ. Se deschide usor prestubul, lăsand sa curga lichidul in dispozitivul de perfuzie, fara ca picuratorul sa se umple cu lichid, fiind eliminate complet bulele de aer. Se ridică picuratorul in pozitie verticala si se inchide prestubul, trusa ramanand pe stativ.
Se pregateste bolnavul fizic si psihic, se anunta bolnavul explicandu-i importanta tehnicii, se aseaza bolnavul in pat in decubit dorsal cat mai comod cu antebratul in extensie, sub brat se aseaza o perna tare sau prosopul propiul.
Efectuarea perfuziei: spalarea pe maini cu apa si sapun, se examineaza starea venelor, se aplica garoul la 7-8 cm deasupra locului punctiei (la nivelul bratului), se dezinfecteaza venele de la plica cotului cu alcool medicinal, se cere bolnavului sa inchida pumnul si se efectueaza punctia venei alese. Se verifică pozitia acului in vena, se indeparteaza garoul si se monteaza amboul aparatului de perfuzie la ac. Se deschide prestubul pentru a permite scurgerea lichidului in venă si se reglează viteza de scurgere a lichidului de perfuzat cu ajutoru prestubului in functie de necesitate.
Se fixeaza cu benzi de leocoplast amboul acului si portiunea tubului invecinata acestuia pe pielea bolnavului.
Se supravegheaza permanent starea bolnavului si modul de functionare a perfuziei. Inainte ca flaconul sa se gloeasca complet se inchide prestubul pentru a impiedica patrunderea aerului in perfuzor, se extrage acul din venă. Se dezinfectează locul punctiei cu alcool medicinal.
** Îngrijirea bolnavului dupa tehnică:
se aseaza bolnavul confortabil in pat si se supraveghează;
Reorganizarea locului de munca : se noteaza in foaia de obsevatie data, cantitatea de lichid perfuzat, cine a efectuat perfuzia, spalarea pe maini cu apă si săpun.
III.NEVOIA DE A ELIMINA
Eliminarea: reprezinta necesitatea organismului de ase debarasa de substantele nefolositoare rezultate din metabolism.
Excretia deseurilor se realizeaza prin mai multe căi:
aparatul renal: urina;
aparatul digestiv: scaun;
aparatul respirator: respiratie;
aparatul genital feminin: menstruatie;
pielea: transpiratie;
În stari patologice, apar eliminari pe cale digestiva sub forma de varsaturi si pe cale respiratorie-sputa.
OBSERVAREA, MĂSURAREA SI NOTAREA DIUREZEI.
Diureza reprezinta procesul de formare si eliminare a urinei din organism timp de 24 h.
Materiale necesare: se va observa ritmul mictiunilor (normal 5-6 /24h..la barbati, 4-5/24 h la femei)
Patologic: ritm crescut sau ritm scazut.
Măsurarea diurezei:
Se pregatesc materialele necesare. Se curata riguros vasele cilindrice, gradate, se clatesc cu apa distilata pentru a nu modifica compozitia urinii. Recipientele vor fi etichetate, purtând numele bolnavului, numarul patului si al salonului.
Se pregateste bolnavul sa urineze numai in urinar si sa nu arunce urina.
Efectuarea tehnicii: spalare pe maini cu apa si sapun. Se incepe colectarea dupa un orar fix. Se invita bolnavul sa urineze si sa arunce produsul aceste emisii, la ora 8 dimineata. Se colecteaza in vase gradate toată urina emisa pana a doua zi la 8 dimineata, adaugandu-se si urina acestei emisii.
Se citeste gradatia care indică urina emisă in 24 de ore.
Spalarea pe maini cu apa si sapun.
Notarea cifrica: in carnetelul propriu. Se noteaza in fiecare dimineata numele bolnavului, salonul, nr.patului, data, cantitatea de urina emisa in 24 de ore.
Notarea grafica in foaia de temperatura: pentru fiecare linie orizontala a foii de temperatura se socotesc 100 ml de urina se noteaza grafic cu pix verde sub forma unei coloane care se hasurează numai partea superioara ce corespunde cantitatii de urina a zilei respective.
Reorganizarea locului de munca:
Vasele in care se face recoltarea urineii se depoziteaza in incaperi racoroase pentru a prevenii descompunerea urnii.
Spalarea pe maini apa si sapun.
Valori normale:
La femei: 1000-1400 ml/24 h;
La barbati: 1200-1800 ml/24 h;
Patologic:
Polakiurie: senzatie de mictiune frecventa cu o cantitate mica de urina emisă;
Disurie: eliminarea urinii se face cu durere;
Oligurie: cantitatea de urina sub 500 ml/24 h;
ANALIZA SUMARA A URINEI.
DETERIMINAREA DENSITATII URINEI.
Materiale necesare: un cilindru gradat de 100 ml, urodensimetru, hartie de filtru (pentru indepartarea eventualei spume de la suprafata urinei), manusi de cauciuc, foaie de observatie.
Efectuarea tehnicii:
Se toarna urina in cilindru gradat, se aspira spuma (daca exista), cu ajutorul hartiei de filtru;
Se introduce urodensimetru (sa pluteasca liber in urina), se citeste valoarea densitatii pe scara la cifra la care corespunde pe meninsc, de la suprafata urinei.
Densitatea normală: 1015-1025
Densitatea urinei este influentata de regimul alimentar, de cantitatea de urina si de capacitatea de concentratie si de dilutie a rinichiilor.
DETERMINAREA REACTIEI URINII.
Se determină cu hartie albastra si rosie de turnesol.
Se va determina numai din urina proaspata deoarece urina veche intra in fermentatie amonialacă care o alcalinizează.
Normal urina are o reactie acida dar poate sa fie si alcalina sau neutră.
Aciditatea urinei in mod normal este 5,6-6,4 (pH).
DETERMINAREA CALITATIVA A ALBUMINEI (PROTEINURIE).
Materiale necesare: 2 eprubete, stativ, soluție de acid-sulfosalicilic 20%, manusi de cauciuc, foaie de observatie.
Efectuarea tehnicii:
Se toarna in fiecare eprubeta cate 5 ml urina;
Intr-una dintre ele se adauga 10-15 picaturi de acid sulfo-salicilic.
Cealalta eprubeta cu urina serveste de martor (comparatie)
Se agita si se observa pe fond negru, comparand cu eprubeta martor.
Interpretare: - daca urina ramane limpede, analiza este negativa.
Daca prezinta opalescenta, atunci urina contine albumină.
In functie de aprecierea opalescentei se noteaza rezultatul pozitiv (+), una sau mai multe cruci (slab pozitiv+); (intens pozitiv++); (foarte pozitiv +++).
DETERMINAREA PUROIULUI.
Se face cu hidroxid de sodiu 20% sau hidroxid de potasiu 20%.
Materiale necesare: eprubeta, hidroxid de sodiu 20% sau hidroxid de potasiu 20%, foaie de observatie.
Efectuarea tehnicii: se toarna urina (5 ml) intr-o eprubeta, apoi se adauga cateva picaturi de hidroxid de sodiu 20% sau potasiu 20%, se agita in forma de U.
Interpretare: daca exista puroi bulele de aer ce se formeaz in urina nu se ridica la suprafata decat cu intarzâiere.
DETERMINAREA UROBILINOGENULUI.
Se face prin metoda Erlich.
Determinarea se face din urina rece pentru a nu se obtine un rezultat fals.
Materiale necesare: 2 eprubete, stativ pentru eprubete, manusi de cauciuc, reactiv Erlich, foaie de observatie.
Efectuarea tehnicii:
Se toarna cate 5 ml urina in 2 eprubete (una din eprubete fiind martor), intr-una din ele se picura cateva picaturi de reactiv Erlich.
Se compara după 1-2 minute cu eprubeta martor.
Interpretare: daca apare o culoare rosie urobilinogenul este grescut. Gradul de pozitivitate se apreciaza dupa interpretarea culorii:
culoare roz spre rosu= slab pozitiv(+)
culoare rosu intens= Ubg crescut (++)
culoare rosu aprins= (+++).
DETERMINAREA BILIRUBINEI.
Materiale necesare: alcool iodat 6%, eprubete, manusi de cauciuc, recipient cu urina, foie de observatie.
Efectuarea tehnicii: se toarnă 5-6 ml de urina in eprubeta; se preling pe marginea eprubetei 1-2 ml alcool iodat 6%.
Interpretare: - dacă apare un inel verde in limita de separare acelor doua lichide bilirubina este prezentă.
APLICAREA TERMOFORULUI
Termoforul:
Termofor sau buiotă – din cauciuc, metal sau sticlă.
Pungă cu gel.
Scop:- Terapeutic – stimulent, resorbant, antispastic, calmant, hipotensiv.
Materiale necesare:
Vas cu apă caldă. Termometru.
Husă de flanelă. Pudrieră cu pudră de talc.
Termofor.
Pregătirea bolnavului:
Se anunţă şi se explică necesitatea tehnicii.
Bolnavul va sta într-o poziţie comodă.
Se dezbracă regiunea şi se pudrează cu talc.
Tehnică:
Se încălzeşte apa la 70-80°C pentru adulţi, 50°C pentru copii.
Se verifică temperatura lichidului.
Se umple termoforul :
1/3 pentru torace şi abdomen.
½ pentru alte regiuni.
¾ pentru încălzirea patului.
Se elimină aerul, se închide ermetic şi se şterge uscat.
Se înveleşte în husa de flanelă.
Se pudrează regiunea cu talc şi se aplică termoforul.
Se întreabă pacientul dacă nu simte arsuri sau dureri.
Se fixează termoforul pe loc.
Îngrijiri după tehnică:
După îndepărtarea termoforului se verifică aspectul tegumentelor şi se pudrează cu talc. Se goleşte termoforul, se dezinfectează şi se usucă.
Observaţii:
Apa din termofor se schimbă la fiecare 2 ore.
Termoforul prea plin nu se poate adapta la regiunile anatomice ale corpului.
Contactul direct, prelungit cu pielea bolnavului poate produce arsuri, escare.
Se folosesc numai învelitori de flanelă individuale.
Termoforul este individual – mai ales în cazul bolnavilor contagioşi.
Vor fi supravegheaţi foarte atent bolnavii cu tulburări de sensibilitate, anestezie locală, anestezie rahidiană, bolnavi inconştienţi – care nu pot sesiza temperatura termoforului.
UROGRAFIA INTRAVENOASĂ.
Definiţie:
Urografia intravenoasă metoda curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor urinare, utilizându-se substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.
Urografia intravenoasă (radiografia renală)este necesară pentru aprecierea fibromiomului uterin şi permite precizarea raportului ureterului cu tumora uterină.
Materialul necesar:
Toate materialele necesare pentru o radiografie renală simplă.
Substanţă de contrast – Odiston 30,60 sau 75%.
Antihistaminic, medicaţie de urgenţă, seringi şi ace pentru injecţii intravenoase.
Cărbune animal.
Ulei de ricin.
Materiale necesare pentru clismă (irigator şi canulă).
Pregătirea bolnavului:
Psihic:
Se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
Se explică tehnica investigaţiei – examinarea.
Se va cere bolnavului să consume un regim fără alimente care conţin celuloză pentru reuşita examenului.
Regimul alimentar se indică cu 2-3 zile înaintea examenului când pacienta va consuma o dietă fără alimente care conţin celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume, zarzavaturi, paste făinoase, pâine şi apă gazoasă).
În ziua precedentă examenului pacienta va consuma un regim hidric (supe, limonadă, ceaiuri, apă negazoasă; seara precedentă se va da pacientei o cană de ceai cu pâine prăjită.
Înaintea examenului pacienta nu mănâncă şi nu consumă lichide.
Pregătirea medicamentoasă:
Cu 2-3 zile înaintea examinării se administrează cărbune animal şi Triferment câte 2 tablete de 3 ori pe zi.
În seara precedentă zilei de radiografie se administrează 2 linguri de ulei de ricin.
Pregătirea fizică:
Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
Se efectuează testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast prin proba de toleranţă la iod.
Se face testarea conjunctivală a substanţei iodate cu 30 minute înaintea examinării.
Se comunică unele simptome ce pot să apară (ameţeli, greţuri sau dureri abdominale) şi care dispar repede fără consecinţe. Dacă prezintă reacţie hiperergică se întrerupe administrarea şi se anunţă medicul.
Tehnica:
Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se aşeze pe masa radiologică.
Dacă toleranţa organismului este bună se administrează i.v. Substanţa de contrast:
20 l Odiston 75% la adult.
25 l Odiston 60% la adult.
5-15 ml soluţie 75% la copii în funcţie de vârstă.
Se comunică pacientului unele simptoame ce pot să apară (anumite greţuri sau dureri abdominale care dispar repede, fără consecinţe).
La 8-10 minute de la efectuarea injecţiei edicul radiolog execută radiografia.
Îngrijirea pacientului după tehnică
Pacientul va fi ajutat să se îmbrace, să se deplaseze la salon şi va fi aşezat comod în pat.
Se notează examenul în foaia de observaţie.
Observaţii
Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică, foarte încet, cu multă precauţie.
Urografia este contraindicată în insuficienţa renală.
IV. NEVOIA DE A SE MIȘCA ȘI A AVEA O BUNĂ POSTURĂ.
DEFINITIE: a se misca si a avea o buna postura sunt o necesitate a fiintei vii de a fi in miscare, de a-si mobiliza toate partile corpului prin miscari coordonate, de a pastra difeitele parti ale corpului intr-o pozitie care sa permita eficacitatea functiilor organismului.
Circulatia sangelui este favorizata de miscarile si activitatiiile fizice.
Interventiile asistentei pentru mentinerea independentei miscarii:
Stabileste impreuna cu bolnavul nevoile de exercitiu fizic.
Planifica un program de exercitii moderate, adaptat capacitatii fizice ale pacientului.
Invata pacientul sa folosească tehnici de destindere si relaxare.
Educă paciientul sa evite tabagismul, mesele copioase, surplusul de greutate.
V. NEVOIA DE A DORMI SI A SE ODIHNII.
Definitie: este o necesitate a fiecarei fiinte umane de a dormii si a se odihnii in bune conditii, timp suficent astfel incat sa-i permita organismului sa obtină randamentul maxim.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea acestei nevoi:
Mentinerea conditiilor necesare somnului, respectand dorintele si deprinderile persoanei;
Observa dacă perioadele de relaxare sunt in raport cu neceitatiile organismului;
Ii explică persoanei necesitatea mentinerii unei vieti ordonate, cu n program bine stabilit;
Il invata tehnici de relaxare ce ii favorizeaza somnul.
VI. NEVOIA DE A SE IMBRĂCA SI DEZBRĂCA.
Definitie: este o necesitate proprie individului de a purta imbracaminte adecvată după circumstante, temperatura zilei, activitate, pentru a-si proteja corpul de rigorile climei (frig, căldură, umiditate), permițându-i o libertate a miscariilor.
Mentinerea independenteii:
Invată persoana sa-si aleagă imbrăcămintea corespunzătoare climei, temperaturii mediului inconjurator, activitatii vârstei.
Explarează gusturile si semnificatia veșmintelor la fiecare persoară.
Încurajează persoana pentru a-și alege singură imbrăcămintea, ornamentele, accesoriile dorite.
VII. NEVOIA DE A MENȚINE TEMPERATURA CORPULUI ÎN LIMTE NORMALE.
DEFINITIE: menținerea temperaturii in limite normale este necesitatea organismului de a conserva o temperatura la un grad aproximativ constant pentru a-si mentine starea de bine.
MĂSURARE SI NOTAREA TEMPERATURII IN AXILĂ.
Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin dezintegrarea elementelor energetice.
Materiale necesare: termometru maximal, casoleta cu tampoane de tifon si comprese, prosop individual, recipient cu solutie dezinfectanta (cloramină 1%), tavă medicală, alcool medicinal, ceas, pix cu pastă albastră, foaie de temperatura, carnetel propriu.
Timpi de execuție: se pregătesc materialele necesare si se transforma la patul bolnavului, se verifică termometrul pentru a-i observa integritatea, functionalitatea si dacă mercurul este coborât in rezervor, se clătește si se șterge termometrul de soluția dezinfectantă (cloramină 1%).
Pregatirea fizică si prihică a pacientului: se aseaza pacientul in decubit dorsal sau in pozitie șezând.
Efectuarea tehnicii: spalarea pe maini cu apa si sapun. Se ridică bratul pacientului, se sterge axila prin tamponare cu prosopul bolnavului, se aseaza termometrul cu rezervorul de mercur in centru axilei, paralel cu toracele, se apropie brațul de trunchi cu antebrațul flectat pe suprafața anterioară a toracelui.
Termometrul se mentne timp de 10 minute. După terminarea timpului de mentinere a termometrului acesta se scoate, se șterge cu o compresă si se citește gradația, ținut ca un creion se scutura cu mișcări rapide pentru ca mercurul sa coboare in rezervor. Se spală termometrul, se schimbă soluția de cloramină si se introduce in recipientul cu soluția dezinfectantă (cloramină 1%).
Notarea cifrică in carnetelul propriu: se noteaza numale bolnavului,salonul, patul, data si valoarea temperaturii obtinute.
Notarea grafică: se notează in foaia de temperatura, notarea unui punct pe verticală, este corespunzătoare datei si timpului zilei, socotind pentru fiecare linie orizontala a foii doua diviziuni de grad. Se unește valoare prezentă cu cea anterioară pentru obtinerea curbei termice.
Reorganizarea locului de muncă: spălarea pe mâini cu apă si săpun.
Interpretarea rezultatelor:
Valoarea normală: 36-37°C;
Nou-născut si copil mic: 36,1-37,8°C;
Adult: 36-37°C;
Vârstnic: 35-36°C;
PATOLOGIE:
Hipotermie: sub 35°C;
Subfebrilitate: 37-38°C;
Febră moderată: 38-39°C;
Febră ridicată: 39-40°C;
Hiperpirexie: peste 40°C;
VIII. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, DE A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE.
DEFINITIE: a fi curat, ingrijit, si a-ti proteja tegumentele si mucoasele sunt o necesitate pentru a-ti mentine o tinută decentă si piele sănătoasă, asa incat aceasta sa-si poată îndeplini funcțiile.
Pentru ca pacientul sa prezinte tegumente si mucoase curate, intervențiile asistentei sunt:
Ajuta pacientul in functie de starea generală sa facă baie sau duș, ii efectuează toaleta pe regiuni
Asigura temperatura camerei 20-22°C, si temperatura ape 37-38°C.
Conștientizează pacientul in legătură cu menținerea curată a tegumentelor pentru prevenirea îmbolnăvirilor.
Planifica un program de igienă cu pacientul.
Îl învață măsuri de igienă corporală.
IX. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE.
DEFINITIE: este o necesitate a ființei umane pentru a fi protejată contra tuturor agresiunilor interne sau externe pentru menținerea integrității sale fizice si psihice.
ADMINISTRAREA PE CALE ORALĂ CU NO-SPA, CIPRINOL, METOCLOPRAMID
DEFINITIE: calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale si la nivelul intestinului gros sau subțire.
Materiale necesare: linguriță, medicamente, tava medicală, foaie de temperatură, cană cu apă sau ceai.
Timpi de execuție:
se pregătesc materialele necesare si se duc lângă patul bolnavului.
Se pregătește bolnavul fizic si psihic, ii se explică bolnavului necesitate tehnicii si se așează bolnavul, daca este posibil in poziție șezândă.
Efectuarea tehnicii: spălarea pe mâini cu apă si săpun. Se verifică medicamentul din cutie cu cel prescris pe care îl administram bolnavului. Pacientul, daca poate preia medicamentul, si il introduce in gură, asistenta servește bolnavul cu apă sau ceai si il supraveghează pana înghite medicamentul.
Reorganizarea locului de muncă:
spălarea pe mâini cu apă si săpun.
Notarea in foia de temperatură.
ADMINISTRAREA INJECTIEI INTAMUSCULARE CU KETONAL, ALGOCALMIN.
DEFINITIE: injecția intramusculara constituie introducerea unor soluții izotonice, uleioase in stratul muscular prin intermediu atașant la seringă.
Locul de elecție:
- regiunea supero-externă fesieră, deasupra marelui trohanter.
- fata externă a coapsei in treimea mijlocie.
- fata externă a brațului, in mușchiul deltoid.
Materiale necesare: tava medicală, sau măsuța de instrumente, seringă si ace de unica folosință (sterile), tampoane de vată, alcool medicinal, fiola cu medicament, foaia de observație.
Timpi de executie:
Se pregătesc materialele necesare si instrumentele necesare si se.transportă la patul bolnavului.
Se pregătește bolnavul fizic si psihic, ii se explica bolnavului necesitatea tehnicii, se așează pacientul in decubit ventral, lateral, poziția șezând
Se descoperă regiunea aleasă pentru injecție.
Efectuarea tehnicii:
spălarea pe mâini cu apa si săpun, se verifică seringa si acele de termenul de valabilitate si aspectul fiolei, integritatea si doza, se încarcă seringa cu substanța de injectat, se elimină bulele de aer, se schimbă acul, îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată soluția si se adaptează un ac steril potrivit pentru injecție.
Se degresează locul injecției cu un tampon cu alcool, se invita pacientul sa-si relaxeze musculatura si sa stea liniștit.
Se întinde pielea intre policele si indicele mâinii stângi, se înțeapă perpendicular pielea cu rapiditate si siguranță. Se verifica poziția acului prin aspirare si se injectează lichidul lent. După injectare se scoate dintr-o data acul cu seringa, acoperind locul cu un tampon de vată imbibat cu alcool. Se masează locul cu tamponul de vată pentru a favoriza absorbtia.
Se aseaza bolnavul in pozitie comoda unde va sta in repaus timp de 5-10 minute.
Reorganizarea locului de muncă: spălarea pe maini cu apa si săpun.
PREVENIREA INFECTIILOR INTRASPITALICESTI.
DEFINITIE: infecțiile intraspitalicești sunt îmbolnăviri de natură infecțioasă, ce apar in spitale, in timpul spitalizării sau după externare.
Transmiterea infecțiilor de la o persoană la alta este un proces in lanț ceea ce alcătuiește lanțul epidemiologic al infecției.
Măsurile pentru întreruperea lanțului procesului infecțios:
Respectarea regulamentului privind circuitele functionale ale spitalului.
Curățenia reprezintă îndepărtarea totala a murdăriei, a prafului si a produselor străine.
Aplicarea metodelor de dezinfecție si sterilizare.
X. NEVOIA DE A COMUNICA.
DEFINITIE: este o necesitate a fiintei umane de a schimba informatii cu semenii sai.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea nevoii de a comunica:
Exploreaza impreuna cu pacientii, mijloacele sale de comunicare.
Invată pacientul: -să mentină integritatea simturilor (văz, auz)
- să utilizeze mijloace specifice de exprimare a sentimentelor.
-să aibă o atitudine de receptivitate si de incredere in alte persoane.
- să mentină legătura cu persoanele apropiate.
XI. NEVOIA DE A ACȚIONA CONFORM PROPRIILOR CONVINGERI SI VALORI, DE A PRACTICA RELIGIA.
DEFINITIE: a actiona conform propriilor convingeri/ credinte si valori este o necesitate a individului de a face/exprima gesturi, acte conforme formatiei sale, de bine si de rau, de dreptate si de urmare a unei ideologii.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea independentei:
Determinarea pacientului sa-si exprime propriile valori si convingeri.
Planifică impreuna cu pacientul activitați religioase.
Il informeaza despre serviciile oferite de către comunitate.
Mjloceste desfăsurarea unor activitai conform dorintelor si credintelor bolnavului.
XII. NEVOIA DE A FI PREOCUPAT IN VEDEREA REAZIZARII.
DEFINITIE: a fi preocupat in vederea realizarii este o necesitate a oricărui individ de a înfăptuii activitati care-i permit satisfacerea nevoilor sau sa fie util celorlalti.
Actiunile pe care le infăptuiește ii permit sa-si dezvolte simtul creator si sa-si folosească potentialul maxim.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea acestei nevoi:
Se informează asupra dorintelor si posibilitațiilor intelectuale si fizice ale pacientului.
Ajută pacientul sa-și facă un plan zilnic.
Orientează pacientul spere celelalte activitați corespunzătoare capacitaii sale.
XIII. NEVOIA DE A SE RECREEA.
DEFINITIE: recreerea este o necesitate a fiintei umane de a se destinde, de a se distra recurgând pentru aceasta la activitati agreabile in scopul obtinerii relaxarii fizice si psihice.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea acestei nevoi:
Explorează gusturile si intersele pacientului pentru activitatiile recreeative.
Planifică activitai recreeative impreună cu pacientul.
Organizează activitai receeative individuale sau in grup in functie de varstă, posibilitati si locul de desfăsurare a acestora: auditii muzicale, vizionări de filme.
XIV. NEVOIA DE A ÎNVĂȚA CUM SĂ-ȚI PĂSTREZI SĂNĂTATEA.
DEFINITIE: această nevoie ste o necesitate a fiintei umane de a acumula cunostinte, atitudini si deprinderi pentru modificarea comportamentelor sau adoptarea de noi comportamente, in scopul mentinerii sau redobândirii sănătătii.
Interventiile asistentei medicale pentru mentinerea acestei nenoi:
Explorează nevoia de cunoastere a pacientului.
Elaborează obiective de studiu cu pacientul.
Organizează activitati pentru sănătate.
[Type the document title]
[Year]
