Licenta

CUPRINS

INTRODUCERE................................. INTRODUCERE....... .......................................................... ............................................................ ................................p. ....p. 2 CAPITOLUL 1. DECADEȚA ȘI MANIFESTĂRILE EI..............................p. 4

1.1. Istoria decadenței.......................................................................................................p. 4 1.2. Profilul unui decadent................................................................................................p. 6 1.3. Decadența și virusul decadent...................................................................................p. 8 CAPITOUL 2. CONTAMINARE CU DECADENTISM A LUI EMILE ZOLA.............................................. ZOLA.......................................................................... ......................................................... ........................................p. ...........p. 16

2.1. Trecerea de la romantism la naturalism..................................................................p. 16 2.2. Emile Zola- teoretician al naturalismului............................................................. naturalismului................................................................p. ...p. 26

CAPITOLUL 3. DEGENERESCENȚĂ ȘI DECADENTISM ÎN OPERA LUI EMILE ZOLA..................................... ZOLA.................................................................... ............................................................ ...............................p. ..p. 36

3.1. Decăderea Theresei Raquin....................................................................................p. .p. 36 3.2. Decăderea Gervaisei...............................................................................................p. 48 3.3. Decăderea Nanei.....................................................................................................p. .p. 56

Concluzii.................................. Concluzii................................................................. ............................................................. ............................................p. ..............p. 66 Bibliografia............................... Bibliografia........................................................... ............................................................... ..............................................p. ...........p. 69

1

Introducere

Trăind într-o epocă dominată de presiunea nervilor asupra ființei umane și de tensiu ni mocnite la nivel psihic, potrivit este să privim retrospectiv și să vedem care sunt determinanții acestor stări ce duc, treptat, spre neantizare. Prinși în malaxorul tulbure al degenerescenței, încă din cele mai vechi timpuri, indivizii devin contaminați cu ceea ce se va numi decadență, un virus distrugător. Dat fiind că lupta pentru bani, căderea în capcana viciului și traiul în promiscuitate sunt elemente ce au definit și, din păcate, încă definesc societatea, individul este supus declinului, iar aceste stări ce îl cuprind, stau sub semnul decadenței. Chiar dacă noi privim decadentismul ca un simplu curent literar-artistic, acesta face ravagii la nivelul interi orități umane și produce daune morale și

sufletești. Defapt, ceea ce se ascunde sub imaginea unui curent este un mecanism al subconștientului care are ca unic scop degradarea umana și neantizarea acesteia. Decadența acționează la nivel psihic și survine în activitatea umană ca un virus. Inițial se manifestă doar  prin simple stări de discomfort în propriul corp, pentru ca mai apoi să se instaureze sub forma unor accese nervoase și a unor tulburări psihice ce creează delir și, în ultim caz, produc nebunia. Accelerarea cu care decadența produce victime și multitudinea manifestărior ei în toate mediile

și clasele sociale, m-au determinat să redactez această lucrare, în interiorul căreia am analizat toate formele sub care virusul decadent apare, luând drept exemplificare opera scriitorului francez, Emile Zola. Decadența pusă pe seama declinului unor imperii, face ravagii la nivel

social și politic, trecând de la cadrul general, la cel particular, pentru a ajunge la nivelul  psihicului uman. Ceea ce determină acest traseu inefabil este generat de influența mediului înconjurător, dar și de ereditatea care survine ca prim factor declanșator al bolii nervilor. Cele două influențe survin în ajutorul instalării virusului decadent în organism. Un alt lucru esențial, atent analizat în lucrarea de față, este influența vieții autorului asupra operei literare. Astfel, descoperim că această contaminare cu virusul decadent nu s-a

 produs doar do ar în cazul personajelor zoliste, ci și în cazul creatorului lor. Raportul dintre procesul creator și viața scriitorului este ușor remarcabil și în opera lui Emile Zola, printr -un -un studiu amănunțit al spațiilor  precare   precare prin care și-a perindat pașii, dar și prin atenta analiză a influenței vătămătoare a mediului înconjurător. 2

În lucrarea de față, am făcut o analiză succintă a manifestărilor decadenței, încă din cele mai vechi timpuri, cu scopul surprinderii virusului decadent în toate ipostazele sale menite

să producă pagube la nivel psihic. Fațadele ascunse ale degenerescenței și maifestările ei insesizabile, i-au conferit continuitate de-a lungul secolelor, regăsindu-se și astăzi, sub diverse

forme amăgitoare. Subiectul acestei lucrări are drept scop analiza atentă a decadenței, cea producătoare de degenerescență și, totodată, identificarea acestei stări maladive, sub diverse forme, în viața scriitorului francez, Emile Zola, dar și în opera sa.  Cele trei romane analizate, Therese Raquin, Gervaise și  Nana  constituie cele mai eleocvente modele în care activitatea virusului decadent

este ușor observabilă, iar ravagiile făcute sunt din tre cele mai grave. Emile Zola surprinde cu o uimitoare precizie cele mai întunecate colțuri din suburbiile parizi ene în care decadența își face loc și pedepsește, necrutățor, personajele care se lase manevrate de acest suflu morbid. Opera sa are ca țel educarea și oferirea de exemple negative în scop moralizator, astfel încât, prin precizia

tablourilor decriptive și a actelor săvârșite de fiecare personaj în parte, Emile Zola ne oferă cele mai ample modele de infectare cu virusul decadent și urmările pe care aceasta acea sta le produce. Așadar, lucrarea de față prezintă succint etapele evoluției acestui virus care a produs , și încă produce, daune morale la nivelul interiorității umane. Opera marelui scriitor francez, Emile Zola, vine ca un exemplu fidel al acestei realități care, deși aparent pașnică, este puternic zdruncinată de acțiunile necruțătoare ale decadenței.

3

CAPITOLUL I

1.  DECADENȚA ȘI MANIFESTĂRILE EI 

1.1.  Istoria decadenței 

Parcurgând un drum sinuos în căutarea sursei principale care să se facă responsabilă  pentru răspândirea a ceea ce a devenit o ,, stare  stare de spirit ”1, și anume, a decadentismului, remarcăm faptul că acest concept nu poate fi privit, în interpretarea sa, decât printr -o grilă

negativă, fiind analizat, încă  din cele mai vechi timpuri, ca având un ,,caracter mutagen” mutagen”2 ,  ,,deprivat de profunzime” profunzime”3.

Prin realizarea unui periplu cultural în istoria decadenței, căpătăm o imagine amplă asupra acestui curent care a apărut încă din Antichitate, și care și-a infiltrat, sub diverse moduri,  stare de de  principiile în diverse curente și epoci creatoare. Decadența,  prin simplu fapt că este o ,, stare  spirit ”, se refugiază în trăiri interioare și devine un factor activ în disecția vieții sufletești, atât a

vieții unor civilizații, cât și a vieții indivizilor , luați ca entități separate. Decadența, dar și decadentismul, generează sentimente de criză, sentimente acute de neliniște interioară, de

tulburări complexe ce duc la promiscuitate și dezumanizare, având de partea lor cel mai important factor declanșator al declinului, și anume, timpul. Vorbind de timp, ca fiind artera principală în conștiința decadenței, recunoscut, de asemenea, drept un ,,neîntrerupt declin”4, el trezește, în mintea oamenilor, sentimentul acut al

fatalității declinului și creează stări ce dobândesc dimensiuni apocaliptice. Privit prin această grilă depreciativă, decadentismul, încă din antichitate, ,,le crea  grecilor sentimentul degeneresenței”5. Pentru Platon, pe care Matei Călinescu îl numește ,, primul  primul mare filozof occidental care a construit o întreagă și complexă ontologie a ideii de decadență ”6,

umbrele care se regăsesc în lumea perceptibilă, ,,unde totul este supus acțiunii corupătoare a 1

Decadență și decadentism, decadentism, Editura Curtea Veche, București, 2011, p.50.  Angelo Mitchievici, Decadență Ibidem, Ibidem, p.38. 3 Ibidem,p.37. Ibidem,p.37. 4  Matei Călinescu, Călinescu, Cinci fețe ale modernității , Editura Univers, București, 1995, p.133. 5 Ibidem,p.132. Ibidem,p.132. 6 Ibidem,p.132. Ibidem,p.132. 2

4

timpului și a schimbării ”7, sunt supuse decreptitudinii, în comparație cu modelele arhetipale,

 perfecte, necoruptibile. De aici se naște imaginea omenirii asemănată unei umbre efemere,

dirijată, precum o marionetă, de un păpușar neîngăduitor. O imagine amplă a ideii de decadență și a stărilor stărilor generate de acesta, acesta, regăsită în cele mai vechi culturi, o oferă criticul Mihai Ene în Vălurile Salomeei. Criticul analizează idee ciclicității și

modalitatea de implantare, în gândirea colectivă, a pesimismului schopenhaureian, deoarece,  pornind din India și parcurgând China Antică, Mesopotamia, Grecia și trecând, de asemenea, și  prin cultura iraniană, decadentismul nu se arată decât sub forma deteriorizării umane, sub forma  preludiu angoasant ang oasant al sfârșitului unei ,,conștiințe rele”, care nu face altceva decât să creeze un ,, preludiu lumii”8.

Ideea de sfârșit al lumii, alăturată ideii de degenerescență, pornește dintr -o -o anumită

credință regăsită în mentalitatea anumitor popoare, conform căreia,  prăbușirea marilor imperii și trecutul glorios al străbunilor, care intră într -un con de umbră, transformă prezentul acelor timpuri într-o perioadă tenebroasă, fumegândă, lipsită de idealuri, într-o perioadă epuizată. Vizualizând cum acest traseu este unul devitalizant și având în vedere modalitățile prin care

decadența insuflă sentimentul diminuării, al eroziunii, surprindem și imaginea ,, melancoliei moderne”9. Privind decadentismul drept o stare capabilă să demoralizeze atât interioritatea

umană, cât și interoritatea unei civilizații, el apare ca un ,, simptom  simptom al crizei”10. Decadentismul  fețele de criză ale modernității”11, devine, în accepțiunea lui Angelo Mitchievici, una dintre ,, fețele

idee în contrast cu cea a lui Matei Călinescu, care vede în el o formă de progres.  Angelo temporală la vechi forme de Mitchievici afirmă faptul că: ,, decadentismul presupune o regresie temporală la civilizație dispărute, considerate superioare prin rafinament,cultură,opuse materialismului  progresist al societății burgheze, o societate industrială”12.

Luând în calcul și opinia conform căreia decadența reprezintă ,,complexele civilizației”13, concluzionăm că, de-a lungul timpului, s-a sădit în sânul civilizațiilor, apoi s -a

ramificat la nivel individual, un sentiment nou, corelat, așa după cum bine se remarcă în studiile 7

Ibidem,p.132-133. Ibidem,p.132-133. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității , Editura Univers, 1995,p.133. 9 Ibidem,p.145. Ibidem,p.145. 10  Angelo Mitchievici, op.cit , p.45. 11 Ibidem, Ibidem, p.50. 12 Ibidem,p.52. Ibidem,p.52. 13 Matei Călinescu, op.cit ,p.441. ,p.441. 8

5

de specialitate, cu ideea de descompunere, de degradare morală, dar și psihică. Analogia s-a

făcut, pe o latură negativă, cu tot ceea ce ține de fatalitate, de soarta nefastă, ajungându-se la un  pesimism necontrolat, generator de stări maladive. Aici intervine, după cum afirmă Nietzsche ,,Voința de putere”14, în termenii săi, decadentismul apărând  drept ,, pierderea  pierderea voinței de a

”. Prin această pierdere a voinței, ființa umană se trăi”15, stare ce se manifestă prin ,,resentiment ”. limitează la o existență sumară, lipsită de vitali tate, incertă. Lipsa voinței duce, de asemenea, și la ,,refuzul moralei”16 , la negarea valorilor.

Acest tip de existență, definită de Nietzsche prin sintagma ,,marea oboseală”17, este redată fidel de către Emile Zola,  pentru care decadența nu n u este nimic altceva ,,decât un triumf al nervilor asupra sângelui, care ne determină opțiunile, opțiuni le, literatura, literatura, întreaga epocă”18. Vorbind

despre determinism și știind că ,,decadenții au ca punct de plecare o revoltă”19, remarcăm un acut sentiment al renunțării în fața marilor idealuri. Ideea de revoltă nu ajunge să fie privită decât ca o alternativă, greu de realizat, împotriva acestei însingurări de care suferă decadenții.

1.2. Pr P r ofi lul unui decad cadent

Analizând profilul unui decadent, se remarcă drept ,,trăsături-simptom trăsături-simptom”20, artificialitatea, dezechilibrul  psihic, căderea în neant, depravarea fizică și morală și, totodată,

atitudinea de revoltă față de întregul univers. Această atitudine, pe care o regăsim și în opera lui Emile Zola, se definește prin două stări contradictorii: fie retragerea într -un -un cotlon întunecat, într-un oraș izolat, propice intensificării acestei stări, fie integrarea în societate, cu scopul

subminării acesteia. Când criticii se referă la subminarea societății, prin diverse tertipuri, de către decadenți, nu fac trimitere la marile războaie, sau la revoltele declanșate de-a lungul istoriei, ci la

14

Matei Călinescu, op.cit , p.156. Ibidem. Ibidem. 16  Mihai Ene, Vălurile Salomeei , Editura Universității Universității de Vest,Timișoara,2011, Vest,Timișoara,2011, p.38 -39. 17 Matei Călinescu, Călinescu , op.cit ,p. ,p. 154. 18 Ibidem,p.145. Ibidem,p.145. 19  Mihai Ene, op.cit , p.45. 20  Angelo Mitchievici, op.cit , p.33. 15

6

 garoafele verzi ale lui Wilde sau mănușile roz ale lui elemente fine, rafinate, precum ,, garoafele  Baudelaire”21, care primejduiesc integritatea societății, mai ales cea a ,,establishmentului”  ,,establishmentului”.

Decadentismul ajunge să fie asociat, după cum am afirmat anterior, și cu ideea de progres, însă cu o conotație peiorativă, căci, după cum afirmă Matei Călinescu: ,,încă o dată, progresul este decadență și decadența este progres”22. Astfel încât, prin progres se înțelege un sentiment de

insatisfacție, sau chiar de repulsie la adresa contemporaneității.

Prin decadență și, totodată, prin decadentism, se ajunge la configurarea unei specii umane definite de o atitudine negativistă, de un scepticism radical și, într-o ultimă etapă, de epuizare

fizică dar și psihică, prin retragerea în agonie, căci aceasta este ,, starea  starea care-i convine cel mai mult unui spirit decadent ”23.

În încercarea de a reda un profil decadentist care să surprindă în complexitatea sa tot

cumulul de stări și de trăiri , Desire Nisard, ,, primul  primul care a introdus noțiunea teoretică de stil al decadenț ei ei”24, afirmă că: ,,un poet al decadenței va încerca să obțină cu cu ajutorul cuvintelor efecte caracteristice altor medii artistice, precum pictura sau muzica”25, lucru ușor de remarcat

și în opera lui Emile Zola. Pentru recunoașterea acestor tipologiilor decadente trebuie urmărit întregul  parcurs al

vieții, atât al personajelor, cât și cel autorului, creatorul de prototipuri decadente, căci putem fi induși în eroare de strategiile utilizate în procesul creator. În privința acestului lucru, al mând că : ,, strategia  strategia tipică decadentismului estetic, Nietzsche atrage atenția cititorilor, afir mând decad enței enței este cea a mincinosului care înșeală imitând adevărul și făcând ca minciunile să  pară mai credibile decât adevărul însuși”26. Așadar, ne lovim aici de o dublă interpretare a unui

 profil degeneraționist, căci prin stările maladive pe care decadentul le manifestă, dar și prin atitudinea sa de paria, pe care individul și-o însușește cu multă tenacitate, decadentul poate

ascunde în străfundurile gândirii sale metode de subminare și idei care pot sta la baza unui  program de ultragiere a naturalului”27, așa după cum afirmă Mihai Ene. ,, program

21

 Mihai Ene, op.cit , p.46. Matei Călinescu, op.cit ,p.135. ,p.135. 23  Mihai Ene, op.cit , p.46. 24 Matei Călinescu, op.cit,p.135. op.cit,p.135. 25 Ibidem,p.143. Ibidem,p.143. 26 Ibidem,pp.155-156. Ibidem,pp.155-156. 27  Mihai Ene, op.cit , p.47. 22

7

Această ultragiere a naturalului se regăsește de asemenea în ansamblul de componente ce formează personalitatea decadentă, deoarece, prin revolta împotriva propriei existențe și implicit , a celor din jur, a societății, decadenții practică și anti-rousseauismul, contrapunându-i ,,cultul artificialității”.28

Atitudinea anti-naturistă este ușor observabilă și în romanele lui Emile Zola,  unde naturalul este demistificat, stors de semnificație în fața unui destin implacabil, iar viața care

derivă în urma înlăturării naturalului și totodată a ,, naturii divine” 29, ca modalitate de existență, este una plină de anomalii, de perversiuni sexuale, de vicii, o lume în care degenerescența duce spre anormalitate și în ultimă fază spre nihilism, omul ajungând să se rezume la a fi o ,,mărire și lepădătură a Universului”30.  Istorie și decadență , afir mă mă că ,,decadența este peste tot. Ea Pierre Chaum în volumul  Istorie și  face parte din trama istoriei la fel cum bătrânețea, decreptitudinea și moartea fac parte din trama vieții”31. Așadar, decadența este privită ca un element biologic al vieții umane, făcând

 parte din ciclul existenței, sursele sale regăsindu -se chiar în adâncul ființei, nu în teorii, critici

ființele umane venim în lume cu această dispoziție decandentă, stare sau studii științifice. Noi, ființele ădirea sa, pe de altă parte, care preexistă în noi însă, scoaterea sa în relief, pe de-o parte, sau îngr ădirea ține de destinul fiecăruia dintre noi, căci ,,ideea de decadență este cu siguranță mult mai veche,  probabil tot atât de veche ca și omul însuși”.32

1.3. Decadența și virusul decadent Pornind de la afirmațiile anterioare, conform cărora decadența provine din interioritatea umană și ajunge să se manifeste sub forma unor curente și perioade literare, pe  parcursul acestei lucrări, mă voi opri asupra unei noi perspective asupra noțiunii de decadentism

și asupra stării pe care aceasta o provoacă: decadența. Dat fiind că decadența este ,,un cameleon

28

Ibidem, Ibidem, p.46. Ibidem, Ibidem, p.48. 30  Blaise Pascal,Cuget  Pascal, Cuget ări  ări , Editura Științifică,București,1992.p.136 Științifică,București,1992.p.136.. 31 decadență, Editura Clusium, Cluj, 1995, p.51. Pierre Chaum , Istorie și decadență, 32 Ibidem. 29

8

care- și  și schimbă culoarea în funcție de perspectiva perspectiva celui care-l care-l investighează”33, voi continua să

a cestă ,, stare  stare de spirit ”, ”,  printr-o grilă sanitară, homeopatică, ușor aplicabilă și în opera a bordez acestă lui Emile Zola.

Așadar, urmând această cale sanitară, decadentismul, ca reprezentant al stărilor maladive degeraționiste, asociat de marile culturi cu sfârșitul iminent, se face unicul răspunzător în degajarea unor simptome maladive, ajungând să fie definit, în analiza lui Angelo Mitchievici, drept un ,,virus”, ,,un parazit ”34. Mă ghidez, în interpretarea operei zoliste, după această critică  pune decadentismul într-o într-o ecuație eticistă , cu aportul unei analitici medicalizante, de care ,, pune interes clinic”35 , deoarece această cale este cea care reliefează, în cel mai fidel mod, degradarea

umană și substraturile bolnăvicioase aflate în subconștient, cele care duc spre promiscuitate, spre neant.

Urmărind identificarea ,,caracterului mutagen” al decadenței în opera zolistă, observ că acest ,,virus” își are originea în adâncurile ființei umane, transmițându-se pe cale ereditară,

determinând un pesimism care atinge cotele nevropatiei. Interesant de văzut este cum anormalitatea și degenerescența redate în operele literare, determinate în opinia lui Paul Bourget  fărmițare stilistică ”36, provin din însăși biografia autorilor. Privind adânc în viața marilor de o ,, fărmițare

scriitori și, totodată, în profunzimea operelor scrise de aceștia, ne dăm seama că  influența

experiențelor trăite în viața reală se răsfrânge și asupra vieții ficționale, asupra literaturii. Suflul decadent, vom vedea, se regăsește și în viața, dar și în opera lui Emile Zola, pentru că ,, dacă ,în timpul vieții artistului, opera suferă din cauza biografiei sale de multe ori încărcată de fapte, at itudini itudini și poziționări discutabile, abia după moartea sa opera se purifică și poate fi admirată cu adevărat .”37  Fiind vorba despre decadentismul definit  pe linie clinică, este necesară o

corelație între opera literară și viața autorului, pentru a identifica, cu certitudine, care este matricială  a decadentismului”38. După cum afirmă  Max Nordau, ,,autorii au o latură ,,natura matricială  degener ată, ată, fie de ordin ereditar, uneori chiar pe baza mărturiilor fiecărui scriitor în parte, fie de ordin social, referitor la viața contaminată pe care o duc aceștia într -un mare oraș generator

33

Decadență și decadentism, decadentism, Editura București, 2011, p.37 .  Angelo Mitchievici, Decadență Ibidem, p.38. Ibidem, p.38. 35 Ibidem, Ibidem, p.33. 36  Mihai Ene, op.cit , p.34. 37  Ibidem. 38  Angelo Mitchievici, op.cit , p.35. 34

9

de nevroze”39. Această subterană prezentă în viața personajelor este de sorginte psihică și își are

lăcașul în viața creatorului, a autorului, iar când acesta se refugiază în boală, în decreptitudine, când atinge culmile nevropatiei, opera se înscrie în normele decadenței, oferind cititorului

imagini triviale, în fața cărora ,,criticul își pune mănușile albe , pentru a evita să se infecteze”40. Vorbind de decadentism din perspectivă sanitară, spre interpretarea oper elor elor care se înscriu în această categorie, sunt necesare și trimiterile la domeniul psihanalizei, căci din subconștient și din adâncurile ființei umane provin stările maladive, producătoare de alienare. Studiile de specialitate conferă exemple și piste de urmat în identificarea surselor d ătătoare de

tulburări psihic. Unul dintre ele este cel al lui Erving Goffman, care distinge trei tipuri de stigmat ,,codificate la nivelul discursului critic drept trăsături simptom care conferă un profil degeneraționist al artei moderne și decadenț ei ei.” 41  Ajutându-mă de aceste studii în încercarea

definirii acestui simptom numit decadență, observ că este imposibil de conturat o definiție

complexă a curentului, căci,  prin ochii fiecărei culturi, decadența  pierde sau capătă alte semnificații. Aceasta este de o complexitate aparte, fără origini certe, asimilată unei perspective negativiste, care se găsește în ansamblul ființei umane și devine răspunzătoare de producerea unui dezechilibru sufletesc, dar și trupesc, în ultimul grad de neantizare.

Acest declin al vieții marcat printr -o necontenită epuizare psihică, dar și trupească este definit de către Paul Bourget prin sintagma ,,cuvânt teribil ”42 . Estetica decadenței, în termenii lui Matei Călinescu, apare ca având ,,creații neregulate, violente, care dezvăluie artiști mai îndrăzneți, iar cutezanța este o virtute care ne trezește simpatie, simpatie, fără să vrea vrea”43. Așadar, în ceea

ce privește stilul marilor scriitori care au fost cuprinși de suflu l devitalizant, se observă manifestările nestăvilite ale nestăvilite  ale individualismului estetic”44 , ei fiind cei care își definesc existența ,,manifestările

 prin revolta și fronda la adresa societății, incompatibile cu principiile lor de viață. Din acest  punct de vedere, Emile Zola poate fi încadrat și el în categoria decadenților, fiind un promotor al ,,cultului inovației”, căci, nemulțumiți fiind de natura divină, și implicit de cea umană, ,,decadentul va fi aproape obligat să cultive un cult al inovației”.45 39

Matei Călinescu, op.cit ,p.31. ,p.31.  Angelo Mitchievici, op.cit , p.34. 41 Ibidem. 42 Matei Călinescu, op.cit ,p.146. ,p.146. 43 Ibidem,p.146. Ibidem,p.146. 44  Angelo Mitchievici, op.cit , p.39. 45  Mihai Ene, op.cit , p.49. 40

10

Cei trei teoreticieni ai decadentismului, enumerați de Angelo Mitchievici: Dennis Denisoff, Matthew Potolsky , Liz Constable, afirmă cu privire la decadentismul estetic, faptul că: ca  strategie textuală subminează” 46. Decadența, drept fenomen cultural, apare ,,decadentismul ca strategie

ca o ,, formă  formă degradată, viciată a viciată a referentului estetic prestigios”.47

Urmărind metodologia cu care am ales să analizez marea operă zolistă, și anume cea sanitară, medicală, ajutată fiind și de anumite referințe din domeniul psihologic, constat faptul că această contaminare cu decadentismul ține de un fond sufletesc întunecat și provine din anumite frustrări, anumite nemulțumiri și neînțelegeri cu propria persoană. Aceste stări ce domină  personalitatea decadentă  devin contradictorii în momentul în care ,,demonismul bovaric”

48

și

artificialitatea se opun grandorii și supraestimării propriei persoane. În acestă postură litigioasă se află personajele din opera zolistă, având un caracter ciclotic, determinat de factorii eredității, dar și de întunecimea psihicului uman care scoate la suprafață cele mai viciate gesturi, ființa și de eroare”.49 umană reducându-se la postura de ,,îngrămădire de incertitudini și

Marele depozitar al tuturor sentimentelor și gândurilor ce sălășluiesc în noi, psihicul

uman îi creează omului stări contradictorii. Acestă alternanță a stărilor este pregnant vizibilă în atitudinea persoanelor decadente, a persoanelor cu o dublă identitate, a persoanelor care se

autodescriu, așa precum o face Nietzsche drept ,, un om dublu , mai am și o a doua față pe lângă  prima”50. Iar incertitudinea impusă de pesimismul decadent se pare că își găsește resurse, așa

după cum afirmă Angelo Mitchievici, în ,,anxietatea romantică”.51 sursă  psihică, acesta Aici se pune, din nou, problema originilor decadentismului, căci, având o sursă psihică, necesită un impact puternic care să-i provoace apariția. Angelo Mitchievici consideră drept sursă anxietatea romantică, afirmând că apariția stării de decadență este ,,cauzată de falimentul explicațiilor în ordine teologică ale existenței răului, cu alte cuvinte, de  falimentul geniului creștinismului”52. De aici pornind și contradicțiile la nivelul interiorității umane între ,,cultul romantic al naturii”, opus artificialității.

46

 Angelo Mitchievici, op.cit , p.36. Ibidem, Ibidem, p.38. 48 Ibidem, Ibidem, p.39. 49  Blaise Pascal,Cuget  Pascal, Cuget ări  ări , Editura Științifică,București,1992.p.135 Științifică,București,1992.p.135 50  Friedrich Nietzsche, Ecce homo, homo, Editura Humanitas, București,2012, p.16. 51  Angelo Mitchievici, op.cit , p.39. 52 Ibidem. 47

11

O modalitate de ,,vindecare” de această maladie degenerativă, care, o dată cuibărită la

nivel psihic, nu se mai desparte de prada sa și o conduce prin cele mai tenebroase cotloane ale inconștienutului uman, este ,,vindecarea prin confruntare”53. Această metodă este folosită de cătr e Nietzsche în Cazul Wagner  și  Ecce homo, unde personajele ajung să  fie ,,cu un picior dincolo de viață”.54

Mecanismele dătătoare de stări devitalizate sunt creatoare de universuri paralele în care

decadenții preferă să se refugieze și duc ,, spre  spre o însingurare absolută și spre desprinderea desprinderea de condițiile obișnuite”55. Preferința pentru însingurare este specifică decadenților și se manifestă

 printr-o atitudine categorică a refuzului oricărui ajutor exterior. Decadentismul și-a creat, de-a lungul timpului, propriul cult, cu adepți fideli, și treptat a devenit ,,o religie”, un mod de viață pe diabolismul,  satanismul ieșit din catacombe sub o înșelătoare înșelătoare care A. E. Carter îl asociază cu ,,diabolismul, satanismul înfățișare monden –estetică”56. Alegând calea clinică  pentru depistarea originilor decadenței,

descopăr faptul că, o dată cu trecerea ireversibilă a timpului, sentimentele ființei umane se intensifică, ajungând, în cazul decadenților să afecteze nivelul  psihic și să se manifeste  prin  perversitate, satanism, psihopatie sexuală. Din nou, A. E. Carter ne vine în ajutor comparând fenomenul decadent cu un ,,rit satanic”57. El susține că manifestările decadenței ,,echivalează cu refuzul naturii și îmbrățișează artificialitatea ca formă supremă de perversiune și act intenționat blasfemic”58. Așadar, simptomele decadente,  prezente încă din antichitate, corelate ideii de

fatalitate, de declin, devin simptomele acute, nu doar ale unei civilizații, ci coboară în plan

individual, și devin aparținătoarele unor indivizi cu un subconștient maladiv, lipsit de vitalitate, trecut în lumea tenebroasă a viciului, a frivolității. Totul se acutizează în timp și prinde contururi nefaste, decadentismul fiind privit ca ,,metabolism al modernității, căci progresul înseamnă decadență”59. Sfatul nietzscheian îndeamnă spre o luptă cu propria persoană: ,,trebuie luptat î mpotriva mpotriva contaminării părților sănăt oase oase ale organismului”.60

Simptomele decadenței sunt mereu puse în corelație cu evoluția umanității, iar eu, făcând un rezumat al comentariilor critice, observ că societatea și, implicit indivizii care o 53

Ibidem, Ibidem, p.17.  Friedrich Nietzsche, op.cit , p.19. 55  Friedrich Nietzsche, op.cit , p.14. 56  Angelo Mitchievici, op.cit , p.41. 57  Ibidem,  Ibidem, p.41. 58 Ibidem. 59 Ibidem, Ibidem, p.53. 60 Ibidem, Ibidem, p.39 54

12

formează, devin impasibili în privința schimbărilor negative din jur și intră într -o zonă de neutralitate, devenind, așa cum afirmă Anatole  Baju, ,,oameni blazați”61, cu simptome ale

evoluției sociale, precum ,,rafinamentul dorințelor ,senzațiilor, gustului, luxului, plăcerilor ; plăcerilor ; nevroză, isterie,hipnotism,morfinomanie, șsarlatanism științific, schopenhauerianism în exces ”.62

Pe fondul acestor tulburări sufletești și a unui dezechilibru psihic, se na sc cele mai ,,vizibil șocante”

63

și mai facile perversiuni, de natură sexuală, care se abat asupra

indivizilor, mai ales în ultima etapă a decăderii. Un lucru dovedit de psihanaliști este că aceste acte de decădere nemotivată își au originea în adâncurile subconștientului și conduc spre săvârșirea unor fapte asupra cărora conștiința nu mai deține controlul: ,,anumite acte în aparență neintenționate se dovedesc a fi, dacă sunt supuse unui examen psihanalitic, perfect motivate și determinate de cauze care scapă conștiinței”.64

În viața decadenților există, încă de la apariția acestei ,, stări  stări”, o relație viciată între ei și societate și o continuă insuficiență dureroasă care -i pune să cadă în patima absurdului, a dezintegrării existențiale. Așa du pă cum afirmă și Emil Cioran, ,, o pasiune a absurdului nu se  poate naște decât într -un -un om în care s-a lichidat totul ”. ”.65 Această golire de sens a vieții, specifică

decadenților, lasă urme la nivel psihic, ducând spre nevropatie și, implicit, spre moarte. Ceea ce

face ca decadenții să trăiască, doar pentru a trăi, rămânându-le doar ,,motive nemotivate spre a trăi”66, este neîncrederea totală de care dau dovadă în fața accepțiunii creștine asupra morții.

Pentru decadenți, moartea nu înseamnă trecere, ci agonie, negare. Așadar, privit în dimensiunea sa escatologică, decadentismul trimite spre un sfârșit iminent, dar, în momentul în care criticii vorbesc despre sfârșit, nu se rezumă doar la imaginea apocaliptică de sfârșit al lumii, ci la sfârșitul existenței umane, căci psihicul devine sursa  principală a decăderii. Decadenții Decad enții cultivă o lipsă crasă a valorilor morale și o depărtare acută față de natura divină, astfel încât nu le mai rămâne decât să se refugieze în acceptarea fatalității destinului și să manifeste un pesimism epuizant, căci decadența este ,,acceptarea și încurajarea declinului”.67

61 Mihai Ene, 62 Ibidem.

Vălurile Salomeei , p.43.

63

 Angelo Mitchievici, Mitchievici, op.cit , p.39 Sigmund Freud, Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Antet,2011,p.231. 65 Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București,1990, p.12. 66  Ibidem, p.11. 67 Matei Călinescu, op.cit ,p156. ,p156. 64

13

Decadenții ajung să fie niște străini în propriul corp, iar decadența, drept stare generală de spirit, ajunge să ,, presupună  presupună întotdeauna autoînșelătorie” 68 și să pericliteze într -un -un mod nefast soarta individului decadent și, implicit, a celor din jur. Producerea acestui dezastru la

nivelul ființei umane se declanșează și din cauza responsabilizării, problema majoră în acest caz constând în faptul că decadenții nu își recunosc și nu sunt conștienți de propria decădere. Așadar, ,,în ceea ce privește decadența, lucrul cel mai important este  să o recunoaștem, să devenim conștienți de ea și să nu ne lăsăm induși în eroare de diversele ei șiretlicuri si deghizări ”.69

Aflându-mă tot  într-o zonă a interpretării sanitare, observ faptul că simptomele

declanșatorii ale decadenței își răsfrâng virușii asupra întregii ființe, introducând-o într-o stare de  boală cronică din care nu se mai poate ieși. Emil Cioran afirmă că ,, suferința  suferința adevărată izvorăște din boală. Din acest motiv aproape toate bolile au virtuți lirice. Numai cei care ,,vegetează într o insensibilitate scandaloasă rămân impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adâncire personală”70. Așadar,  lirica este și ea contaminată și nu poate fi exteriorizată decât  grăunte de nebunie interioră”.71 De aici rezultă faptul că, în ciuda abordării acestei  printr-un ,, grăunte

teme din perspectivă negativistă, decadența poate fi dătătoare de artă, de suprasensibil, de liricitate, ,, arta  fiind investită cu puteri absolute, capabilă să genereze viață.”72 Această nouă

accepțiune dată decadentismului, drept generator de artă, se regăsește și în critica lui Matei Călinescu, care afirmă că ,, perioadele  perioadele decadente ar trebui să fie

favorabile dezvoltării

artelor ”73, iar ,, stilul  stilul decadenței este pur și simplu un stil favorabil manifestării nestăvilite a individualismului estetic, un stil care s-a s-a rupt de cerințele autoritare tradiționale, precum unitatea, ierarhia, obiectivitatea.”74  Psihoza care cuprinde întreaga ființă umană într -o -o ,,beție interioară”75  pare să aibă și efecte benefice asupra societății, dându-i opere de o reală valoare.

Decadenții aleg și calea artei, a creției, căci ,,creația este o salvare temporară din ghearele morții”.76

68

Ibidem. Ibidem. Ibidem,p.157. Ibidem,p.157. 70  Emil Cioran, op.cit , p.8. 71 Ibidem. 72  Mihai Ene, Vălurile Salomeei , p.46 73 Matei Călinescu, op.cit ,p.15 ,p.15 74 Ibidem,p.146-147. Ibidem,p.146-147. 75 Ibidem,p.14 Ibidem,p.14 76  Emil Cioran, op.cit, p.10. 69

14

În urma infectării cu virusul decadent decadenții devin, după cum afirmă Nietzsche, fantastice[…] cu o capacitate de a construi o întreagă rețea de concepte iluzorii și de ,,animale fantastice[…] mecanisme înșelătoare, care falsifică realitatea .”77 El însuși este un filosof care își recunoaște

aderența la principiile decadente: ,, sunt  sunt un decadent[...] și opusul acestuia”78 și, totodată, creatorul unor opere de o valoare inestimabilă.

Un alt exemplu în acest caz, al creațiilor provenite în urma molipsirii cu decadență, îl constituie și romanul lui Huysmans,  În răspăr  , roman care este definit de către Matei Călinescu ca fiind ,,defapt o summa a decadenței, o encilopedie a gusturilor și idiosincraziilor decadente”79, bazându-se pe imagini exclusiv negativiste, care să reliefeze natura destructivă a

decadentismului. Această carte este denumită de Oscar Wilde o ,,carte otrăvită”,80,,un adevărat tratat al decadentismului”.81

Având aceste exemple la îndemână, plus multe altele, constat că decadentismul, pe lângă  pesimismul și ,uneori, nihilismul, de care dă dovadă, se încadrează și în categoria curentelor figurative, fiind defapt ,, o punere în scenă a realității”, chiar dacă aceasta este supusă, ulterior,

artificialității și deteriorării.

77

Matei Călinescu, op.cit ,p.157. ,p.157.  Friedrich Nietzsche, Ecce homo, homo, p.14. 79 Matei Călinescu, op.cit ,p.149. ,p.149. 80 Ibidem,p.40. Ibidem,p.40. 81 Ibidem. Ibidem. 78

15

Capitotul II

 2.Cont  2.Conta aminar inar ea cu decad cadenti nti sm a lui lui E mi le Zola Zola

 2.1.  2.1.

Tr ecer ea de la roma romanti nti sm la decadenti nti sm

Asumându-mi sarcina de a realiza o lucrare în care să analizez romanele zoliste  printr-o grilă decadentă, dintr-o perspectivă sanitară, în capitolul de față, voi face o incursiune în în

viața autorului Emile Zola, pentru a observa cum s-a făcut trecerea lină, în opera sa, de la romantism la naturalism, și care au fost factorii care au determinat, spre final,  ,,contaminarea cu decadentism” decadentism”.

Știind din capitolul anterior, mai exact, din critica lui Angelo Mitchievici, că decadentismul, acest parazit care creează stări de ,,exaltare în negativitate”82, se dezvoltă în urma unor nemulțumiri, a unor stări de anxietate romantică, voi face o scurtă analiză a primilor ani de viață ai lui Emile Zola, până la contactul său cu marele orașe care i-a influențat viața și, implicit, opera literară. Angelo Mitchievici afirmă că ,,decadentismul reprezintă această fază crepusculară de declin a r omantismului, omantismului, marcată de un puternic pesimism și de un sentiment puternic al eșecului”83. Regăsim acestă trecere de pe poziția romantică, a lumii idilice, pe o  poziție

 pesimistă, aproape nihilistă, și în opera lui Emile Zola. Dat fiind faptul că trecerea de la romantism la decadentism se produce de-a lungul timpului și implică o luptă acerbă pentru păstrarea integrității romantice, observăm că transformarea se  produce prin ,,alienare, adică prin pervertire și exces”.84 Acest lucru este ușor remarcabil și în

urma lecturării a mai multor bibliografii făcute vieții lui Emile Zola. Acesta ia contact cu Aix . Aici, întregul univers se dispersează și ,,burghezia agresivă”85 prin înscrierea la colegiul din Aix.  străinul 86, stabilește o legătură nocivă  psihic, cu cei din jur. Pe seama Emile Zola, numit ,, străinul 

82

Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București,1990, București,1990, p.19.  Angelo Mitchievici, Decadență Decadență și decadentism, decadentism, Editura București, 2011, p.40. 84 Ibidem. 85 Zola, Editura Univers, București, 1982,p.26.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, 86 Ibidem. 83

16

scriitorului  putem pune și nașterea, în interiorul său, a melancoliei acestui declic produs în viața scriitorului putem romantice, deoarece  prietenia pe care o leagă cu Cezanne, și, totodată, despărțirea timpurie de acesta, îi va produce răni amare în suflet și trăiri care sunt specifice doar unui suflet romantic. Fiind la vârsta la care orice sentiment creează stări capabile să ducă spre o exaltar e

totală a ființei, la vârsta la care contopirea cu natura produce stări de reverie, Cezanne și Zola sunt cuprinși de ,,otrava aceea delicioasă și neuitată a anilor tineri 87”, numită romantism. Ei înșiși afirmă faptul că prin contactul cu natura și cu puritatea acesteia s -a ,,infiltrat în ei romantismul ”88, avându-i drept călăuze pe marii poeți: Victor Hugo și Alfred de Musset. Idila,

dacă o putem numi așa, cu ,,pălăria roz” și aventurile petrecute împreună cu prietenul său din Aix, trezesc în conștiința adolescentului Zola sentimente pure, de beautitudine, care-l deter mină mină să scrie  Arcașul  Arcașul Rollon, ,, dramă dramă care rezumă întreaga omenire”89. Aceasta este o etapă în viața autorului francez de care se va despărți foarte greu și care, din cauza trăirilor intense și a complexelor apărute, îi va marca întreaga operă literară și , implicit, aprecierea acesteia de către  posteritate.

 Neîndepărtându-mă mă prea  prea mult de pista pe care am ales să o parcur g, și anume cea a unei analize clinice, găsesc  în biografia realizată de Armand Lanoux scriitorului Emile Zola, detalii care amintesc de afirmația lui A.E.Carter confor m căreia ,,acea stă reacție are o natură  specifică, ea reprezintă un caz de inversiune care nu anuleaza deloc contractul cu vechiul termen, ci menține contractualist relația cu revolta ”90. Reacția la care se referă aici criticul este

reacția romanticilor care, cuprinși de pesimism și epuizare, cad în patima decadenței. Revolta la adresa transcendenței, dar și la adresa naturii ca produs al creației divine, se răsfrânge și asupra  personalității lui Emile Zola. In acest caz însă, revolta se manifestă prin reacțiile   propriului

organism, căci mutarea scriitorului împreună cu mama sa în Paris îi creează ,, febră  febră tifoidă”91. Un lucru necesar de precizat în acest caz este și faptul că absența paternă și afecțiunea excesivă din  partea femeilor de care a fost înconjurat Emile Zola, îi conferă acestuia ,, o timiditate excesivă care i-a i-a impregnat copilăria și adolescența”92. Lipsa tatălui în viața lui Emile Zola, îi creează un

mare gol la nivel psihologic, lipsindu-l de modelul virilității și puterii masculine. D e aici se naște 87

Ibidem, Ibidem, pp.30-31. Ibidem, Ibidem, p.31. 89  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982,p.47. 90  Angelo Mitchievici, Decadență Decadență și decadentism, decadentism, p.41. 91  Armand Lanoux,op.cit  Lanoux,op.cit , p.49. 92 Ibidem, Ibidem, p.134. 88

17

violente ” pe care Emile Zola începuse să le  practice ,, mai ales o timiditate excesivă și  ,,jocurile violente” din ziua când a urmat dricul lui Francesco pe drumul acela ce nu se mai sfârșea 93.”

Probabil și factorii ereditari au avut o contribuție consistentă în formarea acestei  atitudini a scriitorului, în a-l determina să fie o persoană timidă, atitudine care, după spusele doctorului Toulouse ,, se  se întâmplă la nevropați”94. Doctorul Toulouse nu este singurul care are această

 părere în privința scriitorului, deoarece și frații Goncourt, în urma unei vizite făcute de Emile Zola pe ,,boulevard de Montmorency, numărul 53,Paris, cartierul Auteuil ”95, îl vor numi l-au presimțit pe nevropat. Ce mare portret improvizat !”96, cu diferența că, nevropat: ,,în arivist l-au

aceste manifestări își vor face simțită prezența într -o altă etapă a vieții, la maturitate . Luând în calcul această nevropatie de care îl acuză doctorul Toulouse, găsim reprezentativă afirmația scriitorului, într -un moment de sinceră confesiune ,,la 12 ani ,nu- ț   ț i prea dai seama,la 18 e ca o boală de piele”97. Afirmația dezvăluie sursele bolii de care suferă Zola .

Ea face referire la starea de sărăcie lucie care-i cuprinsese și pe el și,  implicit,  implicit, și pe mama sa, cu care locuia. Aflându-se la vârsta la care responsabilitățile își fac simțită prezența și apar în viața

umană ca niște piedici greu de depășit, Emile Zola ar fi dorit să se încarneze, după cum afirmă Armand Lanoux, în figura lui Peter Pan, ,,micuțul care nu voia să devină om mare”98. Neliniștile

care îl cuprind și temerile cu care se confruntă îl determină pe Emile Zola să se refugieze în  boală, lucru care-l transformă într -un -un “om infinit dramatic și nefericit 99”. Stările de care este cuprins  Emile Zola la vârsta adolescenţei sunt specifice  sub  prevestirea morții ”.100Aşa tipologiei decadente, ale omului epuizat, lipsit de vitalitate, aflat ,, sub prevestirea s-a inhibat voinţa101” , cuprins de agonia decadentă, de îl surprindem şi pe Emile Zola, căruia ,,i s-a

,,marea oboseală”, lipsit de m otive necesare dorinţei de a trăi. În viaţa sa se instalează o stare

morbidă de care nu va scăpa  până la finalul vieţii, unica sa portiță de evadare fiind creația

93

Ibidem, Ibidem, p.24. Ibidem, Ibidem, p.93. 95 Ibidem,p.124. Ibidem,p.124. 96 Ibidem, Ibidem, p.125. 97 Ibidem, Ibidem, p.45. 98 Ibidem,p.50. Ibidem,p.50. 99 Emil Cioran , Pe culmile disperării , Editura Humanitas, București,1990, p .16. 100  Armand Lanoux, op.cit , p.251. 101 Ibidem, Ibidem, p.51. 94

18

tistică, cu ajutorul căreia va defula toate reținerile și spaimele de care era înconjurat, ajungând, ar tistică,  supună fatalit ății ății sale de scriitor ”. ”.102 într-un final, să se ,, supună fatalit 

Revenind la perioada în care virusul decadent se instalează în organismul lui Emile Zola, lucru uşor observabil prin acţiunile sale, acţiuni precum “nota zero” la examenul de la Sorbona, examene scrise picate, detectăm şi apariţia aşa-numitei revolte decadente. În cazul lui  ț ios ios ce Zola, aceasta se îndreaptă asupra propriei persoane, căci el era ,,mare nervos, un supersti ț  vibra, își făcea rău singur 103”. Chiar dacă aceste impulsuri nervoase sunt ignorate și tratate ca

simple acte nemotivate, vor ajunge ca la maturitate să-i creeze angoase, frici interminabile ce vor duce la stări acute de delir și mai târziu, la teama inexprimabilă în fața morții.

Un alt lucru care face detectabilă starea de decadenţă şi infectarea lui Emile Zola cu  Mă aceasta este recunoaşterea propriei agonii şi apariţia îndoielii asupra propriei persoane: ,, Mă îndoiesc de toate, în primul rând de mine. mine. Sunt zile cînd cred căcă- s  s prost, în care mă-ntreb mă -ntreb cine  sînt oare ca să am visuri atît de orgolioase104.” Prezenţa subteranei în viaţa scriitorului, încă de

la această vârstă, își va găsi expresia în operele sale, în acelaşi fel, după cum vom vedea, şi timiditatea atât de prezentă în viaţa reală  va fi anihilată în viaţa ficţională. ,, Zilnica  Zilnica urzeală  sord idă idă”105, care –i ocupă întreaga viață scriitorului francez, îl face să cadă în patima negației și

să devină un om ,, pentru  pentru care totul se reduce în ultimă instanță la neant și pentru care legea acestei lumi este suferința”106 . Numeroasele sale mutări care îi sporesc insatisfacția față  de lume

și care le vor crea și  personajelor sale un ,,îndelung și apăsător travaliu al morții ”  , îi aduc instabilitate și dezechilibru. Pe tot acest parcurs al vieții care începe cu euforia romantică și, treptat, se

împotmolește în mizeria decadentă, Emile Zola îl are drept martor și, totodată, sprijin, pe marele  ș generator de nevroze107” , Parisul. Acest oraș , unul dintre orașele predilecte ale sufletului ,,ora ș generator

decadent, ,,era mereu în cadrul ferestrei sale108”, fiind „confidentul tragic al bucuriilor și tristeților lui” 109. Sub găzduirea Parisului, viața lui Emile Zola se desfășoară, pitită în cele mai

ascunse locuri, în suburbiile cele mai tenebroase, fiind o viață infectată cu virusul decadent. 102

Ibidem, Ibidem, p.335. Ibidem, Ibidem, p.379. 104 Ibidem, Ibidem, p.59. 105 Ibidem, Ibidem, p.52. 106  Emil Cioran, op.cit , p.17. 107  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, p. 61. 108 Ibidem. 109 Ibidem. 103

19

 Nivelul maxim al decăderii scriitorului francez devine evident în momentul în care acesta o  fata cu trăsăturile nesigure110”, la muntele de pietate, căci resursele materiale trimite pe Berthe, ,, fata

nu-i mai ajung pentru a-și duce existența. Boala care își făcuse  deja loc la nivelul

subconștientului îi crea autorului francez acute tulburări psihice și o vulnerabilă stare oscilatorie , Emile Zola ajungând să aibă ,,o via ță sedentară,  să fie nevrotic,  nevrotic,  descurajat ”111, după cum el însuși afirmă într -un  Am devenit atât de sedentar încât cea mai -un moment de sinceritate lucidă: ,, Am mică mișcare mă obosește”112. Așadar, iată-l pe Emile Zola pe drumul declinului încă de la o

vârstă fragedă, din cauza insuficiențelor  materiale și acceptării fatalității   ca unic mod de existență. El însuși povestețe  cum ,,o face pe arabul 113” și cum, din cauza incapacității de a-i oferi mamei sale o bătrânețe tihnită ,, se  se chinuie și e rușinat că trăiește în mizerie fiziologică 114”. Aceste gesturi denotă, în mod cert, că ruinarea, care se anunțase încă din momentul plecării sale din Aix, s-a produs și că, toată viața sa, Emile Zola va trăi în dezordine și disperare. Acest traseu

al declinului este surprins și de doctorul Toulouse într -o frază succintă, dar esențială: ,,la 20 de ani Zola s-a s-a mulțumit prea des cu pâine, cafea și brânză italienească și tulburările nervoase au crescut. Pe la 30 de ani au apărut ideile morbide, iar  între  între 20-40 20-40 de ani, enteralgii și între 44-50 44 -50 de ani, o falsă anghină pectorală115”. În urma acestui comportament oscilant, Toulouse

concluzionează: ,, Domnul  Domnul Zola este un nevropat, adică un om al cărui sistem nervos este  suferind 116”.

Ajungând pe culmile acestui declin, ,,lumea interioar ă nu mai există pentru  Zola117”, după cum afirmă Paul Bourget. Lucru acesta se reflectă și în opera sa , căci Zola,

urmărit de acea ,,tendin ță de amplificare a trăsăturilor omenești118”,creează portrete monstruase, tipologii care surprind ,,toat ă murdăria omenească119”. Vorbind despre această perioadă

întunecată din viața lui Emile Zola ,despre zonele sumbre în care acesta își purta existența și despre transpunerea acestor medii de viață în opera sa literară, A. Dezalay a ,,remarcat spațiul

110

Ibidem, Ibidem, p.70. Ibidem. 112 Ibidem, Ibidem, p.63. 113  Armand Lanoux , op.cit , p.70. 114 Ibidem. 115 Ibidem, Ibidem, p.365. 116 Ibidem, Ibidem, p.368. p.368. 117 Ibidem, Ibidem, p.223. 118 Ibidem. 119 Ibidem, p.89. Ibidem, p.89. 111

20

 subteran în opera literară zolistă120”, numindu-l ,, pictorul  pictorul unei lumi subterane subterane în natură, în  societate și î n om, o lume înecată în noapte, săpată în pasaje tenebroase, beciuri și tunele .”121În

ceea ce privește prezența subteranei în viața scriitorului francez, notabile sunt și visuril e sale, și anume cele în care trupul nu îl ascultă ,, picioarele  picioarele sunt grele și nu duc trupul . Prezența lor se va face remarcată și în opera sa literară, unde fiecare vis va avea conotațiile sale și va coordona, într-un fel , sau altul, destinul personajelor, creând nevroze și temeri obsesive. În jurul ideii de declin, stare care se acutiza zilnic în cazul lui Emile Zola, se naște,

așadar , sentimentul acut al decadenței și se produce, fără nici o îndoială ,,contaminarea cu decaden ț a”. Chiar dacă Armand Lanoux afirmă că ,, Zola  Zola se trage din Rousseau122”,deoarece este

un idealist sălbatic, contaminarea cu starea de latență morbidă, se produce iremediabil. În ceea ce  privește raportul său  cu lumea, cu semenii, Zola ajunge să trăiască din mila unor cunoștiințe ,,depunând cărți de vizită de Anul Nou123”. Spiritul umanitar îi este anihilat de aceste stări

maladive și relația cu societatea, intră, cel puțin pentru o perioadă, într-un con de umbră. Având dec adente de descompunere lentă, dar aceste simptome, viața scriitorului Zola cade  pradă stării decadente nimicitoare. Afirmația lui Angelo Mitchievici, conform căreia ,,mutația decadentă intervine atunci când scriitorul  , artistul romantic renunță la rolul său social  social  , civic, înțelegând să abandoneze deziratele umaniste imposibil de împlinit 124”, se confirmarea în cazul lui Zola.

Analizând trecerea de la romantismul din  primele sale creații, la decadentismul sordid care îi

infuzează operele de mare valoare, se observă faptul că la început ,,universul mental al lui Zola e caracterizat de un viguros cult al prieteniei, de o nostalgie 125”. Căderea nu se produce brusc, ci

este anunțată de o luptă interioară care constă în încercarea de a păstra intactă imaginea Provenței și a amintirilor cu Cezanne. Această luptă se duce prin crearea de lumi compensatorii, fapt dovedit și de scrierea sa Confesiunea lui Claude, cel dintâi roman al lui Zola care ,,își trage  seva din copilăria copilăria sa126”. Claude este un pseudonim pe care Emile Zola îl folosește pentru a

masca faptul că era un idealist și,  în acele vremuri, era  ,, șocat  șocat de realitate”. În acele momente, tânărului Emile Zola, nu-i trecea prin cap că realitatea va deveni muza sa inspiratoare și că  tot 120

Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005, p.115. Ibidem. 122 Ibidem, Ibidem, p.77. 123 Ibidem. 124  Angelo Mitchievici, op.cit , p.39. 125  Armand Lanoux , op.cit , p.77. 126 Ibidem, Ibidem, p.89. 121

21

ceea ce i se părea șocant, va fi transpus, de către el, în romane naturaliste. Se pare că trecerea  bruscă din lumea blândă a Aix-ului, în lumea crudă a Parisului, nu a fost bine asimi lată de adolescentul Emile Zola, așadar, contactul  brusc cu Parisul imobil și indiferent a creat un teren  propice instaurării stării decadente în psihicul său.

Știind că elementele biografice stau la baza creației lui Emile Zola, observăm cum obsesiile depistate în copilărie, și mai apoi în adolescență apar în fiecare roman zolist.Un astfel de exemplu este reprezentat de dorința de afirmare și de iubire care îi sunt alterate de timiditate,

stări care se vor regăsi  preponderent în scrierile sale. Vorbind despre sexualitate la Emile Zola, apelăm din nou la raportul pe care doctorul Toulouse i-l face scriitorului, detectând următorul lucru: ,,în ciuda acestor idei sexuale precoce, femeile nu vor juca un rol prea mare în viața lui de adolescent și de tînăr bărbat 127”. De aici survine o altă problemă care apare în scrierile lui Emile  sunt un cast 128”,  fapt ușor sesizabil și în Zola, și anume cea a castității. El însuși  afirmă: ,, sunt

comportamentul său față de femei. Așadar,  aceste rețineri pe care Emile Zola le trăiește în tinerețe își găsesc compensația, după cum afirmă Armand Lanoux, în ,,exploziile de erotism din opera sa129”. Regăsim această tendință de defulare, prin intermediul operei literare, a tuturor

nemulțumirilor care încarcă psihicul uman și în cazul lui Emile Zola, dar și în cazul fraților Goncourt, căci ,,refugiul lor în imaginație imaginați e e un indiciu de inadaptare, de spontaneitate înăbușită130”. Vom vedea că la majoritatea naturaliștilor ,, în compensație, consolidarea acestei tendințe deschide câmp liber elanului biologic131.”

În ceea ce privește latura sexuală a vieții scriitorului, remarcăm mici deviații și ”, plin de constrângeri și numeroase temeri care-i conferă lui Emile Zola portretul unui ,,om cast ”, de sentimentul acut al incapacității împlinirii în plan erotic, problemă care va reveni mai târziu,

la maturitate, în momentul căsătoriei cu Gabrielle. Lumi compensatorii sunt, în opinia lui Armand Lanoux, operele întregului ciclu Rougon Maquart, care, privite din pespectiva erotismului, se reduc la ,,un fel de compensație la cenușia viață cuminte a scriitorului 132”. Tot Armand Lanoux îi face un portret lui Zola, la vârsta de patruzeci de ani, în care îl surprinde în

aceeași ipostază a omului chinuit de obsesii, peste care se observă, nemijlocit, trecerea trecerea anilor și 127

 Armand Lanoux, op.cit ,p.365 ,p.365 Ibidem. 129 Ibidem, Ibidem, p.63. 130  Henri Zalis, Sub semnul realului , Ed. Enciclopedică română, București, 1974, pp.56 -57. 131 Ibidem, Ibidem, p.57 132  Armand Lanoux, op.cit ,p.367. ,p.367. 128

22

ăsta-i bărbatul de 40 de ani, chipul ca de ceară și părul cenușiu[…]. amplificarea complexelor: ,,ăstaȘi mereu aceeași obsesie: ,,dacă aș avea copii, mimi-ar place să le să le dau niște nume simple; Paul,  Denise, Jacques...133”. Privind această imagine cenușie a lui Emile Zola și viața sa  de dinainte și

de după căsătorie, ne dăm seama că una din obsesiile majore ale vieții  sale a fost cea că ,, Alexandrine  Alexandrine nu i-a i-a putut dărui copiii copiii pe care-i care-i aștepta de la ea134.”Chiar dacă în anumite

 bibliografii, viața sexuală a autorului nu reprezintă un subiect de maxim interes, acest detaliu este unul capital în receptarea operei zoliste, căci constituie, după cum afirmă Armand Lanoux, ,,una din cheile operei sale”. Urmărind acest portret al omului timid și cast și analizându-l din

 perspectivă psihologică, găsim potrivită afirmația doctorului Toulouse care constată con stată ,,afirmarea  sexuală a pubertății pe la 18 ani. Instinct   genital de-o de-o anumită timiditate,cum se întâmplă la nevropați135”. Această analiză pe care doctorul Toulouse i-o face lui Emile Zola scoate în relief

toate substraturile psihicului său încărcat și marcat atât de atenția sporită primită di n partea femeilor, fiind numit ,,copilul crescut de femei136”, cât și de scenele de desfrâu care își aveau

drept loc de desfășurare ,,noua lui locuință de pe Cours de Grillaud 137”. Aceste lucruri marcante pentru viața sa psihică, dar și pentru cea literară sunt Greșeala abatelui Mouret , carte care este, în accepțiunea relatate chiar de Emile Zola, în cartea Greșeala

lui Armand Lanoux, documentul autobiografic care conține ,,una din rarele încercări introspective făcute pe față de Emile Zola ”.138

Un paradox apărut în cadrul  acestei anchete pe care doctorul Toulouse o face asupr a personalității lui Emile Zola constă în faptul că, tocmai el, maestrul documentului și al experimentului, înfăptuitorul celor mai veridice fișe clinice asupra ființei umane, este supus unor

infectării  psihicului său cu acel virus al decadenței. Anticipând anchete pentru a se detecta sursa infectării psihicului  puțin unul dintre idealurile naturaliste la care va adera și Emile Zola, și anume lupta pentru adevăr, observăm că ceea ce îi accentuează starea de nervi este tocmai negarea adevărului și luarea acestuia în derizoriu. Acest lucru îi provoacă, după cum afirmă doctorul Toulouse, mânia  survine la el mai ales cu lucruri care i se par ilogice. Motivele care ar provoca-o provoca -o cel mai care ,, survine

133

Ibidem,pp.248-249. Ibidem,pp.248-249. Ibidem, Ibidem, p.225. 135  Armand Lanoux, op.cit ,p. ,p. 42. 136 Ibidem, Ibidem, p.43. 137 Ibidem. 138 Ibidem, Ibidem, p.50. 134

23

ușor nu sun sunt, ca la majoritatea oamenilor, o atingere a persoanei sale fizice, ci mai degrabă o ofensă adusă persoanei sale morale și în special ideea unui lucru nedrept 139.”

Vorbind despre adevăr și lupta pentru înfăptuirea acestuia, atât de prezente în viața lui Emile Zola, dar și în opera sa, Freud conchide: ,, se  se întâmplă totuși ca un fanatic al adevărului, precum Emile Zola, săsă- și  și dezvăluie viața, și atunci aflăm cât de multe obsesii l -au -au chinuit 140.” Dar, în ciuda tututor acestor acțiuni contradictorii care-i macinau interioritatea, în

ciuda tuturor acceselor nervoase care-l îndepărtau de societate și de viața socială, Emile Zola era ,,un om totuși normal 141.” Un alt personaj esențial care devine, încă din copilărie, obsedant pentru Emile

Zola și se regăsește, totodată, și în principiile de compoziție ale scriitorilor romantici, este femeia. Acesta este, în cazul romanticilor, fie o muză inspiratoare, fie un ideal de neatins , iar în  jurul vârstei de 18 ani, fiind un romantic desăvârșit, și Emile Zola se confruntă cu această

 problemă.  Pornind de la idila cu ,, pălăria  pălăria roz”, episod tratat cu incertitudine de către critica literară, Emile Zola vede realizarea erotică drept o grea încercare a vieții sale, căci, fiind un om  femeia avea sa-l obsedeze142”. Despre această situație, rezervat, cu grave accese de timiditate ,, femeia  să ajungă ajung ă mare ca să seducă femeile, acestea este un Armand Lanoux afirmă următorul lucru : ,, să bacalaureat sentimental 143”.

Și pentru Emile Zola, ca și în cazul romanticilor , femeia devine un ideal imposibil de atins, așadar  opera sa va fi dominată preponderent de imagini feminine, pe care, poate din cauza faptului că nu le-a dominat, ajunge să le pedepsească, sau, în unele cazuri, să fie im pasibil în fața decăderii lor. Aceste neajunsuri sufletești, cărora li se alătură lipsa prietenilor și a liniștii Provenței, ,,compun trama pe care pictează Zola, însufleținduînsuflețindu- și  și propriu său vis144”. Această etapă tristă prin care trece Emile Zola este perioada dinainte de anul 1870,  perioadă în care, după cum afirmă Emile Faguet, ,, Emile  Emile Zola se caută pe el însuși145”. Scrierile sale debutante îl arată ca un ,,un elev al romanticilor 146” care, treptat, își deplasează viziunea asupra altor aspecte ce-l vor determina să analizeze ființa umană în toată complexitatea ei. Aflăm 139

Ibidem, Ibidem, p.369. Ibidem, Ibidem, p.370. 141 Ibidem, Ibidem, p.371. 142 Ibidem, Ibidem, p.51. 143 Ibidem. 144 Ibidem, Ibidem, p.52. 145 literare, Ed.Eminescu, București,1920, București, 1920, p.32  Emile Faguet, Figuri literare, 146 Ibidem. Ibidem. 140

24

însă de la același critic literar  că Emile Zola nu era preocupat de studiul anumitor domenii ajutătoare în realizarea unei opere complexe, domenii precum anatomia, psihologia, istoria omenirii, ci el era cel care scria ,, din nevoie naturală și fără să se preocupe de ceea ce ar trebui  pus în scrierile sale pentru ca ele să aibă soliditate și să pară că conțin cel puțin ceva”.147 

Emile Zola scrie, așa după cum el însuși afirmă, în urma apariției romanului Therese Raquin , ,,ca un meștesugar  meștesugar 148”. Dat fiind că scriitorul francez lucra fără o documentare

 prealabilă, ci doar în baza unor observații, unor anchete făcute în timp ce ,, se  se plimba un ceas ”149, face ca opera sa să fie foarte contestată. Emile Faguet este unul dintre cei care îl acuză pe Emile Zola scriitorul, de faptul că opera sa nu prezintă ,,adevărul ”, ba mai mult, îl face face vinovat de faptul că întreaga societate franceză nu este plăcută de cei dinafara țării din cauza cărților scrise de el, din cauza tablourilor monstruoase făcute mahalalelor din Franța: ,,o parte din disprețul pe care îl au străinii față de francezi,vine din cărțile lui Emile Zola. Nu nesocotesc faptul că satira este un medicament salvator sau un leac amar, un fel de tonic, care are toată eficiența[…]  și trebuie să marturisim că în cărțile lui Zola nu se simțea această dorință, ci numai o ură și un dispreț  pentru dispreț  pentru cei al căror patriot era, sau aproape era150.” Ajungând la acest subiect al

denigrării lui Emile Zola, un lucru important de menționat este faptul că nu doar opera literară, ci și acțiunile sale personale i-au adus critici și insulte, mai ales în momentul în care scriitorul francez a intrat în ipostaza de ,,apărător al dreptății și al adevărului pe care a avut -o -o în timpul afacerii Dreyfus151”.  Despre acest caz, în care un scriitor ,,ajuns la zenitul gloriei 152” luptă cu

 prețul vieții sale pentru a scoate adevărul la iveală, Doru Cosma afirmă: ,,istoria nu consemnează un alt caz în care un om, claustrat până atunci în singurătatea creației și ignorant în arta manipulării mulțimilor, înfruntă, chiar cu riscul vieții, majoritatea, vremelnic ostilă, a națiunii  sale pentru a impune adevărul și dreptatea unui singur om153.”

Vorbind acum despre un Emile Zola ajuns în ipostaza de creator, de autor de

romane consacrate, se poate face o trimitere și la portretul pe care Armand Lanoux îl face, acela

147

Ibidem, Ibidem, p.32. Zola,p.133.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola,p.133. 149 Ibidem. 150  Emile Faguet, op.cit , p.133. 151 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.14. 152  Doru Cosma, Scriitori în fața justiției , Ed. Allfa, București, 1996, p.260. 153 Ibidem. 148

25

de ,,constructor 154”, un constructor care-și ,,cunoaște puterile și lipsurile 155” și ,,care nu se  pricepe la subtilitate și delicatețe156”. În paginile cărții scrise de Armand Lanoux, cel care face

cea mai consistentă și bogată biografie a autorului fr ancez ancez este analizat și programul pe care Emile Zola îl urma în conceperea romanelor sale. Programul începea dimineața, devreme, când Emile Zola, ,, se  se scula la ora opt 157”, mai apoi urmând orele propice redactării: ,,apoi va scrie, de la nouă până nouă  până la unu”158. Urmărind cu strictețe acest plan, deoarece, chiar dacă Emile Zola nu

studia tratate de anatomie sau mici istorii ale umanității, el lucrează cu pasiune și cu trudă la

douăzeci de romane Rougon-Maquart . El însuși afirma faptul că ,,munca[…] munca[…]ee drogul lui159”.

2.2. E mi le ZolaZola- teo teor etician tici an al al natur natur alism li smului ului

Fiind un fin observator al psihologie umane și un scriitor care își găsește surse de inspirație, atât în domeniul medical, cât și în cel literar, Emile Zola devine treptat un  ,experimentator  , ,experimentator 160”. Ceea ce va face el în continuare va sta sub semnul a ceea ce Taine numea naturalism. Emile Zola preia principiile acestui curent și le aplică cu fidelitate în opera sa,

ajungân să fie numit de către critica literară ,, părintele  părintele naturalismului161”. Din ipostaza unui decadent captiv în propria-i singurătate, Emile Zola devine un promotor al dreptății, al

adevărului  care scrie cu scopul subminării statului. Ciclul  Rougon-Maquart  exprimă fiecare nemulțumire a scriitorului. Ieșit din carapacea decadentă, Emile Zola își dă seama că ,,dacă nu  stăpânești tehnicile ipocriziei sociale, dacă nu devii aservit, ajungi un damnat 162”.

Începând cu romanul Therese Raquin care apare în anul 1867 cu epigraful lui Taine viciul  și virtutea, care sunt niște produse precum vitriolul și zahărul 163”, și urmând principiile ,,viciul și

lui Jean Rostand care afirma că ,,ereditatea și mediul, natura și hrana, sămânța și imprejurimile,

154

Zola, p.133.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Ibidem, Ibidem, p.128. 156 Ibidem. 157  Ibidem,  Ibidem, p.133. 158 Ibidem. 159 Ibidem, p.248. Ibidem, p.248. 160 Ibidem, p.130. Ibidem, p.130. 161  Henri Zalis, Sub semnul realului , Ed. Enciclopedică Enciclopedică română, București, 1974, p.40. 162 umană , Ed Fundației Academice AXIZ, Iași, 2012,p.14.  Cristina Horga, Naturalismul lui Rousseau și condiția umană, 163  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola,p.120. Zola,p.120. 155

26

originile și istoria, aceștia sunt într -adevăr cei doi autori ai omului164” , Emile Zola trece, ușor,

în universul medicinii experimentale, avându-i ca tutori pe Claude Bernard, pe Taine, ajungând

să transpună știința în planul ficțiunii, chiar dacă, vom vedea, acest lucru nu îi reușește pe deplin. Dat fiind faptul că ,, antropologia naturalistă vizează, nu condiția umană în sine câ sine câtt fixația ei în  formele inferioare ale vieții”165, Emile Zola decide să coboare în tenebroasele cotloane din

mahalalele unui Paris decadent și să relateze, cu o fidelitate indescriptibilă, fiecare viciu, fiecare act psihic necontrolat, fiecare gest degradant al personajelor de acolo, gesturi ce duc spre

anihilarea totală a ființei. In legătură cu naturalismul și cu aderența lui Emile Zola la principiile acestuia, opiniile sunt, de cele mai multe ori, în disensiune una cu alta. Unii, sau alții îl plasează pe Emile  șef al Zola, ba în cadrul realismului, ba în categoria naturalismului. Mihai Ralea îl numește ,, șef  școlii naturaliste166”,  pe când A. Thibaudet afirmă faptul că ,, Emile  Emile Zola depășește naturalismul 167”. O altă interpreare îl încadrează pe Emile Zola în categoria realiștilor, el fiind

scriitorul care ,,devenise naturalist, naturalismul prezentând o realitate încărcată de detalii vulgare, cu o intenție susținută de înnegrire168”, așa după cum afirmă Henri Clouard. Această

dispută creată în  jurul încadrării lui Emile Zola într-un curent, sau altul, se datorează și faptului ca realitatea reprezenta pentru scriitor sursa principală de inspirație, acesta copiind cu fidelitate fiecare detaliu, fiecare gest al indivizilor din mediile precare pe care le frecventa, iar

transpunerea acestor acțiuni în ficțiune se face cu ajutorul instrumentelor medicinii experimentale, cu ajutorul fișelor de observație pe care le ținea într -un -un dosar, cu ajutorul experimentului care face ca realitatea să fie veridică. Afirmații le lui Emile Zola, pentru care d atele furnizate de simțuri 169”, duc la ,,opera literară trebuie să transcrie fără discriminări d a

încadrarea acestuia în planul naturalismului, promotor al realității, el însuși afirmând că ,, nu știu  să inventez fapte: această imaginație îmi lipsește cu desăvârșire desăvârșire170”.

Ajungând la influența pe care alți autori au avut-o asupra lui Emile Zola, Armand Lanoux afirmă că scriitorul este ,, urmărit de nenorocirea de a se fi născut la confluența dintre 164

Ibidem, p.129. Ibidem, p.129.  Henri Zalis, Sub semnul realului ,p.11. ,p.11. 166 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.11. 167 Ibidem, Ibidem, p.13. 168 Ibidem. 169  Henri Zalis, Sub semnul realului , Ed. Enciclopedică română, București, 1974,p.59. 170  Armand Lanoux, op.cit , p.163. 165

27

 Balzac și Hugo”171. Dintre acești doi scriitori, o influență aparte asupra lui Emile Zola o

manifestă Balzac, despre care însuși scriitorul afirmă că ,, strivește  strivește tot secolul ”172. Ceea ce îi diferențiază, totuși, pe cei doi este faptul că, în opera balzaciană, clasa muncitoare nu își face simțită prezența, lucru care-l va determina pe Emile Zola să abordeze el domeniul muncitorimii. Fiind un promotor al adevărului și având în slujba sa principiile naturalismului, Emile Zola va aborda clasa proletariatului din mai multe perspective, în scopul subminării

civilizației capitaliste pe care o făcea vinovată de ,,inechitate, despotism, libertinaj, într-un cuvânt, de decăderea decăderea moravurilor 173”. Henri Zalis af irmă irmă, în privința integrării clasei muncitoare

în literatură, că: ,,datorită esteticii naturaliste, proletariatul capătă acces în literatură 174”. În ceea ce privește diferența dintre cei doi scriitori Emile Zola și Balzac, Henri Zalis afirmă că:  Balzac vede urcușul, iar Zola prăpădul . Pentru Balzac burghezia are viitor, pentru Zola doar ,, Balzac trecut  și  și prezent .”175  Burghezia va fi un alt domeniu de interes pentru cei doi scriitori, cu

diferența faptului că burghezia, la Emile Zola, este ,, descrisă în culori hîde, depravată și mercantilă”176 , deoarece ,,naturaliștii detestă burghezia 177”. În romanul  Nana,  romanul care

,,dezvăluie cu exactitate care era atitudinea lui Zola față de erotism 178”, Emile Zola surprinde

cel mai bine imaginea burgheziei ca manifestare a decadenței umane. Zola va fi scriitorul care avea să traseze o linie clară și să producă despărțirea definitivă între clasele sociale, între ,,clasa  stăpânitoare și masa nefericită,setoasă de revanșă179.

Pentru a clarifica conceptul de naturalism, ne oprim la definiția  pe care i-o

atribuie și Ion Biberi: ,, golit  golit de concepția sa inițială, naturalismul inițială,  naturalismul nu mai înseamnă, în înseamnă, în folosirea curentă, decât o tendință accentuată de a arăta omul în ceea ce are el mai vulgar, mai josnic, de a reprezenta exclusiv părțile neplăcute, digrațioase, brutale, morbide ale existenței”180. Acestei

teorii îi alăturăm definiția dată de Henri Zalis care afirmă că naturalismul este ,, explicarea realului ca o alegorie a fatalității 181”. Însușindu-și principiile naturalismului și aflându-se încă 171 172

Ibidem,p.128. Ibidem,p.128. Ibidem.

173 Henri Zalis, 174 Ibidem.

op.cit, p.18.  p.18.

175 Ibidem, p.27. 176 Ibidem , p.13. 177 Ibidem.

178 Armand Lanoux,

op.cit, p.225. op.cit ,p.26. ,p.26. 180 Ion Brăescu, Emile Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.13. 181 Henri Zalis, op.cit ,p.26. ,p.26. 179 Henri Zalis,

28

sub dominația unor trăsături ale  decadenței, a cărui stare obișnuită de ,,an xietate și  și  veghe  permanentă” nu-i dădea pace,  Emile Zola investighează mahalalele, cotloanele  celor mai

întunecoase și se hrănește cu experimentele pe care le face asupra ființelor umane aflate în plină decreptitudine. După cum afirmă Armand Lanoux, ,, Emile  Emile Zola s-a s-a supus străzii mânioase,  zgomotoase și  zgomotoase și necăjite, iar ea și-a și-a imprimat pecetea asupra lui182.

Mediile prin care care își preumbla pașii scriitorul francez erau medii în care colcăia degradarea umană, medii în care mirosul ce inunda aerul te trimitea cu gândul la derizoriu, la  putrefacție, dar, totodată, aceste medii erau propice conservării de detalii pentru anchetele pe care Emile Zola Zola le realiza. Având în minte imaginea unui constructor atent la detalii, îl regăsim s-au înmulțit și s-au s -au perpetuat, încât  pe Zola suprinzând cu mult tact toate ,,viciile umane care s-au au cuprins ca un flgel întreaga omenire 183”.

Fiind un adept al teoriilor naturaliste, Emile Zola va aborda ereditatea ereditatea drept un  posibil factor declanșator al decăderii. Totodată, după apariția romanului experimental, el afirmă: ,,omul metafizic a murit, întregul teren se transformă odată cu omul fiziologic 184”. Prin această

afirmație se definește, clar, ruperea de principiile romantismului și afilierea la o altă etapă a vieții ma i ales din partea posterității. sale, care-i va conferi multă valoare și prețuire, mai Emile Zola devine, așadar, un promotor al principiilor naturalismului și un scriitor care -și creează opera după modelul anchetei și al documentului. Vorbind despre document și anchete, Emile Zola, în Romanul experimental afirmă că ,,romanul naturalist este o experienșă adevărată  pe care romancierul o face asupra omului ajutându- se  se de observație 185”. O astfel de carte, creată

întru-totul după acest program naturalist este Germinal , carte care, în accepțiunea lui Armand trebui să fie studiată în facultățile de ziaristică drept model de anchetă. Nu e Lanoux ,,ar trebui  suficient să fii pictural.”186 

scrierilor  experimentale, bazate pe anchete și fișe de Începând să cadă în patima scrierilor experimentale, observație, Emile Zola iese din starea de singurătate absolută, stare în care preferase să se retragă în momentul contagierii cu decadentismul, și decide să își manifeste revolta prin artă și, totodată,

și prin publicarea unor articole cu scop subversiv în anumite ziare cu care colabora. Ajunge,

182 Armand Lanoux,  Bună

ziua,domnule Zola, Editura Univers, București, 1982,p.239.

183

 Cristina Horga, Naturalismul lui Rousseau și condiția umană, umană , Ed Fundației Academice AXIZ, Iași, 2012,p.2.  Armand Lanoux, op.cit ,p.131. ,p.131. 185  Henri Zalis, op.cit ,p.20. ,p.20. 186  Armand Lanoux, op.cit ,p.21 ,p.21 184

29

așadar, să devină din decadentul anxios, un naturalist care ,,nu poate trăi izolat 187”, și să își pună  frumosul în urât ”. ”. Peregrinările prin mahalale  bazele noului său ideal si anume cel de-a căuta ,, frumosul

 pariziene și prin cotloane întunecoase ale psihicului uman îl vor determina pe Emile Zola să cadă într-un conflict cu propria persoană, conflict care va duce la damnarea propriei interiorității: ,,în oglinda conștiinței vede cum ar trebui să fie, iar în oglind  oglin d a realității este aservit unei lumi materiale188.” Chiar dacă aceste  anchete,  pe care Emile Zola le face cu scopul exemplificării

celor mai vicioase unghere ale degradării umane, par să nu îi afecteze latura psihică a fi inței sale, multele cercetări îi vor crea, mai târziu, spre senectute, spaime, obsesii, furii. Armand Lanoux ne dezvăluie despre aceste spaime ale lui Emile Zola următoarele lucruri: ,,obsesiile sunt reale. Spaima, noaptea. Superstiția care nu este decât un reflex al spaimei. În ziua de 17 a morții mamei sale, nu se apucă niciodată de nimic. Îi este frică. Frică de moarte189.”

În momentul în care Emile Zola decide să ia asupra sa sarcina de a scoate, din urâtul și vulgarul mahalalelor pariziene, frumosul vieții, el va părăsi poezia romantică care-i

 produsese atâta tristețe și se va apleca asupra prozei, pe care o definește ca fiind ,,aspra unealtă a vremii.”190  Trecerea treptată de la romantismul adolescentin, la naturalismul venit tot pe baza

simțurilor, ,, se  se va face pro gresiv, cu incoerență, reveniri ”191. Căci fiind un suflet al contradicțiilor și neavând o stabilitate psihică Emile Zola mai pierde prin operele sale și frânturi din extazierea romantică, pe care le atribuie unor pesonaje a căror stil de viață este însăși

decadența.  Această delimitare nu va fi la el niciodată bine definite, deoarece ereditatea, acest subiect des invocat de scriitor, își va face mereu simțită prezența prin ,,acea sensibilitate nervoasă pe carecare-o moștenise de la Emilie 192”, sensibilitate  care nu-l va lăsa să se detașeze

complet de nostalgia romantică.  fișier de documente” Pentru Emile Zola naturalismul va însemna, pe lângă acel ,, fișier

de care vorbește Henri Zalis, și o îmbinare de curente artistice precum impresionismu l și modernismul. Emile Zola consideră că, prin aplicarea principiilor naturaliste atât în opera literară, cât și în artă, se ajunge la originalitate, la inovație, la veridicitate. Totodată, vorbind despre științele medicale care-l influențează pe Emile Zola în procesul creator , găsim potrivită 187

 Henri Zalis, op.cit , p.20 p.20  Cristina Horga, op.cit , p.16. 189  Armand Lanoux, op.cit ,p.240. ,p.240. 190 Ibidem, Ibidem, p.76. 191 Ibidem, Ibidem, p.77. 192 Ibidem, Ibidem, p.237. 188

30

afirmația scriitorului că naturalismul este totodată, ,,o consecință a evoluției științifice a  secolului193”.

Preocupat de dualitatea ființei umane, Emile Zola abordează naturalismul ca

metodă de lucru, ca instrument ajutător în depistarea relațiilor dintre societate, mediu și ființa umană și determinismul care există între acestea. De acest lucru vorbește și Letiția Brătulescu în cartea sa, afirmând că ,, privirea  privirea lui Zola a văzut linear și vertical, legătura dintre mediu și individ și a transmistransmis -o literar, personajelor sale capabile să vadă panoramic și să dea un sens la tot ceea ce simt și văd 194”. Totodată, Emile Zola, folosindu-se de naturalism pentru a reliefa cele

u mane, alege să meargă me argă pe p e calea ,, pesimismului  pesimismului naturalist ”195, nu mai sca broase vicii ale ființei umane,  pe calea propusă de Diderot, după care ,,morala e instinctul ”. ”.196 Dat fiind faptul că pesimismul constituie o trăsătură a personalității scriitorului francez, acestuia îi este mult mai ușor să prezinte realitatea dintr -o perspectivă negativistă și să-și încarce personajele cu cele mai rușinoase și mai scandaloase vicii. Lui Zola i se atribuie meritul înfățișări le hidoase ale lucrurilor pentru a le face mai sigur ,,de a fi făcut să vorbească înfățișările detestate197”.  Tot Henris Zalis afir mă mă că ,,la Zola, vulgarizarea teoriilor lui Claude Bernard, estompează individul, îi aglutinează trăsăturile proprii până când în fața noastră încep să se  perinde viziuni viziuni halucinante, cu brute înspăimântătoare care acționează cumva mecanic sau cu indivizi pîndiți de accidentele eredității .”198  Dar acest lucru nu este condamnabil, deoarece

întreaga opera zolistă este ,,o mărturie a unei sensibilități tumultoase și a unei viziuni foarte  personale a lumii199”.

Lupta pe care Emile Zola o duce în fața foii de hârtie, înaintea începerii unui roman, este lupta pentru exprimarea cât mai clară a legăturilor dintre viața socială a personajelor și viața lor  psihică. Emile Zola vorbește despre determinism și ereditate ca factori esențiali în etalarea unui portret complex al personajelor sale și în receptarea corectă de către cititori. Vorbind însă despre receptarea mesajului romanelor zoliste, există și opinii negative la adresa conceperii personajelor sale care devin, după cum afirmă Letiția Brătescu, ,,mesageri ai ideilor 193

Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005, p.82. Ibidem. 195  Henri Zalis, op.cit,p.10. op.cit,p.10. 196 Ibidem. 197  Henri Zalis, op.cit,p.22. op.cit,p.22. 198 Ibidem,p.9. Ibidem,p.9. 199  Elena Prus, Proxemica literară ca personalizare a spațiului , în Revista Limba Română, nr.12, anulXIV, 2004. 194

31

 sale instructiv educative200. Una dintre opiniile care presupune o rece ptare negativă a operei

zoliste  provine tocmai din partea unui critic român, și anume, din partea lui George Călinescu,

care afirmă că ,, Zola  Zola nu studia oamenii, ci ereditatea, prostituția, adică niște ”201.

Dar Emile Zola nu se rezuma la a reliefa doar viciile care au cuprins umanitatea, ci

 prezenta în egală măsură și aportul pe care acestea le aveau asupra indivizilor , căci ,,antropologia naturalistă vizează, nu condiția umană în sine cât fixația ei în  formele inferioare ale vieții202”.

Luând naturalismul ca o ,,unealtă gnoseologică203”, Emile Zola surprinde în paginile pa ginile

romanelor sale insuficiențele care-i determină pe indivizi să recurgă la alcool, prostituție, la o viață derizorie, naturalismul său devenind, astfel o ,,aleg orie orie a fatalității ”204. Făcând o comparație între perioada romantică care i-a marcat adolescența tânărului Zola și cea decadentă, ne dăm seama că ,,ceea ce lua în romantism înfățișarea fatalității cosmice este acum, în naturalism, reflexul amar amar și tăios al lumii de la fund ”. ”.205

Pornind de la premiza că ,,realismul reprezintă natura cum este, iar naturalismul cum n-ar n-ar dori să fie206”, Emile Zola abordează umanitatea în plin declin, preferând să dea o notă

naturalistă așa-numitelor ,, fișe  fișe clinice clinice” pe care le realizează, scoțând în evidență traume și obsesii chinuitoare, ușor verificabile, de aici luând naștere și ,,experimentalismul naturalist, formă  particulară a demonstrării determinismului natural care acționează asupra fenomenelor ”. ”.207În

cazul lui Emile Zola are loc o ,,depoetizare a realului”,

208

căci în prim-plan sunt aduși cei doi

factori esențiali în detectarea bolilor psihice și, implicit, a declinului ființei umane , factorii ereditari și cei sociali. Societatea și, implicit, mediul  constituie baza tuturor scrierilor zoliste, căci, trăind încă din tinerețe în medii precare, și făcând, mai apoi, o obsesie pentru ele, Emile Zola nu-și poate concepe personajele ca pe niște entități simple, asupra cărora să nu troneze fatalitatea destinului. La el se regăsește constant această ,,tendință de a amplifica trăsăturile 200

Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela Ed.Paralela 45, Pitești, 2005.  Henri Zalis, op.cit ,p.11. ,p.11. 202 Ibidem. 203 Ibidem,p.12. Ibidem,p.12. 204 Ibidem, Ibidem, p.10. 205 Ibidem. 206 Ibidem, Ibidem, p.21. 207 Ibidem, Ibidem, p.23. 208 Ibidem, Ibidem, p.22. 201

32

omenești”209, căci el  pune, fără menajamente, în scrierile sale toate simțămintele și trăirile ce-i

macină interioritatea. Emile Zola trăiește prin scris și pentru scris. Pentru el orice lucru capătă semnificații hiperbolice, orice gest îi macină conștiința și orice decădere pe care o observă în mahalalele mult iubite, îi sfârmițează sufletul. Având aceste trăiri puternice, Emile Zola, ,, ajunge la asemnea crize de disperare, încât plângea plâ ngea în hohote ore întregi, fără a fi avut vreun necaz pe moment, zdrobit numai de unica și imensa tristețe a lucrurilor 210.”

Dat fiind fiind faptul că vremea adolescenței și a copilăriei i-au lăsat urme adânci la nivel  psihologic și că traumele nu au încetat să-i tulbure liniștea de care se bucura în unele momente, Emile Zola va recurge la artă, la literatură, ca unic mod de defulare, operele sale ajungând să aibă  Zola țintește să ofere prin mijlocirea lui o lecție de morală”211. Chiar dacă, în scop moralizator, ,, Zola țintește

urma lecturării unui roman din ciclul Rougon-Maquart, rămânem cu un gust amar dat de tablourile scabroase în care indivizii se autodistrug și aleg să treacă spre neantizare, la o a doua

lectură, găsim în substraturile paginilor, concepte moralizatoare căci naturalismul pe care Emile Zola hotărăște să îl transpună în paginile sale ,,este conceput ca un factor de echilibru și nu ca unul de debilitare212”.

În ceea ce privește moralitatea operei zoliste, Henri Zalis afirmă că Emile Zola este cel care  singură ne poate regenera și numai ea ne ,,cheamă la revenirea în natură”213, căci numai ea ,, singură  poate îndruma pe un drum fast .”214

 Naturalismul la Emile Zola se manifestă sub forma conceperii ,,activității literare ca  și cum ar fi om de știință ”215 . Baza se pune pe deducție: ,, pentru  pentru ca să nu cadă în macabru, Zola uzează de etichete științifice și încearcă să învăluie învălui e totul într-o într-o fiziologie socială de tip deductiv”216. Sursele acestui tip de abordare se regăsesc, după cum afirmă Armand Lanoux, în

lectura făcută  Fiziologiei pasiunilor a doctorului Letourneau , a traducerilor făcute din Darwin și, mai apoi, a lecturării operei lui Taine. Aceștia sunt mentorii scriitorului francez care -l determină să abordeze ficțiunea prin grila medicinii experimentale, părăsind terenul exprimărilor absconse de care abuzese în scrierile sale romantice. 209

 Armand Lanoux, op.cit ,p ,p 223. Ibidem, Ibidem, p.295. 211  Henri Zalis, op.cit ,p.49. ,p.49. 212 Ibidem, Ibidem, p.35. 213 Ibidem, Ibidem, p.15. 214 Ibidem. 215 Ibidem, Ibidem, p.34. 216 Ibidem. 210

33

 principiul care De la Claude Bernard, Zola împrumută ideea de determinism, ,, principiul recunoște existența unui aport necesar și absolut ”217. În ceea ce privește opera lui Taine, pe Zola a-i împrumuta îl va încânta afirmația: ,,literatura trebuie să copieze știința pentru a-i exactitatea”218. Emile Zola nu ținea ascunse izvoarele sale de inspirație, ci le împărtășea și

celorlalți autori din breasla scriitoricească din care făcea parte. Acest lucru însă îi determină pe frații Goncourt să îl numescă bădăran, în urma împărtășirii aderenței sale la principiile spus -o Darwin! darwiniste: ,,Organele genitale determină caracterele personajelor noastre. A spus-o  Asta e literatura!”.219

Cu toate că studiile din medicina experimentală și tratatele de fiziologie îi stăteau la  formula științei moderne aplicată pe dispoziție, Emile Zola nu reușește să facă din opera sa ,, formula literatură”220, deoarece după cum afirmă  Henri Zalis, aceste teorii științifice regăsite în opera

zolistă au un ,,fundament șubred”, iar opera scriitorului francez ,,nu este defapt, decât o ficțiune întemeiată pe date himerice ale eredității luate ca pretext literar ”. ”.221

Chiar dacă asimilarea de elemente științific nu a fost bine definită de către Emile Zola și ,, sistemul  sistemul său de informații era lacunar și superficial 222”, acesta își recunoaște incapacitatea de a face aplicabilă teoria științifică asupra ficțiunii , ,,acomodarea lui cu naturalismul este deopotrivă o chestiune de preferințe”223. Încrezându-se în faptul că ,, gândirea  gândirea lui Taine este expresia unei perioade”224, și fiind de părere că scriitorii trebuie să exprime

realitatea nemijlocit, Emile Zola face încercări forțate de a prezenta umanitatea printr -o grilă științifică, însă ,,de la intenții la operă, drumul lui Emile Zola cunoaște atât ea ea abateri încât mitul documentului e abandonat ”225.

O altă încercare de abordare a operei lui Emile Zola este făcută, de unii critici,  printr-o grilă a pesimismului lui Schopenhauer. Ei fac trimitere la ,,marea tristețe ce se desprinde din paginile filosofului german226” și la teoria lui despre ,, lumea ca voință și reprezentare ”. Însă

acestă grilă nu poate fi aplicată pe opera marelui scriitor francez , deoarece pesimismul lui 217

Ibidem, Ibidem, p.40.  Henri Zalis, op.cit ,p.42. ,p.42. 219  Armand Lanoux, op.cit ,p.127. ,p.127. 220  Henri Zalis, op.cit ,p.45. ,p.45. 221 Ibidem, Ibidem, p.45. 222 Ibidem 223 Ibidem, Ibidem, p.47. 224 Ibidem, Ibidem, p.51. 225 Ibidem, Ibidem, p.49. 226 Ibidem, Ibidem, p.35. 218

34

Schopenhauer ,,converge spre sinuciderea morală227”, pe când opera lui Emile Zola, chiar dacă

abordează toate elementele decadenței umane și plimbă ochii cititorului în cele mai sumbre și derizorii periferii ale Parisului, conține în substraturile sale un scop de ,, reabilitare a aspectelor desconsiderate ale vieții228”.

Ajungem, așadar, în momentul în care ne dăm seama de ipostaza pe care o adoptă Emile Zola de-a lungul operei sale, cea a medicului care își consultă fiecare personaj în parte, îi

analizează temperamentul și pune în seama eredității și a mediului social toate viciile și obsesiile de care acesta suferă, neintervenind însă, în vindecarea acestuia.

227

 Ibidem. Ibidem.

228

35

Capitolul III

 3.  Degenerescență și decadentism în romanele lui Emile Zola

3.1. Decăderea Theresei  Făcând o scurtă incursiune în istoria decadentismului pentru a privi imaginile scabroase din lumea romanelor zoliste și trecând, totodată, în revistă viața agitată și tumultoasă,  pe alocuri, a lui Emile Zola, putem analiza una dintre cele trei opere alese în studiul nostru în

legătură cu puterea omului de autodistrugere, și anume Therese Raquin. Anticipând mesajul acestui roman consacrat, folosim în deschiderea analizei o

remarcă a lui Armand Lanoux, care descrie substraturile acestei opere și, totodată, sensul întregii creații zoliste: ,, fisura  fisura mintală într -un trup viguros, spărtura în gândire229”. Iată, așadar, una dintre cele mai complexe trăsături dominante a tuturor personajelor din opera lui Emile Zola, ,,fisura mintală”, căci, la baza degenerescenței, stă o conștiință putredă și un psihic alterat de obsesii, frici, spaime, dar și de un mediu precar care, prin acțiunile sale asupra indivizilor, duce la neantizare.

Încă din primele pagini ale romanelor suntem introduși în lumea mahalalelor  pariziene, mai exact, în pasajul de la capătul străzii Guenegaud, unde un miros ciudat și o atmosferă sumbră îmbracă întreaga stradă. Iată-ne în subterana din opera lui Emile Zola, în culori sumbre și înecăcioase, un adevărat ,,infern în care condamnații săi sunt torturați 230”.  Începând cu descrierile străzilor pariziene, căci Emile Zola avea acea ,, patimă  patimă a detaliului”, descoperim și gloata, obsesivă pentru scriitor, mulțimea printre care Therese Raquin își preumbla pașii. Merceria la care Therese lurează, alături de soacra sa, doamna Raquin, este descrisă în detaliu.

Încă din aceste tablouri minuțioase reiese că orașul, și mai apoi, casa sumbră a familiei Raquin sunt dominate de virusul decadent, care-și căuta lăcașul propice pentru a se instaura. Folosind

elemente anticipatorii, Emile Zola trece de la descrierea stării de latență a mahalalelor, la descrierea stărilor sufletești al e personajelor, astfel încât, Therese Raquin apare cu o ,, privire  privire

229

 Armand Lanoux, op.cit ,p.319. ,p.319.  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.5.

230

36

care rătăcea în neștire peste neștire peste zidul acesta231” și care ,, fără  fără să scoată o vorbă, venea să se culce culc e la rândul ei, într-o într-o indiferență plină de dispreț 232.”

Cunoscându-l pe Emile Zola drept un arhitect al construcțiilor literare și totodată, adept al lui Taine, se explică și epigraful cu care decide să își înceapă romanul: ,,viciul și virtutea, care sunt niște produse precum vitriolul și zahărul 233”. Critică literară arată că, la baza

acestui roman, s-au aflat documente, fișe clinice și anchete atent realizate, pentru ca acest roman

să devină ,,o operă remarcabilă care poate face senzație în istoria romanului contemporan 234”. Tema romanului, care inițial avusese tilul O căsătorie căsătorie din dragoste, este preluată ,,dintr-un  foileton al lui Ernest Dudet 235”. În ce privește fișele clinice, romanul începe cu cea a lui Camille,  scuturat veșnic de friguri236”, personaj r ămas ămas la stadiul de increat, fiul doamnei Raquin, cel ,, scuturat

mereu cocoloșit de către mama sa din cauza stărilor sale precare care  îl puneau în primejdia morții. Fiind o fire plăpândă și lipsit total de bărbăție, personalitatea șubredă a lui Camille este  pusă în antiteză cu personalitatea verișoarei sale, Therese, care ,,avea o sănătatet de fier ”. ”.

237

Trăind într -un -un mediu al convalescențelor și al bolii fizice interminabile, adevăratul temperament  ț inânduinându- și  și ascunse cu al Theresei este însă suprimat, încât viața ,,o închisese în ea însăși 238”, ,, ț   grijă în străfundul ființei toate elanurile firii sale 239”. Emile Zola, afirmă că scopul acestui roman

a fost următorul: ,,am vrut să studiez temperamente și nu caractere. Acesta este secretul cărții240”. Pornind de la teorii ale medicinei experimentale, ne dăm seama ca accesele de

neliniște predominante în personalitatea Theresei, își vor găsi reversul în relația pe care aceasta o de-o liniște aparentă care ascundea impulsuri va avea cu Lantier, când aceasta era cuprinsă ,,de-o cumplite241”. Fiind o opera naturalistă, în paginile romanului apar scene în care Therese Raquin

este surprinsă în ipostaza e punerii totale a ființei sale, imagini în care natura era purtatoarea tuturor ,,viselor nebune242” care-i măcinau interioritatea.

231

Ibidem, Ibidem, p.10. Ibidem. 233  Armand Lanoux, op.cit ,p.120. ,p.120. 234 Ibidem,pp.121-122. Ibidem,pp.121-122. 235 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.31. 236  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.10. 237 Ibidem, Ibidem, p.13. 238 Ibidem, Ibidem, p.14. 239 Ibidem, Ibidem, p.14. 240  Armand Lanoux, op.cit ,p.122. ,p.122. 241 Raquin,p.14.  Emile Zola, Therese Raquin,p.14. 242 Ibidem, Ibidem, p.15. 232

37

După o zi de reverie totală, seara, Therese își încătușa, din nou, toate pornirile instinctuale și revenea, taciturnă, alături de viitorul ei șot, Camille. Din  prea multă dragoste maternă, doamna Raquin decide să săvârșească un gest de incest și să-i căsătorească pe cei doi copii, ,,tremurând la gândul că-l că-l va muri într-o într-o zi, căcă-l va lăsa singur și suferind 243”. Prin

această forțare a sorții, prin acest gest ce survine în viața Theresei ca un act al morții propriei  personalități, condamnându-o la o viață sumbră printre   cotloanele întunecoase ale merceriei, Emile Zola ne introduce în miezul decadenței și ne atenționează, prin mici detalii, asupra declinului ce avea să ducă la crimă, isterie, moarte. Relația dintre mamă și fiu ajunge să fie una  patologică, manifestându -se la Camille, din cauza grijii excesive acordate de mama sa, printr-un egoism exacerbat ce-l va determina să trăiască și să acționeze doar în scop propriu. Trăind o

criză acută a neidentificării cu masculinitatea paternă, Camille este un personaj dirijat, lipsit de împliniri erotice, căci la el masculinitatea nu deține ,,un statut biologic superior 244”. Decizia lui de a se muta la Paris, oraș generator de nevroze, nu-i tulbură liniștea interioara a bătrânei mame, căci hotărăște să plece și ea alături de copiii ei. Desele mutări la care sunt supuse personajele zoliste își găsesc resortul în viața neliniștită trăită de scriitor în perioada adolescenței. Având talentul de a-și încărca personajele cu un cumul de trăiri și sentimente, și de a vedea panoramic, Emile Zola reușeste să își facă personajele să ,,dea un sens la tot ceea ce simt  și văd 245”, lucru sesizabil în atitudinea Theresei în momentele în care singurătatea îi definea

viața: ,,Therese, trăind într -o umbră jilavă, într -o tăcere posacă și apăsătoare, vedea cum i  se întinde viața dinaintea ei, goală246”.

Luând în considerare afirmația lui J.H.Mattew, conform căreia ,, naturalismul reprezintă concepția deterministă despre viața umană, demonstrată prin prezentarea omului sub influența forțelor înconjurătoare247”, descoperim în paginile romanului stări contradictorii care

străfulgeră psihicul Theresei, făcând-o să își înăbușe orice dorință de viață. Întâlnirile din fiecare  joi care se dădeau la ei în casă și jocul obositor de domino o făceau pe Therese să părăsească  planul realului și să se izoleze în străfundurile conștiinței , căci ,,nu găsea niciun om, nicio ființă vie printre aceste făpuri grotești și sinistre cu care ședea închisă 248”. Se pare că Parisul, Parisul, orașul 243

Ibidem. Ibidem.

244 Robert

J. Stoller, Perversiunea,Ed.Trei,Bucure Perversiunea ,Ed.Trei,Bucureșști,2014,p.47. Lanoux, op.cit . 246 Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, p.23. 247 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui E mile Zola, Zola, Ed.Paralela 45, Pitești, 2005. 248 Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, p.26. 245 Armand

38

decadenței, nu a ocolit nici persoana Theresei, transformându-o într-o piesă de șah, pe masa neagră a destinului, determinând apariția, la nivelul psihic, a unor halucinații care o făceau să se simtă ,,îngropată în fundul unui cavou, în tovărășia unor cadavre mecanice249”. Declicul care are loc în psihicul vulnerabil al Theresei se produce în momentul

apariției lui Laurent, prezență care o făcea să sufere. Acest  personaj a cărui viață se reducea ,, să  să  se lăfăie tot timpul în lenevie și îndestulare250”, avea realizat, în dosarul personajelor zoliste,

 propria fișă clinică. Emile Zola spune ,,în Laurent am pus câte ceva din trăsăturile lui Courbet  și ale lui Manet, tot pe atât cât am luat și din trăsăturile lui Cezanne. Desigur, stângăcia și ciudățenia. Forța șocului 251”. Acest personaj își tărăgănase existența între profesiunea de avocat

și cea de muncitor agricol, dar, în final, hotărâse să se refugieze în artă, crezând că aceasta va  putea să îi satisfacă poftele nesătule care îi dominau ființa. Laurent trăia numai prin intermediul  pornirilor instinctuale care-l determinaseră să ducă o viață mizeră din momentul în care tatăl său nu-l mai întreținea financiar. La baza acestor acțiuni necugetate care-i vor aduce declinul, spre

finalul romanului, se află, după cum afirmă Emile Zola, ,,ereditatea unei nevroze252”.  Ion Brăescu afirmă, în legătură cu Laurent, că: ,, prin  prin Laurent, Zola a creat primul său personaj personaj  pictor, prefigurându-l pe Claude Lantier din familia Rougon Maquart 253”. Prin comportamentul

său derizoriu, Laurent se încadrează în tipologia decadenților , al căror elan vital este împotmolit de trăirile nervoase, de un psihic încărcat de obsesii nesfârșite și neliniști nervoase. La Emile Zola, portretul fiecărui personaj creat este dinamic, căci fiecărui gest, fiecărei străfulgerări sufletești îi corespunge o grimasă, cu ajutorul căreia cititorul poate pătrunde  Emile Zola își pune personajele să personajele  să se picteze reciproc, sau să în mintea personajului. Mai mult, ,, Emile  se autoportreteze254”. Acest lucru se petrece și în cazul lui Laurent care, după cum el însuși

afirmă, deținea statutul de pictor. Titulatura aceasta îi vine în ajutor deoarece, pentru a evada cât

mai mult din locuința mizeră în care trăia, decide să îi facă portretul lui Camille. Regăsim , în imaginea lui Laurent, ipostaza decadentului marginal, care nu este decât o povară pentru sine, căci trăiește de pe-o zi , pe alta, stând la mila destinului, fără vreun scop precis în viață. La Emile

249

Ibidem. Ibidem, Ibidem, p.31. 251  Armand Lanoux, op.cit.p.121. op.cit.p.121. 252  Armand Lanoux, op.cit. 253 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.33. 254 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005. 250

39

Zola, ,,temperamentul modelează autoritar caracterul ”255. Nevoile sexuale ce se regăsesc cu

 preponderență în comportamentul lui Laurent, și mizerul trai care-l determină să fie un paria, îl îndeamnă spre Therese, pe care o privește ca pe o ,, femeiușcă[…] care  femeiușcă[…] care are nevoi de un iubit, se vede după ochii ei”256. Așadar, prin prisma ideii pe care Laurent și-o face asupra Theresei,

virusul decadent își face simțită prezența, căci femeia, în ochii pictorului, nu este decît o unealtă, un mijloc de a com bate sărăcia, un factor care-i poate schimba viața. Prin soliloc, acest procedeu

des folosit de către Emile Zola, acesta face ,,o primă încercare de pătrundere în subconștientul  personajelor, pictându-le pictându-le viața interioară 257”, lucru sesizabil în pasajele în care Laurent pune în

 balanță riscul apropierii sale față de Therese. Revenind însă la portretul pe care Laurent dorește să i-l facă lui Camille, descoperim lipsurile sale în domeniul artistic și, totodată, întunecimea sufletului său, care îl

determină pe acesta, să-i facă portertul prietenului său în culori ,, întunecate și mocirloase. Fără  să vrea, exagerase paloarea modelului și chipul lui Camille semăna cu fața înverzită a unui înecat 258”. Iată, așadar, prefigurate, pe o simplă bucată de pânză, destinul și, totodată, moartea lui

Camille, lucruri relatate, la nivel inconștient, chiar de cel ce avea să-i fie călău. Portretul, însă, în întreg ansamblu este apreciat de Camille și de doamna Raquin, aceștia fiind doar niște marionete în fața fatalității destinului, neavând porniri nocive , autodistructive , porniri care se găseau însă atât de puternic inhibate în interioritatea Theresei și a lui Laurent. La terminarea realizării așa -numitei opere, Laurent își pune în aplicare planul de a o seduce pe Therese, aceasta dăruindu-i-se fără ezitări, căci, ,,această apropiere de un bărbat viguros o scutura brusc și o trezea din somnul cărnii 259”. Rămânând în zona clinică, a bolilor

nervoase provenite pe sistem ereditar, sau declanșate de factorii de mediu, descoperim că  pornirile animalice de care dă dovadă Therese, în momentul în care săvârșeste cu ardoare un act de adulter, provin, ereditar, de la mama sa, de la ,, acel sânge african care-i ardea vinele260”. Din nou, lipsa părinților, a unor modele demne de urmat, duc la stigmatizare socială și la declinul

 propriei interiorități. Despre aceste instabilități ne vorbește si Freud, care ,, subliniază  subliniază importanța

255

 Henri Zalis, Sub semnul realului , Ed. Enciclopedică română, București, 1974,p.44.  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.37. 257 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005. 258  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, p.39. 259 Ibidem, Ibidem, p.42. 260  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.42. 256

40

crucială a relațiilor părinte-copil, părinte-copil, acel construct care reprezintă piatra de temelie 261”.

Observăm cum, în momentele de defulare pe care Therese le are în fața lui Laurent, în timpul micilor lor întâlniri absconse, aceasta suferă la gândul ideii de familie și rememorează, cu dur ere, ere,

toate clipele sfâșietoare petrecute alături de familia Raquin: ,, am fost crescută în umezeala călâie din camera unui bolnav262”. Prin analepsă, Emile Zola reușește să construiască o dublă imagine a

Theresei, cea a firii încătușate de propriile trăiri și o Therese care se dezlănțuie în brațele  pătimașe ale lui Laurent:,, fiecare  fiecare întâlnire aducea cu sine crize și mai aprige263”.  Acest lucru face ca romanul Therese Raquin să fie încadrabil  în una dintre cele trei categorii ale timpului

elaborate de De Faria, și anume, timpul-durată timpul-durată. Romanul este un roman al crizei, ce ,,are calitățile unei tragedii clasice ”264. Întâlnirile sporeau zilnic, iar ceea ce făcea ca tensiunea dintre

cei doi să nască o pasiune morbidă era faptul că ,,aruncarea în adulter cu un soi de sinceritate energică265” avea loc tocmai în camera conjugală a Theresei, sub ochii înspăimântători ai  pierdut într-un fel de extaz demonic266”.  Acest motanului Francois care era, la rândul său, ,, pierdut

nesiguranță  psihică și la delirul necontrolat al celor doi nefericiți ,  personaj-animal va duce la nesiguranță psihică  presupusa reîncarnare a lui Camille267”. fiind ,, presupusa

Măștile pe care Therese și Laurent și le pun în fața doamnei Raquin și a lui Camille denotă gradul de depravare umană la care cei doi ajunseseră fiind aparent veseli, dar cu

o interioritate morbidă, cu nervi agitați și cu mici accese de delir și halucinații. Aceste stări tenebroase care-i cuprind pe amândoi, provenite din vinovăția faptelor pe care le săvârșeau, îi vor duce la anihilare, ajungând din oameni cu o viață aparent liniștită, niște fiare, gata să se sfâșie din cauza sentimentelor de culpabilitate ,,împreună, femeia, nervoasă și ipocrită, bărbatul, sanguin  și trăind ca un animal, alcătuiau o pereche puternic legată268”.

Therese Raquin, dar și Gervaise, așa cum cum vom vedea în capitolul următor,  să cunoască o viață ajunge, prin catharsis, un proces dur al transformărilor interioare, ,, să interioară intensă, dar și o degradare morală. Ele sunt forța opozantă cu o mare capacitate de

261

 Robert J. Stoller, Perversiunea,Ed.Trei,București,2014,p.47. Perversiunea,Ed.Trei,București,2014,p.47.  Emile Zola, op.cit, p.42. 263 Ibidem, Ibidem, p.46. 264 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.33. 265  Emile Zola, Therese Raquin, p.46. 266 Ibidem, Ibidem, p.49. 267 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005,p.111 268  Emile Zola, Therese Raquin ,p.52. Raquin ,p.52. 262

41

luptă.269  Vorbind despre capacitatea Theresei de a lupta cu propria ființă, se remarcă

transformările pe care le suferă după producerea adulterului. Din ființa cuprinsă de o răceală

interioară, devine o fire plină de viață, cu un elan vital care îl face pe Laurent să tremure, conștiința sa fiind una încărcată cu vinovăție. vinov ăție. Având în vedere și opiniile criticilor, în legătură cu acest roman, Louis Ulbach, cel care a lansat romanul, îl descrie ca ,,o băltoacă de noroi și de sânge” 270. În paginile sale se

regăsesc, de la stările contradictorii ale unor suflete dominate de nervul sângelui, la idei morbide ale asasinatului individului care era considerat a fi o piedică în calea celor doi amanți. Aceste lucruri constituie ,,oroarea nebuniei271”, Emile Zola, având tăria să ne trimită în subterana

mahalalei din Paris, pentru a vedea cum putreziciunea umană duce la neantizare. Regăsim, frecvent, în opera literară zolistă câte un topos descriptiv, care conferă scrierii veridicitate și și continuitate, și unde, fără menajamente, personajele lui Emile Zola, își pot manifesta nebunia. Un astfel de loc este odaia închistată cu mirosul morții și al decreptitudinii

ființei umane a lui Laurent din Portul de Vinuri, unde se naște ideea omuciderii. Prinși în acest angrenaj al morții, provenit, în cazul Theresei, în urma unei eliberări a pornirilor insti nctuale care-i măcinau ființa, și în cazul lui Laurent, din dorința de liniște materială și satisfacere carnală, celor doi pioni ai destinului destinului le surâde ideea asasinării lui Camille, singura piedică spre fericirea lor: ,,începu să viseze asasinatul în vâltoarea adulterului 272”. Ajungând, așadar, în acest punct al

declinului, nimic nu avea să îi întoarcă din drumul ales, drum care ducea, inevitabil, spre moarte. Emile Zola îi scuză, încă din primele file ale romanului, pe cei doi indivizi, afirmând faptul că: ,,Therese și Laurent sunt niște brute omenești, nimic mai mult ”, iar toate acțiunile lor sunt dictate

de energia sângelui care clocotea în ei și de nervii care-i f ăceau ăceau să tremure chiar și atunci când  privirile li se intersectau.

Ajunși în mijlocul Senei, cei trei indivizi mâ nuiți de fatalitatea destinului se  privesc de parcă ar știi ce urmează, ivindu-se, uneori, câte o schimonosire sumbră pe chipul unuia dintre ei. Therese aștepta cu înfrigurare ca actul omuciderii să se producă, sperând că

dispariția lui Camille îi va aduce viața liberă, mult visată, iar pentru Laurent, asasinatul avea să îi

269

Letiția Florina Brătulescu, Brătulesc u, op.cit ,p.86. ,p.86.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982,p.122. 271 Ibidem, Ibidem, p.123. 272  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.61. 270

42

asigure ,,o viață calmă și fără eforturi, o îndestulare durabilă a poftelor lui 273”. Reduși la

ipostaza de victime ale universului, aceștia par a se supune cu temere la ceea ce urma să se lăsând să se întrevadă doar paloarea morții întâmple, chipurile lor pierzându-și din trăsături, lăsând care-și pregătea teren. Izbucnind în ei acea boală a nervilor care-i măcina de opt luni, Therese și Laurent decid să îl omoare pe Camille, veșnicul bolnav. Producând isterie în barca din mijlocul

lacului, Laurent găsește momentul potrivit să săvârșească crima premeditată, aruncându-l pe Camille în apă. Privind ,, ghemuită,  ghemuită, uluită, moartă274”, scena brutală petrecută între cei doi  bărbați, Therese leșină, neavând puterea de a face față imaginilor morbide care se perindau în fața ei. Scena morții lui Camille se termină în momentul în care ,,ucigașul, înfrângânduînfrângându- și  și un  țipăt de  țipăt  de durere, îl aruncă brusc pe slujbaș în apă, iar între dinții acestuia rămăsese o bucată de carne”275.

Explicația resorturilor care au dus la săvârșirea acestei crime este data chiar de Emile Zola, care spune că ,,iubirile celor doi eroi ai mei reprezintă satisfacerea unei nevoi fizice. Crima pe care o săvârșesc este o consecință a adulterului lor, consecință pe care ei o acceptă așa cum lupii acceptă uciderea oilor  oilor ”. ”. În urma întâmplării imorale, atât din punct de vedere

religios cât și din punct de vedere etic, va începe, pentru cei doi făptași, un chin groaznic, vor fi cuprinși de o transformare descendentă care-i va reduce la stadiul de animale, trăind doar pentru satisfacerea plăcerilor care, din cauza puterii apăsătoare a remușcărilor, vor fi anihilate total. In citatul de mai sus, sus, descoperim elemente din ,,adevărata grădină zoologică zolistă 276”, căci în

opera scriitorului francez se găsesc adesea analogii cu lumea animală sau cu cea vegetală, aici, cei doi făptași fiind asemănați unor lupi. Ajungând să dezbatem acest subiect al reducerii ființei umane, în urma unor acțiuni mizere, la ipostaza de animal, lipsit de rațiune , condus doar de impulsuri, Emile Zola face o afirmație care șochează întreaga critică literară a vremii: ,, înaintăm rapid, suntem tot mai savanți, dar animalele sălbatice, rămân animale sălbatice, și degeaba se vor inventa mecanisme tot mai perfecte, sub ele tot animalele sălbatice se vor afla 277.” Iată

modul de a privi lucrurile al lui Emile Zola. Pentru Emile Zola, oamenii nu sunt ființe complexe,

ci se reduc la doar câteva trăsături definitorii, sunt, de fapt, o îngrămădire de impulsuri, obsesii și spaime, lucruri care le determină destinul. Propunându-ne diverse tipuri de imagini ale 273

 Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, p.126. Ibidem, Ibidem, p.79. 275 Ibidem. Ibidem. 276 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005,p.95. 277  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982,p.319. 274

43

decadenței umane, condiționate de factorii ereditari sau de cei sociali, Emile Zola, în Therese  Raquin, dezbate problema declinului prin prisma unui clinician, el însuși afirmând faptul că: ,,am  făcut pur și simplu, pe doua trupuri vii operația analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre”.

Știind că Emile Zola are o preferință pentru detalii și că literatura sa era una ,, picturală  picturală”, noi, cititorii, rămânem șocați în fața imaginilor scabroase și a culorilor nocive cu

ajutorul cărora este descrisă morga, în momentul în care Lantier merge, aproape zilnic, să recunoască trupul lui Camille: ,,carnea i se revolta, scârba și spaima îi cuprindeau făptura, de îndată ce intra în umezeală și mirosul fad al sălii278.”  Peregrinările zilnice în acel cavou îi

slăbesc nervii lui Lantier, viața sa ajungând să se ducă între moartea interioară, ,, acel frig lăuntric279”, care-l măcina treptat, și moartea fizică care stătea întinsă pe fiecare din lespezile de

la morgă. Paradoxal devine faptul că, ceea ce presupunea că avea să le aducă liniște și

echilibru interior, îi depărta mai mult, ascuțindu -le nervii, iar ,,crima li se părea o plăcere ascuțită carecare-i scârbea și îi dezgusta de îmbrățisări 280.” Chiar dacă nervii lor nu puteau suporta

atingerea pielii unuia față de altul, chiar dacă își surprindeau privirile în anumite momente și simțeau o străfulgerare de-a lungul corpului, inițial, cei doi, ,, puneau  puneau atitudinea lor rece pe  seama prudenței 281”,  pentru ca mai apoi, aceste ieșiri nervoase să îi determine să se sfâșie. Dacă

Laurent devine apatic, lipsit de viață, prins în mreajele subteranei   decadente, Therese se

refugiază  în lumea romanelor, lume în care ,, echilibru, care tindea să se stabilească în ea, se rupse282”.

De-a lungul lecturii acestui roman terifiant, vedem că ex periența biografică se

regăsește și în paginile cărții căci căderea în starea de latență a lui Emile Zola, în momentul mutării în Paris, se manifestă prin febră și încordarea nervoasă a tuturor simțurilor, febră care îl cuprinde si pe Laurent, în momentul conștientizării faptelor sale și, implicit, în momentul conștientizării declinului pe care îl trăia. Treptat, apar spaime provocate de întuneric, de singurătate, de moarte aparentă.

Acestea vor fi cele care vor trona în casa familiei Raquin, până la producerea sfârșitului iminent. Aparentul echilibrul psihic se rupe în cazul celor doi ucigași, iar nopțile devin pentru ei adevărate 278

 Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014, p.92. Ibidem, Ibidem, p.95. 280  Armand Lanoux, op.cit ,p.103. ,p.103. 281 Raquin, p.104.  Emile Zola, Therese Raquin, 282 Ibdem, Ibdem, p.106. 279

44

chinuri, cuprinse de visuri macabre, ucigătoare, care le produc spaime și gânduri morbide. Ceea

ce îi va duce spre paralizie, mai apoi spre delir și, inevitabil, spre moarte, va fi acea frică  prostească și paralizantă283”.  Această frică își găsește resurse în ceea ce Freud numește ,, prostească

,, formațiuni  formațiuni psihopate284”și anume, în visuri, ,, mintea îi rămăsese trează în carnea lui moartă285”. Spaima pe care Laurent o încearcă noaptea este cauzată de imaginea lui Camille, o

imagine a înecatului, cu ochii putrezi, regăsită în portretul realizat de el: ,,cadavrul își întindea brațele, cu un rânjet cumplit, arătânduarătându - și  și vârful negru al limbii printre dinții albi286”.  Febra

despre care vorbeam în cazul lui Laurent se transferă și asupra personalității Theresei, care se

simțea închisă într -un cavou, alături de doamna Raquin care își jelea încontinu fiul. Cei doi amanți sperau, totuși, ca prin căsătoria de mult plănuită, să depășească aceste stări tenebroase și  se vor putea uni un i împotriva înecatului” înecatului”287. Apar în paginile romanului pasaje cu aspect medical ,, se

în care Emile Zola, asemenea unui medic specialist, explică cu exactitate stările prin care trec o psihologie care se  personajele: ,,această penetrație reciprocă este un fapt psihologic, și încă de o psihologie  petrecea adesea la persoanele pe care mari zguduiri zgud uiri nervoase le izbesc violent una de alta288”. criminalul-înnăscut”, opera sa va urma știința cu Emile Zola credea că, analizând ,,ereditatea la criminalul-înnăscut”, d ouă motoare esențiale exactitate, ,,echilibrând în mod intuitiv a gresivitatea și sexualitatea, cele două ale animalului uman289”. Numiți chiar de Emile Zola ,,ocnași”, Laurent și Therese  trec prin

momente arzătoare, fiind străbătuți de insomnii, frisoane, tulburări nervoase și mici crize de isterie, simț ind cum nebunia îi cuprinde. Imaginea înecatului care vine să îi îmbrățișeze în vis, le tulbura viața, noaptea fiind încarcerați în camera casei doamnei Raquin, iar ziua, obosiți fiind erau prada unor crize nervoase și a unor tulburări dăunătoare.   Chiar dacă căsătoria lor se înfăptuiește, ,, pruden  pruden ța le secătuise patima290”, iar numele de Camille le trezea dureri amare, ă, declanșatoarea unei vieți patologice. crima devenind pentru ei cea mai mare povar ă, Inconștientul câștiga lupta în fața conștiinței diurne, determinându-i pe cei doi să trăiască într -o -o

stare de latență continuă, înconjurați mereu de imagini ale morții, imagini care-i vor duce pe amândoi în lumea neființei. De-a lungul paginilor va avea loc o intensificare treptată a gradului 283

Ibidem, Ibidem, p.115.  Sigmund Freud,Despre Freud,Despre vis, vis, Ed. Trei, București, 2012,p.16. 285 Raquin, p.116.  Emile Zola, Therese Raquin, 286 Ibidem, Ibidem, p.117. 287 Ibidem, Ibidem, p.120. 288 Ibidem, Ibidem, p.121. 289  Armand Lanoux, op.cit ,p.318. ,p.318. 290  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014,p.146. 284

45

de autoanihilare, cei doi ajungând să vadă în motanul Francoise  o reîncarnare a imaginii lui Camille: ,,Camille a intrat în pisica asta, se gândi el. Trebuie s-o omor...Parc-ar fi un om291”. Toate acțiunile săvârșite în urma căsătoriei denotă ,,ipocrizia stângace a doi nebuni292”. Studiind temperamente, Emile Zola demonstrează, plin de iscusiță, cum are loc

transferul nervilor și a stărilor nevrotice dominante în corpul Theresei, asupra firii sanguine și existență nervoasă, sfâșietoare și nouă pentru nouă pentru molatice a lui Laurent, acesta înce pând să aibă ,,o existență el 293”. Imaginea morții și a fatalității se instaurează în trupul și subconștientul celor doi, prin

gravele manifestări nevrotice care le creau halucinații, delir, insomnie, făcându -i să se  prăbușească ,,într-o într-o viață intolerabilă .”294  Vorbind despre acest transfer de stări morbide, remarcăm faptul că ,, patima  patima lui Therese se strecurase în el ca o boală cumplită295”, Laurent devenind o marionetă a destinului, fiind cuprins în angrenajul morții, din cauza dorințelor lui

nestăvilite. Incadrându-se astfel în tipologia decadenților, Laurent este sfâșiat de un teribil joc al

nervilor, nopțile fiind infernale pentru psihicul său, ciocnindu-se mereu de imaginea lui Camille, în timp ce nebunia atingea cote decisive în momentul în care ,,nu încerca nici cel mai mic regret că îl ucisese pe Camille 296.” În  privința autodistrugerii pe care Laurent o potența în fiecare zi,

frații Goncourt afirmă următoarele: ,, Therese Raquin este o admirabilă autopsie a remușcării în toate paginile în care palpită gingășii pline de o delicatețe înfiorată, un soi de teroare nervoasă297”.

Fiind un maestru al detaliilor și un bun meșteșugar al cuvintelor, Zola descrie cu

multă migală fiecare impuls nervos ce le macină existența celor doi, fiecare grimasă a feței care-i transfigura și îi făcea să pară niște stafii în propriul univers, determinându -i pe cei doi ocnași ,,verse lacrimi de sânge”298 în rarele momente în care conștiința lor le făcea reproșuri morale. Și,

ca și cum acestă furtună de stări nevrotice care-i prăbușise psihic nu este îndeajuns, o altă piedică se ivește în viața lor și anume, paralizia doamnei Raquin. Fiind un scriitor vizual, Emile Zola le împrumută personajelor sale capacitatea de a vedea panoramic, astfel încât, privirea subiectivă și 291

Ibidem, Ibidem, p.157. Ibidem, Ibidem, p.164. 293 Ibidem, Ibidem, p.160. 294 Ibidem, Ibidem, p.161. 295 Ibidem, Ibidem, p.162. 296 Ibidem, Ibidem, p.161. 297 Zola, Editura Univers, București, 1982,p.122. 1982,p.122.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, 298  Emile Zola, Therese Raquin, Raquin, p.171. 292

46

exasperată a doamnei Raquin, după aflarea cauzei morții fiului său, vine ca un ghimpe în psihicul Theresei, devenind un factor al distrugerii totale a nepoatei sale.Vorbind despre paralizia doamnei Raquin, Emile Zola o prezintă pătrunzând în sfera nihilis tă, căci, în urma accidentului

care îi furase vorbirea și o transfigurase într -o legumă, aceasta ,,l-ar l-ar fi hulit pe Dumnezeu dacă ar fi putu săsă - și  și strige ocara299.”

Preocupat de natura duală a indivizilor  și de ruptura care se produce la nivelul  psihicului uman între conștiință și subconștient, Emile Zola ne prezintă cele două  personaje

supuse fatalității, ca fiind purtătoarele unei duble existențe: ,,în fiecare zi din ei existau parcă două ființe foarte diferite: o ființă nervoasă și înspăimântată, care se înfioară de îndată ce apunea soarele, și o ființă, toropită și uitătoare, care respira în voie de îndată ce răsărea  soarele300.” Această existență coordonată de impulsuri nervoase și de trăiri bolnăvicioase se pare

că duce la producerea unui declic în interioritatea lui Laurent, care este cuprins dintr- odată de o genialitate aparte, căci ,,boala, întrucâtva morală, nevroza care îi zguduia ființa, dezvoltă în el un simț artistic de o luciditate stranie 301.” Așadar, iată-l pe Laurent în ipostaza de pictor, ipostază

care, aparent, pare că-i aduce un echilibru al nervilor. Însă fiecare schiță cr eionată, fiecare tablou  pe care îl realizează, conțin câte ceva din trăsăturile înecatului, căci chipul acestuia rămăsese

adânc impregnat în conștiința lui Laurent, după ce îl privise, ore, zile întregi, întins pe lespezile de la morgă. Zilele în casa familiei Raquin, acea subterană decadentă, trece greu și apăsător, cei doi călăi, așa cum îi numise doamna Raquin, ajungând în  pragul ruinării propriei ființe, manifestându-și nebunia prin bătăi crunte, scene de violeță devastatoare, scene care duc la ce-l de-al doilea act de omucidere, și anume, cel al copilului nenăscut al Theresei și al lui Laurent.

Pentru a scăpa din acest travaliu al morții în care erau cuprinși în mod inconștient, Laurent revine la viața sa lâncezită, iar Therese hotărăște să se retragă în lumea viciului și a desfrâului, ,, se  se lăsă  pradă murdăriei.”302 Privind acest tablou al destr ămării ămării a doua vieții, din cauza unor impusuri

nervoase, a unor nervi demonici și a unor insatisfacții personale, ne dăm seama că sufletul, după

”. cum afirmă Emile Zola ,,este cu totul absent ”.

299

Ibidem,p.199. Ibidem,p.199. Ibidem, Ibidem, p.178. 301 Ibidem, Ibidem, p.187. 302 Ibidem, Ibidem, p.247. 300

47

Privind, cu lacrimi de sânge, cum o viață poate ajunge în pragul decăderii prin

 prisma alegerilor greșite și a poftelor nestăvilite, ajungem la finalul tragic al celor două  personaje, care, cuprinse de lașitate și prinse în jocul delirant al nervilor, ajung să se sinucidă, sub ochii plini de ură ai doamnei Raquin: ,,căzură unul peste altul, parcă trăsniți, aflând în  sfârșit o consolare în moarte.303”

3.2. Dec  ăderea Gervaisei  Dec ăderea

Analizând opera lui Emile Zola, Gervaise, și observând cum suflul decadent

creează angoase existențiale și stări maladive care duc spre degenerescență, vom lua în considerare un alt caz care are ca factor declanșator al decăderii ereditatea, căreia i se alătură mediul viciat. Vorbind despre ereditate, aflăm că Gervaise este fiica lui Maquart, și, după cum

însuși Emile Zola afirmă, aceasta ,, și și-aa moștenit mama, o văduvă devotată, muncind din  greu304...”.

Dat fiind că întreaga operă a lui Emile Zola expune medii dominate de  promiscuitate și personaje a căror traiectorie urmează calea neantului, la fel și Gervaise este cuprinsă, inevitabil, de această boală a declinului. R omanul omanul ,, poartă  poartă în el izul poporului 305”, după cum Emile Zola afirmă: ,, am săvârșit crima de a fi avut curiozitatea literară să culeg și să torn într-un într-un tipar lucrat cu migală, limba poporului pop orului306”.

În critica  biografică, titlul acestui roman se regăsește și sub denumirea de Cârciuma, ,, pentru  pentru a desemna un cabaret unde consumatorii se ucid cu alcool 307”, însă numele

 protagonistei dă adevăratul titlu. Emile Zola creează prin ea ,,un personaj de o incontestabilă și  profundă sensibilitate”308 , și demonstrează, prin acțiunile săvîrșite de ea, ca element aparținător

al clasei muncitoare, cum se ajunge în pragul declinului din cauza lașității. Deoarece acest roman este definit ca ,,o epopee a lașității309”, personajul principal, Gervaise, nu se încadrează în 303

Ibidem, Ibidem, p.254. Zola, Editura Univers, București, 1982,p.188.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, 305 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.92 306  Armand Lanoux, op.cit,p.5. op.cit,p.5. 307 Ion Brăescu, op.cit , p.87. 308 op.cit,p.191.  Armand Lanoux, op.cit,p.191. 309 Ibidem, Ibidem, p.191. 304

48

tipologia femeii din popor, tipologia războinicii curajoase care depășește orice obstacol, căci ea

cade în patima alcoolului și se lasă cuprinsă de lașitate, lucru care face din ea un personaj complex, personajul preferat a lui Emile Zola. Emile Zola ne introduce, printr-un topos descriptiv, la începutul fiecărui roman, într-o subterană propice dezvoltării nebuniei și acutizării sentimentului de degradare. La fel în cazul romanului Gervaise, fereastra este cea care ne introduce în universul protagonistei. Drumul

spre decădere este pavat cu grele încercări la care este supusă Gervaise, una dintre ele fiind dispariția bruscă dispariția  bruscă a soțului ei, Lantier. Gervaise era conștientă de faptul că soțul ei o înșală, dar din dragostea pentru cei doi copii, Claude și Etienne, accepta sărăcia lucie în care trăia și,

totodată, trândăvia și egoismul lui Lantier. Incă din primele pagini ale romanului, prin descrierea detaliată a trăsăturilor fizice, Emile Zola ne face martori ai unui destin trist în care primul semn al decăderii Gervaisei devine vizibil chiar pe chipul ei. Chiar dacă ea avea 22 de ani, încăperea sleioasă în care își ducea viața și certurile cu Lantier, o fac să devină o femeie s toarsă de viață, mult mai bătrână, cu un destin sortit declinului. Solilocul, una dintre metodele preferate ale lui  pictându-le Emile Zola cu ajutorul căruia pătrunde mai ușor în subconștientul personajelor, ,, pictându-le viața interioară310”, apare și în paginile romanului Gervaise. Aici, aceasta își rememorează , în

fața spălătoresei Boche Boche cursul vieții sale până la stabilirea la ,,Hotel Boncoeur”, unde ,,a început viața asta blestemată311”. Acest ,,dilog –  dilog – direct direct cu rol anaphoric312” despre care vorbește Letiția

Brătulescu, ne ajută să descoperim tristul adevăr al vieții unei tinere care, din cauza părinților și a mediului viciat care care avea să o corupă, va fi cuprinsă de virusul virusul decadent, ajungând în pragul deznădejdii. Urmărim de-a lugul paginilor cum se desfășoară viața monotonă a Gervaisei prinsă între grijile casei și cele față de copii, urmărită fiind mereu de o tristețe apăsătoare care avea să o conducă, treptat, spre calea pierzaniei, pe calea viciului și a deșănțării. Urzeala zilnică însă este  puternic zdruncinată de evenimente contrastante precum cearta dintre Gervaise și Virginie, sora Adelei, cea care era bănuită ca fiind amanta lui Lantier, în spălătoria doamnei Boche. Și, deoarece supărarea nu vine singură, vestea că Lantier a plecat de acasă, luând cu el cufărul ei de zestre, vine ca un trăsnet asupra Gervaisei. Începând cu această fugă de responsabilităși de care

310

Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005, p. 87. Gervaise, Ed.Univers,București,1982,p.22 Ed.Univers,București,1982,p.22..  Emile Zola, Gervaise, 312 Letiția Florina Brătulescu, op.cit , p.143. 311

49

dă dovadă Lantier, romanul avea să fie catalogat drep un ,,roman al Obidiților” Obidiților”313 , și, totodată, începutul angoasei existențiale în care avea să se afunde Ger vaise. vaise. Frecventând un grup al adepților teoriilor lui Darwin, Emile Zola, la finalizarea

își  prezintă creația în fața prietenilor săi, drept o lucrare în acestei mari opere literare, Gervaise, își prezintă care ,, studiase  studiase în ea nevroza ancestrală în manifestările ei perverse și morbide, surescitate de alcool 314”. Prezentând punctele esențiale care dau acestui roman o valoare consistentă în

literatura universală, Emile Zola hotărăște să recurgă la metaforă, figura de stil predominantă in

opera sa. Așadar, trecerea în subterană și în mediul viciat în care se scufundă Gervaise, se face  prin descrierea mahalalei sărăcăcioase, încărcată de vicii și de microbi decadenți și prin descrierea crâșmei lui nea Colombe, locul în care viața morală pierde în fața viciului v iciului și a lașității. Vorbind de limbajul metaforic și de personificările care apar în opera lui Emile Emile Zola, Zola, descoperim în paginile romanului Gervaise o descriere consacrată Alambicului, care ,,capătă  proporții mitice, e o creatură monstruoasă, un fel de fiară fabul  fabul oasă oasă care polarizează toate energiile cartierului, cu scopul de a le măcina, încetul cu încetul, în ghiarele sale care mutilează315.” Acestă personificare menită să confere Alambicului dimensiuni apocaliptice pare

să aibă, inițial, un rol benefic în viața progatonistei căci aici, ea îl întâlnește pe muncitorul tinichigiu Coupeau, cel care avea să-i devină soț. In paginile romanului, este construit un tablou

 perfect al vieții muncitorilor din acea epocă, tablou pictat în culor i palide, străvezii, în care fiecare muncește pentru a trăi de pe-o zi pe alta. Știind, din analiza Letiției Brătulescu, că Emile Zola își încarcă personajele cu roluri ce se doresc a avea un puternic mesaj moral și că acestea  ,,devin mesageri ai ideilor sale instructiv-educative316”, observăm că și personajele din romanul

Gervaise doresc să transmită un mesaj societății, romanul fiind intenționat ca operă morală. Din

Emile Zola, la impulsul impulsul căreia acesta critica făcută de Ion Brăescu aflăm care era deviza lui Emile scrie: ,,închideți cârciumile, deschideți școlile; beția d evorează poporul 317”. Pornind de la

această premiză, Emile Zola face ca relația dintre Gervaise și Coupeau să fie realizabilă, dând iluzia unei povești de dragoste între două prototipuri ale muncitorimii care luptă pentru un trai mai bun, fiecare dintre personajele lui Zola având, după cum afirmă De Faria, ,, un ideal al lor ”. ”. Vom vedea însă, că aceste idealuri nutrite și de Gervaise, vor fi ,,respinse de reușită ”, și femeia 313

 Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982, p.192.  Armand Lanoux, op.cit ,p.193. ,p.193. 315 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.87. 316 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005, p.82. 317 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, op.cit, p.88. 314

50

va fi nevoită, pentru a urma scopul moral pe care Emile Zola dorea să-l răspândească asupra

cititorilor, să cadă în patima alcoolului și să urmeze calea depravării, devenind  ,,o dezolantă epavă umană”.318

Prin conflictul iscat între Coupeau și Gervaise și soții Lorilleux, Emile Zola dorește

să  prezinte și alte medii viciate ale muncitorimii, precum mediul avarilor descris în contrast cu viața decentă pe care o duceau proaspeții căsătoriți. Conflictul dintre clasele sociale și ci ocnirea dintre mentalitățile diferite a le familiilor de la periferia Parisu lui, îi fac pe unii critici să constate că romanul e ,,o descriere a alienării muncitorului 319”.  Vorbind de clasa muncitoare și de conflictele care mocnesc în interiorul acesteia, regăsim, și în cazul receptării critice, raportări

diferite asupra operei și păreri contradictorii. Din critica lui Ion Brăescu aflăm că romanul Gervaise trezește un sentiment de satisf acție burgheziei, deoarece aceasta jubila când îi vedea  pe muncitori pradă muncitori pradă alcoolismului și depravării320”. ,, pe

Un pasaj presupus care a generat sentimente de satisfacție și bucurie maladivă este reprezentat de momentul căsătoriei dintre Coupeau și Gervaise și vizita lor la muzeul Luvru,  pasaj care reliefează  foarte bine ,,luxul săracilor 321” și gradul scăzut al educației claselor oprimate, ,,bocănind din tocuri pe parchetele sonore, de parcă ar fi fost tropotul unei cirezi răzlețite și scăpate în mijlocul curățeniei severe și recule a sălilor 322”. Căsătoria dintr e Coupeau

și Gervaise se desăvârșește în momentul în care Nana, fetița celor doi, se naște. Emile Zola  prefigurează titlul unui mare roman de succes a cărui protagonistă este Nana, fețița plecată din mahalaua părinților săi, pentru a constitui un alt caz de degradare umană. Nana va intra în categoria burgheziei, cea  pe care Emile Zola o încadrează în rândul factorilor provocatori ai

degenerescenței umane. Ceea ce inițial părea să fie familia ideală, familia sinceră și modestă care luptă pentru un trai mai bun și pentru un viitor mai prosper, se ruinează în momentul în care Emile Zola, ca un păpușar ce mânuiește destinul fiecărui personaj, îl aruncă pe Coupeau în  brațele fatalității. Momentul în care virusul decadent se instalează și în sânul familiei Gervaisei este provocat de un accident fatidic și anume, de căderea lui Coupeau de pe acoperișul unei case:  ,,timp de opt zile, Coupeau se zbătu între viață și moarte”.323  Acest accident care distruge 318

Ibidem, p.90. Ibidem, p.90. Ibidem, Ibidem, p.89. 320 Ibidem, Ibidem, p.85. 321  Emile Zola, Gervaise, Gervaise, Ed.Univers, București,1982, p.80. 322 Ibidem, Ibidem, p.83. 323 Ibidem, Ibidem, p.126. 319

51

liniștea din casa celor doi soți, devine de fapt, o prefigurare a decăderii Gervaisei, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere moral. Din acel moment, romanul ia proporțiile unei ,,tragedii antice324”. Unicul mod de  a evada din mreajele neantului i se înfățișează  lui Gervaise sub chipul lui Goujet: ,,tipul ideal al muncitorului care nu bea și muncește într-una325”.

Însă, recunoscându-și condiția mizeră în care se găsea, Gervaise nu dorește să contamineze și nici să ducă cu ea în neant, acel suflet sincer, sincer, purtătorul unei iubiri inocete. Vorbind despre decăderea Gervaisei generată de accidentul suferit de Coupeau,

observăm că nu acesta este sursa stărilor de nervozitate și a acceselor de beție în care cade  s tâmpiți, Coupeau, ci regimul social care nu-i oferă sprijin și nici pensie de invaliditate: ,, nu- s burjuii aștia! Pe tine te trimit la trimit  la moarte, fiind prea fricoși ca săsă - și  și pună viața în primejdie326.”

Știind că acest roman de o profunzime cutremurătoare este definit ca fiind ,, o epopee a lașității”, remarcăm că treptat  Coupeau  ,,începu să cunoască bucuria trândăvelii, lăsândulăsându- și  și mădularele să lenevească în voia lor 327”. Virusul decadent se instalează în trupul și

 psihicul tânărului tinichigiu, transformându-i elanul vital într-o moleșeală periculoasă, capabilă să creeze un dezechilibru la nivelul întregii ființe. Prefi gurând, inițial, portretul unei eroine, Emile Zola surprinde întregul zbucium sufletesc și descrie cu multă migală, forța și puterea de

care dă dovadă Gervaise, ajungând să își îndeplinească cel mai mare vis, și anume acela de a-și deschide o spălătorie. Luând bani cu împrumut de la tânărul Goujet, ea reușește să pună bazele unei spălătorii, angajează muncitoare și trăiește câțiva ani în prosperitate și bucurie. Dar, această  bucurie materială este întunecată de star ea ea lui Coupeau, care începuse să cadă în plasa viciilor și să devină clientul fidel al lui nea Coloumbe. Având exemplul Theresei, care ajunge să ducă o viață interioară zbuciumată, condusă de furia nervilor, același proces de interiorizare are loc și în cazul Gervaisei. Aceasta, după căderea în mizerie și alcool a lui Coupeau, urmează și ea traseul

unui om decadent, ajungând să cunoască procesul degradării umane. Contaminarea cu virusul decadent se face în momenutul în care Gervaise acceptă trândăvia lui Coupeau și avansurile pe care acesta le făcea fetelor din spălătorie: ,, iar sărutul prelung pe care șiși-l pecetluiră în plină

324

Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.86. Ibidem, Ibidem, p.91. 326 Gervaise, Ed.Univers,București,1982,p.13 Ed.Univers,București,1982,p.131. 1.  Emile Zola, Gervaise, 327 Ibidem. 325

52

 gură, înconjur a ți de împuțiciunea din atel ier, fu cea dintâi prăbușire în moleșeala ce începea să  se furișeze în viața lor.328”

Zilele Gervaisei decurg între trândăvia lui Coupeau și lupta pe carea femeia o

 poartă împotriva pornirilor nervoase care începeau să o domine pe Nana, fata lor. Aceasta era de o obrăznicie nemaivăzută, începând să iasă la lumină un caracter deșănțat ce avea să intre și el, mai târziu, în categoria derizoriului, a neantului: ,,mucoasa asta de zece anișori pășea ca o cucoană prin fața lui, fîțâindu-se, fîțâindu-se, privindu-l privindu-l galeș, desfrânarea sclipindu-i sclipindu-i de pe acum în ochi329.”

Iubitor al metaforelor și personificărilor, în  paginile care descriu starea de latență

în care personajele își duc traiul, Emile Zola include și pasaje cutremurătoare. O astfel de descriere, prin care Emile Zola își arăta adevărata măiestrie, este episodul în care Gervaise face o vizită la fierăria lui Goujet, cu pretextul unei vizite la fiul său Etienne. Emile Zola descrie d escrie fierăria ca fiind un ,,espace Protee”330, singurul spațiu în care cele două personaje își pot împărtăși

iubirea prin priviri și gesturi tandre, Gervaise considerându-l pe Goujet un  ,,Hercule”, un  ,,Vulcan”.331

Lumea Gervaisei, pentru care deviza cea mai importantă include munca și visul

unui trai decent, stă pe un butoi cu pulbere, dând semne de infectare cu virusul decadent. Fiindcă lașitatea și trândăvia nu reprezentă o trăsătură de caracter, Gervaise reușește o vreme să își  păstreze echilibrul în viața de mahala, unde decadența își manifesta cel mai bine activitatea. Dar viața dezordonată la care Coupeau începuse să adere și alcoolul care începuse să-i  pătrundă prin  piele, o fac, treptat, să își piardă echilibrul interior și să cadă în malaxorul neiertător al bolii nervilor. Ceea ce aparent părea să fie o familie decentă, cu o stare de spirit pozitivă, se transformă într -o -o tragedie ce-și va trimite victimele pe culmile disperării. Această pierdere a sensului este declanșată de venirea în cartierul mărginaș a lui Virginie, care îi readuce aminte

Gervaisei de Laurent, fostul ei soț. Amintirea lui Laurent, în conștiința protagonistei, o face pe Madeleine Ferat să afirme că romanul este ,, o nouă ilustrare a teoriei impregnării, după care o  femeie poartă, toată viața ei, amprenta omului căruia i ss-a dăruit pentru prima oară 332.”

328

Ibidem, Ibidem, p.155. Ibidem, Ibidem, p.267. 330 Letiția Florina Brătulescu, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola , Ed.Paralela 45, Pitești, 2005, p.89. 331 Ibidem. 332 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.90. 329

53

Fiind prinsă în angrenajul acestor evenimente care îi tulbură liniștea psihică, Gervaise începe să dobândească trăsături de caracter precum mândria și lăcomia. Chiar dacă  bagajul ei ereditar constituie un pericol pentru sănătatea ei psihică, se pare că mediul înconjurător este cel care provoacă, într -adevăr, decăderea Gervaisei. Ajungând patroana unei spălătorii și fiind acaparată de bucuria împlinirii visului de a avea afacerea proprie, Gervaise  pierde echilibrul și cade în patima mândriei, dând un ospăț bogat cu ocazia sărbătoririi zilei sale de naștere. De aici pornește declinul său material, rămânând plină de datorii și de necazuri.  Decăderea ei materială e dublată de o degringoladă morală, în clipa în care Lantier, primul ,, Decăderea  său amant, năvălește din nou în viața ei”333. Mai mult, mult, Coupeau este cel care îi propune să se

mute cu ei:  ,,pe scurt, Gervaise se ducea la fund, și cu cât se prăbușea mai adânc, cu atât mai des vorbea să își mărească prăvălia334”.  Venirea lui Lantier în cartier îi creează Gervaisei

tensiuni neobișnuite, stări degenerescente și impulsuri nervoase care o vor determina să își piardă rațiunea și simțul moral. Aceste stări sunt agravate de evenimentele nefericite care se petreceau în casa lui Bijard. Pasajele cutremurătoare în care sunt descrise scenele violente în care Bijard își

lovește soția sub privirea înspăimântată a fetiței lor, Lalie, șochează  prin ,,cruzimea limbajului335”. După moartea doamnei Bijard, Gervaise rezumă, printr -o confesiune interioară,

drama celor doi copii orfani, dar și drama existenței sale: ,,există ființe născute pentru  suferință”336.

Dat fiind că după venirea lui Lantier ,,dezmățul ei se schimbase în obișnuință337”, Gervaise începe să îi accepte avansurile și chiar să întrețină relaț ii sexuale cu fostul său ibovnic d esfrânat ai Nanei , , în care se aprinsese o curiozitate plină de pofte”338, sub ,,ochii mari de copil desfrânat

lucru care îi va influența orientarea sexuală și îi va condamna întregul parcurs al vieții.

Decăderea Gervaisei devine din ce în ce mai pronunțată în momentul în care cade în patima adulterului, aceasta fiind una dintre etapele decăderii sale. Figura Gervaisei este pusă în contrast

cu figura lui Goujet, cel care devine un simbol al cinstei și al demnității. Despărțirea de familia Goujet înseamnă despărțirea de o viață cinstită și demnă și căderea în păcat:  ,, i se părea că lasă

333

Ibidem, Ibidem, p.90.  Emile Zola, Gervaise, Gervaise, Ed.Univers, București,1982,p.268. 335 Ion Brăescu, op.cit , p.85. 336  Emile Zola, op.cit ,p.272. ,p.272. 337 Ibidem, Ibidem, p.296. 338 Ibidem, Ibidem, p.292. 334

54

ceva din cinstea ei”. ei”.339 Dezagregarea conștiinței o determină pe Gervaise să își piardă afacerea

solidă, să piardă noțiunea de familie și bunăstare și să se mulțumească cu fir imiturile imiturile destinului, trăind în cloacă și mizerie: ,,însăși murdăria era un culcuș cald în care îi plăcea nespus plăcea nespus de mult  să stea ghemuită”340.

Timp de doi ani, Gervaise este pătrunsă de sentimente contradictorii care o

transformă într-o ființă fără idealuri, o ființă care trăia doar pentru a se cunfunda și mai tare în mizerie și viciu. Emile Zola prezintă, treptat, trecerea de la bunăstare la decădere și ne atenționează asupra momentului în care Gervaise devine o epavă, doar o umbră a mahalalelor  pariziene: ,, dar asta fu ultima zi frumoasă din viața lor” 341. Drumul spre decădere al Gervaisei este deschis de câteva scene îngrozitoare în care Bijar o bate pe Lalie cu biciul, Emile Zola

 punând în această ființă firavă toată durerea din lume, căci aceasta ,,îndura de una singură cît îndurau laolaltă toate femeile care stăteau pe aceeași scară”342.  ,,Îngenunchierea mîndriei  sale”  sale”343  are loc în momentul în care, căzută în patima alcoolului, Gervaise devine sluga

 bărbatului, umblând murdară prin mahalale și acceptând muncile josnice care i se dădeau din milă și compasiune pentru ceea ce fusese odată. Alienarea Gervaisei este covîrșitoare deoarece, lipsită de moralitate și de curaj, ea se lasă, delăsătoare, în patima viciilor, influențându-i astfel și viața fiicei sale Nana. Nana devine, la rândul său, încă de la vârste fragede, o femeie de moravuri ușoare, ce avea să cadă și ea în această capcană a decăderii. Romanul Gervaise este o carte a alienării propriei ființe, a decăderii  într-o lume

viciată în care sufletul uman își pierde din consistență și rămâne, rătăcit, în trup, iar ,, obișnuința macină cinstea cum macină orice alt lucru”344. Ba mai mult, această decădere vine însoțită și de

o boală a nervilor care îi macină psihicul lui Coupeau, cel care stătuse închis de șapte ori la vine ca ultimă etapă a decăderii, fiind cea care duce la sanatoriul din Sainte-Anne. Nebunia sur vine înstrăinarea totală față de propria persoană. Așadar, în acest roman, mediul este cel care conlucrează cu ereditatea și aduce degenerescența în viața Gervaisei, căci ,,Gervaise căzuse într un asemenea hal de îndobitocire încât ar fi preferat să moară decît săsă- și  și miște cele zece

339

Ibidem, Ibidem, p.303. Ibidem, Ibidem, p.304. 341 Ibidem, Ibidem, p.346. 342 Ibidem, Ibidem, p.359. 343 Ibidem, Ibidem, p.401. 344 Ibidem, Ibidem, p.416. 340

55

degete.”345 Chiar dacă, inițial, acest roman este apreciat de burghezie, treptat, devine contestat

de critica literară,  ,,șocată de cruzimea limbajului, inadmisibil, după părerea sa, pentru urechile delicate346”. Pasajele care șochează sunt cele în care Gervaise, din tânăra patroană, ajunge în

 pragul disperării și al foametei și caută în gunoaie hrană pentru a putea supraviețui, iar Lalie, tânăra eroină, este descrisă aflându-se în pragul morții, într-un mod sumbru, mod care trezește în sufletul cititorilor o milă dureroasă.

În ceea ce privește critica literară, Victor Hugo îl acuză pe Emile Zola  de un limbaj nepotrivit și de o intrigă prea aspră:  ,,Cartea este proastă. Nu aveți dreptul, nu aveți dreptul să dezvăluiți nenorocirea” nenorocirea”347. Această dojană părintească pe care Hugo i-o adresează lui

Zola prin care imaginea Gervaisei devine doar o amintire a ceea ce fusese ea odată:  ,,urmărind din ochi danțul umbrei sale”348.

venită în urma unei Romanul se încheie tragic, cu moartea lui Coupeau, sur venită nebunii accelerate care i-a măcinat întreaga conștiință, și cu moartea Gervaisei care, uitată de

lume, ajunge în cel mai cumplit stadiu al degradării, murind de foame. Moartea celor doi vine ca o pedeapsă cumplită pentru viața deșănțată pe care au dus-o, Emile Zola pedepsindu-și  personajele cu pedeapsa capitală, nelăsându-le nicio șansă de evadare din acest cerc vicios al degenerescenței.

 3.3. Decăderea Nanei 

După analiza celor două romane dramatice din opera lui Emile Zola, romane în care am văzut cum virusul decadent se instaureanză în psihicul ființei umane determinând boli nervoase și tulburări psihice care duc spre alienare, urmează să analizăm un al tip tip de decadență. Acest tip de decadență va duce, de asemenea, la alienarea și la erodarea ființei umane și atacă de această dată  burghezia. Burghezia reprezintă, în accepțiunea lui Zola, o etapă a degradării umane, un mod de viață vicios care nu face altceva decât să sape în adâncul sufletului omenesc  pană acesta dispare odată o dată cu demnitatea și sinceritatea. Romanul este scris din perspectiva unui 345

Ibidem, Ibidem, p.422. Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.85. 347 Zola, Editura Univers, București, 1982, p.196.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, 348  Emile Zola, Gervaise, Gervaise, Ed.Univers,București,1982, Ed.Univers,București,1982, p.499. 346

56

autor care, adolescent fiind, rămâne traumatizat de această clasă socială care nu îi oferă niciun ajutor și de mediul social care decade pe zi ce trece.  Nana, cel de-al doilea roman al lui Emile Zola, are un ecou nemaiîntâlnit, după apariția romanului Gervaise. Această operă se naște din

disprețul pe care scriitorul îl are față de  cel de-al doilea Imperiu și față de burghezie. Acestei revolte i se alătură mecanismele ereditare și traumele din copilăria sa. Mărturisindu -și  propria castitate, Emile Zola defulează în acest roman toate neîmplinirile sale, scriind pagini pline de

erotism pentru care soția sa, Gabrielle, devenise geloasă. Critica literară ne ajută să descoperim adevărata valoare a acestui roman tenebros. Flaubert afirmă că acest roman este un mit: ,, Nana  Nana ajunge până la mit, fără să înceteze a fi umană” 349. După apariția acestui roman cutremurător ,

critica literară ,, s-a  s-a dezlănțuit din nou împotriva lui Zola”,350 de această dată, nu din cauza limbajului vulgar, deoarece în cazul acestuia, chiar bătrânul Flaubert, așa cum îl numește Zola, remarcă o îmbunătățire:  ,, ați reușit să faceți economie la cuvintele grosolane, acesta e un lucru  posibil”351, ci din cauza imaginilor scabroase create burgheziei:  ,,romanul e scandalos căci a etalat nerușinarea și și imoralitatea claselor avute” avute”352.

Ceea ce avea să fie desemnat ca un mit este, de fapt, romanul unei curtezane,

Anne Coupeau sau Nana, așa cum îi spunea familia. Aceasta este o tânără cu un caracter încărcat ereditar cu trăsăturile părinților săi și care, lăsată în voia sorții, într -un -un mediu degradant, este cuprinsă, încă de mică, de virusul decadent, care o transformă într -o femeie de moravuri ușoare, fără demnitate și caracter. Fiica Gervaisei și a lui Coupeau,  avându-i pe aceștia drept model, ii și de  Nana nu putea evolua astfel într-o mahala cuprinsă de boli nervoase, de alcoolici notor ii  prostituate inconștiente, caracterul său îmbolnăvindu-se cu cele mai josnice vicii, devenind:  ,,o  făptură dominată doar de instincte , femelă apetisantă, încarnarea unei senzualități nemăsurate”.353

Povestea Nanei începe cu o reprezentație de-a sa, la teatrul Varietes, a cărui director era Bordenave, în rolul lui Venus. Rolul anticipează viața desfrânată pe care avea să o

ducă, deoarece este foarte râvnită de barbați:  ,,bărbații, de la tineri de 17 ani până la bătrâni de 70 de ani, roiesc în jurul în  jurul ei”. 354 Având deja un trecut tumultos, crescută în cel mai urât mod în 349

Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.100. Ibidem. 351  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982, p.222. 352 Ion Brăescu, op.cit, p.100. 353 Ibidem, Ibidem, p.101. 354  Emile Zola, Nana, Nana, Editura Univers, Bucurelști, 1972, p.7. 350

57

mahalalele neîngrijite ale Parisului, cu responsabilitatea unui copil născut la vârsta de 16 ani,  Nana hotărăște să devină o ,,regină a trotuarului”.355 care-i Dat fiind că Nana apare cu scopul de a  ,,răzbuna poporul ruinând bărbații pe care-i disprețuiește”356  ,  prima sa apariție pe scenă creează controverse și tulburări cutremurătoare în

rândul spectatorilor de sex masculin. Nana, blondă și cu ochii albaștri, cucerește publicul prin delicatețea sa și zâmbetul fermecător, ajungând să fie  ,,o Circe de cârciumă, ajunsă pe jumătate regină”357. Chiar dacă în romanele precedente decăderea apărea în mahalalele pariziene

înglodate în vicii și mizerie și se instaura în personaje sub chipul unor boli ale nervilor și ale nemulțumirilor acumulate în copilărie, în cazul de față, vom vedea cum degenerescența prinde viață în apartamentul de lux în care trăia Nana, apartamentul  ,,unui negustor bogat din Moscova, venit să petreacă o iarnă la Paris,, care o instalase acolo, plătinduplătindu-i chiria pe sașe luni”.358

Emile Zola ne introduce încă din primele pagini într -o lume burgheză, ne

 prezintă cu o viteză fulgerătoare personaje numeroase și relațiile necinstite dintre acestea, ținând cu ardoare să arate mizeria claselor superioare. Pentru aceasta, Emile Zola descrie saloanele somptuoase în care burghezia se întrunea pentru a bârfi și pentru a trata cu superioritate orice situație care li se punea în cale. Cu mult tact și multă migală, Emile Zola descrie relațiile de complezență dintre personajele sale și falsitatea dintre acestea, fiecare trăind în propria minciună, totul fiind salvat de falsele aparențe: ,,el supune unei adevărate radiografii toate murdăriile care  se ascund sub aparențele cele mai oneste ale domnilor și doamnelor”359. Această mascaradă

aristocratică este surprinsă de Emile Zola în cel mai amânunțit detaliu , reliefând, în acest caz, decadența provenită pe calea grandorii, a snobismului, a minciunilor și a intrigilor cu temelii bine stabilite, căci scriitorul francez nu omite niciun detaliu în ampla descriere p e care o face  burgheziei, clasă socială detestată de el. Perindându-ni-se prin fața ochilor portretele unor baroni cu iz aristocratic, a doamnelor din înalta societate, descoperim cum în fața Nanei, cea lipsită de  prejudecăți, aceștia își demască adevărata identitate, iar disprețul ei față de burghezie crește gradat. Fiind o femeie de moravuri ușoare care folosește bărbații ca niște jucării menite să alunge  plictiseala, Nana devine  ,,încarnarea unei societăți condamnate și totodată unealta distrugerii

355

Ibidem.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982,p.223 357 Ibidem. 358 Ibidem, Ibidem, p.42. 359 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.103. 356

58

 sale”  sale”360. Instrument ajutător în demascarea acestor măști himerice, Nana ajunge să  creeze

discordii și să distrugă suflete, având drept pedeapsă un final tragic, demn de o epopee. Banchetul, o formă superioară de conviețuire impusă de convențiile aristocratice, este cel care declanșează degradarea morală, Nana fiind pionul principal în acest joc murdar al sorții care nu îi va salva pe cei care o divinizează, dar nici pe ea, cea care trăiește doar prin instincte pentru  plăcerile trupești. Ion Brăescu face o apreciere pozitivă romanului lui Emile Zola:  ,,principalul merit al lui Zola este de a fi dat nu numai un tablou veridic al descompunerii moravurilor în timpul celui de-al de-al doilea Imperiu” 361. Observăm cum la mesele festive pe care le dau aristocrații

se remarcă gradul decăderiilor morale, căci relațiile burgeziei sunt bazate doar pe interes, fiecare

luptă pentru binele propriu, neținând cont de doleanțele celor din jur. Intrând în lumea Nanei prin ușile teatrului de varietăți, descoperim o amplă descriere a unei lumi bolnave care, acoperită fiind de aparențe, ajunge să decadă în cel mai crunt

mod. Inițial avem tendința să o condamnăm pe Nana pentru comportamnetul ei vanitos și mizer, dată fiind poziția pe care aceasta o ocupase în societate, dar decăderea aristocrației nu se produce odată cu ea, căci, contele Muffat este primul personaj care se lasă vrăjit de frumusețea Nanei și cade în păcat. Chiar dacă la începutul acestei prietenii legată legată între conte și Nana, acesta nu dă dovadă de interes, treptat, aflăm cum virusul decadent se instaurează în conștiința sa, ajungând să devină sclavul unei femei de moravuri ușoare:  ,,Întreaga lui ființă se revolta, posesiunea domoală cu care Nana îl învăluia de câtva timp, îl înspăimânta[…] Credea înspăimânta[…] Credea în diavol. Nana, în mod confuz, era diavolul...” diavolul...”362. Așadar, după cum spune și critica literară, ,,Nana nu e totuși mai odioasă sau mai de condamnat decât acea lume bună în care ss-a infiltrat”363, contele Muffat

fiind un exemplu veridic al decăderii burgheziei. Ceea ce șochează cu adevărat în această lume viciată a aristocrației este modul în care bărbații, răpuși fiind de frumusețea Nanei, o actriță fără talent, o ridică la rangul de artistă, cu succese zguduitoare , pentru  ,,a se evapora apoi fără ca nimănui săsă-i pese de aceasta”.364 Unii, precum bancherul Steiner, îi cumpără o moșie căreia îi dă

numele Mignotte, iar alții, precum tânărul Georges, cad în plasa acestei femei înzestrată cu o

360

 Armand Lanoux, op.cit , p.223. Ion Brăescu, op.cit, p.100. op.cit, p.100. 362  Emile Zola, Nana, Nana, Editura Univers, Bucurelști, 1972, p.141. 363 Ion Brăescu, Brăescu, op.cit , p.102. 364 Ibidem, Ibidem, p.103. 361

59

senzualitate aparte, în ciuda aversității familiei față de ea. Fiind o  ,,pr ostituată ostituată de lux”365 , Nana știe să creeze controverse în rândul burgheziei, avându-i, în războiul cu femeile din această clasă socială, de partea sa pe bărbații lipsiți de demnitate, fără moralitate și conștiință:  ,,Fauchery,  profitând de libertatea pe care i-o i-o dădea Rose Mignon, își propunea să pună la cale o a doua cronică la gazetă despre Nana[…]. Daguenet, care îi purta pică de când cu Steiner, intenționa  să reînoade legătura legătura  și să obțină câteva mângâieri, dacă s-ar fi prezentat ocazia. Cât despre marchizul marchizul de Chouard, pândea și el o ocazie. Dar dintre oamenii aceștia porniți pe urma lui Venus, care nu lepădase tot fardul ei de teatru, Muffat era cel mai înflăcărat, cel mai frământat de senzații noi, de dorințe, de sentimente de frică și mînie, care se ame stecau laolaltă în ființa lui răvășită”. răvășită”.366   Emile Zola face astfel de inser ții ții în romanul său pentru a ne arăta, cu precizie,

stările pe care Nana era capabilă să le creeze în sufletul bărbaților , cu unicul scop de a-i duce spre pieire. In acest roman, tulburător pentru sufletele sensibile, Emile Zola face descrieri ample ale civilizației burgheze din epoca celui de-al doilea Imperiu. Curtezană plină de finețe și

tact, Nana este înzestrată cu încredere de sine și curaj, fiind capabilă să nu lase să iasă la iveală copilăria tenebroasă care a marcat-o. Însă această atitudine invincibilă este profund tulburată în momentul în care contele Muffat, fiind într-o seară oaspetele ei, îi citește noul articol al lui Fauchery în care ea este numită  ,,Musca de aur ”367. Ascultându-și povestea vieții sale citită de un bancher care avea titulatura, în rândul aristocraților, de bărbat încornorat de către soția sa,

 Nana devine ușor tulburată, nutrind în ea gânduri de răzbunare împotriva redactorului articolului.  Nana este descrisă, așadar, ca fiind: ,,produsul a patru sau cinci generații de bețivani, cu sângele  stricat de o lungă ereditate de mizerie și băutură, care la ea se transformă într -o -o detracare nervoasă a sexului sexului feminin” feminin”368. Știind povestea Gervaisei și a lui Coupeau, înțelegem cum faptul

că Nana o surprinsese pe mama sa în plin adulter și că  accepta avansurile lui Lantier o transformă într-o victimă a decadenței, viitorul ei fiind gravat de acțiuni mizere, detestabile, care-i vor ucide treptat integritatea ființei, fiind alungată din acest cerc burghez fără

resentimente. Vorbind despre mitul Nanei, putem face referire și la această imagine de muscă de aur pe care i-o atribuie Fauchery, acesta reușind să portretizeze în mod impecabil figura 365

Ibidem.  Emile Zola, op.cit , p.171. 367 Ibidem, Ibidem, p.201. 368 Ibidem. 366

60

interioară a Nanei:  ,,era comparată cu o muscă, o muscă de culoarea soarelui, zburând de pe  gunoi, o muscă ce împrăștia microbul morții de pe stîrvurile abandonate a bandonate de-a de-a lungul drumurilor  și care, zumzăitoare, dansând da nsând și aruncând o strălucire de piatră prețioasă, p rețioasă, otrăvea bărbații, în  palatele unde intra prin fereastr ă369”.

ăiește în vanitate și desfrâu, alege să ducă o viață parazită în lumea  Nana tr ăiește ascunsă a burgheziei, și anume în lumea prostituției, sperând la un viitor mai bun. Vicența Pisoschi o descrie pe Nana ca fiind:  ,,mai mult decât o prostituată. Ea este un monstru al desfrâului înconjurat de ființe cu chipul chipul schimonosit de patimi mistuitoare mistuitoare”. ”.370 Așadar, figura

 Nanei este asemănată cu cea a unui monstru al decadenței care se inserează în lumea burgheziei, burgh eziei, cu scopul alienării acesteia. Acest roman este un roman al măștilor pe care b urghezia le folosește pentru a  putea salva aparențele clasei sociale, chiar dacă dedesubturile sale sunt mizere și acțiunile lor merg doar spre satisfacerea unor capricii sexuale. Știind că opera zolistă se încadrează în

curentul decadentist și că Emile Zola, pentru a reda opere cu încărcătură morală, își infectează  personajele cu virusul decadent, descoperim că și Nana descinde într -un oraș propice dezvoltării maladiilor degenerescente, în Parisul decadent și, din cauza bagajului ereditar pe care îl are, ajunge să devină, dintr -o falsă curtezană, o prostituată de ultimă speță, cu un final tragic, demn de milă. Ceea ce declanșează decăderea tragică a Nanei este relația sa cu Fontan, un cuno aște la Varietes. Această relație bolnăvicioasă o face să se îndepărteze actor fals,  pe care îl cunoaște de copilul său și să ajungă o  ,,marchiză a trotuarelor elegante”371, să cunoască o viață mizeră, încărcată de bătăi și umilințe josnice. Această viață derizorie, pe care Nana o accepta dintr-o  presupusă iubire, devine pentru ea angoasantă și o face să viseze la viața cochetă pe care o dusese înainte, astfel încât reușește să devină amanta contelui Muffat și să distrugă iubirea contelui Vandeuvres:  ,,după asta Nana devine o femeie la modă, rentieră a prostiei și josniciei bărbaților, marchiză a marilor trotuare.” 372 Nana devine un etalon pentru doamnele din înalta

societate care, cu mult timp în urmă, o blamau pentru serviciile pe care le presta. Viața ei capătă alt sens în momentul în care, abruzitată, profită de slăbiciunea contelui Muffat și îl atrage de 369

Ibidem. Ibidem, Ibidem, p.10. 371 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.104. 372  Emile Zola, op.cit ,p.248. ,p.248. 370

61

 partea sa cu mici tertipuri mincinoase. Această relație, ca aproape toate relațiile lumii burgheze,

își construiește temelia pe baza unor compromisuri ce aveau ca scop principal banii:  ,,Stabilise  precis  precis programul relațiilor dintre ei. El îi dădea douăsprzece mii de franci pe lună, și nu cerea în schimb decât fidelitate absolută.”373 Observând cum micile momente de luciditate și de reproș

moral care îi străbăteau ființa dispar, ajungem să o integrăm pe Nana în categoria decadenților, a căror scop era subminarea societății. Ea este prototipul femeii de moravuri ușoare care, lipsită de educație și conștiință, este impresionată de luxul lumii mondene și cade în acest păcat numit  burgezie. Prin ea, Emile Zola ne prezintă o altă modalitate prin care decadența poate să ducă spre neantizare. Nu doar mahalalele urât mirositoare și oamenii săraci, lipsiți de educație și ușor

influențabili, pot cădea în patima decdenței, ci și oamenii avuți care își dau d au averile doar d oar pentru a cădea, pentru câteva momente, în patima plăcerilor trupești. Nana este, așadar, o femeie  ,,dominată de instinct, hipersexualitatea ei devine d evine contagioasă și dezlănțuie patimi care ca re înjosesc condiția umană.”374

Plecând din subterana mahalalelor pariziene, locul unde luase pentru prima dată

contact cu viciul și desfrâul, și ajungând o femeie etalon pentru doamnele burgheze, Nana decide să se lase pradă desfrâului, negândindu-se la sfârșitul sumbru care avea să o doboare. Contele Muffat, pentru care ea nu trește doar milă, este sponsorul ei financiar, iar pentru că boala banului

este una dintre cele mai josnice boli, ea găsește și în Vandeuvres un posibil sponsor: ,,ideea de a obține avantaje îi veni după aceea, când Vandeuvres, a doua zi, o ajută să plătească o factură despre care ea nu voia voia să știe celălalt  celălalt ”. ”.375 Iar pentru a atinge cotele maxime ale degradării

umane, Nana îi atrage de partea partea ei și pe frații frații Hugon: Georges și și Philippe. Această femeie ajunsese să fie atât de întreținută încât:  ,,nu exista un mâine , trăia ca o pasăre, sigură de mâncare, gata să înnopteze pe prima cracă întîlnită” 376. Decăderea Nanei sublinează decăderea

ăcut în nevoile personale, prins în angrenajul jocurilor de noroc, contele de  burgheziei: nesatisf ăcut Vandeuvres se lasă să ardă în unul din grajdurile sale, după ce câștigase o cursă cu calul care

 purta numele celei ce se făcea vinovată pentru moartea sa. Lipsit de avere din cauza Nanei și copleșit de mustrări contradictorii, contele decide să își ia viața ca ultimă soluție salvatoare. Ca să marcheze și mai bine această decădere tragică survenită ca o pedeapsă aspră, probabil, pentru 373

Ibidem, Ibidem, p.287. Ibidem, Ibidem, p.10. 375 Ibidem, Ibidem, p. 298. 376 Ibidem, Ibidem, p.296. 374

62

greșelile părinților, Emile Zola o supune pe Nana să treacă printr -un -un avort, gest care o duce pe calea alienării. Gândurile rele și religiozitatea spontană care acaparează gândirea Nanei, sunt semne prevestitoare în întâmpinarea tragicului final. Critica literară afirmă că printre rândurile acestei cărți și cu ajutorul unei lecturi atente, ne putem da seama că opera aceasta reflectă de fapt, o nemulțumire sufletească și o neîmplinire a autorului:  ,,Romanul Nana dezvăluie cu exactitate care era atitudinea lui Zola față de erotism.[…]  erotism.[…]   Dar printre rânduri ghicim care e drama vieții sale: Alexandrine nu ii -a putut dărui co piii pe care-i care-i aștepta de la ea”.377

Roman tragic al decadenței celui de-al doilea Imperiu, în care principiile false

de viață generează cele mai tenebroase gânduri, arată cum Nana, asemănată unui virus necruțător, reușește să pătrundă în substraturile burgheziei și să o distrugă. Prin decadența ei,  Nana reușește să își găsească și alți adepți ai neantizării, astfel încât, din prea multă dragoste, care se transformă apoi în obsesie și nebunie, tânărul Georges Hugon își ia viața chiar în fața demonului său. Mai apoi, contele Muffat, aflând de aventurile soției sale Sabine, care ,,molipsită de promiscuitatea prostituției” 378 , reușește să-i aducă acestuia  ,,prăbușirea finală,  finală,  mucegaiul însuși a căminului său să u”379 , ajunge să își găsească consolarea în brațele unei prostituate. Însă, în

acest caz, al soților Muffat, finalul este unul neobișnuit, căci, obișnuit cu serile calde din palate le  Nanei, Muffat este cuprins de o boală nervoasă și ajunge să aibă halucinații, terminând prin a înnebuni, prin a-și pierde cunoștința și moralitatea.

Pentru a arăta modalitatea prin care Nana reușește să producă un dezastru la nivelul întregii comunități burgheze, Emile Zola înșiră, de-a lungul câtorva pagini, toate

 personalitățile masculine din lumea mondenă, care au fost infectate de acest virus al muștii de aur. Creând boli ale sistemului nervos, stări degenerescente, gânduri negre ce duc, într-un final, la moarte, în cazul lui Vandeuvres și al lui Georges, Nana ajunge să aibă mustrări de conștiință și

să regrete viața dezordonată pe care a dus-o:  ,,nenorocirile pe care le simțea în jurul ei, mizeria  pe care o provocase, o înecau” înecau”380. Conștientă de faptul că în preajma bărbaților ea devine:  ,,o  forță a naturii, un ferment de distrugere, fără ca ea însăși s-o vrea, viciind și dezorganizând  Parisul, stricându-l, stricându-l, așa cum femeile neglijente, cel puțin o dată pe lună, fac să se taie

377

 Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola, Zola, Editura Univers, București, 1982, p.225. Emile Zola, op.cit , p.413. 379 Ibidem. 380 Ibidem, Ibidem, p.417 378

63

laptele.381, Nana este surprins ă în pragul deznădejdii. Însă aceste momente, care lasă impresia

cititorilor de o redresare a ființei, sunt de scurtă scurtă durată, căci Nana ajunge să se pună în ipostaza unui om neînțeles și acuzat pe nedrept de depravarea din jur :  ,,o revoltă adâncă se năștea din durerea ei” ei”382.

În ultimele pagini ale romanului, Zola îi creează Nanei portretul unei fiare

care, lipsită de moralitate și de umanitate, distruge tot ce găsește în juru său:  ,,Nana călca pest e cranii; și catastrofele pluteau în jurul ei, flăcările puternice în care dispăruse Vandeuvres, melancolia lui Faucarmont, dezastrul lui Steiner, imbecilitatea satisfăcută a lui la Faloise, tragica prăbușire a familiei Muffat și cadavrul alb al lui Georges, vegheat de Philippe, ieșit din ajun de la închisoare”. închisoare”.383 Emile Zola păstrează pentru Nana aceeași titulatură dată de Fauchery

în articolul său, cel al muștii de aur, pentru a surprinde cum, doar atingându -se de conștiința vreunuia dintre ei, ea reușește să îi ducă spre neantizare:  ,,otrăvise pe acești oameni numai atingându- se  se de ei”384. Tot în ultimele pagini ale romanului descoperim că toate acțiunile Nanei

avuseseră un scop bine definit, căci  producerea acestor dezastre venea ca o defulare a tuturor

frustrărilor copilărești. copilărești. Nana, încă de mică, vedea burghezia ca fiind fiind vinovată de nedreptățile din cauza cărora sufereau părinții săi. Lipsurile financiare, mizeria crasă a casei în care trăia, scandalurile dintre părinții săi, frigul și foamete a de care sufereau aceștia aveau loc din cauza  burgheziei, acea clasă socială care îi umilea și îi lăsa în voia sorții. Așadar, pornind cu această idee, Nana creează o ,,operă de ruină și moarte”, căci  ,,musca ce- și  și luase zborul  de pe gunoiul cartierelor sărace, ducând cu sine fermentul  putreziciunilor sociale, otrăvise pe acești oameni, numai atingându-se atingându-se de ei. Era bine, era drept,  Nana răzbunase lumea de sărmani și oropsiți ai vieții din care se trăgea”385. Când consideră că

răz bunarea a avut loc iar burghezia s-a lăsat pradă viciului și desfrâului, Nana vinde tot ce avea în palatul în care locuia și dispare din această lume tenebroasă care i-a sfărmat ființa. Și, dat fiind faptul că, nu doar burghezia ajunge să decadă, ci și Nana, observăm cum dispariția ei nu creează o tulburare semnificativă în cercurile aristocratice, deoarece, în continuare, co ntinuare, acestea sunt dominate de falsele aparențe și de lașitate. În fiecare dintre ei se naște o ușoară curiozitate, dar niciunul nu  pare atât de preocupat de viața Nanei, cea pentru care mulți bărbați, își cheltuiseră toată averea. 381

Ibidem, Ibidem, p.205 Ibidem, Ibidem, p.417 383 Ibidem, Ibidem, p.419. 384 Ibidem. 385 Ibidem. 382

64

După o lungă perioadă de timp, Nana reapare pe buzele tuturor, căci Lucy o găsește la GrandHotel, bolnavă de variolă. Această boală subită se apleacă peste ființa Nanei ca o pedea psă aspră  pentru toate acțiunile făptuite de-a lungul vieții, iar singurătatea de care era înconjurată este de asemenea o boală care îi va aduce moartea. La aflarea veștii morții acestei muște care a adus decadența în viața lor, aristocrații dau dovadă de ipocrizie, afișând false sentimente de părere de rău. Încearcă să se mobilizeze și să o înmormânteze  pe Nana într-un mod decent, însă, finalul romanului vine cu un deznodământ tragic, cu o imagine terifiantă a morții muștii de aur.  Nana fusese odată imaginea unei femei teribile, periculoase, care, prin senzualitate și adulare reușește să infecteze burghezia cu decadență și să o aducă la cel mai josnic grad de supraviețuire. Însă, răzbunarea ei nu îi va aduce elogii, ci o va transforma într -o umbră efemeră, un personaj care îi va aduce lui Emile Zola multe aprecieri din partea posterității. Ultimele pagini ale romanului o surprind pe Nana ca  ,,un stîrv, o masă de umoare și sânge, o grămadă de carne fără viață, aruncată, acolo, pe pe pat.” pat.”386  Atât rămăsese din

acea Venus, steaua strălucitoare a teatrului Varietes, doar un trup, al cărui suflet se află în

descompunere și a cărui amintire avea să licărească, din când în când, în gândul burgheziei ajunsă la alienare. Descrierea corpului Nanei, aflat în putrefacție, creează sentimente terifiante în rândul cititorilor,  pentru că  ,,părea că virusul luat din ea din scursori, de pe mortăciuni neîngropate, fermentul cu care Nana otrăvise o lume întreagă, se întorsese pe fața ei și i -o  făcuse să putrezească”387. Se pare că, la rândul său, Nana are parte de o răzbunare din partea

sorții, căci, din frumusețea de odinioară, nu mai rămâne decât un trup desfigurat, pedepsit pentru răul săvârșit. Emile Zola dorește să facă din  Nana un roman moralizator prin care să demonstreze că banii că  banii și atitudinile fastuoase  care, privite din exterior, dau impresia unei fericiri absolute, nu sunt decât iluzii efemere, false sentimente de bucurie, căci aceste aceste clase sociale sunt adânc infectate cu virusul decadent al unei vieți viciate, lipsite de sens și de conștiință. mult pe zeflemești Acest roman este, după cum afirmă Ion Brăescu cel care ,,i-a inspirat cel mai mult pe  și caricaturiști”388 , deoarece pe baza sa s-au construit nenumărate portrete și caricaturi ale

figurii Nanei, dar și filme de excepție care au surprins cu exactitate mesajul operei.

386

Ibidem, Ibidem, p.436. Ibidem, Ibidem, p.437. 388 Ion Brăescu, Emile Zola, Zola, Ed. Albatros, București, 1982, p.105. 387

65

Concluzii

În lucrarea de față am făcut o incursiune în lumea decadenței, pornind din cele mai vechi timpuri, pentru a vedea cum acest virus decadent se instaurează în mintea ființei umane, ajungând să ducă spre neantizare civilizații și culturi întregi. Pornind de la ideea lui Emil Cioran:  ,,Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viață, tragicul câștigă o intensitate extrem de dureroasă, deoarece contradicțiile nu se petrec numai în el însuși, ci și între lume și el ”389 , am văzut cum decadența și-a instaurat puterea și a ajuns să creeze boli ale nervilor,

maladii sufletești și dezastre la nivelul interiorității umane. Fiind un curent a cărui definiție se naște din pesimismul civilizațiilor antice, decadentismul ajunge să se manifeste sub diverse forme, așa după cum am văzut în cele trei opere zoliste. El p oate pătrunde pe cale ereditară dar, de asemenea, își poate avea  proveniența și într -un mediu viciat, mizer, propice dezvoltării unor astfel de stări. Decadentismul nu se rezumă la a fi doar un curent literar, ci devine o stare de spirit dăunătoare interiorității umane, stare de spirit care alienează întreaga ființă, răpindu-i conștiința și sugrumându-i propriul arbitru. Ajungând să se instaleze treptat în subconștient, virusul decadent produce tragism și abrutizare. Așadar, cei care se lasă infectați sunt considerați a fi entități pierdute, nule, fără un scop bine determinat în viață. Pornind de la definițiile date decadenței, am ajuns să surprindem care sunt raporturile acesteia cu interioritatea umană și ce determină cu exactitate apariția acesteia.

e reditatea este primul factor declanșator și cel Analizând operele lui Emile Zola, descoperim cum ereditatea care se face vinovat de apariția stărilor decadente. În linii mari portretul unui decadent presupune

că acestuia îi dispare pofta de viață și că izolarea este singura soluție pe care o ia în calcul. Dar, fiind un suflet trist, mâhnit din cauza propriilor incapacități, decadentul se refugiază în sigurătate și își creează singur, gânduri tenebroase și idei macabre. Gândul subminării societății și a marilor  puteri este, de asemenea, caracteristic spiritului decadent, decad ent, care, din cauza cauz a nemulțumirilor față de

 propria persoană, generează nemulțumiri și împotriva celor din jur. Acest caz este exemplificat într-un mod extraordinar în romanul  Nana, roman a cărei intrigă sfâșietoare reflectă   tensiuni sociale din timpul celui de-al doilea Imperiu. Și în acest caz, ereditatea, boala nervilor și gândul

subminării, trăsături specifice sufletului decadent, duc la o moarte sumbră, la pierderea în neființă. Agonia pe care o trăiește un suflet decadent, după cum am văzut în romanele Gervaise 389

 Emil Cioran, Pe culmile disperării , Editura. Humanitas, Bbucurești, 1990, p.53.

66

și Therese Raquin, este de asemenea o boală inoculată  de virusul decadent. În cazul Theresei, decadentismul se manifestă ca o defulare a tuturor dorințelor copilărești de care aceasta a fost

 privată. Ideea unei vieți noi îi dăunează și  personajul se lasă, din lipsă de putere interioară, subjugat de stările maladive. Decadența, după cum am observat, pătrunde în conștiința Theresei subit, generându-i boli nervoase și stări de delir. Nebunia care cuprinde ființa Theresei se

transmite și celui de -al doilea soț, lui Laurent, ce i doi ajungând să moară, după lupte crunte cu  propria nebunie.

Știind că decadența este considerată un virus maladiv, generatoare de stări de apatie și nihilism, observăm cum și Emile Zola, la rândul său, este atacat de aceasta și cum întreaga sa operă este o sumă a tuturor refulărilor sale, a gândurile negre acumulate în tinerețea sa zbuciumată. De singurătatea care i-a marcat tinerețea lui Zola suferă și Therese, după cum grija banilor și dorința acută de muncă de care a dat dovadă mama sa, se regăsesc bine întipărite și în mintea și conștiinț a Gervaisei sau cum, la contactul aspru cu lumea burgheză în colegiul de la Aix, în Zola se naște o ură nemărginită împotriva acestei clase sociale, ură transmisă și Nanei, care ia naștere doar pentru a-i da burgheziei o lecție de viață.

Urmărind drumul spre anihilare a fiecăruia dintre aceste trei personaje feminine, căci Emile Zola, fiind un cast, după cum el afirmă, refulează, de asemenea și această neîmplinire a sa în operele sale, descoperim cum, din cauza fatalității sorții și a circumstanț elor nepotrivite, sufletul uman  poate să decadă, să se lase pradă viciului și desfrâului și să devină un obiect în

 propria sa viață. Aceste romane vin în ajutorul cititorilor pentru ca aceștia să conștientizeze care este importanța alegerilor făcute în viață și pentru a ne demonstra că lașitatea nu este o formă de trai, ci o formă tenebroasă a morții. Romanele lui Emile Zola, chiar dacă inițial au parte de o receptare negativă  din partea criticii literare, ajung să fie apreciate de posteritate iar mesajul

moralizator zolist să fie înțeles ca atare. Prezentarea tututor aspectelor degenerate în opera lui Emile Zola se face

treptat, căci, așa precum o boală pătrunde în ființa umană, fără a produce dureri inițial, așa alege și scriitorul francez să își constituie opera. Nu produce bănuieli în sufletul cititorului, inițial,  pentru ca mai apoi să îl poarte în cele mai sumbre subterane sub terane din mahalalele Parisului, P arisului, făcând să vibreze de sensibilitate și milă cele mai ascunse coarde ale ființei  umane. Modalitatea prin care Zola își construieștre trama romanelor sale este una aparte, fiind un bun constructor, un excelent arhitect al cuvintelor. Ceea ce expune Emile Zola prin tablourile sumbre pe care le creează nu 67

sunt decât povești de viață ce își găsesc sorgintea în viața și conștiința scriitorului francez, dar și în traiul zbuciumat din mahalalele pariziene, trai pe care Emile Zola îl îndosariază în cadrul anchetelor pe care le realizează. Ceea ce impresionează în modalitatea în care Zola își

construiește opera este faptul că, înainte de a începe un roman, el creează fișe pentru  fiecare dintre personaje, dezvoltă anchete ample asupra identității fiecărui personaj și studiază atent fiecare eveniment prin care acestea sunt nevoite să treacă. Munca asiduă pe care Zola o duce este cea a unui mare romancier, demn de o profundă recunoștință pentru operele de mare valoare, din

 partea posterității:  ,,Ah! Oare cine o săsă-mi mai dăruiască o viață, o a doua viață, să mi-o mi -o petrec lucrând și să mor din nou”390.

Așadar, privind întreaga opera a lui Emile Zola, concluzionez că infectarea cu virusul decadent, ce a avut loc încă din copilăria fragedă, îi este benefică scriitorului francez

deoarece, trecând prin aceste stări nefaste, a putut să creeze opere de o reală valoare și să lase sufletul cititorilor mai bogat și plin de înțelepciune.

390

Zola, Editura Univers, București, 1982,p.1.  Armand Lanoux, Bună ziua,domnule Zola,

68

Bibliografie

 A. Opere 1. Zola, Emile , Gervaise, Ed.Univers,București, 1982; 2. Zola, Emile , Nana, Editura Univers, București, 1972; 3. Zola, Emile , Therese Raquin, Ed. Orizonturi, București, 2014;

 B.  Referințe Critice 4.

Brăescu, Ion, Emile Zola, Ed. Albatros, București, 1982;

5.

Brătulescu, Letiția Florina, Poetica impresionismului în opera lui Emile Zola, Ed.Paralela 45, Pitești, 2005;

6. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității , Editura Univers, 1995;

Istorie și decadență, Editura Clusium, 1995; 7. Chaum , Pierre , Istorie și 8. Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Editura. Humanitas, București, 1990; 9. Cosma, Doru, Scriitori în fața justiției , Ed. Allfa, București, 1996;

 , Vălurile Salomeei, Editura Universității de 10. Ene, Mihai ,

Vest,Timișoara, 2011;

11. Faguet, Emile, Figuri literare, Ed.Eminescu, București,1920; 12. Freud, Sigmund , Despre vis, Ed. Trei, București , 2012;

 , Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Antet, 2011; 13. Freud, Sigmund , Psihopatologia  , Naturalismul lui Rousseau și condiția umană, Ed Fundației Academice 14. Horga, Cristina , Naturalismul

AXIZ, Iași, 2012;  , Bună ziua,domnule Zola, Editura Univers, București, 1981; 15. Lanoux, Armand , Bună Decadență și decadentism, Editura București, 2011; 16. Mitchievici, Angelo , Decadență 69

17.  Nietzsche, Friedrich , Ecce homo, Editura Humanitas, București, 2012;

ări, Editura Științifică,București, 1992; 18. Pascal, Blaise , Cuget ări 19. Prus, Elena, Proxemica literară ca personalizare a spațiului, în Revista Limba Română,

nr.12, anulXIV, 2004; 20. Stoller, Robert J , Perversiunea,Ed.Trei,București, 2014; 21. Zalis, Henri, Sub semnul realului, Ed. Enciclopedică română, București, 1974.

70