Julia Quin Din Vina Domnișoarei Bridgerton MM

SINGURUL OM PE CARE NU-L POŢI ITURA MIRON

SUFERI ÎN PREA)MA TA, ESTE SINGURUL FĂRĂ DE CARE NU POŢI SÂ TRĂIEŞTI...

Uneori dai peste dragoste acolo unde le aştepţi mai puţin. Toată lumea se aştepta ea liillu Bridgerton să se mărite cu unul dintre linţu Rokesby. Cele două familii sînt vecine de secole iar pe cînd era mică, băieţoasa Billie se jurase alături de Edward şi Andrew. Oricare dintre ei i ai fi fost un soţ perfect... într-o bună zi. Un singui membru al familiei Rokesby îi este absolut nesuferit lui Billie: arogantul George. I I este cel mai în vîrstă dintre fraţi şi moştenitor al duratului dar este distant, enervant, iar ea este absolut convinsă că tînărul o detestă. Ceea ce îi vine foarte la îndemînă, deoarece nici ea nu I poale suferi. Uneori soarta are un ciudat simţ al umorului Fiindcă atunci cînd cei doi adversari de o viaţa se sărută în sfîrşit, s-ar putea chiar să descopere ea singurul om pe care nu-1 poţi suferi în preajma ta, este singurul fără de care nu poţi să trăieşti.

www.miron.ro MAGAZIN VIRTUAL LEI: 24,00 ISBN:

9 789731 789958

Capitolul 1 Acoperişul unei ferme abandonate, la jumătatea drumului între Aubrey Hall şi Crake House. Kent, Anglia, 1779 Nu se poate spune că lui Billie Bridgertonîi lipsea bunsimţul. Dimpotrivă, ea însăşi ar fi zis că era una dintre cele mai chibzuite persoane pe care le cunoştea, însă, aşa cum face orice om înţelept uneori, eroina noastră alegea din cînd în cînd să ignore micuţa voce a raţiunii. în acel moment, de pildă, era convinsă că acţiunile ei nu puteau fi considerate riscante. Cînd ignora vocea raţiunii, o făcea intenţionat, după ce analiza cu (oarecare) atenţie situaţia. Spre lauda ei, chiar şi atunci cînd lua o decizie - una pe care toată umanitatea ar fi considerat-o mai mult decît prostească - Billie ateriza fără efort în picioare. Cu excepţia cazurilor în care nu se întîmpla aşa. Ca, de pildă, în acel moment. Aruncă o privire urîtă în jos, spre însoţitorul ei. — Ar trebui să te sugrum ! Acesta mieună dezinteresat. Billie scoase un mîrîit lipsit de eleganţă, nedemn de o tînără domnişoară. Pisica evaluă situaţia, găsi de cuviinţă să o ignore şi începu să se lingă pe labe.

6

JULIA QUINN

Billie se gîndi puţin la standardele de eleganţă şi demnitate, hotărî că li se dădea, în genere, prea mare im portanţă, apoi se strîmbă copilăreşte la animal. Ceea ce n-o ajută să se simtă mai bine. Gemînd obosită, se uită la cer, încercînd să-şi dea seama cît era ceasul. Soarele stătea bine ascuns în spatele norilor, ceea ce-i făcea tinerei sarcina mai dificilă, dar se gîndi că trebuia să fie cel puţin ora patru. Stătea acolo de o oră, probabil, iar din sat plecase la ora două. Dacă lua în ( onslder.ire şi timpul pierdut pe drum... I Ir ar să flel Ce mai conta cît era ceasul? Oricum nu putea să coboare de pe ticălosul de acoperiş. — E numai vina ta! îi spuse pisicii. Previzibil, aceasta o ignoră. — Nu ştiu ce credeai că faci în copacul ăla, continuă. Orice prost şi-ar fi dat seama că n-o să mai poată să coboare. Orice prost ar fi lăsat pisica acolo unde era, dar nu, Billie o auzise mieunînd şi se urcase în copac pînă la jumătate înainte să-i treacă prin minte că nici măcar nu-i plăceau pisicile. — Şi tu chiar nu-mi placi deloc, spuse. Vorbea cu o pisică. Aşa ajunsese. îşi schimbă poziţia, tresărind cînd ciorapul i se agăţă într-una dintre şindrilele acoperişului şi îi trase piciorul înapoi, făcîndu-i să strige glezna şi aşa îndurerată. De fapt, cea care strigă fu ea. Nu se putuse abţine, fiindcă durea. Probabil, se gîndi, că lucrurile ar fi putut să stea şi mai rău. Era într-un copac, la aproape trei metri deasupra acoperişului, cînd pisica o scuipase şi încercase să o zgîrie cu ghearele ei bine ascuţite. Căzuseră amîndouă.

DIN VINA DOMNIŞOAREI BRIDGERTON

7

Bineînţeles că necuvîntătoarea aterizase pe acoperiş cu toate patru labele, graţioasă ca un acrobat şi fără să se lovească. Billie încă nu era sigură cum aterizase ea, dar ştia că o durea cotul, că o înţepa un şold şi că jacheta îi era ruptă, probabil din cauza unei crengi care-i oprise căderea pe la jumătatea drumului. Cel mai rău o păţiseră glezna şi piciorul ei, care o dureau îngrozitor. Dacă ar fi fost acasă, şi le-ar fi sprijinit pe cîteva perne. Văzuse suficiente glezne sucite - unele chiar la ea însăşi, mai multe la alţii, şi ştia ce era de făcut. O compresă rece, ridici piciorul şi o obligi pe una dintre surorile tale să te ajute la orice... Unde îi erau ajutoarele cînd avea nevoie de ele? Atunci văzu în depărtare ceva mişcîndu-se şi, dacă nu cumva animalele locului trecuseră de curînd la poziţia bipedă, acel ceva era un om. — Aloooo! strigă. După aceea se gîndi mai bine: — Ajutor! Dacă n-o înşela privirea - şi chiar n-o înşela, fiindcă pînă şi prietena ei cea mai bună, Mary Rokesby, recunoştea că ochii lui Billie Bridgerton n-ar fi îndrăznit să fie altfel decît perfecţi, omul din depărtare era bărbat, iar ea nu cunoştea nici un bărbat capabil să ignore strigătele de ajutor ale unei femei. — Ajutor! strigă din nou, simţind un val de uşurare cînd îl văzu pe om oprindu-se. Nu-şi dădea prea bine seama dacă se întorsese spre ea, fiindcă nici chiar ochii perfecţi nu văd atît de bine, aşa

8

JULIA QUINN

că mai strigă o dată, cît de tare putea, şi aproape că suspină de bucurie cînd domnul acela — dă Doamne să fie un domn, dacă nu din naştere, măcar din fire — începu să se îndrepte spre ea. Dar Billie nu suspină, fiindcă ea nu suspina niciodată. Nu avea să fie niciodată genul de femeie care suspina. Oricum, trase pe neaşteptate aer în piept, surprinzător de zgomotos şi cu un sunet cam înalt. — Aici! strigă, scoţîndu-şi jacheta ca s-o fluture prin aer. Nu avea nici un rost să încerce să pară demnă. Pînă la urmă rămăsese cocoţată pe un acoperiş, cu glezna sucită şi cu o pisică murdară alături. — Domnule! aproape că urlă. Ajutor! Te rog! Bărbatul începu să meargă puţin mai repede la auzul strigătului, se uită în sus şi, cu toate că era încă prea departe ca ochii perfecţi ai lui Billie să-i distingă trăsăturile, ea ştiu. Nu. Nu. Nu. Oricine, numai el nu. Dar sigur că el era, fiindcă nimeni altcineva n-ar fi avut cum să treacă în plimbare pe lîngă ea exact în momentul în care lucrurile stăteau mai prost, cînd ea era într-o situaţie stînjenitoare, singura dată cînd ea avea nevoie să fie salvată. — Bună ziua, George, spuse cînd bărbatul ajunse suficient de aproape. El îşi puse mîinile în şolduri şi o privi printre pleoapele strînse. — Billie Bridgerton. Tînăra aşteptă ca el să adauge "trebuia să-mi dau seama". George nu făcu asta, lucru care pe ea o enervă şi mai tare. Lumea nu era la locul ei atunci cînd Billie nu putea


9

să prezică fiecare cuvînt exagerat şi pompos care ieşea din gura lui George Rokesby. — Stai puţin la soare? întrebă acesta. — Da, m-am gîndit că mi-ar folosi cîţiva pistrui în plus, se răsti ea. El nu răspunse imediat, ci îşi scoase tricornul, dînd la iveală un păr bogat, castaniu deschis şi nepudrat, apoi o măsură cu o privire egală. Pînă la urmă, după ce-şi lăsă atent pălăria deasupra a ceva ce fusese odată un zid, ridică din nou privirea şi spuse: — Nu pot să zic că nu-mi place situaţia asta. Doar puţin. Lui Billie îi trecură prin minte mai multe răspunsuri acide, însă îşi aminti că George Rokesby era singura fiinţă umană din jur şi că, dacă voia ca picioarele ei să atingă pămîntul înainte de întîi mai, era cazul să se poarte frumos cu el. Cel puţin pînă cînd o salva. — Cum ai ajuns acolo? întrebă el. — Pisică, răspunse ea pe un ton care, cu puţină indulgenţă, putea fi descris drept furios. — Aha. — Era într-un copac, explică ea, cu toate că numai Dumnezeu ştia de ce, fiindcă el nu-i ceruse detalii. — înţeleg. Oare chiar înţelegea? Lui Billie nu prea-i venea să creadă. — Plîngea, se răsti ea. Nu puteam s-o ignor pur şi simplu.

10

JULIA QUINN

— Nu, sînt sigur că nu, răspunse el şi, cu toate că folosise un ton perfect politicos, Billie era convinsă că tocmai fusese luată peste picior. — Unii dintre noi, rosti printre dinţi, sînt indivizi plini de compasiune şi înţelegere. George înclină capul. — Buni cu copiii mici şi cu animalele? — Foarte buni. El ridică dintr-o sprînceană, în felul acela care-o scotea pe Billie din sărite. — Unii dintre noi, rosti el tărăgănat, sînt buni şi cu copiii mari şi cu animalele. Ea îşi muşcă limba, mai întîi figurativ, apoi la propriu. "Poartă-te frumos", îşi reaminti. "Chiar dacă mori din cauza asta..." George îi zîmbi sec. Sec, cu excepţia colţului gurii, unde zîmbea încrezut. — Ai de gînd să mă ajuţi naibii să cobor de aici? izbucni ea pînă la urmă. — Vai, dar ce limbaj foloseşti, o certă el. — Limbaj pe care l-am învăţat de la fraţii tăi. — Ştiu, ştiu, răspunse el. N-ai reuşit niciodată să-i convingi că eşti cu adevărat fată. Billie se aşeză pe palme. Se aşeză chiar pe ele, ca să fie sigură că nu se arunca de pe acoperiş ca să-l strîngă de gît. — Pe mine n-ai reuşit să mă convingi niciodată nici măcar că eşti un om, adăugă George ca din senin. Degetele lui Billie se îndoiră ca nişte gheare. Ceea ce era foarte incomod, luînd în considerare toate celelalte aspecte ale situaţiei.


11

— George, spuse, auzind o mie de lucruri diferite în tonul pe care-l folosise - rugăminte, durere, amintiri şi resemnare. Ei doi aveau o poveste şi, indiferent dacă se înţelegeau sau nu, el era un Rokesby, iar ea, o Bridgerton. Aproape că făceau parte din aceeaşi familie. Casele lor, Crake House a familiei Rokesby şi Aubrey Hall a familiei Bridgerton, erau la numai trei kilometri depărtare una de cealaltă, într-un colţ verde din comitatul Kent. Ai ei erau acolo de mai multă vreme, sosiseră la începutul anilor 1500, cînd James Bridgerton fusese numit viconte şi primise domeniul de la Henric al optulea, dar familia Rokesby avea un rang nobiliar mai înalt începînd din 1672. Povestea spunea că întreprinzătorul baron Rokesby îi făcuse un serviciu de mare importanţă lui Charles al doilea şi că fusese numit primul duce de Manston drept răsplată. Detaliile acestei ridicări în rang deveniseră neclare de-a lungul timpului, dar se ştia că presupuseseră o trăsură, nişte mătase turcească şi pe două dintre amantele regelui. Billie nu s-ar fi mirat ca povestea să fie adevărată. Şarmul se moşteneşte, nu-i aşa? George Rokesby era exact cum te-ai fi.aşteptat să fie moştenitorul unui titlu de duce, iar fratele său mai tînăr, Andrew, avea genul de poftă de viaţă care l-ar fi putut face cu uşurinţă să devină preferatul lui Charles al doilea. Ceilalţi fraţi Rokesby nu erau la fel de obraznici şi de amuzanţi, cu toate că Nicholas, la numai paisprezece ani, încă mai învăţa, dar ei toţi erau mai amabili şi mai şarmanţi decît George. George. Nu se plăcuseră niciodată unul pe celălalt, dar Billie nu se putea plînge. El era, în acel moment, singurul

12

JULIA QUINN

Rokesby la îndemînă. Edward era plecat în colonii ca să se joace cu sabia, pistolul sau Dumnezeu mai ştia ce, iar Nicholas era la Eton, probabil tot cu o sabie sau cu un pistol, spera ea mai puţin eficiente decît ale fratelui său. Andrew era în Kent pentru următoarele săptămîni, dar îşi fracturase braţul făcînd cine ştie ce prin marină. Nu i-arfi fost oricum de ajutor. Nu. Trebuia să fie George, aşa că Billie era nevoită să se poarte frumos. Ti zîmbi privind în jos. Sau, mă rog, îşi întinse buzele. El oftă. Numai puţin. — Mă duc să văd dacă găsesc vreo scară prin spate. — Mulţumesc, spuse ea delicat, dar probabil că el n-o mai auzise. Mergea dintotdeauna repede, cu pas mare, şi dispăruse după colţ înainte să apuce ea să fie politicoasă aşa cum se cuvenea. Un minut mai tîrziu, George apăru din nou, ducînd sub braţ o scară ce părea să fi cunoscut îndeaproape Marea Revoluţie. Ce s-a întîmplat de fapt? strigă la ea în timp ce sprijinea scara. Nu-ţi stă în fire să rămîi blocată pe cîte undeva. Fusese aproape un compliment şi prima dată cînd el îi spunea aşa ceva. Pisica nu a fost pe cît de recunoscătoare te-ai fi aşteptat, spuse apăsînd pe fiecare consoană ca pe un hîrleţ îndreptat spre felina monstruoasă. Scara ateriză cu zgomot în poziţia potrivită, iar Billie îl auzi pe George căţărîndu-se spre acoperiş.


13

— E destul de rezistentă? întrebă. Lemnul părea crăpat şi scîrţîia periculos la fiecare pas al lui. Scîrţîitul se opri un moment. — Nu contează dacă e sau nu destul de rezistentă, nu găseşti? Billie înghiţi în sec. Altcineva n-ar fi înţeles prea bine sensul cuvintelor lui, însă ea îl cunoştea pe acel bărbat de cînd se ştia, iar dacă exista ceva ce îi era esenţialmente caracteristic lui George Rokesby, acel lucru era educaţia sa de gentleman. El n-ar fi lăsat niciodată de izbelişte o doamnă la ananghie, indiferent cît de fragilă ar fi fost scara cu care o salva. Ea dăduse de bucluc, iar el n-avea de ales. Trebuia să o ajute, indiferent cît de enervantă o găsea. Şi o găsea, Billie ştia bine. George nu se străduise niciodată să-i ascundă asta, deşi dacă era sinceră cu sine trebuia să recunoască, nici ea nu făcuse eforturi să-şi ascundă părerea despre el. Capul lui apăru de după marginea acoperişului, iar ochii săi albaştri, ca ai întregii sale familii, o priviră bănuitor. Toţi cei din clanul Rokesby aveau ochii albaştri. Pînă la ultimul. — Eşti îmbrăcată în pantaloni, spuse George oftînd din tot sufletul. Sigur că eşti îmbrăcată în pantaloni. — N-aş fi putut să mă urc în copac îmbrăcată în rochie. — Nu, rosti el sec. Ai prea mult bun-simţ ca să faci aşa ceva. Billie decise să nu bage în seamă sarcasmul. — M-a zgîriat, spuse, arătînd din cap spre pisică. — Chiar aşa? — Am căzut amîndouă.

14

JULIA QUINN

George se uită în sus. — E ceva distanţă. Billie îi urmări privirea. Cea mai apropiată ramură era la un metru şi jumătate deasupra capetelor lor. — Mi-am sucit glezna, recunoscu ea. — Mi-am imaginat. Billie îl privi întrebător. — Altfel ai fi sărit jos şi gata. Ea strîmbă din buze cînd se uită pe lîngă el, în jos, spre ţărîna care înconjura ferma în ruine. Probabil că, la un moment dat, clădirea aparţinuse unui fermier bogat, fiindcă era înaltă de două etaje. — Nu, spuse măsurînd din ochi distanţa. E prea departe. — Chiar şi pentru tine? — Nu sînt proastă, George. El nu o aprobă pe cît de repede ar fi trebuit s-o facă. Adică nu o aprobă deloc. — Foarte bine, spuse totuşi. Hai să te coborîm de aici. Billie trase aer în piept, apoi expiră şi spuse: — îţi mulţumesc. El o privi cu o expresie stranie. Poate că nu-i venea să creadă că spusese "mulţumesc" şi "îţi" în aceeaşi propoziţie? — O să se întunece curînd, spuse Billie strîmbînd din nas şi uitîndu-se spre cer. Ar fi fost oribil să rămîn aici... îşi drese glasul. — Mulţumesc. El dădu din cap foarte scurt. — Te descurci să cobori pe scară?


15

— Cred că da. Avea să doară tare, dar putea să coboare. — Da. — Aş putea să te duc eu. — Pe scară? — Te-aş lua în spate. — Nu mă urc pe spatele tău. — Nu acolo te-aş vrea, ce-i drept, spuse el încet, pentru sine. Ea se uită brusc în sus. — Da, ei bine, continuă George, urcînd puţin şi ajungînd cu şoldurile la marginea acoperişului, poţi să te ridici? Ea îl privi fără să înţeleagă. — Vreau să văd cît de multă greutate poţi să sprijini pe gleznă, explică el. — Aha, spuse Billie cam nedumerită. Da, sigur. Probabil că nici n-ar fi trebuit să încerce. înclinaţia acoperişului era suficient de mare încît să fie necesar să se sprijine pe amîndouă picioarele, iar glezna ei dreaptă era aproape inutilizabilă în acel moment. Ea încercă, totuşi, fiindcă nu putea să sufere să dea dovadă de slăbiciune în faţa acelui bărbat. Sau poate încercă fiindcă nu era în natura ei să nu încerce orice. Sau poate că nu se gîndi destul de bine, dar, oricum, se ridică, se clătină şi se aşeză repede înapoi. Nu înainte să scoată un sunet înfundat de durere. George se urcă imediat pe acoperiş. — Proastă mică, bombăni cu afecţiune, sau cel puţin cu atîta afecţiune cîtă arăta el de obicei. Pot să văd?

16

JULIA QUINN

Cam fără voie, ea întinse piciorul spre el. îşi scosese deja pantoful. George o atinse cu gesturi reci, apucîndu-i călcîiul în palmă şi mişcîndu-i glezna cu cealaltă mînă. — Doare aici? întrebă, apăsînd uşor pe exteriorul gleznei. Billie şuieră de durere înainte să se poată abţine şi dădu aprobator din cap. El puse mîna în alt loc. — Dar aici? Ea dădu din nou din cap. — Nu la fel de tare. — Dar... Un fulger de durere îi traversă talpa, atît de intens încît parcă ar fi curentat-o. Fără să se gîndească, îşi trase piciorul înapoi. — înţeleg că da, spuse el încruntîndu-se. Nu cred, totuşi, că e rupt. — Sigur că nu e rupt, se răsti ea. Ceea ce era ridicol, fiindcă nu avea de unde să ştie sigur dacă era sau nu rupt. George Rokesby scotea întotdeauna ce era mai rău din ea, şi nu ajuta cu nimic faptul că, fir-ar să fie, o durea piciorul. — O entorsă, spuse acesta ignorîndu-i mica ieşire. — Ştiu. Din nou pe un ton recalcitrant. Nu putea să se sufere pe sine însăşi în acel moment. George zîmbi sec. — Sigur că ştii. Lui Billie îi venea să-l omoare. — Cobor eu primul, anunţă el. în felul ăsta o să pot să te prind dacă te împiedici şi cazi. Billie dădu aprobator din cap. Era un plan bun, singurul


17

de altfel, şi ar fi fost o prostie să se opună doar pentru că era planul lui. Chiar dacă impulsul iniţial fusese să protesteze. — Gata? întrebă George. Ea dădu din nou din cap. — Nu te temi că o să te împing şi o să cazi de pe scară? — Nu. Fără explicaţii. Doar "nu". De parcă ar fi fost o întrebare absurdă. Billie se uită în sus. George părea solid, puternic şi de încredere. îşi dădu seama că el fusese întotdeauna de încredere, doar că de obicei era nervoasă pe el şi nu-şi dăduse seama. George merse cu grijă înapoi la marginea acoperişului, răsucindu-se ca să poată să pună piciorul pe scară. — Nu uita de pisică, îl instrui Billie. — De pisică, repetă el, privind-o într-un fel care spunea "cred că glumeşti". — N-am de gînd s-o abandonez după ce am trecut prin atîtea. George strînse din dinţi, ocărî în sinea lui şi întinse mîna spre felină. Care îl muşcă. — Fir-ai tu... Billie se retrase puţin. George părea gata să omoare pe cineva, iar ea era mai aproape decît pisica. — Animalul ăsta, se răsti el, n-are decît să putrezească în iad. — De acord, spuse ea foarte repede. El clipi nedumerit cînd o auzi cedînd atît de uşor. Billie încercă să zîmbească, dar se mulţumi doar să ridice din umeri. Avea doi fraţi de sînge şi alţi trei care ar fi putut

18

JULIA QUINN

foarte bine să-i fie fraţi, acasă la familia Rokesby. Patru dacă-l includea şi pe George, dar nu era sigură dacă să-l includă sau nu. Ideea era că îi înţelegea pe bărbaţi şi ştia cînd să tacă. în plus, se săturase de animalul acela blestemat. Să nu se spună că Billie Bridgerton era sentimentală. încercase să salveze patrupedul murdar fiindcă aşa era corect, apoi încercase să-l salveze din nou, măcar ca să nu-i fi fost efortul în van, dar acum... Se uită la pisică şi spuse: — Eşti pe cont propriu. — Cobor eu primul, spuse George apropiindu-se de scară. Vreau să fii în faţa mea pînă jos. Aşa, dacă te împiedici... — O să cădem amîndoi? — O să te prind, se răsti el. Billie glumise, însă acum nu i se mai părea cel mai înţelept lucru. George se întoarse ca să coboare, dar, în momentul în care se apropia cu piciorul de prima treaptă, pisica, aparent supărată că era ignorată, scoase un mieunat isteric şi se repezi printre picioarele lui. George se poticni, păşi în spate şi începu să dea din mîni. Billie nu se gîndi prea mult. Uită de picior, de echilibru, de tot. Sări pur şi simplu înainte şi-l prinse, trăgîndu-l în siguranţă pe acoperiş. — Scara! strigă. Dar era prea tîrziu. Se uitară împreună cum aceasta se răsuci, se roti, apoi căzu cu o graţie stranie, ca de balerină, la pămînt.

Capitolul 2 Se putea spune că George Rokesby, fiul mai mare al ducelui de Manston şi cunoscut în lumea civilizată drept vicontele Kennard, era un domn echilibrat. Avea o mînă calmă, sigură, o minte foarte logică şi un fel de a-şi îngusta pleoapele într-un chip anume, care îi determina pe ceilalţi să-i îndeplinească cererile cu eficienţă, dorinţele cu plăcere şi, ce era mai important, întotdeauna conform programului său. Se putea spune şi că domnişoara Sybilla Bridgerton, dacă şi-ar fi dat seama cît de aproape era el s-o strîngă de gît, s-ar fi temut mai tare de George decît de lăsarea iminentă a întunericului. — Ce neplăcut, spuse uitîndu-se în jos, spre scară. George nu rămase tăcut. I se păru că aşa era cel mai bine. — Ştiu la ce te gîndeşti, rosti Billie. El îşi descleştă dinţii destul cît să răspundă: — Nu sînt sigur că ştii. — încerci să te decizi pe care dintre noi ai prefera s-o arunci de pe acoperiş, pe mine sau pisica. Era cu mult mai aproape de adevăr decît s-ar fi crezut. — N-am vrut decît s-o ajut, spuse Billie.

20

JULIA QUINN

— Ştiu. Pe un ton care nu era menit să încurajeze continuarea discuţiei. Dartînăra vorbi mai departe: — Dacă nu te-aş fi prins, ai fi căzut. — Ştiu. Billie îşi prinse buza de jos între dinţi şi, pentru un binecuvîntat moment, George crezu că va renunţa la subiect. Ea însă spuse: — Piciorul tău a fost, să ştii. George mişcă din cap cîţiva centimetri, cît să indice că o auzise. — Poftim? — Piciorul tău. Arătă cu capul spre extremitatea în discuţie. Tu ai lovit scara. George renunţă să mai pretindă că o ignora. — Doar nu dai vina pe mine pentru ce s-a întîmplat! se răsti el, aproape şuierînd. — Nu, sigur că nu, răspunse ea repede, dînd în sfîrşit dovadă de ceva instinct de conservare. Voiam doar să spun... Doar că tu... El o privi ameninţător. — Nu mai contează, spuse ea încet. îşi sprijini bărbia pe genunchii ridicaţi la piept şi se uită spre orizont, peste cîmp. Nu că ar fi fost ceva de văzut acolo. Singurul lucru care se mişca era vîntul, care-şi făcea simţită prezenţa în foşnetul slab al frunzelor din copaci. — Cred că mai durează o oră pînă la asfinţit, murmură ea. Cel mult două. — N-o să mai fim aici cînd se întunecă, îi spuse el.


21

Billie îl privi, se uită la scara din ţărînă, apoi din nou la el, cu o expresie care-l făcu să-şi dorească să nu-i mai dea nici un detaliu. Nu acţionă în consecinţă, însă, pentru că îşi dădu seama că nu putea. Douăzeci şi şapte de ani în care înveţi cum să fii un gentleman sapă adînc în creierul tău, iar el n-ar fi putut să fie niciodată atît de crud cu o doamnă. Nici măcar cu ea. — Andrew o să vină încoace peste vreo jumătate de oră, spuse. — Poftim? Billie păru mai întîi uşurată, apoi se enervă. — De ce n-ai spus ceva? Nu pot să cred că m-ai făcut să mă gîndesc că o să rămînem aici toată noaptea! El o privi. Se uită la Billie Bridgerton, blestemul vieţii sale încă de cînd apăruse pe lume, cu douăzeci şi trei de ani înainte. Fata se uita urît la el, de parcă ar fi comis cine ştie ce afront ireparabil, îmbujorată şi cu buzele trandafirii strînse într-o linie furioasă. George rosti apăsat şi rece, pronunţînd complet şi corect fiecare cuvînt: — A trecut un singur minut între momentul în care scara a atins pămîntul şi acest moment, de acum, cînd rostesc aceste cuvinte. Spune-mi, rogu-te, cînd, în timpul analizei tale luminate despre felul în care piciorul meu a atins scara, ar fi trebuit să-ţi ofer informaţia cu pricina? Colţurile gurii ei se mişcară, dar buzele nu-i formară tocmai un zîmbet superior. Nimic din expresia de pe chipul fetei nu indica sarcasmul. Dacă ar fi fost oricine altcineva în locul ei, George ar fi crezut că se simţea stînjenită sau de-a dreptul ruşinată, însă aceea era Billie Bridgerton, iar ea nu

22

JULIA QUINN

se simţea ruşinată în nici o situaţie. Billie făcea doar cum o tăia pe ea capul, şi la naiba cu toate consecinţele! Aşa se purtase toată viaţa, trăgînd de obicei şi jumătate din clanul Rokesby după sine. Cumva, însă, toată lumea o ierta întotdeauna. Avea ceva, nu tocmai farmec, ci o încredere în sine lipsită de orice chibzuinţă, care-i făcea pe oameni să se apropie. Familia ei, familia lui, întreg satul, fir-ai ei să fie, o adorau. Avea un zîmbet larg, un rîs contagios... Cum de era posibil ca el să fie singurul englez care să-şi dea seama cît de periculoasă era Billie pentru întreaga umanitate? Glezna aceea sucită? Nu era prima de felul ei. Fata îşi rupsese şi braţul într-un mod spectaculos, aşa cum îi stătea în fire. Avea opt ani şi căzuse de pe cal, unul abia dresat, pe care nu avea nici ce să caute, darămite de ce să sară peste tufişuri cu el. Osul i se vindecase perfect, sigur că da, doar Billie avea un noroc drăcesc, în cîteva luni se întorsese la activităţile ei obişnuite, şi nimănui nu îi trecuse prin cap să 0 certe. Nici atunci, nici cînd călărise cu picioarele de-o parte şi de alta a calului, îmbrăcată în pantaloni. Pe acelaşi armăsar ca înainte, încercînd să sară peste acelaşi tufiş. Iar cînd unul dintre fraţii lui mai mici se ţinuse după ea şi căzuse, dislocîndu-şi umărul... Toată lumea rîsese. Părinţii, ai lui şi ai ei, clătinaseră din cap şi rîseseră, fără să se gîndească să o ia, prudent, pe Billie de pe cal, s-o îndese într-o rochie sau, şi mai bine, să1facă bagajele şi s-o trimită la vreuna dintre şcolile de fete unde se predau cusutul şi bunele maniere. Braţul lui Edward atîrna din umăr. Atîrna! Iar sunetul pe care-l scosese articulaţia cînd îngrijitorul grajdurilor o


23

pusese la loc... George se cutremură. Fusese genul de sunet pe care mai mult îl simţi decîtîl auzi. — Ţi-e frig? întrebă Billie. El clătină din cap. Probabil că e/'îi era frig, însă. Jacheta lui era cu mult mai groasă. — Ţie ţi-e frig? — Nu. O privi atent. încerca să reziste voiniceşte şi să nu-i dea voie să se poarte ca un gentleman. — Mi-ai spune dacă ţi-ar fi frig? Ea ridică mîna, ca şi cînd ar fi depus un jurămînt. — Pe cuvînt de onoare. Era suficient pentru el. Billie nu minţea şi nu-şi nesocotea promisiunile. — A fost şi Andrew cu tine în sat? întrebă ea, chinuindu-se să distingă ceva la orizont. George răspunse dînd din cap. — Am avut treabă la fierar. Andrew s-a oprit să îi vorbească şi vicarului după aceea, dar eu n-am avut poftă să aştept. — Sigur că nu, murmură ea. El o privi repede. — Asta ce vrea să însemne? Ea deschise gura, apoi ovalul delicat rămase tăcut o clipă, înainte să rostească: — Nu ştiu, să ştii. George se uită urît la ea, apoi îşi mută privirea atentă spre acoperiş, nu că ar fi avut ce să facă în acea clipă ca să scape din încurcătura în care ajunseseră. Nu-i stătea în fire să aştepte pur şi simplu. Putea, cel puţin, să examineze problema, s-o reevalueze şi...

24

JULIA QUINN

— Nu e nimic de făcut, rosti Billie sec. Nu, dacă nu avem scara. — îmi dau seama, se răsti el. — Te uitai în jur, răspunse ea ridicînd din umeri, de parcă... — Ştiu ce făceam, o repezi George. Billie strînse din buze în acelaşi timp în care ridică superior din sprîncene, gestul acela enervant, tipic familiei Bridgerton, care parcă ar fi spus "n-ai decît să crezi ce vrei, eu oricum ştiu mai bine decît tine". Tăcură un moment, apoi, pe un ton mai scăzut decît era el obişnuit să audă din gura ei, Billie întrebă: — Eşti sigur că Andrew o să vină pe aici? George dădu aprobator din cap. Mersese împreună cu fratele său spre sat, de la Crake House. De obicei nu mergeau pe jos, dar Andrew, care fusese avansat de curînd la gradul de locotenent în marina regală, îşi rupsese braţul făcînd cine ştie ce prostie pe coasta Portugaliei şi fusese trimis acasă, la recuperare. Acum îi era mai uşor să meargă decît să călărească, iar vremea din acea zi fusese neobişnuit de frumoasă pentru luna martie. — Vine pe jos, spuse George. Pe unde să o ia dacă nu pe aici? Existau multe cărări în jur, dar toate ar fi lungit drumul spre casă cu cel puţin un kilometru. Billie înclină capul întro parte, uitîndu-se peste cîmp. — Asta dacă nu cumva l-a luat cineva cu trăsura. George se întoarse încet spre ea, uluit de lipsa de intonaţie din vocea ei. Nu vorbise nici cu sarcasm, nici pro vocator, nici măcar nu păruse îngrijorată. Spusese cuvintele


25

pe un ton bizar, egal - "iată alt lucru dezastruos care s-ar fi putut întîmpla". Se poate să-l fi luat cineva, spuse ea ridicînd din umeri. Toată lumea îl place pe Andrew. Era adevărat. Fratele său avea genul de farmec nestudiat care-l făcea să le fie drag tuturor, de la vicarul din s.it şi pînă la crîşmăriţele de prin cîrciumi. Dacă trecuse c ineva pe lîngă el mai devreme, sigur se oferise să-l ducă pînă acasă. — O să vină pe jos, rosti el ferm. Are nevoie de exerciţiu. Billie arboră o expresie foarte neîncrezătoare. — Cine, Andrew? George ridică din umeri, fiindcă nu voia să se recunoască învins, cu toate că fratele său fusese întotdeau na în formă. — O să vrea să stea la aer curat, cel puţin. S-a plictisit toată săptămîna. Mama a încercat să-i dea să mănînce doar supă şi să-l ţină la pat. — Din cauza unui braţ rupt? Billie pufni, apoi chicoti. George o privi cu coada ochiului. — Te bucuri de necazul altora? — întotdeauna. El zîmbi fără voie. Era greu să te superi pe ea, mai ales că el însuşi petrecuse întreaga săptămînă bucurîndu-se, ba nu, încurajînd, frustrarea fratelui său mai mic. Billie îşi schimbă uşurel poziţia, îndoind picioarele în aşa fel îneît să-şi poată sprijini bărbia pe genunchi.

26

JULIA QUINN

— Ai grijă cu piciorul acela, spuse George aproape absent. Ea dădu aprobator din cap, apoi tăcură amîndoi. George se uita drept înainte, însă era atent la fiecare mişcare a lui Billie. Ea îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe frunte, apoi întinse un braţ în faţă, iar cotul îi trosni ca lemnul unui fotoliu vechi. După aceea, cu tenacitatea de care dădea dovadă în toate aspectele vieţii sale, reveni la subiectul anterior de discuţie: — Oricum, să ştii că ar fi putut să-l ia cineva cu trăsura. George aproape că zîmbi. — Aşa e, ar fi putut. Billie tăcu încă o clipă, apoi spuse: — Nu cred că o să plouă. George se uită spre cer. Era înnorat, dar norii nu erau negri şi sigur n-aveau prea multă apă în ei. — Plus că o să li se facă dor de noi, sînt sigur. îşi dădu voie să zîmbească ironic, apoi adăugă: — Sau cel puţin, de mine o să li se facă dor. Billie îl împunse cu cotul. Tare. Destul de tare încît săI facă să rîdă. — Eşti un om îngrozitor, George Rokesby. Dar o spusese zîmbind cu toată gura. El chicoti din nou, surprins de bucuria pe care o simţea ca pe un pahar de sifon undeva înăuntrul pieptului. Nu era sigur că el şi Billie erau tocmai prieteni - se certau prea des pentru asta - dar tînăra îi era apropiată, ceea ce nu era întotdeauna un motiv de fericire. în acel moment, totuşi, era bine. — Să ştii, anunţă ea, că nu există nimeni altcineva cu care aş prefera să fiu prizonieră pe un acoperiş.


27

George întoarse capul spre ea. — Vai, domnişoară Bridgerton, mi-aţi făcut cumva un compliment? — Nu s-a înţeles? — Venind din partea ta? contră el. Billie zîmbi din colţul gurii în felul ei adorabil. — Presupun că meritam replica asta. Dar să ştii că, într-adevăr, eşti o persoană pe care te poţi baza la nevoie. — Pe care te poţi baza, rosti el ca un ecou. Ea dădu aprobator din cap. — Te poţi baza cu încredere. George simţi cum pe chip îi apărea o expresie nemul ţumită, cu toate că n-ar fi putut să spună deloc ce-l supărase. — Dacă nu mi-aş fi sucit glezna, continuă Billie cu tristeţe, sînt sigură că am fi găsit o cale să coborîm. El o privi cu neîncredere. Ce spusese ea n-avea legătură cu faptul el era o persoană pe care te puteai baza, şi în afară de asta... — N-ai spus că e prea departe ca să sari? — Ei bine, ba da, răspunse ea făcînd un gest scurt din mînă, dar m-aş fi gîndit eu la ceva. — Sigur că te-ai fi gîndit, răspunse George, fiindcă nu mai avea energie pentru altceva. — Ideea este, continuă ea, că, atîta timp cît sînt aici cu tine... Deodată, Billie păli. Chiar şi ochii ei, care de obicei aveau o nuanţă adîncă de căprui, parcă îşi pierdură din culoare. Lui George i se strînse inima. Nu o văzuse niciodată pe Billie Bridgerton cu o astfel de expresie pe chip. Era speriată de moarte.

28

JULIA QUINN

— Ce s-a întîmplat? întrebă repede. Ea se răsuci brusc. — Oare crezi că... George aşteptă, însă ea părea să-şi fi pierdut darul vorbirii. — Ce e? Pe chipul palid al lui Billie apăru o nuanţă verzuie. — Oare ar putea cineva să creadă că tu... că noi... înghiţi în sec. — Că am dispărut împreună ? întreaga lume a lui George se răsuci cu susul în jos. — Doamne, nu se poate, spuse imediat. — Ştiu, răspunse ea la fel de repede. Noi doi. E de rîs. — Absurd. — Oricine care ne cunoaşte... — Ştie că nu am putea vreodată... — Şi cu toate astea... De această dată, cuvintele lui Billie nu doar că se pierdură, ci se scufundară într-o şoaptă disperată. El o privi nerăbdător. — Ce e? — Dacă Andrew nu soseşte la timp, iar lor o să li se facă dor de tine... Şi alor mei de mine... Ridică ochii mari de spaimă spre el. — Pînă la urmă cineva o să-şi dea seama că şi de mine, şi de tine îi e dor cuiva. — Şi ce vrei să spui cu asta? se răsti el. Billie se întoarse din nou spre el. — De ce nu ar presupune că...


29

— Fiindcă au minte, răspunse George în grabă. Nimeni n-ar crede că mi-aş petrece intenţionat timpul cu tine. Ea se retrase brusc. — Ei bine, mulţumesc. — Vrei să spui că ţi-ar plăcea să creadă cineva asta? întrebă el. — Nu! George dădu ochii peste cap. Femeile. Şi cu toate astea alături de el era Billie, cea mai puţin feminină domnişoară din cîte cunoştea. Ea răsuflă adînc, încercînd să se liniştească. — Indiferent ce crezi tu despre mine, George... Cum reuşise să îi vorbească de parcă l-ar fi insultat? — Am şi eu o reputaţie de apărat. Cu toate că familia mea mă cunoaşte destul de bine şi presupun că au destulă încredere în tine, spuse cu o notă de îndoială în glas, ca să ştie că dispariţia noastră nu are nimic necuviincios... Tăcu şi îşi muşcă buza de jos, părînd stînjenită şi, sincer, puţin bolnavă. — Restul lumii s-ar putea să nu fie la fel de blîndă cu noi. Ea îl privi un moment, apoi spuse: — Exact. — Dacă nu sîntem găsiţi pînă mîine dimineaţă... spuse George mai mult pentru sine. Billie încheie ea fraza înfiorătoare: — O să fii obligat să te căsătoreşti cu mine.

Capitolul 3

— Ce faci? şuieră Billie. George se ridicase în picioare cu o viteză foarte Chibzuită, iar acum se uita peste marginea acoperişului, N jntat, calculînd. Părea că rezolvă nişte ecuaţii foarte A plicate. — Cobor naibii de pe acoperiş, se răsti. '— O să te sinucizi. — S-ar putea, aprobă el pe un ton aprig. — Vai, ce specială mă simt! spuse Billie. El se întoarse şi o privi cu superioritate. — Adică vrei să te măriţi cu mine? Ea se cutremură. — Niciodată. în acelaşi timp, însă, nici o domnişoară nu ar fi vrut să Cr^dă că un domn preferă să se arunce de pe acoperiş

qţu,

™ să se însoare cu ea. — în acest caz, doamnă, spuse George, sîntem de

5c°rd.

Replica duru. Vai, cum mai duru! 0, ironia! Nu-i păsa '•a George Rokesby nu voia să se însoare cu ea. Nici

ruj!

car nu-l plăcea de cele mai multe ori şi ştia că, atunci


31

cînd el avea să se îndure să-şi aleagă o mireasă, doamna vai-atît-de-recunoscătoare n-avea să semene deloc cu ea. Cu toate astea, remarca lui duruse. Viitoarea lady Kennard avea să fie delicată, feminină, pregătită să conducă un conac uriaş, nu o moşie mică. Avea să se îmbrace după ultima modă, să-şi pudreze părul şi să-l coafeze complicat, şi, chiar dacă va avea o coloană vertebrală din oţel, avea so ascundă sub aparenţa unei blînde neajutorări. Bărbaţilor ca George le plăcea să se creadă puternici şi masculini. îl privi cum stătea cu mîinile în şold. Bine, el chiar era puternic şi masculin, dar cu nimic diferit de toţi ceilalţi. Voia o femeie care să flirteze pe după evantai. Doamne fereşte să se însoare cu o persoană capabilă şi eficientă! — E un dezastru, se răsti George. Billie rezistă doar în mică măsură impulsului de-a fi răutăcioasă. — Abia acum ţi-ai dat seama? El răspunse peste măsură de copilăresc, strîmbîndu-se la ea. — De ce nu poţi să te porţi şi tu frumos? izbucni Billie. — Frumos? repetă el. Doamne, de ce spusese aşa ceva? Acum era nevoită să-i explice. — La fel ca restul familiei tale, lămuri ea. — Să mă port frumos, spuse el din nou. Clătină din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că ea era atît de obraznică. — Să mă port frumos. — Eu mă port frumos cu tine, spuse Billie.

32

JULIA QUINN

După aceea regretă, fiindcă nu era adevărat, cel puţin nu tot timpul, şi avu sentimentul clar că nu se purta deloc frumos în acea clipă. Dar sigur că putea fi scuzată, fiindcă era în compania lui George Rokesby şi nu se putea abţine. Nici el, de altfel. — Ţi-a trecut vreodată prin cap, rosti acesta pe un ton clar lipsit de amabilitate, că mă port frumos cu toată lumea, numai cu tine nu? Replica lui duru. N-ar fi trebuit, fiindcă nu se plăcuseră niciodată şi pentru că ea nu voia să o doară. Oricum, n-avea de gînd să lase să se vadă efectul pe care-l aveau cuvintele lui. — Eu cred că tu încerci înadins să mă insulţi, rosti apăsat, cu dispreţ. George o privi fix, aşteptîndu-i următorul comentariu. Billie ridică din umeri. — Dar? o îndemnă el. Tînăra dădu din nou din umeri, prefăcîndu-se că îşi priveşte unghiile. Bineînţeles că trebui să coboare privirea spre ele. Erau revoltător de îmbîcsite. încă un lucru pe care nu-l avea în comun cu viitoarea lady Kennard. Numără în gînd pînă la cinci, aşteptînd ca George să-i ceară o explicaţie, în felul acela tăios pe care-l perfecţionase încă de dinainte să fie suficient de mare încît să se bărbierească, dar el nu rosti nici un cuvînt. Pînă la urmă, Billie pierdu concursul stupid dintre ei şi ridică privirea. George nici măcar nu se uita la ea. Fir-ar el să fie! Şi fir-ar ea să fie, pentru că nu putuse să se abţină. Ştia că oricine ar fi posedat o fărîmă de stăpînire de sine ar fi


33

ştiut cînd să tacă, dar nu, ea trebui să deschidă gura ei toantă şi să spună: — Dacă eşti suficient... — Să nu termini fraza, o avertiză el. — De generos încît... , — Te avertizez, Billie. — Chiar aşa? se răsti ea. Ba eu cred că mă ameninţi. — Aşa o să fac, şuieră el, dacă nu taci... Se întrerupse şi blestemă ca pentru sine, întorcînd capul în cealaltă direcţie. Billie trase de firul dus de la ciorap, strîngînd furioasă din buze. N-ar fi trebuit să spună nimic. Ştiuse asta chiar în timp ce vorbea, fiindcă, oricît de pompos şi enervant ar fi fost George Rokesby, era numai vina ei că rămăsese prizonier pe acoperiş, iar ea nu avea de ce să-l provoace în felul acela. Era ceva în firea lui, un talent special, unic, ce o făcea să uite de toată experienţa şi maturitatea şi să se poarte ca un copil de şase ani. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, oricine altcineva, Billie s-ar fi purtat ca femeia cea mai rezonabilă şi mai amabilă din istoria creştinătăţii. Povestea despre curajul şi inteligenţa ei s-ar fi răspîndit peste tot - odată ce coborau de pe acoperiş. Billie Bridgerton, atît de isteaţă, de rezonabilă... Asta ar fi spus cu toţii. Aveau şi motive, fiindcă ea era, într-adevăr, isteaţă şi rezonabilă. Dar nu în prezenţa lui George Rokesby. — îmi pare rău, spuse încet. El întoarse lent capul, de parcă trupului său nu i-ar fi venit să creadă ce auzise. — Am spus că-mi pare rău, repetă ea mai tare.

34

JULIA QUINN

Era ca un antidot, era ceea ce trebuia să facă. Dar să-l ajute Dumnezeu dacă o forţa să repete a doua oară, fiindcă nu putea să-şi calce pe mîndrie chiar pînă-ntr-atît. George ar fi trebuit să ştie, fiindcă şi el era la fel. O privi în ochi, apoi amîndoi coborîră capetele, iar după cîteva clipe, el zise: Nici unul dintre noi nu e în cel mai bun moment al său. Billie înghiţi în sec. Se gîndi că, poate, ar fi trebuit să mai spună ceva, dar pînă atunci judecata sa nu se dovedise a fi foarte de încredere, aşa că în loc să vorbească dădu aprobator din cap, jurînd că avea să-şi ţină gura închisă pînă cînd... — Andrew? şopti George. Billie redeveni atentă. — Andrew! strigă George din toţi rărunchii. Tînăra privi agitată spre liziera pădurii de la capătul îndepărtat al cîmpului, şi, iată... — Andrew! ţipă, încercînd din reflex să se ridice înainte să-şi amintească de glezna rănită. — Au! strigă, aşezîndu-se brusc la loc. George nici nu se uită la ea, prea ocupat să fluture viguros din mîini. Nu se putea ca Andrew să nu-i audă, aşa cum strigau ca doi nebuni, însă, dacă începu să meargă mai repede, Billie nu-şi dădu seama. Probabil că ar fi trebuit să se bucure că nu rîdea în hohote văzîndu-i într-un astfel de bucluc. N-avea să-i lase pe nici unul dintre ei să uite ce păţiseră. — Salutare! strigă Andrew cînd ajunse mai aproape.


35

Billie se uită la George. Nu-i vedea decît profilul, dar tînărul părea bucuros să-şi vadă fratele. Părea, în acelaşi timp, straniu de supărat. De fapt, nu era straniu. Oricît avea s-o tachineze Andrew pe ea pentru ce li se întîmplase, fratele său va suferi de o sută de ori mai multe. Andrew se apropie, păşind ţanţoş în ciuda braţului rupt. — Dintre toate surprizele delicioase, declară el zîmbind cu gura pînă la urechi, dacă m-aş fi gîndit şi m-aş fi răzgîndit... Se opri ca să ridice un deget elegant, semnul universal pentru pauză, îşi dădu seama Billie, apoi făcu un semn din cap, ca şi cum ar fi reintrat în discuţie, şi continuă: — Şi m-aş mai fi gîndit puţin... — Pentru numele lui Dumnezeu! se răsti George. — Dacă aş fi stat să mă gîndesc ani întregi, tot nu miar fi trecut prin cap, hohoti Andrew. — Dă-ne jos de pe acoperiş! strigă fratele său. Billie era de acord cu tonul său imperativ. — Am considerat întotdeauna că voi doi faceţi o pereche splendidă, rosti acesta amuzat. — Andrew! se răsti Billie. El o recompensă zîmbind cu buzele strînse. — Sincer, nu era nevoie să faceţi atîta efort pentru o clipă de intimitate. Noi, ceilalţi, am fi fost mai mult decît bucuroşi să ne dăm la o parte din calea voastră. — Termină, porunci Billie. Andrew ridică privirea, rîzînd şi încercînd să se prefacă supărat. — Chiar vrei să vorbeşti aşa cu mine, căpriţo? Eu sînt cel cu picioarele pe pămînt.

36

JULIA QUINN

— Te rog, Andrew, spuse ea, încercînd să fie civilizată şi rezonabilă. Am aprecia foarte mult dacă ne-ai ajuta. — Ei bine, dacă mă rogi atît de frumos...murmură Andrew. — îl omor, rosti Billie ca pentru sine. — îi rup şi mîna cealaltă, bombăni George. Billie îşi stăpîni un hohot de rîs. Andrew n-avea cum să-i fi auzit, dar ea se uită în jos oricum, şi atunci îl văzu încruntîndu-se, cu braţul sănătos în şold. — Acum ce mai e? întrebă George. Andrew se uită la scară, strîmbîndu-se într-un fel curios. — Nu sînt sigur dacă vreunul dintre voi s-a gîndit la asta, dar nu e uşor să ridici ceva atît de greu cu o singură mînă. — Scoate-ţi bandajul, spuse George, însă ultimul cuvînt nu se auzi din cauza lui Billie. — Să nu cumva să scoţi bandajul! strigă ea. — Chiar vrei să rămîi pe acoperiş? şuieră George. — Şi atunci să îşi rupă el mîna din nou? răspunse ea. Poate că glumiseră ei mai devreme, dar nici chiar aşa. Omul era soldat în marină. Avea nevoie ca braţul să se vindece bine. — Te-ai mărita cu mine doar ca să-i salvezi lui braţul? N-o să mă mărit cu tine, se răsti ea. Andrew ştie unde sîntem şi poate să cheme pe altcineva în ajutor, dacă e nevoie. — Pînă se întoarce el cu cineva capabil, noi vom fi stat aici cîteva ore bune.


37

— Şi presupun că ai o opinie atît de bună despre tine însuţi ca bărbat în cîtîţi imaginezi că lumea va crede că mai compromis pe acoperiş? — Crede-mă, şuieră George, că orice bărbat cu minte şi-ar da seama că tu nu poţi fi compromisă vreodată. Billie se încruntă puţin, nedumerită. îi complimenta cumva morala fără cusur? Imediat, însă... "Aha!" — Eşti insuportabil, rosti supărată foc. Nu prea avea ce altceva să spună, fiindcă "Nu ştii tu cîţi m-ar compromite pe mine" nu era o replică prea demnă sau prea isteaţă. Sau prea adevărată. — Andrew, strigă George pe tonul acela de "eu sînt fratele mai mare", îţi dau o sută de lire dacă scoţi bandajul şi pui scara la locul ei. "O sută de lire?" Billie se întoarse uluită spre el. — Ai înnebunit? — Nu ştiu, spuse Andrew. S-ar putea să merite să pierd o sută de lire doar ca să văd cum vă omorîţi unul pe celălalt. — Nu fi măgar! spuse George uitîndu-se urît la el. — Nici măcar n-ai moşteni tu titlul, îi atrase atenţia Billie, nu că Andrew şi-ar fi dorit vreodată să fie duce de Manston în locul tatălui său. Era prea îndrăgostit de viaţa lui lipsită de griji ca să-şi asume o astfel de responsabilitate. — Da, mai e şi Edward, spuse el oftînd exagerat şi referindu-se la mijlociul familiei Rokesby, care era cu doi ani mai mare decît el. Chiar că a picat ca musca-n lapte. Ar fi foarte ciudat dacă aţi muri amîndoi în circumstanţe stranii.

38

JULIA QUINN

Urmă un moment de tăcere stînjenită, dîndu-şi seama că Andrew deschisese un subiect prea greu pentru o conversaţie vesela ca a lor. Edward Rokesby alesese calea cea mai respectabilă pentru fii mijlocii şi devenise căpitan în Regimentul al cincizeci şi patrulea al maiestăţii sale. Fusese trimis în coloniile americane cu mai bine de un an înainte şi luptase curajos în bătălia de la Quaker Hill. Rămăsese după aceea cîteva luni în Rhode Island, înainte să fie transferat la centrul de comandă englezesc din New York Town. Veştile despre sănătatea sa ajungeau la ei mult mai rar decît le-ar fi fost pe plac. -— Dacă moare Edward, spuse George crispat, nu cred că împrejurările vor fi vreodată considerate stranii. — Ei, hai, răspunse Andrew dîndu-şi ochii peste cap, nu mai fi atît de serios tot timpul. — Fratele tău îşi riscă viaţa pentru rege şi pentru patrie, continuă George, pe un ton mai tensionat decît folosea el de obicei, observă Billie. — Şi eu îmi risc viaţa, răspunse Andrew cu un zîmbet rece. Ridică braţul rănit spre acoperiş, iar membrul trosni din umăr. — Sau cel puţin cîte un os sau două. Billie înghiţi în sec şi se uită temătoare la George, încercînd să-şi dea seama de reacţia lui. Aşa cum se întîmpla adesea cu mezinii, Andrew nu mersese la universitate, ci direct în marina militară, ca marinar. Fusese avansat la gradul de locotenent cu un an înainte. Nu era la fel de expus ca Edward, dar îşi purta cu mîndrie uniforma. George, pe de altă parte, nu avea voie să se înroleze.


39

Ca moştenitor al titlului ducal, fusese declarat prea important ca să se arunce în faţa muschetelor americane. Billie se întrebă dacă nu cumva îl deranja că fraţii săi îşi serveau patria, iar el nu. Oare îşi dorea să lupte? După aceea se întrebă de ce nu-i trecuse niciodată prin cap întrebarea cu pricina. Da, nu se gîndea prea des la George Rokesby dacă nu-l avea în faţa ochilor, dar vieţile familiilor lor erau legate. I se părea ciudat să nu ştie asta despre el. îşi mută încet privirea de la un frate la celălalt. Nu vorbeau de ceva vreme. Andrew încă se uita în sus cu o privire oarecum provocatoare în ochii săi albaştri, reci, iar George îi răspundea cu... ei bine, nu tocmai cu furie. Sau nu mai era furie. însă nu era nici regret sau mîndrie. Billie nuşi dădu seama ce era. Conversaţia avea mai multă adîncime decît lăsau ei să se vadă. — Ei bine, eu mi-am riscat viaţa şi oasele pentru o felină nerecunoscătoare, declară, dorindu-şi să revină la subiecte mai puţin controversate, anume salvarea ei de pe acoperiş. — Asta s-a întîmplat? murmură Andrew aplecîndu-se deasupra scării. Credeam că nu-ţi plac pisicile. George se întoarse către ea cu o expresie mai mult decît exasperată. — Nici măcar nu-ţi plac pisicile? — Tuturor le plac pisicile, spuse ea repede. George o privi bănuitor, iar Billie îşi dădu seama că zîmbetul ei fals nu păcălea pe nimeni'. Din fericire, Andrew alese exact acel moment ca să ocărască, făcîndu-i pe

40

JULIA QUINN

amîndoi să se uite la el în timp ce se chinuia cu scara. — Te simţi bine? strigă Billie. — M-am înţepat într-o aşchie, se răsti el, băgînd degetul mic în gură. Fir-ara naibii! — Nu te omoară, se răsti George. Andrew îl fixă pe fratele său cu o privire lividă, iar acesta dădu ochii peste cap. — Pentru Dumnezeu. — Nu-I provoca, şuieră Billie. George scoase un sunet ciudat, ca un mîrîit, dar tăcu şi îşi încrucişă braţele la piept, uitîndu-se supărat la fratele său mai mic. Billie se apropie puţin de marginea acope rişului, ca să-l vadă mai bine pe Andrew, care tocmai pusese talpa pe marginea scării şi se apleca să ridice o rangă. Gemu şi trase scara la verticală. Manevra păru foarte complicată, dar un om cu un singur braţ bun nu poate să facă prea multe. Cel puţin braţul sănătos îi era puternic şi, cu un mare efort şi destule cuvinte necuviincioase, Andrew reuşi să sprijine scara de marginea clădirii. — Mulţumesc, spuse George încet, cu toate că, din tonul său, Billie nu era sigură dacă-i mulţumise fratelui său sau bunului Dumnezeu. Cu Andrew, care ţinea scara, şi fără pisici printre picioare, coborîrea se dovedi a fi mult mai simplă decît la prima încercare, însă duru. Billie abia dacă mai putea să respire din cauza durerii de gleznă, dar nu avea de ales. Nu putea să ţopăie într-un picior pe treptele scării, aşa că la fiecare pas îşi sprijinea o parte din greutate pe glezna rănită. Gnd ajunse la a treia treaptă de jos, plîngea tăcut. Mîini puternice o prinseră de mijloc. — Te ţin eu, spuse George încet, iar ea îşi dădu voie să cadă.

Capitolul 4 George intuise că Billie avea dureri mai mari decît dorea să recunoască, dar nu-şi dăduse seama cît de mari decît odată ajunşi la baza scării. Se gîndise s-o ducă în spate, dar i se păruse mai sigur s-o lase să coboare în urma lui. Coborîse primele trei trepte cînd ea puse piciorul sănătos pe scară, apoi, încet, pe cel beteag. O clipă rămase nemişcată, încercînd probabil să decidă cum era mai bine să procedeze în continuare. — Eu l-aş pune primul pe cel sănătos, spuse George încet, şi m-aş ţine bine de margine, ca să-mi susţină greutatea. Ea dădu crispat din cap şi îi urmă instrucţiunile, iar răsuflarea îi scăpă dintre buze cu un şuierat agonizant cînd piciorul bun atinse scara şi putu să-l ridice pe celălalt. îşi ţinuse respiraţia, iar George înţelegea de ce. Aşteptă ca ea să-şi revină, conştient că trebuia să rămînă la numai cîteva trepte distanţă. Dacă Billie cădea, şi s-ar fi putut să cadă, fiindcă avea glezna slăbită, el trebuia să fie suficient de aproape ca s-o oprească să se prăbu şească la pămînt. — Poate dacă încerc invers... spuse ea respirînd adînc ca să controleze durerea.

42

JULIA QUINN

— Eu n-aş face asta, răspunse George, folosind * intenţionat un ton egal, blînd. Billie nu acceptase niciodată prea uşor să i se spună ce să facă, iar el înţelegea mai bine decît oricine asta. — Nu e bine ca piciorul pe care te sprijini să fie cel slab, spuse. Ar putea să ţi se clatine şi... — Sigur, spuse ea pe un ton crispat. Nu era furioasă, doar crispată. George cunoştea tonul acela. Era al cuiva care acceptase că altul avea dreptate şi nu voia deloc să discute mai departe. Era un ton pe care-l folosea el însuşi adesea. în fine, pe cît de des accepta dreptatea altora. — O să reuşeşti, spuse. Ştiu că te doare. — Chiar mă doare, admise ea. George zîmbi puţin. Nu ştia sigur de ce, însă se bucură că ea nu-i vedea chipul. — Nu te las eu să cazi. — E totul în regulă acolo? strigă Andrew. — Spune-i să tacă, rosti Billie apăsat. George rîse. — Domnişoara Bridgerton cere să taci naibii! strigă spre pămînt. Andrew rîse tare. — Deci totul e bine. — N-aş spune chiar aşa, se răsti Billie, tresărind şi gemînd la încă un pas. Ai ajuns aproape la jumătatea drumului, o încurajă George. — Minţi, dar apreciez că mă susţii.


43

El zîmbi, iar de această dată ştiu de ce. Poate că Billie era o nesuferită de cele mai multe ori, dar avusese întotdeauna un bun simţ al umorului. — Eşti la jumătatea drumului pînă la jumătate, atunci. — Ce optimist eşti! bombăni ea. Coborî încă o treaptă fără nici un incident, iar George îşi dădu seama că discuţia dintre ei îi distrăgea atenţia de la durere. — Te descurci bine, Billie. — Mi-ai mai spus. — Merită repetat. — Eu cred, spuse ea, apoi tăcu, şuierînd de durere şi mai coborî o treaptă. — Eu cred, repetă mai atent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să rostească propoziţia cît mai clar cu putinţă, că în momentul ăsta eşti mai amabil cu mine decît ai fost oricînd altcîndva. — Pot să spun şi eu acelaşi lucru despre tine, comentă el. Billie ajunsese la jumătatea scării. — Touche. — Nimic nu e mai plăcut pe lumea asta decît să ai un adversar pe măsură, spuse el, gîndindu-se la toate dăţile în care-şi încrucişaseră săbiile verbal. Nu era uşor să fii mai bun decît Billie într-o conversaţie, motiv pentru care i se părea atît de minunat cînd reuşea so înfrîngă. — Nu sînt sigură că e valabil şi... au! George aşteptă, ea strînse din dinţi, apoi continuă:

44

JULIA QUINN

Că e valabil şi pe cîmpul de luptă, reuşi ea după ce trase furioasă aer în piept. Doamne, ce doare! spuse ca pentru sine. — Ştiu, o încuraja el. — Ba nu ştii. George zîmbi iar. — Nu, nu ştiu. Billie dădu scurt din cap şi mai făcu un pas. După aceea, fiindcă ea era fundamental incapabilă să lase o discuţie neterminată, spuse: Pe cîmpul de luptă, cred că un adversar pe măsură m-ar inspira. — Te-ar inspira? murmură el, dornic s-o facă să vorbească. — Dar nu plăcut. — Una derivă din cealaltă, spuse George, nu că ar fi avut el însuşi vreo astfel de experienţă. Singurele sale lupte avuseseră loc în saloanele de scrimă şi în ringurile de box, unde cel mai mare risc era să i se mai ştirbească din mîndrie. Mai coborî o treaptă, ca să-i facă lui Billie loc să se mişte, apoi aruncă o privire peste umăr, spre Andrew, care fluiera în timp ce aştepta. — Pot să vă ajut cu ceva? întrebă acesta văzîndu-l. George clătină din cap, apoi ridică privirea spre Billie. — Eşti aproape jos, îi spuse. — Te rog să nu mă minţi de data asta. — Nu te mint. îi spusese adevărul. Sări jos de pe a treia treaptă şi o aşteptă să se apropie destul cît s-o ajute. O clipă mai tîrziu, Billie era lîngă el, iar George o cuprinse în braţe.


45

— Te ţin eu, murmură, simţind-o cum cădea puţin, dînd voie altcuiva să preia controlul, probabil pentru prima dată în viaţa ei. — Bine lucrat, spuse Andrew vesel, apropiindu-se. Te simţi bine, căpriţă? Billie dădu aprobator din cap, dar nu părea deloc bine. Avea dinţii încleştaţi şi, din felul în care înghiţea în sec, era clar că se străduia să nu plîngă. — Proastă mică, murmură George, dîndu-şi seama că ea nu se simţea bine fiindcă nu răspunsese nimic. De fapt, chiar îşi ceru scuze, ceea ce îi era atît de necaracteristicîncît aproape că te speria. — E timpul să mergem acasă, spuse George. — Hai să vedem piciorul ăsta, rosti şi Andrew, încă prea vesel pentru situaţia în care se aflau. îi dădu la o parte ciorapul şi fluieră scurt, apoi spuse cu admiraţie: — Billie, ce ţi-ai făcut? Arată foarte rău. — Taci din gură, spuse George. Andrew nu făcu decît să ridice din umeri. — Nu pare rupt... — Nu este, îl întrerupse Billie. — Chiar şi aşa, n-o să poţi să mergi cel puţin o săptămînă. — Poate nu chiar atît de mult, spuse George, cu toate că era cam de aceeaşi părere cu fratele său. Nu spuneau nimic ce Billie să nu ştie deja. — Mergem? întrebă. Billie închise ochii şi dădu aprobator din cap. — Ar trebui să ducem scara la loc, rosti întretăiat.

46

JULIA QUINN

George o strînse mai tare şi se îndreptă spre est, unde era Aubrey Hall, casa lui Billie, a părinţilor şi a fraţilor ei. — O luăm mîine. Ea dădu din cap. — Mulţumesc. — Pentru ce ? — Pentru tot. — Sînt destul de multe, răspunse el sec. Sigur vrei să ai aşa o datorie la mine? Ea ridică privirea obosită, dar înţeleaptă. — Eşti prea gentleman ca să-mi ceri vreodată să-mi plătesc datoria. George chicoti auzind-o. Avea dreptate, probabil, cu toate că nu o tratase niciodată pe Billie Bridgerton ca pe toate celelalte domnişoare şi doamne pe care le cunoştea. Nimeni n-o trata la fel ca pe altele. 1— Mai poţi să vii la cină în seara asta? întrebă Andrew de cealaltă parte a lui George. Billie se întoarse spre el. — Poftim? — Doar nu ai uitat? întrebă acesta ducînd o mîna la piept, cu un gest dramatic. — Familia Rokesby îi urează bun-venit fiului risipitor... — Tu nu eşti fiul risipitor, spuse George. Doamne. — Un fiu risipitor, se corectă Andrew vesel. Am fost plecat luni, ani. — Nu chiar ani, spuse George. — Nu ani, aprobă Andrew. Dar aşa au părut, nu? Se aplecă spre Billie, destul cît s-o împungă puţin.


47

— Ţi-a fost dor de mine, aşa e, căpriţă? Hai, re cunoaşte. — Dă-i pace, rosti George supărat. — Nu o deranjez. — Dă-mi mie pace atunci. — Asta e cu totul altceva, rîse Andrew.' George începu să se strîmbe, dar după aceea întoarse capul brusc spre fratele său: — Cum i-ai spus? — Mă aseamănă adesea cu o capră, spuse Billie pe tonul cuiva care a renunţat să se mai supere. George se uită la ea, apoi la Andrew, apoi clătină pur şi simplu din cap. Nu le înţelesese niciodată simţul umorului. Poate pentru că nu fusese niciodată inclus în glumele lor, şi de asta. Cînd erau mici, se simţise mereu separat de restul copiilor Rokesby şi Bridgerton. Mai ales din cauza vîrstei - era cu cinci ani mai mare decît Edward, care era următorul, dar şi a poziţiei sale. Era cel mai mare, moştenitorul. Nu putea să se joace toată ziua pe cîmp, să se urce în copaci şi să-şi rupă oasele. Edward, Mary şi Andrew Rokesby se născuseră la mică distanţă unul după celălalt şi îi despărţea numai cîte un an. Ei, împreună cu Billie, care era aproape de aceeaşi vîrstă cu Mary, formaseră un grup strîns şi făceau totul împreună. Casele Rokesby şi Bridgerton erau la numai trei kilometri distanţă una de cealaltă, iar copiii erau adesea undeva la mijloc, lîngă pîrîul care separa domeniile sau în căsuţa din copac pe care o construise lordul Bridgerton la insistenţele lui Billie, în stejarul bătrîn de lîngă iaz.

48

JULIA QUINN

De cele mai multe ori, George nu ştia sigur ce prostii făceau, dar fraţii săi veneau adesea acasă murdari, înfometaţi şi foarte binedispuşi. Nu fusese niciodată gelos. Erau mai enervanţi decît orice pe lumea asta şi nu voia, odată ajuns acasă de la şcoală, să aibă de-a face cu o şleahtă de copilandri sălbatici, a căror vîrstă nu ajungea să aibă, în medie, două cifre. Din cînd în cînd simţise o oarecare nostalgie, însă. Cum ar fi fost să aibă şi el nişte prieteni atît de apropiaţi? Nu avusese un prieten adevărat, de vîrsta lui, decît după ce plecase la Eton, la doisprezece ani. Pur şi simplu nu avusese cu cine să se împrietenească. Dar acum nu mai conta, fiindcă toţi crescuseră. Edward era în armată, Andrew, în marină, iar Mary se măritase cu bunul prieten al lui George, Felix Maynard. Trecuse şi Billie de vîrsta majoratului, dar era tot ea însăşi, încă alergînd de colo-colo pe moşia tatălui ei, călare pe armăsarul ei prea sprinten, de parcă ar fi avut oasele din oţel, zîmbind larg spre sătenii care o adorau. Cît despre George... el era încă el însuşi. încă moştenitorul titlului, încă pregătindu-se să preia responsabilitatea, deşi tatăl său nu renunţa la ea, încă stînd degeaba în timp ce fraţii săi ridicaseră armele şi luptau pentru Imperiu. Se uită spre braţele, care în acel moment o ţineau pe Billie. Era, probabil, cel mai folositor lucru pe care-l făcuseră de ani buni. Ar trebui să te ducem la Crake, îi spuse Andrew tinerei. E mai aproape, şi aşa o să poţi să rămîi la cină. — E rănită, îi aminti George.


49

— Cînd a oprit-o asta vreodată pe ea? — Nu e îmbrăcată cum trebuie, spuse fratele său. Vorbea ca un nesuferit şi îşi dădea şi el seama de asta, însă era foarte iritat şi nu putea să se răzbune pe Billie, care era rănită. —- Sigur găsim ceva în garderoba fui Mary, spuse Andrew fără să dea mare importanţă subiectului. Nu a luat totul cu ea după ce s-a măritat, nu? — Nu, spuse Billie, cu vocea înfundată la pieptul lui ' George. Ce ciudat că puteai să simţi sunetul călătorind prin corpul cuiva. — A lăsat multe rochii acasă. — S-a rezolvat, atunci, spuse Andrew. Vii la cină, rămîi peste noapte şi totul o să fie bine. George îl privi peste umăr. — Rămîn la cină, acceptă Billie, mişcînd capul în aşa fel încît vocea să i se mişte prin aer, nu prin trupul lui George, dar după aceea mă duc acasă, la familia mea. Prefer să dorm la mine în pat dacă nu te deranjează. George se împiedică. — Eşti întreg? întrebă Andrew. — N-am păţit nimic, bombăni George. După aceea, fără să-şi dea seama de ce, simţi nevoia să adauge: — Mi s-au înmuiat puţin picioarele. Andrew îi aruncă o privire stranie. — E unul dintre acele momente, nu? — Mai taci! Ceea ce îl făcu pe Andrew să rîdă.

50

JULIA QUINN

— Păţesc şi eu aşa, spuse Billie zîmbindu-i. Se întîmplă cînd eşti obosit şi nici nu-ţi dai seama, dar picioarele te iau prin surprindere. — Exact. Zîmbi din nou, un zîmbet cald, iar lui îi trecu prin minte - şi nu pentru prima oară, constată surprins - că Billie era frumuşică. Avea nişte ochi minunaţi, o nuanţă adîncă de căprui, mereu caldă şi binevoitoare, indiferent cîtă furie ar fi ascuns. Iar pielea îi era remarcabil de albă pentru cineva care stătea atît de mult la soare, deşi avea cîţiva pistrui pe nas şi pe obraji. George nu mai ştia dacă-i avusese de mică. Nu le dădea prea mare atenţie pistruilor lui Billie Bridgerton pe atunci. Nu-i dădea mare atenţie ei cu totul, sau cel puţin încercase să nu îi dea. Ea era, şi fusese întotdeauna, destul de greu de evitat. — La ce te uiţi? întrebă Billie. — La pistruii tăi. Nu văzu nici un motiv să o mintă. — De ce? El ridică din umeri. — Fiindcă îi ai. Ea ţuguie buzele, iar George crezu că se terminase discuţia, însă fata spuse pe neaşteptate: — Nu am atît de mulţi. El ridică din sprîncene. — Am şaizeci şi doi. George aproape că se opri din mers. — l-ai numărat?


51

— N-aveam ce să fac altceva. Era o vreme înfiorătoare şi nu puteam să ies. George ştia că nu era cazul s-o întrebe despre brodat, acuarelă sau altă duzină de îndeletniciri cu care-şi ocupau vremea prin casă doamnele pe care le cunoştea el. — Probabil că s-au mai înmulţit acum, recunoscu Billie. A fost o primăvară foarte însorită. — Despre ce vorbim? întrebă Andrew. O luase puţin înaintea lor, dar acum îl ajunseseră din urmă. — Despre pistruii mei, spuse Billie. El clipi nedumerit. — Doamne, ce plicticoşi sînteţi! — Sau plictisiţi, contră ea. — Sau amîndouă. — Compania e de vină. — întotdeauna am considerat că George e plicticos, spuse Andrew. Fratele său dădu ochii peste cap. — Mă refeream la tine, spuse Billie. Andrew nu făcu decît să zîmbească larg. — Cum îţi mai e piciorul? — Mă doare, răspunse ea sec. — Mai tare? Mai puţin? Billie se gîndi o clipă, apoi răspunse: — La fel. Ba nu, cred că e mai bine, fiindcă nu las greutate pe el. Se uită iar la George. — Mulţumesc, spuse. Din nou. — Cu plăcere, răspunse el scurt.

52

JULIA QUINN

Nu avea ce să caute în discuţia dintre ei doi, aşa cum nu avusese niciodată. Cărarea se bifurca, iar George făcu dreapta, spre Crake. Chiar era mai aproape şi, cu braţul lui Andrew, el era nevoit s-o ducă pe Billie tot drumul. — Sînt prea grea? întrebă aceasta pe un ton cam somnoros. — N-ar conta dacă ai fi. — Doamne, George! Normal că-ţi lipsesc domnişoarele din preajmă, gemu Andrew. Era, evident, o invitaţie ca tu să spui "sigur că nu. Eşti o petală delicată de feminitate". — Ba nu, spuse Billie. — Ba da, răspunse Andrew ferm. Doar că nu-ţi dai tu seama. — Nu-mi lipsesc domnişoarele, spuse George. Sincer acum. — Sigur că nu, spuse Andrew sarcastic. Doar o ai pe Billie în braţe. — Cred că tocmai m-ai insultat, spuse ea. — Ba deloc, draga mea. Spuneam doar adevărul. Ea se strîmbă, încruntîndu-şi sprîncenele ei castanii. — Cînd te întorci la mare? Andrew o privi de sus. — O să-ţi fie dor de mine. — Ba nu cred. Dar ştiau cu toţii că minţea. — O să-l ai pe George alături, oricum, spuse Andrew dînd la o parte o creangă mai joasă. Voi doi sînteţi o pereche pe cinste. — Taci! spuse Billie.


53

Ceea ce era mult mai blînd decît ce ieşise din gura lui George. Andrew chicoti şi toţi trei continuară să meargă spre Crake House, într-o tăcere amicală. — Nu eşti prea grea, spuse George deodată. Billie căscă, mişcîndu-se puţin în braţele lui şi ridicînd privirea. — Ce-ai spus? — Că nu eşti prea grea. Ridică din umeri. I se păruse important să spună asta. — Ce bine, răspunse ea clipind, nedumerită şi bucuroasă. Mulţumesc. înaintea lor, Andrew rîse, cu toate că George nu înţelese de ce. — Da, spuse Billie. — Poftim? — Da, spuse ea din nou, răspunzînd la întrebarea pe care el nu-şi amintea să o fi rostit. Rîde de noi. — Mi s-a părut mie. — E un idiot, spuse ea, oftînd cu capul sprijinit la pieptul lui George. Oftase cu afecţiune. Niciodată nu spusese cineva acele cuvinte atît de pline de iubire şi drag. — Mă bucur că e acasă, spuse încet George. Aşa era. Ani întregi îl enervase comportamentul fraţilor săi, mai ales al lui Andrew, dar acum, că erau mari şi fiecare avea viaţa lui, mai departe de Kent şi Londra, îi era dor de ei. Aproape la fel de mult pe cîtîi invidia. — E plăcut, aşa e? spuse Billie zîmbind cu nostalgie. Nu că i-aş spune asta vreodată, continuă. — Nu, sigur că nu.

54

JULIA QUINN

Billie chicoti, apoi căscă. — îmi pare rău, spuse încet. Nu putea să-şi ducă mîna la gură cînd amîndouă braţele îi erau pe după gîtul lui. — Te deranjează dacă închid ochii? Ceva straniu şi nefamiliar i se trezi lui George în piept. Ceva aproape protector. — Sigur că nu, spuse. Ea zîmbi, fericită, adormită, apoi continuă: — N-am niciodată probleme cu somnul. — Niciodată? Ea clătină din cap, iar părul care îi alunecase demult din agrafe îi gîdilă lui George bărbia. — Pot să dorm oriunde, răspunse Billie căscînd. Moţăi tot restul drumului spre casă, iar pe George nu-l deranja deloc.

Capitolul 5 Billie se născuse cu numai şaptesprezece zile după Mary Rokesby, iar părinţii lor spuneau că fetele fuseseră prietene din momentul în care le aşezaseră în acelaşi leagăn, în ziua în care lady Bridgerton mersese în vizită la lady Manston, în obişnuita lor vizită de joia dimineaţa. Billie nu era sigură de ce alesese mama ei să ia cu ea un bebeluş de două luni, cînd la Aubrey Hall exista o doică foarte competentă, dar bănuia că avea legătură cu faptul că ea începuse să se rostogolească de pe o parte pe cealaltă de la improbabila vîrstă de şase săptămîni. Cele două doamne erau prietene devotate, iar Billie era destul de sigură că oricare dintre ele şi-ar fi dat viaţa pentru cealaltă (sau pentru copiii celeilalte), dar merita spus că între ele existase mereu şi ceva competiţie. Billie mai bănuia şi că talentul ei în arta rostogolitului avea mai puţin de-a face cu geniul şi mai mult cu degetul mamei sale, care o împinsese de la umăr, dar, aşa cum bine spunea lady Bridgerton, nimeni nu fusese martor la aşa ceva. Ceea ce văzuseră, însă, atît mamele lor cît şi o ser vitoare, era că, odată aşezată în leagănul mare al lui Mary, Billie întinsese mîinile şi o apucase de mînuţă pe cealaltă

56

JULIA QUINN

fetiţă, iar cînd mamele lor încercaseră să le despartă, amîndouă începuseră să urle ca din gură de şarpe. Lady Bridgerton îi spusese că se simţise tentată s-o lase la Crake House peste noapte. Doar aşa se liniştiseră amîndouă fetiţele. Acea primă dimineaţă fusese reprezentativă. Billie şi Mary erau, aşa cum le plăcea doicilor să spună, ca două boabe de mazăre într-o păstaie. Două boabe foarte diferite, dar care ţineau una la cealaltă foarte mult. Billie era neînfricată, dar Mary era foarte atentă. Nu timidă, ci precaută. Verifica înainte să ia vreo decizie. Şi Billie verifica, dar numai de formă. Iar atunci cînd se aventura la ceva, îi întrecea adesea atît pe Edward, cît şi pe Andrew, care fuseseră mai mult sau mai puţin forţaţi să o accepte ca prietenă după ce-şi dăduseră seama că A) Billie i-ar fi urmat pînă la capătul lumii B) ar fi ajuns acolo înaintea lor. La fel şi Mary, după ce verifica bine situaţia şi pericolele, imediat îi urma. Aşa deveniseră un cvartet. Trei copii scăpaţi de sub control şi o voce a raţiunii. Din cînd în cînd o ascultau pe Mary. Chiar o ascultau. Era, probabil, singurul motiv pentru care ajunseseră cu toţii adulţi fără vreo problemă permanentă de sănătate. Dar, ca orice lucru bun, şi acesta se terminase, iar la cîţiva ani după ce Edward şi Andrew plecaseră de acasă, Mary se îndrăgostise şi se măritase, mutîndu-se după aceea cu soţul ei. Ea şi Billie îşi scriau regulat, dar nu era acelaşi lucru. Cu toate astea, Billie avea s-o considere mereu pe Mary prietena ei cea mai bună, astfel că, ajunsă la Crake House cu glezna sucită şi îmbrăcată numai în haine bărbăteşti - pantaloni şi o cămaşă cam prăfuită, nu o


57

deranja deloc să caute prin dulapul prietenei ei ca să găsească o rochie potrivită pentru cina în familie. Majoritatea rochiilor erau puţin demodate, însă asta n-o deranja pe Billie. Adevărul fie spus, probabil că nici nar fi observat, dacă nu s-ar fi scuzat camerista care o ajuta. Rochiile erau, cu siguranţă, mai la modă decît ce avea ea în şifonier. Problema, i se părea ei, era mai degrabă lungimea. Mary era mai înaltă decît ea cu cel puţin şase centimetri. Pe Billie o deranjase întotdeauna (în timp ce pe Mary o amuzase). întotdeauna păruse că ea trebuia să fie mai înaltă. Pe de altă parte, cum Billie nu putea să meargă, lungimea rochiilor era o problemă mai mică decît ar fi putut să fie. Rochiile lui Mary erau şi puţin cam largi la piept, dar calul de dar nu se caută la dinţi, aşa că Billie îndesă două batiste în decolteu şi decise să-i fie recunoscătoare prietenei ei fiindcă avea în dulap o rochie relativ simplă, de un verde ca acela al pădurii, culoare despre care Billie credea că-i vine bine. Camerista îi prindea părul cu nişte ultime agrafe cînd la uşa fostei camere a lui Mary se auzi un ciocănit. — George, rosti Billie surprinsă cînd îi văzu silueta puternică în prag. Era îmbrăcat elegant, într-o haină albastru închis, care s-ar fi potrivit cu ochii lui, bănuia ea, dacă ar fi purtat-o în timpul zilei, la lumină. Nasturii aurii străluceau la lumina lumînărilor, dîndu-i o alură şi mai regală. — Milady, murmură el, făcînd o plecăciune scurtă. Am venit să te ajut să cobori în salon.

58

JULIA QUINN

— Vai de mine! Billie nu ştia sigur de ce se mira. Andrew nu avea cum s-o ajute, iar tatăl ei, care ajunsese jos deja, era convinsă, îşi mai pierduse din putere. — Dacă preferi, spuse George, putem chema un servitor. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Billie. Cu un servitor s-ar fi simţit de-a dreptul stînjenită. Cel puţin pe George îl cunoştea. Şi o mai dusese o dată în braţe. Tînărul intră în cameră şi îşi prinse mîinile la spate cînd ajunse alături de ea. — Cum îţi mai e glezna? — încă mă doare destul, recunoscu ea, dar am legat-o cu o panglică lată şi cred că asta ajută. El zîmbi, iar ochii îi străluciră în nuanţe azurii. — Cu panglică? Spre oroarea cameristei, Billie ridică poalele rochiei prea lungi şi scoase piciorul, arătîndu-i glezna legată cu o panglică trandafirie, festivă. — Foarte elegant, comentă George. — N-aveam nici un motiv să rup cearceaful cînd puteam foarte bine să folosesc asta. — Şi practic. Aşa-mi place să cred, spuse Billie, încruntîndu-se puţin cînd îi trecu prin cap că era posibil ca el să nu-i fi făcut, totuşi, un compliment. Ei bine, sînt cearceafurile tale, oricum, spuse scuturînd un fir invizibil de praf de pe mînecă. Ar trebui să-mi mulţumeşti. — Sînt sigur că aşa e. Ea îl privi bănuitor.


59

— Da, spuse el, te iau peste picior. Dar nu prea mult. Billie simţi cum bărbia i se ridica un centimetru. — Atîta vreme cît nu e prea mult. — N-aş îndrăzni să fac altfel, răspunse el, aplecînduse puţin spre ea. Cel puţin nu de faţă cu tine. Billie îi aruncă o privire cameristei. Aceasta părea scandalizată cum se cuvine de schimbul de replici dintre ei. — Serios vorbind, Billie, spuse George, dovedind că avea, totuşi, inima bună, eşti sigură că te simţi suficient de bine încît să cobori la cină? Ea îşi prinse un cercel la ureche, şi acesta al lui Mary. — Dacă tot îmi place să mănînc, aş putea foarte bine să fac asta în compania unor oameni care-mi plac. El zîmbi. — A trecut prea multă vreme de cînd am fost cu toţii... ei bine, atîţia cîţi ne-am adunat, împreună. Billie dădu aprobator din cap, cu un sentiment de nostalgie. Gnd era copil, familiile Rokesby şi Bridgerton luau cina împreună de cîteva ori pe lună. Cu nouă copii în total, cina, prînzul sau orice sărbătoare decideau să serbeze, nu erau decît nişte afaceri agitate şi zgomotoase. Pe rînd, însă, băieţii plecaseră la Eton. Mai întîi George, apoi Edward, apoi Andrew. Cei doi fraţi mai mici ai lui Billie, Edmund şi Hugo, erau acolo chiar în acel moment, împreună cu cel mai tînăr din familia Rokesby, Nicholas. Mary întîlnise dragostea şi se mutase în Sussex, iar acum singurele care mai locuiau permanent acasă erau Billie şi sora sa mai mică, Georgiana, care, la paisprezece ani, era foarte plăcută, dar nu o companie potrivită pentru cineva matur ca ea, de douăzeci şi trei de ani.

60

JULIA QUINN

Iar George, sigur, ca un burlac dorit ce era, îşi împărţea timpul între Kent şi Londra. — Dau un bănuţ, spuse George, traversînd camera spre locul în care Billie stătea, la oglinda măsuţei de toaletă. Ea clătină din cap. — Nu merită nici atît, mă tem. Mă gîndeam la ceva foarte banal. — Tu, la ceva banal? Trebuie să aflu mai mult. Billie îi aruncă o privire agasată, apoi spuse: — Sîntem foarte puţini acum. Odată am fost mulţi. — încă sîntem, îi atrase el atenţia. — Ştiu, dar ne întîlnim atît de rar... Mă întristează. Nu-i venea să creadă că era atît de sinceră cu George, însă trăise o zi stranie, plină de încercări emoţionante. Poate că era mai puţin atentă cu ce spunea. — O să fim iar împreună, rosti el pe un ton sigur. Sînt convins. Billie ridică o sprînceană. — Te-au desemnat să mă înveseleşti? — Mama ta mi-a oferit trei lire. — Poftim? — Glumesc. Billie îi aruncă o căutătură urîtă, dar emoţia din spatele ei lipsea. — Hai să mergem. Te duc eu în braţe. Se aplecă să o ridice, dar, cînd se mişcă spre dreapta, ea se aplecă spre stînga şi dădură cap în cap. — Scuze, spuse George. — Nu. A fost vina mea. — Uite, o să...


61

Dădu s-o cuprindă cu braţele pe după mijloc şi pe sub genunchi, însă între ei se născu o tensiune stînjenită, lucru straniu, fiindcă deja o dusese în braţe mai bine de un kilometru, cu numai cîteva ore înainte. O ridică, iar camerista, care aşteptase atentă cît vorbiseră ei, sări la o parte cînd picioarele lui Billie descriseră un arc de cerc prin aer. — Nu mă strînge atît de tare de ceafă, dacă nu te superi, spuse George. — lartă-mă. Billie îşi schimbă poziţia. — Te ţin la fel ca şi după-amiază. George ieşi pe coridor. — Ba nu. Poate că nu, se gîndi Billie. Se simţise foarte liniştită în timpul drumului prin pădure. Mult mai liniştită decît ar fi trebuit să fie în braţele unui bărbat care nu-i era rudă. în acel moment, însă, era de-a dreptul incomod. Era foarte conştientă de apropierea dintre ei, de căldura trupului său, care parcă îi emana prin haine. Gulerul hainei era cît trebuia de înalt, dar cînd ea îl atinse cu degetul, o şuviţă din părul său castaniu i se înfăşură pe deget. — S-a întîmplat ceva? întrebă el cînd ajunseră la scară. — Nu, nimic, răspunse ea repede, apoi îşi drese glasul. De ce ai crede asta? — Te mişti încontinuu, de cînd te-am ridicat. — Aha. Billie nu ştia ce altceva să spună. — Mă doare piciorul.

62

JULIA QUINN

Ba se părea că găsise ceva de spus. Păcat că era cu totul irelevant. El se opri şi o privi îngrijorat. — Eşti convinsă că vrei să mergi la cină? — Sînt sigură, spuse ea pufnind. Pentru Dumnezeu, sînt deja aici. Ar fi ridicol să fiu în carantină la Mary în cameră. — N-ar fi carantină. — Dar aşa mi s-ar părea, spuse ea încet. El o privi cu o expresie curioasă pe chip. — Nu-ţi place să fii singură, aşa e? — Nu cînd restul lumii petrece fără mine, răspunse ea. George tăcu o clipă, aplecîndu-şi capul destul cît să dea de înţeles că găsea stranii cuvintele ei. — Dar în restul timpului? — Poftim? — Cînd ceilalţi nu sînt împreună, fără tine, spuse pe un ton uşor condescendent. Te deranjează să fii singură? Ea simţi cum sprîncenele i se încruntau. Se uită la el. Ce-I făcea să fie atît de curios? — Nu e o întrebare grea, spuse George pe un ton abia şoptit, uşor provocator. — Nu, sigur că nu mă deranjează să fiu singură. Billie strînse din buze, simţindu-se puţin supărată. Şi irascibilă. George îi punea întrebări pe care nu şi le pusese nici ea însăşi. După aceea, înainte să-şi dea seama că avea de gînd să vorbească, se auzi spunînd: — Nu-mi place să... — Ce? Ea clătină din cap. — Nu contează.


63

— Spune-mi. Billie oftă. N-avea de gînd s-o lase în pace. — Nu-mi place să fiu închisă. Pot să petrec ziua întreagă doar cu mine însămi, dacă sînt afară. Sau chiar şi în salon, unde ferestrele înalte lasă multă lumină să intre. El dădu încet din cap, de parcă ar fi fost de acord cu ea. — Şi tu eşti la fel? întrebă Billie. — Ba deloc, veni răspunsul. Ei bine, se părea că nu-i interpretase corect gestul. — Mie-mi place să fiu în compania mea. — Sînt sigură. George reuşi să zîmbească pe jumătate. — Credeam că în seara asta nu ne insultăm. — Nu? — Pînă la urmă, te duc în braţe, în jos pe scări. Ai face bine să-mi vorbeşti frumos. — Bună observaţie, recunoscu ea. George ajunse în partea de jos a scării în spirală, iar Billie crezu că se terminase conversaţia, dar el spuse: — A plouat zilele trecute. Toată ziua. Fără oprire. Billie aplecă din cap. Ştia exact în care dintre zile. Fusese oribil. Avea de gînd să se ducă în inspecţie, călare pe iapa Argo, să vadă gardurile de la capătul de sud al moşiei tatălui ei, poate chiar să se oprească la tufele de căpşuni sălbatice. Era prea devreme ca să fi apărut fructele, dar florile începeau să îmbobocească, iar Billie voia să afle cît de multe erau. — Eu am stat înăuntru, bineînţeles, continuă George.

64

JULIA QUINN

N-aveam de ce să ies. Tînăra nu ştia sigur ce încerca el să spună, dar îi făcu pe plac, întrebînd: — Cum ţi-ai ocupat vremea? —- Am citit o carte. George părea mulţumit de sine. — Am stat în bibliotecă şi am citit o carte, de la cap la coadă. A fost cea mai plăcută zi din ultima vreme. — Trebuie să ieşi mai des din casă, rosti ea sec. El o ignoră cu totul. — Nu spuneam decît că am petrecut întreaga zi închis, după cum ai spus şi tu, şi a fost minunat. — Nu faci decît să dovedeşti că am dreptate. — Trebuia să aibă cineva dreptate? — întotdeauna încercăm să demonstrăm că avem dreptate, George. — Şi păstrăm scorul mereu? murmură el. întotdeauna, dar n-avea de gînd s-o spună cu voce tare. Părea o copilărie, ceva meschin. Ba mai rău, ca şi cum ar fi încercat să fie altcineva decît era. Sau cineva care era, dar care nu era acceptat de societate. El era lordul Kennard, iar ea era domnişoara Sybilla Bridgerton. Şi-ar fi măsurat cu bucurie forţele cu el, oricînd, dar nu era proastă. înţelegea cum mergeau lucrurile pe lume. Acolo, în micul ei colţişor din Kent, era regină, dar într-un concurs din afara micului lor cerc format între Crake House şi Aubrey Hall... George Rokesby ar fi cîştigat. întotdeauna. Sau, dacă n-ar fi cîştigat, ar fi lăsat să se înţeleagă asta, iar ea nu avea ce face. — Pari foarte serioasă, aşa, deodată, spuse el în timp


65

ce călca pe parchetul lustruit de la parter. — Mă gîndeam la tine, recunoscu Billie. — Asta chiar că e o provocare, spuse el, întinzînd mîna ca să deschidă uşa salonului şi apropiindu-şi buzele de urechea ei. Una la care n-am de gînd să răspund. Billie dădu să spună ceva, dar, înainte sa scoată vreun sunet, George intră în salonul oficial de la Crake House. — Bună seara tuturor! spuse pe un ton demonstrativ. Speranţele lui Billie de a intra discret fură strivite imediat, cînd îşi dădu seama că ajunseseră ultimii. Mama ei stătea alături de lady Manston, pe sofaua lungă, iar Georgiana era într-un fotoliu din apropiere, părînd cam plictisită. Bărbaţii erau, împreună, lîngă o fereastră. Lorzii Bridgerton şi Manston discutau cu Andrew, care tocmai accepta bucuros un pahar de coniac de la tatăl său. — Billie! exclamă mama ei, aproape sărind în picioare, în mesaj ne-ai scris că glezna îţi e doar scrîntită. — Aşa şi este, răspunse tînăra. O să fie ca nouă pînă la sfîrşitul săptămînii. George pufni neîncrezător, iar ea îl ignoră. — Nu e mare lucru, mama, o asigură Billie. Am suferit răni mai grave. Andrew pufni. îl ignoră şi pe el. — Dacă ar fi avut un baston, ar fi putut să coboare singură, spuse George aşezînd-o pe sofa. l-ar fi luat de trei ori mai mult, şi nici unul dintre noi n-are răbdare pentru aşa ceva. Tatăl lui Billie, care era la fereastră, cu un pahar de coniac în mînă, rîse amuzat. Fiica lui mai mare îl privi puţin

66

JULIA QUINN

supărată, ceea ce-l făcu să hohotească şi mai abitir. — Aceea e una dintre rochiile lui Mary? întrebă lady Bridgerton. Billie aprobă din cap. — Eram îmbrăcată în pantaloni. Mama ei oftă, dar nu spuse nimic. Era un subiect nesecat de discuţie între ele două, iar armistiţiul era menţinut doar de promisiunea lui Billie că avea să se îmbrace întotdeauna cum trebuia la cină. Şi cînd aveau oaspeţi. Şi la biserică. Aveau o listă lungă de evenimente la care trebuia să se îmbrace după dorinţa mamei ei, dar în privinţa călătoriilor ei pe moşie îmbrăcată în pantaloni, lady Bridgerton cedase. Lui Billie asta i se părea o victorie. Aşa cum îi explicase mamei sale, de mai multe ori, nu avea nevoie decît de permisiunea să se îmbrace adecvat cînd ieşea din casă. Cu siguranţă, chiriaşii spuneau despre ea cuvinte mai colorate decît "excentrică", dar o plăceau destul. Şi o respectau. Afecţiunea pentru ea nu era ceva forţat. Mama lui Billie spunea despre aceasta că ieşise din pîntece zîmbind şi că fusese, de mică, preferata chiriaşilor. Respectul, pe de altă parte, îl cîştigase, şi din acest motiv îl preţuia mai presus decît orice. Billie ştia că fratele ei mai mic avea să moştenească într-o bună zi Aubrey Hall şi tot domeniul dimprejur, dar Edmund era încă un copil, cu opt ani mai tînăr decît ea. în majoritatea timpului era la internat. Tatăl lor nu întinerea şi cineva trebuia să înveţe cum să gestioneze pămînturi atît de întinse. în plus, Billie se pricepea destul de bine la asta.


67

Toată lumea recunoştea. Fusese singură la părinţi mulţi ani. Mai veniseră pe lume doi copii între ea şi Edmund, dar nu trăiseră prea mult. în timpul acelor ani de rugăciuni şi speranţe de moştenitori, Billie devenise un fel de mascotă a chiriaşilor, un simbol viu al viitorului moşiei Aubrey Hall. / Spre deosebire de majoritatea tinerelor din înalta societate, Billie îi însoţise întotdeauna pe părinţii ei în timp ce aceştia îşi făceau treburile pe moşie. Cînd mama ei ducea coşuri cu mîncare nevoiaşilor, Billie împărţea mere copiilor. Cînd tatăl ei verifica pămînturile, ea îi era adesea la picioare, săpînd după rîme şi explicînd de ce secara ar fi fost o alegere mai bună decît orzul pe un cîmp unde soarele cădea arareori. La început, Billie fusese o sursă de amuzament, o fetiţă energică de cinci ani, care insista să cîntărească grînele la colectă. Pînă la urmă ajunsese să fie nelipsită, iar oamenii se aşteptau ca ea să se ocupe de nevoile moşiei. Dacă se spărgea vreun acoperiş, ea se asigura că e reparat. Dacă recolta era slabă, ea mergea pe cîmp, ca să-şi dea seama de ce. Era, din toate punctele de vedere, fiul cel mare al tatălui ei. Alte tinere domnişoare citeau, poate, poezii romantice şi tragedii de Shakespeare, dar Billie citea tratate de gestiunea agriculturii. Pe care le iubea din tot sufletul, fiindcă erau atît de pline de informaţie. Era şi dificil să-ţi imaginezi o viaţă care să i se potrivească mai bine, dar trebuia spus: viaţa pe care o ducea era mai simplă dacă nu purtai corset. Oricît ar fi îndurerat-o asta pe mama ei.

68

JULIA QUINN

— Am mers să verific sistemul de irigaţii, explică Billie. Ar fi fost incomod să fac asta în rochie. — N-am spus nimic, răspunse lady Bridgerton, cu toate că era clar la ce-i fugise gîndul. — Ca să nu mai spun cît de greu ţi-ar fi fost să te caţeri în copac, adăugă Andrew. Replica lui îi atrase atenţia lui lady Bridgerton. — S-a căţărat într-un copac? — Salva o pisică, răspunse Andrew. — Putem presupune în deplină siguranţă că, dacă ar fi purtat rochie, spuse George cu autoritate, n-ar fi încercat să se urce în copac. — Şi ce s-a întîmplat cu pisica? întrebă Georgiana. Billie se uită la sora ei. Aproape că uitase de prezenţa acesteia şi uitase cu totul de pisică. — Nu ştiu. Georgiana se aplecă înainte, cu o privire nerăbdătoare în ochii albaştri. — Ai salvat-o? — Dacă am salvat-o, răspunse Billie, atunci am făcut asta cu totul împotriva voinţei ei. — S-a dovedit a fi o felină foarte nerecunoscătoare, spuse George. Tatăl lui Billie chicoti auzind descrierea şi-l lovi bărbăteşte pe spate. — George, băiete, e cazul să-ţi dăm ceva de băut. Ai nevoie, după cît ai suferit. Billie rămase cu gura căscată. — După cît a suferit el?


69

George zîmbi îngîmfat, dar nimeni în afară de ea nu văzu, fir-ar el să fie de bărbat! — Rochia lui Mary îţi vine foarte bine, spuse lady Bridgerton, îndreptînd conversaţia spre lucruri ceva mai feminine. — Mulţumesc, răspunse Billie. îmi place nuanţa asta de verde. Atinse în treacăt marginea decolteului rotund. îi venea bine. Mama ei o privi şocată. — îmi plac rochiile frumoase, insistă Billie. Nu vreau să le port cînd sînt nepractice. — Pisica? insistă Georgiana. Billie îi aruncă o privire nerăbdătoare. — Ţi-am spus că nu ştiu. Sincer, era o creatură mică şi oribilă. — De acord, spuse George, ridicînd paharul într-un toast. — Nu-mi vine să cred că toastaţi pentru posibila moarte a unei pisici, spuse Georgiana. — Eu nu toastez, spuse Billie uitîndu-se în jur, parcă aşteptînd să-i aducă şi ei cineva un pahar. Mi-ar plăcea, totuşi. — Totul e bine, draga mea, spuse lady Bridgerton încet, zîmbindu-i încurajator fiicei sale mai mici. Nu te agita aşa. Billie se uită la Georgiana. Dacă mama lor i-ar fi vorbit şi ei aşa, ea, una, ar fi luat-o razna. Georgiana, însă, fusese un copil bolnăvicios, iar lady Bridgerton nu învăţase niciodată s-o trateze altfel decît cu o grijă atentă.

70

JULIA QUINN

— Sînt sigură că pisica a supravieţuit calvarului, îi spuse Billie surorii sale. Era un motan descurcăreţ, un supravie ţuitor. Andrew se apropie şi se aplecă peste umărul Georgianei. — Aterizează mereu în picioare. — Termină! se răsti fata, însă era clar că nu se su părase. Nimeni nu se supăra vreodată pe Andrew. Cel puţin, nu pentru multă vreme. — Aveţi veşti de la Edward? o întrebă Billie pe lady Manston. în privirea acesteia apăru o umbră de regret, iar doamna clătină din cap. — Nu de la ultima scrisoare încoace. Aceea de luna trecută. — Sînt sigură că se simte bine, spuse Billie. E un soldat foarte talentat. — Nu ştiu de cît talent e nevoie cînd cineva îndreaptă o puşcă spre tine, spuse George aspru. Billie îi aruncă o privire supărată. — Nu-I ascultaţi, îi spuse lui lady Manston. El n-a fost soldat. Mama băieţilor îi zîmbi, cu o expresie tristă şi iubitoare în acelaşi timp. — Cred că i-ar fi plăcut să fie, spuse uitîndu-se spre fiul ei cel mare. Aşa e, George?

Capitolul 6 George se chinui să rămînă impasibil. Mama lui era bine intenţionată, ca întotdeauna, dar era femeie. N-avea cum să înţeleagă ce însemna să lupţi pentru regele şi ţara ta. N-avea de unde să ştie cum era să nu faci asta. — Nu contează ce mi-ar fi plăcut, spuse apăsat, apoi luă o duşcă de coniac şi încă una. A fost nevoie de mine aici. — Iar eu sînt recunoscătoare pentru asta. Se întoarse spre celelalte doamne, zîmbind hotărîtă, însă cu o sclipire parcă prea strălucitoare în ochi. — Nu am nevoie ca toţi fiii mei să plece la război. Cu voia lui Dumnezeu, prostia asta o să se termine înainte ca Nicholas să fie destul de mare ca să intre în armată. Mai întîi, nimeni nu spuse nimic. Tonul lui lady Manston fusese puţin cam prea ridicat, iar cuvintele, ceva cam ascuţite. Era unul dintre acele momente stînjenitoare pe care nimeni nu ştia prea bine cum să le încheie. Pînă la urmă, George sorbi puţin din coniac şi spuse încet: — Nu o să existe niciodată astfel de prostii între bărbaţi. Cuvintele lui detensionară puţin atmosfera, iar Billie îl privi şi ridică provocator bărbia. — Femeile s-ar descurca mai bine dacă li s-ar permite să guverneze.

72

JULIA QUINN

El îi răspunse cu un zîmbet fals. încerca să-l provoace, dar refuză să-i răspundă. Tatăl ei, însă, prinse imediat momeala. Sînt sigur că aşa ar fi, spuse pe un ton atît de împăciuitor încît toată lumea înţelese că nu credea ce spunea. — Aşa ar fi, insistă Billie. Cu siguranţă că s-ar rări războaiele. — Aici sînt de acord cu ea, spuse Andrew ridicînd paharul spre Billie. — Nu are rost să discutăm, spuse lordul Manston. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeile să guverneze şi să se lupte, le-ar fi făcut destul de puternice să ducă scuturi şi muschete. — Eu ştiu să trag cu arma, spuse Billie. Lordul Manston o privi, apoi clipi scurt. — Da, spuse de parcă ar fi contemplat o curiozitate ştiinţifică, probabil că ştii. — Billie a ucis un cerb iarna trecută, spuse lordul Bridgerton ridicînd din umeri, de parcă aşa ceva s-ar fi întîmplat tot timpul. — Chiar aşa? întrebă Andrew pe un ton admirativ. Bravo ţie! Billie zîmbi. — A fost minunat. — Nu-mi vine să cred că-i dai voie să vîneze, îi spuse lordul Manston lordului Bridgerton. — Crezi că pot s-o împiedic? — Nimeni nu poate s-o oprească pe Billie, spuse George ca pentru sine.


73

Se întoarse deodată şi traversă camera, ca să-şi mai toarne un pahar. Urmă o tăcere lungă şi stînjenitoare. George decise că de această dată nu-i păsa. — Ce mai face Nicholas? întrebă lady Bridgerton. George îşi ascunse zîmbetul în pahar. Lady Bridgerton ştiuse întotdeauna cum să deturneze conversaţia de la subiectele delicate. Zîmbetul ei social perfect aproape că i se auzi în voce atunci cînd spuse: — Se poartă mai frumos decît Edmund şi Hugo, sînt sigură. — Eu sînt sigură că nu-i aşa, răspunse lady Manston rîzînd. — Nicholas nu ar... începu Georgiana să spună, dar vocea lui Billie o acoperi. — E greu să-mi imaginez că poate să fie cineva trimis acasă mai des decît Andrew. Acesta ridică mîna. — Eu deţin recordul. Georgiana făcu ochii mari. — în familia Rokesby? — Peste tot. — Nu poate să fie adevărat, pufni Billie. — Te asigur că este. Există un motiv pentru care am plecat mai devreme de la internat. Cred că, dacă aş merge în vizită, nu mi-ar da voie să intru pe poartă. Billie acceptă cu recunoştinţă paharul de vin pe care i-l aduse în sfîrşit un servitor, apoi îl ridică în direcţia lui Andrew, într-un sceptic salut. — Asta nu face decît să arate că directorul trebuie lăudat pentru grozavul său bun-simţ.

74

JULIA QUINN

— Andrew, termină cu exagerările, spuse lady Manston, dînd ochii peste cap şi răsucindu-se spre lady Bridgerton. A fost trimis acasă de la Eton nu o dată, dar te asigur că nu i s-a interzis să se mai întoarcă acolo. — Dar nu pentru că el n-ar fi încercat. George expiră lung şi se întoarse spre fereastră, uitîndu-se afară, în noaptea sinilie. Poate că era un nesuferit, unul care se întîmpla să nu fi fost niciodată trimis înapoi acasă de la Eton sau de la Cambridge, dar chiar nu avea poftă să îi asculte pe Andrew şi pe Billie tachinîndu-se fără oprire. Discuţiile lor nu se schimbau niciodată. Billie era delicios de isteaţă, apoi Andrew se prefăcea un ticălos, apoi ea spunea ceva care să-l dezumfle de tot, iar Andrew rîdea şi făcea semn din ochi, şi toată lumea izbucnea în rîs. întotdeauna acelaşi lucru. De care el, unul, se plictisise. Se uită scurt spre Georgiana, care stătea supărată în fotoliul cel mai incomod, după părerea lui. Cum era posibil să nu observe nimeni că o excluseseră din conversaţie? Billie şi Andrew aprinseseră atmosfera cu isteţimea şi vivacitatea lor, iar biata Georgiana nu mai reuşea să spună nimic. Nu părea nici măcar să încerce, era adevărat, dar, la paisprezece ani, cum să fi ţinut pasul cu ei? Traversă repede camera spre tînără şi se aplecă. Am văzut eu pisica, spuse, iar cuvintele îi dispărură în părul ei roşcat. A fugit spre pădure. Sigur, nu era adevărat. George habar n-avea ce se întîmplase cu animalul. Dacă exista dreptate pe lume, orice s-ar fi întîmplat includea pucioasă şi furia diavolului.


75

Georgiana tresări, apoi se întoarse spre el cu un zîmbet larg, straniu de asemănător cu al surorii sale. — Chiar aşa? Mulţumesc că mi-ai spus! George se uită spre Billie în timp ce se ridica. Ea îl privea atentă, certîndu-l în tăcere pentru că minţise. El îi răspunse cu o privire pe măsură de insolentă, ridicînd o sprînceană care o provoca să-l dea de gol. Dar Billie nu spuse nimic, ci ridică dintr-un umăr, un gest atît de discret încît nimeni altcineva în afară de el nu-l sesiză. După aceea, tînăra se întoarse spre Andrew, la fel de strălucitoare ca întotdeauna. George redeveni atent la Georgiana, care era, evident, mai isteaţă decît o crezuse, fiindcă îi privea curioasă, mutîndu-şi ochii de la unul la altul, de parcă ar fi fost jucători pe teren. Ridică din umeri. Bravo ei. Se bucura să afle că era isteaţă. Avea nevoie de asta cu o familie ca a ei. Mai luă o înghiţitură de coniac, pierzîndu-se în gînduri pînă cînd conversaţia din jur se transformă într-un murmur scăzut. Se simţea agitat în seara aceea, neobişnuit pentru el, de altfel. Era înconjurat de cei pe care-i cunoştea şi-i iubea de o viaţă, şi tot ce-şi dorea... Se uită pe fereastră, căutînd un răspuns. Nu voia decît să... Nu ştia sigur. Asta era problema. Chiar asta. Nu ştia ce voia, ştia doar că nu avea acel lucru. Viaţa lui, îşi dădu seama, ajunsese la un nou nivel de banalitate. — George? George? Clipi. Mama sa îl striga pe nume. — Lady Frederica Fortescue-Endicott e acum logodită cu Northwick, îi spuse ea. Ştiai?

76

JULIA QUINN

Deci despre asta aveau să discute în acea seară. îşi termină coniacul. — Nu ştiam. — Fiica mai mare a ducelui de Westborough, îi spuse mama sa lui lady Bridgerton. O tînără încîntătoare. — Sigur, sigur, încîntătoare. Cu părul negru, nu? — Şi cu ochi foarte frumoşi. Cîntă ca o privighetoare. George se abţinu să rîdă. Tatăl său îl lovi pe spate. — Ducele i-a pregătit o zestre bună, spuse, direct la subiect. Douăzeci de mii şi o bucată de pămînt. — Iar eu am pierdut ocazia, spuse George, zîmbind diplomat. N-avem nici un motiv să discutăm despre multiplele sale calităţi. — Sigur că nu, răspunse mama lui. E prea tîrziu pentru asta, însă, dacă m-ai fi ascultat primăvara trecută... Se auzi clopoţelul pentru cină, slavă Domnului, iar mama sa decise, probabil, că n-avea rost să insiste, fiindcă următoarele ei cuvinte fură legate de meniul din acea seară şi de lipsa peştelui de la piaţă. George se apropie din nou de Billie. — Te ridic? murmură întinzînd braţele. — Vai de mine! exclamă ea încet, cu toate că George n-avea idee de ce era atît de surprinsă. Nu se schimbase nimic în ultimul sfert de oră. Cine altcineva s-o fi dus în sufragerie? — Cît de frumos din partea ta, George, spuse mama lui, luîndu-şi soţul de mînă şi permiţîndu-i s-o conducă prin salon. El îi zîmbi sec.


77

— Mărturisesc că e un sentiment ameţitor să o ai pe Billie Bridgerton la mila ta. Lordul Bridgerton rîse. — Bucură-te cît apuci, fiule. Nu-i place să piardă. — îi place cuiva? întrebă Billie. — Sigur că nu, răspunse tatăl ei. E mai degrabă vorba despre cît de elegant poţi să accepţi înfrîngerea. — Eu o accept foarte ele... George o luă în braţe. — Sigur vrei să termini propoziţia? murmură. Ştiau cu toţii. Billie Bridgerton accepta rareori cu eleganţă să fie învinsă. Tînăra strînse din buze. — Două puncte pentru sinceritate, spuse George. — Ce-ar trebui să fac pentru trei puncte? se răsti ea. George rîse. — Şi oricum, îi spuse ea tatălui ei, incapabilă să lase subiectul să se stingă. N-am pierdut nimic. — Ai pierdut pisica, spuse Georgiana. — Şi ţi-ai pierdut demnitatea, adăugă Andrew. — Ei, pentru asta primeşti trei puncte, spuse George. — Mi-am sucit glezna! — Ştim, draga mea, spuse lady Bridgerton, bătînd-o pe mînă. O să te simţi mai bine cît de curînd. Ai spus-o tu însăţi. "Patru puncte" dădu George să spună, dar Billie îl fixă cu o privire ucigaşă. — Să nu îndrăzneşti, se răsti ea. — Dar faci să-mi fie atît de uşor. — O luăm pe Billie peste picior? întrebă Andrew, prinzîndu-i din urmă pe coridor. Dacă da, să ştii că mă simt jignit că ai început fără mine.

78

JULIA QUINN

— Andrew, se răsti Billie. Acesta îşi duse braţul sănătos la inimă, prefăcîndu-se lovit. — Jignit, vă spun! — Oare am putea, totuşi, să nu o luăm pe Billie peste picior? întreba acesta exasperată. Măcar pentru o seară? — Presupun că am putea, spuse Andrew, dar nu e la fel de distractiv să rîzi de George. Fratele lui dădu să spună ceva, dar privirea îi căzu pe chipul lui Billie. Era obosită şi îndurerată. Ceea ce Andrew crezuse că era una dintre replicile lor obişnuite fusese, de fapt, o rugăminte reală. îşi apropie buzele de urechea ei şi murmură: — Sigur te simţi destui de bine ca să mergi la cină? — Sigur! răspunse ea, vizibil supărată de întrebarea lui. N-am nimic. — Dar te simţi bine? Ea strînse din buze, apoi se cutremură. George merse mai încet, lăsîndu-l pe Andrew să le-o ia înainte. — Nu e nici o ruşine dacă ai nevoie să te odihneşti, Billie. Ea îl privi cu o sclipire aproape glumeaţă în ochi. — Mi-e foame, spuse. El dădu aprobator din cap. — Pot să cer să ţi se aducă un taburet mic şi să fie pus sub masă, ca să ridici piciorul. Billie clipi, surprinsă. George ar fi putut să jure că o auzi expirînd. — M-aş bucura, spuse ea. Mulţumesc. — E ca şi făcut.


79

Făcu o pauză, apoi adăugă: — Rochia asta îţi vine foarte bine, să ştii. — Poftim? George nu ştia de ce spusese asta şi, judecînd după expresia ei, nici Billie nu ştia. Ridică din umeri, dorindu-şi să aibă o mînă liberă, ca să-şi aranjeze cravată, care i se părea, deodată, foarte strînsă. Sigur că îi făcuse un compliment. Nu aşa ar fi făcut orice domn? în plus, Billie părea să aibă nevoie de puţină încurajare. Iar rochia îi venea într-adevăr bine. — E o culoare frumoasă, improviză. Uneori putea să fie şi fermecător. — îţi scoate ochii în evidenţă. — Am ochii căprui. — Tot îi scoate în evidenţă. Billie părea puţin alarmată. — Doamne, George, l-ai mai făcut vreodată un compliment vreunei doamne? — Dar tu ai primit vreodată vreunul? îşi dădu seama prea tîrziu cît de urît sunaseră cuvintele lui şi spuse ceva ce semăna cu o scuză, dar Billie deja rîdea în hohote. — îmi pare rău, rosti înecîndu-se şi ştergîndu-şi ochii pe umărul lui, fiindcă mîinile îi erau pe după gîtul lui George. Vai, ce amuzant a fost! Ce faţă ai făcut! Uimitor, dar George simţi că-i vine să zîmbească. — încercam să te întreb dacă ai acceptat vreodată vreun compliment, simţi el nevoia să adauge. Evident că ai primit complimente, spuse încet. — Evident.

80

JULIA QUINN

George clătină din cap. — îm i pare rău, sincer. — Eşti un adevărat gentleman, îl tachină ea. — Te miră? — Deloc. Cred că ai fi în stare să mori înainte să insulţi o doamnă, chiar şi fără voie. — Sînt destul de sigur că pe tine te-am insultat într-un moment sau altul de cînd ne cunoaştem. Ea făcu un semn nepăsător din cap. — Eu nu intru la socoteală. — Mărturisesc, rosti George, că astă-seară semeni mai mult decît oricînd cu o adevărată domnişoară. Pe chipul ei apăru o expresie vicleană. — Sînt sigură că aş putea să găsesc o insultă în ceea ce ai spus. — Sau un compliment. — Nu, răspunse ea, prefăcîndu-se că se gîndea serios. Nu cred că e un compliment. El rîse din tot sufletul. Abia după ce amuzamentul se domoli îşi dădu seama cît de nefamiliar îi era sentimentul. Trecuse multă vreme de cînd se abandonase rîsului, de cînd îi dăduse voie să-i străbată corpul. Era foarte departe de expresiile permise în înalta societate londoneză. — Chiar am primit complimente, să ştii, spuse Billie. Dar recunosc că nu mă prea pricep să le accept, continuă pe un ton mai scăzut. Cel puţin nu cînd se referă la culoarea rochiei mele. George începu să meargă din nou mai încet cînd la capătul coridorului, după un colţ, văzu uşa sufrageriei. — N-ai fost niciodată la Londra, la sezonul de baluri, aşa e?


81

— Ştii că nu. George se întrebă de ce. Mary făcuse asta, iar ea şi Billie făceau mai totul împreună. Nu părea politicos să întrebe, cel puţin nu în acel moment, chiar înainte de cină. — N-am vrut să merg, spuse Billie. George nu-i atrase atenţia că nu întrebase nimic. — M-aş fi descurcat înfiorător. — Ai fi fost o gură de aer proaspăt, minţi el. Avea dreptate, s-ar fi descurcat înfiorător, iar el ar fi fost nevoit să-i fie salvator social, să se asigure că ea avea carnetul de bal plin cel puţin pe jumătate, apoi ar fi trebuit să-i apere onoarea de fiecare dată cînd cîte un lord tînăr şi fără minte ar fi presupus că principiile ei morale erau îndoielnice doar fiindcă vorbea tare şi era nonşalantă. Ar fi fost epuizant. — Mă scuzi, murmură, oprindu-se ca să-l roage pe unul dintre servitori să-i aducă un taburet. Vrei să te ţin în braţe pînă se întoarce? — Să mă ţii în braţe? repetă ea, de parcă, deodată, nar mai fi ştiut să vorbească. — S-a întîmplat ceva? întrebă mama lui George, privindu-i cu o curiozitate nedeghizată, prin uşa deschisă. Ea, lady Bridgerton şi Georgiana se aşezaseră deja. Domnii aşteptau ca Billie să fie şi ea la locul ei. — Luaţi loc, spuse George. Vă rog. Am cerut unui servitor să-i aducă un taburet pentru sub masă, ca să poată să-şi ridice piciorul. — Foarte frumos din partea ta, George, spuse lady Bridgerton. Ar fi trebuit să mă gîndesc la asta.

82

JULIA QUINN

— Eu am mai avut glezna scrîntită, spuse tînărul, intrînd cu Billie în încăpere. — Eu nu, spuse lady Bridgerton, cu toate că s-ar putea crede că sînt expertă în aşa ceva după atîta vreme. Se uită la Georgiana. — Cred că tu eşti singurul meu copil care nu şi-a rupt şi nu şi-a sucit nimic încă. — Ăsta e talentul meu special, spuse Georgiana pe un ton sec. — Recunosc, interveni lady Manston, uitîndu-se la George şi la Billie şi zîmbind cu entuziasm bine disimulat, că vă stă bine împreună. George îi aruncă mamei sale o privire letală. Nu. Poate că voia ea să-l vadă însurat, dar chiar să încerce aşa ceva... — Nu ne tachinaţi, spuse Billie cu exact atîta dojană afectuoasă în voce încît să îm piedice orice altă discuţie despre asta. Cine altcineva să mă ducă în braţe dacă nu George? — Da, eu am mîna fracturată, murmură Andrew. — Cum ţi-ai rupt-o? întrebă Georgiana. El se aplecă înainte, cu ochii strălucitori ca marea. — M-am luptat corp la corp cu un rechin. Billie pufni în rîs. — Nu, serios, spuse Georgiana, deloc impresionată. Ce s-a întîmplat? Andrew ridică din umeri. — Am alunecat. Urmă o clipă de tăcere. Nimeni nu se aşteptase la ceva atît de banal.


83

— Povestea cu rechinul e mai interesantă, spuse Georgiana într-un final. — Nu-i aşa? Adevărul e rareori pe cît de strălucitor ni l-am dori. — Credeam că măcar ai căzut de pe catarg, spuse Billie. / — Puntea era alunecoasă, răspunse Andrew pe un ton calm. în timp ce se gîndeau cu toţii la banalitatea întîmplării, tînărul adăugă: — Se mai întîmplă. De la apă, ştiţi. Servitorul se întoarse cu un taburet mic. Nu era pe cît de înalt i-ar fi plăcut lui George, dar tot era mai bine pentru Billie decît să-şi lase piciorul să atîrne. — M-am mirat că amiralul McClellan ţi-a dat voie să te recuperezi acasă, spuse lady Manston în timp ce servitorul se tîra sub masă, ca să aşeze taburetul. Nu mă plîng. E o bucurie să te am la Crake House, unde ţi-e locul. Andrew îi zîmbi din colţul gurii. — Un marinar cu un singur braţ nu prea îi e nimănui de folos. — Chiar dacă există atîţia piraţi cu cîte un picior de lemn? glumi Billie cînd George o aşeză la locul ei. Credeam că e obligatoriu ca pe mare să-ţi lipsească un membru. Andrew aplecă gînditor capul într-o parte. — Bucătarului nostru îi lipseşte o ureche. — Andrew! exclamă mama sa. — Cît de înfiorător, spuse Billie, cu ochii strălucindu-i de o plăcere macabră. Unde erai cînd s-a întîmplat? — Billie! exclamă lady Bridgerton.

84

JULIA QUINN

Tînăra se întoarse spre mama sa, ca să protesteze: — Doar nu te aştepţi să aflu despre un marinâr fără o ureche şi să nu întreb. — Oricum, asta nu e o conversaţie potrivită cînd luăm masa în familie. Întîlnirile dintre clanurile Bridgerton şi Rokesby erau întotdeauna considerate ca evenimente în familie, chiar dacă nu împărţeau absolut nici un strop de sînge. Cel puţin, nu în ultima sută de ani. — Nu-mi imaginez unde ar fi mai potrivit, spuse Andrew, cu excepţia cazului în care mergem la vreun han. — Din păcate, spuse Billie, eu nu am voie să merg în han la ora asta. Andrew îi zîmbi obraznic. — Motivul şapte sute treizeci şi opt pentru care sînt bucuros că nu m-am născut femeie. Billie dădu ochii peste cap. — Dar în timpul zilei ai voie? întrebă Georgiana. — Sigur că da, răspunse sora ei, însă George observă că mama fetelor nu era prea încîntată. Nici Georgiana nu era. Strînsese buzele şi se încrunta, supărată, cu o mînă pe masă, bătînd cu un deget în tăblie. — Doamna Bucket face o plăcintă de porc delicioasă, spuse Billie. în fiecare joi. — Uitasem, spuse Andrew, cutremurîndu-se de plăcerea amintirii culinare. — Cum să uiţi? E Raiul într-o crustă. — De acord. Trebuie să mergem acolo împreună. Poate la prînz... — Femeile sînt sîngeroase, spuse Georgiana deodată.


85

Lady Bridgerton scăpă furculiţa din mînă. Billie se întoarse spre sora ei, cu o expresie prudent surprinsă pe chip.

— Poftim? — Şi femeile pot să fie sîngeroase, spuse Georgiana, cu un ton aproape copilăresc de indignat. / Billie nu ştiu ce să spună. în mod normal, George s-ar fi bucurat de stînjeneala ei, dar conversaţia luase o turnură atît de bruscă înspre bizarerie încît nu putu simţi decît compasiune. Şi uşurare fiindcă nu el era acela nevoit să continue conversaţia cu tînăra. — Ce ai spus tu mai devreme, spuse Georgiana, despre femei, că am purta războaie mai rar decît bărbaţii. Nu cred că e adevărat. — Aha, spuse Billie, părînd foarte uşurată. Adevărul era că şi George simţea acelaşi lucru. Exista o singură altă posibilă explicaţie pentru remarca "femeile sînt sîngeroase", iar aceea era o conversaţie pe care chiar că nu dorea s-o aibă la masa de seară. Sau oriunde altundeva. — Cum rămîne cu regina Maria? continuă Georgiana. Nimeni n-ar putea să spună că a fost o pacifistă. — Nu i s-a spus Maria cea sîngeroasă degeaba, răspunse Andrew. — Exact! fu de acord Georgiana, dînd cu entuziasm din cap. Iar regina Elisabeta a scufundat o întreagă armada. — l-a pus pe bărbaţii din slujba ei să scufunde armada, o corectă lordul Bridgerton.

86

JULIA QUINN

— Dar ea a dat ordinele, răspunse Georgiana. — Are dreptate, spuse George, bucuros să recunoască meritele femeii. Aceasta îl privi cu recunoştinţă. — Chiar aşa, aprobă Billie, zîmbind. Georgiana, auzind-o, păru ridicol de mulţumită. — N-am vrut să spun că femeile nu pot să fie violente, spuse Billie, acum că sora ei terminase de argumentat. Sigur că putem fi, dacă avem un motiv destul de bun. — Mă cutremur doar la gîndul, murmură Andrew. — Dacă vreunul dintre cei pe care-i iubesc ar fi în pericol, spuse Billie încet, apăsat, sînt sigură că aş putea deveni violentă. Ani întregi după aceea, George avea să-şi pună întrebări legate de acel moment. Ceva se schimbase. Ceva se cutremurase şi se aşezase altfel. în aer plutea tensiunea, şi toată lumea, fiecare Rokesby şi Bridgerton de la masă, rămăsese aproape suspendat în timp, de parcă ar fi aşteptat ceva ce nici unul dintre ei nu înţelegea. Chiar şi Billie. George îi studie chipul. Nu era greu să ţi-o imaginezi ca pe o luptătoare feroce, care-i apăra pe cei pe care-i iubea. Oare el intra la acea categorie? Probabil că da. Oricine-i purta numele de familie beneficia de protecţia ei. Nimeni nu vorbi. Nimeni nu respiră, pînă cînd mama lui nu rîse, puţin mai tare decît o şoaptă, apoi declară: — Ce subiect deprimant. — Nu sînt de acord, spuse George încet.


87

Nu crezu că mama sa îl auzise, dar Billie auzise. Desfăcu buzele, apoi ochii ei întunecaţi îi întîlniră pe ai lui, curioşi, surprinşi. Poate cu o privire puţin recunoscătoare. — Nu înţeleg de ce vorbim despre aşa ceva, continuă mama lui, hotărîtă să îndrepte discuţia înapoi spre dulceaţă şi lumină. "Fiindcă e important", gîndi George. Pentru că în seamnă ceva. Pentru că nimic n-a însemnat nimic, ani în tregi, nu pentru cei rămaşi în urmă. Se săturase să fie inutil, să se prefacă a fi mai valoros decît fraţii săi, doar pentru că se născuse primul. Se uită în jos, spre supa din farfurie. Nu-i mai era foame. Bineînţeles că exact în acel moment lady Bridgerton exclamă: — Ar trebui să dăm o petrecere!

Capitolul 7 O petrecere? Billie lăsă cu grijă din mînă ştergarul, simţind cum o cuprindea un vag sentiment de alarmă. — Mamă? — O petrecere intimă, lămuri mama ei, de parcă asta ar fi întrebat Billie. — în perioada asta a anului? întrebă tatăl ei, oprind puţin lingura pe drumul spre gură. — De ce nu? — De obicei dăm o petrecere toamna. Billie dădu ochii peste cap. Gîndire tipic masculină. Nu că ea n-ar fi fost de acord. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca la Aubrey Hall să se organizeze o petrecere, cu atîţia străini care să-i calce pragul. Ca să nu mai spună că era nevoie de timp ca să o faci pe fiica îndatoritoare a gazdei. Avea să fie nevoită să poarte rochii toată ziua şi să se sustragă de la îndatoririle moşiei. încercă să-i prindă privirea tatălui ei. Cu siguranţă că el înţelegea ce idee proastă avusese mama, indiferent de anotimp. însă lordul nu se uita decît la soţia lui şi la supă. — Andrew n-o să mai fie acasă la toamnă, spuse lady Bridgerton. E cazul să sărbătorim acum. — îmi plac petrecerile, ce-i drept, spuse Andrew.


89

Era adevărat, dar Billie simţi că el vorbise mai mult ca să detensioneze atmosfera, care devenise destul de încărcată. Tinerei i se părea straniu să vadă bine că nimeni nu ştia exact de ce. — Atunci aşa rămîne, spuse mama ei. O să dăm o mică petrecere. ' / — Defineşte ideea de petrecere mică, spuse Billie cu un amuzament amar. — Nu ştiu. Poate o duzină de invitaţi? spuse lady Bridgerton, întorcîndu-se apoi spre lady Manston. Ce părere ai, Helen? Lady Manston nu surprinse pe nimeni cînd spuse: — Mi se pare o idee încîntătoare, dar trebuie să acţionăm repede, înainte ca Andrew să fie iar trimis pe mare. Amiralul a specificat clar că are concediu doar cît e în convalescenţă şi nici un moment în plus. — Sigur, răspunse lady Bridgerton. Să zicem că peste o săptămînă? — O săptămînă I exclamă Billie. N-ai cum să pregăteşti conacul în atît de puţin timp. — Ei, ce să spun. Ba sigur că pot, spuse mama ei privind-o amuzată. M-am născut ca să fac astfel de lucruri. — Asta e adevărat, draga mea, rosti cu afecţiune lordul Bridgerton. N-avea să-i fie de nici un ajutor, îşi dădu seama Billie. Dacă voia să pună capăt nebuniei, trebuia să o facă ea însăşi. — Gîndeşte-te la invitaţi, mama, insistă ea. Cu siguranţă că e nevoie să-i anunţi mai din timp. Oamenii au vieţi ocupate şi probabil că au deja planuri.

90

JULIA QUINN

Mama ei flutură din mînă, de parcă asta n-ar fi avut nici o importanţă. — N-am de gînd să trimit invitaţii în celălalt capăt al ţării. Avem destul timp să ne anunţăm prietenii din comitatele alăturate sau din Londra. — Pe cine vrei să inviţi? întrebă lady Manston. — Pe voi, bineînţeles. Spune că veniţi să staţi la noi. O să fie mult mai distractiv dacă toată lumea e sub acelaşi acoperiş. — Nu pare necesar, spuse George. — Chiar aşa, aprobă Billie. Pentru Dumnezeu! Locuiau la numai trei kilometri distanţă unii de ceilalţi. George îi aruncă o privire supărată. — Te rog! spuse ea. Doar n-o să te superi acum. — Aş putea să mă supăr eu, spuse Andrew, zîmbind larg. Ba chiar cred că o să mă supăr, doar ca să ne mai distrăm. — Pe Mary şi pe Felix, continuă lady Bridgerton. Nu pot să dau o petrecere fără ei. — Mi-ar plăcea s-o văd pe Mary, recunoscu Billie. — Dar familia Westborough? întrebă lady Manston. George icni. — Mamă, ocazia a trecut deja. Nu mi-ai spus tu chiar adineauri că lady Frederica s-a logodit? — Ba da. Mama lui făcu o pauză, ridicîndu-şi cu delicateţe lingura de supă la gură. — Dar are o soră mai mică.


91

Billie pufni în rîs, apoi, repede, îşi aranjă chipul într-o încruntătură, cînd George se uită urît la ea. Zîmbetul lui lady Manston deveni de-a dreptul înspăimîntător. — Şi o verişoară. — Sigur că are şi o verişoară, spuse George pentru sine. ’ ,< Billie ar fi vrut să-şi exprime părerea de rău, dar sigur că exact în acel moment mama ei spuse: — O să trebuiască să găsim şi nişte tineri pe măsură. Billie făcu ochii mari, speriată. Ar fi trebuit să-şi dea seama că venea şi rîndul ei. — Mamă, nu începe, o avertiză. O avertiză? Mai degrabă ordonă. Nu că ar fi avut vreun efect asupra entuziasmului mamei sale. — O să fie prea multe femei la petrecere dacă nu, spuse scurt. Plus că nu întinereşti deloc. Billie închise ochii şi numără pînă la cinci. Avea de ales între asta şi a sări la gîtul mamei sale. — Felix nu are un frate? întrebă lady Manston. Billie îşi muşcă limba. Lady Manston ştia foarte bine că Felix avea un frate. Felix se însurase cu singura ei fiică. Probabil că ştia numele şi vîrsta fiecăruia dintre verii lui primari chiar înainte să se fi uscat cerneala pe certificatul de căsătorie. — George? întrebă aceasta. Nu are un frate? Billie se uită fascinată la lady Manston. Hotărîrea ei de nestrămutat l-ar fi făcut mîndru şi pe cel mai aspru general. Oare era o trăsătură înnăscută? Oare femeile ieşeau din pîntec dorindu-şi să formeze perechi între bărbaţi şi femei? Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, cum se putea ca ea să nu fi căpătat această trăsătură?

92

JULIA QUINN

Tînăra nu era deloc interesată să fie peţitoare, pentru ea însăşi sau pentru alţii. Dacă asta însemna că era o ciudată nefeminină, cu atît mai bine. Prefera să fie afară, călare. Sau să pescuiască în lac. Sau să se caţere în vreun pom. Sau orice altceva, dacă se gîndea mai bine. Nu pentru prima dată, Billie se întrebă ce fusese oare în mintea Creatorului cînd o făcuse femeie. Era, clar, cea mai puţin feminină fată din istoria Angliei. Slavă Cerului că părinţii ei n-o forţaseră să-şi facă debutul la Londra, odată cu Mary. Ar fi fost oribil. Nu s-ar fi descurcat deloc şi n-ar fi vrut-o nimeni. — George? repetă lady Manston cu o notă ascuţită de nerăbdare în glas. Fiul ei tresări, iar Billie îşi dădu seama că acesta o privise pe ea pînă atunci. Nu-şi dădea seama ce văzuse pe chipul ei... sau ce crezuse că vedea acolo. — Are, confirmă el întorcîndu-se spre mama sa. Pe Henry. E cu doi ani mai tînăr decît Felix, dar este... — Excelent! exclamă lady Manston bătînd din palme. — Dar este, ce? întrebă Billie. Sau mai bine zis se repezi să întrebe. Vorbeau despre posibila ei situaţie nedorită. — Este aproape logodit, îi răspunse George. Sau cel puţin eu aşa am auzit. — Nu contează dacă nu e oficial, spuse mama lui cu un aer superior. Billie o privi nevenindu-i să creadă. Aşa ceva, din partea femeii care plănuise nunta lui Mary încă din clipa în care Felix îi sărutase acesteia mîna.


93

— Ne place Henry Maynard? întrebă lady Bridgerton. — Da, confirmă lady Manston. — Parcă nu era sigură că are un frate, spuse Billie. Alături, George chicoti, iar tînăra îl simţi aplecîndu-se spre ea. — Pun pariu pe zece lire că ştia în-'amănunt toate detaliile actualei lui relaţii, încă de dinainte să-i menţioneze numele, murmură. Billie zîmbi puţin. — N-aş accepta aşa un pariu. — Fată isteaţă. — Ca întotdeauna. George chicoti, apoi tăcu. Billie îi urmări privirea spre cealaltă parte a mesei. Andrew îi privea cu o expresie stranie pe chip, cu capul puţin aplecat într-o parte şi încruntîndu-se gînditor. — Ce e? întrebă ea, în timp ce mamele lor îşi continuau planurile. Andrew clătină din cap şi răspunse: — Nimic. Billie se strîmbă. îl cunoştea pe Andrew şi îi citea imediat gîndurile şi emoţiile. Punea ceva la cale. — Nu-mi place expresia de pe faţa lui, murmură ea. — Mie nu-mi place niciodată, răspunse George. Billie se uită la el. Ce stranie era această nouă alianţă cu George. De obicei glumea aşa cu Andrew sau cu Edward, dar nu cu George. Niciodată cu George. Se gîndi că era un lucru bun - n-avea de ce să fie mereu în război cu George - dar tot i se părea ciudat. Anormal.

94

JULIA QUINN

Viaţa era mai liniştită fără surprize. Chiar era. Se întoarse către mama ei, hotărîtă să scape de sentimentul acela de nelinişte care tot creştea. — Chiar trebuie să dăm o petrecere? Sînt sigură că Andrew se simte sărbătorit şi adorat fără să luăm o masă cu douăsprezece feluri şi fără să facem concurs de tras cu arcul pe pajiştea din faţa conacului. — Nu uita de artificii şi de paradă, spuse acesta. S-ar putea chiar să vreau să fiu plimbat cu litiera. — Vrei să le încurajezi să dea o petrecere? întrebă Billie, făcînd un gest de exasperare în direcţia lui. George pufni în supă. — Mi se va permite şi mie să particip? întrebă Georgiana. — Nu la evenimentele de seara, spuse mama ei, dar, sigur, la unele de după-amiază. Georgiana se sprijini de spătarul scaunului, cu o expresie de pisică mulţumită pe chip. — Atunci mi se pare o idee excelentă. — Georgie! rosti Billie. — Billie! o luă peste picior sora ei. Billie rămase cu gura căscată de surpriză. Oare lumea întreagă o lua razna? De cînd îşi permitea sora ei să-i răspundă în felul acela? — S-a stabilit, Billie, spuse mama ei pe un ton care nu suporta discuţie. Dăm o petrecere la care o să participi şi tu. îmbrăcată în rochie. — Mamă! strigă Billie. — Nu cred că e o dorinţă nerezonabilă, spuse aceasta, uitîndu-se în jur pentru confirmare.


95

— Ştiu cum să mă port la o petrecere. Doamne, oare ce credea mama ei că avea să facă? Să vină la cină cu cizmele de călărie pe sub rochie? Să alerge cu ogarii prin salon? Cunoştea bine regulile. Chiar'le cunoştea. Şi nu o deranjau, în situaţiile potrivite. Faptul că propria ei mamă o credea atît de nepricepută... Şi să spună aşa ceva de faţă cu oamenii la care Billie ţinea cel mai mult pe lume... O duruse mai mult decît ar fi putut să-şi imagineze. După aceea, însă, lucrul cel mai ciudat se întîmplă. Mîna lui George o găsi pe a ei pe sub masă, ca să nu-i vadă nimeni, şi strînse. Billie tresări şi se uită la el, fiindcă nu reuşi să se abţină, însă tînărul îi spusese deja ceva tatălui său despre cît costa în ultima vreme coniacul franţuzesc. Billie se uită în farfuria cu supă. Ce mai zi! *

*

*

Mai tîrziu în acea seară, după ce bărbaţii plecaseră să bea un pahar de vin de porto, iar doamnele se adunaseră în salon, Billie se strecură în bibliotecă, fiindcă nu-şi dorea nimic mai mult decît un colţ în care să fie lăsată în pace. Cu toate că "a se strecura" nu era tocmai expresia potrivită, dat fiind că se văzuse nevoită să-l roage din suflet pe un servitor s-o ducă în braţe pînă acolo. Cu toate astea, îi plăcuse întotdeauna biblioteca de la Crake House. Era mai mică decît aceea de la Aubrey Hall şi părea mai puţin impozantă, aproape intimă. Lordul Manston avea obiceiul să adoarmă pe canapeaua din piele şi, imediat ce fu aşezată pe perne, Billie înţelese de ce. Cu

96

JULIA QUINN

focul arzînd în spatele grătarului de la şemineu şi cu o pătură pe picioare, era locul perfect să-şi odihnească ochii pînă cînd părinţii ei erau pregătiţi să meargă acasă. Nu îi era somn, era doar obosită. Fusese o zi lungă şi tot corpul o durea după căzătură. Mama ei fusese monumental de insensibilă, iar Andrew nici nu observase că ea nu se simţea bine, cu toate că George văzuse. După aceea, Georgiana se transformase într-o făptură de nerecunoscut şi, şi... Se întîmplaseră o mulţime de lucruri în acea seară, iar toate la un loc o epuizaseră. — Billie? Tînăra scoase un sunet înalt, speriat, şi se strădui să se ridice puţin. George era în pragul uşii deschise, cu o expresie greu de distins în penumbra lumînărilor care pîlpîiau. — lartă-mă. Strînse pleoapele şi îşi trase răsuflarea. — M-ai luat prin surprindere. — Te rog să mă ierţi. Nu asta a fost intenţia mea, spuse el, sprijinindu-se de tocul uşii. Ce faci aici? — Aveam nevoie de puţină linişte. încă nu-i vedea clar chipul, dar îşi putea imagina nedumerirea reţinută, aşa că adăugă: — Chiar şi eu am nevoie de puţină linişte din cînd în cînd. El zîmbi puţin. — Nu te simţi ca într-o capcană? — Deloc. Billie înclină capul, în semn că înţelesese înţepătura lui. George se gîndi, apoi spuse: — Vrei să te las singură? ,


97

— Nu. Poţi să rămîi, răspunse ea, uimindu-se pe sine. Prezenţa lui George era straniu de liniştitoare, într-un fel în care a lui Andrew sau a mamei ei n-ar fi putut să fie vreodată. — Ai dureri, spuse el, intrînd în sfîrşit. De unde ştia? Nimeni altcineva nu-şi dăduse seama. Pe de altă parte, George fusese întotdeauna exagerat de atent la ceilalţi. — Da, recunoscu ea. Nu avea rost să pretindă altceva. — Sînt dureri mari? — Nu, dar nici mici. — Ar fi trebuit să te odihneşti în seara asta. — Poate că ai dreptate, dar m-am simţit bine şi cred că a meritat efortul. Mi-a făcut mare plăcere s-o văd pe mama ta atît de fericită. George înclină capul într-o parte. — Ţi s-a părut fericită? — Ţie nu? — Poate pentru că-l vedea pe Andrew, cu toate că prezenţa lui nu face decît să-i amintească de faptul că Edward nu e alături de noi. — Cred că ai dreptate. Da, ar prefera să-i aibă pe cei doi fii acasă, dar sigur că e mai bucuroasă că-i are pe Andrew aproape decît e tristă că Edward lipseşte. George zîmbi sec, din colţul gurii. — Dar are doi fii acasă. Billie îl privi fix o clipă, înainte să... — Vai! îmi pare atît de rău! Sigur că da. Mă gîndeam doar la fiii care nu sînt de obicei aici. Eu... Doamne, cît de rău îmi pare!

98

JULIA QUINN

Obrajii îi ardeau. Slavă Domnului că roşeaţa lor era mascată de lumina luminărilor. George ridică din umeri. — Nu e important. Billie nu credea la fel. Oricît de calm ar fi fost ei, ea nu putea să uite că-l făcuse să sufere. Ceea ce era o nebunie. Lui George Rokesby nu-i păsa destul de opinia ei ca să fie jignit de ceva spus de ea. Cu toate astea, expresia lui ascunsese ceva... — Te deranjează? întrebă Billie. El păşi mai departe în cameră, oprindu-se lîngă raftul unde ţineau coniacul cel bun. — Ce să mă deranjeze? — Că ai fost lăsat la urmă. îşi muşcă buza. Trebuia să existe un mod mai potrivit de-a spune asta. — Că ai rămas acasă, reformulă, cînd toţi ceilalţi au plecat. — Tu eşti aici, îi atrase el atenţia. — Da, dar eu nu prea te pot alina. El rîse încet. Nu chiar rîs, mai mult un zgomot gutural, care însă păru amuzat. — Chiar şi Mary a plecat la Sussex, spuse Billie schimbînd poziţia ca să-l poată privi peste spătarul canapelei. George îşi turnă un pahar de coniac, puse paharul jos şi închise sticla. — Nu pot să fiu supărat pe sora mea fiindcă s-a măritat şi e fericită. Ba chiar l-a ales pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.


99

— Sigur că nu. Nici eu nu aş putea, cu toate că îmi lipseşte mult. Dar tu rămîi singurul Rokesby de la Crake House. El duse paharul la buze, dar nu sorbi din el. — Te pricepi să spui lucrurilor pe nume, aşa e? Billie rămase tăcută. t — Pe tine te deranjează? întrebă el. Ea nu se prefăcu a nu înţelege întrebarea. — Fraţii mei n-au plecat toţi. Georgiana e încă acasă. — Şi aveţi atîtea în comun, spuse el pe un ton sec. — Mai multe decît credeam acum ceva vreme, îi răspunse Billie. Era adevărat. Georgiana fusese un copil bolnăvicios, pentru care părinţii fuseseră mereu îngrijoraţi, nevoit să rămînă la conac în timp ce restul celor mici alergau pe cîmpurile de ţară din jurul casei lor. Billie nu o antipatizase niciodată pe sora ei mai mică, însă, în acelaşi timp, nici nu o găsise prea interesantă. De cele mai multe ori chiar uita de existenţa ei. Le despărţeau nouă ani. Ce ar fi putut să aibă în comun? După aceea, însă, toţi ceilalţi plecaseră, iar acum Georgiana se apropia suficient de vîrsta maturităţii ca să devină interesantă. Era rîndul lui George să vorbească, dar el nu păru să fi observat asta, iar tăcerea se întinse suficient încît să devină puţin neliniştitoare. — George? murmură Billie. El o privea într-un fel tare straniu, de parcă ar fi fost o enigmă... nu, nu o enigmă. De parcă s-ar fi gîndit profund, iar ea se întîmpla să fie în calea privirii lui.

1 00

JULIA QUINN

— George? repetă. Te simţi... El ridică brusc privirea. Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea. După aceea, de parcă n-ar fi spus cel mai urît lucru din lume, făcu semn spre sticla de coniac. — Ţi-ar plăcea şi ţie un pahar? Da, spuse Billie, cu toate că ştia foarte bine că majoritatea doamnelor ar fi refuzat. Ce Doamne iartă-mă vrei să spui cu "ar trebui să te porţi mai frumos cu ea"? Cînd am fost eu vreodată crudă cu sora mea? Niciodată, căzu el de acord, turnînd puţin lichid arămiu într-un pahar, dar o ignori mereu. — Ba nu. — Uiţi de existenţa ei, reformulă el. E cam acelaşi lucru. — Pe cînd tu îi dai atît de multă atenţie tînărului Nicholas. — Nicholas e la Eton. Nu prea pot să-l copleşesc cu atenţia mea de aici. îi oferi paharul de coniac, iar ea văzu că lichidul din el era considerabil mai puţin decît fusese în paharul lui. — Nu o ignor, spuse Billie ca pentru sine. Nu-i plăcea să fie certată, mai ales nu de George Rokesby. Mai ales cînd el avea dreptate. — Nu-i nimic, rosti el surprinzînd-o cu blîndeţea sa. Sînt sigur că lucrurile stau altfel cînd nu e Andrew acasă. — Ce legătură are el? George o privi cu o expresie pe jumătate surprinsă, pe jumătate amuzată. — Chiar nu ştii?


101

— N-am idee despre ce vorbeşti. Iritant bărbat. George bău din pahar, apoi, fără să se uite spre ea, reuşi să-i arunce o privire condescendentă. — Ar trebui să te ia odată de nevastă şi să terminăm. — Poftim? " ■; Surpriza din vocea ei era neprefăcută. Nu o surprinsese ideea să se mărite cu Andrew, fiindcă întotdeauna crezuse că avea să se întîmple într-o bună zi, să se mărite cu el sau cu Edward. Nu o interesa foarte mult cu care dintre ei, ci că George vorbise despre asta într-un fel atît de... Nu-i plăcea. — Sînt sigură că ştii, rosti revenindu-şi repede din uimire, că eu şi Andrew nu avem nici o înţelegere în acest sens. El dădu ochii peste cap. — Ai putea nimeri şi mai rău. — La fel şi el, răspunse Billie. George rîse. — Aşa e. — N-o să mă mărit cu Andrew, spuse ea. Cel puţin nu încă, dar, dacă o cerea... Probabil că ar fi spus da. Toată lumea se aştepta la asta. George luă o înghiţitură de coniac şi o privi enigmatic pe deasupra paharului. — Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac, spuse Billie, incapabilă să lase tăcerea să se întindă între ei, ar fi să mă logodesc cu un bărbat gata să îmi întoarcă spatele şi să plece. — Ştiu şi eu? răspunse George încruntîndu-se gînditor. Multe soţii de militar îşi urmează soţii, iar tu eşti mai îndrăzneaţă decît majoritatea domnişoarelor.

102

JULIA QUINN

— îmi place aid. — în biblioteca tatălui meu? glumi el. — în Kent, răspunse ea repede. La Aubrey Hall. Unde e nevoie de mine. El scoase un sunet dispreţuitor. — Chiar e nevoie de mine! — Sînt sigur că ai dreptate. Billie se îndreptă deodată. Dacă n-ar fi durut-o glezna, probabil că ar fi sărit în picioare. — Nici n-ai idee cîte fac eu! — Te rog să nici nu-mi spui. — Poftim? El făcu un gest nepăsător cu mîna. — Ai privirea aceea specială. — Ce privire? — Aceea care-mi spune că eşti pe cale să te lansezi într-un discurs foarte lung. Billie rămase cu gura căscată. Dintre toate replicile condescendente, superioare... în acel moment îi văzu chipul. Oare se bucura de supărarea ei? Sigur că se bucura. Trăia pentru asta. Era ca un ac care o înţepa mereu, unul bont şi ruginit. — Pentru Dumnezeu, Billie, spuse el sprijinindu-se de un raft cu cărţi şi chicotind. Nu mai ştii de glumă? Ştiu că-l ajuţi pe tatăl tău din cînd în cînd. Din cînd în cînd? Ea conducea toată moşia! Aubrey Hall s-ar fi prăbuşit în lipsa indicaţiilor ei. Tatăl ei mai avea doar să-i dea caietele contabile, iar administratorul renunţase de mult să mai protesteze fiindcă era nevoit să-i dea socoteală unei femei. Billie era, din toate punctele de vedere, crescută


103

ca fiul mai mare al familiei. Cu excepţia faptului că nu putea să moştenească nimic. Pînă la urmă, Edmund avea să se facă mare şi să-şi ocupe locul de drept. Fratele ei nu era un nătîng. Avea să înveţe repede mersul lucrurilor, iar atunci... Cînd Edmund avea să le arate tuturor cît era de capabil, ei aveau să răsufle uşuraţi şi să spună că ordipea naturală a lucrurilor fusese restabilită. Billie avea să devină inutilă. Avea să fie înlocuită. Caietele contabile aveau să-i fie luate înapoi. Nimeni n-o s-o mai roage să verifice starea caselor sau să rezolve dispute. Edmund va deveni lordul conacului, iar ea va fii sora lui mai mare, bătrînă, aceea pe care lumea o compătimea şi o lua peste picior în secret. Doamne! Poate că ar fi fost mai bine să se mărite cu Andrew. — Sigur te simţi bine? întrebă George. — Da, rosti ea scurt. Tînărul ridică din umeri. — Mi s-a părut că ţi s-a făcut rău deodată. Aşa se şi întîmplase. Viitorul îi jucase prin faţa ochilor, şi nu era deloc luminos sau frumos. Dădu peste cap restul de coniac din pahar. — Ai grijă, o atenţionă George, însă ea tuşea deja, neobişnuită cu focul care-i ardea gîtlejul. E mai bine să bei încet, adăugă el. — Ştiu, se răsti ea, conştientă că se făcea de rîs. — Sigur că da, murmură el, făcînd-o să se simtă mai bine deodată. George Rokesby era un măgar înfumurat. Totul revenise la normal. Sau aproape la normal. Situaţia era destul de normală. V

Capitolul 8 Lady Bridgerton începu să-şi pună la cale asaltul asupra sezonului de baluri chiar de a doua zi dimineaţă. Billie intră în sufrageria mică, pentru micul dejun, dar spre uimirea şi uşurarea ei, mama îi spuse că nu avea nevoie de ajutorul ei ca să pună la cale petrecerea. Nu voia decît ca Billie să-i trimită un bilet lui Mary, ca s-o invite la eveniment împreună cu soţul ei, Felix. Tînăra dădu aprobator din cap, plină de recunoştinţă. Asta putea să facă. — Georgiana s-a oferit să mă ajute, spuse lady Bridgerton, făcîndu-i semn unui servitor să pregătească un platou pentru micul dejun. Billie mergea bine cu ajutorul cîrjelor, dar n-avea cum să-şi pună în farfurie din vasele de pe bufet, balansîndu-se pe doi pari. Tînăra se uită spre sora ei mai mică. Georgiana părea mulţumită de idee. — O să fie foarte distractiv, spuse ea. Billie îşi înghiţi cuvintele. Nu ştia multe lucruri care ar fi putut să fie mai puţin distractive, dar nu era nevoie să-şi insulte sora spunînd asta. Dacă Georgiana voia să petreacă după-amiaza scriind invitaţii şi punînd la cale meniuri, navea decît s-o facă.


105

Lady Bridgerton îi turnă o cană de ceai lui Billie. — Cum vrei să-ţi petreci ziua? — Nu ştiu încă, răspunse tînăra, aplecînd din cap întrun gest de mulţumire cînd servitorul îi puse în faţă o tavă cu mîncare. Se uită cu dor afară, pe fereastră. Soarele începea să iasă din nori, şi într-o oră rouă dimineţii se va fi evaporat. O zi perfectă ca să fii afară. Pe cal. Făcînd ceva folositor. Iar ea avea atîtea de făcut! Unul dintre chiriaşi refăcea acoperişul casei în care locuia şi, cu toate că vecinii ştiau că toată lumea se aştepta de la ei să-i ofere ajutorul, Billie încă mai bănuia că John şi Harry Williamson aveau să încerce să scape de îndatoriri. Cineva trebuia să se asigure că acei doi fraţi îşi făceau partea lor de treabă, la fel cum cineva trebuia să vadă de cîmpurile din vest, ca să fie plantate cum trebuia. Grădina de trandafiri trebuia şi ea curăţată după specifi caţiile clare ale mamei ei. Cineva trebuia să facă toate acele lucruri, iar Billie nu ştia cine, dacă nu ea. Dar nu, ea era prizonieră în conac, cu o gleznă umflată, şi nici măcar nu fusese vina ei. Bine, poate doar puţin, dar mai mult a pisicii. Durerea era greu de suportat — de gleznă, nu de dorul animalului, cu toate că Billie era suficient de meschină încît să spere că pisica avea, şi ea, vreun motiv să şchiopăteze. Se opri ca să se gîndească la asta. La drept vorbind... — Billie? murmură mama ei, privind-o pe deasupra ceştii de ceai. — Cred că nu sînt un om prea bun, rosti aceasta, gîndind cu voce tare.

1 06

JULIA QUINN

Lady Bridgerton se înecă şi tuşi atît de tare încît îi ieşi ceai pe nas. Era o imagine de zile mari, pe care Billie nu se aşteptase s-o vadă vreodată. — Aş fi putut să-ţi spun eu asta, rosti Georgiana. Billie îi aruncă o privire indignată, gest destul de imatur, de altfel. — Sybilla Bridgerton, se auzi vocea aspră a mamei lor. Eşti o persoană foarte agreabilă. Billie dădu să vorbească, deşi nu avea nimic inteligent de spus. — Dacă nu eşti, continuă mama ei, ridicînd glasul ca să-i dea de înţeles că nu era cazul să îndrăznească s-o contrazică, atunci asta se reflectă asupra mea, şi refuz să cred că sînt o mamă atît de nepricepută. — Sigur că nu eşti, spuse Billie foarte, foarte repede. — Ca atare, o să repet întrebarea. Luă o înghiţitură delicată de ceai şi o privi cu un calm remarcabil pe fiica ei mai mare. — Cum vrei să-ţi petreci ziua? — Ei bine...trase Billie de timp. Se uită la sora ei, dar Georgiana nu o ajută deloc, ci doar ridică neajutorată din umeri. Gestul putea să însemne orice, de la "nu ştiu ce e cu ea" pînă la "mă bucur foarte mult de stinghereala ta". Billie făcu o grimasă nemulţumită. N-ar fi fost minunat ca oamenii să spună ce gîndeau? Se întoarse spre mama ei, care încă o privea cu o expresie amăgitor de pasivă. — Ei bine... Poate o să citesc o carte? — O carte, repetă mama ei. îşi şterse colţul gurii cu un şerveţel şi spuse:


107

— Ce frumos. Billie îi aruncă o privire prudentă. îi trecură prin minte mai multe răspunsuri sarcastice, dar, în ciuda atitudini netulburate a mamei sale, în ochii acesteia strălucea o luminiţă care-i spunea tinerei că ar fi făcut mai bine să tacă. Lady Bridgerton întinse mîna după ieainic. Bea întotdeauna mai mult ceai la micul dejun decît întreaga ei familie la un loc. — Aş putea să-ţi recomand ceva, dacă vrei, îi spuse lui Billie. Nu doar că bea mai mult ceai decît restul, dar şi citea mai mult decît ei la un loc. — Nu, mulţumesc, răspunse fiica ei în timp ce tăia felii rotunde dintr-o bucată de cîrnat. Tata a cumpărat luna trecută de la Londra cel mai nou volum al Enciclopediei Prescott Despre Agricultură. Ar fi trebuit să-l încep deja, dar a fost atît de frumos afară încît n-am apucat. — Ai putea să citeşti la aer, îi sugeră Georgiana. Putem să punem o pătură pe iarbă sau să scoatem un fotoliu. Billie dădu aprobator din cap, înţepînd cu furculiţa un cerc din cîrnat. — Cred că ar fi mai bine decît să rămîn între patru pereţi. — Ai putea să mă ajuţi să pun ia cale jocurile pentru petrecere, spuse Georgiana. Billie o privi de sus. — Nu prea cred. — De ce nu, draga mea? interveni lady Bridgerton. Ar putea fi distractiv.

108

JULIA QUINN

— Tocmai mi-ai spus că nu sînt obligată să iau parte la pregătiri. — Doar pentru că mi-am imaginat că nu vrei. — Ei bine, nu vreau. — Sigur că nu, spuse mama ei pe un ton înţelegător. Dar vrei să petreci timp cu sora ta. Fir-ar al naibii să fie! Lady Bridgerton se pricepea, nu glumă. Billie zîmbi fals. — N-aş putea să fac altceva împreună cu Georgie? — Dacă reuşeşti s-o convingi să citească şi ea tratatul de agricultură, de peste umărul tău... spuse doamna fluturînd o mînă delicată prin aer. Delicată ca un glonţ, gîndi Billie. — Te ajut cu o parte dintre pregătiri, acceptă. — Ar fi minunat! exclamă Georgiana. Şi de mare ajutor. Ai mult mai multă experienţă cu aşa ceva decît mine. — Nu chiar, spuse sincer sora ei. — Măcar tu ai participat la petreceri. — Da, dar... Billie nu se obosi să termine propoziţia. Georgiana părea foarte fericită. Ar fi fost ca şi cum ar fi lovit un căţeluş să-i spună că nu putea să sufere să fie tîrîtă la petreceri în siajul mamei sale. Sau, dacă "ură" era un cuvînt prea dur, atunci măcar se putea spune că nu-i plăcuse. Nu-i făcea nici o plăcere să călătorească. Atîta lucru învăţase despre sine în toţi anii ei. Şi nu se bucura deloc de compania necunoscuţilor. Nu era timidă. Deloc. Prefera pur şi simplu să fie printre oamenii pe care-i cunoştea. Printre oamenii care, la rîndul lor, o cunoşteau.


109

Viaţa era mult mai simplă aşa. — Priveşte lucrurile în felul următor, îi spuse lady Bridgerton lui Billie. Nu vrei să dăm o petrecere şi nu-ţi plac petrecerile, dar eu sînt mama ta şi am decis să fiu gazda unei petreceri. De aceea tu nu ai de ales şi trebuie să participi. De ce să nu profiţi de ocazie ca să transformi întîlnirea asta într-una de care chiar să te bucuri? — Dar n-o să mă bucur. — Sigur că nu, dacă abordezi problema cu atitudinea asta! Billie avu nevoie de o clipă ca să se recompună şi să-şi stăpînească pornirea să se apere, să-şi susţină punctul de vedere, să-i spună mamei că nu dorea să i se vorbească precum unui copil... — Mi-ar face extraordinar de mare plăcere s-o ajut pe Georgiana, rosti apăsat, atîta vreme cîtîm i rămîne timp să citesc din Enciclopedia de Agricultură. — Nici n-aş îndrăzni să visez să te răpesc de lîngă Prescott, murmură mama ei. Billie îi aruncă o privire supărată. — N-ar trebui s-o iei peste picior. Este exact genul de carte care m-a ajutat să cresc productivitatea la Aubrey Hall cu zece procente. Ca să nu mai vorbesc despre toate fermele chiriaşilor. Toţi mănîncă mai bine acum, că... Se opri. înghiţi în sec. Tocmai se lansase într-o explicaţie, adică exact ce-şi propusese să nu facă. Să nu-şi susţină punctul de vedere. Să nu se apere. Să nu se poarte precum un copil. Băgă repede în gură mîncarea de pe farfurie, cît să nu rămînă acolo mai mult de alte treizeci de secunde, apoi se ridică şi-şi luă cu un gest pripit cîrjele sprijinite de masă.

110

JULIA QUINN

— Dacă are cineva nevoie de mine, sînt în bibliotecă. Să-mi spui cînd se usucă pămîntul destul cît să întindem o pătură, adăugă adresîndu-i-se surorii ei. Georgiana dădu aprobator din cap. — Mamă, îi spuse Billie lui lady Bridgerton, aplecînd capul în loc să facă o plecăciune. încă un lucru pe care nu-l putea face în cîrje. —■ Billie, răspunse mama ei pe un ton conciliant şi, poate, puţin frustrat. Mi-aş dori să nu... Tînăra aşteptă finalul propoziţiei, dar lady Bridgerton nu făcu decît să clatine din cap. — Nu mai are importanţă. Billie dădu din nou din cap, sprijinindu-se pe una dintre cîrje şi răsucindu-se pe piciorul sănătos. Lovi podeaua cu cîrjele, apoi îşi întoarse corpul între ele, cu umărul drept, încordat, repetînd mişcarea pînă ajunse la uşă. Era al naibii de greu să ieşi cu demnitate cînd mergeai ajutată de cîrje! *

*

*

George încă nu era sigur cum reuşise Andrew să-l convingă să meargă cu el la Aubrey Hall, într-o vizită tîrzie de dimineaţă, dar iată-l acolo, la intrarea cea mare, şi dîndui pălăria lui Thamesly, majordomul familiei Bridgerton încă de dinainte să se nască el. — Faci o faptă bună, bătrîne, îi spuse Andrew bătîndu-l pe umăr pe George cu mai multă forţă decît era necesar. — Nu-mi spune "bătrîne".


111

Doamne, cît putea să urască acel apelativ. Bineînţeles, singurul efect al remarcii lui asupra lui Andrew fu că acesta izbucni în rîs. — Orice vîrstă ai avea, tot o faptă bună faci. Probabil că Billie şi-a ieşit deja din minţi de plictiseală. — l-ar folosi puţină plictiseală, spuse George ca pentru sine. — Nu pot să te contrazic, recunoscu Andrew, însă eu pentru familia ei sînt îngrijorat. Numai Dumnezeu ştie ce o să le facă dacă nu vine nimeni s-o distreze. — Vorbeşti de parcă ar fi un copil. — Copil? Andrew se întoarse şi se uită la el cu o privire calmă şi senină, iar George, care-l cunoştea destul de bine, deveni extrem de bănuitor. — Ba deloc. — Domnişoara Bridgerton e în bibliotecă, îi informă majordomul. Dacă vreţi să aşteptaţi în salon, o anunţ de sosirea domniilor voastre. — Nu e necesar, spuse Andrew vesel. Mergem noi la ea, în bibliotecă. Ultimul lucru pe care-l vrem e să o forţăm să ţopăie mai mult decît e necesar. — Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule, murmură Thamesly. — Are dureri mari? întrebă George. — Nu ştiu ce să vă răspund la asta, rosti majordomul cu diplomaţie, dar merită menţionat că vremea e tare frumoasă, iar domnişoara Bridgerton a rămas în bibliotecă. — Aşadar, nu se simte bine deloc. — Deloc, milord.

112

JULIA QUINN

George presupuse că de aceea îi dăduse voie lui Andrew să-l ia de la întîlnirea săptămînală cu admi nistratorul moşiei lor. Ştia că glezna lui Billie nu putea să se fi vindecat peste noapte. în seara de dinainte fusese foarte umflată, oricît de festiv ar fi înfăşurat-o ea în funda aceea ridicolă, trandafirie. Răni ca aceea nu treceau peste noapte. El şi Billie nu fuseseră niciodată prieteni, dar simţea un fel ciudat de responsabilitate pentru starea ei de bine, cel puţin în situaţia respectivă. Cum era proverbul acela chinezesc? Dacă salvai o viaţă, erai responsabil pentru ea pe veci? Nu-i salvase el viaţa lui Billie, dar fuseseră captivi pe acoperiş împreună... Şi, fir-ar să fie, nu ştia exact ce însemna asta, dar i se părea că era responsabilitatea lui să se asigure că ea se simţea măcar puţin mai bine. Chiar dacă era femeia cea mai exasperantă din lume şi îl scotea din minţi de cele mai multe ori. Cu toate astea, aşa era corect. Atîta tot. — Billie, strigă Andrew în timp ce se îndreptau spre partea din spate a conacului. Am venit să te salvăm! George clătină din cap. Cum supravieţuia fratele lui în marina militară? Andrew n-avea nici un strop de seriozitate în el. — Billie! strigă acesta din nou, începînd să intoneze un cîntecel ridicol. Unde eeeeştiii? — în bibliotecă, îi reaminti fratele său. — Ei bine, da, sigur, spuse Andrew zîmbind cu toată gura, dar nu e mai distractiv aşa? Bineînţeles că nu aşteptă răspunsul. — Billie! strigă din nou. Hei, Biiiilliiieee!


113

— Pentru Dumnezeu! Capul tinerei apăru de după uşa bibliotecii. Părul castaniu era strîns într-o coafură lejeră, ca aceea a unei doamne fără planuri de socializare. — Vorbeşti destul de tare cît să trezeşti şi morţii. Ce cauţi aici? » ' — Aşa îţi saluţi tu prietenii vechi? — Te-am văzut nu mai departe de aseară. — Aşa e. Andrew se aplecă şi o sărută frăţeşte pe obraz. — Dar a trebuit să stai fără mine multă vreme, aşa că ai nevoie să-ţi refaci rezervele. — Rezervele de companie a ta? întrebă tînăra puţin nedumerită. Andrew o bătu pe mînă. — Avem mare noroc că ai ocazia asta. George se aplecă spre dreapta, ca s-o vadă pe după fratele său. — îl strîng eu de gît sau îţi las ţie plăcerea? Billie îl recompensă cu un zîmbet diavolesc. — Trebuie să fie un efort comun, nu crezi? — Ca să împărţiţi şi vina? îi împunse Andrew. — Ca să împărţim bucuria, îl corectă Billie. — Mă răneşti. — Cu bucurie, te asigur. Ţopăi spre stînga, ca să se uite la George. — Pe tine ce te aduce aici în această frumoasă dimineaţă, lord Kennard? El o privi puţin supărat la auzul titlului. Familiile lor nu se formalizau niciodată cînd erau doar între ele. Nici măcar

114

JULIA QUINN

în acel moment, în care Billie era singură cu doi domni necăsătoriţi, nimeni nu se supăra. Aşa ceva n-ar fi fost permis, însă, în timpul petrecerii. Cu toţii ştiau că maniera lor relaxată nu era potrivită în compania altora. — M-a adus fratele meu aproape cu forţa, recunoscu George. Se temea puţin pentru siguranţa familiei tale. Ea îl privi bănuitor. — Chiar aşa. — Ei, Billie, spuse Andrew. Ştim cu toţii că nu faci faţă prea bine cînd trebuie să stai închisă în casă. — Eu am venit ca să mă asigur că el nu păţeşte nimic, spuse George arătînd cu capul spre fratele său. Cu toate că sînt convins că orice rană i-ai provoca ar fi binemeritată. Billie dădu capul pe spate şi rîse. — Veniţi alături de mine în bibliotecă. Trebuie să mă aşez din nou. în timp ce George îşi revenea în simţiri după ce-o văzuse pe Billie atît de minunat de bucuroasă, aceasta merse şchiopătat pînă la cea mai apropiată masă de citit, ţinîndu-şi rochia albastru deschis deasupra gleznelor, ca să se mişte mai uşor. — Ar trebui să foloseşti cîrjele, îi spuse el. — Nu merită, pentru o călătorie atît de scurtă, răspunse Billie, aşezîndu-se înapoi pe fotoliu. Plus că au căzut şi ar fi fost prea dificil să mă aplec şi să le ridic. George îi urmări privirea pînă în locul în care cîrjele zăceau pe podea, una puţin deasupra celeilalte. Merse şi le ridică, sprijinindu-le apoi de marginea mesei. — Dacă ai nevoie de ajutor, rosti încet, ar trebui să-l ceri.


115

Ea îl privi nedumerită, apoi clipi. — N-aveam nevoie de ajutor. George dădu să-i spună că nu era nevoie să se apere, darîşi dădu seama că ea nu asta făcuse, ci exprimase pur şi simplu o stare de fapt. O stare de fapt aşa cum o vedea ea. Clătină din cap. Billie era adesea foarte pragmatică. — Ce-a fost asta? întrebă tînăra. El ridică din umeri. N-o înţelegea deloc. — Ce voiai să spui? insistă ea. — Nimic. Billie strînse din buze. — Nu-i adevărat. Sînt convinsă că voiai să spui ceva. Pragmatică şi tenace. Era o combinaţie de speriat. — Ai dormit bine? întrebă el politicos. — Sigur că da, spuse ea ridicînd din sprîncene suficient cît să-i dea de înţeles că sesizase schimbarea de subiect. Tiam spus de ieri că nu am niciodată probleme cu somnul. — Ai spus că adormi repede, o corectă el, surprins că reţinuse diferenţa. Billie ridică din umeri. — E cam acelaşi lucru. — Nu te-ai trezit din cauza durerii? Ea se uită în jos, spre picior, de parcă ar fi uitat că îl avea. — Se pare că nu. — Dacă-mi permiteţi să vă întrerup, spuse Andrew, făcînd o plecăciune în faţa lui Billie şi o mişcare ridicolă din braţ, am venit ca să vă oferim ajutorul nostru şi susţinerea în orice fel veţi găsi necesar să o facem.

116

JULIA QUINN

Tînăra îl privi aşa cum George privea de obicei copiii mici şi neastîmpăraţi. — Eşti sigur că vrei să faci o promisiune atît de mărinimoasă? George se aplecă pînă cînd buzele lui ajunseră în dreptul urechii ei, apoi spuse: — Te rog să-ţi aduci aminte că spune "noi" ca pe un pronume regal, şi nu ca pe un plural. Ea zîmbi larg. — Cu alte cuvinte tu nu vrei să iei parte la aşa ceva? — Absolut deloc. — O insulţi pe domnişoara, spuse Andrew fără nici o urmă de protest în glas. Se aşeză relaxat într-unul dintre fotoliile familiei Bridgerton, cu picioarele lungi întinse şi doar cu călcîiele cizmelor sprijinite de covor. Billie îl privi exasperată, apoi se întoarse spre George. — De ce aţi venit, totuşi? Acesta se aşeză de cealaltă parte a mesei. — Din motivul pe care ţi l-a spus şi el, dar fără atîtea exagerări. Ne-am gîndit că, poate, ai nevoie de companie. — Aha, spuse Billie, retrăgîndu-se puţin, surprinsă de francheţea răspunsului său. Mulţumesc. Foarte frumos din partea voastră. — Mulţumesc. Foarte frumos din partea voastră? repetă Andrew. Ea întoarse brusc privirea în direcţia lui. — Voiai să fac şi-o plecăciune? — Ar fi fost frumos, răspunse Andrew pe un ton prefăcut timid.


117

— E imposibil în cîrje. — Ei, dacă aşa stau lucrurile... Billie se răsuci din nou spre George. — E un idiot. Acesta ridică amîndouă mîinile, într-un gest ca de apărare. — Eu nu te contrazic absolut deloc. — Ah, chinurile fratelui mai mic, oftă Andrew. Billie dădu ochii peste cap şi arătă spre el, adresîndui-se, însă, lui George: — Nu-i da apă la moară. — Sînt încolţit din toate părţile, continua Andrew să spună. Nimeni nu mă respectă... George întinse capul ca să vadă titlul cărţii lui Billie. — Ce citeşti? — Şi, mai spuse fratele său, se pare că sînt, de asemenea, ignorat. Billie întoarse cartea astfel încît scrisul aurit să devină lizibil pentru George. — Enciclopedia Prescott Despre Agricultură. — Volumul patru, spuse el aprobator. Avea în biblioteca personală volumele unu, doi şi trei. — Da, a fost publicată de curînd, confirmă Billie. — Probabil foarte de curînd, altfel aş fi cumpărat-o şi eu la ultimul drum la Londra. — Tata a adus-o cînd s-a întors de acolo, nu demult. Poţi s-o citeşti şi tu cînd termin eu, dacă vrei. — Nu, nu. Sigur o să am nevoie de propriul exemplar. — Ca să poţi să-l consulţi ori de cîte ori e nevoie, răspunse ea dînd aprobator din cap.

118

JULIA QUINN

— Cred că tocmai aţi purtat conversaţia cea ma plictisitoare din toate timpurile, se auzi vocea lui Andrew din spatele lor. îl ignorară. — Citeşti adesea astfel de tomuri? întrebă George arătînd cu capul spre Enciclopedie. Crezuse întotdeauna că domnişoarele preferau volumele subţiri de poezie sau piesele de Shakespeare sau Marlowe. Sora şi mama lui de astfel de cărţi se bucurau. — Sigur că da, răspunse ea uitîndu-se urît la el, de parcă ar fi jignit-o doar întrebînd aşa ceva. — Billie îl ajută pe tatăl ei la administrarea domeniului, spuse Andrew, aparent plictisit să-i mai ia peste picior. Se ridică şi se apropie de rafturile cu cărţi, de unde alese una, aparent la întîmplare. Parcurse cîteva pagini, se încruntă şi o aşeză la loc. — Da, mi-ai spus că îl ajuţi, rosti George, apoi o privi. Foarte neobişnuit din partea ta. Ea îl privi cu bănuială. — N-am intenţionat să te insult, reuşi el să spună înainte ca ea să deschidă gura mică şi grăbită. Era numai o observaţie. Billie nu părea convinsă. Trebuie să recunoşti, spuse el împăciuitor, că tinerele domnişoare nu îşi ajută astfel taţii. De acolo ideea cătu faci ceva cît se poate de neobişnuit. — Jur, George, spuse Andrew ridicînd privirea de la cartea pe care o frunzărea, că tu pînă şi complimentele le faci ca un măgar înfumurat ce eşti. O să-l omor, bombăni fratele său.


119

— Stai la rînd, răspunse Billie. E ceva adevăr în spusele lui, totuşi, remarcă pe un ton mai scăzut. George tresări şi se retrase. — Mă scuzi? — Pari puţin... Billie flutură o mînă prin aer în loc să-şi termine propoziţia. — Puţin măgar? oferi George. — Nu! se grăbi ea să spună, suficient de convinsă încît să-l facă s-o creadă. Doar puţin... El aşteptă. — Vorbiţi cumva despre mine? întrebă Andrew aşezîndu-se din nou pe fotoliu, cu o nouă carte în mînă. — Nu, rostiră ei la unison. — Dacă spuneţi lucruri frumoase, nu mă deranjează, murmură el. George îl ignoră, cu privirea aţintită spre Billie. Tînăra se încruntase, iar între sprîncene îi apăruseră două şanţuri fine, curbate unul spre celălalt în formă de clepsidră, iar buzele i se ţuguiaseră într-o grimasă stranie, aproape de parcă ar fi aşteptat să fie sărutată. George îşi dădu seama că nu o mai văzuse niciodată gîndindu-se atît de profund la ceva. După care, aproape imediat, înţelese ce idee cu totul stranie era aceea. — Ai părut puţin cam înfumurat, ce-i drept, spuse Billie într-un final. Vorbise încet, doar pentru urechile lui. — Cred că e de înţeles, totuşi? De înţeles? George se aplecă înainte. — De ce o spui ca pe o întrebare?

1 20

JULIA QUINN

— Nu ştiu. Tînărul lord se sprijini de spătarul fotoliului şi îşi încrucişa braţele, ridicînd în acelaşi timp o sprînceană, semn că aştepta ca ea să continue. — Bine, rosti Billie nu tocmai elegant. Eşti cel mai mare, moştenitorul titlului. Eşti genialul, chipeşul şi, vai, să nu uităm, doritul de toate domnişoarele lord Kennard. George simţi cum buzele i se întindeau într-un zîmbet larg. — Mă consideri chipeş? — Exact despre asta vorbeam! — Şi genial, murmură George. Habar n-aveam. — Te porţi ca Andrew, spuse Billie pentru sine. Din nu se ştia ce motiv, George chicoti. Reacţia lui o făcu pe Billie să îi arunce o privire ucigătoare. Drept răspuns, George zîmbi şi mai larg. Doamne, cît era de distractiv s-o împungă. Tînăra se aplecă înainte şi în acel moment îşi dădu seama în sfîrşit cît de bine se putea vorbi cu dinţii încleştaţi: — încercam să fiu politicoasă, se răsti. — îmi pare rău, răspunse George imediat. Ea strînse din buze. Mi-ai pus o întrebare şi am încercat să-ţi răspund sincer, atent. Mi s-a părut că meriţi măcar atît. Ei bine, acum chiar că se simţea ca un măgar. — îmi pare rău, repetă, de această dată din mai mult decît politeţea învăţată de mic. Billie expiră şi îşi prinse buza de jos cu dinţii. Se gîndea din nou, îşi dădu seama George. G t de remarcabil era să fii


121

martorul procesului de gîndire al altei persoane. Oare toată lumea era la fel de expresivă în timp ce-şi cîntărea ideile? — Aşa ai fost crescut, spuse ea într-un final. Nu e vina ta, la fel cum nu e vina ta pentru că... Expiră din nou, prelung, dar George avea răbdare. Billie avea să-şi găsească vorbele. ' > După cîteva momente, aşa se şi întîmplă. — Ai fost crescut... De această dată, însă, se opri brusc. — Ca să fiu înfumurat? rosti el încet. — Ca să ai multă încredere în tine, îl corectă ea, însă lui George i se păru că afirmaţia sa fusese mai aproape de cuvintele ei iniţiale. Nu e vina ta, adăugă tînăra. — Acum cine vorbeşte de sus? Billie îi zîmbi cu tristeţe. — Sînt sigură că eu, dar e adevărat. Nu ai cum să te abţii, aşa cum nici eu nu pot să nu fiu... Flutură din nou mîinile, aparent gestul ei favorit cînd voia să spună ceva stînjenitor ce nu putea fi rostit cu voce tare. — Cum sînt, încheie pînă la urmă. — Cum eşti, spuse el încet. Se simţise obligat s-o spună, chiar dacă nu ştia sigur din ce motiv. Ea îl privi, dar numai cu ochii, lăsînd capul aplecat puţin şi făcîndu-l să creadă că, dacă nu o privea la rîndul lui, ea sar fi uitat la mîinile strînse în poală, iar momentul s-ar fi pierdut pentru totdeauna. — Cum eşti tu? şopti el. Billie clătină din cap.

1 22

JULIA QUINN

— N-am nici cea mai vagă idee. — îi e cuiva foame? întrebă Andrew deodată. George clipi, încercînd să iasă de sub vraja care-l cuprinsese. — Mie mi-e foarte foame, continuă fratele lui. Complet foame. Am mîncat un singur mic dejun în dimineaţa asta. — Unul singur? dădu Billie să întrebe, dar Andrew se ridicase deja şi se apropia de ea. Puse mîinile pe masă şi se aplecă să-i şoptească: — Speram să fiu invitat la ceai. — Sigur că eşti invitat la ceai, spuse Billie pe un ton la fel de nesigur pe cît se simţea George. Se încruntă. — E cam devreme, totuşi. — Nu-i niciodată prea devreme pentru ceai, declară Andrew. Nu dacă bucătăreasa a făcut fursecuri. Se întoarse către George. — Nu ştiu ce pune în ele, dar sînt divine. — Unt, spuse Billie pe un ton absent. Foarte mult. Andrew înclină capul într-o parte. — Are sens. Orice e mai bun cu mult unt. — Am putea s-o chemăm pe Georgiana să ni se alăture, spuse Billie întinzîndu-se după cîrje. Trebuie să o ajut să pună la cale jocurile pentru petrecere, adăugă dînduşi ochii peste cap. Ordinele mamei. Andrew lăsă să-i scape un hohot de rîs. — Oare mama ta nu te cunoaşte deloc? Billie îi aruncă o privire nervoasă peste umăr.


123

— Serios, căpriţă, ce vrei să facem? Să mergem pe cîmpul din sud ca să plantăm orz? — Termină, spuse George. Andrew se întoarse spre el. — Ai spus ceva? , — Las-o în pace. Andrew îl privi atît de multă vreme încît George nu putu să nu se întrebe dacă nu cumva vorbise în vreo limbă străină. — Dar e Billie, spuse în sfîrşit. — Ştiu. Iar tu ai face bine s-o laşi în pace. — Pot să mă apăr şi singură, George, spuse Billie. Lordul o privi şi spuse: — Sigur că da. Ea deschise gura ca să răspundă ceva, dar nu reuşi să găsească nimic potrivit de zis. Andrew se uită de la unul la altul de cîteva ori, apoi făcu o plecăciune scurtă în direcţia tinerei. — Scuzele mele. Billie dădu stînjenită din cap a iertare. — Poate că aş putea să vă ajut cu planurile de petrecere, sugeră Andrew. — Sigur te pricepi mai bine decît mine, răspunse Billie. — Asta este de la sine înţeles. Tînăra îl împunse în picior cu una dintre cîrjele pe care se sprijinea, şi astfel, îşi dădu seama George, lucrurile reveniră la normal. Doar că nu şi pentru el.

Capitolul 9 Patru zile mai tîrziu Era remarcabil, îşi spuse Billie, ba nu, de-a dreptul de inspiraţie pentru alţii, că scăpase atît de repede de cîrje. Clar, totul ţinea de o minte puternică. Forţă, rezistenţă. Hotărîre. Şi capacitatea să ignori durerea, care ajuta destul de mult. Oricum nu o durea prea tare. Era ca o pişcătură. Sau mai degrabă ca şi cum cineva i-ar fi bătut un cui în gleznă, la intervale egale cu mărimea paşilor pe care-i făcea. Nu era un cui prea mare, totuşi. Doar unul mic. Mai mult un ac, aşa. Ea era puternică, toată lumea spunea asta. Oricum, durerea de gleznă nu era pe cît de sîcîitoare ajunsese iritaţia de la subţioară, din cauza cîrjelor. Plus că n-avea de gînd să plece în vreo excursie lungă, ci doar să poată să meargă prin casă pe picioarele ei. Oricum, ritmul îi era cu mult mai lent decît de obicei. Se îndreptă spre salon la cîteva ore după micul dejun. Thamesly o informă că Andrew o aştepta deja. Nu era cu totul surprinzător, fiindcă tînărul îi făcuse cîte o vizită în fiecare zi de cînd se rănise. Foarte frumos din partea lui.


125

Construiau case din cărţi de joc, o alegere chinuitoare pentru Andrew, a cărui mînă dominantă era imobilizată. Spusese că, dacă tot venea s-o viziteze, n-avea decît să se facă util. Billie nu se obosise să-i atragă atenţia că nişte castele din cărţi de joc erau exact definiţia inutilităţii. Cît despre singurul său braţ sănătos, acesta nu-l împiedica decît să echilibreze primele cărţi, lucru pentru care avea nevoie de ajutor, dar după aceea le ridica pe restul la fel de bine ca şi ea. Mai bine, adevărul fie spus. Billie uitase cît de priceput era el la construcţiile din cărţi de joc şi cît de obsedat devenea de ele în timp ce le construia. Ziua de dinainte fusese cea mai rea. Imediat ce terminaseră primul nivel, Andrew nu-i mai dăduse voie să participe şi ea, iar după aceea o gonise din perimetru, susţinînd că respira prea adînc. Ceea ce, sigur, nu-i dădu lui Billie de ales, iar tînăra strănută. Ar fi putut la fel de bine să lovească masa cu piciorul. Simţise un fior de regret cînd totul se dărîmase, însă expresia de pe chipul lui Andrew fusese de nepreţuit, chiar dacă tînărul supărat plecase acasă imediat după tragedie. Asta, însă, se întîmplase cu o zi înainte şi, cunoscînduI, Billie ştia că Andrew avea să-şi dorească să o ia de la capăt, să construiască un castel mai mare şi mai bun acum, la a cincea încercare. Ar fi trebuit să-i fie de-ajuns să mai adauge un etaj sau două proaspătului său proiect arhitectural. — Bună dimineaţa, spuse Billie cînd intră în salon.

126

JULIA QUINN

Andrew stătea lîngă o farfurie cu biscuiţi pe care cineva o aşezase pe masa din spatele divanului. O slujnică, pro babil. Una dintre cele mai prostuţe, care chicoteau mereu la vederea lui. — Ai renunţat la cîrje, spuse el dînd aprobator din cap. Felicitări. — Mulţumesc. Billie se uită în jur. George nu venise nici în acea zi. No mai vizitase din acea primă dimineaţă în bibliotecă. Nu că ea s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Doar nu erau prieteni. Nu erau nici duşmani, bineînţeles, dar nu erau prieteni şi nu fuseseră niciodată. Poate că acum erau, totuşi, măcar puţin. — Ce s-a întîmplat? întrebă Andrew. Billie clipi. — Nimic. — Te uitai urît. — Ba nu. El o privi condescendent. — îţi vezi tu singură faţa? — Şi mai susţii că ai venit să mă înveseleşti, rosti Billie lent. — Vai, nu. Am venit pentru fursecuri. întinse mîna şi luă de la ea cîteva cărţi de joc. — Şi, poate, ca să construiesc un castel. — în sfîrşit am parte de un strop de sinceritate. Andrew rîse şi se aşeză cu o bufnitură surdă pe divan. — Nu se prea poate spune că mi-am ţinut secrete motivele. Billie clipi aprobator. Prietenul ei mîncase o cantitate foarte mare de fursecuri în ultimele cîteva zile.

DIN VINA DOMNIŞOAREI BRiDGERTON

127

— Te-ai purta mai frumos cu mine, continuă el, dacă ai şti cît e de nesuferită mîncarea de pe vas. — De la unu la zece, cît de rea este? — Cam de doisprezece. — îmi pare foarte rău, spuse ea făcînd o grimasă. Lui Andrew îi plăceau dulciurile. ' — Ştiam în ce mă bag. Făcu o pauză, încruntat, gînditor. — De fapt, nu, nu cred că ştiam. — N-ai mai fi mers în marină dacă ai fi ştiut că n-au fursecuri? Andrew oftă dramatic. — Uneori un bărbat trebuie să-şi facă singur fursecuri. Din mîna lui Billie alunecară cîteva cărţi de joc. — Poftim? — Cred că foloseşte biscuiţii pe post de metaforă pentru destin, se auzi o voce din prag. — George! exclamă Billie. Surprinsă? Încîntată? Ce se auzise în vocea ei? Şi de ce nu ştia tocmai ea ce anume fusese? — Billie, murmură el făcînd o plecăciune. Tînăra îl privi fix. — Ce cauţi aici? El strînse din buze într-un fel sec. Nu se putea spune că zîmbea. — Eşti un model de ospitalitate. — Ei bine... Billie se aplecă şi începu să strîngă cărţile de joc pe care le scăpase, încercînd în acelaşi timp să nu calce pe marginea dantelată a rochiei.

128

JULIA QUINN

— Nu m-ai vizitat de patru zile. Acum George zîmbi cu adevărat. — înseamnă că ţi-a fost dor de mine. — Ba nu! îl privi cu reproş, aplecîndu-se brusc ca să ridice valetul de inimă roşie. Nemernicul alunecase pînă sub jumătatea divanului. — Nu fi ridicol! Thamesly nu mi-a spus că eşti aici. Mia zis doar de sosirea lui Andrew. — M-am ocupat de cai, spuse George. Ea îl privi imediat pe fratele lui, îmbujorîndu-se surprinsă. — Aţi venit călare? — Ei bine, eu am încercat, recunoscu acesta. — Am mers foarte încet, confirmă George. Imediat după aceea o privi bănuitor. — Unde-ţi sînt cîrjele? — Am scăpat de ele, răspunse ea zîmbind cu mîndrie. — Văd asta, continuă el încruntîndu-se. Cine ţi-a spus că poţi să renunţi la ele? — Nimeni, se oţărî Billie. Cine naiba se credea? Tatăl ei? Nu, clar nu tatăl. Ar fi fost... Of. — M-am ridicat din pat, explică pe un ton exagerat de răbdător, am făcut un pas şi am luat singură decizia asta. George pufni, la care Billie făcu un pas în spate. — Asta ce vrea să însemne? — Dă-mi voie să-ţi traduc, spuse Andrew de pe divan, unde încă stătea întins precum un băietan. — Ştiu ce a însemnat, se răsti Billie.


129

— Vai, Billie, oftă Andrew. Tînăra se întoarse brusc ca să-l privească. — Trebuie să mai ieşi din casă, spuse el. Te rog! De parcă ea n-ar fi ştiut asta. Se întoarse din nou spre George. — Iartă-mi impoliteţea. Nu mă aşteptamrsă vii în vizită. El ridică din sprîncene, darîi acceptă scuzele dînd scurt din cap. Se aşeză odată cu ea. — Trebuie să-l hrănim pe domnul, spuse Billie arătînd cu capul în direcţia lui Andrew. — Să-i dăm şi nişte apă? murmură George, de parcă fratele său ar fi fost cal. — Sînt chiar aici! protestă acesta. George arătă cu capul spre exemplarul vechi de o zi din "London Times", care aştepta, proaspăt călcat, pe masa de lîngă el. — Vă deranjează dacă îl citesc? — Absolut deloc, spuse Billie. Nu se aştepta ca el s-o distreze, chiar dacă scopul vizitei sale păruse a fi acesta. Se aplecă înainte şi îl bătu pe Andrew pe umăr. — Vrei să pun bazele castelului? — Te rog, răspunse el. După care să nu-l mai atingi. Billie se uită la George. Ziarul încă stătea împăturit la el în poală, iar tînărul îi privea cu o curiozitate amuzată. — în mijlocul mesei, spuse Andrew. Billie îl privi cu oarecare doză de reproş. — Sever ca întotdeauna. — Sînt artist. — Arhitect, spuse George.

130

JULIA QUINN

Andrew ridică privirea de parcă ar fi uitat că fratele său se afla şi el acolo. — Da, murmură. Corect. Billie se ridică din fotoliu şi îngenunche în faţa măsuţei joase, echilibrîndu-şi greutatea în aşa fel încît să nu o lase să apese pe piciorul beteag. Alese două cărţi din grămada dezordonată de alături şi le puse în echilibru, în formă de T. Cu atenţie, luă mîinile şi aşteptă să vadă dacă se clătinau. — Frumos lucrat, murmură George. Billie zîmbi, absurd deîncîntată de compliment. — Mulţumesc. Andrew dădu ochii peste cap. — Andrew, jur, spuse Billie folosindu-se de o a treia carte ca să transforme T-ul într-un H, devii foarte enervant cînd faci asta. — Dar rezolv treaba. Billie îl auzi pe George chicotind, apoi deschizînd ziarul şi împăturindu-l în aşa fel încît să poată să-l citească. Tînăra clătină din cap, decise că Andrew avea un extraordinar noroc să o aibă drept prietenă şi mai aşeză cîteva cărţi la baza castelului. — Sînt destule? întrebă. — Da. Mulţumesc. Ai grijă să nu atingi masa cînd te ridici. — Aşa te comporţi şi pe mare? întrebă Billie, şchiopătînd de-a lungul încăperii ca să-şi ia cartea şi să se aşeze în fotoliul ei. Mă mir că te suportă cineva. Andrew privi printre pleoapele îngustate — spre construcţia din cărţi de joc, nu spre ea, şi mai aşeză o carte. — Rezolv treaba, repetă.


131

Billie se întoarse din nou spre George. Acesta îl privea pe Andrew cu o expresie stranie pe chip. Sprîncenele îi coborîseră, dar nu era tocmai încruntat. Ochii îi erau prea strălucitori şi părea prea curios ca să fie încruntat. De fiecare dată cînd clipea, genele îi coborau precum un evantai, graţioase şi... / , — Billie? Doamne! O prinsese privindu-l. Stai puţin... dar de ceI privea aşa? — Scuze, rosti stînjenită. M-am pierdut în gînduri. — Sper că te gîndeai la ceva interesant. Ea se înecă puţin, apoi răspunse: — Nu tocmai. Se simţea foarte prost fiindcă-l insultase fără ştirea lui. Şi fără să vrea neapărat. — Parcă e alt om, spuse ea arătînd spre Andrew. Mi se pare foarte ciudat. — Nu l-ai mai văzut niciodată aşa? — Ba da. Billie se uită spre fotoliu, apoi spre divan, şi alese divanul. Andrew stătea acum pe podea şi probabil că nu voia să-şi reia locul prea curînd. Tînăra se aşeză, sprijinită de braţ şi cu picioarele întinse înainte. Fără să se gîndească, întinse mîna spre pătura de pe spătar şi îşi acoperi picioarele. — Tot mi se pare ciudat. — E neaşteptat de precis în mişcări, spuse George. Billie se gîndi la asta. — De ce neaşteptat? George ridică din umeri şi arătă spre fratele său.

132

JULIA QUINN

— Cine ar crede aşa ceva despre el? Billie se gîndi o clipă, apoi decise că era de acord. — Are un aer straniu, care-ţi inspiră lipsă de precizie. — Vă aud, să ştiţi, spuse Andrew. Mai aşezase vreo douăsprezece cărţi şi se retrăsese cîţiva centimetri, ca să examineze castelul din mai multe unghiuri. — Nu cred că încercam să fim discreţi, spuse George pe un ton împăciuitor. Billie zîmbi pentru sine şi strecură un deget în locul corect din carte. Era unul dintre acele volume care avea o panglică numai bună de folosit pe post de semn de carte. — Ca să ştii şi tu, spuse Andrew mutîndu-se în cealaltă parte a mesei, te omor dacă dărîmi construcţia. — Frate, rosti George cu o seriozitate impresionantă, abia dacă mai respir. Billie se abţinu să rîdă. Vedea rar acea latură a lui George, umorul lui sec. De obicei era atît de iritat de ei, restul, încît îşi pierdea cu totul simţul umorului. — Citeşti Enciclopedia lui Prescott? \rttrebă George. Billie îi aruncă o privire peste umăr. — Da. — Văd că merge bine. — Deşi nu îmi place, fiindcă are o scriitură tare seacă. Andrew nu ridică privirea, dar spuse: — Citeşti o enciclopedie despre agricultură şi te plîngi că e scrisă cam sec? — Volumul de dinainte a fost genial, protestă Billie. Abia dacă am reuşit să-l las din mînă.


133

Chiar şi judecînd după ceafa sa, era clar că Andrew dăduse ochii peste cap. Billie redeveni atentă la George, care, trebuia spus, nu o certase niciodată pentru ceea ce alegea să citească. — Probabil că din cauza subiectului. De data asta insistă foarte mult asupra mulciului. — Mulciul e important, spuse George cu o sclipire în ochi, cu toate că expresia de pe chip îi era impresionant de serioasă. Ea îl privi cu acelaşi aer lipsit de umor, dar abia reţinîndu-şi zîmbetul. — Mulciul e muici. — Doamne, gemu Andrew, voi doi mă faceţi să-mi vină să-mi smulg părul din cap. Billie îl bătu pe umăr. — Dar ne iubeşti. — Nu mă atinge, o avertiză el. Ea se uită din nou la George. — E foarte sensibil la atingere. — Ce glumă proastă, Billie, se răsti Andrew. Tînăra rîse cu veselie, apoi se întoarse la volumul pe care-l citea. — înapoi la muici. încercă să citească. Din răsputeri. Dar Enciclopedia lui Prescott părea atît de plictisitoare de această dată încît, de fiecare dată cînd George făcea vreo mişcare şi ziarul lui foşnea, ea se trezea ridicînd privirea. Moment în care şi el se uita la ea, iar Billie trebuia să se prefacă atentă la Andrew, moment în care chiar devenea atentă la el, fiindcă era straniu de fascinant să priveşti pe

134

JULIA QUINN

cineva construind cu o singură mînă un castel din cărţi de joc. "înapoi la Prescott", se admonestă. Oricît de plictisitor ar fi fost mulciul, trebuia să parcurgă capitolele despre el. Cumva, reuşi să facă asta. Petrecură o oră într-o tăcere amicală, ea pe divan, cu cartea, George în fotoliu, cu ziarul, iar Andrew pe podea, cu cărţile de joc. Billie reuşi să treacă de partea despre mulciul din paie, apoi de aceea despre mulciul din frunze uscate, dar cînd ajunse la mulciul acru simţi că nu mai putea. Oftă lipsit de eleganţă. — M-am plictisit în ultimul hal. — Exact genul de lucru pe care să-l spui celor care îţi ţin companie, o împunse Andrew. Ea îl privi cu coada ochiului. — Tu nu intri la categoria asta. — Dar George? Acesta se uită la ei, iar Billie ridică din umeri. — Cred că nu. — Ba da, spuse cel cu pricina. Billie clipi. Nu-şi dăduse seama că el îi asculta. — Se poate spune că eu îţi ţin companie, repetă George şi, dacă nu s-ar fi uitat la el, Billie nu l-ar fi auzit. Nici nu ar fi văzut focul care-i ardea în privire, fierbinte, intens, care dură mai puţin de o secundă înainte ca tînărul să-l stingă şi să-şi reia lectura. — îl tratezi pe Andrew ca pe un frate, spuse întorcînd pagina cu mişcări lente şi deliberate. — Iar pe tine te tratez... El o privi din nou.


135

— Nu ca pe un frate. Billie desfăcu buzele. Nu putea să se uite în altă parte. După aceea se văzu nevoită să se uite în altă parte, fiindcă 0 cuprinse un sentiment neobişnuit şi deodată simţi nevoia imperativă să revină la mulciul acru. Atunci George scoase un sunet sau poate doar respiră, iar ea nu reuşi să se stăpînească şi-l privi din nou. Avea păr frumos, hotărîîn sinea ei. Se bucura că nu şi1pudra, cel puţin nu la ocazii normale, de zi cu zi. Era des, puţin ondulat şi părea că s-ar fi ondulat dacă l-ar fi lăsat să crească. Billie pufni încet. Cameristei ei i-ar fi plăcut un astfel de păr. Billie nu făcea decît să şi-l lege la spate, în coadă, însă uneori era nevoie să se coafeze mai complicat. încercaseră de toate cu părul ei — fier încins, panglici ude — însă acesta nu se ondula şi pace. îi plăcea şi culoarea părului lui George. Era ca de caramel, bogată şi dulce, cu tonuri de auriu. Ar fi putut să pună rămăşag că, uneori, el uita să-şi pună pălăria şi ieşea la soare cu capul gol. La fel făcea şi ea. Interesant cum toată familia Rokesby avea ochii de exact aceeaşi culoare, însă părul lor avea o gamă largă de tonuri de şaten. Nici unul dintre ei nu era blond şi nici unul nu era roşcat dar, cu toate că erau cu toţii şateni, nici unul nu avea părul de aceeaşi culoare cu altul. — Billie? întrebă George pe un ton între confuz şi amuzat. Ah, fir-ar al naibii! Iar o prinsese privindu-l. Tresări şi zîmbi. — Mă gîndeam cît semănaţi tu şi Andrew, spuse.

136

JULIA QUINN

Era, pe undeva, adevărat. Andrew ridică privirea cînd o auzi. — Chiar crezi? "Nu", gîndi ea, dar spuse: — Ei bine, amîndoi aveţi ochii albaştri. — La fel ca jumătate din Anglia, spuse Andrew pe un ton sec. Ridică din umeri şi se întoarse la ce făcea, prinzîndu-şi limba între dinţi şi gîndindu-se la următoarea sa mutare. — Mama spune mereu că avem urechile la fel, comentă George. — Urechile? întrebă Billie rămînînd puţin cu gura căscată. N-am mai auzit pe nimeni care să compare urechi. — Din cîte ştiu, nimeni nu face asta în afară de mama. — Lobul urechii ne atîrnă, adăugă şi Andrew. Nu se uită la ea, dar se trase de ureche cu mîna sănătoasă. — La ea e lipit de obraz. Billie îşi atinse propria ureche. Nu avea cum să n-o facă. — Nici nu mi-am dat seama că există mai multe feluri. — Şi lobul urechii tale e lipit, spuse Andrew fără să ridice privirea. — Ştii asta aşa, pur şi simplu? — Observ urechile celorlalţi, rosti el pe un ton lipsit de remuşcări. Nu am cum să nu. — Şi eu la fel, recunoscu George. Mama e de vină. Billie clipi de cîteva ori, încă ţinîndu-şi lobul urechii între degete. — Eu nu... Se încruntă şi coborî picioarele de pe divan.


137

— Fii atentă! se răsti Andrew. Ea îl privi iritată, nu că ar fi fost atent, şi se aplecă spre el. Andrew se răsuci încet. — îmi examinezi urechile? — încerc să-mi dau seama care e diferenţa. Ţi-am spus, nici nu ştiam că există mai multe feluri de urechi. El făcu semn cu mîna spre fratele său. — Du-te şi uită-te la urechile lui George, dacă trebuie. Eşti prea aproape de masă aici. — Jur, Andrew, spuse Billie strecurîndu-se cu grijă din spaţiul dintre masă şi divan, parcă ai avea o boală. — Unii bărbaţi aleg băutura, spuse el cu un aer superior. George se ridică, văzînd că Billie era în picioare. — Sau cărţile de joc, rosti zîmbind din colţul gurii. Billie pufni în rîs. — Cîte nivele crezi că a ridicat? întrebă George. Tînăra se aplecă spre dreapta, fiindcă nu vedea masa din cauza lui Andrew. Unu, doi, trei, patru... — Şase, îi răspunse. — Remarcabil. Billie zîmbi. — Atît de puţin e suficient ca să te impresioneze? — Probabil. — Nu mai vorbiţi, se răsti Andrew. — Mişcăm aerul cu respiraţiile noastre, explică Billie, rostind afirmaţia pe un ton grav, bineînţeles că nemeritat. — înţeleg. — Ieri, eu am strănutat. George o privi admirativ.

138

JULIA QUINN

— Bine lucrat! — Mai am nevoie de cărţi, spuse Andrew. Se ridică de la masă foarte încet şi se strecură de-a lungul carpetei precum un crab, pînă cînd ajunse suficient de departe încît să poată să se ridice fără să atingă nimic. — Nu mai am, spuse Billie. Sînt sigură că mai sînt pe undeva, dar n-aş şti unde să le caut. Ţi-am adus ultimele două pachete din camera de joc mai devreme. — Nu-mi ajung, bombăni Andrew. — Ai putea să-l întrebi pe Thamesly, sugeră ea. Dacă ştie cineva, el ar trebui să fie acela. Andrew dădu încet din cap, de parcă s-ar fi gîndit la asta, apoi se întoarse şi spuse: — Trebuie să te mişti. Ea îl privi fix, nedumerită. — Poftim? — Nu poţi să stai acolo. Eşti prea aproape. — Andrew, spuse ea pe un ton chinuit, ai luat-o razna. — O să dărîmi castelul. — Pleacă după cărţi, spuse Billie. — Dacă... — Pleacă! strigară la unison ea şi George. Andrew se uită urît la ei amîndoi şi ieşi. Billie şi George se uitară unul la altul, apoi izbucniră în rîs. — Nu ştiu ce părere ai tu, dar eu mă mut în cealaltă parte a camerei. — Asta ar însemna să recunoşti că te-a învins. Ea îi aruncă o privire peste umăr şi se îndepărtă. — Prefer să mă gîndesc că-mi apăr pielea. George chicoti şi o urmă spre ferestrele mari.


139

— Ironia, spuse, e că nu se pricepe deloc ia jocurile de cărţi. — Serios? întrebă ea strîmbînd din nas. Era ciudat, dar ea şi Andrew nu jucaseră niciodată cărţi. — La toate jocurile de noroc, de fapt, cpntinuă George. Dacă ai nevoie vreodată de bani, cu el trebuie să joci. — Din păcate nu joc jocuri de noroc. — Nu cu cărţi, contră el. Billie avu impresia că tînărul încercase să fie amuzant, dar în urechile ei replica sunase foarte condescendent. Se strîmbă. — Ce vrei să spui cu asta? El o privi de parcă ar fi fost puţin surprins de întrebare. — Voiam să spun doar că în viaţă rişti destul de des. Ea aplecă puţin capul. — Absurd. — Billie, ai căzut dintr-un copac. — Pe un acoperiş. George aproape că rîse. — Şi cum e ăsta un contraargument? — în locul meu ai fi făcut exact la fel, insistă ea. De fapt, chiar aşa ai şi făcut. — Chiar? — Eu am urcat ca să salvez o pisică, spuse împungînduI cu degetul în umăr. Tu ai urcat ca să mă salvezi pe mine. — în primul rînd, răspunse el, eu nu m-am urcat în copac. Iar în al doilea rînd, te compari cu o pisică? — Da. Nu! Pentru prima dată se bucură că îşi scrîntise glezna. Altfel, ar fi bătut din picior.

140

JULIA QUINN

— Ce te-ai fi făcut dacă nu apăream eu? întrebă el. Sincer, Billie. Ce ai fi făcut? — Mă descurcam eu. — Sînt convins. Ai un noroc diavolesc, dar familia ta ar fi fost speriată de moarte şi probabil că ar fi sculat tot satul ca să te caute pe tine. Avea dreptate, fir-ar el să fie, ceea ce făcea ca situaţia să fie şi mai urîtă. — Crezi că nu ştiu? întrebă ea pe un ton scăzut, aproape ca o şuierătură. El o privi suficient timp cît s-o facă să se simtă stingheră. — Nu, spuse. Nu cred. Billie îşi ţinu respiraţia. — Tot ce fac, fac pentru oamenii de aici. Toată viaţa mea... totul. Citesc o nemernică de enciclopedie despre agricultură, spuse, arătînd brusc spre cartea în chestiune. Volumul al patrulea. Cine altcineva, dintre cei pe care-i cunoşti tu... Se opri brusc şi trecură cîteva momente înainte să poată să continue. — Chiar crezi că sînt atît de nepăsătoare? — Nu, spuse el pe un ton scăzut şi devastator de egal. Cred, doar, că nu te gîndeşti suficient la ce faci. Billie făcu un pas înapoi. — Nu-mi vine să cred că mi s-a părut că sîntem prieteni. George nu răspunse. — Eşti un om îngrozitor, George Rokesby. Eşti nerăbdător, intolerant şi...


141

El o apucă brusc de braţ. — Termină. Billie se smulse din strînsoare, dar degetele lui erau prea puternice. — De ce ai venit aici în dimineaţa asta? Te uiţi la mine doar ca să-mi găseşti cusururi. î — .Nu fi absurdă! pufni el. — E adevărat, se răsti ea. Nu te vezi cînd eşti în preajma mea. Nu faci decît să te încrunţi şi să mă cerţi şi... Totul la tine e aşa, atitudinea, expresiile. Mă dezaprobi mereu. — E ridicol ce spui. Ea clătină din cap. Se simţea aproape de o revelaţie. — Nimic din ceea ce sînt nu ţi-e pe plac. George făcu un pas spre ea şi o strînse mai tare de braţ. — Ce spui e ilar de departe de adevăr. Billie rămase cu gura căscată. înţelese aproape imediat că şi George era la fel de şocat ca şi ea de ceea ce spusese. Şi îşi dădu seama că el se apropiase foarte mult. Ridică bărbia şi îl privi în ochi. I se tăie răsuflarea. — Billie, şopti George, ridicînd mîna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă pe obraz.

Capitolul 10 Aproape că o sărutase. Doamne, Dumnezeule, aproape că o sărutase pe Billie Bridgerton. Trebuia să plece de acolo. — E tîrziu, spuse deodată. — Poftim? — E tîrziu. Trebuie să plec. — Nu e tîrziu, rosti ea clipind repede, nedumerită. Ce tot spui? "Nu ştiu", aproape că recunoscu el. Fusese gata-gata să o sărute. Se uitase la gura ei şi îi auzise răsuflarea pe buze şi se aplecase spre ea, dorinduşi... Arzînd. Se rugă ca ea să nu-şi fi dat seama. Cu siguranţă că nu mai fusese sărutată pînă atunci. N-avea de unde să ştie ce se întîmpla. Dar o dorise. Doamne, şi cu cîtă ardoare! Pasiunea îl luase pe sus şi îl traversase atît de repede încît abia dacă izbutise să gîndească limpede. încă o dorea, chiar şi în acel moment. — George? întrebă ea. S-a întîmplat ceva? El deschise gura. Avea nevoie de aer. Billie îl privea curioasă, aproape amuzată. — Tocmai mă certai, îi aduse aminte.


143

George era destul de sigur că mintea încă nu-i func ţiona la capacitate normală. Clipi, încercînd să-i înţeleagă cuvintele. — Vrei să continui? Ea clătină încet din cap. — Nu în mod deosebit. / George îşi trecu mîna prin păr şi încercă să zîmbească. Atît reuşi să facă. Billie se încruntă, îngrijorată. — Eşti sigur că te simţi bine? Pari foarte palid. Palid? Se simţea de parcă ar fi luat foc. — lartă-mă, te rog, spuse. Cred că sînt puţin... Puţin cum? Obosit? înfom etat? îşi drese glasul şi decise: — Sînt puţin ameţit. Ea nu păru să-l creadă. — Ameţit? — M-a apucat deodată, spuse el. Nu minţea. Billie făcu semn spre clopoţel. — Să cer ceva de mîncare pentru tine? Vrei să te aşezi? — Nu, nu, spuse el prosteşte. N-am nimic. — N-ai nimic, repetă ea, radiind lipsa de încredere în ceea ce tocmai auzise. El dădu aprobator din cap. — Ţi-a trecut ameţeala. — De tot. Billie îl privea de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Ceea ce era foarte posibil. Nu se putea gîndi la nici o altă explicaţie. — E timpul să plec, spuse. Se întoarse şi porni spre uşă. Abia aştepta să scape de acolo.

144

JULIA QUINN

— George, aşteaptă! "Cît pe ce!" Dar se opri. Trebuia să se oprească. Nu putea să plece din cameră cînd o domnişoară din nobilime îl striga pe nume, la fel de bine cum nu putea să scuipe în faţa regelui. Aşa fusese crescut şi educat încă de mic. Cînd se întoarse, văzu că Billie făcuse cîţiva paşi înspre el. — Nu crezi că ar trebui să-l aştepţi şi pe Andrew? întrebă. El răsuflă deodată. Andrew, sigur. — O să aibă nevoie de ajutor, nu-i aşa? Ca să urce pe cal? Fir-ar a naibii de treabă! George expiră din nou. — Aştept. Billie îşi prinse buza de jos între dinţi. Doar în partea dreaptă. Aşa făcea mereu, îşi dădu seama George. — Nu-mi dau seama de ce poate să dureze atît, spuse ea uitîndu-se spre uşă. George ridică din umeri. — Poate că nu l-a găsit pe Thamesly. El ridică iar din umeri. — Sau poate l-a prins mama. Uneori poate să te sîcîie în felul ăsta. George începu să ridice din umeri a treia oară, îşi dădu seama cît de netot părea făcînd asta mereu şi alese să zîmbească într-un fel care spunea "cine poate să ştie?". — Ei bine... spuse Billie, rămasă fără sugestii legate de ce s-ar fi putut întîmpla. George îşi prinse mîinile la spate. Se uită pe fereastră. Apoi la perete. Oriunde, numai la Billie nu.


145

încă mai voia să o sărute. Tînăra tuşi, iar el reuşi să-i privească doar picioarele. Era tare stînjenitor. O nebunie. — Mary şi Felix vin peste două zile, spuse ea. El îşi scutură acea parte din minte care ştia să converseze civilizat. / — Nu vine toată lumea atunci? — Ei bine; ba da, răspunse Billie, părînd întrucîtva uşurată că avea de răspuns la o întrebare, dar numai de ei îmi pasă mie. George zîmbi în ciuda sieşi. Cît de specific ei să dea o petrecere şi să nu poată să sufere nici un moment din ea. Cu toate că, de fapt, nu avusese prea mult de ales. Ştiau cu toţii că ideea petrecerii fusese a lui lady Bridgerton. — Aţi terminat lista de invitaţi? întrebă. Ştia răspunsul, bineînţeles. Lista de invitaţi fusese terminată cu zile întregi înainte, iar invitaţiile plecaseră cu mesageri rapizi, cu ordin să aştepte răspunsurile. Tăcerea dintre ei, însă, trebuia umplută. Billie nu mai stătea pe divan, cu cartea în braţe, iar el nu mai citea ziarul în fotoliu. Nu aveau recuzită, erau doar ei doi şi, de fiecare dată cînd o privea, ochii lui se îndreptau spre buzele ei. Nimic, nimic, n-ar fi putut să fie mai greşit. Billie merse cam fără scop spre un birou şi bătu cu degetele în tăblie. — Vine ducesa de W estborough, spuse. Mama e foarte mulţumită că ne-a acceptat invitaţia. Mi se spune că e mare lucru. — O ducesă e întotdeauna mare lucru, răspunse el amuzat. De obicei, e şi un mare deranj.

146

JULIA QUINN

Ea se întoarse. — O cunoşti? — Ni s-au făcut prezentările. Pe chipul lui Billie apăru o expresie glumeaţă. — îmi imaginez că tu cunoşti pe toată lumea. El se gîndi puţin. — Probabil că ai dreptate, răspunse. Toţi cei care vin la Londra, cel puţin. Ca majoritatea bărbaţilor de statutul lui, George petrecea mai multe luni pe an în capitală. De cele mai multe ori se simţea bine acolo. Se întîlnea cu prietenii, afla ultimele veşti despre afacerile de stat şi, în ultima vreme, evalua posibile mirese, ceea ce se dovedise a fi o sarcină mult mai obositoare decîtîşi imaginase. Billie îşi muşcă buza de jos. — E foarte preţioasă? — Ducesa? Tînăra dădu aprobator din cap. — Nu e mai preţioasă decît oricare altă ducesă. — George! Ştii că nu asta te întreb. — Da, răspunse el, făcîndu-i-se milă de ea. E destul de preţioasă, dar o să... Se opri şi se uită la ea. Se uită cu adevărat, se uită în ochii ei, din care lipsea strălucirea obişnuită. — Ai emoţii? Billie îşi scutură o scamă de pe mîneca rochiei. — Nu vorbi prostii. — Fiindcă... — Sigur că am emoţii. Replica ei îl făcu să tacă brusc. Avea emoţii? Billie?


147

— Ce e? întrebă ea văzîndu-l nedumerit. George clătină din cap. Ca ea să recunoască aşa ceva, după tot ce făcuse... după tot ce făcuse zîmbind ca o nebună... Era de neconceput. — Tu ai sărit dintr-un copac, spuse într-un sfîrşit. ——Am căzut dintr-un copac, răspunse ea cu îndrăz neală. Şi ce legătură are asta cu ducesa de Westborough? — Nici una, recunoscu el, dar mi-e greu să mi te imaginez emoţionată din cauza... Simţi cum clătina încet din cap, cu mişcări imperceptibile, şi un sentiment de admiraţie îl cuprinse. Billie era neînfricată. Fusese întotdeauna aşa. — Din cauza oricărui lucru, încheie. Ea strînse din buze. — Ai dansat vreodată cu mine? El o privi cu ochii mari. — Poftim? — Ai dansat vreodată cu mine? repetă ea cu nerăbdare în glas. — Da? Cuvîntul fusese rostit lent, mai mult o întrebare. — Nu, spuse ea. Nu ai dansat. — Nu se poate, răspunse George. Sigur că dansase cu ea. O cunoştea de cînd erau mici. Billie încrucişă braţele. — Nu ştii să dansezi? întrebă el. Ea îl privi supărată. — Ba sigur că ştiu. O omora.

148

JULIA QUINN

— Nu mă pricep prea bine la asta, continuă, dar mă descurc, cred. Nu despre asta e vorba. George era destul de sigur că ajunseseră într-un punct în care nu mai era vorba despre nimic. — E vorba, continuă Billie, că nu ai dansat niciodată cu mine fiindcă eu nu merg la ocazii unde se dansează. — Poate că ar trebui să mergi. Pe chipul ei apăru o expresie deosebit de nemulţumită. — Nu merg de parcă aş pluti, nu ştiu să flirtez şi ultima dată cînd am folosit un evantai am lovit pe cineva în ochi. îşi încrucişă braţele la piept şi continuă: — Şi cu siguranţă nu ştiu cum să-l fac pe un domn să se simtă isteţ, puternic şi mai bun decît sînt eu. George chicoti. — Sînt aproape sigur că ducesa de Westborough e doamnă, să ştii, nu domn. — George! Tînărul se retrase, surprins. Billie era supărată de-a dreptul. — lartă-mă, spuse. O privi atent, puţin îngrijorat. Părea să ezite şi îşi aranja tulburată faldurile rochiei. Strîngea din sprîncene, dar nu era încruntată, ci stînjenită. N-o mai văzuse niciodată aşa. Nu o cunoştea pe fata aceea. — Nu mă descurc prea bine în societate, spuse Billie pe un ton scăzut. Nu mă pricep la asta. George ştia că nu era cazul să glumească din nou, dar nu ştiu ce fel de cuvinte avea ea nevoie să audă. Cum să consolezi o furtună? Cum să ajuţi să se simtă


149

mai sigură pe sine o fată care făcea totul bine din prima, apoi făcea lucrurile şi invers, doar ca să se distreze? — Te descurci de minune cînd eşti invitată la Crake House, spuse, cu toate că ştia bine că ea vorbea despre altceva. — Acolo nu contează, rosti Billie cu nerăbdare. — Cînd eşti în sat... — Serios? îi compari pe săteni cu o ducesă? în plus, pe ei îi cunosc de cînd mă ştiu. Şi ei mă cunosc pe mine. George îşi drese glasul. — Billie, tu eşti cea mai încrezătoare şi cea mai competentă femeie pe care o cunosc. — Pe tine te scot din fire, se plînse ea. — Adevărat, admise el— cu toate că sentimentele lui căpătaseră o nuanţă cu totul nouă în ultima vreme, — şi cu toate astea, continuă încercînd să-şi pună cuvintele în ordinea potrivită, tu faci parte din familia Bridgerton. Eşti fiica unui viconte. Nu există nici un motiv pentru care să nu intri cu mîndrie în orice încăpere din lume. Ea pufni cu dispreţ. — Nu înţelegi. — Atunci ajută-mă tu să înţeleg. Spre surprinderea sa, îşi dădu seama că voia asta. Billie nu răspunse imediat. Nici măcar nu-l privea. încă se mai sprijinea de birou, iar ochii îi erau aţintiţi spre propriile mîini. Ridică scurt capul şi George se gîndi că încerca să-şi dea seama cît de sincer fusese el. Se înfurie, apoi se linişti imediat. Nu era obişnuit să-i fie pusă la îndoială sinceritatea, dar pe de altă parte în faţa lui era Billie. Aveau în trecut multe momente în care se

150

JULIA QUINN

împunseseră unul pe altul, în care căutaseră vulnerabilita tea perfectă, mică şi lipsită de apărare. însă relaţia lor se schimba. Se schimbase deja, doar în ultimele cîteva săptămîni. Nu ştia nici el de ce, fiindcă nici unul dintre ei nu se schimbase. O respecta din toată inima, nu cu reticenţă, ca înainte, încă i se mai părea încăpăţînată şi extraordinar de nechibzuită, dar sub toate acestea avea un suflet bun. Se gîndi că, probabil, ştiuse dintotdeauna asta, doar că fusese prea ocupat să se enerveze pe ea ca să observe aşa ceva. — Billie? Vorbise cu blîndeţe, îndemnînd-o să-i vorbească. Ea ridică privirea, zîmbind melancolic. — Nu e vorba de mîndria cu care pot sau nu să intru într-o încăpere. George se strădui să nu arate nici o urmă de nerăbdare cînd întrebă: — Atunci care e problema? Ea îl privi un moment lung, cu buzele strînse, apoi spuse: — Ştii că am fost şi eu prezentată la curte? — Credeam că n-ai participat încă la nici un sezon de baluri de la Londra. — Nu am participat... Billie îşi drese glasul. — Nu am mai participat după aceea. El tresări. — Ce s-a întîmplat? Ea nu-l privi în ochi cînd spuse:


151

— E posibil să fi dat foc rochiei cuiva. George era să cadă din picioare. — Ai dat foc rochiei cuiva? Billie aşteptă cu o răbdare exagerată, de parcă ar mai fi purtat şi altă dată acea conversaţie şi ştia exact cît dura pînă să se termine. y George o privea uluit. — Ai dat foc rochiei cuiva? — N-am făcut-o special, se răsti ea. — Ei bine, spuse el, impresionat fără să vrea, presupun că dacă vreo domnişoară ar fi putut să facă... — Nu termina fraza, îl avertiză ea. — Cum de nu am aflat despre nimic din toate astea? se întrebă el cu voce tare. — A fost un foc foarte mic, rosti ea cu oarecare timiditate în glas. — Chiar şi aşa... — Serios? întrebă ea supărată. Eu dau foc rochiei unei doamne şi cea mai arzătoare întrebare a ta e cum de n-ai auzit bîrfele despre asta? — îmi cer scuze, spuse el imediat. După aceea, însă, nu se putu abţine să nu întrebe, pe un ton întrucîtva grijuliu: — Mă inviţi să întreb cum i-ai dat foc la rochie? — Nu, răspunse Billie supărată. Nu de asta am adus vorba despre incident. Primul lui impuls era să o tachineze, dar, cînd ea oftă nefericită, amuzamentul i se stinse.

152

JULIA QUINN

— Billie, spuse pe un ton cît putea de blînd şi de înţelegător, nu se poate să... Ea nu-l lăsă să termine. — Nu mă potrivesc tiparului, George. Aşa era. Oare nu gîndise el însuşi acelaşi lucru cu numai cîteva zile înainte? Dacă Billie ar fi mers la Londra, la sezonul e baluri, cu sora lui, ar fi fost un dezastru de nestăpînit. Toate lucrurile care o făceau să fie minunată şi puternică iar fi adus ruina în lumea pretenţioasă a înaltei societăţi. Ar fi folosit-o pe post de ţintă a tuturor răutăţilor. Nu erau cu toţii cruzi, lorzii şi doamnele din înalta societate, dar cei care erau... Cuvintele le serveau pe post de arme şi ei le foloseau ca pe baionete. — De ce-mi spui toate astea? întrebă George deodată. Billie desfăcu buzele şi o străfulgerare de durere îi traversă privirea. — Adică, de ce tocmai mie? adăugă repede, ca nu cumva ea să creadă că nu-i păsa destul cît s-o asculte. De ce nu lui Andrew? Ea nu spuse nimic. Nu imediat. După care: — Nu ştiu. Nu... Cu Andrew nu vorbesc despre aşa ceva. Curînd o să fie Mary aici, continuă el, încercînd s-o ajute. Pentru Dumnezeu, George! aproape că strigă ea. Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, n-ai decît să spui aşa. Nu, rosti el apucînd-o de încheietură înainte să apuce să fugă de lîngă el. Nu asta am vrut să spun. îmi face plăcere să vorbesc cu tine, o asigură. Mă bucur să te ascult. Mă gîndeam doar că ai prefera pe cineva care...


153

Ea îl privi fix, aşteptînd, dar George nu reuşi să rostească lucrurile care-i trecuseră prin minte. Cineva căruia sâ-i. Pentru că durea. Şi era un lucru meschin. Şi mai ales, nu era deloc adevărat. Chiar îi păsa. îi păsa foarte mult. — O să... i , Cuvîntul se pierdu în gîndurile lui chinuite. Nu reuşi decît s-o privească. S-o privească uitîndu-se la el cum încerca să-şi amintească limba lui maternă, să aleagă cuvintele potrivite, care s-o facă să se simtă mai bine. Fiindcă ea părea tristă şi speriată. Iar lui nu-i plăcea asta nici un pic. — Dacă doreşti, spuse suficient de lent ca să aibă timp să aleagă dintre cuvinte în timp ce vorbea, o să fiu eu atent la tine. Ea îi aruncă o privire prudentă. — Ce vrei să zici? — O să mă asigur că... Făcu o mişcare în aer cu mîinile, nu că vreunul dintre ei ar fi putut să-şi dea seama ce însemna. — Să mă asigur că te simţi bine. — Că mă simt bine? repetă ea ca un ecou. — Nu ştiu, continuă el, frustrat că nu reuşea să pună în cuvinte un gînd complet, darămite să-l transforme într-o propoziţie cu sens. Dacă ai nevoie de un prieten, o să-ţi fiu alături. Ea dădu să spună ceva, iar el o văzu înghiţind în sec, cu vorbele prinse în gît, cu emoţiile intense ţinute în frîu. — Mulţumesc, spuse. Eşti...

154

JULIA QUINN

— Nu-mi spune că sînt amabil, îi comandă el. — De ce nu? — Nu o fac din amabilitate. Este... nu ştiu ce este, rosti neajutorat. Dar nu e amabilitate. Ea zîmbi tremurat, puţin parşiv. — Foarte bine, spuse. Nu eşti amabil. — Niciodată. — Pot să spun că eşti egoist? — Ar însemna să mergi, totuşi, prea departe. — Infatuat? George făcu un pas în direcţia ei. — îţi forţezi norocul, Billie. — Arogant. Fugi în jurul mesei, rîzînd şi ascunzîndu-se în spatele ei. — Serios, George, nu poţi să negi că eşti arogant. Ceva jucăuş şi parşiv se trezi în el. Ceva fierbinte. — Şi eu cum să-ţi spun ţie? — Că sînt genială? Se apropie de ea. — Ce zici de înnebunitoare? — Asta depinde de persoana pe care-o întrebi. — Nechibzuită, adăugă George. Billie se aplecă spre stînga cînd el se mişcă ia dreapta. — Nu e nechibzuinţă dacă ştii ce faci. — Ai căzu pe un acoperiş, îi aminti el. Billie zîmbi larg, machiavelic. — Parcă spuneai că am sărit. George se răsti la ea, rostindu-i numele, şi se repezi, alergînd s-o prindă în timp ce ea striga:


155

— încercam să salvez o pisică! Am fost nobilă! — îţi arăt eu nobleţe! Billie ţipă şi sări înapoi. Direct peste castelul din cărţi de joc. Acesta se răsturnă fără vreun pic de graţie, iar Billie îl urmă la fel, dacă e s-o spunem pe a dreaptă. După ce se aşeză praful, tînăra era pe masă, iar rămăşiţele operei de artă a lui Andrew erau împrăştiate de jur-împrejur ca şi cum nişte artificii chinezeşti ar fi fost aprinse sub ea. Billie se uită în sus şi rosti cu o voce mică: — Presupun că n-am putea să-l refacem noi, aşa e? El clătină tăcut din cap. Billie înghiţi în sec. — Cred că mi-am scrîntit iar glezna. — Rău? — Nu. — Atunci, îi spuse George, te sfătuiesc să începi cu asta cînd se întoarce Andrew. Sigur că exact în acel moment fratele lui intră pe uşă. — M-am lovit la gleznă, aproape că strigă Billie. Mă doare foarte tare! George se văzu nevoit să le întoarcă spatele. Numai aşa reuşi să-şi stăpînească rîsul. Andrew nu făcut decît să se uite fix la ruinele castelului din cărţi de joc. — Din nou, spuse într-un final. Ai făcut-o din nou. — Era un castel foarte frumos, rosti ea cu voce mică. — Cred că e un talent, spuse Andrew. — într-adevăr, răspunse Billie cu veselie. Eşti genial la construit castele din cărţi de joc. — Nu, vreau să spun un talent de-ale tale. — Vai.

156

JULIA QUINN

înghiţi în sec, stingherită, apoi zîmbi larg. — Ei bine, da. Nu are rost să faci ceva dacă nu-l faci bine. Nu găseşti? Andrew nu spuse nimic. Lui George îi venea să bată din palme, doar ca să se asigure că nu visa. — îmi pare cu adevărat rău, spuse Billie. O să mă revanşez. Se ridică de pe masă şi şchiopătă puţin. — Cu toate că nu ştiu cum o să fac. — A fost vina mea, spuse George deodată. Billie se întoarse spre el. — Nu-i nevoie să iei vina asupra ta. El ridică mîna în semn de regret. — Fugeam după tine. Replica îl făcut pe Andrew să iasă din starea de şoc generată de castelul distrus. — Fugeai după ea? Fir-ar să fie. Nu se gîndise bine la ce spunea. — Nu cu adevărat, răspunse George. Andrew se întoarse spre Billie. — Fugea după tine? Ea nu roşi, dar pe chip îi apăru o expresie foarte stînjenită. — Se poate să-l fi provocat întrucîtva... — Să mă provoci? pufni George. Tocmai tu? — E din cauza pisicii, răspunse ea. N-aş fi căzut acum dacă n-aş avea glezna atît de slăbită. Se încruntă şi căzu pe gînduri. — Cred că, de acum încolo, o să dau vina doar pe animalul acela murdar pentru toate lucrurile.


157

— Ce se întîmplă aici? întrebă Andrew, uitîndu-se încet de la unul la celălalt. De ce nu vă mai urîţi? — N-avem acces la ghilotină, din păcate, murmură George. — Ca să nu mai spun că mama ta ar fi foarte supărată, adăugă Billie. ? / Andrew se uită nedumerit la ei, cu gura căscată. — Eu mă duc acasă, spuse pînă la urmă. Billie chicoti, iar George... lui George i se tăie ră suflarea. O mai auzise chicotind, poate de mii de ori, însă de acea dată i se păru diferit. Sunetul era exact acelaşi, însă cînd rîsul fin îi atinse urechile... I se păru cel mai minunat sunet pe care-l auzise în întreaga sa viaţă. Şi, poate, cel mai înspăimîntător, fiindcă ştia ce în semna asta. Şi nu avea de gînd în nici un caz să se îndrăgostească, dintre toate femeile de pe pămînt, tocmai de Billie Bridgerton.

Capitolul 11 Billie nu ştia sigur ce păţise la gleznă cînd căzuse peste castelul lui Andrew, însă durerea nu era cu mult mai rea decît înainte, aşa că, în ultima zi de dinainte de petrecere, decise că se simţea suficient de bine ca să călărească, atîta vreme cît îşi ţinea picioarele într-o singură parte. Nu avea de ales. Dacă nu ieşea ea să supravegheze progresul cîmpurilor de orz, nu ştia cine ar fi putut să facă asta. Era dificil să coboare de pe cal, însă, ceea ce însemna că se trezise nevoită să-l ia cu ea pe unul dintre servitorii de la grajduri. Nici unul dintre ei nu se bucurase. Ultimul lucru pe care omul voia să-l facă era să se uite la orz, şi ultimul lucru pe care voia Billie să-l facă era să fie privită de un servitor în timp ce inspecta orzul. Iapa ei era, şi ea, în toane proaste, ca nu cumva triumviratul lor să fie incomplet. Trecuse multă vreme de cînd călărise într-o parte, iar lui Argo nu-i plăcea deloc. Nici lui Billie, de altfel. Nu uitase cît de mult îi displăcea să călărească în acea poziţie, dar uitase cît de tare te dureau muşchii a doua zi, dacă îţi ieşeai din mînă. La fiecare pas, şoldul drept şi coapsa dreaptă o dureau îngrozitor. Dacă luai în considerare şi glezna, care zvîcnea de mama-focului, era de mirare că nu mergea prin casă precum un marinar beat.


159

Sau poate că aşa mergea, dat fiind că servitorii o priviră foarte nedumeriţi a doua zi dimineaţă, cînd se îndrepta spre micul dejun. Presupuse că era mai bine aşa, să nu poată să se urce iar în şa, fiindcă mama ei îi ceruse în mod clar să rămînă la Aubrey Hall în acea zi. Erau patru membri ai familiei acasă, aşa îi spusese, şi patru aveau să aştepte în faţa conacului ca să-i întîmpine pe oaspeţi. Aşadar, Billie aşteptă între mama ei şi Georgiana, la ora unu, cînd ducesa de Westborough sosi în caleaşca ei grandioasă, însoţită de fiicele ei — una logodită, cealaltă, nu — şi de nepoată. Billie era între mama ei şi Georgiana şi la două şi jumătate, cînd Henry Maynard ajunse, în compania prietenului său bun, sir Reginald McVie. Tot între mama şi Georgiana era la trei şi douăzeci de minute, cînd Mary şi Felix veniră însoţiţi de vecinii lor, Edward şi Niall Berbrooke, amîndoi de familie bună şi, întîmplarea făcea, de vîrstă potrivită căsătoriei. — în sfîrşit cineva pe care să-l cunosc şi eu, bombăni lordul Bridgerton, întinzîndu-şi gîtul care-i amorţise în timp ce aşteptau frumos aliniaţi, cînd văzu trăsura lui Felix şi a lui Mary oprind. — îi cunoşti pe fraţii Berbrooke? întrebă Georgiana, aplecîndu-se înainte, ca el să o audă de după Billie şi mama lor. — îi cunosc pe Felix şi pe Mary, răspunse lordul, apoi se uită la soţia sa. La cît ajunge familia Rokesby? — Cu o oră înainte de cină, răspunse aceasta fără să întoarcă privirea.

160

JULIA QUINN

Trăsura se oprise şi, ca o gazdă încercată ce era, lady Bridgerton privea spre uşa trăsurii, aşteptîndu-şi oaspeţii să coboare. — Aminteşte-mi de ce trebuie să rămînă şi ei peste noapte aici, întrebă soţul ei. — Pentru că o să fie mult mai frumoasă petrecerea dacă rămîn, răspunse lady Bridgerton. Lordul se încruntă, dar alese, cu înţelepciune, să nu-i mai pună şi alte întrebări. Billie, pe de altă parte, nu dădu dovadă de aceeaşi stăpînire de sine. — Dacă aş fi în locul lor, spuse trăgînd de una dintre mînecile rochiei ei din bumbac, cu model, aş vrea să dorm la mine în pat. — Ei bine, nu eşti în locul lor, răspunse mama ei pe un ton aspru. Nu te mai fîţîi atît. — Nu pot. Mă deranjează materialul rochiei. — Mi se pare că-ţi vine foarte bine. — Mulţumesc, spuse Billie, uluită o clipă. Nu sînt sigură de partea din faţă. Se uită în jos. Corsetul îi acoperea pieptul în cruce, asemănător unui şal. Nu mai purtase niciodată aşa ceva, cu toate că mama o asigurase că era la modă de ani buni. Oare nu cumva avea decolteul prea adînc? Duse mîna la agrafa care ţinea pe loc materialul, undeva în dreptul taliei. Ar fi putut să o aranjeze puţin... — Termină, se răsti mama ei printre dinţi. Billie oftă. Trăsura se oprise în sfîrşit, iar Felix coborî primul şi întinse mîna ca să-şi ajute soţia. Mary Maynard, născută


161

Rokesby, purta o jachetă de călătorie din brocart şi un şal despre care pînă şi Billie îşi dădea seama că era croit după cea mai nouă modă. Veşmîntul i se potrivea perfect. Mary părea fericită şi veselă, de la buclele şatene şi pînă în vîrful degetelor de la picioare, elegant încălţate. — Mary! se bucură lady Bridgerton, apropiindu-se cu braţele deschise. Eşti înfloritoare! < , Georgiana o împunse pe Billie cu cotul. — Asta înseamnă ce cred eu că înseamnă? Billie zîmbi într-o parte şi ridică din umeri — codul universal pentru "n-am idee". Oare Mary era însărcinată? Şi, dacă da, de ce aflase mama înaintea ei? Georgiana se aplecă puţin şi îi şopti din colţul gurii: — Nu pare... — Dacă este, o întrerupse Billie, şoptind în acelaşi fel, probabil că nu e de mult. — Billie! exclamă Mary, grăbindu-se s-o îmbrăţişeze şi să o salute pe prietena ei. Aceasta se aplecă şi vorbi pe ton scăzut: — Trebuie cumva să-mi mărturiseşti ceva? Mary nu se prefăcu a nu pricepe. — Nu ştiu cum şi-a dat seama mama ta. — Ai informat-o pe mama ta? — Da. — Ei bine, acesta e răspunsul. Mary rîse, iar ochii ei albastru-Rokesby străluciră la fel ca ai lui George cînd... Billie clipi. Pentru o clipă... Ce naiba fusese asta? De cînd avea George dreptul să-i ocupe gîndurile? Poate că se înţelegeau mai bine decît înainte, dar chiar şi aşa, el tot nu reprezenta un subiect potrivit pentru gîndurile ei.

162

JULIA QUINN

"Mary", îşi reaminti sieşi. Vorbea cu Mary sau, mai bine zis, Mary îi vorbea. — Mă bucur atît de mult să te văd, spunea prietena ei. O luă pe Billie de amîndouă mîinile. Aceasta simţi ceva cald, ca o gîdilătură, pe sub pleoape. Ştia că-i lipsise Mary, dar nu-şi dăduse seama cît de mult pînă exact în acea clipă. — De acord, spuse, străduindu-se să-şi ascundă emoţia din glas. Nu se făcea să se transforme într-o stropitoare chiar acolo, pe alee. Nu se făcea să te transformi în stropitoare şi gata. Doamne, probabil că mama ei ar fi trimis după doctor chiar înainte ca prima lacrimă să-i ajungă la bărbie. Billie Bridgerton nu obişnuia să plîngă, indiferent de situaţie. Pur şi simplu nu plîngea. La ce i-ar fi folosit? înghiţi în sec şi, cumva, îşi regăsi echilibrul suficient încît să-i zîmbească lui Mary şi să spună: — Scrisorile pur şi simplu nu sînt de-ajuns. Mary dădu ochii peste cap. — Mai ales dacă tu eşti aceea cu care corespondez. — Poftim? Billie rămase cu gura căscată. — Nu-i adevărat. Scriu nişte scrisori minunate. — Atunci cînd le scrii, da, răspunse Mary. — îţi trimit cîte o scrisoare la fiecare două... — La fiecare trei. — La fiecare trei săptămîni, încheie Billie, păstrînd destulă indignare în glas încît să ascundă faptul că tocmai schimbase povestea. — Ar trebui să vii în vizită, spuse Mary.


163

— Ştii că nu pot, răspunse Billie. Prietena ei o invita în vizită de mai bine de un an, dar ei îi era greu să plece de la conac. întotdeauna era ceva de făcut pe moşie. Sincer, nu era mai normal ca Mary să meargă în Kent, unde cunoştea deja pe toată lumea? — Ba sigur că poţi, insistă Mary. Doar că riu vrei. — Poate la iarnă, spuse Billie, cînd n-o să mai fie atît de multe de făcut pe cîmp. Mary ridică neîncrezătoare din sprîncene. — Aş fi venit iarna trecută, insistă Billie, dar nu avea rost, fiindcă te hotărîseşi deja să vii acasă de Crăciun. Expresia de neîncredere de pe chipul lui Mary nu se schimbă. Tînăra îi ai strînse o dată mîinile prietenei ei, apoi se întoarse spre Georgiana. — Doamne, spuse, cred că ai crescut zece centimetri de cînd te-am văzut ultima dată. — Puţin probabil, răspunse aceasta zîmbind. Ai fost aici în decembrie. Mary se uită de la una dintre surori la cealaltă. — Cred că o să fii mai înaltă decît Billie. — Să nu mai spui una ca asta, ordonă prietena ei. — Dar e adevărat. Mary zîmbi larg, bucurîndu-se de disconfortul lui Billie. Cu toţii o să fim mai înalţi decît tine. Se întoarse către soţul ei, care le făcea prezentările fraţilor Berbrooke şi lordului şi lui lady Bridgerton. — Dragul meu, întrebă, nu crezi că Georgiana a crescut foarte mult de cînd am văzut-o ultima dată? Billie se abţinu să zîmbească văzînd nedumerirea de pe chipul lui Felix, care, însă, dispăru repede, fiindcă acesta îşi stăpîni emoţia şi o privi pe soţia sa cu afecţiune binevoitoare.

164

JULIA QUINN

— Nu am nici cea mai mică idee, răspunse, dar dacă aşa zici tu, sigur e adevărat. — Nu pot să sufăr cînd face asta, îi spuse Mary lui Billie. Aceasta nu se mai obosi să-şi ascundă zîmbetul. — Billie, spuse Felix, apropiindu-se ca să le dea bineţe. Şi Georgiana. Mă bucur să vă revăd. Billie făcu o scurtă reverenţă. — Daţi-mi voie să vi-i prezint pe domnii Niall Berbrooke şi Edward Berbrooke, continuă Felix, arătînd spre cei doi domni cu părul şaten deschis de lîngă el. Locuiesc la numai cîţiva kilometri depărtare de noi, în Sussex. Niall, Ned, acestea sînt domnişoarele Sybilla şi Georgiana Bridgerton, prietene din copilărie de-ale lui Mary. — Domnişoară Bridgerton, spuse unul dintre fraţi aplecîndu-se deasupra mîinii ei. Domnişoară Georgiana. Fratele său repetă salutul, apoi se îndreptă şi zîmbi nerăbdător. îi amintea lui Billie de un căţelandru, fără nici o altă emoţie în afară de veselie. — Au sosit părinţii mei? întrebă Mary. — încă nu, îi spuse lady Bridgerton. îi aşteptăm înainte de cină. Mama ta a preferat să se îmbrace acasă. — Şi fraţii mei? — Vin odată cu părinţii. — Are sens, spuse Mary cam nemulţumită, dar ai crede că Andrew va vrea să vină dinainte, să ne salute. — Nu prea călătoreşte în clipa asta, spuse Billie. Din cauza braţului, ştii. — Cred că se simte înnebunit. — S-ar rezolva dacă n-ar forţa atît de des braţul rănit. Mary rîse şi o luă de mînă pe Billie.


165

— Să mergem înăuntru, să povestim. Vai, dar şchiopătezi! — Un accident prostesc, spuse tînăra fluturînd din mînă. Aproape că s-a vindecat. — înseamnă că ai foarte multe de povestit. — Nu chiar, nu, spuse Billie în timp ce urcau scările din faţa intrării. Pe aici nu s-a schimbat mare lucru. Mary o privi ciudat. — Nimic? — în afară de faptul că Andrew e acasă, totul e la fel cum era şi înainte. Billie ridică din umeri, întrebîndu-se dacă ar fi trebuit să fie dezamăgită că lucrurile nu se schimbaseră. Probabil că se certa ceva mai puţin cu George, dar aşa ceva putea cu greu să fie numit eveniment. — Mama nu încearcă să te mărite cu vicarul cel nou? o tachină Mary. — Nu avem un vicar nou. Cred că încearcă, totuşi, să mă mărite cu fratele lui Felix, spuse. Sau cu unul dintre cei doi Berbrooke, adăugă arătînd cu capul în direcţia lor. — Henry e aproape logodit, spuse Mary apăsat, şi nu vrei să te măriţi cu unul dintre fraţii Berbrooke, crede-mă. Billie o privi cu coada ochiului. — Povesteşte-mi mai multe. — Opreşte-te, o certă Mary. Nu e vorba de nimic necuviincios sau măcar interesant. Amîndoi sînt minunaţi, însă sînt din cale-afară de plictisitori. — Să mergem la mine în cameră, spuse Billie, conducînd-o pe prietena ei spre scările principale. Şi să ştii,

166

JULIA QUINN

adăugă mai mult ca s-o contrazică pe aceasta, că uneori avem păreri diferite despre ce înseamnă să fii plictisitor. — Nu şi în ceea ce-i priveşte pe fraţii Berbrooke. — Atunci de ce te-ai oferit să-i iei cu voi? — Mama ta m-a implorat! Mi-a trimis o scrisoare lungă de trei pagini. — Mama mea? repetă Billie. — Da. Cu o încheiere scrisă de mama mea. Billie tresări. Forţa adunată a celor două doamne nu era uşor de ignorat. — Avea nevoie de mai mulţi domni la petrecere, continuă Mary. Nu cred că se aştepta ca ducesa de Westborough să vină cu ambele ei fiice şi cu nepoata. Oricum, Niall şi Ned sînt, amîndoi, oameni foarte buni. O să fie nişte soţi minunaţi pentru cineva. Se uită atentă la Billie. — Dar nu pentru tine. Billie hotărî că n-avea nici un rost să se simtă ofensată. ;— Nu crezi că eu o să mă mărit cu un om bun? — Nu te văd măritată cu unul care abia dacă-şi poate citi propriul nume. — Ei, zău aşa. — Bine, exagerez. Dar e important. Mary se opri în mijlocul coridorului de la etaj, forţîndu0 pe Billie să se oprească odată cu ea. — Ştii că eu te cunosc mai bine decît oricine altcineva. Billie aşteptă cît timp Mary o privi cu o mină serioasă. Prietenei ei îi făcea mare plăcere să dea sfaturi. Lui Billie nu1plăcea în mod deosebit să le primească, dar trecuse atîta vreme de cînd fuseseră împreună încît decise că putea, o


167

dată, să fie răbdătoare. Ba chiar binevoitoare. — Billie, ascultă-mă, spuse Mary cu o notă stranie, urgentă, în glas. Să nu-ţi tratezi cu uşurinţă viitorul. Pînă la urmă o să fie nevoie să-ţi iei un soţ şi o să înnebuneşti dacă nu te măriţi cu cineva cel puţin la fel de inteligent ca tine. — Asta dacă o să mă mărit vreodată. J Sau, însă nu mai spuse şi asta, dacă avea să aibă de ales. Mary făcu un pas înapoi. — Să nu mai spui aşa ceva! Sigur că o să te măriţi. Trebuie doar să-l găseşti pe gentlemanul potrivit. Billie dădu ochii peste cap. Mary căzuse de mult pradă bolii care părea să îi cuprindă pe toţi cei căsătoriţi: febra de a-i vedea pe toţi ceilalţi în cupluri la fel de fericite. — Probabil că o să mă mărit cu Andrew şi gata, spuse Billie ridicînd din umeri. Sau cu Edward. Mary nu răspunse, ci doar o privi fix. — Ce-i? întrebă într-un sfîrşit prietena ei. — Dacă poţi s-o spui pe tonul acesta, rosti Mary nevenindu-i să-şi creadă urechilor, dacă nu-ţi pasă cu care dintre fraţii Rokesby te întîlneşti în faţa altarului, atunci nu ai de ce să te măriţi cu vreunul dintre ei. — Nu mă interesează prea mult. îi iubesc pe amîndoi. — Ca pe nişte fraţi. Doamne, dacă aşa ai de gînd să pui problema, ai putea foarte bine să te măriţi cu George. Billie tăcu o clipă. — Nu fii absurdă. Să se mărite cu George? Era ridicol. — Sincer, Mary, spuse cu o şuierătură aspră în glas. Nici să nu glumeşti cu aşa ceva.

168

JULIA QUINN

— Ai spus că oricare dintre fraţii Rokesby e la fel de bun. — Ba nu, tu ai spus asta. Eu am spus că şi Edward, şi Andrew sînt la fel de potriviţi. Chiar nu înţelegea de ce se supărase Mary atît. Căsătoria cu oricare dintre ei ar fi dus în acelaşi loc. Billie devenea o Rokesby, iar ea şi Mary aveau să fie surori în adevăratul sens al cuvîntului. Ei i se părea de-a dreptul minunat. Mary duse mîna la frunte şi icni. — Eşti foarte lipsită de romantism. — Mie acesta nu mi se pare un defect. — Nu, bombăni Mary. Sigur că nu ţi se pare. O spusese cu reproş, dar Billie nu făcu decît să rîdă. — Unii dintre noi trebuie să vadă lumea pragmatic, cu bun-simţ. — Dar nu cu preţul fericirii. Un moment îndelungat, Billie nu răspunse. Simţi cum capul i se înclina puţin într-o parte şi îngustă pleoapele, privind-o pe Mary. Prietena ei îi dorea binele, înţelegea asta, însă ea n-avea de unde să ştie. Cum s-ar fi putut? — Cine eşti tu, rosti pe un ton blînd, ca să decizi ce înseamnă fericirea pentru altul? Se asigură că vocea îi era blîndă şi că nu vorbea pe un ton aspru. Nu voia ca Mary să se simtă atacată de întrebare, nu intenţiona să o atace pe prietena ei, dar voia ca aceasta să se gîndească, să se oprească o clipă şi să încerce să înţeleagă că, în ciuda prieteniei lor, erau fundamental diferite. Mary o privi dezolată. — N-am vrut să...


169

— Ştiu că nu, o asigură Billie. Mary îşi dorise întotdeauna să iubească şi să se căsătorească. Se îndrăgostise de Felix din momentul în care-l cunoscuse, la cei doisprezece ani ai ei! Gnd Billie avea doisprezece ani, pe ea nu o interesau decît puii de căţel care se născuseră de curînd în hambar şi dacă putea să se caţere în stejarul cel bătrîn mai repede ca Andrew. Adevărul era că problema respectivă încă o preocupa. Ar fi fost o lovitură ca el să ajungă pe creanga de sus înaintea ei. N-ar fi putut să facă prea curînd un test, din cauza braţului lui şi a gleznei ei, dar chiar şi aşa, astfel de lucruri erau importante. Mary, desigur, nu le-ar fi considerat la fel. — îmi pare rău, spuse aceasta zîmbind crispat. Nu e cazul să fiu atît de serioasă cînd abia ce am ajuns. Billie aproape că o întrebă dacă avea planuri să devină şi mai serioasă mai tîrziu, dar se abţinu. Atîta stăpînire de sine! Gnd se maturizase aşa? — De ce zîmbeşti? întrebă Mary. — Cum? Dar nu zîmbesc. — Ba da. Şi, pentru că Mary era prietena ei cea mai bună, chiar şi atunci cînd încerca să-i controleze viaţa, Billie rîse şi o luă pe după braţ. — Dacă vrei să ştii neapărat, spuse, tocmai mă felicitam că nu am făcut nici un comentariu înţepător la adresa ta. — Atîta stăpînire de sine! spuse Mary, repetînd ca un ecou ce gîndise Billie.

170

JULIA QUINN

— Ştiu. Foarte necaracteristic pentru mine. Billie arătă cu capul spre capătul coridorului. — Mergem spre camera mea? Mă doare piciorul. — Sigur. Cum ţi l-ai sucit? Billie zîmbi trist şi reîncepu să meargă. — N-o să-ţi vină să crezi cine a fost eroul meu...

1 ^

Capitolul 12 La cina din acea seară deveni repede evident pentru George că o anume parte a mesei era partea "distractivă". El nu fusese aşezat acolo. La stînga lui era lady Frederica Fortescue-Endicott, care vorbea încontinuu despre proas pătul ei logodnic, ducele de Northwick. La dreapta lui, sora mai tînără a lui lady Frederica, lady Alexandra. Care, şi ea, vorbea fără încetare despre Northwick. George nu era sigur ce să priceapă. De dragul lui lady Alexandra, speră că ducele avea vreun frate. Billie stătea chiar în faţa lui George, nu că ar fi văzut-o din cauza aranjamentului uriaş cu flori şi fructe din mijlocul mesei. O auzea rîzînd, însă, din suflet, cu veselie, urmată imediat de vocea lui Andrew şi de cîte un cuvînt de bine, deşi prostesc, din gura absurd de chipeşului sir Reginald McVie. Sir Reggie, după cum instruise pe toată lumea să-i spună. Lui George îi displăcea omul. Nu conta că li se făcuseră prezentările cu numai o oră mai devreme. Uneori o oră era suficientă. în acest caz, ar fi fost de-ajuns chiar şi un minut. Sir Reggie se apropiase de George şi de Billie, care rîdeau, numai ei doi, de ceva lipsit de importanţă (dar privat chiar şi aşa), şi le zîmbise orbitor.

172

JULIA QUINN

Dinţii bărbatului aceluia erau atît de drepţi încît păreau aşezaţi cu polobocul. Cine avea astfel de dantură? De-a dreptul nenatural. După aceea nemernicul îi luase mîna lui Billie şi o sărutase, de parcă ar fi fost vreun conte franţuz, declarînd că tînăra era mai frumoasă decît marea, nisipul, stelele şi cerurile (în franceză, nici mai mult nici mai puţin). Era mai mult decît ridicol. George fusese convins că Billie avea să izbucnească în rîs, dar nu, ea roşise. Roşise! Şi clipise des. Era, probabil, cel mai puţin caracteristic gest al ei pe care-o văzuse făcîndu-l. Şi totul din cauza unei danturi neobişnuit de drepte. Iar ea nici măcar nu vorbea franceza! Sigur că erau aşezaţi unul lîngă celălalt la cină. Lady Bridgerton, cu privirea ei de uliu cînd venea vorba despre posibilitatea vreunei căsătorii a fiicei ei celei mari, observase, fără îndoială, că sir Reggie flirta cu ea încă din primele secunde ale apariţiei zîmbetului alb ca laptele. Dacă Billie nu fusese aşezată alături de el mai devreme, cu siguranţă că lucrurile se schimbaseră în acel moment. Cu Andrew de cealaltă parte a ei, nu o puteai opri de la nimic. Rîsul ei răsuna precum clopotele bisericii în timp ce de acea parte a mesei se mînca, se bea şi se petrecea. De partea lui George se discutau în continuare multele calităţi ale ducelui de Northwick. Multele, multe calităţi. Cînd servitorii adunară farfuriile de supă, George era pregătit să-l declare pe om un sfînt. Dacă le ascultai pe lady Frederica şi pe lady Alexandra vorbind despre el, doar asta merita. Cele două îi bucurau urechile cu ceva prostii despre


173

o umbrelă şi Northwick, pe care acesta o ţinuse pentru ele amîndouă într-o zi deosebit de ploioasă, iar George tocmai se pregătea să spună că situaţia fusese, probabil, tare înghesuită cînd de cealaltă parte a mesei se auzi un nou hohot de rîs. Tînărui aruncă o privire nemulţumită spre Billie, nu că ea l-ar fi putut vedea. Nu l-ar fi văzut nici dacă bolul cu fructe ar fi fost în altă parte. Era prea ocupată să fie sufletul petrecerii. Era o adevărată vedetă. Sincer, n-ar fi fost surprins dacă ar fi văzut-o strălucind la propriu. Iar el se oferise să îi poarte de grijă. Te rog! Se descurca foarte bine pe cont propriu. — Despre ce crezi că discută? întrebă lady Alexandra după un hohot de rîs mai zgomotos. — Despre dinţi, spuse George nemulţumit. — Poftim? El îi zîmbi sec. — Nu am idee. — Par a se simţi foarte bine, spuse lady Frederica încruntîndu-se. George ridică din umeri. — Northie se pricepe de minune la conversaţie, adăugă ea. — Chiar aşa? murmură George, împlîntînd cuţitul întro bucată de friptură de vită. — Da. Cu siguranţă îl cunoşti. George dădu absent din cap. Lordul Northwick era cu cîţiva ani mai în vîrstă decît el, dar drumurile li se încru cişaseră atît la Eton, cît şi la Cambridge. George nu-şi amin tea mare lucru despre el în afară de claia de păr violent de blond pe care-o avea pe cap.

174

JULIA QUINN

— Atunci ştii, spuse lady Frederica zîmbind cu adoraţie, că este foarte, foarte amuzant. — Ştiu bine, răspunse George. Lady Alexandra se aplecă înainte. — Vorbiţi despre lordul Northwick? — Ei bine, da, spuse George. — E minunat la petreceri, confirmă lady Alexandra. Mă întreb de ce nu l-ai invitat. — Strict vorbind, îi aminti George, nu eu am scris lista de invitaţi. — Da, sigur. Uitasem că nu eşti membru al familiei. Pari atît de acasă la Aubrey Hall. — Familia Rokesby şi familia Bridgerton sînt de multă vreme vecine, îi spuse el. — Domnişoara Sybilla e, practic, sora lui, spuse lady Frederica, aplecîndu-se înainte ca să rămînă în discuţie. Billie? Sora lui? George se încruntă. Nu era chiar aşa. — N-aş spune...începu, dar lady Alexandra vorbea deja. — Lady Mary aşa spunea mai devreme în seara asta. Ne-a spus cele mai amuzante poveşti. O ador pe sora ta. George avea gura plină, aşa că dădu aprobator din cap şi speră ca ea să înţeleagă de acolo că îi mulţumise. Lady Alexandra se aplecă înainte. — Lady Mary ne-a spus că voi toţi făceaţi tot felul de nebunii pe vremea cînd eraţi mici. Mi s-a părut foarte frumos. — Eu eram ceva mai mare, răspunse George. Rareori... — După care ea a fugit] strigă Andrew din cealaltă parte a mesei, destul cît să oprească (din fericire) discuţia lui George cu cele două lady Fortescue-Endicott.


175

Lady Frederica se strădui să-i vadă printre elementele aranjamentului din centrul mesei. — Despre ce crezi că vorbesc? întrebă. — Despre lordul Northwick, răspunse George pe un ton ferm. întreg chipul domnişoarei se lumină. — Chiar? ' ' — Dar domnul Rokesby a spus "ea", îi atrase atenţia lady Alexandra. Cu siguranţă că nu putea să se refere la Northie astfel. — Sigur ai auzit greşit, minţi George. Fratele meu îl admiră mult pe Northwick. Lady Frederica roşi plăcut. Lui George îi venea să-şi ascundă chipul în farfuria cu piure. — Felina nerecunoscătoare! se auzi vocea lui Billie pe deasupra budincii de sparanghel. Urmară alte hohote de rîs, apoi: — Am fost foarte furioasă! George oftă. Nu crezuse vreodată că avea să tînjească după Billie Bridgerton, dar zîmbetul ei era luminos, rîsul, contagios, iar el era convins că, dacă trebuia să mai îndure chiar şi un singur moment aşezat între lady Frederica şi lady Alexandra, avea să-şi piardă minţile definitiv şi irevocabil. Probabil că Billie îl auzise vorbind nemulţumit, pentru că se mută puţin într-o parte. — Vorbeam despre pisică, spuse ea. — Da, mi-am dat seama. Tînăra zîmbi, un zîmbet plăcut şi încurajator, care asupra lui avu efectul contrar — îl făcu să se simtă descurajat.

176

JULIA QUINN

Şi neplăcut impresionat. — Ştii la ce se referă? întrebă lady Alexandra. Cred că a spus ceva despre o pisică. — Northie adoră pisicile, spuse şi Frederica. — Eu, unul, nu pot să le sufăr, răspunse George cu mai multă amabilitate decît înainte. Afirmaţia nu era tocmai adevărată, dar nu putea să renunţe la plăcerea de a le contraria pe domnişoare. Lady Frederica nu făcu decît să clipească, surprinsă. — Dar tuturor ne plac pisicile. — Nu şi mie! Amîndouă surorile Fortescue-Endicott îl priviră uluite. George se gîndi că nu le putea găsi vreo vină. Tonul pe care vorbise fusese plin de bucurie. Cum începuse în sfîrşit să se simtă bine, decise că nu îl interesa opinia domnişoarelor. — Eu prefer cîinii, spuse. — Bineînţeles, tuturor le plac cîinii, spuse lady Frederica. Dar păruse prea puţin convinsă. — Şi viezurii. — Viezurii, repetă aceasta. — Şi cîrtiţele. George zîmbi larg. Acum tînăra îl privea de-a dreptul îngrijorată, aşa că el se felicită pentru treaba bună pe care o făcuse. Cîteva minute în plus şi cu siguranţă că lady Frederica avea să-l considere nebun de legat. Nici nu-şi amintea ultima dată cînd se distrase într-atît la o cină formală. Se uită spre Billie, deodată dornic să-i povestească despre conversaţia pe care tocmai o avusese. Era exact


177

genul de lucru pe care ea îl găsea amuzant. Ar fi rîs pe cinste împreună. Dar ea era ocupată cu sir Reginald, care o privea de parcă ar fi fost o creatură rară. Ceea ce şi era, se gîndi George supărat. Doar că nu era creatura rară a lui. * Deodată, simţi nevoia să sară peste masă şi să-i rearanjeze lui sir Reggie dantura perfectă într-o operă ceva mai abstractă. Pentru Dumnezeu, cine se năştea cu dinţi ca aceia? Era evident că părinţii lui îşi vînduseră sufletele diavolului. — Lord Kennard, spuse lady Alexandra, aveţi planuri să asistaţi la concursul de tras cu arcul pentru doamne? — Nu ştiam că se organizează aşa ceva, răspunse el. — O, da. Şi eu, şi Frederica vrem să participăm. Ne-am antrenat foarte mult. — Cu lordul Northwick? nu se putu el abţine să întrebe. — Sigur că nu, spuse ea. De ce aţi crede aşa ceva? George ridică neputincios din umeri. Doamne, cît mai dura cina aceea? Lady Alexandra îşi aşeză palma pe braţul lui. — Sper să veniţi să ne vedeţi. El se uită la mîna ei. Arăta foarte nelalocul ei acolo, pe mîneca lui, dar avu impresia că ea îi interpretă greşit privirea, fiindcă strînsoarea degetelor sale spori. Nu putu să nu se întrebe ce se întîm plase cu lordul Northwick. Dumnezeu să-l aibă în pază dacă îi luase cumva locul acestuia în inima Alexandrei.

178

JULIA QUINN

George voia să-i dea mîna la o parte, dar din cauza naturii sale de gentleman, nu făcu decît să zîmbească puţin crispat şi să spună: — Cu siguranţă o să fiu acolo. Lady Frederica se aplecă zîmbitoare şi spuse: — Şi lordului Northwick îi place mult să asiste la concursurile de tras cu arcul. — Sigur că da, spuse George pentru sine. — Ai spus ceva? întrebă lady Alexandra. — Doar că domnişoara Bridgerton trage foarte bine cu arcul, răspunse el. Era adevărat, chiardacă nu asta spusese iniţial. Se uită la Billie, intenţionînd să-i facă semn cu capul, dar ea îl privea deja cu o expresie feroce. George se aplecă spre dreapta, ca s-o vadă mai bine. Ea strînse din buze. El înclină capul într-o parte. Ea dădu ochi peste cap şi se întoarse din nou spre sir Reginald. George clipi. Ce fusese asta? Şi, sincer, de ce-i păsa atît? * * * Billie se distra pe cinste. Nu era sigură de ce avusese atîtea emoţii. Andrew era întotdeauna un partener plăcut la petreceri, iar sir Reggie era foarte binevoitor şi chipeş. O făcuse să se simtă bine, chiar dacă la început îi vorbise în franceză. Nu înţelesese nici un cuvinţel, dar îşi dăduse seama că erau complimente, aşa că dăduse din cap şi zîmbise, ba


179

chiar clipise de cîteva ori aşa cum mai văzuse că făceau domnişoarele cînd încercau să pară deosebit de feminine. Nimeni n-ar fi putut să spună că nu-şi dădea toată silinţa. Singura problemă era George. Sau, mai bine spus, dificultăţile pe care le întîmpina. îi era nespus de milă de el. Lady Alexandra păruse foarte plăcută cînd li se făcuseră prezentările, la intrare, dar din clipa în care ajunsese în salon, la aperitivele de dinainte de cină, mica scorpie se lipise de George ca timbrul pe scrisoare. Billie era îngrozită. Ştia că omul era bogat şi chipeş, ba chiar că urma să fie duce, dar chiar era nevoie ca musculiţa aceea să se poarte atît de fără ruşine? Bietul George! Oare la aşa ceva era supus de fiecare dată cînd mergea la Londra? Poate că ar fi trebuit să-i fie mai milă de el şi să fi tras cu ochiul la locurile invitaţilor înainte de cină. L-ar fi putut salva de la o seară întreagă petrecută în compania lui lady Alexandra-patru-mîiniEndicott. Urît, dar nu găsise o poreclă mai potrivită. Formidabilă, pentru-dumnezeu, pentru-ultima-dată... Bine. Nu găsea nimic mai isteţ. Sincer, însă, femeia aceea ar fi putut foarte bine să aibă patru mîini, la felul în care se tot agăţa de George în salon. La cină, lucrurile merseseră şi mai rău. Era greu să-l vadă din cauza aranjamentului decorativ monstruos care-i bloca privirea, dar o putea observa în voie pe lady Alexandra şi trebuia spus că aceasta avea un decolteu extrem de incomod. Billie nu s-ar fi mirat dacă s-ar fi descoperit un întreg serviciu de ceai ascuns dedesubt.

180

JULIA QUINN

Iar după aceea! După aceea pusese mîna pe braţul lui George de parcă ar fi fost stăpîna lui. Nici măcar Billie n-ar fi îndrăznit să facă un gest atît de familiar într-un decor atît de formal. Se aplecă înainte, încercînd să-i vadă chipul lui George. Nu se putea ca el să se bucure. — Te simţi bine? Se răsuci. Andrew o privea cu o expresie aflată la limita dintre suspiciune şi îngrijorare. — N-am nimic, rosti ea scurt. De ce? — Eşti gata să cazi la mine în braţe. Billie îşi îndreptă imediat spatele. — Nu fi absurd! — l-a scăpat lui sir Reginald vreun vînt? murmură Andrew. — Andrew! El îi zîmbi fără remuşcare. — Ori asta, ori mă iubeşti pe mine din cale-afară acum, dintr-o dată. Ea îl privi cu reproş. — Te iubesc, Billie, e adevărat, rosti el rar, dar nu în felul acela. Tînăra dădu ochii peste cap. Andrew era un ticălos. Aşa fusese întotdeauna. Nici ea nu-l iubea în felul "acela", dar nu era nevoie să fie răi unul cu altul din cauza asta. Ce părere ai despre lady Alexandra? întrebă în şoaptă. — Care dintre ele este? Cea care s-a suit cu totul pe fratele rău, răspunse ea cu nerăbdare.


181

— Aha, aceea. Andrew vorbise de parcă se străduia să nu izbucnească în hohote de rîs. — Pare foarte nefericit. Andrew înclină puţin capul ca să se uite la fratele său. Spre deosebire de Billie, el nu avea de evitat un aranjament uriaş ca să-l vadă. — Nu ştiu, spuse încet. Parcă nu l-ar deranja. — Eşti orb? şuieră Billie. — Din cîte ştiu, nu. — El... Ah, nu contează. Nu eşti bun de nimic. Billie se aplecă din nou, de această dată către sir Reginald. Acesta vorbea cu doamna din stînga sa, aşa că tînăra speră că nu-i va observa mişcarea. Lady Alexandra încă ţinea mîna pe braţul lui George. Billie strînse din dinţi. N-avea cum să-i facă plăcere nici lui aşa ceva. El era o persoană foarte reţinută. Ridică privirea, încercînd să-i vadă chipul, dar el îi spunea ceva lui lady Alexandra, ceva foarte plăcut şi politicos. Şi nu părea deloc supărat. Billie fumega. în acel moment, el ridică privirea. Probabil că o văzuse uitîndu-se la el, fiindcă se aplecă destul cît s-o poată privi în ochi. Ridică din sprîncene, iar Billie se uită spre tavan, apoi se întoarse spre sir Reggie, cu toate că acesta încă mai vorbea cu nepoata ducesei. Aşteptă un moment, dar el nu se grăbea să fie din nou atent la ea, aşa că Billie ridică furculiţa şi cuţitul şi tăie friptura în bucăţi şi mai mici.

182

JULIA QUINN

Poate că lui George îi plăcea lady Alexandra. Poate avea de gînd să o curteze şi poate că aveau să se căsătorească şi să facă o armată de mici Rokesby, toţi cu ochii albaştri şi obrăjorii grăsuţi. Dacă George asta voia, atunci n-avea decît s-o facă. Dar de ce i se părea ei atît de greşit? Şi de ce o durea sufletul numai cînd se gîndea la asta?

Capitolul 13 Pe la ora unu în după-amiaza următoare, George îşi amintea de ce nu-i plăceau petrecerile. Mai bine spus, îşi amintea că nu îi plăceau petrecerile. Sau poate că nu-i plăcea acea petrecere în mod particular. între surorile Fortescue-Endicott cele îndră gostite de Northwick, lordul Reggie cu dinţii albi ca zăpada şi Ned Berbrooke, care îi vărsase din greşeală vin de porto pe cizme în seara de dinainte, George era pregătit să se întoarcă la Crake House fie şi tîrîş. Era la numai trei kilometri distanţă. Sigur ar fi reuşit. Sărise peste masa de prînz — era singura cale s-o evite pe lady Alexandra, care părea hotărîtă că el era varianta cea mai bună după Northwick — şi acum avea o dispoziţie extrem de proastă. îi era foame şi era obosit, demoni în gemănaţi care puteau să schimbe dispoziţia unui adult şi so transforme în aceea a unui copil de trei ani, supărat nevoie-mare. Iar somnul din noaptea trecută fusese... Nesatisfăcător. Da, părea cuvîntul cel mai potrivit. Foarte inadecvat, dar potrivit. Familia Bridgerton îi găzduise pe cei din familia Rokesby în aripa destinată celor ai casei, iar George se aşezase în

184

JULIA QUINN

fotoliul moale din faţa şemineului şi ascultase zgomotele obişnuite ale unei familii care încheia o zi — cameristele se ocupau de doamnele casei, uşile se deschideau şi se închideau... N-ar fi trebuit să conteze. Erau aceleaşi sunete ca şi la Crake House. Cumva, însă, la Aubrey Hall ele i se păreau prea intime, aproape de parcă ar fi tras cu urechea la ceva. Cu fiecare sunet înfundat, pe jumătate adormit, imaginaţia lui se avînta şi mai departe. Ştia că n-avea cum s-o audă pe Billie mişcîndu-se, fiindcă dormitorul ei era în cealaltă parte a coridorului, dar simţea ca şi cum ar fi auzito. în liniştea nopţii, îi simţea tălpile călcînd pe covor. îi simţea respiraţia ca o şoaptă suflînd în lumînare. Apoi, cînd ea se aşeză pe pat, George fu convins că-i auzise cearceafurile foşnind. îi spusese că adormea repede, imediat, dar după aceea ce se întîmpla? Oare se agita în somn? Se mişca mult, dădea la o parte cuverturile cu piciorul, împingea cearceaful la capătul patului? Sau stătea nemişcată, dulce, culcată pe o parte, cu mîinile sub cap? Ar fi pus rămăşag că ea era genul care se mişca mult. Acela era felul ei, pînă la urmă. îşi petrecuse întreaga copilărie într-o mişcare permanentă. De ce ar fi dormit altfel? Iar dacă ar fi împărţit patul cu altcineva... Paharul de coniac de dinainte de culcare se transformă în trei şi, cînd George puse în sfîrşit capul pe pernă, îi luă ore întregi ca să adoarmă. Iar cînd adormi, o visă pe ea. Şi visul... vai, visul!


185

Se cutremură, fiindcă amintirea îl copleşise din nou. Dacă o considerase vreodată pe Billie ca pe o soră, ei bine... Acum clar n-o mai privea la fel. Visul începea în bibliotecă. Era întuneric şi numai luna lumina, iar el nu-şi amintea cu ce era îmbrăcată ea, doar că nu o mai văzuse niciodată purtînd astfel de veşminte. Era ca o cămaşă de noapte, albă, diafană. La fiecare adiere i se lipea de trup, descoperindu-i curburile pline, parcă special făcute ca să-i încapă lui în palme. Nu conta că erau în bibliotecă şi că nu exista vreun motiv ca să adie vîntul. Era visul lui şi în vis existau adieri. Oricum nu conta, fiindcă imediat o luă de mînă şi o trase la pieptul lui şi, deodată, erau la el în dormitor. Nu în acela de la Aubrey Hall, ci la el acasă, cu patul lui cu baldachin, din mahon, cu salteaua mare şi pătrată care lăsa loc pentru tot felul de lucruri minunate în care să te pierzi. Billie nu spunea nimic, foarte neobişnuit pentru ea. Pe de altă parte, era un vis. Gnd zîmbea, însă, era ea întreagă, liberă, iar cînd el o ajută să se întindă pe pat şi privirea ei o prinse pe a lui, George simţi că renaşte. Simţi că se născuse pentru acel moment. în vis, îi desfăcuse faldurile cămăşii de noapte, iar ea se arcuise sub el, cu sînii perfecţi ridicaţi ca o ofrandă. Era o nebunie. N-ar fi trebuit să ştie cum arătau sînii ei. N-ar fi trebuit să fie în stare nici să şi-i imagineze. Dar şi-i imagina, iar în vis îi diviniza. îi cuprinsese în palme, îi strînsese şi îi adunase laolaltă, pînă cînd între ei rămăsese un spaţiu îngust care-i intoxica simţurile. După aceea se aplecase şi cuprinsese unul dintre sfîrcurile ei între

186

JULIA QUINN

dinţi, tachinîndu-l şi tentîndu-l pînă cînd Billie gemuse de plăcere. Dar nu se termina acolo. îşi strecurase mîinile în locul în care pulpele ei se întîlneau şi le despărţise, mîngîind-o cu degetele mari şi apropiindu-se de centrul fiinţei ei. O mîngîiase tot mai aproape, şi mai aproape, pînă cînd îi simţise pe piele căldura umedă şi îşi dăduse seama că aveau să fie inevitabil unul. Billie va fi a lui, într-un moment pasional, minunat. Hainele lui dispăruseră, el se aşezase deasupra ei... Şi se trezise. Fir-ar să fie de viaţă necinstită! Se trezise. Soarta era spectaculos de nedreaptă. în dimineaţa următoare era programat concursul de tras cu arcul pentru doamne, şi, dacă George consideră situaţia ironică, cu siguranţă că era de înţeles. Billie avea în mînă ceva tare şi cu vîrf ascuţit, iar el încă mai avea ceva tare şi cu vîrf ascuţit, doar că numai unul dintre ei se distra. Fusese nevoie de o oră întreagă de gînduri reci ca gheaţa ca să se poată muta din poziţia în care stătea grijuliu, cu picioarele încrucişate, pînă pe scaunele aşezate la marginea terenului de tras cu arcul. Toţi ceilalţi domni se ridicaseră într-un moment sau altul ca să inspecteze ţintele, dar nu şi George. El zîmbise, rîsese şi inventase o scuză ineptă legată de cît de bine se simţea la soare. Ceea ce era ridicol, fiindcă singurul loc albastru de pe cer era de mărimea unghiei lui de la degetul mare. Disperat să rămînă singur un moment, se grăbi în bibliotecă imediat după concurs. Nimeni dintre invitaţi nu părea prea pasionat de lectură şi era sigur că acolo avea să găsească puţină linişte.


187

Ceea ce se şi întîmplă, timp de zece minute întregi, după care Billie şi Andrew intrară, certîndu-se. — George! exclamă tînăra, şchiopătînd în direcţia lui. Era strălucitoare şi părea odihnită. Ea nu avea niciodată probleme să adoarmă, se gîndi George supărat. Probabil că, pe deasupra, visa la trandafiri şi curcubeie. — Exact persoana pe care-mi doream s-o întîlnesc! spuse zîmbind. — Cuvinte care să-l sperie de moarte, glumi Andrew. "Cît de adevărat", gîndi George, cu toate că nu din motivele pe care şi le imaginase fratele său. — Termină! spuse Billie, aruncîndu-i o căutătură urîtă şi întorcîndu-se din nou spre George. Avem nevoie de tine ca să ne lămureşti într-o problemă. — Dacă e vorba despre cine se caţără mai repede întrun copac, e Billie, spuse George netulburat. Dacă e vorba despre cine are mai mare acurateţe la trasul cu arcul, atunci răspunsul e Andrew. — Nici una, nici alta, spuse Billie încruntîndu-se puţin. Are legătură cu jocul de Pall Mali. — Atunci Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi, spuse George pentru sine, ridicîndu-se şi îndreptîndu-se spre uşă. Jucase Pall Mali şi cu fratele său, şi cu Billie. Era un sport vicios, sîngeros, cu mingi din lemn, ciocane grele şi riscul permanent al unei răni letale la cap. Cu siguranţă nu ceva potrivit unei petreceri de-ale lui lady Bridgerton. — Andrew m-a acuzat că am trişat, spuse Billie. — Cînd? întrebă George, sincer nedumerit. Din cîte ştia, toată dimineaţa fusese ocupată de concursul de tras cu arcul, pe care Billie îl cîştigase, nu că sar fi mirat cineva din familiile Rokesby sau Bridgerton.

188

JULIA QUINN

— în aprilie, spuse Billie. — Şi vă certaţi din cauza asta acum? — E vorba de principiu, adăugă Andrew. George se uită la Billie. — Şi ai trişat? — Sigur că nu. Nu-i nevoie să trişez ca să-l bat pe Andrew. Pe Edward, poate, recunoscu dînd ochii peste cap, dar nu pe Andrew. — Nu era cazul să mă jigneşti, Billie, o certă acesta. — Dar e adevărat, răspunse ea. — Eu plec, interveni George. Nici unul dintre ei nu-l asculta, dar i se păruse politicos să-i anunţe. în plus, probabil că nu era o idee prea bună să se afle în aceeaşi cameră cu Billie. Pulsul începuse deja să i se accelereze, încet, dar sigur, şi ştia că nu voia să fie aproape de ea cînd avea să ajungă la apogeu. "Pe aici e drumul spre ruină" îi striga mintea. Ca prin minune, picioarele nu-i opuseră rezistenţă, iar el reuşi să ajungă la uşă înainte ca Billie să spună. — Vai, dar nu pleca. Lucrurile tocmai deveniseră interesante. George reuşi să zîmbească epuizat şi se răsuci. — Cu tine, întotdeauna lucrurile devin interesante. — Chiar crezi? întrebă ea încîntată. Andrew o privi cu neîncredere. — N-a fost un compliment, Billie. Tînăra căută confirmare în privirea lui George. — Nu ştiu nici eu ce-a fost, recunoscu acesta. Billie chicoti, apoi arătă cu capul spre Andrew.


189

— îl provoc la duel. George ştia, clar ştia, că nu era cazul să facă asta, dar nu reuşi să se stăpînească şi se răsuci spre ea, ca s-o privească nedumerit, cu gura căscată. — Mă provoci? repetă Andrew. — Ciocane în zori, spuse ea cu un aer sofisticat, după care ridică din umeri. Sau în după-amiaza asta. Prefer să nu mă trezesc prea devreme. Tu nu? Andrew ridică din sprînceană. — Provoci un bărbat cu braţul beteag la un joc de Pali Mail? — Pe tine, da. El se aplecă spre ea, cu o strălucire în privire. — Tot aş învinge, să ştii. — George! strigă Billie. Fir-ar să fie. Aproape că scăpase. — Da? murmură, băgînd înapoi capul pe uşă. — Avem nevoie de tine. — Ba nu. Tu ai nevoie de o dădacă. Abia dacă poţi să mergi. — Merg cît se poate de bine, spuse ea, şchiopătînd cîţiva paşi. Vezi? Nu simt nimic. George se uită la Andrew, nu că s-ar fi aşteptat ca acesta să dea dovadă de vreun dram de chibzuială. — Am braţul rupt, spuse Andrew, ceea ce lui George i se păru că se dorea o explicaţie. Sau o scuză ca să scape. — Sînteţi nişte netoţi, amîndoi. — Netoţi care au nevoie de mai mulţi jucători, spuse Billie. Nu se poate juca doar în doi.

190

JULIA QUINN

Strict vorbind, avea dreptate. Pall Mall trebuia jucat în şase, cu toate că orice număr de jucători mai mare decît trei era potrivit. George mai participase la astfel de discuţii şi înainte. Ei, restul, ar fi fost neînsemnaţi, pioni în tragedia grecească a lui Billie şi a lui Andrew. Pentru ei doi nu conta prea mult cîştigul, cît să se asigure că nu cîştiga celălalt. Se aşteptau doar ca George să mute mingea dintr-o parte întralta. — Tot nu aţi avea destui jucători, spuse el. — Georgiana! strigă Billie. — Georgiana? întrebă Andrew ca un ecou. Ştii că mama ta nu-i dă voie să joace. — Pentru Dumnezeu, n-a mai fost bolnavă de ani buni. E momentul să n-o mai cocoloşim atît. Georgiana apăru de după colţ. — Nu mai striga, Billie. O să-i dai mamei palpitaţii, şi eu o să fiu nevoită să am grijă de ea. — Jucăm Pall Mail, îi spuse Billie. — Ce drăguţ. O să... Georgiana tăcu, iar ochii ei albaştri se măriră de uimire. — Am voie şi eu să joc? — Sigur, spuse Billie aproape cu dispreţ. Eşti o Bridgerton. — Minunat! Georgiana aproape că sări de bucurie. Pot să joc cu oranj? Nu, cu verde. Vreau să fiu verde! — Orice vrei tu, spuse Andrew. Georgiana se întoarse către George. — Joci şi tu? — Presupun că nu am de ales. — N-ai de ce să vorbeşti pe tonul acesta atît de


191

resemnat, spuse Billie. O să te distrezi de minune, sînt convinsă. — Tot mai avem nevoie de participanţi, spuse Andrew. — Poate îl invităm pe sir Reggie? întrebă Georgiana. — Nu! spuse George imediat. Trei capete se răsuciră spre el. , V Dacă stătea să se gîndească mai bine, probabil că fusese cam prea hotărîtîn exprimare. — Nu mi se pare genul de domn căruia să-i placă un joc atît de dur, spuse George ridicînd indiferent din umeri. Se uită spre unghiile mîini stîngi, fiindcă n-ar fi putut să privească pe nimeni în ochi, şi adăugă: — Ştiţi, din cauza dinţilor. — A dinţilor? repetă Billie. George nu trebuia să-i vadă chipul ca să ştie că-l privea fix, cu teamă ca nu cumva el să-şi fi pierdut minţile. — Are, ce-i drept, un zîmbet destul de elegant, spuse Billie, aparent dispusă să îi dea dreptate. Şi i-am scos lui Edward un dinte în vara aceea, nu pot să neg. Se uită spre Andrew. — îţi aminteşti? Cred că avea şase ani. — Exact, spuse George, cu toate că el nu-şi amintea incidentul. Probabil că fusese un dinte de lapte. Edward nu era sir Reginald McVie, dar, din cîte ştia el, fratele său avea un zîmbet complet, cu toţi dinţii din dotare. — Nu putem s-o invităm pe Mary să joace, continuă Billie. A petrecut întreaga dimineaţă aplecată deasupra oalei de noapte. — Chiar nu aveam nevoie să aflu, spuse Andrew.

,

192

JULIA QUINN

Billie îl ignoră. — Tn plus, Felix nu i-ar da niciodată voie. — Atunci cheamă-l pe el la joc, sugeră George. — Ar fi necinstit faţă de Mary. Andrew dădu ochii peste cap. — Cui îi pasă? Billie îşi încrucişă braţele la piept. — Dacă ea nu poate să joace, n-ar trebui să joace nici el. — Lady Frederica a plecat în sat, cu mama şi cu verişoara ei, spuse Georgiana, dar lady Alexandra e în salon. Nu mi s-a părut că ar fi făcut ceva foarte important. George nu voia să petreacă toată după-amiaza ascultînd alte poveşti despre lordul Northwick, dar, după ce refuzase atît de vehement să-i dea voie să participe lui sir Reginald, nu i se păru rezonabil să aducă şi alte obiecţii. — Lady Alexandra ar fi un jucător bun, spuse cu diplomaţie. Sigur, asta dacă doreşte să joace. — Sigur o să joace, spuse Billie supărată. Georgiana păru cu totul nedumerită. Billie se uită la ea, dar făcu semn din cap spre George. — Spune-i că lordul Kennard e printre cei care joacă. O să vină cît ai bate din palme. — Pentru Dumnezeu, Billie, spuse George. Tînăra pufni indignată. — A vorbit cu tine toată noaptea! — Stătea alături, răspunse George. N-ar fi putut să facă altfel. — Ba nu e adevărat. în stînga ei era fratele lui Felix, care e un partener de conversaţie perfect acceptabil. Ar fi putut să-i vorbească lui despre tot felul de lucruri.


193

Andrew păşi între ei. — Aveţi de gînd să vă certaţi ca nişte amanţi geloşi sau jucăm odată Pall Mali? Billie se uită urît la el. George îi aruncă o privire ucigătoare. Andrew păru tare mulţumit de sine. — Eşti un idiot, îi spuse Billie, apoi se întoarse din nou spre sora ei. Presupun că trebuie să fie lady Alexandra. Aduo pe ea şi pe oricine altcineva găseşti. Un domn, dacă se poate, ca să fim egali ca număr. Georgiana dădu aprobator din cap. — Dar nu sir Reginald? — George e prea îngrijorat din cauza danturii lui. Andrew păru că se îneacă, dar sunetul se stinse în clipa în care George îl lovi cu cotul în coaste. — Ne vedem acolo? întrebă Georgiana. Billie se gîndi o clipă, apoi spuse. — Nu. E mai rapid dacă venim noi în curtea de vest. Se întoarse spre fraţii Rokesby. — Cer să se pregătească setul de joc. Ea şi Georgiana ieşiră, lăsîndu-l pe George singur cu fratele său mai mic. — Dinţii, zici? murmură Andrew. George se uită urît la el. Fratele său se aplecă înainte, destul cît să fie enervant. — Pun rămăşag că are o igienă orală de invidiat. — Taci din gură! Andrew rîse, apoi arboră o expresie ce se dorea a fi îngrijorată. — Ai ceva...

194

JULIA QUINN

Arătă spre dinţii lui George. Acesta dădu ochii peste cap şi trecu pe lîngă el, împingîndu-l puţin cu umărul. Andrew tresări, îl prinse din urmă şi îl depăşi, aruncîndu-i un zîmbet larg peste umăr în timp ce înainta pe coridor. — Domnişoarelor le plac zîmbetele orbitoare. "O să-l omor pe fratele meu.", se gîndi George, urmîndu-l afară. Şi avea de gînd să facă asta cu un ciocan de Pall Mail.

Capitolul 14 Zece minute mai tîrziu, George, Andrew şi Billie stăteau pe pajişte, uitîndu-se la servitorul care venea repede spre ei, trăgînd setul de Pall Mali în urma sa. — Ador jocul acesta, anunţă Billie frecîndu-şi palmele în aerul răcoros al amiezii. A fost o idee genială. — A fost ideea ta, îi atrase George atenţia. — Sigur că da, spuse ea veselă. Uite, vine Georgiana. George îşi feri ochii de soare, cu palma, şi se uită de-a lungul pajiştii. într-adevăr, sora cea mică o conducea pe lady Alexandra în direcţia lor şi, dacă nu se înşela el, pe unul dintre fraţii Berbrooke. — Mulţumesc, William, spuse Billie după ce servitorul puse echipamentul de joc la locul lui. Omul înclină din cap. — Milady. — Aşteaptă o clipă, spuse Andrew. N-am rupt cumva un ciocan anul trecut? — Tata a comandat un set nou, îl informă Billie. — Cu aceleaşi culori? Ea clătină din cap. — De data asta nu avem roşu. George se întoarse spre ea.

196

JULIA QUINN

— De ce nu? — Ei bine, trase ea de timp, cu o expresie stingheră pe chip, pentru că am avut mare ghinion cu roşul. Mingile ajung mereu în lac. — Şi crezi că o culoare diferită ar putea să rezolve problema? — Nu, răspunse ea, dar sper că galbenul o să fie mai uşor de văzut pe sub apă. Cîteva clipe mai tîrziu, Georgiana şi mica ei trupă de jucători sosiră la locul faptei. George făcu, din instinct, un pas spre Billie, dar se mişcase prea încet. Lady Alexandra îl apucase deja de mînecă. — Lord Kennard, spuse. Ce plăcere va fi să jucăm Pali Mail. îţi mulţumesc pentru invitaţie. — Domnişoara Georgiana e cea care te-a invitat, de fapt. Lady Alexandra zîmbi atotştiutor. — La îndemnul tău, sînt convinsă. Billie părea gata să verse. — Şi locotenentul Rokesby, continuă lady Alexandra, strîngînd cu o gheară micuţă braţul lui George şi întorcînduse spre Andrew. Abia dacă am apucat să schimbăm două cuvinte aseară. Andrew făcu o plecăciune respectuoasă. — îl cunoşti, cumva, pe lordul Northwick? întrebă tînăra. George încercă din răsputeri să-i atragă atenţi fratelui său. Nu era un subiect de discuţie pe care vreunul dintre ei să şi-l dorească. Din fericire pentru toată lumea, servitorul tocmai


197

trăsese acoperămîntul de deasupra setului de Pall Mali, iar Billie prelua cu eficienţă conducerea. — lată-ne aici, spuse trăgînd un ciocan de la locul lui. Andrew i-a promis deja Georgianei culoarea verde, aşa că hai să vedem... Domnul Berbrooke o să ia albastru, lady Alexandra poate să ia rozul, eu, galbenul, locotenentul Rokesby, violetul, iar lordul Kennard, negrul. — N-aş putea să iau eu violet? întrebă lady Alexandra. Billie o privi de parcă ar fi cerut să se revizuiască Magna Carta. — îmi place violetul, rosti calm lady Alexandra. Billie se îndreptă deodată de spate. — Discută cu locotenentul Rokesby. Pentru mine nu contează. Andrew îi aruncă o privire curioasă, apoi îi oferi ciocanul său lui lady Alexandra, făcînd o plecăciune galantă. — Cum doreşte doamna. Lady Alexandra aplecă elegant din cap în semn de mulţumire. — Foarte bine, spuse Billie pufnind. Georgiana cu verde, domnul Berbrooke cu albastru, locotenentul Rokesby cu roz, eu, galben, lordul Kennard negru şi lady Alexandra, spuse privind-o pe aceasta cu coada ochiului, este violet. George începuse să-şi dea seama că Billie nu o plăcea deloc pe lady Alexandra. — Nu am mai jucat niciodată, spuse domnul Berbrooke. Legănă ciocanul de cîteva ori, ratînd la mustaţă piciorul lui George.

198

JULIA QUINN

— Mi se pare foarte distractiv. — Da, spuse Billie scurt. Regulile sînt simple. Primul care trimite mingea prin toate porţile, în ordinea corectă, cîştigă. Lady Alexandra se uită la porţile din setul de joc. — De unde ştim care e ordinea corectă? — întrebaţi-mă pe mine, spuse Billie. Sau pe locotenentul Rokesby. Noi am mai făcut asta de un milion de ori. — Care dintre voi cîştigă de obicei? întrebă domnul Berbrooke. — Eu, spuseră cei doi la unison. — Nici unul dintre ei, rosti George apăsat. Rareori reuşesc să termine jocul. Toată lumea ar face bine să fie atentă la picioare. S-ar putea ca lucrurile să ia repede o întorsătură violentă. — Abia aştept, spuse Georgiana, aproape vibrînd de entuziasm. Se întoarse spre lady Alexandra. — Trebuie să mai şi loveşti un stîlp la final. Billie n-a spus asta. — îi place să "uite" unele reguli, spuse Andrew. Aşa, te poate penaliza mai tîrziu dacă Doamne fereşte eşti pe cale să cîştigi. — Nu e adevărat! protestă Billie. în cel puţin jumătate din cazuri te-am bătut fără să trişez. — Dacă o să mai joci şi altă dată Pall Mali, o sfătui George pe lady Alexandra, să ceri să ţi se spună clar regulile. Nimic din ce înveţi aici n-o să se aplice în altă parte.


199

— Eu am mai jucat jocul, spuse aceasta. Lordul Northwick are un set. Georgiana se întoarse spre ea cu o expresie nedumerită. — Credeam că lordul Northwick e logodit cu sora ta. — Aşa este, răspunse lady Alexandra., — Aha. Credeam că... Georgiana se opri, căutînd ceva ce să spună, apoi alese: — Vorbeşti des despre el. — Nu are surori, spuse lady Alexandra pe un ton rece. Bineînţeles că ne-am devenit devotaţi unul celuilalt. — Eu am o soră, interveni domnul Berbrooke. Toată lumea tăcu o clipă, apoi Georgiana spuse: — Cît de minunat. — Nellie, adăugă el. Prescurtarea de la Eleanor. E foarte înaltă, să ştiţi. Nimeni nu ştiu ce să răspundă. — Ei bine, spuse Andrew întrerupînd momentul de tăcere stingherită, e momentul să aşezăm porţile. — Nu poate să facă servitorul asta? întrebă lady Alexandra. Billie şi Andrew se întoarseră spre ea de parcă ar fi crezut că tînăra îşi pierduse minţile. Lui George i se făcu milă de ea, păşi mai aproape şi murmură: — Sînt foarte pretenţioşi cu poziţia porţilor. Lady Alexandra ridică puţin bărbia. — Lordul Northwick spune mereu că porţile trebuie aşezate în formă de cruce. — Lordul Northwick nu e aici, o repezi Billie.

200

JULIA QUINN

Lady Alexandra tresări, ofensată. — Ei bine, nu e, continuă Billie, uitîndu-se la restul grupului în căutare de susţinere. George o privi bănuitor, un fel de a o împunge cu cotul, fără s-o împungă, iar Billie îşi dădu seama că întrecuse limita. O limită absurdă, dar o limită. Ea era gazda şi trebuia să se poarte ca atare. Era fascinant de privit. Billie se născuse cu spirit de competiţie şi nu era cunoscută pentru răbdare, plus că, evident, nu voia să ia în considerare sugestia lui lady Alexandra. Cu toate astea, îşi îndreptă umerii şi îşi lipi pe chip un zîmbet aproape plăcut, apoi se răsuci spre invitata ei. — Cred că o să-ţi placă aşa, spuse cu un aer reţinut. Dacă nu, poţi să-i povesteşti lordului Northwick şi să te convingi că metoda lui e superioară. George pufni, dar Billie îl ignoră. — Porţile, îi aminti Andrew. — O să le aşezăm eu cu George, spuse Billie luîndu-le din mîinile lui Andrew. George o privi cu oarecare indulgenţă. — Chiar aşa? — Lord Kennard, spuse ea printre dinţii încleştaţi, vrei să fii amabil şi să mă ajuţi să aşez porţile? El se uită la glezna ei rănită. — Pentru că tu nu poţi să mergi? Billie îi zîmbi cu o dulceaţă letală. — Pentru că îmi face atîta plăcere compania ta. George aproape că rîse.


201

— Andrew nu poate să facă asta, continuă ea, iar ceilalţi nu ştiu unde să se ducă. — Dacă am juca în formă de cruce, îi spuse lady Alexandra domnului Berbrooke, oricare dintre noi ar putea să aşeze porţile. Domnul Berbrooke dădu aprobatordin cap. — Ar trebui să începem de jos, apoi la mijloc şi sus, explică lady Alexandra. Domnul Berbrooke se uită în jos, la ciocanul din mîna sa, şi se încruntă. — Totuşi acesta nu mi se pare un joc foarte pios. — Ar putea să fie, răspunse lady Alexandra. — Dar nu vrem să fie, spuse Billie apăsat. George o prinse de mînă. — Porţile, spuse, trăgînd-o la o parte înainte ca domnişoarele să se ia de păr. — Nu-mi place deloc femeia aia, spuse Billie supărată, imediat ce se îndepărtaseră suficient ca să nu mai fie auziţi. — Chiar aşa? murmură George. Nu mi-aş fi dat niciodată seama. — Ajută-mă cu porţile şi gata, spuse ea, îndreptînduse spre un stejar gros de la marginea luminişului. — Vino după mine. El o privi cum făcea cîţiva paşi. încă mai şchiopăta, dar cumva diferit. Mai ciudat decît înainte. — Te-ai lovit din nou? — Cum? A, asta, spuse ea pufnind apoi iritată. Din cauza călăritului într-o parte. — Poftim?

202

JULIA QUINN

— Nu pot să pun piciorul scrîntit în scară, aşa că am călărit într-o parte. — Şi a fost nevoie să călăreşti pentru că... Ea îl privi de parcă ar fi fost un prost, ceea ce George ştia că nu este. — Billie, spuse apucînd-o de încheietură şi oprind-o. Ce a fost atît de important încît să te facă să călăreşti cu piciorul scrîntit? — Orzul, spuse ea scurt. Probabil că nu o auzise bine. — Poftim? — Cineva trebuia să se asigure că e plantat cum trebuie, spuse ea eliberîndu-şi mîna din strînsoarea lui. Avea de gînd s-o omoare. Deşi probabil că avea să moară ea singură oricum, de nechibzuită ce era. George inspiră adînc, apoi întrebă cît de răbdător putea: — Dar nu e asta treaba administratorului vostru? Ea se încruntă. — Nu ştiu ce crezi tu că fac eu toată ziua cînd nu pierd vremea pe la petreceri, dar să ştii că sînt o persoană extrem de ocupată. Ceva se schimbase în expresia ei, ceva ce George nu putea numi. După aceea, Billie spuse: — Sînt o persoană foarte folositoare. — Nu cred că se gîndeşte cineva altfel la tine, spuse George, cu toate că ştia — el însuşi ar fi gîndit aşa cu puţină vreme înainte. — Ce naiba faceţi acolo? strigă Andrew. — O să-l omor! se răsti Billie. — Porţile, spuse George. Spune-mi unde vrei să le pun.


203

Billie scoase una din grămadă şi i-o întinse. — Acolo. Sub copac, dar peste rădăcină. Să fie peste ea, altfel e prea uşor. George mai avea un pic şi o saluta cu mîna la chipiu. Cînd se întoarse, ea deja traversase o parte din cîmp şi înfigea o altă poartă la locul ei. Restul stătea'u grămadă una peste alta, aşa că el le ridică. Billie se uită spre el în timp ce înfigea bine poarta în pămînt. — Ce ai cu sir Reginald? George strînse din dinţi. Ar fi trebuit să ştie că n-avea să scape atît de repede. — Nimic, minţi. Doar că nu cred că i-ar plăcea jocul. Billie se ridică. — N-ai de unde să ştii. — A petrecut tot concursul de tras cu arcul aşezat pe un şezlong, plîngîndu-se de căldură. — Nici tu nu te-ai ridicat. — Eu mă bucuram de soare. Nu fusese soare deloc, dar George n-avea de gînd să-i spună motivul adevărat pentru care fusese blocat pe scaun. — Foarte bine, acceptă Billie. Probabil că sir Reggie nu e cel mai bun jucător de Pall Mali, dar tot cred că am fi găsit pe cineva mai potrivit decît lady Alexandra. — De acord. — Ea... Billie clipi nedumerită. — Eşti de acord? — Sigur. Am petrecut toată seara vorbind cu ea, după cum bine mi-ai atras atenţia mai devreme.

204

JULIA QUINN

Billie părea gata să ridice braţele într-un gest de frustrare. — Atunci de ce n-ai spus ceva cînd a propus-o Georgiana? — Nu e rea, doar enervantă. Billie spuse ceva în barbă, pentru sine. George nu reuşi să-şi ascundă zîmbetul amuzat care-i lumină chipul. — Nu o placi deloc, aşa e? — Chiar deloc. George chicoti. — Termină. — Să nu mai rîd, adică? Ea înfipse o poartă în pămînt. — Eşti la fel de rău ca mine. Ai crede că sir Reggie a comis înaltă trădare la cum l-ai respins de vehement. "Respins vehement?" George puse mîinile în şolduri. — Asta e cu totul altceva. Billie ridică privirea spre el. — Cum aşa? — Sir Reggie e un bufon. Billie pufni în rîs. Nu era un gest deosebit de feminin, dar felul ei de-a fi o făcea să pară fermecătoare chiar şi aşa. Se aplecă spre el cu o expresie provocatoare pe chip. — Cred că eşti gelos. George simţi o strîngere de inimă. Doar nu-şi dăduse ea seama că... Nu. Gîndurile pe care le avusese despre ea erau... un fel de nebunie temporară. Declanşată de proximitate. Asta trebuia să fie. Petrecuse mai mult timp cu ea în ultima săptămînă decîtîn ani buni. — Nu fii ridicolă, spuse cu dispreţ.


205

— Ştiu şi eu, îl tachină ea. Toate doamnele se reped lîngă el. Ai spus tu însuţi că are un zîmbet frumos. — Am spus, se răsti George înainte să-şi dea seama că nu mai ştia exact ce spusese. Din fericire pentru el, Billie îl întrerupsese deja. — Singura domnişoară care nu a căzjut pradă vrăjii sale este ilustra lady Alexandra. îi aruncă o privire peste umăr. — Probabil pentru că e atît de ocupată să-ţi intre ţie în graţii. — Eşti cumva geloasă? o împunse el. — Te rog! pufni ea, trecînd la poarta următoare. George o urmase, cu un pas în spate. — N-ai spus că nu. — Nu, rosti ea apăsat. Sigur că nu sînt geloasă. Cred că e dusă cu capul, sinceră să fiu. — Pentru că încearcă să-mi intre în graţii? nu putu el să nu întrebe. Billie întinse mîna după o altă poartă. — Sigur că nu. Probabil că acesta e lucrul cel mai de bun-simţ pe care l-a făcut. El tăcu, apoi spuse: — De ce sună ca o insultă? — Nu este, îl asigură Billie. N-aş fi niciodată atît de ambiguă în exprimare. — Nu, aşa e. Insultele tale sînt foarte transparente. Billie dădu ochii peste cap, apoi reveni la subiectul lady Alexandra. — Vorbeam despre obsesia ei cu lordul Northwick. E logodit cu sora ei, pentru Dumnezeu.

206

JULIA QUINN

— Ah, asta. Da, asta, îl imită ea, înfigînd încă o poartă în pămînt. Ce e în neregulă cu ea? George fu salvat de la un răspuns de Andrew, care îi striga din nou şi le făcea semne vehemente să se grăbească. Billie pufni. — Nu-mi vine să cred că i se pare că poate să învingă cu braţul rupt. — îţi dai seama că, dacă o să cîştigi... — Cînd o să cîştig. — Dacă o să cîştigi, o să fii cel mai rău fel de campion, care profită de slăbiciunile adversarilor. Ea îl privi cu ochii mari şi cu o expresie inocentă pe chip. — Abia dacă pot să merg. — Tu, domnişoară Bridgerton, priveşti realitatea după cum îţi convine. Ea zîmbi larg. — Da, într-adevăr. George clătină din cap şi zîmbi. — Ei bine, spuse ea coborînd glasul cu toate că nu era nimeni prin preajmă, tu eşti de partea mea, nu-i aşa? George o privi bănuitor. — De cînd se joacă pe echipe? — De azi, spuse ea aplecîndu-se spre el. Trebuie să-l nimicim pe Andrew. — începi să mă sperii, Billie. — Nu fii prostuţ. Şi tu eşti la fel de competitiv ca şi mine. — Să ştii că nu cred.


207

— Ba eşti, doar că tu arăţi asta altfel. George aşteptă ca ea să-i explice, însă Billie, sigur, tăcu. — Doar nu vrei să cîştige Andrew? întrebă pînă la urmă. — Nu sînt sigur că-mi pasă. Ea tresări. George rîse, fiindcă nu putu să se abţină. Păruse atît de jignită! — Nu, sigur că nu vreau să cîştige el, spuse. E fratele meu. în acelaşi timp, nu cred că simt nevoia să recurg la spionaj ca să mă asigur de rezultat. Ea îl privi dezamăgită. — Bine, acceptă el într-un final. în echipa lui Andrew cine e? Billie se lumină imediat. — Nimeni. Asta-i frumuseţea. N-o să ştie că noi doi am format o alianţă. — Nu se poate ca toate astea să se termine cu bine, spuse el aşa, ca pentru copacii din jur. Era destul de sigur că ea nu-l mai asculta. Billie aşeză la locul ei şi ultima poartă. — Asta e foarte grea, îi spuse. Dacă arunci mult peste ea, mingea ajunge în tufele de trandafiri. — O să ţin minte. — Aşa să faci. Billie zîmbi, iar lui George i se tăie răsuflarea. Nimeni nu zîmbea ca ea. Nimeni nu zîmbise vreodată la fel. O cunoştea de ani buni, însă abia acum... îşi permise să blesteme în gînd. Aceea dintre ei doi era, cu siguranţă, cea mai incomodă atracţie din istoria omenirii.

208

JULIA QUINN

Billie Bridgerton, pentru Dumnezeu. Ea era tot ce nuşi dorea el la o femeie. Era încăpăţînată, nesăbuită pînă la prostie şi, dacă avusese vreodată vreun moment de mister feminin, el îl ratase pe de-a-ntregul. Cu toate astea... înghiţi în sec. O dorea. O dorea aşa cum nu-şi dorise niciodată ceva. Dorea s-o vadă zîmbind doar pentru el. O voia în braţele sale, sub el... cumva, ştia că în patul lui ea ar fi fost misterioasă şi feminină. Mai ştia şi că toate acele activităţi delicioase cereau s-o ia de soţie, ceea ce era atît de ridicol încît... — Pentru Dumnezeu, bombăni Billie. George redeveni atent. — Andrew vine încoace, spuse ea. Stăpîneşte-te! strigă. Jur, i se adresă iui George, că e atît de nerăbdător... — Rîde... — Să nu-mi spui "ciob de oală spartă". începu să mărşăluiască înapoi spre linia de start pe cît de bine putea. Arăta într-adevăr ridicol cu şchiopătatul ei. George aşteptă o clipă, zîmbind larg spre spatele ei. — Sigur nu vrei tu ciocanul negru? — Te urăsc! strigă ea peste umăr. El nu putu să nu zîmbească. Fusese cea mai veselă declaraţie de ură pe care-o auzise vreodată. — Şi eu te urăsc pe tine, murmură. Dar nici el nu vorbea serios.

Capitolul 15

Billie fredona fericită cînd ajunse la linia de start a jocului de Pall Mall. Era într-o dispoziţie remarcabil de bună, mai ales în situaţia dată. Andrew era încă imposibil de nerăbdător, lady Alexandra era tot cea mai înfiorătoare persoană din lume, dar nici unul dintre lucrurile astea nu mai părea să conteze. Se uită peste umăr, spre George. O urmase tot drumul, schimbaseră insulte şi îi zîmbise diavoleşte. — De ce eşti atît de fericită? ceru Andrew să ştie. Ea zîmbi enigmatic. Lasă-I să fiarbă o vreme. în plus, nici ea nu ştia prea bine de ce era atît de fericită. Ştia doar că era. — Cine joacă primul? întrebă lady Alexandra. Billie deschise gura ca să răspundă, însă Andrew i-o luă înainte. — De obicei jucăm de la cel mai tînăr la cel mai în vîrstă, spuse, dar pare cam nepoliticos să întrebăm... — Eu sînt cu siguranţă prima în cazul acesta, anunţă Georgiana, lăsîndu-şi mingea în apropierea stîlpului de început. — Fără îndoială.

210

JULIA QUINN

— Cred că eu sînt a doua, spuse lady Alexandra, aruncîndu-i o privire plină de milă lui Billie. Aceasta o ignoră. — Domnule Berbrooke, ne daţi voie să vă întrebăm cîţi ani aveţi? — Cum? A, am douăzeci şi cinci. Zîmbi larg, aşa cum făcea adesea. — Un sfert de secol, să ştiţi. — Foarte bine, spuse Billie. Ordinea de joc va fi aşa: Georgiana, lady Alexandra... presupunem, Andrew, eu, domnul Berbrooke şi George. — Nu vrei să spui lordul Kennard? întrebă lady Alexandra. — Nu, sînt sigură că vreau să spun George, se răsti Billie. Doamne, cît o enerva tînăra domnişoară. — îm i place să joc cu mingea neagră, spuse George, schimbînd cu delicateţe subiectul. Billie îl privise însă. Nu era sigură, dar parcă-l văzuse ascunzînd un zîmbet. Foarte bine. — E o culoare foarte masculină, confirmă lady Alexandra. Billie aproape că se înecă. E culoarea morţii, spuse Andrew dîndu-şi ochii peste cap. Ciocanul morţii, spuse George cu un aer gînditor. îl legănă de cîteva ori în aer, ca pe un pendul macabru. — Are o rezonanţă deosebită. Andrew pufni în rîs.


211

— Rîzi tu, îl provocă George, dar ştii că ţi-ar plăcea să joci cu el. Billie rîse şi mai tare cînd Andrew îi aruncă o privire poznaşă. — Hai, Andrew, ştii că aşa e, spuse tînăra. Georgiana ridică privirea din poziţia ei de lîngă stîlpul de început. — Cine vrea Ciocanul petuniilor dacă poţi să ai Cio canul morţii? întrebă ea arătînd cu capul spre echipamentul lui Andrew. Billie zîmbi aprobator. Cînd devenise sora ei atît de isteaţă? — Petuniile mele vor triumfa, spuse Andrew mişcînd în sus şi-n jos din sprîncene. Fiţi atenţi la mine. — Petuniilor tale le lipseşte o petală importantă, îl împunse Billie arătînd spre braţul său rănit. — Nu cred că ştiu la ce vă referiţi, recunoscu domnul Berbrooke. — Se distrează, spuse Georgiana în timp ce se pregătea să dea prima lovitură. Billie şi Andrew se tachinează mereu. Aşa au făcut de cînd se ştiu. Lovi mingea şi o trimise prin primele două porţi. Nu ajunse cu mult mai departe, dar pe ea n-o deranja. Lady Alexandra se apropie şi îşi aşeză mingea în poziţia de începere a jocului. — Locotenentul Rokesby e după mine, nu? întrebă. Se uită la Billie cu o expresie prefăcut supusă. — Nu ştiam că eşti mai în vîrstă decît el, domnişoară Bridgerton. — Sînt mai în vîrstă decît multă lume, spuse Billie cu răceală.

212

JULIA QUINN

Lady Alexandra pufni şi lovi mingea cu ciocanul, trimiţînd-o de-a lungul peluzei. — Bună lovitură! o încurajă domnul Berbrooke. Chiar se vede că ai mai jucat. Lady Alexandra zîmbi cu modestie. — După cum am spus mai devreme, lordul Northwick are şi el un set de joc. — Şi joacă în forma sfintei cruci, rosti Billie încet. George o împunse cu cotul. — E rîndul meu, anunţă Andrew. — Cu petuniile înainte! rosti Billie cu veselie. Lîngă ea, George rîse. Era ridicol de satisfăcător să-l facă să rîdă. Andrew o ignoră complet, lăsă jos mingea trandafirie şi o împinse la locul ei cu piciorul. — Tot nu ştiu cum o să joci cu braţul rupt, spuse Georgiana. — Priveşte şi ia aminte, draga mea, murmură el. După aceea, după cîteva lovituri de încercare, dintre care una cu o rotaţie de trei sute şaizeci de grade, lovi mingea şi o trimise, impresionant, prin porţile de început. — Aproape la fel de bine ca lady Alexandra, spuse Georgiana cu admiraţie. — Am braţul rupt, spuse el timid. Billie merse la punctul de plecare şi puse mingea jos. — Cum s-a întîmplat? întrebă cu nevinovăţie. — M-a atacat un rechin, spuse el fără să tresară. — Nu se poate! tresări lady Alexandra. — Un rechin? întrebă domnul Berbrooke. Acesta nu e un peşte din acela cu colţi? — Ba da, cu foarte mulţi colţi, confirmă Andrew.


213

— Nu mi-ar plăcea să întîlnesc vreunul, spuse domnul Berbrooke. — Lordul Northwick a fost vreodată muşcat de vreun rechin? întrebă Billie cu dulceaţă în glas. George scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat. Lady Alexandra o privi bănuitor. y < — Nu pot să spun că ar fi fost muşcat de vreunul, nu. — Păcat. Billie lovi mingea cu o forţă răsunătoare, iar aceasta zbură peste pajişte, mult mai departe decît celelalte. — Bună lovitură! exclamă din nou domnul Berbrooke. Te pricepi foarte bine la joc, domnişoară Bridgerton. Era imposibil să rămîi de neclintit în faţa veseliei lui permanente. Billie îi zîmbi prieteneşte şi spuse: — Am jucat destul de des de-a lungul anilor. — Trişează adesea, adăugă Andrew binevoitor. — Doar cînd jucăm noi doi. — Cred că e rîndul meu, spuse domnul Berbrooke, aşezîndu-se pe vine ca să lase din mînă mingea albastră chiar lîngă stîlpul de început al jocului. George făcu, prudent, un pas în spate. Domnul Berbrooke se încruntă la minge, îşi testă ciocanul de cîteva ori şi lovi în sfîrşit. Mingea zbură, dar, din păcate, la fel se întîmplă şi cu una dintre porţi. — îmi pare teribil de rău, spuse el. — Nu e nici o problemă, răspunse Georgiana. Putem s-o punem la loc. Terenul fu refăcut, iar George lovi şi el mingea sa, care ajunse undeva între a lui lady Alexandra şi a lui Billie.

214

JULIA QUINN

— într-adevăr ciocanul morţii, îl luă Andrew peste picior. — E un soi de asasinat strategic, răspunse George cu un zîmbet enigmatic. Aleg abordarea longitudinală. — E rîndul meu! strigă Georgiana. Nu trebuia să meargă prea departe ca să ajungă la mingea ei. De această dată o lovi mult mai tare, iar mingea zbură de-a lungul cîmpului, spre poarta următoare, oprindu-se la numai cîţiva metri de destinaţie. — Foarte bine! exclamă domnul Berbrooke. Georgiana zîmbi încîntată. — Mulţumesc. Cred că încep să prind ritmul jocului. — Pînă la final o să ne baţi pe toţi, declară Berbrooke. Lady Alexandra era deja la locul ei, aproape de mingea violet. îi luă aproape un minut ca să-şi aranjeze poziţia, apoi lovi mingea cu o mişcare fină, atentă. Aceasta se rostogoli înainte, oprindu-se chiar în faţa porţii. Billie scoase un sunet gutural, nedefinit. Lady Alexandra se pricepea destul de bine. — Mi s-a părut mie sau ai scos un mîrîit? întrebă George. Billie aproape că sări în sus de surpriză. Nu-şi dăduse seama că el era atît de aproape în spatele ei. Nu-I vedea decît dacă întorcea capul şi nu mai era atentă la joc. îl simţea, însă. Poate că nu o atingea, dar era atît de aproape... Pielea i se înfioră şi îşi simţi inima bătînd, jos şi insistent. — Trebuie să te întreb, spuse el ameţitor de aproape de urechea ei, cum se presupune că ar trebui noi doi să lucrăm în echipă?


215

— Nu ştiu sigur, recunoscu Billie în timp ce se uita la Andrew cum lovea mingea. Cred că o să ne dăm seama în timpul jocului. — E rîndul tău, Billie! strigă Andrew. — Mă scuzi, îi spuse Billie lui George, deodată dornică să pună ceva distanţă între ei.’ Aproape că se simţea ameţită cînd el era atît de aproape. — Ce o să faci, Billie? întrebă Georgiana cînd o văzu apropiindu-se de minge. Billie se încruntă. Nu era departe de poartă, dar mingea violet a lui lady Alexandra îi stătea în cale. — E o lovitură grea, spuse Andrew. — Mai taci! — Ai putea să te foloseşti de forţa brută, continuă el ridicînd privirea spre grup. Asta face de obicei. După aceea vorbi pe un ton scăzut, confidenţial: — în Pall Mali şi în viaţă. Billie se gîndi să renunţe la joc şi să trimită mingea spre picioarele lui, cu toată forţa. — Asta n-ar băga mingea lui lady Alexandra direct prin poartă? întrebă Georgiana. Andrew ridică din umeri ca şi cînd ar fi zis "c'est la vie". Billie se concentră la mingea ei. — Sau ar putea să aibă răbdare, continuă Andrew, şi să se aşeze la rînd, în faţa porţii, în spatele lui lady Alexandra. Ştim cu toţii, însă, că nu acesta este stilul ei. Billie scoase un sunet. De data asta fusese clar un mîrîit. — O a treia opţiune...

216

JULIA QUINN

— Andrew! se răsti ea. Tînărul zîmbi larg. Billie alinie ciocanul cu mingea. N-avea cum să o trimită prin poartă fără să facă acelaşi lucru cu mingea lui lady Alexandra, dar, dacă reuşea s-o atingă într-o parte... Lovi. Mingea galbenă a lui Billie se îndreptă cu viteză spre poartă şi lovi mingea violet în partea stîngă. Priviră cu toţii cum mingea lui lady Alexandra se rostogoli spre dreapta, aşezîndu-se într-o poziţie din care nu avea nici o şansă să treacă prin poartă rîndul următor. Mingea lui Billie era, acum, exact în locul în care fusese înainte cea a lui lady Alexandra. — Ai făcut-o special! o acuză aceasta. — Sigur că da. Billie o privi cu dispreţ. Sincer, la ce altceva se aşteptase? — Aşa se joacă jocul acesta. — Eu nu aşa joc. — Ei bine, nu sîntem în cruce, se răsti Billie, pierzînduşi cumpătul. Doamne, ce femeie îngrozitoare! Cineva scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat. — Ce vrea să însemne asta? întrebă lady Alexandra. — Cred, spuse domnul Berbrooke gînditor, că vrea să spună că ar juca mai binevoitor dacă jocul ar avea o notă religioasă. Dar nu cred că are. Billie îi aruncă o.privire aprobatoare. Poate că era mai isteţ decît părea. — Lord Kennard, spuse lady Alexandra întorcîndu-se spre George, cu siguranţă că tu nu aprobi astfel de tactici.


217

George ridică din umeri. — Mă tem că ei doi aşa joacă. — Dar tu nu joci aşa, insistă lady Alexandra. Billie îl privi insistent, aşteptînd răspunsul său. George nu o dezamăgi. — Aşa joc şi eu dacă ei îmi sînt adversari. Lady Alexandra se retrase pufnind.' ‘ — Nu-ţi face griji, spuse Georgiana, o să prinzi repede jocul. — Nu e în natura mea să joc aşa, plînse lady Alexandra. — Ba e în natura tuturor, se răsti Andrew. Cine urmează? Domnul Berbrooke tresări. — Eu, cred. Se apropie de minge. — Am voie să ţintesc spre mingea domnişoarei Bridgerton? — Absolut, răspunse Andrew, dar poate vrei să... Domnul Berbrooke lovi mingea fără să mai aştepte restul instrucţiunilor lui Andrew, care ar fi fost, cu siguranţă, să nu lovească mingea în plin, adică exact ce făcu el. Mingea galbenă intră în poartă şi zbură mai departe, la încă trei metri distanţă, înainte să se oprească. Mingea albastră intră şi ea prin poartă dar, fiindcă-şi transferase forţa la mingea galbenă, se opri imediat după aceea. — Bună lovitură, domnule Berbrooke! îl încurajă Billie. El o privi cu un zîmbet larg. — Mulţumesc! — Pentru Dumnezeu, se răsti lady Alexandra. Nu vorbeşte serios. Se bucură doar că i-ai trecut ei mingea prin poartă.

218

JULIA QUINN

— Retrag tot ce am spus, îi murmură Billie lui George. Uită de Andrew. Pe ea trebuie s-o nimicim. Domnul Berbrooke făcu apel la restul grupului. — Domnişoara Bridgerton ar fi trecut oricum prin poartă rîndul următor, nu-i aşa? Aşa este, confirmă Billie. Nu m-ai dus cu mult înainte, promit. — Şi ai trecut şi dumneata prin poartă, adăugă Georgiana. Asta înseamnă că eşti pe locul al doilea. — Aşa este, nu? spuse domnul Berbrooke, foarte mulţumit de rezultat. — în plus, adăugă Billie, uite cum blochezi tu pe toată lumea. Bine lucrat! Lady Alexandra pufni zgomotos. — Cine urmează? — Cred că eu, spuse George. Billie zîmbi în sinea ei. îi plăcea felul în care el transmitea atît de multe cu numai un murmur politicos. Lady Alexandra auzise un domn făcînd un comentariu banal, dar Billie îl cunoştea mai bine. Mai bine decît avea să-l cunoască vreodată fiica aceea pompoasă de duce. Ea îi auzise zîmbetul din voce. îl amuza schimbul dintre ele, chiar dacă era prea bine-crescut ca s-o arate. îi auzise şi respectul pentru că ea cîştigase runda. O felicita. Şi îi auzise dojana blîndă, un fel de avertisment. O îndemna să nu împingă lucrurile prea departe. Ceea ce, probabil, ea avea să facă. O cunoştea la fel de bine cum îl cunoştea şi ea pe el.


219

— Loveşte mingea, George, spuse Andrew. Billie se uită la el cum păşea înainte şi îşi pregătea lovitura. îngustă pleoapele cînd ţinti. Era adorabil. Ce gînd! George Rokesby, adorabil? Ce ridicol! Chicoti puţin, exact în clipa în care George lovea mingea. Fusese o lovitură bună, care-Ladusese chiar în faţa porţii. — Doamne, spuse Georgiana clipind des. Acum chiar că nu mai trece nimeni pe acolo. Avea dreptate. Mingea neagră şi aceea albastră erau la numai cîţiva centimetri una de cealaltă, de o parte şi de alta a porţii. Oricine ar fi încercat să treacă prin poartă n-ar fi făcut decît să sporească dificultatea loviturilor ulterioare. George făcu un pas înapoi, spre Billie, făcîndu-le loc următorilor jucători. Se aplecă spre ea, cu gura aproape de urechea ei: — Rîdeai cumva de mine? murmură. — Doar puţin, răspunse ea, uitîndu-se la Georgiana, care încerca să-şi dea seama cum să lovească. — De ce? Billie deschise gura înainte să-şi dea seama că nu putea să-i răspundă sincer. Se răsuci spre el şi, din nou, îl găsi mai aproape decît se aşteptase, mai aproape decît ar fi trebuit să îndrăznească. Deodată, deveni foarte conştientă de el. De respiraţia lui, caldă pe pielea ei. De ochii lui, atît de albaştri, cu privirea lor atît de atentă la ea. De buzele lui, fine, pline, zîmbind puţin. De el. Devenise conştientă de el. îi şopti numele. El înclină puţin capul, iar Billie înţelese că nu ştia motivul pentru care-l strigase pe nume, ci doar

220

JULIA QUINN

că i se părea atît de natural să fie acolo, cu el. Cînd o privea aşa, de parcă ea i-ar fi părut remarcabilă, Billie chiar se simţea remarcabilă. Se simţea frumoasă. Ştia că nu era adevărat, fiindcă George nu se gîndise niciodată la ea în acel fel, iar ea nici n-ar fi vrut asta. Sau ar fi vrut? Tresări. — S-a întîmplat ceva? murmură el. Ea clătină din cap. Nimic nu era în regulă. — Billie? Voia să-l sărute. Voia să-l sărute pe George. Ajunsese la douăzeci şi trei de ani fără să vrea nici măcar să flirteze cu vreun domn, iar acum îl dorea tocmai pe George Rokesby? Nu era bine. Nu era deloc bine. Era atît de rău încît ar fi putut să intre în panică şi toată lumea ei era în pericol să fie răsturnată. — Billie, ce s-a întîmplat? Ea redeveni atentă, apoi îşi aminti să respire. — Nimic, spuse pe un ton cam prea vesel. Absolut nimic. Dar el ce avea să facă? Oare cum ar fi reacţionat dacă ea l-ar fi prins cu mîinile pe după gît şi l-ar fi tras spre ea ca să-l sărute? l-ar fi spus, oare, că înnebunise de tot? Probabil. Ca să nu mai amintim de ceilalţi patru jucători de Pall Mali, care erau la nici zece metri depărtare. Dar dacă n-ar mai fi fost nimeni altcineva acolo? Dacă restul lumii dispărea şi nimeni n-ar fi fost martor la nebunia ei? Oare ar mai fi făcut gestul?


221

Şi, oare, el ar fi sărutat-o la rîndul lui? — Billie? Se întoarse, ameţită, spre sunetul vocii lui. — Billie, ce-i cu tine? Ea clipi şi îşi concentră privirea. George părea îngrijorat. Aproape că rîse. Aşa şi era cazul, să fie îngrijorat. — Billie... — N-am nimic, spuse repede. Serios. Doar că... Ţie nu ţi-e cald? îşi făcu vînt cu mîna. — Mi-e foarte cald. George nu răspunse. Nu era nevoie, fiindcă afară nu era cald deloc. — E rîndul meu! spuse deodată. Nu ştia dacă era sau nu rîndul ei. — Ba nu, spuse George. încă nu a lovit Andrew mingea. îndrăznesc să spun că lady Alexandra o să aibă probleme. — Chiar aşa? murmură Billie, încă gîndindu-se la sărutul imaginar dintre ei doi. — Fir-ar să fie, Billie! Acum sînt sigur că ţi s-a întîmplat ceva, o certă el. Credeam că vrei s-o nimiceşti. — Vreau, răspunse ea, recăpătîndu-şi treptat uzul raţiunii. Doamne, nu trebuia să lase să i se vadă stinghereala. George nu era prost. Dacă devenea o netoată de fiecare dată cînd se uita el la ea, avea să-şi dea seama că se întîmplase ceva. Iar dacă-şi dădea seama că ea era, poate, puţin îndrăgostită... Nu. N-avea să afle niciodată.

222

JULIA QUINN

— E rîndul tău, Billie! strigă Andrew. — Da, spuse ea. Aşa e. Se uită la George fără să se uite, de fapt, la el. . — Mă scuzi. Se grăbi la minge, examină scurt terenul de joc şi lovi mingea, trimiţînd-o spre poarta următoare. — Cred că ai lovit prea tare, spuse lady Alexandra apropiindu-se de ea. Billie se forţă să zîmbească, încercînd să pară enigmatică. — Atenţie! strigă cineva. Billie sări la o parte chiarînainte ca mingea albastră săi lovească degetele de la picioare. Lady Alexandra se ferise cu la fel de multă prezenţă de spirit şi amîndouă se uitară cum mingea domnului Berbrooke se opri la cîţiva paşi de poartă. — Presupun că aşa ne-ar trebui dacă idiotul acela ar cîştiga jocul, spuse lady Alexandra. Billie o privi surprinsă. Una era să o insulte pe ea, fiindcă putea să-i răspundă cu aceeaşi monedă fără prea mari scrupule, dar să vorbească aşa despre domnul Berbrooke, care era, probabil, cel mai binevoitor bărbat pe care-l cunoscuse ea vreodată... Sincer, femeia aceea era un monstru. Billie se uită din nou spre terenul de joc. Mingea violet era încă ferm ancorată în spatele primei porţi. — Mai e un pic şi vine rîndul tău, spuse cu dulceaţă. Lady Alexandra o privi bănuitor şi scoase un sunet surprinzător de neplăcut înainte să plece indignată. — Ce i-ai spus? întrebă George o clipă mai tîrziu.


223

Tocmai lovise mingea şi era perfect aşezat ca să-şi treacă mingea prin a doua poartă. — E o persoană îngrozitoare, spuse Billie încet. — Nu asta te-am întrebat, spuse George uitîndu-se la domnişoara în discuţie, dar cred că e un răspuns destul de bun. — Ea... nu contează, spuse Billie clătinînd din cap. Nu merită să mă obosesc. — Cu siguranţă că nu, aprobă George. Billie tresări de plăcere la auzul complimentului şi se întoarse spre el. — George, oare tu... Se încruntă şi îşi înclină capul. — Acela care vine spre noi e Felix? George îşi duse mîna la ochi şi se uită în direcţia în care arăta ea. — Aşa cred, da. — Se mişcă foarte repede. Sper că nu s-a întîmplat nimic rău. îl priviră pe Felix cum se ducea spre Andrew, care era mai aproape de casă decît ei doi. Vorbiră cîteva clipe, apoi Andrew plecă în fugă. — S-a întîmplat ceva rău, spuse George. Cu ciocanul încă în mînă, porni spre Felix cu paşi mari. Billie se grăbi în urma lui cît de bine putu, pe jumătate şchiopătînd, pe jumătate sărind, uitînd de restul echipa mentului de Pall Mail. Frustrată că nu se putea mişca mai repede, îşi ridică rochia şi fugi. La naiba cu durerea! îl prinse din urmă pe George la cîteva momente după ce acesta ajunse la Felix.

224

JULIA QUINN

— A venit un mesager, spunea soţul lui Mary. George îl privi speriat. — Edward? Billie duse mîna la gură. "Nu Edward. Te rog, să nu fie vorba despre el." Felix dădu din cap aprobator, cu un aer nefericit. — A dispărut.

Capitolul 16 George ajunsese deja la jumătatea drumului spre Aubrey Hall cînd îşi dădu seama că Billie se grăbea alături, forţată să alerge doar ca să ţină pasul cu el. Fugea. Billie fugea. Cu glezna ei sucită. Se opri brusc. — Ce faci? în acel moment îşi dădu seama că vorbea cu Billie. Sigur că Billie fugea cu glezna sucită. Era încăpăţînată şi nechibzuită. Şi îi păsa. Nu mai spuse nimic, ci o luă în braţe pur şi simplu şi continuă să meargă spre casă, doar cu puţin mai încet decît înainte. — Nu era nevoie să mă duci în braţe, spuse ea. El îi auzi durerea din glas. — Ba da, spuse. — Mulţumesc, şopti ea, iar cuvintele i se topiră în cămaşa lui. George nu putea să-i mai răspundă. Cuvintele nu-l mai serveau, cel puţin nu platitudinile lipsite de sens. Nu era nevoie să spună nimic ca Billie să ştie că o auzise. Ea înţelegea. Ştia că mintea lui era în altă parte, într-un loc în care "te rog" şi "mulţumesc" nu contau.

226

JULIA QUINN

— Sînt în salonul familiei, spuse Felix cînd ajunseră la conac. George presupuse că se referea la restul familiei sale şi, poate, şi la familia Bridgerton. Făceau parte din familie, îşi dădu seama. întotdeauna făcuseră. Cînd ajunse în salon, imaginea care-l aştepta l-ar fi făcut pe orice bărbat să pălească. Mama lui era pe divan, plîngea neconsolată în braţele lui lady Bridgerton. Andrew părea în stare de şoc, iar tatăl lor... Tatăl lor plîngea. Lordul Manston era ceva mai departe de grup, nu tocmai cu faţa la ei, dar nici cu totul răsucit. Braţele îi erau încordate de-o parte şi de alta a trupului şi avea ochii strîns închişi, de parcă aşa ar fi putut să stăvilească lacrimile care-i curgeau pe obraji. De parcă, dacă nu vedea lumea din jur, atunci nimic din toate acelea nu sar fi întîmplat de fapt. George nu-şi văzuse niciodată tatăl plîngînd. Nici nu-şi imaginase că aşa ceva era posibil. încercă să nu-l fixeze cu privirea, dar era o imagine atît de uluitoare, de şocantă, încît nu putea să se uite în altă parte. Tatăl lui era contele de Manston, puternic şi solid. De cînd era George mic, acesta condusese familia Rokesby cu o mînă fermă, dar cinstită. Era stîlpul, forţa lor. Era, fără îndoială, la conducere. îşi trata copiii în mod egaj, ceea ce însemna că, uneori, nimeni nu era mulţumit de deciziile lui, însă toţi îl ascultau. George învăţase de la tatăl lui ce însemna să conduci o familie. în lacrimile acestuia, tînărul îşi văzu viitorul. Curînd avea să vină vremea ca George să preia frîiele familiei. — Doamne! exclamă lady Bridgerton, văzîndu-i în


227

sfîrşit în prag. Ce sa întîmplat cu Billie? George o privi o clipă fără să înţeleagă. Uitase că o ţinea în braţe. — Poftim, spuse aşezînd-o alături de mama ei. Se uită în jur. Nu ştia cui să-i ceară informaţii. Unde era mesagerul. Mai era acolo? j — George, îl auzi pe Felix spunînd. Ridică privirea şi îl văzu pe prietenul lui ţinînd în mînă o bucată de hîrtie. Fără să spună nimic, o luă. "Contelui de Manston. Cu regret vă informăm că Edward Rokesby, căpitan, a dispărut pe 22 martie 1779 în colonia Connecticut. Facem toate eforturile necesare ca să-l găsim. Dumnezeu să ne ajute şi toate cele bune, General de brigadă G. Garth." — Dispărut, spuse George uitîndu-se neajutorat în jur. Ce înseamnă asta? Nimeni nu ştiu ce să-i răspundă. George se uită uluit la hîrtia din mîinile sale, avid după fiecare curbură a scrisului de pe ea. Mesajul era nemaipomenit de sec. De ce era Edward în colonia Connecticut? Ultima dată cînd primiseră veşti de la el era în New York Town, cazat la o tavernă loialistă, aştepta următoarea mişcare a trupelor generalului Washington de peste fluviul Hudson. — Dacă a dispărut, spuse gîndind cu voce tare, atunci ei ştiu. — Ce să ştie? întrebă Billie. îl privea din locul ei de pe divan, probabil singura suficient de aproape ca să-i audă cuvintele. George clătină din cap, încercînd încă să-şi dea seama

228

JULIA QUINN

ce se întîmplase. Din formularea, ce-i drept seacă, a misivei, se părea că armata era de părere că Edward nu murise. Deci generalul avea o oarecare idee despre locul unde se afla. Dacă aşa stăteau lucrurile, însă, de ce nu spusese nimic? George îşi trecu mîna prin păr şi îşi apăsă fruntea. — Cum poate să dispară pur şi simplu un soldat decorat? întrebă, întorcîndu-se spre restul camerei. A fost, oare, răpit? Asta o încerca să ne spună generalul? — Nu cred că ştiu nici ei, spuse Felix încet. — Ba bine că nu I aproape că strigă George. Doar că nu vor să... Andrew îl întrerupse. — Nu e ca aici, rosti pe un ton sec, egal. George îi aruncă o privire iritată. — Ştiu, dar... — Nu e ca la noi, spuse Andrew din nou, de această dată mai furios. Satele sînt departe unele de altele. Fermele nu au graniţe comune. Există întinderi foarte mari de teren care nu au nici un proprietar. Toată lumea îl privi atentă. — Şi sînt sălbatici pe acolo, adăugă Andrew. George făcu un pas mai aproape, încercînd să se aşeze între fratele său şi mama lor. — Nu e momentul, şopti apăsat. Poate că Andrew era în stare de şoc, dar aşa erau cu toţii Era momentul să se maturizeze şi să-şi stăpînească emoţiile înainte să distrugă şi ultima fărîmă de calm din încăpere. Andrew, însă, continuă să fie indiscret.


229

— E uşor să dispari pe acolo. — N-ai fost, nu ştii cum e, se răsti George. — Aşa am auzit. — Ai auzit. — încetaţi, spuse cineva. încetaţi imediat. Cei doi fraţi erau acum aproape nas în nas. — Pe corabia pe care servesc sînt bărbaţi care au luptat în colonii, se răsti Andrew. — Şi asta o să ne ajute să-l găsim pe Edward, rosti George pe un ton aspru. — Ştiu mai multe despre situaţia asta decît ştii tu. George aproape că tresări. Nu putea să sufere situaţia în care era pus. Inutilitatea, lipsa de putere. El era afară, juca Pall Mali, iar fratele lui dispăruse în sălbăticia coloniilor. — Sînt fratele tău mai mare, şuieră, şi o să fiu curînd capul familiei... — Ei bine, acum nu eşti. Putea foarte bine să fi fost. George îi aruncă o privire scurtă tatălui său, care nu scosese nici un cuvînt pînă atunci. — G t de subtil, îl împunse Andrew. — Taci din gură! — Terminaţi! Două mîini îi despărţiră cu forţa. Cînd se uită în sfîrşit spre cea căreia îi aparţineau, dădu cu ochii de Billie. — Nu ajută la nimic să vă certaţi, spuse, aproape împingîndu-l pe Andrew pe un fotoliu. George clipi, încercînd să-şi regăsească echilibrul. Nu ştia exact de ce ţipa la Andrew. Se uită la Billie, care stătea între ei precum o amazoană mică. — N-ar trebui să calci pe piciorul acela, îi spuse.

230

JULIA QUINN

Ea rămase cu gura căscată. — Asta te interesează pe tine? — Probabil că ţi-ai agravat entorsa. Ea îl privi uluită. George ştia că părea nebun, dar glezna ei era singurul lucru legat de care putea să fie util. — Ar trebui să stai jos, spuse ea cu blîndeţe. El clătină din cap. Nu voia să stea jos. Voia să acţioneze, să rezolve ceva, să găsească vreun lucru care să-l aducă înapoi acasă pe fratele său, însă el era blocat acolo, ca întotdeauna, de acel domeniu şi de acei oameni. — Pot să mă duc eu, spuse Andrew. Se întoarseră cu toţii spre el. încă stătea pe fotoliul în care-l împinsese Billie. Arăta teribil, ca lovit de trăsnet. Andrew arăta, se gîndi George, aşa cum se simţea el. Dar diferenţa dintre ei era uriaşă. Andrew cel puţin credea că putea să fie de ajutor. — Unde să te duci? întrebă cineva în sfirşit. — în colonii. Andrew ridică privirea, iar disperarea de pe chip îi fu treptat înlocuită de o hotărîre de neclintit. — O să cer să fiu transferat pe altă navă. Probabil că pleacă vreuna într-acolo chiar luna viitoare. — Nu! strigă lady Manston. Vocea ei semănase cu aceea a unui animal rănit, aşa cum George n-o mai auzise niciodată. Andrew se ridică. — Mamă... — Nu, spuse ea din nou, de această dată cu forţă. Se smulse din braţele lui lady Bridgerton. — Nu-ţi dau voie! Nu vreau să pierd încă un fiu.


231

Andrew rămase pe loc, încordat, semănînd cu un soldat mai mult decît îl văzuse George vreodată. — Nu e mai periculos decît serviciul meu de acum. George închise ochii. "N-a fost replica potrivită, Andrew." — Nu se poate, rosti lady Manstop străduindu-se să se ridice în picioare. Nu te las. Vocea începuse să îi sune spartă din nou, iar George îl blestemă în gînd pe fratele său pentru lipsa lui de tact. Făcu un pas în faţă. — Mamă... — Nu poate să plece, se înecă ea, privindu-l chinuită pe George. Trebuie să-i spui că nu poate. George o luă în braţe pe mama sa şi se uită la Andrew peste creştetul ei înainte să spună: — Discutăm mai tîrziu. — Spui doar aşa. — Cred că ar fi bine să te întinzi puţin. — Ar fi bine să mergem acasă, spuse lordul Manston. Se întoarseră cu toţii spre el. Era prima dată cînd vorbea de la primirea mesajului teribil de mai devreme. — Trebuie să fim acasă, spuse. Billie intră în acţiune. — Sigur că da, rosti apropiindu-se repede. O să vă fie mai comod acolo. Se uită la George şi adăugă: — Ultimul lucru de care aveţi nevoie e o petrecere. George aproape că gemu. Uitase cu totul de restul invitaţilor. Doar gîndul că trebuia să converseze cu ei i se părea epuizant. Aveau să-i pună întrebări, să-şi ofere

232

JULIA QUINN

condoleanţele, chiar dacă nici unul nu ştia nimic despre Edward. Doamne, cît de neînsemnate erau toate acele lucruri, totul, petrecerea. Totul în afară de oamenii din acea încăpere. O privi pe Billie, care se uita la el cu îngrijorare. — l-a spus cineva lui Mary? întrebă aceasta. — îi spun eu chiar acum, spuse Felix. Venim şi noi la Crake House, dacă nu se supără nimeni. Sînt sigur că va dori să fie alături de familia ei. Nu trebuie să ne întoarcem imediat în Sussex. — Ce ne facem? rosti lady Manston pe un ton scăzut. George se uită la tatăl lui. Era dreptul acestuia să decidă, însă contele părea pierdut. Spusese că trebuia să meargă acasă, dar atît reuşise. George se întoarse spre restul grupului şi inspiră adînc. — Luăm o pauză, spuse ferm, ca să ne reculegem şi să ne decidem ce e de făcut. Andrew dădu să spună ceva, dar lui George îi ajunsese. Cu o privire aspră, adăugă: — Timpul e foarte important, dar sîntem prea departe de teatrul militar ca o zi în plus sau în minus să conteze atît de mult. — Are dreptate, spuse şi Billie. Mai multe perechi de ochi se întoarseră surprinse spre ea, printre care şi George. — Nici unul dintre noi nu e în stare să ia o decizie importantă acum, spuse tînăra, apoi se întoarse spre George. Mergeţi acasă şi staţi în familie. Vin mîine în vizită, ca să văd cu ce vă pot ajuta. — Dar ce ai putea să faci tu? întrebă lady Bridgerton.


233

Billie o privi cu hotărîre şi răceală, apoi spuse: — Orice e nevoie. George înghiţi în sec, surprins de emoţia care-l încerca. Fratele său era dat dispărut, tatăl lui era copleşit, iar acum lui îi venea să plîngă? Ar fi trebuit să-i spună lui Billie că nu aveau nevoie de ajutor, că oferta ei era binevenită, dar nu era necesară. Aşa ar fi fost politicos. Asta i-ar fi spus oricui altcuiva, dar ei îi spuse simplu: — Mulţumesc. *

*

*

Billie merse singură la Crake House a doua zi, într-o şaretă cu un singur cal. Nu ştia sigur cum reuşise mama ei, însă petrecerea se redusese cu cîteva zile şi toată lumea plecase sau plănuia să plece a doua zi dimineaţă. îi luase ridicol de mult timp ca să aleagă cu ce să se îmbrace. Pantalonii ieşeau din discuţie. în ciuda părerii mamei sale, Billie ştia cum şi cînd să se îmbrace şi nu şi-ar fi luat niciodată hainele de lucru într-o vizită. Aceea nu era, însă, o vizită obişnuită. Culorile vii nu se potriveau. Pe de altă parte, nu putea să se îmbrace nici în negru, violet, gri sau orice altceva aducea a doliu. Edward nu era mort şi îşi spunea sie însăşi asta cu îndărătnicie. Pînă la urmă alese o rochie comodă de zi, pe care o cumpărase cu un an înainte. Mama ei alesese modelul, ceva floral, de primăvară, cu verde, trandafiriu şi oranj pe fond crem de muselină. Billie adorase rochia de la început. O făcea să se gîndească la o grădină într-o zi înnorată, ceea ce părea potrivit pentru vizita la familia Rokesby.

234

JULIA QUINN

La Crake House era linişte cînd ajunse ea. Cumva, asta i se păru nepotrivit. Era un conac imens, la fel ca Aubrey Hall, şi ai fi putut să petreci zile întregi, cel puţin teoretic, fără să întîlneşti un alt membru al familiei, însă chiar şi aşa locuinţa păruse întotdeauna plină de viaţă şi strălucitoare. Unul sau altul dintre membrii familiei era mereu afară, vesel, ocupat. Crake House era imensă, dar era un cămin. în acel moment, însă, părea foarte liniştită. Chiar şi servitorii, care de obicei erau atenţi şi discreţi, păreau în acea zi şi mai tăcuţi. Nimeni nu zîmbea şi nimeni nu vorbea. Ţi se frîngea inima de mila tuturor. Billie fu condusă într-un salon, dar, înainte să intre în camera respectivă, apăru George, evident anunţat de sosirea ei. — Billie, spuse tînărul cu o înclinare din cap în semn de salut. Mă bucur să te văd. Primul ei impuls a fost să-l întrebe dacă mai primise veşti, dar sigur că nu se putuse întîmpla asta. Nu avea de unde să apară un călăreţ de la Londra cu vreun mesaj nou. Edward era prea departe. Probabil că aveau să treacă luni întregi înainte să-i afle soarta. — Cum se simte mama ta? întrebă ea. George zîmbi trist. — Pe cît de bine e de aşteptat. Billie dădu din cap şi îl urmă în salon. — Şi lordul? George se opri, dar nu se întoarse cu faţa spre ea. — Stă în bibliotecă şi se uită în gol, afară pe geam.


235

Billie înghiţi în sec. I se rupea inima să-l vadă pe George atît de dezolat. Nu trebuia să-i vadă chipul ca să-i cunoască durerea. îl iubea pe Edward, la fel ca şi ea. Aşa cum îl iubeau cu toţii. — E inutil. Billie tresări, surprinsă, dar apoi înţeleşe că George nu intenţionase să fie dispreţuitor. — Nu are ce să facă, explică el. Durerea... — Nu cred că vreunul dintre noi ştie cum să reacţioneze în situaţie de criză pînă nu ne trezim în ea. El se întoarse şi zîmbi puţin. — Cînd ai devenit tu aşa de înţeleaptă? — Nu-i înţelepciune să repeţi platitudini. — Dar e înţelept să ştii care merită repetate. Spre surprinderea ei, Billie simţi o undă de umor în suflet. — Eşti hotărît să-mi faci un compliment. — E singurul lucru frumos pe ziua de azi, spuse George ca pentru sine. Era genul de comentariu care ar fi bucurat-o în mod obişnuit, dar, la fel ca toţi ceilalţi, era prea amorţită de durere şi îngrijorare. Edward era dat dispărut, iar George suferea... Billie trase aer în piept. Nu era vorba despre George. El era bine, sănătos, chiar în faţa ei, nevătămat. Nu era vorba despre George. Nici nu se putea să fie. Doar că, în ultima vreme, parcă totul avea legătură cu el. Se gîndea des la el şi, cerule, doar ieri era să-l sărute, în timpul jocului de Pall Mail. îşi dorise asta. Doamne, cît şi-o dorise. Dacă el ar fi dat vreun semn că îl interesa şi dacă n-ar mai fi fost alţi patru

236

JULIA QUINN

oameni cu ciocane de Pall Mall în jur, l-ar fi sărutat. Nu mai sărutase pe nimeni, niciodată, dar cînd o oprise asta pe ea? Sărise prima dată peste un gard cînd avea şase ani. Nu mai sărise nici peste vreun tufiş înainte, dar se uitase o singură dată la gardul înalt şi ştiuse că voia să-l sară, aşa că urcase pe iapa ei şi făcuse treaba. Pentru că îşi dorise asta. Şi pentru că o provocase Edward, dar n-ar fi încercat dacă n-ar fi fost sigură că reuşea şi că avea să-i placă. De atunci îşi dăduse seama că*nu era ca alte fetiţe. Nu voia să cînte la pian şi nici să coasă. Voia să fie afară, să zboare pe spinarea calului, cu lumina soarelui dansîndu-i pe piele şi cu inima alergînd laolaltă cu vîntul. Voia să fie liberă. încă mai voia. Dacă l-ar fi sărutat pe George şi dacă el ar fi sărutat-o înapoi... Oare senzaţia ar fi fost aceeaşi? Mîngîie cu degetele spătarul canapelei, încercînd să umple momentul cu mişcări neînsemnate. După aceea greşi, însă, şi ridică privirea. George o fixa curios, intens şi altfel, cumva nedefinit. Orice ar fi fost acel ceva, Billie îl simţea. Inima îi tresări şi începu să respire mai repede, exact ca atunci cînd gonea cu calul. Cu răsuflarea tăiată, hotărîtă, liberă... Le avea pe toate în ea, zbătîndu-se să scape. Şi doar pentru că el o privise, ea simţea toate astea. Doamne, dacă ar fi sărutat-o cu adevărat, probabil că s-ar fi topit de tot. Bătu emoţionată cu degetele în marginea spătarului, apoi făcu semn, prosteşte, spre un fotoliu. — Ar trebui să mă aşez. — Dacă vrei. Dar picioarele nu o ajutară.


237

— Se pare că nu ştiu ce să fac cu mine însămi, observă cu voce tare. — Bine ai venit în club, spuse el încet, ca pentru sine. — Vai, George... — Vrei ceva de băut? întrebă el deodată. — Acum? ' .* Abia trecuse de unsprezece. El ridică din umeri, un gest aproape insolent. Billie se întrebă cît băuse deja. George, însă, nu se îndreptă spre sticla de coniac, ci spre fereastră. Se uita în gol, spre grădină. începuse să plouă, o perdea uşoară şi umedă care îngreuna aerul şi-i dădea un ton cenuşiu. Billie aşteptă cîteva momente, dar el nu se întoarse cu faţa. Avea mîinile prinse la spate, poziţia clasică a domnilor, însă ceva nu era tocmai cum trebuia. în postura lui se citea o asprime, o tensiune în umeri pe care nu era obişnuită să le vadă. Era crispat, speriat. — Ce o să faceţi? se forţă ea să întrebe pînă la urmă. Nu mai suporta nici un moment de tăcere. Postura lui se schimbă, o mişcare fină a gîtului, poate, şi George se întoarse, dar nu destul cît să se uite la ea. în loc de asta, Billie îi văzu profilul. — Cred că o să merg la Londra. — La Londra? repetă ea. El pufni. — Nu prea am ce altceva să fac. — Vrei să pleci în colonii ca să-l cauţi? — Sigur că da, se răsti el, răsucindu-se brusc spre ea, dar eu nu pot să fac asta. 1

i

238

JULIA QUINN

Billie deschise gura, dar singurul sunet pe care-l auzi fu acela al pulsului ei care se accelerase în vene. Izbucnirea lui fusese neaşteptată şi fără precedent. îl mai văzuse pe George ieşindu-şi din fire. Era greu să creşti alături de ei şi să nu vezi asta, dar nu văzuse niciodată o astfel de ieşire. N-aveai cum să nu auzi dispreţul din vocea lui şi nici faptul că tot acel dispreţ era pentru sine însuşi. — George, spuse ea încercînd să-şi păstreze calmul şi raţiunea, dacă vrei să... El păşi înainte, furios. — Nu-mi spune că pot să fac ce vreau fiindcă, dacă tu crezi asta, eşti la fel de naivă ca şi restul. — Nu voiam să... Dar el o întrerupse pufnind batjocoritor, fiindcă ea exact aşa voise să spună, dar abia în acel moment îşi dădu seama cît ar fi fost de ridicol. Nu putea să plece în colonii, ştiau cu toţii asta. N-avea să fie niciodată la fel de liber cum erau fraţii săi. Ordinea în care se născuseră asigura asta. George avea să moştenească titlul, conacul şi domeniul. Majoritatea averii. Cu privilegiile, însă, veneau şi responsabilităţile. Era legat de acel loc, îi era în sînge, la fel cum Aubrey Hall era în sîngele ei. Voia să-l întrebe dacă asta îl deranja. Dacă ar fi avut ocazia, oare ar fi făcut schimb de locuri cu Andrew sau cu Edward? — Ce o să faci la Londra? întrebă. N-ar fi putut să-l întrebe niciodată ce voia cu adevărat să ştie. Nu atîta vreme cît soarta lui Edward rămînea incertă.


239

El ridică din umeri. Gestul fusese discret, iar indecizia i se citea mai mult în privire. — Să vorbesc cu lumea, să întreb de el. Rîse amar. — Mă pricep foarte bine la lucrurile astea două. — Ştii cum să rezolvi lucrurile,,aprobă ea. — Ştiu cum să-i determin pe alţii să le rezolve, spuse el cu dispreţ pentru sine însuşi. Billie strînse din buze ca să nu spună vreo prostie, cum ar fi fost că, da, acela era un talent important. Chiar era, cu toate că ea nu-l avusese niciodată. Nu-I lăsa pe administratorul moşiei să facă mai nimic. Omul era cel mai exagerat plătit angajat de pe domeniul lor. Ea mai întîi acţiona şi abia apoi se gîndea. Aşa făcuse întotdeauna, şi nu suporta ideea că altcineva putea să facă un lucru pe care ea l-ar fi făcut mai bine. Şi aproape întotdeauna ea făcea lucrurile mai bine. — Am nevoie de ceva de băut, spuse George deodată. Billie nu îndrăzni să-i atragă iar atenţia că era cam devreme ca să bei alcool. George se apropie de masă şi îşi turnă un coniac din sticlă. Luă o înghiţitură lungă, apoi întrebă: — Vrei şi tu unul? Billie clătină din cap. — Surprinzător, spuse George încet. Avusese ceva dur în glas. Ceva aproape răuvoitor. Billie seîncordă. — Poftim? George nu făcu decît să rîdă, însă, ridicînd sprîncenele a batjocură.

240

JULIA QUINN

Ei, hai, Billie. Tu trăieşti ca să şochezi. Mi-e doar greu să cred că refuzi un coniac cînd ţi se oferă. Ea strînse din dinţi, amintindu-şi că George nu era el însuşi în acel moment. — Nu e nici măcar ora prînzului. El ridică din umeri şi dădu peste cap restul coniacului. — N-ar trebui să bei. — Tu n-ar trebui să-mi spui ce să fac. Billie rămase nemişcată, aproape crispată, lăsînd tăcerea îndelungată să vorbească despre dezaprobarea ei. Pînă la urmă, fiindcă simţea nevoia să fie la fel de rece ca el, îi aruncă o privire nepăsătoare şi spuse: — Lady Alexandra te salută. El o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce auzea. — Astăzi pleacă. — Frumos din partea ta să-mi transmiţi salutul ei. Billie simţi replica tăioasă pe limbă, dar în ultima clipă spuse: — Nu! E ridicol. N-am de gînd să stau aici şi să vorbesc banalităţi. Am venit să vă ajut. — N-ai cum să ne ajuţi, se răsti el. — Nu dacă te porţi aşa, răspunse ea. George trînti paharul şi se repezi spre ea. — Ce ai spus? întrebă apăsat. Avea o privire sălbatică şi furioasă, iar Billie mai că nu făcu un pas înapoi. — Cît ai băut? — Nu sînt beat, spuse el pe un ton ameninţător. Acela, continuă arătînd cu un gest indiferent spre paharul gol de coniac, a fost prima şi singura băutură de pe ziua de azi.


241

Billie avu impresia că ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar nu reuşi să se convingă. — 'Mi-ar plăcea să fiu beat, spuse el apropiindu-se mai mult, cu eleganţa tăcută a unei feline mari. — Nu vorbeşti serios. — Nu? rîse el strident. Beat, poate că aş uita că fratele meu e într-o sălbăticie uitată de Dumnezeu, unde localnicii sînt împotriva oricui poartă o jachetă roşie. — George, spuse ea, însă pe el nu-l mai putea opri nimic. — Beat, repetă, împungînd aerul cu vorbele sale, poate că n-aş fi observat că mama a petrecut o dimineaţă întreagă plîngînd la ea în pat. Dar cel mai important... Trînti palmele pe masă şi o privi cu furie şi disperare. — Dacă aş fi beat, aş uita, poate, că sînt la mila restului nenorocitei ăsteia de lumi. Dacă Edward e găsit... — Cînd e găsit, interveni apăsat Billie. — Oricum, n-o să fie datorită mie. -— Ce ai vrea să faci? întrebă ea încet. Avea impresia că nici el nu ştia prea bine. Spusese că ar fi vrut să meargă în colonii, dar nu era sigură că-l credea. Probabil că George nici nu-şi dădea voie să se gîndească la ce ar fi vrut să facă. Era atît de blocat în toate restricţiile care i se impuneau încît nu reuşea să gîndească limpede legat de ce se ascundea în inima lui. — Ce vreau să fac? repetă el. Părea... nu tocmai surprins, dar, poate, puţin nedumerit. — Vreau... Clipi, apoi o privi în ochi.

242

JULIA QUINN

— Te vreau pe tine. Lui Billie i se tăie răsuflarea. — Te vreau pe tine, repetă el, şi toată camera se răsuci cu ei. Privirea uluită din ochii lui fu înlocuită de altceva. Ceva ca de prădător. Billie nu putea să vorbească. îl privi cum se apropia, iar tensiunea dintre ei ajunse la apogeu. — Nu vrei să faci asta, spuse. — O, ba da, răspunse el. Dar nu făcu nimic, iar Billie simţi cum i se frîngea inima, fiindcă ea voia să fie sărutată de el de parcă ar fi fost singura femeie ia care visase vreodată, de parcă ar fi putut să moară dacă nu-şi lipea buzele de buzele ei. Voia ca el să o sărute cu pasiune. — Nu ştii ce faci, spuse dîndu-se un pas înapoi. — Asta crezi? murmură el. — Ai băut. — Destul cît momentul să fie perfect. Billie clipi. Habar n-avea ce sens aveau cuvintele lui. — Hai, Billie, o luă el peste picior. De ce eziţi? Nu-ţi stă în fire. — Nici ţie nu-ţi stă în fire să te porţi aşa. — Nici nu ştii tu. Se apropie şi mai mult, iarîn ochi îi sclipi o lumină greu de definit pentru Billie, care o speria. George o atinse pe braţ, numai cu un deget pe pielea ei, dar suficient încît s-o facă să se cutremure. — Cînd te-ai dat tu înapoi de la vreo provocare? Ei i se strînse stomacul şi inima începu să-i bată mai tare, dar rămase încordată.


243

— Niciodată, declară privindu-l în ochi. El zîmbi şi o privi cu pasiune. — Aşa, iubita mea, murmură. — Nu sînt... — O să fii, se răsti el şi, înainte ca ea să mai apuce să spună ceva, o sărută cu ardoare.

Capitolul 17

0 săruta. Aceea era definiţia nebuniei. O săruta pe Billie Bridgerton, ultima femeie din lume pe care ar fi trebuit să viseze s-o dorească, dar, pentru Dumnezeu, cînd îl privise cu ochii.mari şi îi tremurase bărbia, el nu se putuse uita decît la buzele ei şi tot ce mai simţise în nări era parfumul ei. îi simţise numai căldura pielii sub degete şi îşi dorise mai mult. Mai mult din acele senzaţii, mai mult din ea. Cu mîna cealaltă o cuprinse repede pe după mijloc. Nu mai gîndea, fiindcă nu mai putea. O strînse tare la piept şi o sărută. îi venea s-o devoreze. Voia să o facă doar a lui. Voia s-o strîngă în braţe şi să o sărute pînă-i venea mintea la cap, pînă termina cu nebuniile şi nu-şi mai asuma riscuri prosteşti şi începea să se comporte aşa cum trebuia s-o facă o femeie, rămînînd în acelaşi timp ea însăşi şi... Nu mai putea să se gîndească la nimic. Mintea îi era ameţită, făcută mici fărîme de fierbinţeala momentului. "Mai mult" îi cerea inima. Doar "mai mult" avea sens. Mai mult din ce făceau, mai mult din Billie. îi cuprinse obrajii în palme şi o ţinu pe loc, dar ea nu se supuse. Buzele i se mişcau sub buzele lui, îl sărutau cu o fervoare caracteristică ei. Călărea cu pasiune, juca Pall Mali


245

cu pasiune şi, fir-ar să fie, săruta ia fel, de parcă el ar fi fost premiul ei şi avea de gînd să se bucure de el din toate puterile. Situaţia i se părea atît de nebunească, atît de greşită şi, totuşi, atît de delicios de perfectă! George simţea toate senzaţiile lumii deodată, toate g e n e r a t e le o singură femeie, şi parcă nu se mai sătura. în acel moment, în acea cameră, nu se mai sătura. îi cuprinse umerii în palme, o mîngîie pe spate şi o trase mai aproape, apăsîndu-şi şoldurile în trupul ei. Era mică, dar puternică şi cu trupul frumos, curbat exact acolo unde trebuia. George nu era un călugăr. Sărutase şi alte femei înaintea ei, femei care ştiau cum să-l sărute la rîndul lor, dar nu dorise pe nimeni atît cît o dorea pe Billie. Nu dorise niciodată, nimic, mai mult decîtîşi dorea acel sărut. Sărutul şi tot ce avea să urmeze după el. — Billie, rosti gutural. Billie. Ea scoase un sunet, poate numele lui. Cumva, atît îi fu lui George de ajuns. Dumnezeule! Raţiunea îi reveni cu putere. Mintea i se trezi, iar el făcu un pas legănat înapoi. Electricitatea care scosese scîntei între ei doi îl împingea acum înapoi. Ce naiba se întîmplase? Trase aer adînc în piept. Nu, de fapt, doar încercă să tragă aer în piept, ceea ce era cu totul altceva. Billie îl întrebase ce voia, iar el îi răspunsese că o dorea pe ea. Fără urmă de îndoială. Evident, nu se gîndise, fiindcă n-ar fi spus-o dacă se gîndea mai bine. îşi trecu mîna prin păr. Apoi din nou. După care trase pînă simţi durere şi icni.

246

JULIA QUINN

— M-ai sărutat, spuse ea, iar el avu suficientă prezenţă de spirit încît să nu-i atragă atenţia că şi ea răspunsese la sărut. El iniţiase sărutul şi ştiau amîndoi că ea n-ar fi făcut niciodată una ca asta. Clătină din cap, mişcări mici, fără un gînd anume în spatele lor, care nu-l ajutau deloc să-şi limpezească mintea. — îmi pare rău, spuse crispat. N-a fost... Adică... Blestemă. Nu era deloc coerent mai departe de cîteva cuvinte de ocară. — M-ai sărutat, spuse ea din nou, şi de această dată păru că-l bănuia de ceva necurat. De ce? — Nu ştiu, se răsti el. Blestemă din nou şi îşi trecu mîna prin păr, apoi se întoarse cu spatele. Fir-ar a dracului de treabă! înghiţi în sec. — A fost o greşeală. — Poftim? Spusese doar un cuvînt şi nu era destul ca el să-i descifreze tonul. Ceea ce, probabil, era bine. Se întoarse, forţîndu-se s-o privească, dar fără să se uite cu adevărat la ea. Nu voia să-i vadă reacţia. Nu voia să ştie ce părere avea acum despre el. — A fost o greşeală, spuse din nou, fiindcă atît găsea de spus. Mă înţelegi? Ea îl privi supărată, iar trăsăturile i se înăspriră. — Foarte bine. — Pentru Dumnezeu, Billie, nu te supăra... — Să nu mă supăr? Să nu mă supăr! Tu...


247

Se opri, aruncă o privire spre uşa deschisă şi îşi coborî glasul pînă la un şuierat furios: — N-am început eu toată afacerea asta. — Ştiu bine. — Ce-a fost în mintea ta? — Evident că nu m-am gîndit suficient, se răsti el. Billie făcu ochi mari şi o traversă un fior dureros. După aceea se întoarse cu spatele şi îşi strînse braţele în jurul corpului. în acea clipă, George înţelese adevăratul sens al cuvîntului "regret". Răsuflă tremurat şi îşi trecu mîna prin păr. — îm i cer scuze, spuse a doua oară în tot atîtea minute. O să mă căsătoresc cu tine, bineînţeles. — Poftim? întrebă ea întorcîndu-se spre el. Ba nu. George înţepeni, ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un fier încins pe şira spinării. — Poftim? — Nu fii prost, George. Nu vrei să te căsătoreşti cu mine. Era adevărat, dar tînărul nu era într-atît de nechibzuit încît s-o spună cu voce tare. — Ştii că nici eu nu vreau să mă căsătoresc cu tine. — Mi-e din ce în ce mai clar. — M-ai sărutat doar fiindcă eşti supărat. Nu era aşa, dar George tăcu şi de data asta. —-îţi accept scuzele, spuse ea ridicînd bărbia. Şi să nu mai vorbim niciodată despre asta. — De acord. Rămaseră acolo un moment, încremeniţi într-un tablou dureros, stînjenitor. Ar fi trebuit să sară în sus de

248

JULIA QUINN

bucurie. Orice altă domnişoară ar fi strigat cît o ţinea gura, după tatăl ei sau după preot. Şi ar fi cerut un certificat special de căsătorie, în formă de laţ. Dar nu şi Billie. Nu, ea doar îl privi de sus şi spuse: — Sper ca şi tu să-mi accepţi mie scuzele. — Să... ce? George rămase cu gura căscată. Pentru ce naiba îşi cerea ea scuze? Sau încerca doar să aibă ultimul cuvînt? Ştiuse întotdeauna cum să-l enerveze. — Nu ne putem preface că nu am răspuns la... înghiţi în sec, iar lui îi făcu plăcere să o vadă roşind înainte să poată să-şi termine ideea. — La... îi făcu plăcere să vadă că ea nu reuşea să termine deloc ideea. — Ţi-a plăcut, spuse zîmbind. Era o nechibzuinţă să o provoace în acel moment, dar nu se putuse abţine. Billie îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. — Toată lumea trebuie să fie sărutată pentru prima dată de cineva. — Atunci sînt onorat, spuse el făcînd o plecăciune scurtă. Ea deschise gura, surprinsă, poate de-a dreptul consternată. Foarte bine. întorsese situaţia în favoarea lui. — Nu mă aşteptam ca tu să fi acela care mă sărută pentru prima dată, desigur, spuse ea. George îşi ascunse iritarea şi în loc de asta murmură: — Poate că sperai să fie altcineva? Ea ridică puţin din umeri.


249

— Nimeni anume. George decise să nu analizeze valul de bucurie care-l cuprinse auzindu-i cuvintele. — Cred că m-am gîndit întotdeauna că o să fie unul dintre fraţii tăi, continuă ea. Andrew, poate... — Nu Andrew, se răsti el. -/ — Nu, probabil că nu, spuse ea, înclinîndu-şi capul întro parte şi gîndindu-se la asta. Cîndva părea, totuşi, plauzibil. El o privi supărat. Nu era cu totul neafectată de situaţie, dar nu era pe cît de tulburată s-ar fi aşteptat el să fie. — N-ar fi fost acelaşi lucru, se auzi spunînd. Ea clipi. — Poftim? — Dacă ai fi sărutat pe altcineva. Făcu un pas spre ea, incapabil să ignore felul în care sîngele îi vibra în vene. — N-ar fi fost deloc la fel. — Ei bine, spuse ea roşind delicios, cred că nu. Adică, oameni diferiţi... — Foarte diferiţi, aprobă el. Billie deschise gura ca să vorbească, dar trecură mai multe secunde înainte ca dintre buze să-i iasă cuvintele: — Nu sînt sigură cu cine te compari. — Cu oricine, spuse el venind şi mai aproape. Cu toată lumea. — George? întrebă ea cu ochii mari, fără, însă, să spună "nu". — Vrei să te sărut din nou? întrebă el. — Sigur că nu.

250

JULIA QUINN

Vorbise, însă, prea repede ca să fi fost sinceră. — Eşti convinsă? Billie înghiţi în sec. — Ar fi o idee foarte proastă. — Foarte proastă într-adevăr, spuse el pe un ton scăzut, blînd. — Deci... n-ar trebui? El îi atinse obrazul şi de această dată îi şopti: — Vrei să te mai sărut o dată? Ea se mişcă... numai puţin. George nu-şi dădu seama dacă aproba sau clătina din cap. I se păru că nici ea nu ştia prea bine. Billie? murmură el, apropiindu-se destul cît să o atingă cu răsuflarea sa. Ea tresări şi spuse: — Am zis că nu mă mărit cu tine. — Aşa e. — Am spus că nu trebuie să te însori cu mine. El dădu din cap. — Ar fi în continuare valabil. —- Dacă te-aş săruta din nou? Billie dădu aprobator din cap. — Deci asta nu înseamnă nimic? — Nu... Ceva cald şi minunat îi înflori în piept lui George. Sărutul lor nu avea cum să nu însemne nimic, iar ea ştia prea bine. — înseamnă doar... Billie înghiţi în sec, cu buzele tremurînd. — înseamnă că nu există nici o consecinţă.


251

El o atinse cu gura pe obraz. — Nici o consecinţă, repetă încet. — Nici una. — Aş putea să te sărut din nou... O cuprinse pe după talie, dar nu o trase decît foarte puţin spre el. Ar fi putut oricînd să scape. Puţea să plece din braţele lui, să traverseze încăperea şi să iasă. George voia ca ea să ştie asta. Avea nevoie să ştie că ea ştia, ca să nu existe reproşuri şi să nu-şi poată spune că fusese copleşită de pasiunea lui. Dacă vreun val de pasiune ameninţa s-o ia pe sus, atunci acela era izvorît din interiorul ei. îi atinse urechea cu buzele şi şopti: — Aş putea să te sărut din nou. Ea dădu scurt din cap. Foarte scurt, dar el simţi. — Din nou, şopti la rîndul ei. George îi prinse lobul urechii cu dinţii şi trase cu blîndeţe. — Şi din nou. — Cred că... — Da? Ce crezi? Zîmbi cu buzele lipite de pielea ei. Nu-i venea să creadă cît era de minunată senzaţia care-l încerca. Cunoscuse pasiunea în cîte un sărut, dorul nebunesc, ardoarea copleşitoare. Cu Billie simţea toate astea, dar şi ceva în plus. Ceva apropiat de bucurie. — Cred că... Billie înghiţi în sec. — Cred că ar trebui să mă săruţi din nou. îl privi cu ochii limpezi.

252

JULIA QUINN

— Şi mai cred că ar trebui să închizi uşa. George nu se mişcase niciodată atît de repede în toată viaţa lui. Ba chiar se gîndi să sprijine un scaun sub clanţă, ca să nu intre cineva peste ei. — Tot nu înseamnă nimic, spuse ea cînd el o luă în braţe. — Absolut nimic. — Fără consecinţe. — Fără. — Nu trebuie să te căsătoreşti cu mine. — Nu, nu trebuie. Dar ar fi putut. Gîndul îi trecu prin minte cald, ca o surpriză plăcută. Ar fi putut să se însoare cu ea. N-avea de ce să nu facă asta. Poate doar ca să nu-şi piardă minţile, dar avea sentimentul că şi le pierduse deja în acea primă clipă în care buzele lui le atinseseră pe ale ei. Billie se ridică pe vîrfuri şi întinse gura spre el. — Dacă tu mi-ai dat primul sărut, spuse zîmbind poznaş, poţi foarte bine să mi-l dai şi pe al doilea. — Şi poate pe al treilea, spuse el sărutînd-o. — E important să ştii, rosti ea printre sărutări. — Să ştii? George începu să o sărute pe gît, făcînd-o să se arcuiască ademenitor în braţele sale. Ea dădu aprobator din cap, tresărind cînd el o mîngîie pe talie. — Să ştii cum se sărută, explică. E şi asta o deprindere. George zîmbi. — Iar ţie-ţi place să ai cît mai multe deprinderi.


253

— Aşa e. O sărută pe gît, apoi pe claviculă, bucurîndu-se de forma corsetelor moderne, rotunde, cu decolteu adînc, care-i dădea la iveală pielea albă, de la umeri pînă acolo unde începeau sînii. — Cred că o să fii foarte pricepută. ./ Ea nu făcu decît să tresară, surprinsă. De ce, George nu ştia sigur. Poate din cauză că îi atinsese pielea sensibilă cu limba, chiar sub dantela rochiei. Sau poate pentru că o muşcase blînd. Nu îndrăzni să o conducă la fotoliu, fiindcă n-avea încredere că s-ar mai fi putut stăpîni, dar o împinse uşor pînă la spătarul canapelei, pe care o aşeză ridicînd-o puţin în braţe. Ferice de el, Billie îşi dădu seama din instinct ce să facă. Picioarele i se desfăcură şi, cînd el îi ridică rochia, îl cuprinse între coapse. Poate doar ca să-şi păstreze echilibrul, dar, cînd se lipi de el, lui nici că-i mai păsă. Rochia îl încurca, la fel ca şi pantalonii de pe el, dar o simţi. Era foarte excitat şi se lipi strîns de ea, cu trupul aşezat exact acolo unde avea mai mare nevoie să fie. Billie era crescută în provincie şi ştia ce însemnau toate acelea. Era, la rîndul ei, pierdută în pasiune, aşa că-l trase mai aproape şi coapsele i se strînseră în jurul şoldurilor lui. Doamne, în ritmul acela avea să ajungă la orgasm curînd, ca un băietan lipsit de experienţă. Trase aer adînc în piept. — E prea mult, spuse întretăiat, forţîndu-se să se retragă. — Nu, spuse ea.

254

JULIA QUINN

Doar atît, dar îşi mută mîinile pe după gîtul lui, ca să o poată săruta chiar dacă nu se mai atingeau cu totul. Iar George o sărută, o sărută fără sfîrşit. Atent, ţinînduşi dorinţa în frîu, conştient că era foarte aproape să-şi piardă controlul. O sărută tandru, fiindcă în braţele sale era Billie şi, cumva, el ştia că nimeni nu se gîndise vreodată să fie tandru cu ea. — George, spuse Billie. El îşi ridică buzele de deasupra buzelor ei doar puţin, cît o răsuflare. — Hmm? — Trebuie... trebuie să ne oprim. — Da, aprobă el. Dar nu se opri. Ar fi putut, fiindcă reuşise să-şi recapete autocontrolul, dar nu voia. — George, spuse ea din nou. Aud pe cineva venind. El se retrase. Ascultă, apoi ocărî cu obidă. — Deschide uşa, şuieră Billie. El o deschise foarte repede. Nimic nu dădea mai mult de bănuit ca o uşă închisă. O privi. — Ai putea să... îşi drese glasul şi făcu o mişcare în apropierea capului său. — Poate vrei să... Nu era expert în coafuri, dar era destul de sigur că părui ei nu stătea cum ar fi trebuit. Billie păli şi începu să-şi aranjeze repede părul, scoţînd cu degete pricepute agrafele şi prinzîndu-le la loc. — E mai bine aşa?


255

El făcu o grimasă. în spatele urechii ei drepte, o şuviţă ieşea precum o rămurică dintr-un pom. Auziră o voce de pe coridor. — George? Era mama lui. Doamne. — George! ,• — Sîntîn salon, mamă! strigă şi elîndreptîndu-se spre uşă. Putea să tragă de timp pentru cel puţin cîteva secunde. Se întoarse spre Billie şi o privi atent. Ea îşi luă mîinile din păr şi le ridică, de parcă ar fi întrebat din nou cum îi stătea părul. Asta era situaţia, trebuiau să spere că nimeni nu va obseva nimic. — Mamă, spuse George păşind pe coridor. Te-ai trezit. Ea îi întinse obrazul, pe care el îl sărută îndatoritor. — Nu pot să stau la nesfîrşit în camera mea. — Nu, dar ai voie să... — Jelesc? îl întrerupse ea. Refuz să fac asta. Nu pînă nu ştim ceva sigur. — Să te odihneşti, asta voiam să spun. — Am făcut asta deja. "Bravo, lady Manston", gîndi fiul ei. Ce surprinzător că ea încă îl mai uimea cu rezistenţa ei. — Mă gîndeam, începu mama sa, intrînd pe lîngă el în salon. Vai, bună ziua, Billie. Nu ştiam că eşti aici. — Lady Manston, rosti tînăra, făcînd o plecăciune. Speram să pot să vă fiu de folos. — Foarte frumos din partea ta. Nu ştiu sigur ce se poate face, dar compania ta e mereu binevenită. Lady Manston înclină capul.

256

JULIA QUINN

— Bate vîntul tare? — Poftim? întrebă Billie, ducînd speriată mîna la păr. Da, destul de tare, iar eu mi-am uitat boneta. Se uitară toţi trei la boneta pe care ea o pusese pe masă. — Am uitat să mi-o pun pe cap, spuse Billie chicotind speriată. George se rugă ca mama lui să nu-şi fi dat seama. — De fapt, nu am uitat, dar mi-a plăcut vîntul. — Nu-i spun mamei tale, rosti lady Manston cu un zîmbet indulgent. Billie dădu din cap recunoscătoare, apoi în salon se lăsă o tăcere stînjenitoare. Sau poate nu era aşa. Poate i se părea stînjenitoare lui George, fiindcă ştia la ce se gîndea Billie şi ştia la ce se gîndea el şi i se părea cumva imposibil ca mama lui să se gîndească la orice altceva. Aparent, ea se gîndea la altceva, fiindcă-l privi zîmbind forţat şi întrebă: — Te-ai mai gîndit să pleci la Londra? — Da, răspunse el. Cunosc multă lume la Departamentul de Război. — George se gîndea să meargă la Londra ca să întrebe în stînga şi în dreapta, îi spuse mama sa lui Billie. — Da, mi-a spus. Mi se pare o idee excelentă. Lady Manston dădu aprobator din cap şi se întoarse din nou spre George. — Şi tatăl tău cunoaşte nişte oameni, dar... — Pot să merg eu, spuse George repede, salvînd-o pe mama sa, ca ea să nu fie nevoită să explice starea deplorabilă în care se afla soţul ei.


257

— Probabil că ştiţi aceeaşi oameni, spuse Billie. George se uită la ea şi răspunse: — Exact. — Cred că o să merg şi eu cu tine, spuse mama sa. — Mamă, nu. Rămîi acasă, spuse George imediat. Tata o să aibă nevoie de tine şi pentru mine o să fie mai uşor să fac ce am de făcut dacă sînt singur. — Nu te prosti. Tatăl tău are nevoie doar de veşti despre fiul său, iar eu nu pot să fac nimic care să ducă la asta dacă rămîn aici. — Şi în Londra o să ai ce să faci? — Probabil că nu, recunoscu ea, dar măcar acolo există ocazii. — N-o să reuşesc să fac nimic dacă o să stau cu grijă pentru starea ta. Mama lui ridică o sprînceană perfect arcuită. — Atunci n-ai decît să nu stai cu grijă. George strînse din dinţi. Nu avea cum să o contrazică atunci cînd intra în starea aceea. Adevărul era că nu ştia sigur de ce nu voia să vină mama sa la Londra. Avea doar senzaţia că unele lucruri se rezolvau mai simplu cînd erai singur. — O să fie bine, spuse Billie încercînd să liniştească tensiunea dintre ei. George îi aruncă o privire plină de recunoştinţă, dar i se păru că ea nu îl văzuse. Semăna mai mult cu mama ei decît credea lumea, îşi dădu el seama. îi plăcea să facă pace în felul ei inimitabil. O privi cum îi lua mîna mamei lui într-ale ei. — Ştiu că Edward o să vină înapoi acasă, la noi, spuse strîngîndu-i mîna. lui lady Manston.

258

JULIA QUINN

Un sentiment de mîndrie îl cuprinse pe George. Ar fi putut jura că îi simţise şi el strîngerea de mînă. — Eşti o scumpă, Billie, spuse mama lui. Tu şi Edward aţi fost mereu apropiaţi. — E prietenul meu cel mai bun, spuse Billie. Bine, el şi Mary, sigur. George încrucişă braţele la piept. — Şi nu uita de Andrew. Billie se încruntă în direcţia lui. Lady Manston se aplecă şi o sărută pe obraz. — Ce n-aş da să vă văd iar împreună, pe tine şi pe Edward! — O să ne vezi, spuse Billie ferm. El o să vină curînd acasă. Dacă nu curînd, oricum la un moment dat. Se prefăcu foarte bine că zîmbea sigură de propriile cuvinte. — Sînt convinsă că o să fim iar împreună. — O să fim cu toţii împreună, spuse George. Billie se încruntă iarîn direcţia lui, de această dată mai supărată decît înainte. — îi tot văd chipul, spuse mama lui. De fiecare dată cînd închid ochii. — Şi eu la fel, recunoscu Billie. George văzu roşu în faţa ochilor. Tocmai o sărutase şi era sigur că ea ţinuse ochii închişi. *— George? întrebă mama lui. — Ce e? se răsti el. — Ai scos un zgomot. — Mi-am dres glasul, minţi el. Oare Billie se gîndise la Edward cît timp îl săruta pe el?


259

Nu, n-ar fi făcut aşa ceva. Sau ar fi făcut? De unde să ştie el? Putea să dea vina pe ea? Dacă se gîndise la Edward, navea cum s-o fi făcut înadins. Ceea ce, cumva, înrăutăţea lucrurile. O privi pe Billie, care vorbea încet cu mama lui. Oare era îndrăgostită de Edward? Nu, nu se puteă. Dacă ar fi fost, Edward n-ar fi îndrăznit să n-o iubească la rîndul lui, caz în care ar fi fost deja căsătoriţi. în plus, Billie spusese că n-o mai sărutase nimeni pînă atunci, iar ea nu minţea. Edward era un domn, poate mai domn decît George, după ce făcuse el cu numai cîteva momente înainte, dar, dacă ar fi fost îndrăgostit de Billie, în nici un caz n-ar fi plecat în America fără să o sărute. — George? Ridică privirea. Mama lui se uita la el cu oarecare îngrijorare. — Nu arăţi prea bine, spuse. — Nu mă simt prea bine, răspunse el scurt. Lady Manston tresări puţin, singura indicaţie a faptului că fusese luată prin surprindere. — Nu-mi imaginez că vreunul dintre noi se simte prea bine, spuse. — Aş vrea să pot să merg şi eu la Londra, oftă Billie. George deveni imediat atent la ea. — Glumeşti? Doamne, ar fi fost un dezastru. Dacă se temea că mama lui i-ar fi distras atenţia... Billie tresări ofensată. — De ce aş glumi?

260

JULIA QUINN

— Tu nu poţi să suferi Londra. — N-am fost acolo decît o dată, spuse ea cu răceală. — Poftim? exclamă lady Manston. Cum se poate? Ştiu că n-ai participat la nici un sezon, dar pînă acolo abia dacă faci o zi cu trăsura. Billie îşi drese glasul. — Mama e ezitat să ne întoarcem acolo după ce s-a întîmplat cînd am fost prezentată la curte. Lady Manston se crispă o clipă, apoi îşi reveni cu totul şi declară: — Ei bine, atunci rămîne stabilit. Nu putem să trăim în trecut. George o privi cu o doză de oroare care i se strecură lent prin vene. — Ce anume rămîne stabilit? — Billie trebuie să meargă la Londra.

Capitolul 18 Astfel s-a trezit Billie, la nici o săptămînă după aceea, dezbrăcată pînă la indispensabili în faţa celor două croitorese care vorbeau între ele în franceză şi o înţepau pe ea cu ace şi agrafe. — Aş fi putut să folosesc una dintre rochiile pe care le am acasă, îi spuse lui lady Manston pentru, probabil, a cincea oară. Lady Manston nici măcar nu mai ridică privirea de deasupra catalogului cu modele de rochii prin care se uita. — Ba nu, n-ai fi putut. Billie oftă şi se uită fix la materialele brodate bogat care îmbrăcau pereţii prăvăliei cu pretenţii ce îi devenise ca o a doua casă acolo, la Londra. Era foarte exclusivist, aşa i se spusese. Semnul discret care atîrna deasupra uşii avea inscripţionat "Madame Delacroix, modistă", dar lady Manston o numea pe mica franţuzoaică agilă Crossy, iar lui Billie i se spusese să facă la fel. în mod normal, îi spusese lady Manston, Crossy şi fetele ei ar fi venit la ele, dar nu aveau mult timp ca să-i facă lui Billie o garderobă cum trebuia, aşa că era mai eficient să meargă ele la prăvălie. Billie încercase să protesteze. Nu mergea la Londra pentru sezonul de baluri. Nici măcar nu era perioada

264

JULIA QUINN

— Eşti sigură că poţi? întrebase Billie. Nu se gîndise că va fi obligată să meargă şi ea, aşa că fusese cu totul dezinteresată întrebînd. — Fiul meu nu a murit, spuse lady Manston surprinzînd-o pe Billie cu răspunsul ei direct. N-am de gînd să mă port ca şi cum ar fi murit. — Nu, sigur că nu, dar... — în plus, spuse lady Manston, fără să dea nici un indiciu că ar fi auzit-o pe Billie vorbind, Ghislaine e o prietenă foarte, foarte bună şi ar fi nepoliticos să refuz invitaţia. Billie se încruntase şi se uitase la teancul mare de invitaţii care apăruseră în mod misterios pe vasul delicat din porţelan care stătea pe biroul lui lady Manston. — De unde ştie că eşti în Londra? Doamna mai în vîrstă ridică din umeri şi se uită la restul invitaţiilor. — Presupun că a aflat de la George. Billie zîmbi crispat. George ajunsese la Londra cu două zile înaintea lor. Venise călare, norocosul! De cînd sosise, însă, ea îl văzuse de exact trei ori. O dată la cină, o dată la micul dejun şi o dată în salon, unde intrase ca să bea un coniac în timp ce ea citea o carte. Fusese foarte politicos, deşi puţin distant. Billie îl iertă, fiindcă, din ce-şi dădea seama, era ocupat să încerce să afle veşti despre Edward, iar ea cu siguranţă că nu voia să-l distragă de la scopurile sale. Cu toate astea, nu se gîndise că "fără consecinţe" avea să însemne "vai, mă scuzi, tu erai pe canapea?". Nu credea că pe el nu-l afectase sărutul lor. Nu avea prea multă... ei bine, nu avea deloc experienţă cu bărbaţii,


265

dar îl cunoştea pe George şi ştia că o dorise la fel de mult pe cît îl dorise şi ea pe el. Şi chiar îl dorise. Vai, cît de mult! încă îl mai dorea. De fiecare dată cînd închidea ochii îi vedea chipul. I se părea straniu, însă, că nu sărutul îi bîntuia imaginaţia, ci momentul de dinainte, cînd inima îi bătuse cp viteza aripilor unei păsări colibri, iar răsuflarea ei abia aşteptase să o întîlnească pe a lui. Sărutul fusese magic, dar momentul de dinainte, fracţiunea de secundă în care ea ştiuse ce urma... Aceea o transformase. Trezise ceva în ea despre care nici nu ştia că exista, ceva sălbatic şi egoist. Billie îşi dorea mai mult. Din păcate, n-avea nici cea mai vagă idee cum ar fi putut să obţină mai mult. Dacă existase vreun moment potrivit ca să înveţe farmece feminine, atunci era acela. în Londra, însă, nu se simţea deloc în largul ei. Ştia cum să se poarte în Kent. Poate că nu era idealul de feminitate al mamei ei, dar se simţea acasă la Aubrey sau la Crake. Acolo ştia cine era. Dacă ar fi spus ceva straniu sau ar fi făcut ceva neobişnuit, n-ar fi contat, fiindcă ea era Billie Bridgerton şi toată lumea ştia ce însemna asta. Ea însăşi ştia ce însemna să fie Billie Bridgerton. Dar acolo, în casa aceea formală de la oraş, cu servitorii necunoscuţi şi matroanele cu buze ţuguiate care veneau în vizită, simţea că pluteşte în derivă. Se întreba după fiecare cuvînt dacă nu cumva spusese ceva greşit. Iar acum lady Manston voia să meargă la un bal? — Fiica lui Ghislaine are optsprezece ani, aşa cred, spuse aceasta pe un ton gînditor, întorcînd invitaţia şi citind pe verso. Poate nouăsprezece. Clar la vîrsta măritişului.

266

JULIA QUINN

Billie nu spuse nimic. — E o tînără încîntătoare, frumoasă şi binecrescută. Lady Manston ridică privirea. Zîmbea larg, diavoleşte. — Să insist să mă însoţească George? E momentul să-şi caute o soţie. — Sînt sigură că i-ar face foarte mare plăcere, spuse Billie cu diplomaţie. în mintea ei, însă, fiica frumoasă a lui Ghislaine avea deja coarne şi furcă. — O să mergi şi tu. Billie ridică, alarmată, privirea. — Nu cred... — O să ai nevoie de o rochie. — Nu e nevoie... — Şi de pantofi, aşa cred. — Dar lady Manston, eu... — Mă întreb dacă putem să scăpăm fără perucă. Sînt greu de purtat dacă n-ai experienţă cu ele. — Nu-mi place deloc să port perucă. — Atunci n-o să fie nevoie, declară lady Manston. Abia atunci îşi dădu Billie seama cît de abil fusese manipulată. Toate acestea se întîmplaseră cu două zile înainte. Două zile şi cinci probe la croitoreasă. Şase, cu aceea în plină desfăşurare. — Billie, ţine-ţi respiraţia o clipă, o instrui lady Manston. — Poftim? Era al naibii de dificil să se concentreze la orice altceva în afară de cele două croitorese care o trăgeau şi o


267

împingeau. Auzise că majoritatea modistelor se prefăceau doar că vorbesc franţuzeşte, ca să pară mai sofisticate, dar acelea două păreau a cunoaşte bine limba. Billie nu pricepea o vorbă din ce-şi spuneau. — Nu vorbeşte franceză, îi spuse lady Manston lui Crossy. Nu sînt sigură ce-a fost în mintea mamei ei. Se uită din nou la Billie. — Respiraţia, draga mea. Au nevoie să strîngă corsetul. Tînăra se uită la cele două asistente ale lui Crossy, care aşteptau răbdătoare în spatele ei, cu şireturile corsetului în mînă. — E nevoie de doi oameni? — E un corset de foarte bună calitate, spuse lady Manston. — Cel mai bun, confirmă Crossy. Billie oftă. — Nu, draga mea, trage aerul în piept şi ţine-l acolo, o instrui lady Manston. Billie o ascultă şi îşi supse stomacul, astfel că ajutoarele croitoresei reuşiră să lege într-o perfectă coregrafie şireturile corsetului şi să-i reaşeze şira spinării într-un fel cu totul nou. Şoldurile îi zvîcniră înainte, iar capul, i se păru ei, îi ajunse remarcabil de sus pe gît. Nu avea nici cea mai vagă idee cum ar fi trebuit să meargă aşa. — Nu e foarte comod, strigă. — Nu, spuse lady Manston pe un ton degajat. Nu e deloc comod, ai dreptate. Una dintre cele două asistente spuse ceva în franceză, apoi îi împinse lui Billie umerii mai în faţă şi îi trase talia în spate.

268

JULIA QUINN

— Meilleur? întrebă. Billie înclină capul într-o parte, apoi se răsuci în ambele direcţii. Era mai bine, într-adevăr. încă un aspect al feminităţii despre care nu ştia mare lucru: corsetul. Sau mai bine spus, corsetul bine strîns. Se părea că acelea pe care le purtase ea pînă atunci fuseseră mult prea permisive. • — Mulţumesc, îi spuse croitoresei, apoi îşi drese glasul. Merci, rectifică. — Pentru tine, corsetul n-ar trebui să fie prea incomod, spuse Crossy apropiindu-se ca să-şi inspecteze munca. Ai abdomenul plat şi frumos. Problema o avem cu sînii. Billie ridică alarmată privirea. — Cu... — Au foarte puţin volum, spuse Crossy clătinînd dezaprobator din cap. Era stînjenitor să se discute despre sînii tăi cu aceeaşi lejeritate cu care se vorbea despre aripile de pui, dar după aceea Crossy chiar o atinse. Billie se uită la lady Manston. — Trebuie să-i ridicăm mai sus, nu găsiţi? Apoi demonstră ce voia să zică. Lui Billie îi venea să intre în pămînt. — Hmm, spuse lady Manston cu un aer gînditor, evaluînd poziţia sînilor lui Billie. Da, cred că ai dreptate. Le stă mult mai bine ridicaţi. — Sînt sigură că nu e necesar... începu Billie, dar renunţă. Nu avea nici o putere în acea prăvălie. Crossy spuse ceva rapid în franceză şi, înainte ca Billie să-şi dea seama ce se întîmplase, asistentele modistei desfăcuseră şi legaseră la loc şireturile, iar cînd se uită în


269

jos, descoperi că sînii nu îi mai erau unde fuseseră cu cîteva momente înainte. — Mult mai bine, declară Crossy. — Vai de mine, murmură Billie. Dacă dădea din cap, putea să-şi atingă sînii cu bărbia. — N-o să-ţi poată rezista, spuse CrosSy aplecîndu-se spre ea şi făcîndu-i conspirativ cu ochiul. — Cine? — Există întotdeauna cineva, spuse croitoreasa rîzînd discret. Billie încercă să nu se gîndească la George, dar nu reuşi. îi plăcea sau nu, el era "cineva"-ul ei. *

*

*

în timp ce Billie încerca să nu se gîndească la George, acesta încerca să nu se gîndească la peşte. Mai exact, la heringi. Petrecuse mare parte a săptămînii la Departamentul de Război, încercînd să afle informaţii despre Edward. Pentru asta fusese nevoit să ia de mai multe ori masa cu lordul Arbuthnot, care, înainte să se îmbolnăvească de gută, fusese general decorat în armata maiestăţii sale regele. Guta era un motiv permanent de neplăcere — iar generalul o spunea mereu — dar asta însemna că fusese nevoit să se întoarcă pe pămînt englezesc, acolo unde puteai să iei un mic dejun pe cinste în fiecare zi. Lordul Arbuthnot recupera încă anii de mic dejunuri nesatisfăcătoare, fiindcă, atunci cînd George i se alătură la cină, pe masă era întins un festin ca pentru micul dejun.

270

JULIA QUINN

Trei feluri de ouă, bacon, pîine prăjită. Şi heringi. Mulţi heringi. Lordul Arbuthnot mînca mult hering. George îl mai întîlnise pe bătrînul soldat o singură dată, dar acesta fusese coleg la Eton cu tatăl său, iar George, cu fiul lui. Tînărul lord nu ştia vreo legătură care să fi deschis uşi mai bine decît aceasta. — Am întrebat lumea, spuse Arbuthnot tăind felii dintr-o bucată de jambon cu vigoarea unui bărbat îmbujorat ce prefera să fie în aer liber, şi nu se ştie mare lucru despre fratele tău. — Cu siguranţă există vreo persoană care să aibă idee unde s-ar putea afla. — în colonia Connecticut. Atît se ştie. George strînse pumnul pe sub masă. — Nu acolo ar fi trebuit să fie. Arbuthnot mestecă, apoi îl privi şiret pe George. — Tu n-ai fost niciodată în armată, aşa e? — Spre regretul meu, nu, n-am fost. Arbuthnot dădu din cap, evident aprobînd răspunsul tînărului. — Soldaţii sînt rareori acolo unde ar trebui să fie, spuse. Cel puţin aceia precum fratele tău. George strînse din buze, chinuindu-se să-şi păstreze atitudinea ponderată. — Mă tem că nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Arbuthnot se sprijini de spătarul scaunului, bătînd cu degetele ascuţite în masă şi privindu-l pe George ca şi cînd l-ar fi măsurat. — Fratele tău nu este un soldat de rînd, lord Kennard.


271

— Dar cu siguranţă că pînă şi un căpitan trebuie să se supună ordinelor. — Şi să meargă acolo unde i se cere? spuse Arbuthnot. Sigur că da, însă asta nu înseamnă că ajunge "unde trebuie să fie". George se gîndi puţin, apoi spuse cu neîncredere: — încercaţi să-mi spuneţi că Edward e spion? Era de neconceput. Spionajul era o treabă murdară, iar bărbaţii ca Edward îşi purtau hainele roşii cu mîndrie. Arbuthnot clătină din cap. — Nu, sau cel puţin nu cred. Spionajul e tare murdar. Fratele tău n-ar fi obligat să facă aşa ceva. "N-ar face-o şi gata", gîndi George. — N-ar avea sens, oricum, spuse Arbuthnot scurt. Crezi că ar putea vreodată să treacă drept altceva decît un adevărat gentleman englez? Nu cred că vreun rebel o să creadă că fiul unui conte poate să adere la cauza lor. Arbuthnot se şterse la gură cu şervetul şi întinse mîna după hering. — Cred că fratele tău e în recunoaştere. — în recunoaştere, spuse şi George. Arbuthnot dădu din cap, apoi întinse vasul spre tînăr. — Mai vrei? George clătină din cap şi încercă să nu se strîmbe. — Nu, mulţumesc. Lordul mormăi ceva şi răsturnă restul peştelui în farfuria proprie. — Doamne, cîtîm i place heringul! oftă. Nu găseşti aşa ceva în Caraibe. Nu atît de bun. — în recunoaştere, spuse George din nou, încercînd să readucă discuţia la subiect. De ce spuneţi asta?

272

JULIA QUINN

— Nu mi-a spus nimeni clar asta şi, sincer să fiu, nu ştiu dacă vreunul dintre cei de aici ştie toată povestea, dar am adunat informaţii de ici, de acolo şi mi se pare plauzibil. Arbuthnot băgă un hering în gură şi începu să-l mestece. — Nu obişnuiesc să pun rămăşaguri, dar, dacă aş face0 , aş pune rămăşag că fratele tău a fost trimis în recunoaştere ca să inspecteze terenul. în Connecticut nu sa întîmplat mare lucru, nu de cînd a fost treaba aceea cu Arnold Nu-mai-ştiu-cum, în Ridgefield, în '77. George nu auzise de Arnold Nu-mai-ştiu-cum şi nici navea idee unde era Ridgefield. — Există cîteva porturi pe cinste pe coasta aceea, continuă Arbuthnot revenind la treaba serioasă a tăiatului cărnii. Nu m-aş mira dacă rebelii le-ar folosi din plin. Şi nu m-ar mira să aflu că Rokesby a fost trimis să investigheze. Ridică privirea, iar sprîncenele stufoase îi coborîră spre ochi şi fruntea i se încreţi. — Fratele tău se pricepe să deseneze hărţi? — Din cîte ştiu eu, nu. Arbuthnot ridică din umeri. Nu înseamnă nimic dacă nu se pricepe, cred. Poate că nu au nevoie de ceva atît de precis. — Dar atunci ce s-a întîmplat? insistă George. Bătrînul general scutură din cap. — Mă tem că nu ştiu, băiete dragă. Şi aş minţi dacă aş spune că ştiu pe cineva care poate să spună. George nu se aşteptase să primească răspunsuri, nu cu adevărat, dar tot se simţea dezamăgit. — E cale al naibii de lungă pînă în colonii, fiule, spuse lordul Arbuthnot pe un ton surprinzător de blînd. Veştile de acolo nu ajung la noi pe cît de repede ne-am dori.


273

George acceptă afirmaţia dînd încet din cap. Trebuia să investigheze pe alte căi, cu toate că habar n-avea ce să mai încerce. — Apropo, adăugă Arbuthnot aproape prea indiferent, nu cumva ai de gînd să vii mîine seară la balul lui lady Wintour, nu? ' / — Ba da, confirmă George. Nu voia, dar mama sa croise o poveste complicată al cărei sfîrşit era că el trebuia să participe cu orice preţ. George nu avusese inimă s-o dezamăgească. Nu cît timp era atît de îngrijorată din cauza lui Edward. Mai era şi Billie, care fusese, la rîndul ei, forţată să participe. Văzuse panica de pe chipul ei cînd mama lui o luase pe sus după micul dejun, ca să meargă la modistă. Un bal din Londra părea să fie un fel de iad personal al lui Billie Bridgerton, iar el nu putea să o abandoneze cînd avea mai mare nevoie de el. — îl cunoşti pe Robert Tallywhite? întrebă lordul Arbuthnot. — Puţin. Tallywhite fusese cu cîţiva ani mai mare decît el la Eton. Un tip tăcut, din ce-şi amintea George. Că părul deschis la culoare şi o frunte înaltă. Interesat de cărţi. — E nepotul lui lady Wintour şi cu siguranţă o să fie la bal. Ai face un mare serviciu biroului său dacă îi transmiţi un mesaj. George ridică întrebător din sprîncene. — Accepţi? întrebă lordul Arbuthnot pe un ton sec. George dădu aprobator din cap. — Spune-i, te rog, budincă terci de mazăre.

274

JULIA QUINN

— Budincă terci de mazăre, spuse şi George cam nedumerit. Arbuthnot rupse o bucată de pîine prăjită şi o înmuie în gălbenuş. — O să înţeleagă el. — Ce înseamnă? — E nevoie să ştii? întrebă Arbuthnot. George se sprijini de spătarul scaunului şi-l măsură pe lord. — Da, de fapt. Lordul Arbuthnot izbucni în rîs. — De asta, dragul meu băiat, n-ai fi tu un soldat bun. Trebuie să asculţi ordinele fără să crîcneşti. — Nu şi dacă eşti la comandă. — Prea adevărat, spuse Arbuthnot zîmbind, dar tot nui explică mesajul. în loc de asta îl privi calm şi întrebă: — Putem să ne bazăm pe tine? Era vorba, totuşi, de Departamentul de Război. Dacă ducea mesaje, cel puţin ştia că le ducea pentru oamenii potriviţi. Măcar făcea şi el ceva. Se uită la Arbuthnot şi spuse: Puteţi.

Capitolul 19 Casa Manston era tăcută cînd ajunse George înapoi, mai tîrziu în acea seară. în antreu erau aprinse lumînările din două suporturi cu mai multe lumînări, dar restul camerelor păreau închise deja. Se încruntă. Nu era atît de tîrziu. Cu siguranţă că mai era cineva treaz. — Temperley, spuse George cînd majordomul se apropie ca să-i ia haina şi pălăria. Mama s-a dus la culcare? — Lady Manston a cerut cina sus, pe o tavă, milord, spuse Temperley. — Şi domnişoara Bridgerton? — Cred că şi domnia sa la fel. — Aha. George n-ar fi trebuit să fie dezamăgit. Pînă la urmă, el petrecuse mare parte din ultimele zile evitîndu-le pe amîndouă. De acea dată părea că făcuseră ele treaba în locul lui. — Să vă trimit cina sus şi dumneavoastră, milord? George se gîndi puţin, apoi spuse: — De ce nu? Se părea că oricum n-avea companie în acea seară şi nu mîncase prea mult la lordul Arbuthnot. Probabil din cauza heringului, al cărui miros îi stricase orice poftă de mîncare.

276

JULIA QUINN

— Beţi un coniac în salon înainte? întrebă Temperley. — Nu. O să merg direct sus. A fost o zi lungă. Temperley dădu aprobator din cap, aşa cum făceau de obicei majordomii. — Pentru noi toţi, milord. George îl privi amuzat. — Te-a pus mama să munceşti mult, Temperley? — Absolut deloc, răspunse majordomul, zîmbind vag. Mă refer la doamne. Dacă-mi permiteţi să fac o observaţie, mi s-au părut obosite cînd s-au întors, după-amiază. Mai ales domnişoara Bridgerton. — Mă tem că mama a pus-o pe ea la muncă, spuse George zîmbind din colţul gurii. — Chiar aşa, milord. Lady Manston e foarte fericită cînd are la dispoziţie cîte o domnişoară căreia să-i găsească un soţ. George încremeni, apoi îşi mască reacţia devotînd foarte mult timp scoaterii mănuşilor. — Pare un plan destul de ambiţios, dat fiind că domnişoara Bridgerton nu are de gînd să rămînă în oraş pentru sezonul de baluri. Temperley îşi drese glasul. — Au sosit multe pachete. Era felul lui de-a spune că tot ce-i trebuia unei tinere ca să scape cu bine din piaţa căsătoriilor londoneze fusese deja cumpărat şi livrat. — Sînt sigur că domnişoara Bridgerton o să aibă mare succes, rosti George pe un ton egal. — E o tînără foarte plină de viaţă, căzu de acord Temperley.


277

George zîmbi crispat şi plecă. îi era greu să-şi imagineze cum ajunsese Temperley la concluzia că Billie era plină de viaţă. în puţinele rînduri în care o văzuse el însuşi la casa Manston, tînăra i se păruse neobişnuit de supusă şi tăcută. Probabil, se gîndi, că ar fi trebuit să facă el mai mult efort, să o scoată la îngheţată sau ceva similar, însă fusese prea ocupat să vîneze informaţii la Departamentul de Război. Era bine să facă şi el ceva în sfîrşit, chiar dacă rezultatul fusese dezamăgitor. Făcu un pas spre scări, apoi se opri şi se întoarse. Temperley nu se mişcase din loc. — Am crezut mereu că mama vrea să-i căsătorească pe Edward şi pe domnişoara Bridgerton, spuse George pe un ton de conversaţie. — Milady nu a găsit de cuviinţă să-mi facă astfel de confidenţe, spuse Temperley. — Nu, sigur că nu, răspunse George. Clătină puţin din cap. Cum decădeau cei mai puternici! Fusese redus la stadiul de a-l întreba pe majordom despre mici bîrfe. — Noapte bună, Temperley. Ajunse la scări, puse talpa pe prima treaptă, apoi majordomul rosti tare: — Vorbesc despre dumnealui, să ştiţi. George se răsuci. Majordomul îşi drese glasul. — Nu cred că înşel încrederea doamnei dacă vă spun că au discutat despre dumnealui la micul dejun. — Nu, spuse George. Absolut deloc. Urmă un moment lung de tăcere.

278

JULIA QUINN

— Ne rugăm cu toţii pentru domnul Edward, spuse Temperley în sfîrşit. Cu toţii îi simţim lipsa. Era adevărat. Dar oare ce spunea despre George faptul că-i ducea dorul fratelui său acum mai mult decît cînd acesta era doar la distanţă de un ocean şi nu dat dispărut? Urcă încet scările. Casa Manston era mult mai mică decît Crake, cu toate opt dormitoarele la un singur etaj. Billie era în dormitorul de oaspeţi de pe locul al doilea ca nivel de confort, ceea ce lui i se păruse ridicol, dar mama sa insista ca dormitorul cel mai comod să fie păstrat liber. "Nu se ştie niciodată cine ar putea să ne viziteze pe neaşteptate", spunea mereu. "A trecut regele pe la noi?" întreba el mereu. De obicei primea o privire plină de reproş drept răspuns. Apoi un zîmbet. Mama lui era de treabă, chiar dacă dormitorul cel bun rămăsese gol în ultimii douăzeci de ani. Se opri în mijlocul coridorului, nu chiar în faţa camerei lui Billie, dar mai aproape de ea decît de oricare altă cameră. Pe sub uşă era un spaţiu destul de larg încît să lase să iasă un pic din lumina lumînărilor aprinse înăuntru. George se întrebă ce făcea Billie acolo. Era mult prea devreme ca să meargă la culcare. îi era dor de ea. îşi dădu seama de asta într-o străfulgerare. îi era dor de ea. Erau în aceeaşi casă, dormeau la trei uşi distanţă unul de celălalt, iar lui îi era dor de ea. Era vina lui, de altfel, fiindcă el o evitase. Dar ce să fi făcut? O sărutase pe Billie, o sărutase pînă cînd era cît pe ce să-şi piardă uzul raţiunii, iar acum trebuia să converseze politicos cu ea la micul dejun? în faţa mamei sale? George nu putea să fie chiar atît de sofisticat.


279

Trebuia să se însoare cu ea. l-ar fi plăcut, probabil, oricît de nebunească i s-ar fi părut ideea cu doar o lună înainte. La Crake House, gîndul îi surîsese. Billie îi spusese că nu era nevoie să se căsătorească, iar el nu se putea gîndi decît că, de fapt, ar fi putut foarte bine s-o ia de soţie. N-avusese la dispoziţie decît cîteva/clipe ca să se gîndească la asta, fără timp să analizeze prea mult, doar să simtă. iar senzaţia fusese una minunată, caldă. Ca primăvara. După aceea venise mama sa şi începuse să vorbească despre cît de adorabili erau Billie şi Edward împreună şi ce pereche perfectă făceau, plus alte lucruri la fel de îngreţoşător de dulci, pe care el nu şi le mai amintea, dar care, conform spuselor lui Temperley, se potriveau bine la micul dejun, cu pîine prăjită şi marmeladă de portocale. Pîine prăjită şi marmeladă de portocale. Scutură din cap. Era un idiot. Şi se îndrăgostise de Billie Bridgerton. Aproape că rîse. Ar fi rîs de-a dreptul, dacă nu el ar fi fost cel păcălit. Dacă s-ar fi îndrăgostit de altcineva, de cineva nou, a cărei prezenţă să nu fie atît de pregnantă în amintirile sale, oare ar fi simţit lucrurile la fel de clar? Cu Billie, emoţia pe care o simţea era foarte evidentă, foarte diferită de senzaţia pe care i-o dăduse ea înainte de acel moment, stînjenitoare precum o pietricică în pantof. Nu putea să nu-şi dea seama că era îndrăgostit — ideea îi strălucea în minte precum o promisiune luminoasă. Oare Billie era îndrăgostită de Edward? Poate. Mama lui aşa părea să creadă. Nu spusese asta, sigur, dar ea avea un remarcabil talent să se asigure că opiniile ei erau

280

JULIA QUINN

cunoscute fără să fie nevoită vreodată să le exprime în cuvinte. Chiar şi aşa, îl făcuse extrem de gelos. îndrăgostit de Billie. Era o nebunie. Răsuflă prelung şi se îndreptă spre camera lui. Trebuia să treacă pe lîngă uşa ei, pe lîngă lumina ademenitoare de sub ea. încetini pasul, fiindcă nu putea să facă altfel. Şi atunci, uşa se deschise. — George? Billie scoase capul din cameră. Era încă îmbrăcată în hainele de zi, dar îşi desfăcuse părul şi îl avea în coadă împletită, pe umăr. — Mi s-a părut că aud pe cineva, explică. El reuşi să zîmbească şi făcu o plecăciune. — După cum se vede. — Tocmai luam cina, spuse Billie făcînd semn spre dormitor. Mama ta se simţea obosită. Zîmbi stingher. — Şi eu sînt obosită. Nu prea mă pricep la cumpărături. N-am ştiut că e nevoie să stai atît de mult nemişcat. —-întotdeauna e mai obositor să stai nemişcat decît să mergi. — Aşa e! rosti ea însufleţită. Am spus şi eu mereu exact acelaşi lucru! George dădu să vorbească, dar în acea clipă o amintire îi traversă gîndurile. Văzu cu ochii minţii momentul în care o dusese în braţe după întîmplarea nefericită cu pisica de pe acoperiş. încercase să explice senzaţia pe care o aveai cînd ţi se tăiau genunchii fără vreun motiv aparent. Billie înţelesese perfect. Ironia era că lui nu i se tăiaseră genunchii, ci inventase asta ca să mascheze altceva. Nici


281

măcar nu-şi mai amintea bine ce, darîşi amintea momentul şi că ea îl înţelesese. îşi amintea, mai ales, cum îl privise Billie, cu zîmbetul acela discret care spunea că se bucură să fie înţeleasă. George ridică privirea. Billie avea o expresie de uşoară expectativă pe chip. Era rîndul lui să vorbească, îşi aminti. Cum nu putea să spună ce gîndea, alese să remarce un lucru evident: — Eşti încă în hainele de stradă, spuse. Ea se uită scurt spre rochia pe care încă o purta. Era aceea pe care o avusese cînd George o sărutase. Cu flori. îi venea bine. Ar fi trebuit să se îmbrace mereu în rochii cu modele florale. — M-am gîndit să cobor după cină, poate să caut ceva de citit în bibliotecă. El dădu din cap. — Mama spune mereu că, odată ce eşti în halat, trebuie să rămîi în camera ta tot restul nopţii. George zîmbi. — Aşa spune? — Ea spune multe lucruri, de fapt. Sînt sigură că deja am uitat ce n-am ignorat de la bun început. George rămase încremenit ca o statuie, ştiind că ar fi trebuit să-i ureze noapte bună, dar, cumva, incapabil să rostească vorbele. Momentul era prea intim, prea perfect luminat de lumînări şi prea minunat. — Tu ai mîncat ceva? întrebă ea. — Da. Ei bine, de fapt, nu. Se gîndi la heringi. — Nu tocmai.

282

JULIA QUINN

Ea ridică din sprîncene. — Ce interesant. — Nu chiar. Am cerut o tavă cu mîncare în camera mea. Nu-mi place deloc să mănînc singur în sufragerie. — Şi eu sînt la fel. Rămase tăcută o clipă, apoi spuse: — Avem plăcintă cu carne. Foarte bună. — Excelent. George îşi drese glasul. — Ei bine, ar trebui să plec. Noapte bună, Billie. Făcu stînga împrejur, deşi nu voia deloc. — George, aşteaptă! El îşi ţinu respiraţia şi se urî pentru asta. — George, asta-i nebunie. El se întoarse. Billie era încă în pragul uşii, cu o mînă pe marginea ei. Avea o figură foarte expresivă. Oare fusese întotdeauna aşa? Da, se gîndi. Ea nu era genul care să-şi ascundă emoţiile sub o mască a indiferenţei. Era unul dintre lucrurile care-l iritau atît de mult la ea atunci cînd erau mici. Pur şi simplu refuza să fie ignorată. Dar asta fusese demult. Iar în acel moment... Lucrurile stăteau cu totul altfel. — Nebunie? repetă. Nu era sigur la ce se referise ea şi nu voia să facă nici o presupunere. Buzele ei tremurară, apoi Billie zîmbi. — Sînt sigură că putem să fim prieteni. "Prieteni?" — Adică, ştiu că...


283

— Te-am sărutat? spuse el. Ea tresări, apoi şuieră. — N-aveam de gînd s-o spun atît de direct. Pentru Dumnezeu, George! Mama ta nu s-a culcat încă. în timp ce ea se uita speriată în sus şi-n jos pe coridor, George renunţă la o viaţă de comportament decent şi păşi în camera ei. — George! — Se pare că poţi să şopteşti şi să ţipi în acelaşi timp, rosti gînditor. — Nu se poate să fii aici, spuse ea. El zîmbi larg şi închise uşa. — Credeam că nu vrei să avem discuţia asta pe coridor. Ea îi aruncă o privire încărcată de sarcasm. — Cred că există două saloane şi o bibliotecă jos. — Şi uite ce s-a întîmplat ultima dată cînd am fost întrun salon numai noi doi. Ea roşi pe loc. Era, însă, foarte rezistentă şi după un moment în care lui i se păru că Billie strîngea din dinţi şi se străduia să se liniştească, aceasta întrebă: — Ai aflat ceva despre Edward? Şi cu asta, dispoziţia lui veselă dispăru. — Nimic important. — Dar ceva? întrebă ea plină de speranţă. George nu voia să vorbească despre Edward, din mai multe motive, dar Billie merita un răspuns, aşa că spuse: — Doar presupunerile unui general la pensie. — îm i pare rău. Cred că e teribil de frustrant. Mi-aş dori să pot să fac ceva care să te ajute.

284

JULIA QUINN

Se sprijini de marginea patului şi-l privi încruntată. E atît de greu să nu faci nimic. Nu pot să sufăr asta! El închise ochii. Respiră pe nas. Din nou, erau perfect de acord. — Uneori cred că ar fi trebuit să mă nasc băiat. — Nu. Răspunsul lui fusese scurt şi categoric. Billie rîse. — Foarte amabil din partea ta. Presupun că trebuie să spui asta după ce... ştii tu. Ştia, dar i se părea că nu destul. — M-ar plăcea să fiu proprietară la Aubrey, spuse cu dor. Cunosc fiecare ungher, pot să numesc fiecare plantă de pe fiecare cîmp, ştiu numele tuturor chiriaşilor şi ştiu cînd s-au născut jumătate dintre ei. George o privi uluit. Era mult mai complicată decît îşi dăduse el voie să vadă. — Aş fi fost un excelent viconte Bridgerton. — Fratele tău o să înveţe mersul lucrurilor, spuse George cu blîndeţe. Se aşeză apoi în fotoliul de la birou. Billie nu stătea jos, dar nu era nici tocmai în picioare, şi era singur cu ea în spatele unei uşi închise, aşa că gestul lui din acel moment nu era cel mai îndrăzneţ pe care-l făcuse în ultima oră. — Ştiu, spuse Billie. Fratele meu e foarte isteţ cînd nu e enervant. — Are cincisprezece ani. N-are cum să fie altfel decît enervant. Ea îi aruncă o privire supărată. — Dacă-mi amintesc bine, tu erai deja un dumnezeu la vîrsta lui.


285

El ridică lent o sprînceană. Avea atîtea replici acide şi amuzante în cuvintele ei încît se decise să le uite şi să se bucure de momentul prietenesc. — Cum suporţi? întrebă ea. — Ce anume? — Asta, rosti Billie ridicînd braţele în gestul universal al celor care se simt învinşi. Neputinţa asta. El îşi îndreptă spatele şi o privi mai atent. — Simţi şi tu, nu? — Nu sînt sigur că ştiu la ce te referi, murmură. Dar avea sentimentul că pricepuse, totuşi. — Ştiu că ai fi vrut să te înrolezi. Văd asta pe chipul tău de fiecare dată cînd fraţii tăi aduc subiectul în discuţie. Era, oare, atît de transparent? Spera că nu, dar, în acelaşi timp... — George? El ridică privirea. — Ai tăcut deodată, spuse Billie. — Mă gîndeam doar. Ea zîmbi indulgent şi îi dădu voie să gîndească vorbind cu voce tare. — Nu mi-aş dori să mă fi înrolat. Billie tresări, evident surprinsă. — Locul meu e aici, spuse el. în privirea ei se aprinse ceva ce semăna bine cu mîndria. — Parcă abia acum ţi-ai dat seama de asta. — Nu, spuse el, am ştiut dintotdeauna. — Dar nu acceptaseşi încă ideea? insistă ea. George chicoti trist.

286

JULIA QUINN

Ba da, o acceptasem. Cred doar că nu mi-am permis să... Ridică privirea direct spre ochii ei frumoşi, căprui, şi tăcu o clipă, înţelegînd ce urma să spună. — Cred că nu mi-am dat voie să mă bucur de asta. — Şi acum îţi dai? El dădu din cap aprobator, repede şi convins. — Da. Dacă nu mă bucur... Se opri şi se corectă: — Dacă nouă nu ne pasă de ţara asta şi de oamenii ei, atunci pentru ce luptă Edward şi Andrew? — Dacă e să-şi rişte viaţa pentru rege şi pentru patrie, atunci să ne facem şi noi bine datoria. Privirile li se întîlniră, iar Billie zîmbi. Doar puţin. Nici unul dintre ei nu spuse nimic, fiindcă nu era nevoie. Pînă la urmă, ea zise: — O să urce curînd cu mîncarea ta. El ridică o sprinceană. — încerci să scapi de mine? — încerc să-mi apăr reputaţia, răspunse ea. Şi pe a ta. — Dacă-ţi aminteşti, te-am cerut de soţie. — Ba nu, pufni ea. Ai spus "sigur, o să mă însor cu tine". O rostise pe un ton remarcabil de asemănător cu al unei fete bătrîne supărată. — Nu e deloc acelaşi lucru. El o privi gînditor. — Aş putea să mă aşez în genunchi. — Nu mă mai tachina, George. E foarte urît din partea ta. Vocea îi tremurase, iar el simţi o greutate în piept. Deschise gura, dar ea se ridică de pe marginea patului şi se


287

apropie de fereastră, unde îşi încrucişă mîinile şi se uită în gol, în noapte. — Nu se glumeşte cu aşa ceva, spuse, dar cuvintele îi erau formate ciudat, rotunde şi largi, aproape de parcă i-ar fi ieşit direct din piept. George se ridică repede.’ > — Billie, îmi cer scuze. Trebuie să ştii că niciodată... — Ar fi mai bine să pleci. George rămase pe loc. — Ar fi mai bine să pleci, repetă ea mai apăsat de această dată. O să vină din clipă în clipă cu cina ta. Era un fel foarte clar de a-l da afară. Şi mai bine, de altfel. îl oprea să se facă de rîs. Dacă voia ca el să o ceară de soţie, atunci n-ar fi acceptat momeala pe care el o legănase prin faţa ei? — Cum doreşti, spuse el, apoi făcu o plecăciune politicoasă, cu toate că Billie nu era cu faţa la el. O văzu dînd din cap, apoi ieşi din cameră. *

*

*

Doamne, Dumnezeule, ce făcuse? Ar fi putut să o ceară în căsătorie. Chiar atunci, pe loc. George. Iar ea îl oprise. îl oprise pentru că, fir-ar să fie... nici ea nu ştia de ce. Oare nu petrecuse ea întreaga zi fiind tristă şi întrebîndu-se de ce o evita şi cum să-l facă să o sărute din nou? Oare căsătoria nu i-ar fi asigurat săruturi şi pe viitor? Nu era asta exact ce-şi dorea ea, cu toate că scopul în sine nu era tocmai demn de o tînără domnişoară?

288

JULIA QUINN

El stătuse acolo, relaxat în fotoliu de parcă ar fi fost proprietarul casei (ceea ce era, sau, mai bine zis, avea să fie), iar ea nu ştia dacă vorbise serios sau nu. Oare doar o tachina? Se distra pe seama ei? George nu fusese niciodată crud. Nu i-ar fi rănit sentimentele înadins, dar, dacă i se părea că ea lua totul în glumă, poate că ar fi simţit că putea să facă şi el la fel. Andrew aşa ar fi făcut, nu că el ar fi sărutat-o vreodată sau că ea ar fi vrut asta, dar, dacă dintr-un motiv sau altul ar fi glumit despre căsătorie, el cu siguranţă că ar fi spus ceva ridicol şi s-ar fi aşezat în genunchi. Dar cu George... pur şi simplu nu ştia dacă vorbise sau nu serios. Dacă ea ar fi acceptat? Dacă ar fi spus că i-ar fi făcut nemăsurată plăcere să-l vadă îngenunchind ca să-i jure veşnic devotament... şi ar fi aflat că el glumea? Roşi numai la acest gînd. Nu credea că el ar fi tachinat-o cu aşa ceva, dar, pe de altă parte, era totuşi vorba despre George. Era fiul cel mai mare al contelui de Manston, nobilul şi onorabilul lord Kennard. Dacă i-ar fi cerut vreunei domnişoare mîna, cu siguranţă că nu ar fi luat în glumă toată tărăşenia. Ar fi venit cu un inel, ar fi rostit cuvinte frumoase şi nu ar fi lăsat-o pe ea să decidă dacă dorea ca el să se aşeze în genunchi. Ceea ce însemna că nu vorbise serios, nu? George nar fi fost niciodată atît de nesigur pe sine. Se aruncă pe pat şi îşi duse amîndouă mîinile la piept, încercînd să-şi liniştească inima care gonea. Cîndva nu putea să sufere încrederea nestrămutată în sine însuşi de care dădea dovadă George. Cînd erau copii, el ştia întotdeauna mai bine decît ei, restul, orice. Absolut tot. Era cel mai


289

enervant lucru, chiar dacă acum Billie îşi dădea seama că, fiind cu cinci ani mai mare decît ei, probabil chiar ştia mai bine decît ei totul, despre toate lucrurile. Ei, restul, n-aveau cum să-l prindă din urmă pînă nu ajungeau cu toţii adulţi. Iar acum... acum adora încrederea sa calmă în sine. Nu era niciodată obraznic, nu se lăuda niciodată. Era doar... George. Iar ea îl iubea. îl iubea, Doamne, şi tocmai îl îm pie dicase să o ceară de soţie! Ce făcuse? Şi, mai important, cum să desfacă încurcătura?

Capitolul 20 George era întotdeauna primul din familia sa care cobora la micul dejun, dar, cînd păşi în sufrageria informală a doua zi dimineaţă, mama sa era deja la masă şi bea dintro ceaşcă de ceai. Nu exista nici o îndoială că o astfel de întîmplare nu era o coincidenţă. — George, spuse ea imediat ce dădu cu ochii de el, trebuie să-ţi vorbesc. — Mamă, murmură el apropiindu-se de bufet, ca să-şi pună micul dejun pe farfurie. Orice avea de zis, el nu se simţea în stare s-o asculte. Era obosit şi cam nervos. Aproape că făcuse o cerere în căsătorie cu o noapte înainte şi mai mulţjdecît sigur fusese respins. Nimeni nu visează la aşa ceva şi nici nu dormi prea bine după o astfel de întîmplare. — După cum ştii, spuse ea trecînd direct la subiect, în seara asta e balul lui lady Wintour. El îşi puse ouă pe farfurie. — Te asigur că nu am uitat nici o clipă. Ea strînse din buze, dar nu îl certă pentru că îi vorbise pe acel ton sarcastic. în loc de asta, aşteptă cu răbdare pînă cînd el i se alătură la masă.


291

— E vorba de Billie, spuse ea. Sigur că era vorba de Billie. — Sînt foarte îngrijorată din cauza ei. La fel era şi el, dar cu siguranţă nu din aceleaşi motive. Zîmbi dezinteresat. — Care este problema? > — O să aibă nevoie de tot ajutorul pe care putem să iI oferim. — Nu vorbi prostii! pufni el, cu toate că ştia la ce se referise mama sa. Billie nu avea ce să caute la Londra. Era fată din provincie, din cap pînă-n picioare. — Te întrebi vreodată de ce alegem să socializăm cu vulturii ăştia? gîndi el cu voce tare. — Fiindcă jumătate dintre ei sînt, de fapt, porumbiţe. — Porumbiţe? întrebă el privindu-o fără să-i vină să-şi creadă urechilor. Ea flutură din mînă. — Bine, poate porumbei călători. Dar nu asta e ideea. — N-aveam eu aşa noroc, să-mi spui tu de la început care este subiectul. Ea îl privi cu suficientă dojană încît el să înţeleagă că, deşi auzise replica, era suficient de elegantă încît s-o ignore. — Succesul ei e în mîinile tale. George ştia că avea să regrete dacă o încuraja să îi spună mai multe despre subiect, dar nu se putu opri: — Poftim? — Ştii la fel de bine ca şi mine că, pentru a asigura succesul unei debutante, trebuie ca un domn bine-văzut, cum eşti tu, să îi dea atenţie. Din nu se ştie ce motiv, cuvintele mamei sale îl enervară la culme.

292

JULIA QUINN

— De cînd e Billie o debutantă? Mama lui îl privi de parcă ar fi fost un idiot. — De ce altceva crezi că am adus-o la Londra? — Cred că ai spus că vrei să-ţi ţină companie? răspunse el. Mama sa flutură din mînă, arătînd că ştia foarte bine că acela era un nonsens. — Fata asta are nevoie de puţină cizelare. "Ba nu, nu are nevoie", se gîndi George. înfipse furculiţa într-un cîrnat, cu o mişcare ceva cam vehementă. — E destul de bine aşa cum este. — Foarte frumos din partea ta să spui asta, George, răspunse mama sa inspectîndu-şi brioşa şi decizînd să mai adauge un pic de unt deasupra, dar te asigur că nici o doamnă nu doreşte să fie "destul de bine aşa cum este". El arboră o expresie răbdătoare. — Unde vrei să ajungi, mama? — La faptul că am nevoie ca în seara asta să-ţi joci şi tu rolul. Trebuie neapărat să dansezi cu ea. Vorbise de parcă lui i s-ar fi părut o corvoadă să facă asta. — Sigur că o să dansez cu ea. Avea să fie al naibii de stînjenitor, luînd în considerare tot ce se întîmplase, dar chiar şi aşa, nu putea să nu aştepte cu nerăbdare momentul. îşi dorea să danseze cu ea încă din acea dimineaţă la Aubrey Hall, cînd ea îşi pusese mîinile în şolduri şi-l întrebase dacă a dansat vreodată cu ea. în acel moment nu-i venise să creadă că nu dansaseră niciodată împreună. După toţi acei ani în care fuseseră vecini, cum să nu fi dansat măcar o dată? Acum nu-i venea să creadă că atunci crezuse că


293

dansase cu ea. Dacă ar fi dansat cu Billie, dacă muzica i-ar fi învăluit, iar el i-ar fi pus o mînă pe şold... Nu era ceva ce să fi putut să uite. Şi îşi dorea asta. Voia s-o ia de mînă şi s-o conducă pe ringul de dans, pas, aplecare. Să-i simtă graţia trupului. Mai mult decît atît, voia ca ea să simtă că putea să fie graţioasă. Voia ca ea să ştie că era la fel de feminină şi de elegantă ca şi restul, că pentru el era perfectă, nu doar "suficient de bună aşa cum era". Dacă ar fi putut doar să... — George! Ridică privirea. — Fii amabil şi urmăreşte-mă, spuse mama lui. — Scuzele mele, murmură el. N-avea idee cît timp fusese pierdut în reverie, cu toate că, în general vorbind, pentru mama lui chiar şi o secundă era prea mult de tolerat. — Spuneam, repetă ea cu un aer amuzat, că trebuie să dansezi cu Billie de două ori. — Consideră treaba ca şi făcută. Ea îl privi bănuitoare. Era clar nedumerită de ce lucrurile mergeau atît de repede după bunul ei plac. — Trebuie să laşi să treacă şi cel puţin nouăzeci de minute între cele două dansuri. El îşi dădu ochii peste cap fără să se ostenească să se ascundă. — Cum doreşti. Lady Manston amestecă puţin zahăr în ceaşca de ceai. — Trebuie să pari atent cu ea. — Dar nu prea atent, totuşi? — Nu mă lua peste picior, îl avertiză ea. El lăsă furculiţa din mînă.

294

JULIA QUINN

— Mamă, te asigur că sînt la fel de dornic ca şi tine să o văd pe Billie fericită. Cuvintele lui părură să o liniştească întrucîtva. — Foarte bine, spuse. Mă bucur că sîntem de acord. Vreau să ajungem la bal pe la nouă şi jumătate. O să avem ocazia să intrăm cum se cuvine, dar o să fie încă destul de devreme ca să putem să facem prezentările fără dificultate. Petrecerile astea devin repede zgomotoase. George dădu aprobator din cap. ■ — Cred că ar trebui să plecăm pe la nouă. Sigur o să fie un şirîntreg de trăsuri la Wintour House şi ştii cît de mult durează aşa ceva. Dacă ai putea să fii gata la nouă fără un sfert... — Nu se poate, o întrerupse George, amintindu-şi de mesajul ridicol pe care trebuia să i-l transmită lui Robert Tallywhite. Nu pot să vă însoţesc. Trebuie să merg singur la bal. — Nu fi absurd! spuse ea pe un ton care nu admitea să fie contrazisă. Trebuie să ne însoţeşti! — Mi-aş dori să pot, spuse el cu sinceritate. l-ar fi plăcut ca Billie să-şi facă intrarea la braţul lui, dar se gîndise deja mult la programul din acea seară şi hotărîse că era nevoie să sosească singur. Dacă ajungea în compania doamnelor, ar fi fost nevoit să le abandoneze la intrare, nici mai mult, nici mai puţin. Dumnezeu ştia că n-avea cum să facă asta fără să răspundă unui adevărat interogatoriu din partea mamei sale. Era mai bine să ajungă acolo devreme, ca să-l găsească pe Tallywhite şi să rezolve problema înainte să sosească ele. — Ce poate să fie mai important decît să ne însoţeşti pe mine şi pe Billie? întrebă mama sa pe un ton categoric.


295

— Am ceva stabilit de dinainte, răspunse el ducînd ceaşca de ceai la gură. Nu pot să mă eschivez. Mama sa strînse din buze. — Sînt foarte nemulţumită. — îmi pare rău să te dezamăgesc. Ea începu să amestece şi mai energioîn ceai. — S-ar putea să mă înşel, să ştii. Poate că Billie o să aibă un mare succes. Ar putea să ne înconjoare o mulţime de domni încă de la intrare. — Tonul tău pare a spune că ţi se pare că n-ar fi bine dacă s-arîntîmpla aşa, spuse George. — Sigur că nu asta vreau să spun. îmi pare doar rău că tu n-o să fii acolo ca s-o vezi. Adevărul era că George îşi dorea foarte puţin să.vadă aşa ceva. Billie, înconjurată de o ceată de gentlemeni destul de isteţi ca să-şi dea seama că ea era o comoară? I se părea un coşmar. Şi ceva imposibil, dacă tot veni vorba. — De fapt, îi spuse mamei sale, probabil că o să ajung la Wintour înaintea voastră. — Atunci nu ştiu de ce n-ai putea să vii înapoi la intrare şi să ne însoţeşti. George îşi stăpîni impulsul să ducă mîna la frunte, exasperat. — Mamă, nu o să meargă. Te rog lasă lucrurile aşa cum sînt şi ai încredere că ne vedem la bal, unde o să fiu atît de atent la Billie încît toţi domnii londonezi o să.aştepte la coadă ca să-i cadă la picioare. — Bună dimineaţa! Se întoarseră amîndoi şi dădură cu ochii de cea despre care discutau, stînd în pragul uşii. George se ridică să o

296

JULIA QUINN

salute. Nu era sigur cît auzise din conversaţia lor în afară de ceea ce spusese el pe un ton sarcastic şi se temea că ea avea să interpreteze lucrurile altfel decît ar fi trebuit. — Foarte amabil din partea ta să te ocupi de mine în seara asta, spuse pe un ton atît de dulce şi de plăcut încît el nu reuşi să-şi dea exact seama cît era de sinceră. Billie se apropie de bufet şi luă o farfurie. — Sper să nu fiu o corvoadă. Asta era. — Ba din contră, spuse el. Abia aştept să-ţi fiu însoţitor. — Dar nu destul cît să ne acompanieze în trăsură, spuse mama lui ca pentru sine. — Termină, o dojeni el. Billie se întoarse şi se uită de la un Rokesby la celălalt, cu o curiozitate nemascată. — Regret să te informez că în această seară am o sarcină care nu poate fi amînată, îi spuse, ceea ce înseamnă că nu o să pot să vă conduc la Wintour House, dar ne vedem fără îndoială acolo. Sper să-mi faci onoarea să dansezi de două ori cu mine. — Sigur, murmură ea. Oricum n-ar fi putut să spună nimic altceva. — Dacă tot nu poţi să ne însoţeşti diseară... începu lady Manston. George aproape că dădu cu şervetul de masă. — Poate că eşti disponibil să ne ajuţi în alte feluri. Billie scoase un sunet asemănător cu un pufnit. George nu putea să fie sigur, dar clar era în firea ei să se amuze de faptul că el îşi pierdea răbdarea cu mama sa. — Tu îi cunoşti pe toţi domnii tineri mai bine decît mine, continuă lady Manston. Care sînt aceia pe care ar fi mai bine să îi evităm?


297

"Evitaţi-i pe toţi", gîndi George. — Să fim atente la vreunul dintre ei în mod particular? Unul pe care să şi-l dorească Billie cu tot dinadinsul? — Pe care să mi-l... poftim? Probabil că Billie fusese luată prin surprindere, se gîndi George, fiindcă tînăra scăpase trei felii de bacon pe podea. — Pe care să ţi-l doreşti, scumpa mea, spuse lady Manston. E o expresie. Sigur ai mai auzit-o. — Da, bineînţeles, răspunse tînăra, grăbindu-se să îşi ducă farfuria la masă. Dar nu văd de ce aş face eu aşa ceva. N-am venit la Londra ca să-mi caut un soţ. — întotdeauna trebuie să cauţi un soţ, Billie, spuse lady Manston, apoi se întoarse către George. Dar fiul lui Ashbourne? Nu cel mai mare, sigur. El e deja însurat şi, oricît de încîntătoare ai fi tu, spuse peste umăr spre Billie cea încă uluită, nu cred că ai putea să te măriţi cu moş tenitorul unui ducat. — Sînt destul de sigură că nici nu vreau aşa ceva, spuse Billie. — Foarte pragmatic din partea ta, draga mea. Asta ar presupune foarte multă pompă. — Spuse soţia unui conte, remarcă George. — Nu e deloc acelaşi lucru, răspunse mama lui. Şi nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce zici de fiul lui Ashbourne? — Nu. — Nu ? repetă mama lui. Adică nu ai nici o părere? — Nu, adică nu. Nu e pentru Billie. Care, nu putu George să nu observe, privea schimbul dintre el şi mama sa cu un amestec de curiozitate şi spaimă. — Din vreun motiv anume? întrebă lady Manston. — Joacă jocuri de noroc, minţi George.

298

JULIA QUINN

Ei, poate nu era chiar o minciună. Toţi domnii jucau jocuri de noroc, iar ei nu avea de unde să ştie care dintre ei exagera. — Dar moştenitorul Billington? Cred că el... — Nici el. Mama sa îl privi impasibilă. — E prea tînăr, spuse George, sperînd să aibă dreptate. — Chiar aşa? se încruntă lady Manston. Presupun că s-ar putea. Nu-mi amintesc exact. — Nu cred că eu am ceva de spus despre asta, interveni şi Billie. — Ba sigur că da, răspunse mama lui bătînd-o pe mînă. Doar că nu chiar acum. Billie deschise gura, dar nu ştiu ce să spună. — Cum ai putea să spui ceva cînd tu nu ne cunoşti decît pe noi? continuă lady Manston. Billie băgă în gură o bucată de bacon şi începu să mestece cu o forţă impresionantă. George bănuia că făcea asta ca nu cumva să spună ceva ce avea să regrete mai tîrziu. — Nu te teme, draga mea, spuse lady Manston. George luă o înghiţitură de ceai. — Mie nu mi se pare îngrijorată. Billie îl privi recunoscătoare. Mama sa, pe de altă parte, îl ignoră complet. — O să cunoşti pe toată lumea curînd, Billie. Atunci poţi să te decizi cu cine vrei să dezvolţi o relaţie de amiciţie. — Nu am de gînd să stau aici destul ca să-mi fac păreri într-un sens sau într-altul, spuse Billie pe un ton remarcabil de egal şi de calm după părerea lui George. — Prostii, spuse lady Manston. Lasă totul pe mine.


299

— Nu eşti mama ei, rosti George încet. La care mama lui ridică sprîncenele şi spuse: — Dar aş putea să fiu. Atît el, cît şi Billie o priviră şocaţi. — Ei, serios acum. Ştiţi amîndoi că sper de mult la o alianţă între familiile noastre. ’ — O alianţă? repetă Billie, iar lui George cuvîntul i se păru teribil, rece, unul care n-ar fi putut niciodată cuprinde tot ce ajunsese el să simtă pentru ea. — Pereche, căsătorie, cum vreţi să-i spuneţi, rosti lady Manston. Sîntem prieteni foarte buni. Sigur că mi-ar plăcea să fim o familie. — Dacă are vreo importanţă, spuse Billie încet, eu deja vă consider ca făcînd parte din familia mea. — Ştiu, draga mea. Şi eu simt la fel, doar că mi s-a părut mereu o idee minunată să oficializăm lucrurile. Dar nu contează. O avem pe Georgiana. Billie îşi drese glasul. — E încă foarte tînără. Lady Manston zîmbi diavoleşte. — La fel e şi Nicholas. Expresia de pe chipul lui Billie era atît de aproape de oroare încît George aproape că izbucni în rîs. Probabil că ar fi făcut-o dacă nu ar fi simţit că şi chipul lui purta o expresie asemănătoare. — Văd că v-am şocat, spuse mama lui, dar orice mamă o să vă spună că nu e niciodată prea devreme ca să faci planuri de viitor. — Nu-ţi recomand să-i spui asta lui Nicholas, murmură George. — Sau Georgianei, desigur, continuă mama lui, turnîndu-şi încă o cană de ceai. Vrei şi tu, Billie?

300

JULIA QUINN

— Da, mulţumesc. — Şi altceva, la fel de important, spuse lady Manston turnînd nişte lapte în ceaşca tinerei. Nu trebuie să-ţi mai spunem Billie. Aceasta clipi. — Poftim? Urmă ceaiul, apoi lady Manston îi întinse cana şi spuse: — De astăzi o să-ţi folosim numele de botez, Sybilla. Billie rămase o clipă cu gura căscată, destul cît să fie clar pentru toată lumea că era uluită, apoi spuse: — Aşa-mi zice mama cînd e supărată pe mine. — Atunci noi o să punem bazele unei tradiţii noi şi mai fericite. — Chiar e necesar? întrebă George. — Ştiu că o să fie greu de ţinut minte, spuse lady Manston, aşezînd în sfîrşit ceaşca lîngă farfuria lui Billie, dar cred că aşa e cel mai bine. Ca nume, Billie este... Nu ştiu dacă i-aş spune masculin, dar nu cred că reprezintă corect felul în care vrem să fii văzută. — Dar reprezintă felul în care este ea în realitate, se răsti George. — Vai de mine, n-aveam habar că o să fii atît de vehement în ceea ce priveşte acest subiect, spuse mama lui privindu-l cu o expresie perfect nevinovată. Sigur, nu depinde de tine. — Prefer să mi se spună Billie, adăugă şi ea. — Nu sînt sigură că depinde nici de tine, draga mea. — De cine, atunci? întrebă George exasperat. Mama lui îl privi de parcă ar fi pus cea mai prostească întrebare din lume. — De mine.


301

— De tine, repetă el. — Eu ştiu cum merg lucrurile astea. Am mai făcut aşa ceva şi înainte, ştii bine. — Dar soţul lui Mary nu e din Kent? îi aminti George. — Ba da, însă l-a găsit după ce s-a cizelat la Londra. Doamne! Mama lui înnebunise. Era singura explicaţie. Putea să fie tenace şi insistentă cînd era vorba despre eticheta înaltei societăţi, dar nu reuşise niciodată să atingă un nivel atît de înalt de iraţional. — Sînt convinsă că nu contează prea mult, spuse Billie. Oare nu o să-mi spună majoritatea "domnişoară Bridgerton"? — Ba sigur că da, admise lady Manston, dar o să ne audă pe noi vorbindu-ţi. O să-ţi ştie numele de botez. — Asta-i cea mai prostească discuţie din lume, bombăni George. Mama lui îi aruncă o privire letală. — Sybilla, spuse întorcîndu-se spre Billie, ştiu că nu ai venit la Londra cu intenţia să-ţi găseşti un soţ, dar îţi dai seama cît e de convenabil să faci asta dacă tot eşti aici. No să găseşti pe nimeni mai potrivit în Kent. — Nu ştiu, murmură Billie pe deasupra ceştii de ceai. Cînd toţi fraţii Rokesby sînt acasă, în Kent e plin de burlaci potriviţi. George ridică brusc capul, iar mama lui izbucni imediat în rîs. — Aşa e, Billie, spuse aceasta cu un zîmbet cald, uitînd să-i spună pe numele de botez, dar, vezi tu, acum numai unul dintre ei e acasă. — Doi, spuse George nevenindu-i să creadă. Dacă nu plecai niciodată, se pare că nu erai considerat nici ca fiind acasă.

302

JULIA QUINN

— La tine mă şi refeream, George. Acum se simţea prost. Se ridică. — O să-i spun lui Billie cum îşi doreşte ea să i se spună. Ne vedem la Wintour House, cum am promis, după ce începe balul. Dacă vreţi să mă scuzaţi, am multe de rezolvat astăzi. Nu era adevărat, dar nu credea că ar mai fi putut să asculte un singur cuvinţel despre subiectul debutului lui Billie în înalta societate. Cu cît se termina mai repede acea zi nefastă, cu atît mai bine. *

*

*

Billie îl privi îndepărtîndu-se. Nu voia să spună nimic, darîn momentul în care lăsă lingura în terci, se auzi rostind: — Aşteaptă! George se opri în pragul uşii. — Vreau doar să-ţi spun ceva, repede, zise lăsînd şervetul pe masă. Nu avea idee ce voia să-i spună, darîn inima ei era ceva ce, evident, dorea să iasă la lumină. Se întoarse către lady Manston. — Te rog să mă scuzi. Nu lipsesc decît un moment. George ieşi din sufrageria mică, pe coridor, ca să aibă o oarecare intimitate. Billie îşi drese glasul. — îmi pare rău. — Pentru ce? Bună întrebare. Nu-i părea rău. — De fapt, spuse, trebuie să-ţi mulţumesc.


303

— îmi mulţumeşti, rosti el încet. — Fiindcă mi-ai luat apărarea şi mi-ai spus Billie. El zîmbi pe jumătate, cu oarecare tristeţe. — Nu cred că aş putea să-ţi spun Sybilla nici dacă aş încerca. Ea răspunse cu acelaşi aer nefericit. , — Nu cred că aş răspunde dacă m-ar striga aşa altcineva în afară de mama. El o studie o clipă, apoi îi zise: — Să n-o laşi pe mama să te transforme în cineva care nu eşti tu. — Nu cred că se mai poate atît de tîrziu. Sînt prea obişnuită cu felul meu de-a fi. — La înaintata vîrstă de douăzeci şi trei de ani? — E o vîrstă foarte înaintată cînd nu eşti căsătorită, să ştii. Poate că n-ar fi trebuit să spună asta. Erau prea multe cereri în căsătorie de tristă amintire în istoria lor recentă. Lui Billie şi una i se părea în plus. Două o făceau deja să pară o ciudăţenie a mamei natură. Dar nu regreta că spusese ce spusese. Nu putea. Nu, dacă voia să transforme una dintre acele cereri aproxi mative în căsătorie în ceva real. Şi voia asta. Stătuse trează jumătate din noapte — ei bine, cel puţin douăzeci de minute — certîndu-se fiindcă îl împiedicase pe George s-o ceară de soţie. Dacă ar fi avut o cămaşă aspră din păr de capră, ca a celor care se căiau pentru cine ştie ce păcate, ar fi îmbrăcat-o, cu toate că nu era adepta gesturilor inutile. George se încruntă, făcînd-o să gîndească mult mai repede decît înainte. Oare se întreba de ce făcuse ea un

304

JULIA QUINN

comentariu despre statutul său de fată aproape bătrînă? încerca să se hotărască la un răspuns? Să-şi dea seama dacă ea îşi pierduse minţile? — M-a ajutat, ce-i drept, să aleg o rochie minunată pentru diseară. — Mama mea? Billie dădu aprobator din cap, apoi zîmbi poznaş. — Cu toate că mi-am adus şi pantalonii, doar pentru cazul în care o să fie nevoie s-o şochez. El rîse tare. — Chiar aşa? — Nu, recunoscu ea, cu inima deodată mai uşoară fiindcă-l făcuse să rîdă, dar numai faptul că m-am gîndit la asta contează, nu crezi? — Absolut. O privi cu ochii lui foarte albaştri în lumina dimineţii, iar amuzamentul i se transformă în ceva mai serios. — Te rog, permite-mi să-mi cer scuze în numele mamei mele. Nu ştiu ce-a apucat-o. — Cred că se simte, spuse Billie încruntîndu-se un moment şi străduindu-se să găsească un cuvînt potrivit, vinovată. — Vinovată? întrebă George surprins. Pentru ce să se simtă vinovată? — Că nici unul dintre fraţii tăi nu m-a cerut de soţie. Un alt lucru pe care, probabil, n-ar fi trebuit să-l spună. Adevărul era că Billie chiar credea că lady Manston simţea asta. Cînd expresia de pe chipul lui George se transformă din curiozitate în ceva ce ar fi putut fi gelozie, ei bine, Billie se bucură puţin.


305

— Cred că încearcă să mă recompenseze pentru asta, spuse vesel. Nu aşteaptă să mă ceară vreunul dintre ei, dar cred că ea crede că eu aşteptam asta, aşa că acum vrea să mă prezinte... — Destul, se răsti George. — Poftim? ! , El îşi drese glasul şi rosti pe un ton mult mai temperat. — E ridicol. — Că mama ta simte asta? — Că ea crede că, dacă te prezintă unei bande de filfizoni inutili, face un lucru bun. Billie se bucură un moment de cuvintele lui, apoi răspunse: — E bine intenţionată. George pufni tare. — Chiar este, insistă Billie, incapabilă să-şi ascundă zîmbetul. Vrea doar ce crede că e mai bine pentru mine. — Ce crede ea că e mai bine pentru tine. — Ei bine, da. Nu ai cum s-o convingi de contrariul. Mă tem că asta e o trăsătură Rokesby. — Cred că tocmai m-ai insultat. — Ba nu, spuse ea păstrîndu-şi expresia calmă pe chip. — O să trec cu vederea insulta asta. — Foarte amabil din partea ta, domnule. El dădu ochii peste cap auzindu-i obrăznicia şi, din nou, Billie se simţi mai în largul ei. Poate că nu aşa flirtau doamnele mai rafinate, dar ea atît ştia să facă. Şi părea să funcţioneze. De asta era sigură. Poate că avea, totuşi, puţină intuiţie feminină.

Capitolul 21 Mai tîrziu în acea seară, la balul Wintour. După nouăzeci de minute de cînd ajunsese, George tot nu-l întîlnise pe Taliywhite. Trase de cravată, pe care era convins că valetul lui o strînsese mai mult decît de obicei. Serata lui lady Wintour nu avea nimic neobişnuit. De fapt, ar fi mers pînă într-atît încît să spună că era atît de banală încît plictisea. Asta dacă ar fi reuşit să scape de sentimentul straniu, ca o gîdilătură pe ceafă. Oriunde se întorcea, i se părea că era privit ciudat, cu mai multă curiozitate decît ar fi trebuit. îşi gîndise atent sosirea. Prea devreme şi ar fi atras atenţie nedorită. Ca majoritatea burlacilor de vîrsta lui, petrecea cîteva ore la club înainte să-şi îndeplinească obligaţiile sociale. Dacă ar fi ajuns la bal la opt fix, ar fi fost straniu. Plus că s-ar fi trezit obligat să petreacă următoarele două ore făcînd conversaţie cu strămătuşa lui aproape surdă, care era legendară pentru punctualitate, la fşl ca şi pentru respiraţia "parfumată". Nu voia, însă, nici să-şi urmeze programul obişnuit, adică să ajungă mult după începerea petrecerii, l-ar fi fost prea greu să-l găsească pe Taliywhite în astfel de aglomeraţie sau, şi mai grav, nu l-ar mai fi întîlnit deloc. După ce se gîndise atent, decisese să intre în sala de bal de la Wintour cu aproximativ o oră după începerea


307

petrecerii. Era încă foarte devreme, dar erau destui oameni în jur ca George să treacă neobservat. Se întrebă, nu pentru prima dată, dacă nu cumva analizase prea mult situaţia. Părea prea mare bătaie de cap doar ca să-i spui cuiva un vers dintr-o poezioară pentru copii. ’ f Se uită la ceas. Era aproape ora zece, deci, dacă Billie nu venise deja, atunci avea să apară curînd. Mama lui încercase să ajungă la nouă şi jumătate, dar George auzise numeroase persoane care se plîngeau că şirul de trăsuri de la poartă era foarte mare. Billie şi mama sa erau, aproape sigur, blocate în trăsură, aşteptîndu-şi rîndul să coboare. Nu avea prea mult timp dacă voia să se ocupe de mesaj înainte de sosirea celor două. Cu o expresie calculat plictisită, continuă să se mişte prin încăpere, murmurînd saluturi cînd se întîlnea cu cîte un cunoscut. Un lacheu circula cu pahare de punci, aşa că luă şi el unul, abia umezindu-şi buzele şi privind peste marginea paharului. Nu-I văzu pe Tallywhite, dar... Oare acela era lordul Arbuthnot? De ce naiba îi ceruse lui George să livreze un mesaj cînd ar fi putut foarte bine s-o facă el însuşi? Poate că existau motive pentru care Arbuthnot nu putea să fie văzut cu Tallywhite. Poate că mai era cineva acolo, cineva care nu trebuia să afle că ei doi lucrau împreună. Sau poate că Tallywhite nu ştia destule. Poate nu ştia că Arbuthnot era cel care îi transmitea mesajul. Sau... Poate că Tallywhite ştia că Arbuthnot era persoana de contact, şi totul era doar un plan ca să-l testeze pe George

308

JULIA QUINN

şi să-l folosească la misiuni ulterioare. Poate că tocmai nimerise din întîmplare într-o carieră de spion. Se uită la punciul din mîna lui. Poate că avea nevoie de... sigur avea nevoie de ceva cu mai mult alcool. — Ce e în porcăria asta? întrebă lăsînd paharul din mînă. Şi atunci o văzu. I se opri răsuflarea. — Billie? Era o imagine de vis. Rochia îi era de un vişiniu adînc, culoare neaşteptat de vie pentru o domnişoară nemăritată, dar una care pe ea venea perfect. Pielea îi era ca laptele, ochii îi străluceau, iar buzele... Ştia că nu şi le colorase, fiindcă Billie n-ar fi avut niciodată răbdare pentru aşa ceva, dar, cumva, păreau mai voluptuoase, de parcă ar fi absorbit din rubiniul rochiei strălucitoare. El sărutase buzele acelea. O gustase şi o adorase. Voia să o venereze în feluri la care ea nici nu putea să viseze. Era straniu că nu îi auzise strigat numele. Era prea departe de intrare, sau poate pur şi simplu fusese prea prins de propriile gînduri, dar iat-o acolo, alături de mama lui, atît de frumoasă şi de strălucitoare încît el nu mai vedea pe nimeni în jur. Deodată, restul lumii păru greu de suportat. Nu voia să fie acolo, la bal, cu oameni cărora nu voia să le vorbească şi cu mesaje pe care nu dorea cu tot dinadinsul să le livreze. O voia numai pe Billie şi numai pentru sine. Uită de Tallywhite. Uită de mazăre, terci şi budincă şi se repezi de-a lungul încăperii cu atîta hotărîre încît mulţimea parcă i se topi din cale. Cumva, uimitor, restul nu o observaseră încă. Era atît de frumoasă, atît de neobişnuit de vie şi de reală în acea


309

cameră plină de păpuşi de ceară! N-avea să rămînă multă vreme nedescoperită. Dar nu încă. în curînd va fi nevoit să se lupte cu armate de tineri domni, dar în acea clipă ea era încă singură. Avea, însă, emoţii. Era sigur că numai el îşi dădea seama. Trebuia să o cunoşti că să ştii. Stătea dreaptă, cu capul sus, mîndră, dar ochii îi fugeau în toate părţile, prin mulţime. Oare îl căuta pe el? Făcu un pas înainte. — George! spuse ea fericită. Adică, lord Kennard. Ce minunat şi... îi zîmbi secret. — ...Nesurprinzător să te văd aici. — Domnişoară Bridgerton, murmură el înclinîndu-se deasupra mîinii ei întinse. — George, spuse mama sa cu un salut din cap. El se aplecă şi o sărută pe obraz. — Mamă. — Nu ţi se pare Billie foarte frumoasă? El dădu încet din cap, incapabil să-şi ia ochii de la ea. — Da, spuse. E foarte... frumoasă. Dar nu acela era cuvîntul potrivit. Era prea prozaic. Frumuseţea nu vorbea despre inteligenţa care dădea profunzime privirii ei şi nu era isteţimea din spatele zîmbetului. Era frumoasă, dar nu era numai atît, iar el de asta o iubea. — Sper că mi-ai păstrat primul dans, spuse. Billie se uită la mama lui, căutîndu-i aprobarea. — Da, poţi să dansezi prima dată cu George, acceptă cu un zîmbet indulgent.

310

JULIA QUINN

— Sînt atît de multe reguli, spuse Billie stînjenită, încît nu mai ştiam dacă nu cumva trebuia să dansez cu tine mai tîrziu. — Ai venit de mult? întrebă lady Manston. — Cam de o oră, spuse George. Sarcina mea a durat mai puţin decît credeam. — Ai avut o sarcină de îndeplinit? întrebă ea. Credeam că te întîlneşti cu cineva. Dacă George n-ar fi fost vrăjit de Billie, poate că s-ar fi enervat. Mama lui, evident, încerca să afle ceva de la el sau cel puţin să-l dojenească pentru comportamentul de mai devreme, dar el nu reuşi să simtă nimic legat de asta. Nu cînd Billie îl privea cu ochii strălucitori. — Chiar eşti frumoasă, spuse. — Mulţumesc. Zîmbi stînjenită, iar el îi privi mîinile, care se mişcau emoţionate pe lîngă faldurile rochiei. — Şi tu eşti foarte chipeş. Alături de ei, lady Manston zîmbea fericită. — Vrei să dansezi? întrebă el deodată. — Acum? spuse tînăra zîmbind adorabil. Avem muzică? Nu aveau. Era atît de prosteşte de îndrăgostit încît nici măcar nu se simţi jenat. — Poate vrei să ne plimbăm prin sală? sugeră. ' Muzicienii vor reîncepe să cînte cît de curînd. Billie se uită la lady Manston, care făcu un gest aprobator din mînă. — Mergeţi, spuse, dar să rămîneţi unde vă pot vedea. George ieşi din visare suficient cît să îi arunce mamei sale o privire de gheaţă.


311

— N-aş visa să fac ceva care să-i strice reputaţia. — Sigur că nu, răspunse aceasta de sus. Vreau doar să mă asigur că e văzută. Există mulţi burlaci potriviţi aici. Mai mulţi decît mă aşteptam. George o luă pe Billie de braţ. — L-am văzut pe moştenitorul Billington, continuă lady Manston, şi nu mi s-a părut deloc prea tînăr. George o privi aproape cu reproş. — Nu cred că vrea să fie Billie Billington, mamă. Billie îşi ascunse un hohot de rîs. — Vai de mine, nici nu mă gîndisem! — Foarte bine. — Oricum, acum e Sybilla, spuse mama lui, demonstrînd că avea talentul să audă numai ce-i făcea plăcere. Iar Sybilla Billington are o rezonanţă plăcută. George se uită la Billie şi spuse: — Nu-i adevărat. Ea strînse din buze, amuzată. — Numele lui de familie e Wycombe, continuă lady Manston. Aşa, ca să ştii. George dădu ochii peste cap. Mama lui era o adevărată ameninţare. întinse mîna spre Billie: — Mergem? Tînăra dădu aprobator din cap şi se întoarse în direcţia în care se uita şi el. — Dacă-I vedeţi pe fiul lui Ashbourne... Dar cei doi plecaseră deja. — Nu ştiu cum arată fiul lui Ashbourne. Tu ştii? — Are ceva burtă, minţi George. — Vai, se încruntă Billie. Nu ştiu de ce l-ar vrea mama ta pentru mine. Doar ştie că eu sînt foarte activă.

312

JULIA QUINN

George murmură ceva menit să-i exprime acordul şi îşi continuă plimbarea lentă de-a lungul sălii de bal, bucurînduse de senzaţia pe care i-o dădea faptul că mergea braţ la braţ cu Billie. — A fost un şir destul de lung de trăsuri la intrare, spuse Billie, l-am spus mamei tale că ar trebui să coborîm şi să mergem pe jos, fiindcă vremea e atît de frumoasă, dar ea n-a vrut să audă aşa ceva. George chicoti. Numai Billie ar fi fost în stare să facă o asemenea sugestie. — Sincer, continuă ea, ai fi zis că am întrebat-o dacă putem să ne oprim să-l vedem pe rege la un ceai pe drum spre conac. — Ei bine, dat fiind că palatul regal e în cealaltă parte a oraşului...o tachină George. Ea îl lovi cu cotul în coaste, dar nu tare, ca să nu vadă nimeni. — Mă bucur că nu ai purtat perucă, îi spuse George. Părul ei avea o coafură elaborată, după ultima modă, dar era părul ei şi numai foarte puţin pudrat. îi plăcea şatenul ei cu multe nuanţe. Era Billie, fără nici un artificiu, şi, dacă ar fi definit-o un singur lucru, atunci acela era lipsa de artificiu. Voia să se bucure de perioada petrecută la Londra, dar nu voia să o vadă schimbîndu-se din cauza ei. — Foarte demodat, ştiu, spuse ea atingînd şuviţa carei fusese lăsată să atîrne peste umăr, dar am reuşit s-o conving pe mama ta că există riscul să mă apropii prea mult de vreo lumînare şi să iau foc. George se întoarse brusc. — Dată fiind povestea cu prezentarea mea la curte, spuse ea, nu e pe cît de nerezonabil pare.


313

El încercă să nu rîdă. încercă din răsputeri. — Te rog, n-ai decît să rîzi. Mi-a luat mult pînă să pot glumi pe tema asta. Am putea foarte bine să rîdem. — Ce s-a întîmplat acolo pînă la urmă? întrebă el. Sau nu vreau să ştiu. — Vrei să ştii, spuse ea aruncîodu-i o privire impertinentă cu coada ochiului. Crede-mă, clar vrei să ştii. El aşteptă. — Dar nu o să afli acum, declară ea. O femeie trebuie să aibă şi secrete, sau cel puţin aşa-mi tot spune mama ta. — Cumva, nu cred că a da foc curţii e genul de secret la care se referea ea. — Avînd în vedere cît de mult îşi doreşte să fiu văzută ca o tînără domnişoară elegantă şi rafinată, cred că exact la genul acesta de secret s-a referit. îl privi cu o expresie superioară. — Lady Alexandra Fortescue-Endicott n-ar da niciodată foc rochiei cuiva. — Nu. Şi dacă ar face-o, îmi imaginez că ar fi cu intenţie. Billie pufni în rîs. — George Rokesby, ce lucru urît ai spus. Şi, probabil, deloc adevărat. — Aşa crezi? — Oricît m-ar durea să recunosc, da. Nu e atît de rea. Sau de isteaţă. El tăcu o clipă, apoi întrebă: — A fost un accident, nu? Ea se uită urît la el. — Sigur că a fost, spuse el, dar pe un ton nu foarte convins.

314

JULIA QUINN

— Kennard! La auzul numelui său, George se uită cam fără voie în altă parte decît la Billie. Doi amici de la universitate, sir John Willingham şi Freddy Coventry, se apropiau de ei prin mulţime. Amîndoi erau perfect plăcuţi, respectabili şi exact genul de gentlemeni pe care mama sa ar fi vrut ca el să-i prezinte lui Billie. George descoperi că mai degrabă ar fi preferat să-l lovească pe unul dintre ei, indiferent pe care. Oricare ar fi fost suficient de bun, atîta vreme cît putea să ţintească spre faţă. — Kennard, spuse sir John apropiindu-se cu un zîmbet larg pe figură. Au trecut secole de cînd nu ne-am văzut. Nu credeam că ai venit deja în oraş. — Am ceva afaceri de familie de rezolvat, spuse George fără să dea prea multe detalii. Sir John şi Freddie dădură amîndoi din cap a înţelegere şi se uitară imediat la Billie, aşteptînd. George se forţă să zîmbească şi se întoarse spre tînăra pe care o însoţea. — Permite-mi să ţi-i prezint pe sir John Willingham şi pe domnul Frederick Coventry. Toată lumea murmură cîte un salut, apoi el spuse: Domnilor, dînsa este domnişoara Sybilla Bridgerton de la Aubrey Hall, din Kent. — Kent, zici! exclamă Freddie. înseamnă că sînteţi vecini? — Chiar aşa, spuse Billie frumos. îl cunosc pe lordul Kennard de cînd mă ştiu. George se strădui să nu facă o grimasă de nemul ţumire. Ştia că Billie n-ar fi putut să-i folosească numele de botez în astfel de companie, dar tot îl deranja să o audă


315

referindu-se la el într-un mod atît de formal. — Eşti, într-adevăr, norocos, spuse Freddie, să ai astfel de frumuseţi atît de aproape de casă. George se uită spre Billie, ca să-şi dea seama dacă şi pe ea o dezgustase complimentul atît de zaharisit la fel de mult ca şi pe el, însă ea zîmbea în continuare-cu bunăvoinţă, părînd pentru tot restul lumii o debutantă echilibrată şi blîndă. Pufni. Echilibrată şi blîndă? Billie? Dacă ar fi ştiut ei... — Ai spus ceva? întrebă ea. El îi zîmbi pe măsură, la fel de lipsit de emoţie. — Doar că sînt, într-adevăr, norocos. Ea ridică din sprîncene. — Ce straniu că nu am auzit o propoziţie atît de lungă. George o privi cu coada ochiului, iar ea îi zîmbi discret, numai lui. Ceva din el se aşeză acolo unde trebuia să fie. Lumea era, din nou, bună, cel puţin pentru moment. Lumea era o brambureală totală, dar în acea clipă, cînd Billie îi zîmbea numai lui... Era mulţumit. — îmi acordaţi un dans, domnişoară Bridgerton? întrebă sir John. — Şi mie unul, interveni imediat Freddie. — Sigur că da, spuse ea din nou, atît de frumos încît lui George îi veni să verse. Nu vorbea ca de obicei. — Mi-a promis deja că-mi acordă mie primul dans, îi întrerupse el. Şi pe cel de după cină. Billie îl privi puţin surprinsă, fiindcă nu îi promisese să danseze cu el după cină, dar nu-l contrazise. — Oricum, spuse Freddie amuzat, la un bal sînt mai mult de două dansuri.

316

JULIA QUINN

— Mi-ar face mare plăcere să dansez cu voi amîndoi, spuse Billie. Se uită prin sala de bal de parcă ar fi căutat ceva. — Nu cred că în seara asta avem carneţele de bal. — Putem supravieţui şi fără ele, spuse Freddie. Trebuie doar să ne amintim că, odată ce termini cu Kennard, dansezi cu mine. Billie zîmbi prieteneşte şi dădu din cap precum o regină. — După care, cu sir John, continuă tînărul. Te avertizez, însă, că e un dansator foarte prost. Să fii atentă la degetele de la picioare. Billie rîse din tot sufletul şi deveni din nou incandescent de frumoasă. George era tentat să o acopere cu ceva, doar ca să nu mai lase pe nimeni altul s-o vadă. N-ar fi trebuit să fie invidios pe ea pentru acel moment, ştia. Merita să fie adorată şi sărbătorită, să aibă binemeritatul ei moment ca frumoasa balului, dar, pentru Dumnezeu, cînd ie zîmbea lui sir John şi lui Freddie, părea cu adevărat sinceră. Cine zîmbea aşa dacă nu era sincer? Avea ea idee la ce ar fi putut să ducă un astfel de zîmbet? Cei doi domni aveau să creadă că era interesată de ei. George avu deodată în minte imaginea unor buchete imense umplînd foaierul de la Manston House, cu tineri domni stînd la coadă pentru privilegiul să îi sărute ei mîna. — S-a întîmplat ceva? întrebă Billie încet. Sir John şi Freddie se răsuciseră puţin, distraşi de o altă cunoştinţă, aşa că ea vorbise numai pentru George. — Sigur că nu, spuse el, poate puţin mai răstit decît de obicei.


317

Billie se încruntă puţin. — Eşti sigur? Pari... — N-am nimic, o repezi el. Ea ridică din sprîncene. — Evident. George făcu o grimasă nemulţumită. , — Dacă nu vrei să dansezi cu mine... începu ea. — Asta crezi tu că era problema? — Deci chiar s-a întîmplat ceva! Expresia de pe chipul ei era atît de triumfătoare încît, ca să fie imaginea completă, i-ar mai fi trebuit un ciocan de Pall Mali în mînă. — Pentru Dumnezeu, Billie, spuse el. Nu e competiţie. — Nici nu ştiu ce e. — N-ar trebui să le zîmbeşti aşa altor domni, spuse el încet. — Poftim? Ea făcu un pas înapoi, iar el nu ştiu sigur dacă era indignată sau nu-i venea să creadă ce auzise. — O să le dea o impresie greşită. — Am crezut că scopul venirii noastre aici era ca eu săi atrag pe domni, aproape că şuieră ea. Deci era indignată. Destul de indignată. George avu suficientă prezenţă de spirit încît să nu spună un nătîng "da, dar nu prea multă". în loc de asta o avertiză: — Să nu te miri dacă mîine o să vină în vizită. — Din nou, nu acesta e scopul? George nu avu nici un răspuns, fiindcă nu exista nici unul. Era un idiot, atîta lucru le era clar amîndurora deja. Doamne, cum ajunsese conversaţia să se deterioreze pînă într-atît?

318

JULIA QUINN

— Billie, ascultă, spuse. Eu doar... Se încruntă. Arbuthnot se îndrepta spre ei. — Tu doar... îl îndemnă Billie să continue. El clătină din cap, iar ea îşi dădu cu isteţime seama că mişcarea nu i se adresa ei. îi urmări privirea pînă la Arbuthnot, dar domnul mai în vîrstă se oprise ca să îi vorbească altuia dintre cei prezenţi. — La cine te uiţi? întrebă ea. El redeveni atent. — La nimeni. Billie dădu ochii peste cap auzind evidenta minciună. — Kennard, spuse Freddie Coventry revenind alături de ei în timp ce sir John se îndepărta, cred că orchestra revine. Ai face bine s-o conduci pe domnişoara Bridgerton pe ringul de dans, sau va trebui să te acuz de minciună. Se aplecă spre Billie şi spuse cu un aer fals-confidenţial: — Nu se cade să îţi ceară primul dans şi apoi să te lase să stai pe margine în timp ce cîntă orchestra. Ea rîse puţin, iar lui George rîsul ei nu i se păru tocmai sincer. N-ar face el una ca asta. Dacă nu din alt motiv, atunci măcar pentru că mama lui l-ar dojeni aspru. — Ha-ha! rîse Freddie. Deci aşa stau lucrurile. George zîmbi crispat. îi venea s-o strîngă de gît pe Billie fiindcă-l făcuse de rîs în faţa prietenilor lui, dar încă era foarte conştient de prezenţa lui Arbuthnot la numai cîţiva metri distanţă, probabil încercînd să-i vorbească între patru ochi. Freddie scăzu glasul şi murmură ca s-o tachineze pe Billie: — Nu cred că o să danseze cu tine.


319

Tînăra se uită la George şi, cînd privirile li se întîlniră, el simţi că îşi găsise întreaga lume. Făcu o plecăciune şi întinse mîna, fiindcă, fir-ar a naibii de situaţie, aşteptase acel moment atît de mult încît i se păru că trecuseră ani. Sigur, exact atunci apăru lîngă ei, în sfîrşit, Arbuthnot. — Kennard, spuse. ’ / Salutul lui vesel era exact acela la care te-ai fi aşteptat din partea cuiva care-l întîlnea pe fiul unui prieten. — Mă bucur să te văd aici. Ce te aduce în oraş? — Un dans cu domnişoara Bridgerton, rosti lent Freddie, cu toate că nu pare în stare s-o conducă pe ring. Arbuthnot chicoti. — Sînt sigur că nu e chiar atît de incapabil. George nu se putea hotărî pe care dintre ei să-l ucidă mai întîi. — Poate că ar trebui să dansez cu tine, spuse Billie adresîndu-i-se lui Freddie. Lasă-i pe domni. Avea să înceapă şirul de omoruri cu Billie. Ce naiba era în mintea ei? Fusese o declaraţie îndrăzneaţă chiar şi pentru ea. Domnişoarele nu-i invitau pe domni la dans, mai ales dacă nu-i cunoşteau de mai mult de cinci minute. — O domnişoară care spune ce gîndeşte, observă Freddie. Cît de binevenit! înţeleg de ce lordul Kennard vorbeşte atît de frumos despre.tine. — Vorbeşte despre mine? — Nu cu el, se răsti George. — Ei bine, ar trebui, spuse Freddie mişcîndu-şi sprîncenele în sus şi în jos. Ai fi un subiect mult mai interesant decît cel de la ultima noastră discuţie, care cred că a fost terciul de ovăz.

320

JULIA QUINN

George era aproape sigur că Freddie nu avea dreptate, dar nu avea cum să îl contrazică fără să pară imatur. — Mie terciul de ovăz mi se pare fascinant, spuse Billie, iar George aproape că izbucni în rîs, fiindcă doar el ştia că tînăra nu glumise. Succesul recent al culturii de ovăz de pe domeniul tatălui ei era martor. — O doamnă cu totul specială, o lăudă Freddie. Orchestra începu să facă sunetele discordante de dinainte de începerea muzicii propriu-zise, iar Billie se uită la George, aşteptînd ca el să repete plecăciunea şi s-o conducă pe ringul de dans. înainte să apuce el să facă asta, însă, lordul Arbuthnot îşi drese glasul. George ştiu ce avea de făcut. — O las în grija ta, Coventry, spuse făcînd o mică plecăciune. Dacă tot eşti atît de dornic să-i ţii companie. încercă să nu se uite în ochii lui Billie, dar nu reuşi întru totul şi, trecînd cu privirea peste chipul ei, văzu şocul întipărit acolo. Şi furia. Şi durerea. — Următorul ei dans îţi aparţine, spuse Freddie vesel, iar inima lui George se strînse puţin urmărindu-l cum o conducea la dans. — îmi pare rău să i te răpesc domnişoarei Bridgerton, spuse lordul Arbuthnot după o clipă, dar sînt sigur că ai venit şi cu alt scop în afară de dans. Nu mai era nimeni în preajma lor, acum, că Billie plecase cu Freddie Coventry, dar Arbuthnot dorea intimitate, evident, aşa că George spuse: — Una, alta, e adevărat. Afaceri de familie. — Nu se întîmplă mereu aşa? înclină capul spre George şi spuse: — Este epuizant să fii capul familiei.


321

Tînărul se gîndi la tatăl său. — Am mare noroc că acest privilegiu nu-mi revine încă. — Adevărat. Arbuthnot înghiţi mult din băutura pe care o ţinea în mînă, ceva ce părea mult mai substanţial decît punciul ridicol pe care-l primise George mai devrerhe., — Dar o să îţi revină curînd, şi nu ne putem alege familiile. Nu-i aşa? George se întrebă dacă Arbuthnot încerca să îi spună ceva cu dublu-înţeles. Dacă da, aceea era încă o dovadă că el nu era făcut pentru o viaţă plină de întîlniri secrete. Se decise să ia de bune cuvintele lordului şi răspunse: — Dacă am putea, eu cred că tot pe a mea aş fi ales-o. — Eşti norocos. — Aşa cred şi eu. — Cum îţi merge? Ai succes în seara asta? — Cred că depinde cum măsori succesul. — Chiar aşa? întrebă Arbuthnot iritat. Lui George nu-i era milă de el, fiindcă el iniţiase conversaţia cu dublu sens. Putea să se distreze şi el puţin, îl privi pe celălalt în ochi şi spuse: — Venim la ocaziile astea căutînd cîte ceva, aşa e? — Eşti foarte filozof pentru o zi de marţi. — în mod normal gîndesc profund lunea şi joia dupăamiaza, se răsti George. Lordul Arbuthnot îl privi surprins. — Nu am găsit ce căutam, spuse George. Doamne, deja îl lua ameţeala din cauza atîtor subînţelesuri. Arbuthnot îl privi bănuitor. — Eşti sigur? — Cît se poate de sigur. E foarte aglomerat aici.

322

JULIA QUINN

— Păcat. — într-adevăr. — Poate că ar fi bine să dansezi cu lady Weatherby, spuse încet lordul Arbuthnot. George se întoarse repede spre el. — Poftim? — Vi s-au făcut prezentările? Te asigur că e o femeie fără egal. — Ne cunoaştem, confirmă George. O ştia pe Sally Weatherby de cînd era Sally Sandwick, sora mai mare a unuia dintre amicii săi. între timp se măritase şi rămăsese văduvă, şi abia recent ieşise din doliul complet. Din fericire pentru ea, culoarea intermediară, violetul, îi venea destul de bine. — Weatherby a fost un om bun, spuse Arbuthnot. — Nu l-am cunoscut, răspunse George. Era destul de în vîrstă, iar Sally fusese a doua sa soţie. — Am lucrat din cînd în cînd cu el, spuse Arbuthnot. Un om bun, foarte bun. — N-am mai vorbit de ani întregi cu lady Weatherby. Nu ştiu dacă am ce să-i spun. — îmi imaginez că o să găseşti tu ceva. — îmi imaginez că da. — O văd pe soţia mea acolo, spuse Arbuthnot. Dă din cap în felul acela care înseamnă fie că are nevoie de ajutorul meu, fie că moare. — Mergeţi la ea fără zăbavă, atunci, spuse George. — Cred că oricum o să aibă nevoie de ajutorul meu, spuse lordul ridicînd din umeri. Noroc mult, tinere. Sper ca seara ta să se dovedească fructuoasă. George îl privi pe Arbuthnot cum se îndepărta şi se întoarse ca să-şi îndeplinească misiunea. Se părea că era momentul să danseze cu lady Weatherby.

Capitolul 22 Domnul Coventry era un dansator priceput, însă Billie nu reuşea să fie foarte atentă la el în timp ce acesta o conducea în dansul complicat. George terminase de vorbit cu domnul mai în vîrstă, iar acum făcea o plecăciune în faţa unei doamne atît de frumoase încît era de mirare că oamenii din jurul ei nu simţeau nevoia să-şi ferească privirea din calea strălucirii ei miraculoase. Ceva verde şi fierbinte începu să fiarbă în Billie, iar seara, odată magică, deveni greu de suportat. Ştia că n-ar fi trebuit să-l invite la dans pe domnul Coventry. Lady Manston ar fi făcut un atac de apoplexie dacă ar fi fost de faţă. Probabil avea să facă imediat ce bîrfele ajungeau la ea. Şi aveau să ajungă. Poate că Billie evitase Londra ani buni, dar ştia destule ca să-şi dea seama că zvonul avea să se răspîndească prin sala de bal în numai cîteva minute. Şi în tot oraşul pînă a doua zi dimineaţă. Oamenii aveau să spună despre ea că era exagerat de directă, că se ţinea după domnul Coventry, că era disperată, din motive pe are nimeni nu le ştia, dar că sigur avea vreun secret păcătos, fiindcă altfel de ce să fi aruncat la gunoi secole de convenţie socială ca să invite un domn la dans? După aceea, sigur cineva avea să-şi amintească nefericitul eveniment de la curte de cu cîţiva ani înainte. O

324

JULIA QUINN

treabă înfiorătoare, aşa aveau s-o numească. Rochia domnişoarei Philomena Wren luase foc şi, pînă să-şi dea cineva seama ce se întîmplase, pe podea se formase o movilă de tinere domnişoare prinse fără scăpare sub greutatea propriilor rochii incomode, cu crinoline late. Şi domnişoara Bridgerton nu era acolo? Nu ea fusese deasupra domnişoarei Wren? Billie strînse din dinţi ca să nu scoată un fel de mîrîit. Dacă fusese deasupra Philomenei Wren era pentru că încercase să stingă focul, dar nimeni n-avea să menţioneze asta vreodată. Faptul că tot ea cauzase focul era un secret bine păstrat, slavă cerului. Sincer, cum se aşteptau oamenii ca o domnişoară să poată să se mişte îmbrăcată în costumul întreg pentru curtea regelui? Protocolul cerea rochii cu crinoline mult mai largi decît purta orice femeie în viaţa ei de zi cu zi. De obicei, Billie ştia exact unde se afla corpul ei în spaţiu — era cea mai puţin neîndemînatică persoană pe care o cunoştea, dar cui nu i-ar fi fost greu cu un veşmînt care se întindea pe aproape un metru pornindu-i de la şolduri. Şi, mai la subiect, ce idiot crezuse că era o idee bună să lase lumînări aprinse într-o cameră plină de domnişoare îmbrăcate atît de incomod? Marginea rochiei ei era atît de departe de trup încît Billie nici nu simţise lumînarea pe care o dărîmase. Nici domnişoara Wren nu o simţise, nici pe ea, nici focul care începuse să-i ardă rochia. Acesta nu ajunsese deloc la ea, de altfel, fiindcă Billie avusese prezenţa de spirit, se gîndi ea cu satisfacţie, să astupe flacăra înainte să ajungă la pielea domnişoarei.


325

Cu toate astea, nimeni nu părea să-şi amintească felul cum Billie o salvase pe domnişoara Wren de la moarte şi mutilare. Nu. Mama ei fusese atît de îngrozită de întreaga situaţie încît renunţase la planurile pentru sezonul lui Billie la Londra. Ceea ce, încercă tînăra să-şi amintească sieşi, oricum era ce-şi dorise de la bun început. Se opunea de ani buni participării ei la vreun sezon de baluri. Chiar şi aşa, nu-şi dorise ca planul să i se îndeplinească fiindcă părinţilor ei le era ruşine cu ea. Oftînd, redeveni atentă la dansul pe care-l dansa cu domnul Coventry. Nu-şi amintea să fi făcut asta, însă părea că făcuse paşii corecţi şi nu călcase pe nimeni pe degetele de la picioare. Din fericire nu fusese nevoită să converseze prea mult — era genul de dans care-i separa pe doamne şi pe domni la fel de des pe cît îi aducea unul lîngă altul. — Lady Weatherby, spuse domnul Coventry cînd se apropie suficient încît să vorbească. Billie îl privi repede, surprinsă. Era destul de sigură că domnul Coventry îi reţinuse numele. — Poftim? Se îndepărtară unui de celălalt, apoi se apropiară la loc. — Femeia cu care dansează lordul Kennard este văduva lui Weatherby, spuse domnul Coventry. — E văduvă? — De curînd, confirmă domnul Coventry. Abia a renunţat să mai poarte negru. Billie strînse din dinţi şi încercă să nu facă o grimasă. Frumoasa văduvă era foarte tînără, probabil mai mare decît ea cu cel mult cinci ani. Era îmbrăcată minunat, după cea mai nouă modă, iar tenul îi era atît de perfect de alb încît Billie n-ar fi putut să-l aibă la fel fără cremă de arsenic.

326

JULIA QUINN

Ar fi fost gata să pună rămăşag că soarele nu-i atingea niciodată obrajii lui lady Weatherby. — O să fie nevoie să se mărite din nou, spuse domnul Coventry. Nu i-a dat un moştenitor bătrînului Weatherby, aşa că trăieşte din bunăvoinţa noului lord Weatherby sau, mai bine zis... Dansul îi separă din nou, iar Billie aproape că ţipă de frustrare. De ce credeau oamenii că era o idee bună să discute lucruri importante în timp ce dansau? Oare nimănui nu-i păsa de momentul livrării unei informaţii? Păşi înainte, din nou în cercul conversaţional al domnului Coventry, şi spuse: — Mai bine zis? El zîmbi atoateştiutor. — Trebuie să se bazeze pe bunăvoinţa soţiei proaspătului lord de Weatherby. — Sînt convinsă că o să-i facă plăcere compania lordului Kennard, spuse Billie cu diplomaţie. N-avea să-l păcălească pe domnul Coventry, fiindcă acesta vedea bine că era geloasă pînă-n vîrful urechilor, dar trebuia, cel puţin, să încerce să pară indiferentă. — Eu nu mi-aş face griji, spuse domnul Coventry. — Griji? Din nou, Billie se văzu nevoită să aştepte un răspuns. Păşi elegant în jurul altei doamne, blestemînd în acelaşi timp acel fel de dans. Nu apăruse unul nou pe continent care le permitea doamnelor să rămînă alături de partener pînă la final? Era descris drept scandalos, dar, sincer, oare nimeni altcineva nu vedea cît era de util? — Kennard nu s-a bucurat să te lase pe mîna mea, spuse domnul Coventry cînd se apropie. Dacă a invitat-o pe lady Weatherby la dans-nu e decît ca să se răzbune.


327

Dar George nu era genul. Poate că îi plăcea să tachineze, dar niciodată să fie răzbunător. N-ar fi invitat o doamnă la dans doar ca s-o facă geloasă pe alta. Poate că simţea ceva resentiment, poate că era furios pe Billie fiindcă-l făcuse de rîs în faţa prietenilor săi, dar, dacă dansa cu lady Weatherby, era pentru că dorea să facă asta. Deodată, lui Billie i se făcu rău. N-ar fi trebuit să încerce să manipuleze situaţia mai devreme, spunînd că mai bine dansa cu domnul Coventry, dar fusese atît de frustrată! Seara mersese atît de bine pînă atunci! Gnd îl văzuse pe George, minunat în hainele de seară, aproape că i se tăiase răsuflarea. încercase să-şi spună că era acelaşi bărbat pe care-l cunoştea în Kent, că purta aceeaşi haină şi aceiaşi pantofi, dar acolo, la Londra, el arăta diferit. Era la locul lui. Avea un aer serios, încredere în sine şi siguranţa statutului său în lume. Avea o viaţă întreagă despre care ea nu ştia nimic, una care includea baluri şi întîlniri ia White's. Pînă la urmă avea să-şi ocupe locul în Parlament, iar ea avea să rămînă în continuare nesăbuita Billie Bridgerton. Doar că în cîţiva ani, nesăbuita avea să devină "excentrica", iar după aceea, lucrurile aveau să degenereze tot mai mult. "Nu", se gîndi ferm. Nu aşa avea să se întîmple. George o plăcea. Poate chiar o iubea puţin. Văzuse asta în privirea lui şi o simţise în sărut. Lady Weatherby n-ar fi putut niciodată să... Dar unde era lady Weatherby. Şi, mai ales, unde era George? *

*

*

Cinci ore mai tîrziu, George intră în sfîrşit pe vîrfuri în conacul Manston, obosit, frustrat şi gata-gata să-l strîngă de gît pe lordul Arbuthnot.

328

JULIA QUINN

Cînd generalul îl rugase să livreze mesajul, el se gîndise că avea să fie foarte simplu. Oricum voia să meargă la balul Wintour, iar Robert Tallywhite era exact genul de cunoştinţă cu care să ai o conversaţie banală. Una peste alta, avea să piardă zece minute cu sarcina, apoi să se poată culca liniştit fiindcă îşi servise regele şi ţara. Nu anticipase că va fi nevoit s-o urmeze pe Sally Weatherby la "Lebăda fără cap", un local destul de răufamat din cealaltă parte a oraşului. Abia acolo îl găsise pe Robert Tallywhite, care se amuza aruncînd săgeţi într-un tricorn prins de perete. Legat la ochi. George îi spusese mesajul, al cărui conţinut nu păruse să-l surprindă deloc pe Tallywhite, dar, cînd încercase să plece, fusese aproape obligat să rămînă şi să bea o halbă de bere. Forţat cu adevărat, adică împins pe un scaun de doi bărbaţi exagerat de laţi în umeri, dintre care unul cu un ochi foarte, foarte vînăt. O astfel de lovitură indica o remarcabilă toleranţă la durere, iar George se temea că aceasta ar fi putut fi egală cu abilitatea omului de a provoca durere. Atunci cînd acesta îi spusese să stea jos şi să bea, George îi făcuse pe plac. Petrecuse după aceea următoarele două ore purtînd o conversaţie uluitor de prostească şi de complicată cu Tallywhite şi gorilele lui. Sally dispăruse imediat după ce-l lăsase la nefericita "lebădă" fără gît. Discutaseră despre vreme, despre regulile crichetului şi despre meritele colegiului Trinity faţă de Trinity Hall de la Cambridge. După aceea trecuseră la beneficiile apei sărate, la cît era de greu să obţii gheaţă vara şi la costul crescut al ananasului, care,


329

probabil, avea să afecteze popularitatea portocalelor şi a lămîilor. Pe la ora unu dimineaţa, George bănuia că Robert Tallywhite nu era cu totul întreg la cap, iar pe la două, se convinsese deja. La ora trei reuşi să plece într-un final, nu înainte să primească, "accidental", un cot în coaste din partea unuia dintre prietenii lui Tallywhite'. Avea şi o zgîrietură pe pometul stîng, pe care nu îşi amintea cum o căpătase. Cel mai rău era, se gîndi în timp ce urca scările de acasă, că o abandonase pe Billie. Ştia că seara aceea fusese importantă pentru ea. Fusese importantă pînă şi pentru el. Numai Dumnezeu putea să ştie ce crezuse ea despre comportamentul lui. — George. Se împiedică, surprins, cînd intră în dormitor. Billie era în mijlocul camerei, în halatul de noapte. în halatul de noapte! Acesta era legat doar cu un cordon larg şi de sub el se vedea materialul fin, de culoarea piersicii, al cămăşii de noapte. Părea foarte subţire, aproape transparent. Ai fi putut să-ţi treci mîinile peste el şi să simţi pielea arzînd dedesubt. Ai fi putut chiar să crezi că aveai dreptul să faci asta, cu ea la o distanţă atît de mică de patul tău. — Ce faci aici? întrebă. Ea strînse din buze. Era furioasă. De fapt, George consideră că era incredibil de furioasă. — Te-am aşteptat, spuse. — Am presupus asta, spuse el trăgînd de cravată. Dacă o deranja să-l vadă scoţîndu-şi hainele în faţa ei, problema nu era a lui, se hotărî. Ea îi ocupase camera pe nepusă-masă.

330

JULIA QUINN

— Ce s-a întîmplat cu tine? întrebă ea pe un ton poruncitor. Acum mă pasai în braţele bietului domn Coventry... Nu mi-e foarte milă de el, spuse George. A primit, pînă la urmă, dansul care-mi era promis mie. — Tu i-ai dat dansul acela. George continuă să-şi desfacă de la gît cravata, eliberîndu-se cu o mişcare bruscă. — Nu prea am avut de ales, spuse aruncînd bucata de material pe un fotoliu. — Cum adică? El se opri, bucuros că nu era cu faţa spre ea. Se gîndise la lordul Arbuthnot, dar sigur că Billie nu ştia şi nu trebuia să afle despre discuţia lor. — Nu puteam să fac altfel, spuse fixînd un loc la întîmplare de pe perete, dat fiind că l-ai invitat la dans. — N-a fost chiar o invitaţie. El se uită peste umăr. — Despici firul în patru, Billie. Foarte bine, spuse ea încrucişîndu-şi braţele, dar nu cred că am avut nici eu prea mult de ales. începuse muzica, iar tu nu făceai nimic, rămăseseşi pe loc. N-avea ce să obţină dacă îi atrăgea atenţia că tocmai se pregătea s-o conducă pe ringul de dans cînd lordul Arbuthnot apăruse, aşa că îşi ţinu gura. Se uitară unul la celălalt un moment lung, încărcat. — N-ar trebui să fii aici, spuse George într-un final. Se aşeză ca să-şi scoată cizmele. — N-am ştiut unde să mă duc în altă parte. El o privi atent, cu intensitate. Ce voia să spună cu asta? — Mi-am făcut griji din cauza ta, rosti ea.


331

— Pot să am grijă de mine însumi. — La fel şi eu, ripostă Billie. El dădu din cap. "Touche". Apoi îşi îndreptă atenţia spre butonii cămăşii, împingînd la o parte dantela fină, belgiană, ca să-i poată descheia. — Ce s-a întîmplat în seara asta? o auzi jntrebînd. închise ochii. Ştia că ea nu putea să-i vadă expresia de pe chip. Acela fu singurul motiv pentru care-şi permise să ofteze, obosit. — Nici n-aş şti de unde să încep. — De la început. O privi, incapabil să-şi ascundă zîmbetul trist. Cît de tipic pentru ea fusese acel răspuns! Clătină din cap şi rosti obosit: — Nu în seara asta. Ea îşi încrucişă braţele la piept. — Pentru Dumnezeu, Billie! Sînt epuizat. — Nu mă interesează. Replica ei îl luă pe neaşteptate şi, pentru o clipă, el nu putu decît să o privească nedumerit, clipind precum o bufniţă proastă. — Unde ai fost? întrebă ea. Pentru că adevărul era de preferat oricînd puteai să-l spui, el răspunse: — La un bar. Ea tresări, surprinsă, dar rosti pe un ton rece: — Aşa şi miroşi. George rîse trist. — Aşa e, nu? — De ce ai fost într-un bar? Ce puteai să faci mai important decît... Se opri, tresărind oripilată, şi îşi duse mîna la gură. George nu-i putea răspunde, aşa că tăcu. Nimic pe lume nu

332

JULIA QUINN

era mai important decît ea, dar existau lucruri mai importante decît să danseze împreună, oricît şi-ar fi dorit el altceva. Fratele lui era dat dispărut. Poate că sarcina absurdă din acea seară nu avea nimic de-a face cu Edward, ba chiar George era sigur că nu avea. Cum ar fi putut să aibă? Edward era pierdut în sălbăticia din Connecticut, iar el era acolo, la Londra, recitînd versuri pentru copii cu un nebun. Dar fusese rugat de guvernul ţării sale să îndeplinească o sarcină şi, mai important, îşi dăduse cuvîntul că o va face. N-avea nici o îndoială că ar fi refuzat fără probleme vreo altă sarcină prostească din partea lui Arbuthnot. Nu era genul care să îndeplinească orbeşte ordinele, dar de această dată fusese de acord, aşa că trebuia să ducă lucrurile la bun sfîrşit. Tăcerea din încăpere deveni mai apăsată, iar Billie, care se întorsese cu spatele şi îşi cuprinsese talia cu braţele, spuse foarte încet: — Ar trebui să mă duc la culcare. — Plîngi? întrebă el. — Nu, răspunse Billie scurt. Nu putea să suporte aşa ceva. Făcu un pas înainte fără chiar să-şi dea seama. — Nu plînge, spuse. — Nu plîng, se înecă ea. — Nu, rosti el cu blîndeţe. Sigur că nu. Billie îşi şterse nasul cu mîneca într-un gest lipsit de eleganţă. r — Eu nu plîng, protestă ea, şi cu siguranţă că nu plîng din cauza ta. — Billie, spuse el şi, înainte să-şi dea seama ce face, o luă în braţe.


333

O strînse aproape de inima lui şi o mîngîie pe spate, în timp ce lacrimile ei curgeau una cîte una. Plîngea delicat, ceea ce era, pe undeva, o surpriză. Billie nu făcea nimic cu jumătate de măsură şi, dacă plîngea, George s-ar fi aşteptat să suspine şi să sughiţe. Atunci îşi dădu seama că ea spusese adevărul. întreadevăr nu plîngea. O cunoştea de douăzeci şi trei de ani şi nu o văzuse niciodată plîngînd. Chiar şi cînd îşi scrîntise glezna şi fusese nevoită să coboare singură pe scară, tot nu plînsese. O clipă lui i se păruse că ea va izbucni în lacrimi, dar după aceea Billie îşi îndreptase umerii, îşi înghiţise durerea şi coborîse. însă acum plîngea. El o făcuse să plîngă. — îm i pare foarte rău, murmură cu buzele lipite de părul ei. Nu ştia ce ar fi putut să facă diferit, dar nu părea să conteze. Ea plîngea, şi îi frîngea lui inima cu fiecare suspin. — Te rog să nu plîngi, spuse fiindcă nu ştia ce altceva să spună. O să fie bine. Promit. O simţi dînd din cap la pieptul lui, o mişcare mică, dar suficientă ca să-i spună că ajunsese la o cotitură. — Vezi, rosti George atingîndu-i bărbia şi zîmbind cînd îşi ridică privirea, ţi-am spus că totul e bine. Ea trase aer în piept. — Mi-a fost teamă pentru tine. — Ţi-a fost teamă? Nu intenţionase să pară mulţumit, dar nu se putuse abţine. — Şi am fost şi furioasă, continuă ea. — Ştiu. — Ai plecat, rosti Billie simplu.

334

JULIA QUINN

— Ştiu. N-avea de gînd să inventeze scuze. Ea merita mai mult decît atît. — De ce? îl întrebă. Cînd el nu răspunse, ea se îndepărtă din braţele sale şi repetă întrebarea. — De ce ai plecat? — Nu pot să-ţi spun, rosti el cu regret. — Ai fost cu ea? El nu se prefăcu a nu înţelege. — Doar pentru puţin timp. în cameră nu era decît un suport cu trei lumînări, dar acesta se dovedi suficient ca George să vadă durerea de pe chipul lui Billie. Tînăra înghiţi în sec, întretăiat. Felul în care stătea, braţele care-i ţineau într-un gest protector talia... Ar fi putut la fel de bine să poarte armură. — N-o să te mint, spuse el încet. Nu pot să-ţi răspund la toate întrebările, dar nu o să-ţi spun nimic neadevărat. Făcu un pas înainte, privind-o în ochi şi jurînd: — înţelegi? Nu o să te mint niciodată. Ea dădu din cap, iar el văzu ceva schimbîndu-se pe chipul ei. Privirea îi deveni mai blîndă şi mai îngrijorată. — Eşti rănit, spuse. — Nu prea tare. — Chiar şi aşa... întinse mîna spre faţa lui, dar se opri la un centimetru distanţă. — Te-a lovit cineva?


335

El clătină din cap. Probabil că se căpătuise cu zgîrietura cînd fusese "convins" să bea cu Tallywhite. — Nu-mi amintesc, ca să fiu foarte sincer, îi spuse. A fost o seară foarte ciudată. Billie deschise gura ca să îi pună şi alte întrebări, dar în loc de asta rosti cu blîndeţe: — N-ai dansat cu mine. El o privi în ochi. — Regret. — Voiam... speram să... Strînse din buze şi înghiţi în sec, iar el îşi dădu seama că nici nu mai respira în aşteptarea cuvintelor ei. — Nu cred că... Orice ar fi fost ce voia să spună, nu reuşea să rostească vorbele, iar el îşi dădu seama că trebuia să fie la fel de curajos ca şi ea. — A fost un chin, şopti. Ea ăşi ridică, speriată, privirea. George îi luă mîna şi îi sărută palma. — Ai idee cît de greu mi-a fost să-i spun lui Freddie Coventry să danseze el cu tine? Cum a fost să-l văd că te ia de mînă şi-ţi şopteşte la ureche, de parcă ar fi avut dreptul să-ţi stea aproape? — Da, spuse ea încet. Ştiu exact. Atunci, în acel moment, totul deveni clar. George nu putea să facă decît un singur lucru. Nu exista decît un singur lucru de făcut. O sărută.

Capitolul 23 Billie nu era proastă. Ştiuse, cînd se decisese să-l aştepte pe George în dormitorul lui, că exista posibilitatea să se întîmple asta. Dar nu acela era motivul pentru care aşteptase acolo. Nu de aceea se strecurase pe tăcute în camera lui, răsucind mînerul uşii cu uşurinţă exersată, ca să alunece din mecanismul de încuiere fără să scoată nici un zgomot. Nu de asta se aşezase pe fotoliul lui, aşteptînd săI audă venind, şi nu de asta se uitase la patul lui în tot acel timp, foarte conştientă că acolo dormea el, că, acolo, trupul lui era vulnerabil, că acolo, dacă se însura vreodată, ar fi făcut dragoste cu soţia lui. Nu, îşi spuse. Venise în camera lui pentru că avea nevoie să ştie unde se dusese el şi de ce o lăsase singură la Wintour House. Plus că era îngrijorată. Ştia că n-o să poată să adoarmă pînă cînd nu-l vedea acasă. Cu toate astea, ştiuse şi că se putea întîmpla exact ce se întîmplase. Ce se întîmpla încă... Putea în sfîrşit să recunoască faptul că îşi dorise asta în tot acel timp. George o trase la piept, iar ea nu se prefăcu surprinsă şi nici indignată. Erau prea sinceri unul cu celălalt, aşa cum fuseseră întotdeauna. îl cuprinse pe după gît şi îl sărută cu pasiune.


337

Era la fel ca prima dată cînd o sărutase, dar şi mult mai mult decît atunci. Mîinile lui erau peste tot, iar halatul ei era subţire, dintr-un material mai fin şi mai mătăsos decît rochia ei de zi. Cînd îi cuprinse posteriorul în palme, ea simţi fiecare deget care o strîngea cu disperare, făcîndu-i inima să cînte. ’ ■* N-o trata ca pe o păpuşă de porţelan, ci ca pe o femeie, iar ei îi plăcea mult asta. Trupul lui îl apăsă pe al ei, de sus pînă jos. Billie îl simţi aprins, tare şi insistent. Ea îl făcuse să fie aşa. Ea. Billie Bridgerton. îl înnebunise de dorinţă pe George Rokesby, iar asta-i trimise pe şira spinării un fior de plăcere şi o făcu să fie mai îndrăzneaţă. Voia să-i muşte lobul urechii şi să-i lingă pielea sărată. Voia să asculte felul în care răsuflarea lui devenea mai rapidă cînd ea îşi arcuia trupul, lipindu-l de al lui. Voia să cunoască forma exactă a gurii lui George, dar nu cu ochii, ci cu gura. îl voia cu totul, în orice fel era posibil. — George, gemu, adorînd să-i audă numele rostit chiar de ea. îl spuse din nou şi din nou, punctînd fiecare sărut. Cum de crezuse vreodată că acel bărbat era dur şi inflexibil? Felul în care o săruta era din cale-afară de fierbinte. Parcă ar fi vrut să o devoreze, să o consume. Să o facă a lui. Billie, căreia nu-i plăcuse niciodată să lase pe altcineva să deţină controlul, descoperi că-şi dorea ca el să reuşească. — Eşti atît de incredibil de frumoasă! spuse el, nereuşind să rostească propoziţia fără întrerupere, fiindcă era prea ocupat cu alte lucruri de făcut cu gura. Rochia ta din seara asta... nu-mi vine să cred că ai purtat roşu.

338

JULIA QUINN

Ea îl privi, incapabilă să îşi ascundă zîmbetul jucăuş. — Nu cred că-mi stă bine în alb. "Iar după noaptea asta, nici n-o să mai am voie să-l port", se gîndi cu îndrăzneală. — Arătai ca o zeiţă, rosti el apăsat. încremeni o clipă şi se retrase puţin. — Dar să ştii că tot în pantaloni îmi placi mai mult, spuse cu o privire sugestivă. — George! rîse ea. — Şşşt, o avertiză el muşcîndu-i lobul urechii. — Mi-e greu să nu fac zgomot. El o privi ca un prădător. — Ştiu eu cum să te fac să taci. — Da, te rog... Nu reuşi să mai termine propoziţia, nu cînd el o săruta din nou, mai aprins decît înainte. îi simţi degetele pe talie, alunecînd pe sub cordonul de mătase care îi ţinea halatul închis. Acesta se desfăcu şi alunecă pe podea, strălucind în cădere. Pielea ei se înfioră în aerul nopţii, dar Billie nu simţea răcoare, ci doar prezenţa lui, care o mîngîia adorator, încet, de la umăr la încheietura palmei. — Ai un pistrui, murmură el. Chiar... Se aplecă şi o sărută încet la pliul cotului. — ...Aici. — L-ai mai văzut, spuse ea încet. Nu era într-un loc indecent, iar Billie purta adesea rochii cu mînecă scurtă. El chicoti. — Dar nu l-am venerat niciodată cum trebuia. — Chiar aşa?


339

— Da. îi ridică braţul, răsucind puţin, ca să se prefacă a-i studia pistruiul. — Este, în mod clar, cel mai delicios pistrui din toată Anglia. Un sentiment minunat, cald, de mulţumire o cuprinse pe Billie. Chiar în timp ce trupul ei ardea de dorul lui, nu putu să nu-i încurajeze cuvintele. — Doar din Anglia? — N-am călătorit mult în afara ţării... — Chiar aşa? — Şi, ştii, rosti el pe un ton gutural, s-ar putea să mai fie alţi pistrui chiar aici, în camera asta. Ai putea să ai vreunul aici. îşi strecură un deget pe sub decolteul cămăşii ei de noapte şi o prinse cu mîna cealaltă de şold. — Sau aici. — S-ar putea, răspunse Billie. — în spatele genunchiului, şopti el cu buzele fierbinţi lipite la urechea ei. Ai putea să ai unul acolo. Ea dădu din cap. Nu prea mai putea să vorbească. — Sau pe unul dintre degetele de la picioare, sugeră George. Sau pe spate. — Probabil că ar trebui să verifici, reuşi ea să spună. Tînărul trase aer adînc în piept, cutremurîndu-se, şi îşi dădu seama deodată cît de mult îşi ţinuse în frîu pasiunea. Ea se elibera cu bucurie, iar el se străduia să ducă o luptă aprigă împotriva propriilor dorinţe. Cumva, Billie ştia că un bărbat mai puţin bun n-ar fi avut puterea s-o trateze cu asemenea tandreţe. -— la-mă în patul tău, spuse ea.

340

JULIA QUINN

îşi dăduse deja ei înseşi voie să uite de orice, iar în acel moment îi dădea şi lui aceeaşi libertate. îi simţi trupul crispîndu-se şi, pentru o clipă, el păru îndurerat. — N-ar trebui să... — Ba ar trebui. Degetele lui George se strînseră deasupra pielii ei. — N-o să pot să mă opresc. — Nici nu vreau să te opreşti. El făcu un pas înapoi, respirînd tremurat, şi lăsă între chipurile lor un spaţiu mic. îi cuprinse obrajii în palme, o ţinu nemişcată şi o privi cu intensitate. — O să te măriţi cu mine, îi ordonă. Ea dădu aprobator din cap, hotărîtă să-i facă pe plac cît mai repede. — Spune-o, rosti el apăsat. Spune cuvintele. — O s-o fac, şopti ea. O să mă mărit cu tine. Promit. Cam o secundă el rămase încremenit, apoi, înainte ca lui Billie să-i treacă prin cap să-i şoptească numele, el o ridică în braţe şi o aruncă pe pat. — Eşti doar a mea, rosti răguşit. Ea se ridică pe coate şi îl privi cum se apropia, trăgînduşi cămaşa din pantaloni, apoi scoţînd-o de tot. Gnd îi văzu trupul, Billie îşi ţinu răsuflarea. Era frumos, oricît de ciudat ar fi fost să gîndeşti asta despre un bărbat. Frumos şi perfect clădit. Ştia ea bine că el nu-şi petrecea fiecare zi clădind acoperişuri şi arînd pe cîmp, dar probabil că făcea vreo activitate fizică regulată, fiindcă trupul nu-i era deloc moale. Era subţire, bine definit şi, cînd lumina lumînărilorîi jucă pe piele, Billie îi văzu muşchii puternici jucînd dedesubt.


341

Se ridică în capul oaselor şi întinse mîna, dorindu-şi săI atingă, să vadă dacă pielea îi era pe cît de fină şi de fierbinte părea, dar el era la distanţă şi o privea cu sete. — Eşti atît de frumoasă, şopti. Păşi mai aproape, dar, înainte ca ea să apuce să-l atingă, el o luă de mînă şi îi sărută degetele.; — Cînd te-am văzut în seara asta, inima mi s-a oprit în piept. — Şi acum bate? şopti ea. El îi luă mîna şi i-o puse deasupra inimii sale. Billie o simţea bătîndu-i sub piele şi aproape reverberîndu-i în tot corpul. Era atît de puternic, atît de solid şi atît de minunat de masculin! — Ştii ce am vrut să fac? murmură el. Ea clătină din cap, prea vrăjită de căldura din glasul lui ca să scoată şi ea vreun sunet. — Am vrut să te întorc şi să te împing afară pe uşă înainte să te mai vadă şi altul. Nu voiam să te împart cu nimeni. îi desenă conturul buzelor cu degetul. — Nici acum nu vreau. Zîmbi leneş, iar degetele îi alunecară de-a lungul gîtului ei, peste claviculă, oprindu-se doar cînd ajunse la panglica din partea de sus a cămăşii de noapte. Fără să-şi ia ochii de la ea, trase de una dintre părţi, făcînd-o să alunece încet din nod. Partea mare din fundă se făcu din ce în ce mai mică, pînă cînd ieşi, iar veşmîntul se desfăcu. Billie îi privi vrăjită degetele care-i mîngîiau pielea, care prinseră deodată marginea de sus a cămăşii de noapte. Mătasea îi alunecă de pe umeri, apoi încet, în jos pe braţ.

342

JULIA QUINN

Era aproape dezbrăcată în faţa lui, dar nu se simţea ruşinată şi nici temătoare. Nu simţea decît pasiune şi nevoia să o urmeze oriunde ar fi condus-o. Ridică privirea şi la fel făcu şi el, de parcă şi-ar fi propus să se mişte în acelaşi timp. George o privi întrebător, iar ea dădu din cap, ştiind exact ce întreba el. Tînărul trase aer în piept, iar sunetul răguşit vorbi clar despre dorinţa pe care o simţea, apoi îi trase cămaşa de noapte peste sîni, ca apoi gravitaţia să facă restul. Mătasea de culoarea piersicii căzu cu o mişcare elegantă pînă în talia lui Billie, dar ea nici nu observă. George o privea atît de uluit încît ei i se tăie răsuflarea. Cu mîna tremurînd, el îi cuprinse sînul, iar sfîrcul ei îi atinse palma. Senzaţiile o copleşiră pe Billie, care tresări, întrebîndu-se cum de o astfel de atingere putea să-i facă tot corpul să se încordeze. Era însetată, dar nu-i trebuia apă, iar locul secret dintre pulpele ei se strînse în jurul unei senzaţii noi, despre care ea nu putea decît să presupună că era dorinţă. Oare aşa trebuia să se simtă? Ca şi cum ar fi fost incompletă fără el? îl privi mîngîind-o. Avea mîna mare, puternică şi atît de masculină în contrast cu pielea ei albă! Se mişca încet, contrast puternic cu sărutul apăsat din minutele care tocmai se scurseseră. O făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost o operă de artă nepreţuită şi îi studia fiecare curbură a corpului. Billie îşi prinse buza de jos între dinţi şi gemu de plăcere cînd el îşi retrase mîna încet, tachinîndu-i pielea pînă cînd singurul loc în care se mai atingeau erau acela unde degetele lui îi atingeau sfîrcul. — îţi place, spuse George.


343

Ea dădu din cap. Se priviră. — Asta o să-ţi placă şi mai mult. George scoase un sunet gutural, apoi, făcînd-o să tresară surprinsă, îi prinse sfîrcul în gură şi i-l mîngîie cu limba, iar ea simţi cum pielea i se strîngea la fel cum se întîmpla iarna, cînd îi era frig. < Dar nu-i era frig deloc. Atingerea lui era electrică. Tot trupul ei se încordă şi se arcui, pînă cînd trebui să se sprijine cu mîinile de pat ca să nu cadă. — George! aproape că strigă, iar el îi spuse din nou să tacă. — Nu te înveţi minte deloc, îi murmură cu buzele lipite de piele. — Tu mă faci să ţip. — Ăsta n-a fost ţipăt, rosti el cu un zîmbet îngîmfat. Ea îl privi alarmată. — N-am vrut să te provoc să mă faci să ţip. El rîse tare, cu toate că nu la fel de tare ca ea, auzindui cuvintele. — Făceam doar nişte planuri de viitor, cînd volumul vocilor noastre n-o să mai fie o problemă. — George, dar avem servitori! — Care muncesc pentru mine. — George! — Cînd o să fim căsătoriţi, spuse luînd-o de mînă şi împletindu-şi degetele printre degetele ei, o să facem cît de mult sau cît de puţin zgomot vrem. Billie simţi cum obrajii îi deveneau stacojii. El o sărută pe obraz şi o tachină: — Te-am făcut cumva să roşeşti? — Ştii bine că da, spuse ea nemulţumită.

344

JULIA QUINN

El o privi mîndru de sine. — Cred că n-ar trebui să fiu atît de bucuros din cauza asta. — Dar eşti. El îi sărută mîna. — Sînt. Billie îl privi, descoperind că, în ciuda pasiunii care-i cuprinsese corpul, era bucuroasă şi doar să-l privească. îi mîngîie obrazul, gîdilîndu-şi degetele cu barba lui abia crescută. îi desenă sprînceana, minunîndu-se cum o linie atît de fermă şi de dreaptă putea să se arcuiască atît de imperios cînd dorea el. Şi îi atinse buzele, atît de improbabil de moi. De cîte ori i le privise în timp ce el vorbea, fără să ştie că acele buze puteau să provoace aşa de multă plăcere? — Ce faci? întrebă el pe un ton scăzut, zîmbind. — îmi întipăresc chipul tău în minte. George îşi ţinu pentru o clipă respiraţia, apoi o sărută, iar momentul de tandreţe se transformă într-unul de pasiune regăsită. O sărută pe gît, ademenind, lăsînd în urmă dîre de fierbinţeală. Ea se simţi coborîtă, întinsă pe pat. Deodată el era deasupra ei, cu pielea sa caldă lipită de a ei. Cămaşa de noapte îi alunecă în jos, de-a lungul picioarelor, apoi o părăsi de tot. Era goală sub el, fără nici un fir de aţă pe ea, dar, cumva, nu se simţea stînjenită. Era cu Gfeorge, în care avea încredere. Cu George, pe care îl iubea. îi simţi mîinile mergînd la pantaloni şi îl auzi blestemînd încet cînd se văzu nevoit să se dea la o parte de deasupra ei ca să-şi "scoată nemernicii de pantaloni". Billie chicoti auzindu-l. Părea să-i fie mai greu decîtîşi imaginase ea că era normal.


345

— Rîzi? întrebă el ridicînd din sprîncene într-un fel provocator şi amuzat. — Ar trebui să te bucuri că nu mai eram îmbrăcată în rochia de gală, îi spuse. Are treizeci şi şase de nasturi acoperiţi cu material, în jos, pe spate. El o privi fioros. ’ ? — N-ar fi supravieţuit. Billie rîse, iar unul dintre nasturii lui zbură de la locul său. Pantalonii căzură la podea, făcînd-o să rămînă cu gura căscată. Zîmbetul lui era aproape sălbatic cînd se aşeză din nou în pat, iar ea înţelese că uimirea îi fusese considerată compliment. Probabil că asta şi era, deşi îl însoţea o doză sănătoasă de spaimă. — George, spuse precaut, ştiu că o să meargă, fiindcă, Doamne, merge de secole, dar trebuie să spun că nu pare deloc confortabil. înghiţi în sec şi continuă: — Adică nu pentru mine. El îi sărută colţul gurii. — Ai încredere în mine. — Am, îl asigură. Nu am încredere în treaba aia. Se gîndi la ce văzuse la grajd de-a lungul mai multor ani. Nici una dintre iepe nu păruse vreodată să se bucure prea mult de ceea ce i se întîmpla. El rîse şi se aşeză deasupra ei. — Ai încredere în mine, spuse din nou. Trebuie doar să ne asigurăm că eşti pregătită. Billie nu ştia exact ce putea să însemne asta, dar îi era greu să se gîndească, fiindcă el îşi folosea degetele ca să-i distragă atenţia.

346

JULIA QUINN

— Ai mai făcut asta, spuse. — De cîteva ori, dar acum e altceva, murmură el. Ea îl privi întrebătoare, — Pur şi simplu este diferit, spuse el. 0 sărută din nou şi îi strînse coapsa în palmă. — Eşti atît de puternică, şopti blînd. Ador asta la tine. Billie respiră întretăiat. Mîna lui ajunsese la partea de sus a piciorului ei acum şi-l acoperea cu totul, iar degetul său mare se apropiase mult de centrul feminităţii ei. — Ai încredere în mine, şopti. — Spui des asta. George îşi sprijini fruntea de fruntea ei, iar lui Billie i se păru că încerca să nu rîdă. — Şi de fiecare dată vorbesc serios. O sărută în jos, pe gît. — Relaxează-te. Billie nu era sigură cum ar fi fost posibil aşa ceva, dar în acel moment, chiar înainte să-i sărute din nou sfîrcul, el spuse: — Nu te mai gîndi la nimic. Era o comandă pe care ea putea s-o asculte cu uşurinţă. Ca şi înainte, cînd o atingea aşa ea îşi pierdea uzul raţiunii. Corpul ei preluă controlul, Billie îşi desfăcu picioarele, iar el se aşeză între ele, apoi, Doamne, o atinse! O atingere atît de păcătoasă şi de divină în acelaşi timp încît ea nu putea să nu-şi dorească mai mult. Simţi un dor care nu semăna cu nimic altceva din tot ce simţise pînă atunci. Voia să-l tragă mai aproape, să-l devoreze. îl apucă de umeri şi-l trase în jos. — George, spuse cu răsuflarea tăiată. Vreau... — Ce vrei? murmură el pătrunzînd-o cu un deget.


347

Billie aproape că se ridică de pe pat. — Vreau... vreau... vreau şi atît! — La fel şi eu, gemu el, apoi o desfăcu folosindu-şi degetele şi îşi potrivi trupul cu al ei. Mi s-a spus că doare, rosti cu regret, dar nu multă vreme. Ea dădu din cap şi se încordă, iar el o ademeni cu un ton blînd: — Relaxează-te. Cumva, ea reuşi să facă asta. încet, el o pătrunse. Presiunea era mai mult stranie decît dureroasă, chiar dacă o trecu un fior ascuţit, repede umbrit de nevoia ei de a-l simţi aproape, şi mai aproape. — Te simţi bine? întrebă George. Ea dădu din cap că da. — Slavă Domnului, gemu el şi o pătrunse mai adînc. Ea ştia, însă, că el se abţinea. Strîngea din dinţi şi îşi păstra controlul, iar Billie ar fi putut să jure că grimasa lui era aproape una de durere. în acelaşi timp, însă, gemea şi îi rostea numele de parcă ea ar fi fost o zeiţă iar lucrurile pe care i le făcea cu trupul şi cu degetele, cu buzele şi cu vorbele, înteţeau focul care-o ardea pe dinăuntru. — George, suspină Billie cînd corpul ei încordat nu mai putu, te rog! El se mişcă mai repede, iar ea îl urmă, simţind o dorinţă copleşitoare să se mişte odată cu el. — Billie,.gemu el, Doamne, ce-mi faci. Şi atunci, exact cînd ea credea că nu mai poate să suporte, se întîmplă un lucru foarte straniu. Deodată tot corpul i se încordă, apoi tremură, iar în clipa în care credea că n-o să mai poată să respire, se prăbuşi. Era de nedescris, era perfect. George se mişcă mai repede, apoi îşi ascunse chipul în pliul umărului ei, astupînd zgomotul gutural care-i ieşi din piept odată cu ultima mişcare în interiorul ei.

348

JULIA QUINN

Am ajuns acasă, spuse cu buzele lipite de pielea ei, înţelegînd că era purul adevăr. — Şi eu la fel.

Capitolul 24 Cînd George coborî a doua zi la micul dejun, nu se miră să afle că Billie era încă în pat. Nu avusese o noapte prea odihnitoare, se gîndi mulţumit. Făcuseră dragoste de trei ori, iar el deja se întreba dacă nu cumva o lăsase însărcinată. Era straniu, dar nu se gîndise prea des la copii înainte. Ştia că trebuia să-i aibă, desigur, într-o bună zi avea să moştenească Manston şi Crake şi avea datoria sfîntă să producă un moştenitor pentru titlul de conte. Chiar şi aşa, nu-şi imaginase niciodată cum aveau să fie copiii lui. Nu se văzuse cu ochii minţii cu un copil în braţe, pe care să-l vadă învăţînd să citească, să scrie, sau pe care să-l înveţe să călărească şi să vîneze. Sau pe care să o înveţe să călărească sau să vîneze. Cu Billie ca mamă, fiicele lui aveau să insiste, sigur, să înveţe tot ce ştiau şi fraţii lor. Deşi îşi petrecuse copilăria nervos pe Billie, care voia neapărat să ţină pasul cu băieţii, cînd era vorba despre fiicele lui... Dacă ele ar fi vrut să vîneze, să pescuiască şi să tragă la ţintă cu pistolul, atunci cu siguranţă că aveau să nimerească de fiecare dată. Cu toate că se gîndea să tragă linia la săritul călare peste tufişuri la vîrsta de şase ani. Cu siguranţă că pînă şi Billie ar fi acceptat acum că ideea fusese absurdă.

350

JULIA QUINN

Billie avea să fie cea mai bună mamă, se gîndi mergînd pe coridorul dinspre sufrageria mică. Orice copil de-al ei ar fi petrecut mai mult de cîteva ore pe zi alături de ea. l-ar fi iubit mai mult decît o iubea pe ea mama ei, ar fi rîs, i-ar fi tachinat, i-ar fi educat şi i-ar fi dojenit, iar ei ar fi fost fericiţi. Ei toţi ar fi fost fericiţi. George zîmbi larg. El era deja fericit, iar lucrurile aveau să fie şi mai bune curînd. Mama sa era deja la masă cînd intră el, citea un ziar proaspăt călcat şi îşi ungea pîinea cu unt. — Bună dimineaţa, George. El se aplecă şi o sărută pe obrazul pe care i-l întindea. — Mamă. Ea îl privi peste marginea ceştii de ceai, cu una dintre sprîncenele sale elegante arcuite perfect. — Pari într-o dispoziţie excelentă în dimineaţa asta. George o privi întrebător. — Zîmbeai cînd ai intrat, explică mama sa. — Ah, asta. Ridică din umeri, încercînd să potolească efervescenţa care-l făcuse aproape să sară în jos pe scări de fericire. — Mă tem că nu pot să-ţi explic. Era adevărat. Şi sigur nu putea să-i explice tocmai ei. Ea îl privi o clipă. — Presupun că n-are de-a face cu plecarea ta neaşteptată de aseară? George se opri puţin în timp ce-şi punea omletă pe farfurie. Uitase că trebuia să-i dea mamei sale o explicaţie pentru dispariţia sa din seara de dinainte. Ea nu-i ceruse decît atît, să fie prezent la balul Wintour. — Nu te-am rugat decît să fii prezent la balul Wintour, spuse pe un ton din ce în ce mai ridicat.


351

— îţi cer iertare, mamă, răspunse el. Era într-o dispoziţie mult prea bună ca să se certe cu ea. — Nu o să se mai întîmple. — Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. — Chiar şi aşa, mi-ar plăcea să mă ierţi şi tu, răspunse el. — Ei bine, de Billie depinde. Insist să-i ceri ei iertare, spuse lady Manston surprinsă de replica lui. — Am făcut asta deja, spuse George fără să se gîndească prea mult. Ea ridică brusc privirea. — Cînd? "Fir-ar să fie!" George trase aer adînc în piept şi se uită în farfurie. , — Ne-am întîlnit azi-noapte. -— Azi-noapte? El ridică din umeri, prefăcîndu-se indiferent. — Era trează cînd am ajuns eu. — Şi cînd, rogu-te, ai ajuns? — Nu sînt tocmai sigur, spuse George făcînd o scădere în minte. — La miezul nopţii, poate? — Noi am ajuns abia la ora unu. — Atunci mai tîrziu, spuse el împăciuitor. Uimitor cîtă răbdare aveai cînd erai binedispus. — N-am fost prea atent. — Billie de ce era trează? El puse patru bucăţi de bacon pe farfurie şi se aşeză. — Asta nu ştiu. Lady Manston făcu o grimasă.

352

JULIA QUINN

— Nu-mi place deloc ce-mi spui, George. Trebuie să aibă mai mare grijă de reputaţia ei. — Sînt sigur că nu-i nici o problemă, mamă. — Cel puţin tu ar trebui să ai mai multă grijă. Era momentul să fie atent. — Poftim? -De cum ai văzut-o ar fi trebuit să mergi în camera ta. — Mi s-a părut un moment potrivit să-mi cer scuze. — Hmpf. Mama lui nu avea un răspuns pentru asta. — Chiar şi aşa, spuse într-un tîrziu. George zîmbi sec şi începu să taie bucăţile de carne. Cîteva momente mai tîrziu auzi paşi îndreptîndu-se spre ei, dar prea apăsaţi ca să fie ai lui Billie. într-adevăr, cînd o siluetă umplu cadrul uşii o clipă mai tîrziu, se dovedi a-i aparţine majordomului. — A venit lordul Arbuthnot să vă vadă, milord. — La ora asta atît de matinală? spuse lady Manston surprinsă. George lăsă şervetul jos şi se încruntă, apoi strînse din dinţi. Presupusese că avea să fie nevoie să-i vorbească generalului despre evenimentele serii de dinainte, dar chiar atunci? — E un prieten de-ai tatei, spuse în timp ce se ridica. Merg să văd ce doreşte. — Să te însoţesc? — Nu, nu. Sînt sigur că nu e nevoie. George se îndreptă spre salon, din ce în ce mai prost dispus. Apariţia lui Arbuthnot în acea dimineaţă putea să însemne unul din două lucruri. Primul, ori că se întîmplase ceva rău după ce George plecase din local, iar acum era în pericol sau, mai rău, era considerat responsabil.


353

Mai probabil, se gîndi el cu obidă, era ca lordul să vrea ceva de la el. Poate să ducă încă un mesaj. — Kennard! spuse jovial lordul Arbuthnot. Excelentă treabă aseară! — De ce-ai venit? întrebă George pe un ton aspru. Oaspetele clipi nedumerit de atitudinea sa directă. — Trebuie să-ţi vorbesc. Nu de asta se Vizitează domnii între ei? — Aici e casa mea, se răsti George. — Vrei să spui că nu sînt binevenit? — Nu, dacă vrei să discutăm ce s-a întîmplat aseară. Nu e nici momentul, nici locul. — De fapt, nu asta vreau. Nu e nimic de discutat. Lucrurile au mers foarte bine. George nu ar fi descris la fel situaţia. încrucişă braţele şi îl privi insistent pe Arbuthnot, aşteptînd ca acesta să-şi declare intenţiile. Generalul îşi drese glasul. — Am venit să-ţi mulţumesc, spuse. Şi să-ţi cer ajutorul într-o altă problemă. — Nu, spuse George. Nu dorea să mai audă nimic altceva. Arbuthnot chicoti. — Nici măcar n-ai... — Nu, spuse George din nou, iar furia îi făcu glasul să sune rece ca gheaţa. Ai idee ce am ajuns să fac aseară? — Da, de fapt. — Tu... cum? Nu se aşteptase. Cînd naiba aflase Arbuthnot despre farsa de la "Lebăda fără gît"? — A fost un test, băiete. Arbuthnot îl lovi prieteneşte peste umăr. — Ai trecut cu brio. — Un test, repetă George.

354

JULIA QUINN

Dacă lordul l-ar fi cunoscut mai bine, şi-ar fi dat seama că lipsa de inflexiune din glasul tînărului nu era un semn bun. Cum, însă, nu-l cunoştea prea bine, chicoti şi spuse: — Doar nu crezi că avem încredere în oricine şi că oferim atît de uşor informaţii delicate. — Aş fi crezut că ai încredere în mine, se răsti George. — Nu, spuse Arbuthnot cu un aer straniu, solemn, ca de bufniţă bătrînă. Nici măcar în tine. în plus, adăugă redevenind vesel, "mazăre, terci şi budincă"? Acordă-ne puţin credit. Sîntem mai creativi decît atît. George îşi muşcă buza şi se întrebă ce să facă în continuare. Era tentat să-l dea afară pe Arbuthnot, dar şi să-i ardă un pumn în falcă. — Dar toate astea au trecut, spuse lordul. Acum avem nevoie să livrezi un pachet pentru noi. — Cred că e momentul să pleci, spuse George. Arbuthnot tresări surprins. — Dar e de importanţă capitală. La fel ca şi mesajul de ieri, îi reaminti George. — Da, da, spuse generalul pe un ton condescendent. Ai tot dreptul să te simţi abuzat, dar acum, că ştim că putem să avem încredere în tine, chiar avem nevoie de ajutorul tău. George îşi încrucişă braţele. — Fă-o pentru fratele tău, Kennard. — Să nu îndrăzneşti să-l amesteci pe el în treaba asta, se răsti George, indignat. — E cam tîrziu să mă tratezi aşa de sus, răspunse Arbuthnot, renunţînd puţin la atitudinea prietenească. Nu uita că tu ai venit la mine. — Ai fi putut să-mi refuzi cererea de ajutor.


355

— Cum crezi că facem noi ca să înfrîngem inamicul? întrebă Arbuthnot. Crezi că totul ţine de uniformele strălucitoare şi mărşăluitul în formaţie? Adevăratul război se cîştigă în culise, iar dacă tu eşti prea laş... într-o clipă, George îl ţintui la perete. — Să nu cumva, se răsti, să greşeşti crezînd că poţi să mă faci să-mi fie suficient de ruşine încît să devin curierul tău. îl strînse pe bărbatul mai în vîrstă de umăr, apoi îi dădu, brusc, drumul. — Credeam că vrei să-ţi faci partea pentru ţară, spuse Arbuthnot, trăgînd de marginea jachetei ca s-o aranjeze la loc. George aproape că-şi muşcă limba ca să se oprească să facă vreun comentariu nechibzuit. Aproape că vorbi despre cum petrecuse trei ani de zile dorindu-şi să fie alături de fraţii săi, să-şi servească patria cu puşca şi sabia, pregătit să-şi dea viaţa pentru buna şi bătrîna Anglie. Aproape că îi spuse lordului că se simţise inutil, ruşinat că era considerat mai valoros decît fraţii săi doar pentru că se născuse primul. Dar se gîndi după aceea la Billie, la Crake şi la Aubrey Hall şi la toţi oamenii care depindeau de ei. Se gîndi la recoltă, la sat, la sora lui, care avea să aducă pe lume curînd primul copil din generaţia următoare. îşi aminti ce-i spusese Billie cu două nopţi înainte. Se uită la Arbuthnot şi spuse: — Dacă fraţii mei vor să-şi rişte viaţa pentru rege şi pentru ţară, atunci, pe Dumnezeul meu, eu o să mă asigur că sînt demni şi unul, şi altul, de asta. Iar asta nu include să duc mesaje ale căror înţeles nu-l cunosc unor oameni în care nu am încredere.

356

JULIA QUINN

Arbuthnotîl privi serios. — Nu ai încredere în mine? — Sînt foarte supărat că ai venit în casa mea. — Sînt prieten cu tatăl tău, lord Kennard. Prezenţa mea aici nu dă deloc de bănuit. Şi nu asta te-am întrebat. Nu ai încredere în mine? — Să ştii, lord Arbuthnot, că nu cred că mai contează. Şi nu conta. George nu se îndoia că lordul luptase şi continua să lupte, în felul lui, pentru ţară. Deşi era furios că fusese supus ritualului de iniţiere al Departamentului pentru Război, ştia că, dacă Arbuthnot îl ruga să facă un lucru, aceea nu era o cerere în van. Dar mai ştia, cel puţin în acel moment, că nu el era bărbatul potrivit ca să ducă acea cerere la îndeplinire. Ar fi fost un soldat pe cinste, dar era un şi mai bun administrator al domeniilor sale, iar cu Billie alături avea să se descurce excelent. Curînd avea să se însoare, ba chiar foarte curînd dacă i se va face pe plac. Nu avea de ce să facă pe spionul şi săşi rişte viaţa fără să ştie exact de ce făcea asta. — O să-mi servesc ţara în felul meu, îi spuse lui Arbuthnot. Acesta oftă, resemnat. — Foarte bine. îţi mulţumesc pentru ajutorul de azinoapte. îmi dau seama că ţi-am stricat planurile. George se gîndi că-l făcuse să înţeleagă în sfîrşit, dar atunci lordul spuse: — Am doar o ultimă rugăminte, lord Kennard. — Nu, încercă George să spună. — Ascultă-mă, îl întrerupse Arbuthnot. îţi jur că nu teaş ruga dacă situaţia nu ar fi critică. Am un pachet care trebuie dus la un han din Kent. Pe coastă, nu departe de casa ta, cred.


357

— Opreşte-te, începu George. — Te rog, dă-mi voie să termin. Dacă faci asta, promit să nu te mai deranjez iar. O să fiu sincer. Misiunea implică puţin pericol. Există nişte oameni care ştiu că vine pachetul şi o să încerce să-l oprească, dar în el sînt documente de importanţă vitală. ? > Şi după aceea Arbuthnot dădu replica letală: — Ar putea chiar să-l salveze pe fratele tău. Arbuthnot se pricepea, George se văzu nevoit să recunoască atîta lucru. Nu credea nici o clipă că pachetul pentru Kent avea vreo legătură cu Edward şi tot aproape că acceptă în momentul în care generalul tăcu. — Nu sînt eu bărbatul potrivit, spuse încet. Aşa ar fi trebuit să se termine lucrurile. Şi s-ar fi terminat, dar uşa se deschise larg şi în prag apăru, cu ochii strălucitori şi cu o hotărîre nechibzuită întipărită pe chip, nimeni alta decît Billie Bridgerton. Billie nu intenţionase să tragă cu urechea. Se îndrepta spre micul dejun, cu părul prins, poate, cam repede în agrafe din dorinţa să-l revadă pe George, cîndîi auzise vocea în salon. Presupusese că era cu mama sa — cine altcineva să fie la conacul Manston la acea oră atît de matinală — dar după aceea auzise vocea altui domn, care spunea ceva despre noaptea de dinainte. Noaptea despre care George susţinea că nu putea să-i povestească. N-ar fi trebuit să le asculte conversaţia, dar, sincer, care femeie ar fi putut să se abţină? Şi atunci bărbatul îi ceruse lui George să livreze un colet despre care spunea că ar putea să-l ajute pe Edward. Nu se putuse stăpîni. Nu se gîndea decît că era vorba despre Edward, cel mai drag prieten al ei din copilărie.

358

JULIA QUINN

Dacă era pregătită să cadă din copac de dragul unei pisici nerecunoscătoare, în mod sigur putea să ducă un pachet la un han de pe coastă. Cît de dificil ar fi putut să fie? Şi dacă era periculos, dacă era nevoie de discreţie, cu siguranţă că ea era persoana potrivită. Nimeni nu se aştepta ca livrarea să fie făcută de o femeie. Nu gîndi mai departe de atît. Nu avea nevoie. Dădu buzna în cameră şi declară: — Duc eu coletul! George nu gîndi nici el, fiindcă nu simţea că ar fi fost nevoie. — Ba pe dracu'l urlă la ea. Billie încremeni o clipă. Evident că nu se aşteptase la o astfel de reacţie. După aceea îşi îndreptă spatele şi se grăbi să intre. — George, spuse împăciuitor, e vorba despre Edward. Cum putem să nu facem tot ce ţine de noi ca să... El o apucă de braţ şi o trase la o parte: — Nu ai toate amănuntele, şuieră. — Nici n-am nevoie de ele. Tu niciodată nu ai nevoie de ele, spuse el supărat. Ea îl privi cu pleoapele îngustate, ameninţător. — Pot să fac asta, insistă. Doamne, Dumnezeule, avea să-l omoare cu zile. — Sînt sigur că poţi, dar n-o s-o faci. — Dar... — îţi interzic. Billie făcu un pas înapoi. — îmi interzici? în acel moment, Arbuthnot se apropie de ei.


359

— Nu cred că ni s-au făcut prezentările azi-noapte, spuse zîmbind. Sînt lordul Arbuthnot. Eu... — Ieşi afară din casa mea! se răsti George. — George! exclamă Billie. Pe chipul ei se putea ciţi şocul generat de comportarea lui atît de nepoliticoasă. Arbuthnot se întoarse spre el cu o expresie gînditoare pe chip. — Domnişoara pare capabilă. Cred că am putea să... — Ieşi! — George? Acum mama sa apăru în prag. — De ce ţipaţi aşa? Vai, îmi pare rău, lord Arbuthnot. Nu v-am văzut de la început. — Lady Manston. Omul făcu o plecăciune cuviincioasă. — Vă rog să mă iertaţi pentru vizita atît de matinală. Am avut ceva de rezolvat cu fiul dumneavoastră. — Tocmai pleca, spuse George strîngînd-o mai tare pe Billie de braţ cînd aceasta începu să se zbată. — Dă-mi drumul, se răsti ea printre dinţi. S-ar putea să pot să fiu de ajutor. — Sau s-ar putea să nu. — Termină! şuieră ea, trăgîndu-se furios din strînsoarea lui. Nu poţi să-mi dai ordine aşa. — Ba te asigur că pot, se răsti şi el privind-o cu foc. Avea să-i fie soţ. Chiar nu conta asta deloc? — Dar vreau să ajut, spuse ea mai încet, întorcîndu-se cu spatele la restul camerei. — Şi eu, dar nu asta e calea. — S-ar putea să fie singura cale.

360

JULIA QUINN

O clipă, George nu reuşi decît să închidă ochii. Oare aşa avea să fie viaţa lui ca soţ al lui Billie Bridgerton? Era destinat unei vieţi trăite în teroare, întrebîndu-se mereu în ce pericol avea ea să se arunce în acea zi? Oare merita? — George? şopti ea. Părea îngrijorată. Văzuse ceva pe chipul lui? Vreun semn de îndoială? O atinse pe obraz, apoi o privi în ochi. — Te iubesc, spuse. Cineva tresări zgomotos. Probabil că mama lui. — Nu pot să trăiesc fără tine, spuse George. De fapt, refuz s-o fac. Aşa că, nu, n-o să pleci în vreo misiune nesăbuită pe coasta Angliei, ca să livrezi un colet posibil periculos unor oameni pe care nu-i cunoşti. Dacă ţi s-ar întîmpla ceva... Tăcu, emoţionat, dar nu-i păsa. — Dacă ţi s-ar întîmpla ceva, aş muri. Şi vreau să cred că mă iubeşti prea mult ca să laşi una ca asta să seîntîmple. Billie îl privi uluită, cu buzele moi desfăcute, tremurînd, şi cu ochii în lacrimi. Clipi ca să-şi limpezească privirea. — Mă iubeşti? şopti. El aproape că îşi dădu ochii peste cap. — Sigur că da. — N-ai spus-o niciodată. — Trebuie să o fi spus. — N-ai spus. Mi-aş fi amintit. — Şi eu mi-aş fi amintit, spuse el cu blîndeţe, dacă tu mi-ai fi spus mie că mă iubeşti. — Te iubesc, rosti ea imediat. Chiar te iubesc. Te iubesc atît de mult încît eu... — Slavă Domnului! exclamă lady Manston.


361

George şi Billie se întoarseră amîndoi spre ea. Nu ştia ce părere avea Billie, dar el uitase cu totul de publicul lor. — Ştiţi cît de mult am muncit ca să se întîmple asta? Doamne, credeam că o să fie nevoie să mă rog de voi la un moment dat! — Tu ai pus la cale asta? întrebă George nevenindu-i să creadă ce auzea. Lady Manston se întoarse spre Billie. — Sybilla? Chiar m-ai crezut? Cînd vreodată ţi-am spus eu ţie pe numele de botez? George se uită la Billie, care parcă nu se putea opri din clipit. — Am aşteptat atîta timp să-ţi spun "fiica mea", rosti lady Manston dîndu-i lui Billie o şuviţă de păr după ureche. Tînăra se încruntă şi clătină încet din cap, dintr-o parte într-alta, încercînd să înţeleagă. — Dar am crezut mereu că... voiai să mă mărit cu Edward. Sau cu Andrew. Lady Manston clătină din cap şi zîmbi. — întotdeauna a fost vorba de George, draga mea. Cel puţin în mintea mea. Se uită la fiul ei cu o expresie mult mai atentă. — Sper că ai cerut-o deja în căsătorie. — E posibil chiar să-i fi dat de înţeles că nu are nici un cuvînt de spus în această privinţă. — Şi mai bine. George se îndreptă deodată de spate şi se uită în jur. — Ce s-a întîmplat cu lordul Arbuthnot? — S-a scuzat şi a plecat cînd voi doi aţi început să vă declaraţi iubirea unul pentru celălalt, spuse mama lui. Ei bine, gîndi George, poate că bătrînul era mai discret decît îl lăsase pe el să înţeleagă.

362

JULIA QUINN

— De ce venise? întrebă lady Manston. — Nu contează, răspunse George. După aceea o privi pe logodnica lui. — Nu contează, aprobă şi ea. — Ei bine, declară lady Manston zîmbind larg, abia aştept să le spun tuturor. Familia Billington dă un bal la finalul săptămînii viitoare şi... — N-am putea să mergem direct acasă? întrebă Billie. — Dar te-ai distrat atît de bine aseară, răspunse lady Manston. îl privi pe George. — A dansat la toate melodiile. Toată lumea a adorato.

El zîmbi indulgent. — Nu sînt cîtuşi de puţin surprins. Lady Manston se întoarse din nou spre Billie. — Putem să anunţăm logodna la balul Billington. O să fie un triumf. Tînăra îi strînse mîna lui George. — Deja este un triumf. — Eşti sigură? întrebă el. Fusese atît de speriată de debutul la Londra... El nu voia decît să se întoarcă în Kent, dar Billie merita să se bucure de succes. — Sînt, răspunse ea. A fost foarte frumos şi ameţitor, îmi pare bine să ştiu că, atunci cînd merg la cîte un bal, pot să mă distrez şi să mă descurc bine, dar nu îmi place să fac asta. Prefer să fiu acasă. — în pantaloni? o tachină el. — Doar pe cîmp. Se uită la lady Manston. — O viitoare contesă trebuie să aibă un comportament măcar în parte decent.


363

Lady Manston chicoti auzind-o. — O să fii o contesă excelentă, cu toate că, sper, nu prea curînd. — Pînă atunci mai durează ani întregi, spuse Billie cu căldură în glas. — Şi tu, fiul meu, spuse lady Manston privindu-l pe George cu ochii în lacrimi. Pari mai fericit decît te-am văzut de multă vreme încoace. — Sînt. Mi-aş dori doar... — Poţi să-i spui numele, rosti mama lui încet. — Ştiu. Se aplecă şi o sărută pe obraz. — Edward o să fie nevoit să rateze nunta, fiindcă nu-l aştept să se întoarcă acasă. — Aşa mă şi aşteptam, spuse lady Manston exact pe tonul potrivit ca s-o facă pe Billie să roşească pînă în vîrful urechilor. — Dar o să-l găsim, spuse George. încă o mai ţinea de mînă pe Billie, aşa că îi sărută degetele şi rosti, cu buzele lipite de pielea ei: — Promit. — Asta înseamnă că ne întoarcem în Kent, spuse mama lui. Am putea să plecăm chiar azi, dacă vreţi. — Ar fi minunat! exclamă Billie. Crezi că mama o să fie surprinsă? — Absolut deloc. — Poftim? întrebă Billie uluită. Dar nu puteam să-l sufăr. — Nu-i adevărat, spuse George. Ea îi aruncă o privire exasperată. — Mă enervai fără măsură. — Tu erai ca un pietroi în pantoful meu.

364

JULIA QUINN

— Ei bine, tu... — E cumva concurs? întrebă lady Manston parcă nevenindu-i să creadă ce auzea. George o privi pe Billie şi, cînd aceasta zîmbi, îşi simţi sufletul plin de bucurie. — Nu, spuse cu biîndeţe, trăgînd-o în braţele sale. Sîntem o echipă, noi doi. Billie îl privi cu atîta iubire încît lui aproape că i se tăie răsuflarea. — Mamă, spuse privind-o pe logodnica lui, s-ar putea să vrei să ieşi din salon. — Poftim? — Am de gî.nd să o sărut chiar acum. Mama lui scoase un ţipăt scurt. — Nu poţi să faci aşa ceva. — Ba sînt destul de sigur că pot. — George, nu sînteţi căsătoriţi încă! Ei îi studie buzele lui Billie cu privirea aprinsă a unui cunoscător. — Cu atît mai mult trebuie să ne grăbim cu nunta, murmură. — Billie, spuse mama lui pe un ton hotărît, atentă acum la cea pe care o considera veriga mai slabă, hai să mergem! Billie clătină din cap. — îmi pare rău, dar fiul tău nu se înşeală. Sîntem o echipă. Şi atunci, pentru că ea era Billie Bridgerton şi nu o deranjase niciodată să deţină controlul, îşi afundă degetele în părul lui George şi-l trase spre ea. Şi pentru că el era George Rokesby şi avea de gînd s-o iubească pentru tot restul vieţii lui, o sărută şi el cu acelaşi patos.

Epilog Şapte luni mai tîrziu, la Crake House. — Rezultatul e final, spuse Billie adunînd cifrele de pe ultima coloană şi făcînd un gest teatral. Am cîştigat! George ridică privirea din locul în care stătea, pe patul lor — un obiect de mobilier mare, cu baldachin, pe care Billie îl redecorase în tonuri de verde la cîteva luni de la căsătoria lor. Citea o carte, iar ea nu văzuse titlul. George citea întotdeauna înainte de culcare. Adora asta la el, că era un om căruia îi plăceau tabieturile sale. încă un motiv pentru care se potriveau atît de bine. — De data asta ce mai e? murmură el. Billie ştia că soţul ei era indulgent, dar era atît de încîntată de cifrele din faţa ei încît decise că nu-i păsa. — Recolta de orz, spuse. Aubrey Hall a întrecut Crake House cu un factor de... stai puţin... îşi muşcă buza de jos şi mai făcu nişte calcule. — Unu virgulă unu! — Ce triumf. Ea îşi ţuguie buzele, încercînd să pară supărată. — Ai luat în calcul şi faptul că Aubrey Hall are mai mult teren? — Sigur că da! Billie îşi dădu ochii peste cap. — Zău aşa, George! El zîmbi discret. — Să-ţi amintesc că acum locuieşti la Crake? Billie simţi că-i venea şi ei să zîmbească. — Şi că acum te numeşti Billie Rokesby? — O să fiu întotdeauna o Bridgerton în inima mea. O Bridgerton şi o Rokesby, mai spuse văzîndu-l încruntat.

366

JULIA QUINN

El oftă. Doar puţin. Presupun că n-ai de gînd să-ţi foloseşti talentul formidabil şi ca să conduci Crake. Nu pentru prima dată, Billie simţi un val de recunoştinţă că George nu obiectase cînd ea îi spusese că voia să continue să muncească la Aubrey Hall. Soţul ei era un bărbat cu adevărat neobişnuit. O înţelegea. Uneori i se părea că numai el o înţelegea cu adevărat. — Tata încă are nevoie de mine, spuse. Cel puţin pînă cînd Edmund o să fie gata să preia conducerea. George se ridică din pat şi se apropie de ea. — Administratorul tatălui tău s-ar bucura să muncească în sfîrşit pentru banii pe care-i primeşte. Ea ridică privirea. — Dar eu mă pricep mai bine decît el. — Asta e de la sine înţeles. Ea îl lovi peste mînă, apoi oftă cînd George se aplecă să o sărute pe gît. — Ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse. El se opri din sărutat, iar Billie îl simţi zîmbind. — Pentru ce? — Pentru tot, de fapt. Dar mai ales pentru că eşti cine eşti. — Cu mare plăcere, lady Kennard. — O să încerc să lucrez mai puţin. George avea dreptate. Probabil că nu era nevoie să facă atît de multe la Aubrey Hall. La cum mergeau lucrurile între ei, oricum avea să fie însărcinată destul de curînd. Trebuia să înveţe să renunţe la viaţa de la Aubrey sau cel puţin să nu mai fie atît de implicată. Se retrase puţin, ca să-i vadă chipul. — Nu te-ar deranja să am un rol mai activ aici, la Crake? Şi pe domeniu, nu doar în casă.


367

— Sigur că nu! Am fi norocoşi dacă... Se opri, fiindcă se auzise o bătaie în uşă. — Intră! în prag apăru un servitor vizibil emoţionat. — Un mesager, milord, spuse omul. Billie clipi surprinsă. — La ora asta? Servitorul le întinse o scrisoare împăturită. — îi e adresată lordului Manston, dar domnul e la... — La Londra, încheie George în locul lui. Iau eu mesajul. — A spus că e urgent, continuă servitorul. Altfel nu v-aş preda corespondenţa privată a tatălui dumneavoastră. — Nu-i nimic, Thomas, spuse Billie cu blîndeţe. Dacă e urgent, e mai important să răspundem repede decît să ajungă la lordul Manston. George strecură un deget pe sub sigiliul de ceară, dar nu-l rupse. — Mesagerul aşteaptă un răspuns? — Nu, domnule, dar l-am trimis jos, să mănînce o masă caldă. — Foarte bine, Thomas. Asta e tot. Servitorul plecă, iar Billie se strădui să nu alerge lîngă soţul ei ca să citească misiva peste umărul lui. Oricare ar fi fost conţinutul acesteia, George avea să i-l spună curînd. îi privi citind, de la stînga la dreapta, cuvintele trecute pe hîrtie. Cam la patru rînduri mai jos, el deschise gura şi ridică privirea. Inima ei se opri o clipă, iar Billie ştiu ce avea să spună chiar înainte ca el să rostească vorbele: "Edward trăieşte".

SFÎRŞIT

Julia Quin Din Vina Domnișoarei Bridgerton MM

Recommend Documents