Datorită eficacităţii sale, probată în anii Primului Război Mondial, Jean Monnet, va deveni adjunctul secretarului general al Societăţii Naţiunilor, chiar de la înfiinţare, în 1919. El va trata în regim de urgenţă dosare foarte problematice, precum împărţirea Sileziei între Germania şi Polonia, viitorul regiunii Saar şi redresarea economică a Austriei, fără a se opri în faţa “slăbiciunilor unui sistem şi mergând până la limitele posibilităţilor epocii”. Părăsind funcţia în 1923, va participa la crearea unei bănci de investiţii americane, dar eşecul acesteia ca urmare a crizei bursiere din 1929 îl va face să regrete că americanii au întârziat reformarea sistemului lor bancar şi să observe, în Memoriile sale că „oamenii nu acceptă schimbarea decât din necesitate, şi ei nu văd necesitatea decât în momentul crizei ”. Între timp, funcţionar financiar internaţional, participă la redresarea economică a ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Astfel contribuie la stabilizarea zlotului în Polonia (1927) şi a leului în România (1928). Monnet înţelege ameninţarea nazistă şi pericolul războiului. În 1938 este mandatat de guvernul francez pentru a negocia o comandă de avioane de luptă pentru Franţa. În timpul „războiului ciudat ”, în decembrie 1939, este însărcinat la Londra pentru a conduce punerea în comun a capacităţilor de producţie ale Angliei şi Franţei. Al doilea război mondial
În decembrie 1939, Monnet a fost trimis în Londra să supravegheze colectivizarea capacităţilor de producţie ale celor două ţări. Când a picat Guvernul Franţei în iunie 1940, Monnet i-a influenţat pe de Gaulle şi Churchill să accepte un plan pentru o uniune a Franţei cu Marea Britanie pentru a da posibilitatea celor 2 ţări să ţină piept nazismului. În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în Statele Unite de către Guvernul Britanic, în calitate de membru al Consiliului Britanic de Provizii, pentru a negocia cumpărarea de provizii pentru război. Curând după sosirea sa în Washington, a devenit consilier al preşedintelui Roosevelt. Convins că America ar putea servi ca „mare arsenal de democraţie”, l-a sfătuit pe preşedinte să lanseze un program de producţie masivă de arme pentru a-i aproviziona pe Aliaţi cu armament. După război, economistul britanic John
3
Maynard Keynes a spus că, prin implicarea sa, Monnet a scurtat probabil cel de-al doilea Război Mondial cu 1 an. În 1943, la Alger, Monnet devine membru al guvernului Franţei libere - Comitetul de Eliberare Naţională - şi încearcă, fără succes, reconcilierea generalilor de Gaulle şi Giraud. Spiritul său vizionar – pragmatic asupra viitorului Europei se evidenţiază adresându-se Comitetului astfel: „ Nu va fi pace în Europa dacă statele se reconstituie pe baza suveranităţii naţionale, cu politicile de prestigiu şi de protecţie economică pe care le antrenează … Ţările Europei sunt prea mici pentru a asigura popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltările sociale indispensabile. Aceasta presupune ca statele europene să formeze fie o federaţie, fie o entitate care să realizeze o unitate economică comună”. Dincolo de puţinele afinităţi faţă de liderul Franţei libere, la cererea generalului de Gaulle, Monnet elaborează şi pune în practică planul de modernizare şi echipare, ce va purta numele său, care a permis relansarea economiei franceze într-un timp record, cu susţinerea financiară a americanilor şi a Planului Marshall.
3. Tratarea unui aspect particular din cariera lui
Planul lui Monnet
După cel de-al doilea Război Mondial, Franţa se afla într-o gravă nevoie de reconstrucţie. Pentru reconstrucţie, Franţa era complet dependentă de cărbunele din zonele principale de mine rămase din Germania. În 1945, Monnet a propus un plan care îi poartă numele, de a prelua controlul asupra acestor zone din Germania şi de a redirecţiona producţia de cărbune departe de industria germană, către industria franceză, astfel slăbind economia germană şi propulsând economia franceză deasupra nivelului dinainte de război. Jean Monnet a propus un „plan global de modernizare si dezvoltare economică” guvernului francez. În 1949, Monnet a realizat că divergenţa dintre Franţa şi Germania pentru controlul regiunii de cărbune atingea cote alarmante, presimţind o posibilă reîntoarcere la ostilităţi, aşa cum s-a întâmplat după primul Război Mondial. Monnet şi asociaţii săi au conceput ideea de Comunitate Europeană.
4
Jean Monnet a ajuns la concluzia că era iluzoriu sa încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional complet supranaţional fără a întâmpina o rezistenţă puternică din partea statelor recent ieşite din război. În opinia sa, pentru a reuşi, trebuia ca obiectivele propuse în cadrul cooperării între statele europene să fie limitate la domenii precise, dar cu un puternic impact psihologic si să instituie un mecanism de decizie care să primească, apoi, în mod gradual noi competenţe. În 1945, Monnet şi-a propus a prelua controlul asupra zonele principale de mine din Germania şi de a redirecţiona producţia de cărbune către industria franceză, astfel slăbind economia germană şi propulsând economia franceză deasupra nivelului dinainte de război. Motivaţia acestei initiative a fost următoarea: era puţin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele, însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerată o ameninţare potenţială la adresa păcii; astfel, singura soluţie era aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic şi economic) într-o comunitate europeană puternic structurată. Practic, proiectul a fost rodul unui complot. Jean Monnet şi colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale lui aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate schemele diplomaţiei clasice. Departe de a recurge la tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, Jean Monnet şi-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreţie pentru a evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri care ar fi modificat esenţa ideii sale. Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de avantajul surprizei, proiectul este finalizat în a 9-a sa variantă pe 6 mai 1950. Ideea lui Jean Monnet este acceptată fără rezerve de Robert Schuman şi, în timp ce acesta din urmă prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui reacţie a fost, de asemenea, entuziastă. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul este făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman. Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune si oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent, problema construcţiei europene şi a impus principiul supranaţionalismului. Metoda propusă, şi
5
anume calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în detrimentul celei globale şi, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradiţională a cooperării economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care statele transferă unele competenţe proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate supranaţională, creată prin voinţa lor suverană. Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunităţi de interese paşnice oferă premisele unei cooperări între vechi inamici, trecând peste resentimentele războiului şi poverile trecutului. Originalitatea ideii lui Monnet constă în unirea oamenilor si a naţiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în care să îşi (re)găsească şi să vadă interesele şi să uite diferenţele sau divergenţele. Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în relaţiile internaţionale – de exercitare în comun a suveranităţii, în anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în timp. În 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a dat o declaraţie în numele Guvernului francez. Această declaraţie, preparată de Monnet pentru Schuman, propunea unirea industriilor franceze şi germane de cărbune şi oţel. Schuman declara: „Prin controlul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor uni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federaţiei europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.” În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns favorabil, şi astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Anglia a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate naţională. În 1952, Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi. În 1955, Jean Monnet a fondat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei cu scopul de a relansa construcţia europeană ca urmare a eşecului înregistrat de Comunitatea Europeană de Apărare. Acesta a unit partidele politice şi uniunile de schimb europene pentru a deveni o forţă conducătoare în spatele iniţiativelor de fondare ale Uniunii Europene, cum i-a rămas numele în cele din urmă. A evoluat de la Comunitatea Economică Europeană (1958) (cunoscută şi ca „piaţă comună” ), denumire stabilită în Tratatul de la Roma în 1957 la Comunitatea Europeană în 1967.
6
4. Concluzii
Până la sfârşitul vieţii sale, Jean Monnet păstrează convingerea de nezdruncinat că naţiunile europene trebuie să se unească pentru a supravieţui. „Continuaţi, continuaţi, nu este un alt viitor pentru popoarele Europei decât în uniune” – repeta mereu interlocutorilor săi. Căci pe parcursul întregii vieţi el avusese ca obiectiv „să-i facă pe oameni să lucreze împreună, să le arate că, dincolo de divergenţe şi de frontiere, ei au un interes comun”. Din 1975, Jean Monnet desfiinţează Comitetul şi îşi consacră ultimele puteri pentru a-şi redacta memoriile în care lasă moştenire lecţiile de viaţă şi metoda sa de acţiune. Apărute în 1976, Memoriile lui Jean Monnet constituie o lecţie magistrală de politică indispensabilă celor care studiază istoria şi ştiinţele politice. Ele desenează portretul unei personalităţi oneste, seducătoare şi profund umane. Se stinge la 16 martie 1979, la aproape 91 de ani. În 1988, rămăşiţele sale pământeşti sunt transferate în Panteon. Este un ultim omagiu adus celui care merită cu prisosinţă titlul onorific de „Părinte al Europei”.
7
Bibliografie
[1] www.die.upit.ro/bi1.pdf [2] www.mfe.it/mfe4/monnet.htm [3] www.uni-trier.de/fileadmin/fb4/prof/VWL/EWP/Europa/monnet/kap_02.pdf [4] www.economy-point.org/j/jean-monnet.html [5] www.whoswho.de/templ/te_bio.php?PID=2705&RID=1 [6] wapedia.mobi/ro/Jean_Monnet [7] www.wallstreet.ro
8
