UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Specializarea: Trunchi comun Disciplina: Finanţele întreprinderii
SUPORT DE CURS ANUL II Semestrul 1
Cluj – Napoca 2012
I. INFORMAŢII GENERALE •
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Date de identificare curs şi contact tutori: Numele cursului: FINANŢELE
Nume: Prof.univ.dr. Ioan Nistor
ÎNTREPRINDERII
Birou: Facultatea de Ştiinţe economice şi Codul cursului: EBF 0014 Gestiunea Afacerilor, str. T. Mihali, nr 58- Anul, Semestrul: anul II, sem I 60, cabinetul 347
Tipul cursului: obligatoriu
Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5845
Pagina web a cursului:
Fax: 40 + 0264-41.25.70
Tutori: prof.dr. Ioan Nistor, conf.dr. Viorel
E-mail:
[email protected]
Lăcătuş
Consultaţii: luni ora 12.00-13.00
Adresa e-mail tutori:
[email protected] [email protected]
Recomandări- vă rugăm utilizaţi numărul de telefon 0264-418653 luni şi marţi între orele 11-13 •
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Recomandăm studenţilor care se prezintă la examen să aibă cunoştinţele minime de la disciplina de Finanţe publice dovedite prin promovarea acestui examen. •
Descrierea cursului
Obiectivele cursului/disciplinei: Disciplina urmăreşte să familiarizeze studenţii facultăţii cu problemele legate de sursele de finanţare de care pot să dispună întreprinderile din diverse sectoare de activitate, de costul cu care sunt obţinute aceste resurse – probleme ce se extind şi în domeniul proiectelor de investiţii ale respectivei întreprinderi. Se abordează, în acest context, probleme legate de plasamentele de capital şi recuperarea lor, rezultatele exerciţiului anual şi destinaţia acestora.
2
•
Conţinutul disciplinei:
Conţinutul disciplinei se axează pe concepte, metode si instrumente care caracterizeaza finanţele întreprinderiicum ar fi: abordari actuale ale finanţelor întreprinderii; caracteristicile fenomenului financiar, structura capitalului şi costul acestuia, plasamentele de capital pe termen mediu şi lung, abordări actuale privind procesul de amortizare, finanţarea pe termen scurt a activelor circulante, rezultatele exerciţiului anual şi structura financiară a întreprinderii. •
Organizarea temelor în cadrul cursului
Disciplina de Finanţele întreprinderii este structurată în 14 capitole : Capitolul 1. ELEMENTE SPECIFICE FENOMENULUI FINANCIAR -
întreprindrea, mediul de manifestare a fluxurilor băneşti;
-
obiectivul funcţiei financiare a întreprinderii: maximizarea valorii întreprinderii. Bibliografie :
1. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag. 11 – 26. 2. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 302 – 319. Capitolul 2.CAPITALURILE INTREPRINDERII - aspecte caracteristice capitalului întreprinderii - conţinutul şi structura capitalului după provenienţă - forme de materializare a capitalului Bibliografie : 1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.11 – 27. 2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 9 – 27. Capitolul 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG - conţinutul, structura şi rolul investiţiilor ; - elementele financiare ale investiţiei ; - fluxurile de numerar ale investiţiei.
3
Bibliografie : 1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81. 2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83. 3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 288 – 293. Capitolul 4: DECIZIA DE INVESTITIE ; CRITERII SPECIFICE DE OPTIUNE SI RESURSELE DE FINANTARE A INVESTITIEI. - criterii specifice deciziei de investiţie ; - evaluarea fluxurilor de încasări în condiţii de incertitudine ; - resursele de finanţare a investiţiei. Bibliografie : 1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81 2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83. Capitolul 5. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT IN ACTIVE NECORPORALE ŞI CORPORALE - problematica amortizării ; - amortismentul şi implicaţii financiare; - elementele sistemului de amortizare. Bibliografie : 1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2004, pag.15 – 25. 2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag. 83 - 99. Capitolul 6. REGIMURI DE AMORTIZARE SI PROGRAMAREA AMORTISMENTULUI ANUAL - sistemul liniar de amortizare ; - sistemul degresiv de amortizare ; - repartizarea pe trimestre a amortismentului anual.
4
Bibliografie : 1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2004, pag.122 – 164. 2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119. Capitolul 7. PARTICULARITATI IN PROGRAMAREA AMORTISMENTULUI -
amortismentul aferent duratelor de funcţionare exprimate în km şi ore
-
recalcularea amortismentului şi implicaţii financiare
-
finanţarea reparaţiilor capitale. Bibliografie :
1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.81-97. 2. Lăcătuş, V.,D., s.a., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2004, pag.32 – 35. 3. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119. Capitolul 8.PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT - conţinutul şi structura activelor circulante ; - ciclul de exploatare şi semnificaţia stocurilor.. Bibliografie : 1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.97-107 2. Nistor, E., I., s.a Finanţele întreprinderii. , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag.129 – 137. 3. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 473 – 494. Capitolul 9. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT - creanţele întreprinderii asupra terţilor şi aspecte privind politica creditului comercial ; - titlurile de plasament : raţiunea plasamentelor în titluri de valoare şi indicatori de eficienţă a titlurilor de plasament. - disponibilităţile întreprinderii ;
5
Bibliografie : 1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag. 106-140 2. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 156 – 170. 3. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 308 – 322. Capitolul 10. FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE - consideraţii generale; - resursele de finanţare:
fondul de rulment ;
pasivele din exploatare;
creditele bancare pe termen scurt.
Bibliografie : 1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 200 – 220. 2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 196 – 227. Capitolul 11.TREZORERIA INTREPRINDERII - consideraţii generale; - capacitatea de plata a agenţilor economici ; - lichiditatea şi metode de analiză a lichidităţii financiare ; - corelaţii între lichiditate şi capacitatea de plată. Bibliografie : 1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 225 – 230. 2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 248 – 252. Capitolul 12 . PROFITUL INTREPRINDERII
6
-
veniturile şi cheltuielile întreprinderii
-
previziunea profitului
-
rezultatul exerciţiului financiar
-
repartizarea profitului şi politica de dividende. Bibliografie :
1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 244 – 256. 2. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.141-159. Capitolul 13.COSTUL CAPITALULUI SI STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII -
consideratii generale
-
costul capitalului propriu
-
costul capitalului imprumutat
-
structura financiara a intreprinderii
Bibliografie : 1. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, Ed. Litec, Paris, 1993, pag. 189 – 230. 2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 27 – 35.
3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 325 – 337. Capitolul 14. STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII -
unele precizări privind structura financiară a întreprinderii ;
-
efectul de pârghie financiară
-
structura financiară optimă a întreprinderii.
Bibliografie : 1. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 260 – 268. 2. Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 284-289 •
Formatul şi tipul activităţilor implicate în curs
Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere al cursului. În cadrul cursului se organizează discuţii de grup privind elaborarea de lucrări. •
Materiale bibliografice obligatorii
Se recomandă studenţilor drept bibliografie obligatorie :
7
1. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003 2. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004 3. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2008 •
Materiale şi instrumente necesare pentru curs Pentru parcurgerea cursului se recomandă deţinerea unui calculator de către studenţi prin intermediul căruia să se facă accesarea cursurilor online.
•
Calendar al cursului Orele de curs se vor desfăşura potrivit celor 3 module astfel :
•
-
Modulul I în săptămâna a III a din semestru
-
Modulul II în săptămâna a VI a din semestru
-
Modulul III în săptămâna a X a din semestru
Politica de evaluare şi notare Evaluarea studenţilor se face pe baza examenului şi a unor lucrări de control
prealabile, întocmite după fiecare modul potrivit precizărilor făcute în capitolul II, Suportul de curs propriu-zis. Dacă
lucrările au fost predate după data limită ele se vor accepta dar cu
penalizări de până la 10% din punctajul acordat modulului. Nu se acceptă întârzieri care să depăşească termenul stabilit pentru ultimul modul. •
Elemente de deontologie academică Plagiatul ca formă a fraudei se sancţionează potrivit poziţiei universităţii,
respectiv a facultăţii, cu privire la această temă. •
Studenţii cu dizabilităţi Pentru studenţii aflaţi în astfel de situaţii titularul de curs poate să fie contactat
oricând prin e-mail personal pentru a veni în ajutorul acestora. Strategii de studiu recomandate Este recomandat ca studenţii să parcurgă disciplina în ordinea modulelor pentru a obţine performanţa maximă. Fiecare modul necesită cu aproximaţie între 10-12 ore de studiu la care se adaugă 3-5 ore pentru informaţii suplimentare.
8
II. SUPORT DE CURS MODULUL NUMĂRUL 1 TITLUL: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII, COSTUL ACESTUIA ŞI STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII CONCEPTE BAZĂ:
DE Întreprindere, capital, capital propriu, capital împrumutat, costul capitalului, structura financiară a întreprinderii, îndatorare.
OBIECTIVE:
Structura capitalului întreprinderii după provenienţă şi apartenenţă în: capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate. Corespunzător structurii de capital se urmăresc elementele specifice costului acestuia.
RECOMANDĂRI
Studiind
bibliografia
studentul
va
aşeza
conceptele
PRIVIND
specifice la locul cuvenit finanţării activităţilor desfăşurate
STUDIUL:
în întreprinderi. În acest sens se localizează întreprinderea în mediul de manifestare a fluxurilor băneşti şi se delimitează activitatea financiară a întreprinderii. Capitalul întreprinderii se analizează prin cele două forme structurale: capital propriu şi capital împrumutat. Capitalul propriu priveşte
capitalul
social,
rezervele,
fondurile
şi
provizioanele. Capitalul împrumutat se referă la îndatorarea pe termen mediu şi lung şi îndatorarea pe termen scurt. Având cunoştinţele necesare despre formarea capitalului se determină de cost, adică se stabileşte costul capitalului propriu şi costul capitalului împrumutat. REZULTATE
Prin însuşirea conceptelor de bază specifice capitalului se
AŞTEPTATE:
vor înţelege aspectele legate de plasamentele de capital în finanţarea activităţilor pe termen lung şi scurt.
9
CONŢINUTUL UNITĂŢII 1 1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiţie esenţială pentru desfăşurarea activităţilor. Acest rol presupune abordarea capitalului sub două aspecte: ♦ca resurse / fonduri / băneşti; ♦ ca mijloc sau factor de producţie. ♦ Capitalurile, ca resurse băneşti, reprezintă un element principal al unei datorii în opoziţie cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului bilanţului, destinate a finanţa pe o perioadă durabilă activul patrimonial. ♦ Capitalurile, ca mijloc sau factor de producţie exprimă totalitatea resurselor materiale care prin asociere cu ceilalţi factori de producţie (natură şi muncă), participă la realizarea de bunuri şi servicii cu scopul de a obţine profit. Prin extensie, capitalurile reflectă patrimoniul deţinut de întreprindere la care se poate raporta un venit. 1.2. Conţinutul şi structura capitalului Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin creşterea sau diminuarea lor pe parcursul desfăşurării de activităţi şi se lichidează la încetarea existenţei întreprinderii. În funcţie de provenienţă şi apartenenţă capitalurile întreprinderii pot fi: 1. capitaluri proprii; 2. capitaluri împrumutate. 1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi contribuţii interne. Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivităţi şi organisme specializate. Contribuţiile interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Potrivit legislaţiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intră: - capitalul social; - rezervele asimilate capitalurilor;
10
- fonduri, provizioane şi rezultate asimilate capitalurilor. 2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea îşi epuizează resursele proprii şi recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu şi lung, precum şi pe termen scurt. Finanţarea prin îndatorarea pe termen mediu şi lung se face prin: - creditul bancar pe termen mediu şi lung; - creditul obligatar. Creditul bancar pe termen mediu şi lung se solicită de întreprindere şi se acordă de către băncile comerciale pe bază de programe bine definite, pe termene variabile. Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie obligaţiunile. Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu şi lung se obţine capitalul permanent. Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu şi lung de capitaluri, are nevoie şi de resurse temporare pentru finanţare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de producţie cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienţilor sau de modul de gestionare a trezoreriei. Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a creditului bancar pe termen scurt. Creditul - furnizor ia naştere în momentul în care o întreprindere primeşte valorile materiale de la furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat. Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanţe comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice. Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obţine capitalul total al întreprinderii. 1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa numitele active.
11
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile. Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul comercial etc. Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate. Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în: - valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante; - valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici, creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru speculaţii la bursă; - disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele existente în casierie; precum şi în alte valori. 1.4. Capitalul propriu. 1.4.1. Capitalul social 1.4.1.1. Crearea capitalului social Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii şi este dat de totalitatea sumelor puse la dispoziţie în mod permanent, de către proprietari sau asociaţi, sub formă de aport. Aportul asociaţilor în bani constituie modalitatea cea mai răspândită de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social exprimă sumele afectate definitiv funcţionării societăţilor comerciale. 12
Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat de acţiuni. Acţiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisă pe titlu, conferindu-i deţinătorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în fracţiuni egale, pentru a permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau potrivit dorinţelor sale. Acţiunile pot face obiectul operaţiunilor de bursă, fiind cotate în funcţie de cerere şi ofertă. Acţiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârşitul anului (după depunerea bilanţului), o cotă parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de mărimea profitului net al întreprinderii cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor în ceea ce priveşte politica dividendelor. Pe considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acţiunile mai poartă şi denumirea de titluri cu venit variabil. Capitalul social al unei societăţi comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de societate şi/sau statutul societăţii, iar orice modificare produsă în mărimea lui implică o schimbare corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind statutul societăţilor comerciale, contractul de societate precum şi alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.1 La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de societate comercială şi anume: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în comandită pe acţiuni; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată. În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare cu influenţe corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii. 1.4.1.2. Modificarea capitalului social Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum şi acoperirea unor pierderi rezultate din activităţi de exploatare sau operaţiuni financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operaţiune realizată prin:
1
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990 şi completările ulterioare.
13
▪
aporturi noi în numerar şi/sau în natură;
▪
încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;
▪ conversiunea obligaţiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii; ▪
plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în
acţiuni; ▪ fuziunea. •
Creşterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două modalităţi, şi anume:
- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, caz în care se procedează la o creştere a valorii nominale a acţiunilor deja existente. Această variantă se înfăptuieşte, de regulă, cu greutate întrucât nu toţi acţionarii consimt să-şi aducă aportul lor la majorarea de capital. - emisiunea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari cât şi alţii noi. Modalitatea în cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile variantei precedente şi ocroteşte, în acelaşi timp, acţionarii vechi. ▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operaţiune fără fluxuri monetare, în sensul că nu aduce disponibilităţi băneşti suplimentare. Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de acţiuni suplimentare care se repartizează gratuit acţionarilor existenţi în proporţia participării lor la constituirea capitalului social, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii şi nici la schimbarea echilibrului financiar. Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea valorii nominale a acţiunilor existente nu schimbă numărul acţiunilor şi, în consecinţă, dreptul fiecărui acţionar asupra capitalului social rămâne acelaşi. Totodată, preţul (cursul) acţiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice deoarece dividendul pe o acţiune, indiferent de valoarea ei, rămâne acelaşi. Creşterea capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acţiuni suplimentare şi distribuirea lor gratuită are drept consecinţă diminuarea părţii pe care fiecare acţiune o deţine în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, creşterea numărului acţiunilor conduce la o scădere a cursului acestora la bursă.
14
▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligaţiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor ajunse la scadenţă, în acţiuni. Operaţiunea se realizează de regulă, prin emisiunea de noi acţiuni. Convertirea titlurilor de credit şi a unor datorii în acţiuni nu este o operaţiune directă de finanţare deoarece se realizează transformarea unei datorii în capital neexigibil fără să aducă lichidităţi suplimentare. Produce în schimb, modificări în structura financiară a întreprinderii. ▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în acţiuni, se face cu aprobarea adunării generale a acţionarilor prin creşterea valorii nominale a acţiunilor, de regulă, şi mai rar prin emisiunea de noi acţiuni. ▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societăţi comerciale de către altă societate care subzistă singură. Capitalul social al întreprinderii poate să fie şi micşorat. Asemenea operaţiune are loc atunci când aportul acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital. 1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende. Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi: - rezerve legale; - rezerve statutare; - alte rezerve . Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa de exemplu, Fondul de rezervă constituit la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 şi legea bugetară anuală. Cu alte cuvinte, legislaţia nu numai că nu interzice, dar obligă întreprinderile să-şi constituie astfel de rezerve. Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5% din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societăţilor comerciale şi regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial străin. Fondul de rezervă legal mai este alimentat şi din excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât
15
valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune, precum şi din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor. Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul societăţilor comerciale şi sunt în concordanţă cu permisibilitatea legislaţiei în materie. În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama costurilor şi privesc rezervele pentru: reparaţii, indemnizaţii de concediu, finanţarea operaţiilor în perioada de garanţie, reduceri de preţuri, urmărirea debitorilor pentru cumpărări de mărfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri. Rezervele din reevaluare se formează în urma reevaluării activelor întreprinderii. Alte rezerve se constituie din reevaluări şi, în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse. Rezervele de capital sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al întreprinderii, al operaţiilor ce se derulează în întreprindere şi în afara ei. Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciţii financiare, precum şi pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legală nu se consumă, ea poate fi încorporată în capitalul social, situaţie în care se vor emite acţiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit acţionarilor existenţi. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările pentru refacerea lor. 1.5. Tipuri de fonduri, provizioane şi rezultate – modalităţi de constituire şi folosire Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri şi provizioane care se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de legea anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de venituri şi cheltuieli. Sursa de constituire a fondurilor este diferită după cum şi destinaţia lor. În sfera fondurilor precizate prin legislaţie, intră: fondul de participare la profit; fondul de cercetare-dezvoltare; fondul de premiere; fondul pentru acţiuni social-culturale; fondul creşterii surselor proprii de finanţare; fondul de investiţii; alte fonduri.
16
Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezintă rezerve pentru activitatea viitoare şi au un pronunţat caracter fiscal. La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane: provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; provizioane pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs; provizioane pentru deprecierea creanţelor; alte provizioane. Rezultatele activităţilor privesc rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului Toate fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului constituite în calitatea lor de resurse, reprezintă, incontestabil, capitaluri la dispoziţia întreprinderii. Acestea, indiferent de destinaţia specială a lor, atâta timp cât nu a apărut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la finanţarea activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social: rezervele, fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului se formează capitalul propriu. Capitalul propriu reprezintă o componentă a capitalului total al
REZUMAT
întreprinderii şi cuprinde capitalul social, rezervele , fondurile şi provizioanele asimilate capitalurilor. O importanţă deosebită o au cunoaşterea modului de creare şi modificare a capitalului social precum şi tipurile de rezerve şi fonduri ce pot exista la nivelul oricărei firme. TEME
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
CONTROL
BIBLIOGRAFIE
problematica studiată, cu referire la: •
structura capitalului şi fondului de rulment;
•
finanţări pe termen lung prin fonduri proprii
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 33-34; M. Toma, P. Brezeanu, Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 35-68; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 7-28
17
UNITATEA 2. Capitalul împrumutat Înţelegerea modului de sporire a capitalului întreprinderii prin
OBIECTIVE
îndatorare. Se ia în considerare îndatorarea pe termen lung şi îndatorarea pe termen scurt. Formele concrete privesc împrumuturile pe termen lung, mediu şi scurt. NOŢIUNI
Împrumuturi, credit obligatar, credit bancar pe termen mediu şi lung,
CHEIE
efecte de comerţ, credit bancar pe termen scurt, capital permanent.
CONŢINUTUL UNITĂŢII 2 2.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung Pe parcursul activităţii, iar în unele situaţii chiar din primul moment, întreprinderile îşi completează capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu şi lung. Solicitarea şi folosirea unor asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi suplimentare permanente ce depăşesc limitele capitalului propriu. Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte îndelungat în circuitul întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii, aşa numitele capitaluri permanente. Această formă de îndatorare se realizează prin: 1. creditul bancar pe termen mediu şi lung; 2. creditul obligatar. 2.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung Creditul bancar pe termen mediu şi lung ,reprezintă un împrumut care se obţine de la o bancă comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. În mod obişnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le solicită şi bancă sau, în unele situaţii, o altă instituţie financiară. Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1 şi 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani. Creditul pe termen mediu şi lung prezintă unele avantaje faţă de creditul obligatar şi anume:
18
- rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului direct cu cei care îl acordă, documentele legate de obţinerea împrumutului sunt minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul cel mai scurt. - flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condiţiilor economice avute în vedere la data acordării creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea condiţiilor contractuale iar banca, în mod tacit, poate conveni asupra schimbărilor cerute. - costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe perioada acordării creditului, rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent de formă, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu şi lung este mai mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă fiind mai costisitor. În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu şi lung în cadrul unor programe de finanţare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Aşa de exemplu există programe de finanţare pe termen mediu şi lung derulate prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea finanţării firmelor mici şi mijlocii din domeniul producţiei cu condiţia angajării de şomeri (la fiecare şomer angajat se acordă 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileşte la jumătate din rata de refinanţare a Băncii Naţionale. De asemenea, unele credite pe termen mediu şi lung s-au acordat, în special, pentru întreprinderile agricole, cu dobândă subvenţionată. Aceste împrumuturi au fost restrictive şi contractul de credite a avut clauze ferme şi penalizatoare. 2.1.2. Creditul obligatar Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligaţiuni. Obligaţiunea este un înscris care exprimă împrumutul contractat de o persoană juridică pentru o sumă şi durată determinate, cu persoana care l-a subscris. Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen mediu şi lung, caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile. În acest caz, fiecare obligaţiune reprezintă o fracţiune a datoriei contractate de către întreprindere. Odată cu lansarea împrumutului prin subscripţie întreprinderea este obligată să publice un prospect de emisiune care să cuprindă informaţii capabile să asigure pe viitorii creditori că întreprinderea este solvabilă. Prospectul conţine informaţii cu
19
privire la mărimea capitalului social şi a rezervelor, situaţia patrimoniului social potrivit bilanţului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligaţiunilor care urmează să fie emise precum şi acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a obligaţiunilor, durata împrumutului, rata dobânzii precum şi sarcinile care grevează imobilele societăţii. Orice tip de obligaţiune se caracterizează prin: - valoarea nominală, care serveşte drept bază de calcul a dobânzii; - rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai numesc şi valori cu venit fix; - preţul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a cumpăra o obligaţiune şi care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea nominală; - preţul de rambursare este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte la scadenţa deţinătorului de obligaţiune şi care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de rambursare) decât valoarea nominală a obligaţiunii; - modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea prin amortismente constante; rambursare prin anuităţi constante; rambursare la scadenţă. În ceea ce priveşte procedeul de rambursare, acesta poate fi prin răscumpărare la bursă (când cursul este avantajos pentru întreprindere) şi prin tragere la sorţi. Întreprinderea emitentă poate să-şi reducă datoria, răscumpărând la bursă, în anumite situaţii, obligaţiuni la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare. Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligaţiuni, spre deosebire de acţionarii care sunt coproprietari, nu posedă decât un drept de creanţă asupra întreprinderii. Drepturile juridice legate de obligaţiuni sunt identice. Potrivit legislaţiei (Legea 31/1990), o societate pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau nominative, pentru o sumă globală care să nu depăşească ¾ din capitalul social existent. În acelaşi timp, se prevede şi un prag de valori a obligaţiunii individuale. Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi să încaseze anual dobânda. În cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în afaceri, deţinătorul poate vinde obligaţiunile la bursă la un preţ (curs) mai mare sau
20
mai mic decât valoarea nominală, în funcţie de perspectivele întreprinderii. Vânzarea obligaţiunilor la bursă şi schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afectează cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârşitul anului celor ce prezintă înscrisurile. În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi anume: obligaţiuni simple sau clasice, obligaţiuni cu dobânzi variabile, obligaţiunile convertibile în acţiuni, obligaţiuni cu bonuri de subscripţie la acţiuni, obligaţiuni cu cupon zero, obligaţiuni riscante, obligaţiuni perpetue; În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euroobligaţiuni. La asemenea titluri apelează societăţile comerciale multinaţionale. Euroobligaţiunile nu sunt legate de o anumită piaţă, particularitate ce le conferă un circuit internaţional. 2.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea îşi completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt poate să provină din: - creditul comercial acordat de furnizori; - creditul bancar pe termen scurt. Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit de furnizori, apare ca urmare a existenţei între partenerii de afaceri a unor înţelegeri sau contracte referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi modalităţile de plată. Existenţa unei distanţe în timp între momentul livrării produselor şi momentul plăţii, generează la cumpărător existenţa unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească şi pe care acesta le foloseşte fără costuri. Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de funcţionare ale întreprinderii. El se poate acorda sub formă de: - creanţe comerciale; - credite de trezorerie. Creanţele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar fi: biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute şi sub denumirea de efecte de comerţ. Cu ajutorul lor, întreprinderea primeşte credit dar poate şi acorda, la rândul ei, astfel de credit.
21
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului. După negocierea creditului de trezorerie, înţelegerea dintre client şi bancă se concretizează prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma împrumutată; rata dobânzii; scadenţarul cu sumele aferente; garanţiile aduse pentru obţinerea creditului; alte condiţii. Faţă de creditarea pe termen mediu şi lung, creditarea bancară pe termen scurt prezintă unele avantaje legate de costurile mai reduse şi flexibilitate în acordare şi garantare. Problematica creditului pe termen scurt fiind legată de gestiunea activelor circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind finanţarea acestora. Capitalul împrumutat este concretizat în creditul obligatar şi credite
REZUMAT
bancare. Analiza creditului obligatar necesită şi abordarea tipologiei obligaţiunilor. Creditele bancare trebuie analizate ţinând cont de termenul de acordare, pe de o parte pe termen mediu şi lung, şi pe de altă parte pe termen scurt. Ca şi o formă a capitalului împrumutat obţinut de întreprindere o atenţie aparte merită finanţarea activelor prin utilizarea leasingului. DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
TEME
problematica studiată, cu referire la:
CONTROL
BIBLIOGRAFIE
•
structura capitalului şi fondul de rulment;
•
finanţări pe termen lung prin angajamente la termen
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, ClujNapoca, 2002, pag. 44-45, Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.240-279;. Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.42-48
UNITATEA 3. Costul capitalului şi structura financiară OBIECTIVE
Eficienţa activităţilor ia în calcul şi costurile pe care le implică. În acest context capitalurile gratuite nu există într-o economie de piaţă. Ca atare se determină costul capitalului împrumutat. Pe baza cunoaşterii costului capitalului se stabileşte o structură financiară optimă a întreprinderii.
22
NOŢIUNI
Costul
capitalului,
costul
capitalului
social,
costul
capitalului
CHEIE
împrumutat, costul mediu al capitalului total, costul marginal al capitalului, efectul de levier, structura financiară optimă a întreprinderii.
3.1.
Costul capitalului propriu
Finanţarea activităţilor desfăşurate în întreprindere se face şi pe seama capitalurilor proprii care îşi au costul lor de finanţare. Costul capitalului propriu este egal cu rata de capitalizare pretinsă de acţionari. Această rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care impulsionează furnizorul de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la vânzare. Rata de randament este influenţată de mărimea dividendului sperat, care la rândul lui depinde atât de mărimea profitului anual cât şi de hotărârea adunării generale a acţionarilor cu privire la repartizarea profitului net. Costul capitalurilor proprii, privit ca o speranţă de remunerare a acţionarilor, exprimă în parte, valoarea de piaţă a întreprinderii. Înseamnă că, fluxurile nete de trezorerie degajate pe parcursul exerciţiului anual serveşte în fapt, la remunerarea investitorilor de capitaluri. Creditorii având prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda cuvenită, acţionarii vor fi remuneraţi după regula ,,restului’’, cu diferenţa pozitivă rămasă dintre fluxurile nete de trezorerie şi dobânzile plătite, adică profitul net. Acest fapt determină o variabilitate mare a valorii capitalurilor proprii care, într-o anumită măsură, se propagă asupra valorii întreprinderii. În situaţia în care fluxurile de trezorerie nete sunt egale sau mai mici decât dobânzile care trebuiesc plătite creditorilor, atunci aportul capitalurilor proprii este zero. Pe măsura creşterii profitului net creşte şi valoarea întreprinderii. Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi a costului implicit. Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt, îl ocazionează toate aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu dividende iar împrumuturile cu dobândă). Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi) ci presupune formarea unor resurse de finanţare care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite fonduri). Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.
23
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea capitalurilor proprii la o rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii acţionarii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în titluri de stat). Prima de risc asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari, prin care să se compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să investească lichidităţile în acţiuni. Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor. Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este egală cu valoarea fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizată a remuneraţiei) plus valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând. Dacă perioada de păstrare a acţiunilor este lungă, adică acţionarii nu consideră oportun să le vândă, fluxurile de lichidităţi aferente acţiunilor sunt formate exclusiv din dividende. În acest caz, valoarea actualizată a acţiunilor prezintă o importanţă mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de creşterea economică a întreprinderii şi, astfel, să obţină creşteri de dividende de la un an la altul. Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul probabilistic al veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economiştilor Gordon şi Shapiro s-a bucurat de o utilizare largă3 Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea dividendelor, fără a se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă simplificată a modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei acţiuni este egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în dividende şi preţul (cursul) de vânzare. Preţul acţiunii în momentul ,,t’’ (0,1,2,…,n) este preţul actualizat format din fluxurile viitoare actualizate concretizate în dividende şi preţul acţiunilor vândute, care se exprimă prin relaţia:
3
Gordon Mi, Shapiro E, Capital Equipement Analyses: the Required Rate of Profit: Management Science, vol 3/1956
24
V0 =
D1 V + 1 1+ r 1+ r
în care:
V0 = valoarea iniţială a acţiunilor;
D1 = dividende la momentul t0 ; V1 = valoarea acţiunilor în momentul t0; r = rata rentabilităţii cerută de investitori
Preţul acţiunilor în momentul t1 devine: V1 =
D2 V + 2 1+ r 1+ r
Înlocuind pe V1 în relaţia de mai sus obţinem
D2 V2 + D D V 1 D V0 = 1 + 1 + r 1 + r = 1 + 2 + 2 = 1+ r 1+ r 1+ r 1+ r 1+ r 1+ r =
D1 D2 V2 + + 2 1 + r (1 + r ) (1 + r )2
Generalizând, relaţia devine:
V0 =
Dn Vn D1 D2 + + ... + + 2 n 1 + r (1 + r ) (1 + r ) (1 + r )n
Di Vn + i i =1 (1 + r ) (1 + r )n n
sau
V0 = ∑
Întrucât în expresia
Vn numitorul creşte continuu, valoarea expresiei (1 + r )n
tinde spre zero. În cazul în care perioada deţinerii titlurilor în portofoliu este lungă, adică deţinătorul nu are în vedere vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actualizată a unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor de lichidităţi anuale pozitive, neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă. Astfel, relaţia de mai sus devine: Di i i =1 (1 + r ) n
V0 = ∑
25
Potrivit relaţiei, valoarea prezentă a unei acţiuni comune este dată de suma tuturor plăţilor viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiţiei. Estimarea dividendelor fiind greu de înfăptuit , în practică se consideră o rată constantă de creştere a dividendelor g (unde g
Di = D0 (1 + g )
i
Înlocuind valoarea lui Di în relaţia de mai sus, avem: n (1 + g ) D (1 + g ) V0 = ∑ 0 = D ∑ 0 i i i =1 (1 + r ) i =1 (1 + r ) i
n
i
Rezolvând ecuaţia pentru determinarea lui „r”, în final se ajunge la formula: V0 =
D1 ; r−g
de unde: r =
D1 +g V0
Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte şi metoda actualizării fluxului de numerar. Costul capitalului propriu priveşte şi profitul nedistribuit, precum şi acţiunile nou emise. Profitul nedistribuit, componentă a capitalului propriu, are un cost dimensionat la nivelul ratei venitului cerut de investiţii pentru acţiunile comune. Acest cost se bazează pe argumentul că dacă întreprinderea poate reinvesti profiturile în cauză la o rată superioară celei cerute de investitori, atunci averea acţionarilor va creşte. Deci, costul profitului nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din acţiuni comune. Costul acţiunilor nou emise este mai mare decât costul profiturilor nedistribuite cu cheltuielile privind emisiunea şi vânzarea acestora. Pentru calculul costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni comune se foloseşte formula:
r=
D1 +g V0 (1 − E )
unde: E - costul procentual al emisiunii de noi acţiuni.
26
În concluzie, modelul Gordon-Shapiro de evaluare a capitalului propriu exprimă legătura dintre cursul bursier al acţiunilor întreprinderii, pe de o parte, şi profit, respectiv politica de repartizare a profitului, pe de altă parte. Alte tratamente de analiză financiară fac distincţie între valoarea de creştere a titlurilor şi valoarea de randament, în funcţie de care se distribuie profit, apoi se calculează costul capitalului propriu. 3.2. Costul capitalului împrumutat Întreprinderile îşi completează resursele de finanţare prin intermediul capitalurilor împrumutate care se concretizează în credite bancare şi împrumuturile obligatare. Ambele forme ale datoriilor trebuiesc compensate de către întreprindere prin plata de dobânzi şi acoperirea altor cheltuieli financiare. Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte. Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le presupune şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul împrumutului este dat de dobânda nominală. Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţia ratei bancare pe termen scurt, în timp ce creditul pe termen lung urmează evoluţia costului obligaţiunilor pe piaţa financiară. Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare precum creditele obligatare, costul actualizat al creditelor bancare se aproprie foarte mult de rata nominală a dobânzii, deseori identificându-se cu aceasta. Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei elemente: mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de aceste valori costul creditului bancar este dat de relaţia: D=
Cr ∗ r ∗ t 100
unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută
Cr = mărimea creditului
27
r = rata dobânzii exprimată în procente
t = perioada de creditare Dacă perioada de creditare este exprimată în luni (te ) sau în zile (t z ) relaţia de mai sus se prezintă astfel: D=
Cr ∗ r ∗ te , 12 ∗ 100
respectiv D =
Cr ∗ r ∗ t z 360 ∗ 100
În situaţia în care dobânzile bancare sunt deductibile fiscal costul capitalului împrumutat (CSC ) este influenţat cu economiile obţinute din impozite, folosind formula: C SC = D − D ∗ K = D (1 − K ) unde: K= rata impozitului pe profit Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se calculează şi dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri. Costul creditului se calculează astfel: S rf = Cr (1 + r )
n
iar
D = S rf − Cr în care:
Cr = mărimea creditului iniţial; S rf = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă la sfârşitul perioadei de plasament;
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă. În calculul costului creditului obligatar se ia în considerare în plus, faţă de cazul creditului bancar, cheltuielile de serviciu ale împrumutului.
3.3. Costul mediu şi costul marginal al capitalului La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri proprii cât şi capitaluri împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o anumită
28
structură a capitalului care reprezintă o combinaţie între capitalul social, rezerve, fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe termen lung şi mediu. Folosirea capitalurilor în procesul de finanţare (fie pentru activitatea de investiţie, fie pentru activitatea curentă) din surse diferite presupune costuri diferite. Ca atare, la nivelul întreprinderii costul capitalului nu poate să fie definit decât sub forma costului mediu ponderat al costurilor specifice fiecărui fel de capital atras în circuit. Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor surse de finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală. Folosind coeficienţii de ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului
(
)
mediu ponderat al capitalului K CT se face după relaţia:
K CT = K CP
CP CD + K cd CP + CD CP + CD
în care: K CP = costul capitalurilor proprii;
CP = capitalurile proprii; CD = capitalurile împrumutate; K cd = costul capitalurilor împrumutate. Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte fie sistemul contabil, fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră. Sistemul de ponderare contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului şi este preferat, întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus, acordarea împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii bilanţului. Această rată de îndatorare permite aprecierea riscului financiar care afectează şi costul capitalurilor proprii. Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului bursier al acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul surselor de finanţare. Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri de capital în total, se motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul capitalului propriu se stabileşte în funcţie de exigenţele pieţei care se exprimă prin preţul de piaţă sau cursul bursier. Utilizarea capitalurilor bursiere ne oferă
29
posibilitatea să ţinem cont, simultan, de rezerve şi de fonduri, deoarece cursul constituie o apreciere globală a valorii întreprinderii. Creşterea valorii întreprinderii depinde considerabil şi de folosirea rezervelor şi a fondurilor în finanţarea activităţilor. Ponderile bursiere, mai fundamentate din punct de vedere teoretic, prezintă incovenientul fluctuaţiilor mari într-un timp relativ mic. Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare, întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa. Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât procesul de finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor provenite din mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică. Dacă întreprinderea foloseşte numai capitaluri împrumutate la finanţarea unor investiţii, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare a finanţării printr-o singură sursă de finanţare poate conduce la decizii de investiţii care să reducă valoarea întreprinderii. Toate acestea motivează folosirea unui cost mediu ponderat al capitalului în luarea unei decizii de finanţare care să păstreze structura optimă a capitalului în timp. Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital nou. Acest cost creşte pe măsură ce capitalul creşte. De aceea, costul marginal al capitalului are un punct critic până la nivelul căruia valoarea întreprinderii creşte, după care achiziţionarea de capital nou nu mai este recomandată. Această limită este dată de inegalitatea dintre rata rentabilităţii şi rata dobânzii. Când rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii cumpărarea de capital pentru finanţare este benefică, în timp ce schimbarea raportului între cele două rate, nu mai recomandă achiziţionarea de capital în condiţiile respective. REZUMAT
Determinarea costului capitalului reprezintă o problemă majoră în managementul întreprinderii. Analiza costului capitalului trebuie să se refere atât la costul capitalului propriu cât şi a capitalului împrumutat. Analizând costul fiecărei surse de capital se poate determina costul mediu ponderat al capitalului. Din raportul între finanţările pe termen scurt şi cele pe
30
termen mediu şi lung putem aprecia structura financiară a întreprinderii. O atenţie aparte necesită studiul structurii financiare şi al teoriilor economice privind structura capitalului.
TEME CONTROL
BIBLIOGRAFIE
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica studiată, cu referire la: •
structura capitalului şi fondul de rulment;
•
costul împrumutului pe termen lung
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, ClujNapoca, 2002, pag. 279-306 Stancu I., Finanţele întreprinderilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.516-531; Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1995, pag.11-21;
31
MODULUL NUMĂRUL 2 TITLUL: PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG MEDIU ŞI SCURT CONCEPTE
DE Investiţia, elementele financiare ale investiţiei, decizia de
BAZĂ
investiţii, criterii financiare specifice deciziei de investiţii, resursele de finanţare a investiţiei, amortizarea activelor corporale şi necorporale, amortismentul, sisteme de amortizare, norme de amortizare, recalcularea amortismentului, finanţarea reparaţiilor capitale, activele circulante, ciclul de exploatare, dimensionarea stocurilor, optimizarea stocului curent, necesarul de fond de rulment, gestiunea creanţelor, politica creditului comercial, titlurile de plasament şi indicatorii de eficienţă a acestora, fondul de rulment, pasivele din exploatare, creditele bancare pe termen scurt.
OBIECTIVE:
Delimitarea conceptelor de bază privind plasarea capitalului pe termen lung, mediu şi scurt, amortizarea activelor imobilizate, dimensionarea activelor circulante şi sursele de finanţare a acestora.
RECOMANDĂRI
Studierea materialelor bibliografice se va face pentru fiecare
PRIVIND
unitate în parte şi se vor întocmi conspecte şi fişe de studiu. Va
STUDIUL:
trebui să se identifice conţinutul şi rolul investiţiilor în economia întreprinderii, modalitatea de departajare a variantelor de proiecte de investiţii în vederea luării deciziei de investire, punându-se accent pe criteriile financiare specifice şi pe resursele de finanţare a investiţiilor.Referotor la plasamentele de capital pe termen mediu şi lung se vor urmări aspectele privind problematica amortismentului, componentele sistemului de amortizare, metode de calcul a normelor de amortizare, modalităţile de repartizare şi recalculare a amortismentului iar în final delimitarea aspectelor privind finanţarea reparaţiilor capitale. Referitor la plasamentele de capital pe termen scurt se va urmări clarificarea conţinutului şi structurii activelor
32
circulante şi aspecte privind metodele de dimensionare a stocurilor precum şi determinarea necesarului de fond de rulment pe fiecare categorie de active circulante. Se vor studia plasamentele în titluri de valoare şi se va accentua modul de calcul a eficienţei acestor tipuri de plasamente. În finalul modulului se va studia modul de finanţare a activelor circulante, punându-se accent pe resursele destinate finanţării curente. REZULTATE
După o edificare asupra conţinutului plasamentelor de capital
AŞTEPTATE:
studentul trebuie să stăpănească aspectele principale legate de amortizare, finanţare şi calculul eficienţei acestor tipuri de plasamente pentru a înţelege apoi aplicaţiile practice privind calculul
amortismentului,
dimensionarea
stocurilor
şi
necesarului de fond de rulment.
UNITATEA 1. Plasamentele de capital pe termen lung şi mediu OBIECTIVE
Însuşirea cunoştinţelor privind conţinutul şi rolul investiţiilor în cadrul întreprinderii, elementele financiare ale unei investiţii, modul de înfăptuire a precesului investiţional şi aspecte specifice diferitelor criterii utilizate în luarea deciziei de investiţie.
NOŢIUNI
Investiţie, cheltuieli pentru investiţii, fluxuri de numerar ale
CHEIE
investiţiei, termen de recuperare a investiţiei, valoare netă actualizată, rata internă de randament, indicele de profitabilitate, politica de dezinvestire, resurse endogene, resurse exogene.
1.1. Elementele financiare ale investiţiei Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil, efectul investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii,
33
a
(de exemplu: cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie. Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin următoarele elemente ce caracterizează o investiţie: cheltuielile pentru investiţii, durata de viaţă a investiţiei, profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă, valoarea reziduală 1.2. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice 1.2.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiţie se face în funcţie de mai multe criterii, după cum este în discuţie şi analiză o decizie unică, pentru un singur proiect sau o decizie-program pentru mai multe tipuri de proiecte. Pentru alegerea proiectului optim de investiţie, din mai multe variante posibile, la nivelul unei întreprinderi se folosesc drept criterii:
1. costul
producţiei; 2. rata rentabilităţii contabile; 3. termenul de recuperare a investiţiei; 4. valoarea netă actualizată; 5. rata internă de randament; 6. indicele de profitabilitate. 1. Criteriul costurilor de producţie se aplică pentru două tipuri de investiţie: a) investiţia de înlocuire a unui utilaj independent care determină o creştere a producţiei; b) investiţia de înlocuire a unui utilaj care nu modifică nivelul producţiei. În primul caz (a) se pune problema comparării costurilor de producţie obţinute pe unitatea de produs, prin folosirea celor două tipuri de utilaje. Pentru calculul costului unitar al producţiei fabricată cu noul utilaj (k1), se iau în considerare: costurile de producţie totale rezultate din exploatarea noului utilaj (K1); valoarea investiţiei (I); durata de recuperare a investiţiei (Dr); rata minimă a randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj (Q1). Relaţia de calcul este: K1 + k1 =
I + I ⋅ Rr Dr Q1
După cum se observă, costurilor totale anuale le sunt adăugate fluxurile din încasări concretizate în amortisment şi profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul 34
de investiţie dacă costurile unitare obţinute cu noul utilaj vor fi mai mici decât cele realizate cu utilajul vechi. În cel de al doilea caz (b), când investiţia nu modifică nivelul producţiei, se calculează economiile la costurile de producţie (Ec) determinate de această investiţie. În determinarea economiilor se ia în calcul, la costurile de producţie anterioare (K0) şi valoarea rămasă neamortizată (Vr) sau după caz cea reziduală, aferentă duratei de recuperare a ei (Drv), adică:
Ec = K 0 +
Vr I − K1 + Drv Dr
Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare costurile de producţie anuale şi amortismentul - şi a valorii investiţiei mai puţin valoarea reziduală, se calculează rata randamentului proiectului (Rrp), după relaţia:
Rrp =
Ec × 100 I − Vr Proiectul de investiţie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata
randamentului obţinută este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusă de întreprindere sau cel puţin egală, adică Rrp ≥ Rrm. 2. Rata rentabilităţii contabile. Utilizarea acestui criteriu presupune
( )
alegerea unei rate de rentabilitate, care foloseşte în calcul fie profitul net mediu Pn ,
( )
fie fluxurile de încasări (cash-flow) medii CF . Rata rentabilităţii contabile (Rrc) se calculează având la numărător profitul net mediu anual sau fluxurile de încasări medii anuale, iar la numitor cheltuiala totală cu investiţia (I): Rrc =
Pn CF ; sau R rc = I I
Profitul net mediu anual se calculează ca raport între suma profitului net anual (Pn), aferent perioadelor de referinţă, şi durata de recuperare a investiţiei (Dr). Respectiv, fluxurile de încasări medii anuale se calculează ca raport între suma fluxurilor de încasări anuale (CF) şi durata de recuperare a investiţiei. Relatiile de calcul sunt:
35
n
Pn =
∑ Pni i =1
Dr
n
iar CF =
∑ CF i =1
i
Dr
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţie poate să fie ales numai dacă rata rentabilităţii contabile este superioară unei anumite rate fixată dinainte, corelată fiind cu alţi indicatori. Aşezând proiectele de investiţie în ordinea descrescătoare a indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilităţii contabile cea mai mare faţă de rata rentabilităţii fixată iniţial. Criteriul ratei rentabilităţii contabile prezintă neajunsul că nu foloseşte date actualizate. 3. Termenul de recuperare a investiţiei Exprimă numărul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea investiţiei iniţiale (I): Recuperarea se realizează atunci când fluxurile de încasări cumulate (cash-flow), degajate de investiţie, sunt egale cu investiţia. În cazul în care sumele anuale de cash-flow sunt egale pe durata de recuperare, se folosesc relaţiile: TR =
I şi CFa
n
∑ CF i =1
−I =0
i
unde: TR = termenul de recuperare a investiţiei; CFa = fluxurile de încasări anuale (cash-flow); n
∑ CF i =1
i
= fluxurile de încasări cumulate pentru perioada “i” din durata
de recuperare a investiţiei. În situaţia în care, pe durata de folosinţă a unei investiţii suma anuală de cashflow este diferită, calculul termenului de recuperare se face în două etape: •
- în prima etapă se calculează, la sfârşitul fiecărui an, investiţia nerecuperată (IN), după relaţia: n
I N = I − ∑ CFi ; i =1
- în etapa a doua, atunci când suma de recuperat este mai mare decât fluxurile de încasări din anul următor (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperării (Tnr)
36
se determină raportul dintre suma investiţiei rămasă de recuperat (IR) şi cash-flow anului următor folosind relaţiile: n dacă: I − ∑ CFi > CFi +1 ; i =1 n
rezultă: Tmr =
I − ∑ CFi i =1
CFi +1
Întreprinderea, pentru a putea folosi aceşti indicatori, îşi fixează o durată maximă de recuperare a investiţiei în intervalul căreia se alege proiectul cu termenul de recuperare cel mai mic. Acest criteriu asigură o alegere a variantelor de investiţie în funcţie de rapiditatea recuperării
capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapidă a
riscurilor. Totodată, prin modalitatea de alegere a variantei optime se exclud investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de timp, deoarece riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă. Prin faptul că termenul de recuperare ignoră fluxurile de încasări de după perioada de recuperare, care nu la puţine investiţii ce presupun noi tehnologii sporesc în timp, elimină de la selecţie proiectele de investiţii cu o rentabilitate considerabilă, dar pe termen lung. În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o variantă a termenului de recuperare şi anume, termenul de recuperare actualizat. Acesta se defineşte ca fiind timpul necesar recuperării investiţiei prin intermediul fluxurilor viitoare de încasări actualizate. 4. Valoarea netă actualizată În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din exploatare, se reţine ca moment de referinţă data punerii lor în funcţiune. În continuare, se calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei. Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa
37
financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii primei sume. Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă (S1):
S 1 = S 0 (1 + d )
n
Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va fi egală cu:
Sa =
S
(1 + d )n unde: d = rata de actualizare Din relaţiile de mai sus: (1+d)n reprezintă factorul de capitalizare
(fructificare) iar
1
(1 + d )n
se numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei. Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrărilor de investiţii. Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc. Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
38
Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări (amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică. n
VNA = ∑ CFi ⋅ i =1
1
(1 + d )i
−I
unde: CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;
1
(1 + d )i
= factorul de actualizare pentru anul “i”.
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă adoptă proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în cazul când valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de investiţie se va respinge. 5. Rata internă de randament. Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări sperate actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR: Pornind de la egalitatea: n
CFi
∑ (1 + RIR ) i =1
i
= I obţinem
n
CFi
∑ (1 + RIR ) i =1
i
− I =0
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca valoarea netă actualizată să fie zero. Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalităţii. Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă. Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an,
39
la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialişti2 presupun un indicator corectat. El porneşte de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată internă de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea proiectelor de investiţie. În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate. 6. Indicele de profitabilitate Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de profitabilitate (IP) se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţiei actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei: n
IP =
CFi
∑ (1 + d ) i =1
i
I Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu
investiţie. Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare. Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de investiţie, se poate constata că ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care este cel mai bun criteriu? Pentru a răspunde la această întrebare considerăm că alegerea criteriului trebuie legată de îndeplinirea următoarelor cerinţe: - calculele să ia în considerare toate fluxurile de încasări ale investiţiei (amortismentul, profitul, valoarea reziduală ş.a.) care se degajă pe toată durata de viaţă; - valorile să fie actualizate încât să reflecte faptul că un leu încasat mai devreme este mai valoros decât un leu primit, în timp, mai târziu; 2
Parienté S., Analyse et mathématique financieres, Librairie Vuibert, Paris, 1991, p. 118119.
40
- obiectivul să fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului acesteia. 1.2.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei în condiţii de incertitudine Orice investiţie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în condiţii de risc. În cazurile în care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de încasări se face urmărind mai multe etape: ● evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze; ● determinarea coeficienţilor de probabilitate; ● calculul probabilităţii fluxurilor de încasări. ● Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se face pornind de la distribuţia unor probabilităţi avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii şi pesimiste. În funcţie de aceste ipoteze se stabilesc, fie direct fluxurile de încasări, fie randamentele fiecărei ipoteze. ● În continuare, fiecărei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de probabilitate. Aceşti coeficienţi de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de către decident, în baza experienţei proprii, fie din seria statistică a anilor precedenţi. ● În baza informaţiilor obţinute în cele două etape se calculează probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică), adică a fluxurilor din amortismente şi profituri anuale folosind relaţia: n
S m = ∑ Fi ⋅ Pi i =1
unde: Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică); Fi = fluxurile de încasări anuale; Pi = coeficientul de probabilitate. Dacă proiectele de investiţie au aceeaşi valoare iniţială şi oferă aceleaşi fluxuri medii anuale de amortismente şi profituri, se va proceda la reprezentarea grafică a distribuţiei probabilităţilor. Varianta care oferă intervalul de variaţie cel mai mic şi, corespunzător, probabilitatea realizării medii a fluxurilor de încasări fiind mai mare, este mai eficientă. 41
Riscul, inerent oricărei investiţii, este funcţie de variabilitatea în timp a fluxurilor de încasări anuale din amortisment şi profit. De aceea, riscul se poate micşora fie prin ecartul tip al fluxurilor aşteptate de la media întregului interval studiat, fie prin coeficientul de variaţie. Prin ecartul tip (σ) fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:
σ=
∑ (F n
i =1
i
−F
)
2
⋅ Pi
unde: F = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat în funcţie de
probabilitate; Ecartul tip, cu cât este mai mic adică mai depărtat de unitate şi mai aproape de zero, cu atât riscul este mai mic şi varianta de investiţie acceptabilă. În cazul în care proiectele de investiţie analizate au acelaşi ecart tip, riscul poate fi cuantificat prin coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie (K1) se calculează ca raport între ecartul tip şi media fluxurilor de încasări aşteptate, după relaţia. Kv =
σ F
Varianta de proiect care are coeficientul de variaţie mai mic înseamnă că prezintă un risc mai mic şi se poate accepta. 1.3. Resursele de finanţare a investiţiilor Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora. În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi: ● resurse endogene; ● resurse exogene. ● Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din autofinanţare. 42
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Până în anul 1990, amortismentul anual lua mai multe destinaţii, la nivelul întreprinderii fiind lăsată o parte relativ mică. După această perioadă, întreprinderile şi-au recăpătat dreptul lor firesc şi deplin de folosire în întregime a amortismentului acumulat pe parcursul anului. Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. În plus, prin excepţie, se mai pot repartiza pentru finanţarea investiţiilor şi sumele rezultate din reducerea impozitului pe profitul folosit în exerciţiul financiar curent. Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse). Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse (aR), în sfera cărora intră: - sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate; - sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată; - sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată; - sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate; - alte sume.
43
Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanţarea investiţiilor este: soldul anului precedent (Si) format din sumele acumulate şi neconsumate; alte resurse; amortismentul anual programat şi în final sumele repartizate din profit. Deci putem scrie că: REn = Si + aR + A + pP. ● Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare. ● Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele situaţii: - când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare; - când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate; - când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare. Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora. Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
44
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură. Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare. Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în funcţie de costul acestora. După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare (RFi) şi a cheltuielilor cu investiţiile (I) şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) şi plata dobânzilor (DSc) aferente creditelor pentru investiţii. Practic, se stabileşte necesarul total de resurse (NTR), potrivit relaţiei: NTR = RFi + RSc + DSc Precizăm că, în stabilirea ordinii privind plăţile, mai întâi, se deduc obligaţiile de plată privind ratele scadente şi, apoi, se stabileşte structura resurselor de finanţare în raport cu cheltuielile privind investiţiile. REZUMAT
Investiţiile reprezintă forma principală de dezvoltare a întreprinderii. Procesul investiţional este strâns legat de adoptarea deciziei de investiţie care la rândul ei presupune luarea în considerare a unor criterii specifice de apreciere. O problemă deosebită în vederea realizării proiectelor de investiţii o reprezintă găsirea surselor de finanţare ale acestora.
TEME CONTROL
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica studiată, cu referire la: - decizia de investiţii într-un mediu cert; - decizia de investiţii într-un mediu probabilistic
45
BIBLIOGRAFIE
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 55-82, Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.54-75, Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.29-75; Toma M.,
Alexandru
F.,
Finanţe
şi
gestiune
financiară
de
întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag.70-102.
UNITATEA 2. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ŞI NECORPORALE OBIECTIVE
Înţelegerea modului de calcul a amortismentului prin utilizarea diferitelor sisteme de amortizare. Se doreşte cunoaşterea modului de calcul a normelor de amortizare, calculul amortismentului anual, repartizarea pe trimestre şi recalcularea amortismentelor.
amortisment,
sistem
de
amortizare,
evaluarea
şi
NOŢIUNI
Amortizare,
CHEIE
reevaluarea imobilizărilor, norme de amortizare, valoare medie anuală, perioadă de funcţionare, durată normală, durată consumată. CONŢINUTUL UNITĂŢII 2 2.1. Problematica amortizării
Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului întreprinderii. Acestea au intrat în patrimoniul întreprinderii de regulă, sub forma investiţiilor sau printr-o operaţie de moment şi întruchipează dotarea acestora cu tehnică modernă. Activele imobilizate mai sunt cunoscute sub denumirea de capital fix, noţiune care indică cât din capitalurile permanente ale întreprinderii se plasează în activul imobilizat. Activele imobilizate corporale şi necorporale participă la procesul de producţie în toată perioada lor de funcţionare păstrându-şi, în acest interval de timp, forma lor materială iniţială. Deşi ele rămân ca formă materială neschimbate până la scoaterea lor din funcţiune, ca urmare a folosirii sau nefolosirii îşi pierd treptat din însuşirile tehnico-economice şi implicit din valoare. 46
Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice, a randamentelor acestora, fie ca urmare a folosirii sau nefolosirii lor, fie ca rezultat a apariţiei de active imobilizate mai ieftine sau cu parametrii tehnico-economici superiori celor existente, reprezintă uzura activelor imobilizate corporale şi necorporale. Sub aspectul cauzelor care o determină, uzura activelor imobilizate este de două feluri: uzură fizică şi uzură morală. Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale (atât cea fizică cât şi cea morală) determină pierderea treptată a valorii lor, se petrece o separare în timp între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia materială a activelor. Această separare în timp a celor două laturi, ale unuia şi aceluiaşi proces economic, determină cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică a recuperării valorii de intrare a activelor corporale şi necorporale. Pierderea de valoare fiind determinată, în principal, de activitatea de producţie, este normal ca aceasta să mărească cheltuielile de exploatare şi, în final, să se regăsească în preţul utilităţilor create. În acest fel se poate reconstitui în lichidităţi, în mod treptat, pe toată durata normală de funcţionare, capitalul imobilizat în activele corporale şi necorporale. Tocmai acest proces de recuperare treptată a valorii de intrare a activelor imobilizate formează conţinutul amortizării. Amortizarea cuprinde un complex de operaţiuni constând în: calculul pierderilor anuale de valoare; includerea pierderilor pe cheltuielile de exploatare; recuperarea cheltuielilor prin încasările efectuate; utilizarea sumelor recuperate anual. Partea recuperată din capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale formează amortismentul. Dacă prin amortizare înţelegem un ansamblu de operaţiuni, prin amortisment se înţelege suma care se reţine din încasări, aproximativ, corespunzătoare proporţiei uzurii fizice şi morale care are loc pe intervalele de amortizare.
47
2.2. Amortismentul şi implicaţiile lui financiare În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se recuperează prin intermediul realizării producţiei creşte continuu, regăsindu-se sub forma amortismentului, în timp ce valoarea rămasă scade mereu până în momentul scoaterii din funcţiune a imobilizărilor corporale şi necorporale. Aşadar, amortismentul se formează în tot timpul corespunzător duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca regulă generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor active, care să le înlocuiască pe cele vechi, scoase din folosinţă. Această diviziune în timp, între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia fizică formează baza teoretică a amortizării, a necesităţii constituirii amortismentului. Luând în considerare aceste caracteristici se constată că amortismentul produce implicaţii de natură financiară în gestiunea întreprinderii, puse în evidenţă prin dublul caracter şi dublul rol al amortismentului. Conţinutul lor nu poate fi dezvăluit decât printr-o analiză aprofundată a amortismentului în gestiunea financiară de unde rezultă dublul caracter al acestuia. Astfel, pe de o parte, amortismentul reprezintă o resursă bănească, porţiune disponibilizată a capitalului permanent care poate fi utilizată în orice scop productiv de către întreprindere (ca sursă de finanţare a investiţiilor sau pentru completarea fondului de rulment net). Pe de altă parte, amortismentul este şi un element al costurilor de producţie, calitate în care influenţează direct profitul întreprinderii, aceasta stabilindu-se între cifra de afacere şi costul de producţie aferent cifrei de afacere. La nivelul întreprinderii, amortismentul, în cele două ipostaze ale sale, exprimă interese contradictorii. În calitatea sa de resursă bănească, parte disponibilizată a capitalului permanent, întreprinderea are interesul de majorare a amortismentului pentru acumularea de resurse în vederea expansiunii. Dimpotrivă, în ipostaza de element al costurilor de producţie, întreprinderea este tentată spre reducerea amortismentului. Din variaţia amortismentului se constată că influenţele sunt diferite asupra profitului şi mărimii resurselor pentru finanţare. În acest sens, precizăm că nici sporirea amortismentului şi nici scăderea lui nu se vor regăsi în întregime în sporul
47
de resurse băneşti ale întreprinderii, deoarece din creşterea de profit se vor plăti şi dividende, iar diminuarea de profit conduce şi la scăderea dividendelor. Pentru întreprindere situaţia cea mai bună ar fi reprezentată de reducerea duratelor de funcţionare, prin aceasta asigurându-se o sporire a capitalului disponibilizat şi destinat pentru reinvestire. Apreciind amortismentul prin prisma conţinutului său de capital lichid destinat reinvestirii, reiese dublul rol al amortismentului în procesul reproducţiei şi anume: cel al asigurării reproducţiei simple; şi cel al participării la reproducţia lărgită. Ca urmare a deprecierii activelor imobilizate în procesul folosirii lor, mai mult sau mai puţin lent, s-a recurs la recuperarea treptată a valorii de intrare spre a putea asigura finanţarea înlocuirii în momentul scoaterii din funcţiune. În acest mod se asigură reproducţia simplă. Dar, nici o întreprindere nu acumulează amortismentul spre a-l folosi numai în momentul înlocuirii activului imobilizat complet amortizat, ci îl foloseşte mai degrabă, cu ocazia primei investiţii de înfăptuit, ceea ce face ca masa activelor imobilizate să crească fără utilizarea altor resurse financiare. În acest caz, amortismentul are o anumită capacitate de multiplicare, ceea ce îi asigură un rol de reproducţie lărgită. Raportul dintre masa amortizabilă a activelor imobilizate în fiecare an următor şi masa amortizabilă din primul an al primului ciclu reprezintă coeficientul de multiplicare al amortismentului. De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic, sporeşte productivitatea muncii ceea ce permite creşteri apreciabile ale producţiei şi o ieftinire (relativă) a produselor. Dacă întreprinderea ar decide să-şi înlocuiască echipamentele complet uzate, instalate cu ani în urmă, cu echipamente perfect identice cu cele pe care le casează, atunci ar cheltui mai puţin decât fosta valoare de intrare. Pe seama diferenţei, ar finanţa achiziţii de echipamente suplimentare. Însă, de regulă, nici o întreprindere nu înlocuieşte echipamentele uzate cu altele identice ci, cu ocazia înlocuirii introduce echipamente perfecţionate din punct de vedere tehnic, corespunzătoare cerinţelor viitorului şi nicidecum trecutului. Noile echipamente, fie cu funcţiuni mai multe, fie cu randamente mai mari, reprezintă, în raport cu utilajele înlocuite, o reluare lărgită a activităţii.
48
Teoretic, valoarea iniţială a activelor imobilizate, se va regăsi parţial în formă materială neschimbată a acestora, la valoarea rămasă iar diferenţa în formă bănească prin amortismentul realizat. 2.3. Elementele sistemului de amortizare 2.3.1. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării În vederea urmăririi procesului de amortizare şi a calculului amortismentului, activele imobilizate trebuiesc exprimate valoric, adică evaluate. Evaluarea, ca un complex de operaţiuni menite să stabilească valoarea bunurilor, permit determinarea valorii de intrare a activelor imobilizate, capital ce urmează a fi recuperat pe durata normală de funcţionare a activelor. Pentru activele imobilizate, prin valoare de intrare denumită şi valoare contabilă, se înţelege: - preţul de achiziţie, pentru activele imobilizate procurate cu titlu oneros; - valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui activ imobilizat care a fost reevaluat în baza unor prevederi legale; - costul de producţie, pentru activele corporale construite sau produse de unitatea patrimonială; - valoarea actuală, pentru activele imobilizate dobândite cu titlu gratuit, estimată la înscrierea lor în patrimoniu pe baza propunerilor făcute de specialişti cu aprobarea responsabilului de gestionarea patrimoniului; - valoarea de aport, numită şi valoare de utilitate, pentru activele corporale intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform prevederilor din statute sau contracte, determinată prin expertiză; - costul de achiziţie, pentru activele corporale cumpărate, cu durata normală de utilizare expirată; - valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în cazul investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca active corporale; - costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se adaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică, pentru animalele de reproducţie. Valoarea de intrare este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la care s-au obţinut activele imobilizate. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi
49
antrenează inconveniente din punct de vedere al evaluări activelor, în sensul că acestea nu pot fi comparate între ele. În timp, datele de procurare fiind diferite şi valoarea de intrare diferă, calculele privind amortismentul şi rata randamentului acestora devin mai dificile. Se poate spune că aceleaşi active imobilizate procurate la date diferite, au preţuri diferite, valori de intrare diferite şi ca urmare alt nivel al amortismentului. Reevaluarea imobilizărilor corporale este necesară nu numai ca urmare a modificărilor ce au loc în nivelul preţurilor ci şi a utilizării unor active, în alt regim decât cel stabilit iniţial, a discordanţei care apare între uzură şi amortisment. Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această operaţiune, cu scopul stabilirii unei valori de intrare actualizate a bunurilor, ceea ce creează un cadru favorabil pentru analiza tendinţei amortismentului, a formării şi urmăririi costurilor, a profitabilităţii şi a capitalurilor necesare înlocuirii unor active corporale. Prin reevaluare, bunurile primesc valori de înlocuire care până la o nouă reevaluare sunt considerate valori de intrare. În procesul de reevaluare se folosesc anumite procedee, cum ar fi: - corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi aparţine elementul de activ reevaluat; - rectificarea valorii de intrare cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al preţurilor. Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată (VRa) în funcţie de valoarea de intrare actualizată (Via), durata consumată (Dc) şi durata rămasă (Dr) după relaţia: VRa =
Via ⋅ Dr Dc + Dr
În procesul reevaluării imobilizărilor precum şi în cel al amortizării se folosesc, în afara valorii de intrare, şi alte valori cum ar fi: valoarea de înlocuire; valoarea rămasă; valoarea reziduală; valoarea de amortizat. 2.3.2. Normele de amortizare În practica financiară sunt folosite mai multe metode de calcul a normelor de amortizare, dintre care cele mai reprezentative sunt: 1. metoda normelor egale;
50
2. metoda normelor diferenţiate în timp. 1. Metoda normelor egale, caracterizează sistemul liniar de amortizare şi constă în calcularea şi utilizarea aceleiaşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de funcţionare (Dn). Înseamnă că amortismentul anual este egal pe toată durata de funcţionare a activului imobilizat. Norma de amortizare (N) se calculează ca un raport procentual între amortismentul anual (A) şi valoarea de intrare a activului imobilizat amortizat (Vi). Deci, plecând de la relaţiile: A=
Vi Dn
şi N =
A × 100 Vi
obţinem: N=
1 ⋅ 100 Dn
De aici rezultă că, normele de amortizare pentru activele imobilizate se pot determina, fără a avea nevoie de valoarea de intrare, pe baza duratelor normale de funcţionare stabilite prin legislaţia privind “clasificaţia şi duratele normale de funcţionare”. Metoda normelor egale se foloseşte cel puţin din două motive: simplitate în aplicare şi calcul pe de o parte, respectiv, aprecierea imediată a valorii rămase de către investitori şi a randamentului activelor, pe de altă parte. Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau în proporţionalitatea dintre timp şi uzura activelor imobilizate. Deşi relativ simplu de aplicat, sistemul de amortizare liniar nu ia în considerare uzura morală, cunoscut fiind faptul că influenţa progresului tehnic nu este liniară, ci exponenţială. 2. Metoda normelor diferenţiate în timp, are la bază ideea potrivit căreia în
decursul duratei normale de serviciu a activelor imobilizate, în fiecare an normele de amortizare se micşorează sau se măresc succesiv, în funcţie de randament şi grad de uzură. Metoda normelor diferenţiate în timp se poate aplica în două variante: cu norme de amortizare regresive şi norme de amortizare progresive. Varianta normelor de amortizare regresive este indicată categoriilor de active imobilizate care sunt mai mult expuse uzurii morale (de exemplu: maşini unelte; agregate; utilaje etc.) tocmai pentru a combate din timp efectele de ordin financiar ale
51
uzurii. În cadrul acestei variante, norma de amortizare (Nk) se stabileşte după formula:
Nk =
Dn − (K − 1) ⋅ 100 ∑n
în care: Dn = durata normală de funcţionare; K = anul pentru care se calculează amortismentul;
∑n= ∑n =
suma anilor “n” din durata normală de funcţionare, unde
n(n + 1) 2
Prin aplicarea variantei normelor regresive, amortismentul grevează costul producţiei cu sume descrescătoare. Concepţia de la care se pleacă în calculul amortismentului, folosind normele regresive, este aceea că descreşterea normelor de amortizare corespunde scăderii capacităţii de producţie a activelor imobilizate, pe măsură
ce acestea se învechesc. Aplicând normele regresive în calculul
amortismentului, se realizează sistemul accelerat de amortizare. Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea că amortismentul creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică amortismentul este mai mic în primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei. Varianta, se recomandă a fi aplicată activelor imobilizate cu durată de funcţionare îndelungată (de exemplu: la clădiri) şi corespunde timpului efectiv al uzurii fizice. Formula de calcul este:
Nk =
k
∑n
⋅ 100
Concepţia care stă la baza variantei normelor progresive este aceea că norma şi amortismentul trebuie să crească, corespunzător accelerării gradului de uzură, pe măsura învechirii şi deprecierii normale a activelor imobilizate. Această variantă prezintă unele dezavantaje circumscrise faptului că se creează o neconcordanţă între amortisment şi evoluţia randamentului utilajelor care nu este descrescător în aceeaşi proporţie cu creşterea uzurii, datorită şi lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.
52
De regulă, o astfel de variantă nu poate fi aplicată pe toată durata de funcţionare a unui activ imobilizat, ci numai împreună cu o altă politică de amortizare (liniară sau regresivă). Practica a demonstrat că varianta normelor progresive este utilă a fi aplicată numai pe durata punerilor parţiale în funcţiune a unor obiective şi cel mai târziu până la atingerea parametrilor proiectaţi. În felul acesta s-ar degreva costurile pe perioadele de început ale unui obiectiv, când producţia este mai mică. Metoda normelor diferenţiate în timp este mai cunoscută în practica financiară sub denumirea de metoda “Softy” adică a sumei cifrelor anilor din durata de funcţionare a activului imobilizat. Varianta descrescătoare sau crescătoare a normelor de amortizare se obţine prin raportarea numărului de ordine “n” al anului, pe scara duratei de viaţă, la suma cifrelor anilor. Faţă de aceste metode clasice de calcul a normelor de amortizare s-au creat diferite alte variante în funcţie de condiţiile concrete din economie, rezultând diferite sisteme de amortizare. 2.4. Recalcularea amortismentului şi consecinţe financiar Evident că, faţă de situaţia avută în vedere la începutul anului, când s-a determinat amortismentul previzionat, pe parcursul exerciţiului financiar se pot produce anumite modificări care să schimbe nivelul amortismentului. Astfel, în întreprindere, termenele de dare în funcţiune a activelor imobilizate programate a intra în cursul anului, respectiv, termenele de scoatere din funcţiune în anul de referinţă, pot avea abateri faţă de cele programate în funcţie de care s-a calculat valoarea de amortizat. Tocmai ca urmare a nerespectării termenelor de punere şi scoatere în/din funcţiune
a
activelor
imobilizate
programate
este
necesară
recalcularea
amortismentului. Amortismentele recalculate vor permite o evaluare mai exactă a costurilor totale şi a mărimii capitalului disponibilizat care urmează să fie gestionat. Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de intrare rămasă nerecuperată sau cu valoare de intrare complet amortizată se face cu aprobarea consiliului de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului. După aprobarea scoaterii din funcţiune a activelor imobilizate se va proceda la
53
valorificarea acestora prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare, în sensul că se vor valorifica componente rezultate din dezmembrare. În cazul activelor imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de funcţionare, valoarea rămasă neamortizată urmează să se recupereze prin includerea în cheltuielile nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin diminuarea capitalurilor proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Recuperarea valorii rămase se face în mod eşalonat, fără a depăşi durata normală de funcţionare. Valoarea rămasă neamortizată (VRn) se calculează după relaţiile: VRn = Vi − Vi ∗
n Dc sau VRn = Vi − ∑ Ai Dn i =1
unde: Vi = valoarea de intrare; Dc = durata consumată; Dn = durata normală de funcţionare, n
∑A i =1
= suma amortismentelor anuale “i” din durata normală de funcţionare
i
“n” În situaţia în care sumele privind valoarea rămasă neamortizată sunt însemnate, pentru recuperare, se eşalonează pe ani şi luni calculându-se rata anuală de recuperat (RAr), după formula:
RAr =
(VRn − S v ) ∗ l r lt
unde: Sv = sume rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune; lr = numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare; lt = numărul lunilor totale programate pentru recuperarea valorii neamortizate. Durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii rămase neamortizate se stabilesc de către responsabilii cu gestiunea patrimoniului.
54
În situaţia în care la nivelul întreprinderii există active imobilizate menţinute în funcţiune peste durata normală de serviciu, acestea nu mai sunt supuse procesului de amortizare iar efectul acţiunii lor se regăseşte în rezultatul din exploatare. Legat de amortisment, se cuvine să mai precizăm că în practică se promovează diferite procedee cu privire la partea din amortisment care să fie deductibil fiscal. În acest context, amortismentul deductibil fiscal din profitul brut se stabileşte diferit în funcţie de politica financiară promovată în acest domeniu. Astfel, în unele situaţii amortismentul deductibil se corelează cu gradul de utilizare a activelor imobilizate, iar în alte cazuri, cu nivelul obţinut prin aplicarea normelor proporţionale. Diferenţele de amortisment rezultate se evidenţiază în cheltuieli şi nu sunt deductibile fiscal. În economia întreprinderilor franceze se operează cu două categorii de amortisment: - amortisment pentru deprecieri care conduc la o diminuare de active (respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor. Amortismentul pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării activelor, ca o tehnică de reînnoire a imobilizărilor prin afectarea profitului în vederea reinvestirii capitalului. - amortismente derogatorii care reprezintă partea din amortismente calculate pentru a beneficia de avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere de pasiv şi o creştere a cheltuielilor aferente. 2.5. Finanţarea reparaţiilor capitale Sistemul de reparaţii propriu-zis cuprinde reparaţiile curente şi reparaţiile capitale. Stabilirea naturii reparaţiilor se face în urma executării de revizii tehnice, prin care se identifică starea tehnică a utilajelor, a lucrărilor ce urmează a se face şi a pieselor ce se vor schimba sau ajusta. În cadrul revizuirilor se pot face şi unele reglări de piese sau subansamble şi chiar unele reparaţii mărunte. Reparaţiile curente reprezintă intervenţii de un grad superior reviziilor şi se execută în scopul eliminării deteriorărilor locale ale unor efecte determinate de uzura fizică. În funcţie de valoarea lucrărilor şi de perioadele de funcţionare a activelor imobilizate între două reparaţii, se pot identifica reparaţii curente de gradul I şi II.
55
Prin intermediul reparaţiilor curente se înlocuiesc, se recondiţionează şi se repară unele piese sau subansamble de valori mici. Cheltuielile cu reparaţiile curente se includ în costurile de producţie şi se finanţează din resursele destinate activităţii curente, adică din fondul de rulment. Reparaţiile capitale sunt lucrări de volum mare şi care se fac atunci când activele imobilizate au un grad avansat de uzură, scade capacitatea de producţie, apar pericole de avarii, se reduce precizia de lucru etc. şi au scopul de a readuce activele imobilizate în stare normală de funcţionare. În luarea deciziei privind reparaţiile capitale este necesar să se ţină seama de ciclul de funcţionare şi un anumit plafon valoric. Ciclul de funcţionare indică mărimea intervalului dintre data punerii în funcţiune a unui activ imobilizat şi prima reparaţie capitală, sau dintre două reparaţii capitale succesive şi se exprimă în ani, ore de funcţionare sau Km parcurşi. Plafonul valoric reprezintă raportul procentual între costul reparaţiei capitale şi valoarea de înlocuire a activului imobilizat. Nivelul lui trebuie să ţină seama de toţi factorii care influenţează randamentul activului imobilizat. Teoretic, în finanţarea reparaţiilor capitale pot exista două probabilităţi: a) finanţarea din amortismentul anual; b) finanţarea din resursele curente a) Finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual are la bază ideea potrivit căreia asemenea intervenţii se fac la intervale mari de timp, ce antrenează cheltuieli importante, care, la rândul lor, încarcă prea mult costurile de producţie ale anului în care se fac. Un asemenea fond s-ar putea constitui, în mod uniform, pe toată durata prestabilită de funcţionare a activului imobilizat. În acest sens, prin amortisment s-ar realiza două obiective: recuperarea capitalului investit în active imobilizate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, finanţarea cheltuielilor viitoare determinate de reparaţiile capitale ce urmează a se efectua. În situaţia în care reparaţiile capitale se vor finanţa din amortismente se poate calcula o normă globală de finanţare (NGa), pentru investiţii şi reparaţii, şi o normă specială pentru finanţarea exclusivă a reparaţiilor (NSa), potrivit relaţiilor:
56
Rk Vi + Rk D Dr NGa = ∗ 100 ; şi NS a = n ∗ 100 Vi Vi
unde: Vi = valoarea de intrare a activelor imobilizate supuse reparaţiilor capitale; RK = valoarea reparaţiilor capitale; Dn = durata normală de funcţionare În prezent, finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual se practică sporadic în economia ţării noastre, deşi în ţările cu economie de piaţă se utilizează frecvent. b) În cazul finanţării reparaţiilor capitale din sursele curente, înseamnă că cheltuielile cu acestea se includ direct pe costurile de producţie. Regimul de finanţare este cel al activelor circulante, adică fondul de rulment. Includerea cheltuielilor cu reparaţiile capitale pe costurile de producţie se poate face în luna în care se efectuează reparaţiile capitale sau eşalonat pe mai multe luni (sau ani) spre a nu afecta într-o proporţie prea mare rezultatul din exploatare al unei perioade. În acoperirea financiară a reparaţiilor capitale pot interveni şi creditele bancare sau alte forme de îndatorare. REZUMAT
Procesul de uzură a activelor imobilizate presupune amortizarea acestora în vederea recuperării pierderilor anuale de valoare. Determinarea amortismentului şi incliderea pe costuri presupune utilizarea unor sisteme de amortizare diferite. Aplicarea unui sistem presupune determinarea duratelor de funcţionare, a normelor de amortizare şi în final calculul amortismentului anual şi repartizarea acestuia pe trimestre. O problemă aparte o constituie şi sursele de finanţare ale acestora.
TEME DE CONTROL
Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica studiată, cu referire la:
57
- decizia de investiţii într-un mediu cert; - decizia de investiţii într-un mediu probabilistic; BIBLIOGRAFIE
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag.83-128; Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1995, pag.82-112, Nistor I., Lăcătuş V.,., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.75-91
UNITATEA 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT OBIECTIVE
Înţelegerea modului de plasare a capitalului în active circulante şi modalităţile de dimensionare a stocurilor pe elemente ale acestora. Stabilirea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea activelor circulante, pe fiecare element component şi pe total prin aplicarea mai multor metode de calcul. Cunoaşterea resurselor destinate finanţării curente a activelor circulante, calculul acestora şi corelaţiile dintre nevoi şi resurse.
NOŢIUNI
Active circulante, valori de exploatare, valori realizabile pe termen
CHEIE
scurt, ciclu de exploatare, stoc curent, stoc de siguranţă, necesar de fond de rulment, politica creditului comercial, titlurile de plasament.
3.1 Activele circulante – conţinut şi structură În vederea realizării obiectivelor propuse întreprinderea trebuie să dispună, alături de activele imobilizate în structura corespunzătoare profilului de activitate, şi de active circulante. Acestea, corespunzător formelor concrete şi stadiului în care se găsesc, îndeplinesc funcţii diferite şi constituie, în acelaşi timp, parte integrantă din patrimoniul întreprinderii. Între activele imobilizate şi activele circulante există deosebiri determinate de participarea lor la ciclul de exploatare şi de modul diferit în care îşi transmit valoarea lor asupra utilităţilor. Astfel, activele imobilizate amortizabile îşi păstrează aproape
58
neschimbată forma iniţială, naturală, în tot timpul duratei lor de funcţionare. Ele servesc ciclul de exploatare o perioadă îndelungată de timp, se uzează fizic şi moral treptat, iar partea uzată se recuperează valoric – pe măsura valorificării utilităţilor create – sub forma amortismentului. În schimb, activele circulante se consumă integral în cadrul unui ciclu de exploatare şi îşi schimbă forma iniţială pe parcursul acestuia. Prin utilizare, activele circulante îşi transferă valoarea lor, în totalitate, asupra utilităţilor create. În acest fel, capitalul imobilizat în active circulante se reconstituie şi se creează posibilitatea reluării, în mod sistematic, a ciclului de exploatare. ♦
În mod concret, potrivit bilanţului contabil al întreprinderii, activele
circulante se pot grupa în: ♣ valori de exploatare; ♣ valori realizabile pe termen scurt; ♣ disponibilităţi băneşti ♣ Valorile de exploatare diferă de la întreprindere la întreprindere în funcţie de tehnologiile de fabricaţie şi profilul de activitate fiind formate, în general, din stocuri de: materii prime şi materiale consumabile; producţie în curs de execuţie; produse finite şi semifabricate destinate vânzării. Valorile de exploatare, în comerţ sunt exprimate prin stocurile de mărfuri şi ambalaje care circulă cu acestea. Din punct de vedere al finanţării, se asimilează valorilor de exploatare obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea şi materialele de protecţie. ♣ Valorile realizabile pe termen scurt sunt structurate în sfera creanţelor şi a titlurilor de valoare negociabile la bursă, caracterizate prin gradul lor ridicat de transformare în lichidităţi. Creanţele asupra terţilor (Clienţi, Efecte de primit de la clienţi, alţi debitori) reprezintă sume aflate în curs de recuperare, pentru care trebuie să se acţioneze în direcţia reducerii perioadelor de încasare. Titlurile de valoare sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni sau alte produse specifice negociabile la bursă în scopul unor speculaţii de moment. Capitalurile
59
imobilizate în asemenea produse negociabile la bursă sunt rezultate din excedentul de trezorerie, iar plasamentele se fac în scopul fructificării sumelor cât mai eficient. ♣ Disponibilităţile băneşti sunt reflectate în conturile curente la bănci sau ca numerar în casieria întreprinderii. De fapt, ele reprezintă trezoreria netă şi constituie forma iniţială a activelor circulante care urmează să fie transformate pe parcursul ciclului de exploatare. 3.2. Necesarul de fond de rulment Necesarul de fond de rulment exprimă nevoile de finanţare a activelor circulante pentru săvârşirea normală a ciclului de exploatare. Mărimea necesarului de fond de rulment dă o imagine asupra efortului financiar pe care trebuie să-l facă întreprinderea, fie prin contribuţii proprii la capitalul propriu, fie prin îndatorare (a capitalului împrumutat). Necesarul de fond de rulment este determinat de volumul activităţilor programate a se realiza şi condiţiile de desfăşurare a acestora. Volumul activităţilor programate se apreciază prin intermediul consumurilor de valori materiale şi servicii, reclamate de ciclul de exploatare care sunt de competenţa compartimentului tehnic. Condiţiile de desfăşurare a activităţilor privesc în mod practic, durata de imobilizare a capitalurilor în active circulante care ţine de modalităţile de organizare a fazelor ciclului de exploatare de managementul întreprinderii. În altă ordine de idei, necesarul de fond de rulment indică nivelul capitalului circulant care urmează să fie investit în active circulante. Problema necesarului fondului de rulment şi în corespondenţă a fondului de rulment se ridică, în mod deosebit, în momente cum ar fi: •
înfiinţarea întreprinderii;
•
elaborarea programelor economice de perspectivă, adică a celor pe termen mediu şi lung;
•
întocmirea programelor economice curente, pe termen scurt;
•
modificarea politicii în spectrul economic şi cel comercial
•
ajustarea echilibrului financiar.
Prin faptul că necesarul de fond de rulment este influenţat de caracteristicile activităţii curente, adică de funcţionarea normală a întreprinderii în condiţii de
60
exploatare şi comercializare date, aprecierea necesarului de fond de rulment în momentele respective se face diferit. În baza celor de mai sus, trebuie făcută distincţie între necesarul de fond de rulment şi modalităţile de finanţare curentă, acestea din urmă stabilindu-se în funcţie de politica financiară a întreprinderii. Necesarul de fond de rulment este o noţiune integrată în spectrul capitalului circulant, care se stabileşte prin dimensionarea elementelor structurale ale activelor circulante (folosind informaţii din activul bilanţului) în timp ce modalităţile de finanţare a acestor nevoi privesc, deopotrivă toate formele structurale ale capitalului. 3.3. Gestiunea valorilor de exploatare Gestiunea eficientă a valorilor de exploatare presupune dimensionarea stocurilor cât mai corect pentru că în funcţie de acest nivel urmează să fie imobilizate capitaluri pe intervale diferite de timp. Necesitatea dimensionării stocurilor mai decurge din consecinţele acestora asupra funcţionării normale a ciclului de exploatare. Stocurile reprezintă cantităţi fizice de materii prime şi materiale consumabile, de produse sau de mărfuri necesare fazelor ciclului de exploatare, pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor programate în întreprindere. În timp, practica financiară a demonstrat că se poate folosi, în dimensionarea stocurilor, mai multe metode, dintre care două sunt reprezentative, şi anume: 1. metoda analitică 2. metoda sintetică sau globală 3.3.1. Metoda analitică folosită în dimensionarea stocurilor Metoda analitică presupune o dimensionare a stocurilor, anual şi pe trimestre, pe fiecare component al elementului de active circulante. Înţelegem, în acest context, prin elemente de active circulante: 1. stocurile de materii prime şi materiale consumabile pentru producţie; 2. stocurile pentru producţia în curs de fabricaţie; 3. stocurile de produse finite 4. produsele expediate (în decontare)
61
3.3.1.1 Dimensionarea stocului de materii prime şi materiale consumabile pentru producţie 3.3.1.1.1 Problematica dimensionării stocurilor Determinarea stocului la materii şi materiale se face diferit, în funcţie de natura stocului, care poate fi: 1. stocul curent; 2. stocul de siguranţă; 3. stocul de condiţionare prealabilă; 4. stocul pentru transporturi interioare; 5. stocul de iarnă 3.3.1.1.1.1 Stocul curent 3.3.1.1.1.1.1 Aspecte privind dimensionarea stocului curent Stocul curent are rolul de a asigura continuitatea procesului de exploatare între două aprovizionări consecutive. Mărimea stocului curent de materii prime şi materiale consumabile depinde de acţiunea conjugată a doi factori şi anume: •
▪ consumul mediu zilnic;
•
▪ intervalul între două aprovizionări
▪ Consumul mediu zilnic; din fiecare fel de material în parte se determină pe baza volumului fizic al producţiei programată a se fabrica (Pf), norma de consum de aprovizionare (a) şi durata perioadei (T) luată în calcul. Norma de consum de aprovizionare este formată din norma de consum tehnologică şi din pierderile normale, pe durata transportului materialelor în cauză şi a stocării lor. ▪ Intervalul dintre două aprovizionări consecutive (tc) se exprimă într-un anumit număr de zile mediu, care se estimează diferit după cum calculele privesc stocurile la o întreprindere nou înfiinţată sau la o întreprindere în funcţionare. La întreprinderile nou înfiinţate, intervalul între două aprovizionări consecutive se determină pe baza termenelor prevăzute în contractele încheiate cu furnizorii. În schimb, la întreprinderile în funcţiune acest interval se calculează, şi apoi se alege, folosind raţionamentul următor:
t
= min t c t c c r1 0 1
62
în care:
t
c1
= intervalul minim folosit în calculul stocului curent în anul de
referinţă;
t c r1 = intervalul mediu între două reaprovizionări, calculat pe baza termenelor prevăzute în contractele cu furnizorii; t c0 = intervalul mediu efectiv între două reaprovizionări din anul
anterior Înseamnă că, intervalul necesar se calculează ca o medie aritmetică ponderată a intervalelor individuale adică: n
t cr1 =
n
∑ qi1 ∗ t i1 i =1
n
∑ qi1
; respectiv
i =1
t c0 =
∑q i =1
i0
∗ t i0
n
∑q i =1
i0
în care: qi1 = cantităţile programate a intra în depozit la fiecare reaprovizionare
în anul de referinţă; ti1 = intervalul individual între aprovizionări în anul de referinţă; qi0 = cantităţile efective intrate în depozit la fiecare reaprovizionare în
anul precedent; ti0 = intervalul individual între aprovizionări în anul precedent.
Odată stabilite cele două mărimi se poate calcula stocul curent (Sc) după relaţia: P ∗a f S = ∗t c c T 1
unde: T = durata perioadei luată în calcul (an=360 zile; trim=90 zile) Formarea stocului curent de materii prime şi materiale consumabile, ca de altfel a stocurilor în general, ocazionează cheltuieli specifice acestor operaţiuni. În acest sens se efectuează cheltuieli, pe de o parte, care privesc aprovizionarea propriuzisă, referitoare la cheltuielile cu funcţionarea compartimentului de aprovizionare
63
(salarii, cheltuieli de deplasare ş.a), inclusiv o parte din cheltuielile indirecte ale întreprinderii, iar pe de altă parte, legate de depozitarea stocurilor constituite, cum ar fi: salarizarea personalului de la depozite, amortismentul activelor imobilizate, chiria, pierderile, dobânzile bancare etc. Din structura acestor cheltuieli se poate observa că prima grupă cuprinde cheltuielile de aprovizionare ocazionate de aducerea materialelor până la poarta întreprinderii, iar a doua grupă conţine cheltuieli de stocare determinate de păstrarea materialelor până la darea lor în consum. Faţă de mărimea stocului, cele două grupe de cheltuieli au un comportament opus. 3.3.1.1.1.2 Stocul de siguranţă Stocul de siguranţă are menirea să asigure continuitatea procesului de producţie în cazul în care au loc întreruperi în faza aprovizionării. Firesc, un asemenea stoc constituie o sarcină financiară suplimentară pentru întreprindere, ocazionată de atragerea şi imobilizarea unui plus de capital pentru finanţare. Dacă se compară costul suplimentar ocazionat de atragerea capitalului care urmează să fie imobilizat în stocul de siguranţă (dobânda aferentă capitalului), cu aşa zisul ,,cost al lipsei de stoc’’ se poate aprecia eficienţa gestiunii stocului de siguranţă. Mărimea stocului de siguranţă este determinată de acţiunea celor doi factori: consumul mediu zilnic şi intervalul de siguranţă (ts), exprimându-se prin relaţia: Ss =
Pf ∗ a T
∗ ts
În practica financiară din ţara noastră intervalul pentru calculul stocului de siguranţă se alege, ca fiind cel mai mic dintre: - intervalul de siguranţă calculat la nivelul a jumătate (1 / 2) din intervalul stocului curent; - intervalul de siguranţă calculat matematic prin metoda abaterilor, după formula: n
ts =
∑q
ia
i =1
∗ ∆t
n
∑q i =1
ia
unde:
64
qia = cantităţile aprovizionate din materialul ,,i’’;
(
∆ t = abaterea de timp între intervalul dintre aprovizionări şi intervalul
mediu t − t c1 > 0
)
În cazul în care abaterea este pozitivă atunci materialele sunt recepţionate la un interval mai mare decât cel mediu (luat în calculul stocului curent) existând pericolul epuizării stocului şi întreruperii fabricaţiei. Ca urmare, se va constitui stoc de siguranţă în funcţie de intervalul mediu rezultat. Când abaterea este negativă, mărimea ei nu se va lua în calcul. - prudentă, de aversiune faţă de risc, care presupune constituirea unui
3.3.1.1.1.3 Stocul de condiţionare prealabilă Stocul de condiţionare prealabilă se constituie pentru unele materiale care necesită operaţii de condiţionare înainte de darea lor în consum şi aceasta pentru îmbunătăţirea calităţii lor şi a parametrilor tehnologici. Operaţiunile de condiţionare sunt prevăzute în tehnologiile de fabricaţie pentru fiecare fel de materii prime şi materiale consumabile, care intră în structura produsului finit. Pentru asemenea procese de condiţionare prealabilă se elaborează, pe ramuri, norme tehnice de condiţionare care se revizuiesc ori de câte ori se modifică tehnologia de fabricaţie. Stocul de condiţionare se calculează pe baza consumului mediu zilnic şi a intervalului de condiţionare (td), după relaţia: Sd =
Pf ∗ a T
∗ td
În general, intervalul de condiţionare prealabilă se referă la numărul de zile necesar efectuării unor operaţiuni de pregătire a materialelor pentru producţie, cum ar fi: de sortare, de debitare, de analize prealabile etc. Prin însumarea timpilor aferenţi acestor operaţiuni se determină intervalul de condiţionare luat în calcul.
3.3.1.1.1.4 Stocul pentru transporturi interioare Întreprinderile, în structura lor, pot avea secţii sau chiar fabrici dispersate teritorial, aşezate în alte localităţi. Dacă aprovizionarea cu unele materii prime şi materiale consumabile se face direct la locul de consum, aprovizionarea cu materiale mai scumpe şi cu consum periodic se face prin depozitul central. Aceasta înseamnă că asemenea materiale se pot afla un timp oarecare în operaţiuni de transport interior precum şi de predare – primire.
65
Stocul pentru transporturi interioare se calculează în funcţie de consumul mediu zilnic şi intervalul pentru transporturi interioare (tt), după formula:
St =
Pf ∗ a T
∗ tt
Intervalul pentru transporturile interioare, se calculează ca o medie a realizărilor privind duratele de transport de la depozitul central la locurile de consum. 3.3.1.1.1.5 Stocul de iarnă Unele întreprinderi folosesc anumite materiale (nisipul de râu, caolină, etc.) care nu pot să fie exploatate pe timp de iarnă. Aceasta presupune formarea stocului curent, necesar în perioada de iarnă, încă din perioada premergătoare anotimpului geros. Stocul de iarnă se determină pe baza consumului mediu zilnic din materialele în cauză şi intervalul pentru stocul de iarnă (tr), folosind relaţia: Sr =
Pf ∗ a T
∗ tr
Intervalul pentru stocul de iarnă este, de regulă, egal cu durata de neexploatare sau perioada de netransportare a unor materiale. Asemenea intervale de timp se calculează numai pe timpul iernii, iar stocul ca atare, ca stoc de iarnă, se constituie şi se menţine în perioada premergătoare iernii. Pe timpul iernii acest stoc, treptat, se transformă în stoc curent. 3.3.1.1.2 Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru stocurile de materiale destinate producţiei Necesarul fondului de rulment pentru stocurile destinate producţiei reprezintă necesarul de finanţat, adică mărimea capitalului care urmează să fie imobilizat în stocurile de materiale consumabile pentru săvârşirea ciclului de exploatare. La nivelul întreprinderilor care au activităţi multiple şi diverse, materialele necesare producţiei care urmează să fie aprovizionate şi depozitate numără repere foarte multe. Dimensionarea fiecărui fel de material în parte ar fi prea costisitoare prin munca depusă în acest sens. Ca urmare, optimizarea stocurilor nu se face pentru toate tipurile de materiale consumabile ci numai pentru acelea care au o valoare mare şi deţin o pondere rezonabilă în volumul aprovizionărilor.
66
Pentru gestiunea eficientă a stocurilor, materialele consumabile destinate producţiei se împart în două grupe: prima include materialele nominalizate, iar a doua grupă cuprinde materialele nenominalizate sau diverse. Materialele consumabile nominalizate, care trebuie să reprezinte cel puţin 70% din total pentru a asigura un calcul real, sunt supuse dimensionării pentru stabilirea stocului optim, pe fiecare fel de material, în timp ce materialele diverse urmează o procedură aparte prin care se determină necesarul anual de aprovizionat exprimat valoric. Necesarul fondului de rulment (NFR), reprezentat de capitalul care va fi imobilizat în stocurile de materiale care urmează să fie aprovizionate şi depozitate, se calculează diferit pentru cele două grupe de materiale consumabile. Astfel, în stabilirea necesarului fondului de rulment pentru materialele nominalizate (NFRN) se ţine seama de faptul că în faza aprovizionării se produce o dispersare a momentelor de procesare a materialelor între două aprovizionări. În plus, întregul circuit al activelor circulante se prezintă ca o succesiune de stocuri în toate fazele ciclului de exploatare, de mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitatea de măsură. Ca urmare, necesarul de finanţat nu este egal cu valoarea stocului maxim, el fiind întotdeauna mai mic. Diferenţa de valoare provine de la stocul curent, care în determinarea necesarului fondului de rulment, se ia în calcul ca o mărime medie exprimată prin înjumătăţirea intervalului de timp între două aprovizionări consecutive. Luând în considerare aceste particularităţi, necesarul fondului de rulment pentru fiecare material nominalizat (NFRNi) se calculează după relaţia:
NFR Ni =
M ni 1 ∗ p i ( t ci + t si + t d i + t t i + t ri ) T 2
de unde rezultă că: n
NFRNT = ∑ NFRNi i =1
în care: M ni = necesarul fizic anual de aprovizionat pentru fiecare fel de material nominalizat ,,i’’; p i = preţul de aprovizionare aferent materialului ,,i’’;
67
t = intervalul de reaprovizionare pe tipuri de stocuri şi pe feluri de materiale ,,i’’; T = perioada de referinţă, an, trimestru NFR NT = necesarul de fond de rulment total aferent grupei de materiale nominalizate. Necesarul fondului de rulment la materialele nenominalizate sau diverse (NFRD) pentru care nu se calculează stocuri optime, se stabileşte în mod proporţional în funcţie de raportul dintre necesarul valoric anual al materialelor nenominalizate (Mad) şi necesarul anual al materialelor nominalizate (Man) ponderat cu necesarul fondului de rulment total aferent materialelor nominalizate, folosind relaţia: NFR D =
M ad ∗ NFR NT M an
Pentru un calcul cât mai real, în unele situaţii, NFRNT se stabileşte numai în funcţie de stocul curent şi cel de siguranţă. În final, se determină necesarul fondului de rulment total aferent materialelor aprovizionate şi stocate destinate producţiei (NFRN+D) însumând necesarul de finanţat al celor două grupe de materiale, astfel: NFRT(N+D) = NFRNT+NFRD La nivelul acestui necesar de finanţat, în continuare, se vor căuta resurse de acoperire. 3.3.1.1. Dimensionarea stocurilor pentru producţia în curs de fabricaţie: 3.3.1.1.1. Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie În evaluarea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea curentă a tuturor cheltuielilor pe care le ocazionează producţia în curs de fabricaţie este necesar să se ţină seama de felul procesului de fabricaţie care poate fi: a) continuu; b) discontinuu. a) Producţia cu proces de fabricaţie continuu presupune lansarea comenzilor în fabricaţie în mod continuu, fără a aştepta finisarea comenzii anterioare. În asemenea condiţii se pot afla concomitent în fabricaţie mai multe comenzi, în
68
diferite stadii de finisare şi nivele ale imobilizărilor de capital. Odată cu predarea la magazie a comenzilor finisate se realizează o recuperare de capital plasat în producţia neterminată, pe seama căruia se pot finanţa cheltuielile la comenzile în curs de fabricaţie. Ţinând seama de aceste particularităţi cheltuiala medie zilnică pe durata ciclului de fabricaţie nu atrage după sine şi o imobilizare egală de capital. Ca urmare este necesar să aducem cheltuiala medie zilnică la un nivel cât mai apropiat de imobilizarea medie zilnică de capital, adică să fie corelată cu ajutorul unui coeficient de corecţie. Relaţia generală de calcul a coeficientului de corecţie (K) este dată de formula: K=
cd Cf
unde:
c d = cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie, obţinută ca o medie a cheltuielilor iniţiale şi finale; Cf = cheltuiala finală (producţia fabricată evaluată la cost). Limitele de variaţie ale coeficientului de corecţie vor fi: 0 < K ≤ 1 , de unde rezultă că în situaţia în care cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie este egală cu cea finală, (adică c d = C f ) coeficientul de corecţie va fi egal cu unu. De regulă, coeficientul de corecţie este subunitar dar niciodată nu va fi egal cu zero. În condiţiile producţiei cu proces continuu de fabricaţie evoluţia cheltuielilor pe durata ciclului de fabricaţie se poate realiza uniform sau neuniform. În cazul în care cheltuielile cresc uniform pe durata ciclului de fabricaţie, coeficientul de corecţie este dat de relaţia:
c+C ∗D 2 K= , C∗D
de unde rezultă că
K=
c+C 2C
În cazul în care cheltuielile cresc neuniform pe durata ciclului de fabricaţie, la intervale neegale şi sume diferite, neuniformitatea poate interveni fie de la o fază a fabricaţiei la alta, fie chiar în cadrul aceleaşi faze. Pentru calculul coeficientului de corecţie prezintă importanţă nu fazele de fabricaţie propriu-zise ci evoluţia
69
cheltuielilor, motiv pentru care durata fabricaţiei se împarte în atâtea faze (subintervale) în cât se poate constata o evoluţie uniformă a cheltuielilor. În acest fel, cazul evoluţiei neuniforme a cheltuielilor se reduce la modelul anterior a cheltuielilor uniforme pe faze ale ciclului de fabricaţie. Valoarea coeficientului de corecţie se poate calcula prin două modalităţi: - o primă modalitate constă în însumarea suprafeţelor trapezelor care delimitează fiecare fază a ciclului de fabricaţie. Coeficientul de corecţie se determină raportând imobilizările de capital în cheltuielile efectuate pe faze, date de suma suprafeţelor trapezelor la suprafaţa dreptunghiului, după relaţia: c 0 + c1 c + c3 c + cn c + c2 ∗ dn ∗ d1 + 1 ∗ d2 + 2 ∗ d 3 + ... + n −1 2 2 2 2 K= C∗D
unde: c0, c1, c2, … cn, reprezintă cheltuiala iniţială sau finală din cadrul fazei duratei de fabricaţie d1, d2, d3, … dn , după caz - a doua modalitate de calcul a coeficientului de corecţie are în vedere creşterea medie a cheltuielilor de la sfârşitul unei faze până la finele duratei ciclului de fabricaţie. Înseamnă că cheltuiala medie din prima fază, adică
c 0 + c1 rămâne 2
imobilizată până la finele ciclului, în continuare adăugându-se creşterile medii de
( )
cheltuieli pe faze ∆C până la sfârşitul ciclului de fabricaţie. Ca urmare, relaţia de calcul a coeficientului de corecţie devine:
c0 +c1 n−1 ∗D+∆c2(D−d1) +∆c3(D−d1 −d2) +...+∆cnD−∑di 2 i=1 K= C∗D În situaţia în care lansarea în fabricaţie se face pe loturi de produse, coeficientul de corecţie se calculează ţinând seama că o parte din capitalul plasat în cheltuielile întregului lot de produse se recuperează începând cu finisarea primelor produse din lot şi predate la magazie. Aceasta înseamnă că o parte din imobilizările făcute se recuperează pentru starea de producţie neterminată înainte de finisarea întregului lot. Asistăm în acest caz, pe de o parte, la creşterea cheltuielilor neuniforme, iar pe de altă parte, la descreşterea treptată a lor, care poate fi uniformă sau neuniformă. De exemplu, dacă cheltuielile de exploatare cresc neuniform iar
70
lansarea în fabricaţie se face în condiţiile prezentate mai sus, valoarea recuperărilor de capital (VRec) este dată de relaţia: VRec=r1t1+r2t2+…+rntn unde: r1, r2, ... rn = capitalul care se recuperează prin finisarea produselor finite înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie; t1, t2, ... tn = timpul din momentul recuperării capitalului imobilizat în cheltuieli şi până la sfârşitul ciclului de fabricaţie, exprimat în zile. Coeficientul de corecţie, în acest caz, se va calcula după relaţia:
c +c c +c c0 +c1 d1 + 1 2 d2 +...+ n−1 n dn −(r1t1 +r2t2 +...+rntn ) 2 2 2 K= C∗D Această reducere a valorii coeficientului de corecţie are ca efect direct reducerea corespunzătoare a necesarului de fond de rulment. În situaţia în care producţia este de serie şi se fabrică un sortiment bogat de produse, coeficientul de corecţie se poate calcula numai pentru produsul reprezentativ din fiecare grupă omogenă de produse. Aceasta înseamnă că producţia se împarte pe grupe omogene de produse în funcţie de asemănările proceselor tehnologice, cu menţiunea că nu trebuie să existe diferenţe mari între duratele de fabricaţie ale produselor. Coeficientul de corecţie se va calcula ca şi în situaţia în care cheltuielile cresc neuniform, iar valoarea lui se va extinde şi la celelalte produse. Odată calculat coeficientul de corecţie în funcţie de particularităţile pe care le prezintă producţia cu proces de fabricaţie continuu, se procedează la determinarea necesarului fondului de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie NFR pcpc i după relaţia:
NFRpcpci =
Qci ∗ Di ∗ Ki T
sau
NFRpcfci = c zi ∗ Di ∗ K i
Relaţiile de mai sus, cu notaţiile cunoscute se referă la produsul i: Pentru calculul fondului de rulment total NFRTpcfc folosim relaţia:
71
NFRTpcfc = ∑ (NFR pcfc )i n
i =1
b) Producţia cu proces de fabricaţie discontinuu constituie o particularitate a activităţilor industriale. Discontinuitatea se explică prin aceea că o nouă comandă nu poate fi lansată în fabricaţie înainte de finisarea comenzii anterioare. Aceasta înseamnă că nu se poate înfăptui o recuperare de capital prin predarea parţială a comenzilor finisate la magazie şi, ca atare, plasamentele de capital se fac la nivelul maxim al costurilor producţiei pe care le ocazionează un ciclu de fabricaţie. Finanţarea începe cu o cheltuială iniţială şi continuă cu celelalte cheltuieli până la costul final, sume acoperite din capitalul constituit. În acest context, cheltuiala medie pe durata fabricaţiei ajunge să fie egală cu cheltuiala finală care exprimă costul producţiei. La acest nivel se va constitui necesarul de fond de rulment NFR pcfd . Deci, NFR pcfdi = c zi ∗ Di şi NFRT pcfd = ∑ (NFR pcfd ) i n
i =1
Dacă întreprinderea cu proces de fabricaţie discontinuu dispune de linii tehnologice care funcţionează independent, atunci valoarea coeficientului de corecţie se calculează asemănător unui proces de producţie continuu. Precizez că, în producţia cu proces de fabricaţie discontinuu valoarea coeficientului de corecţie este egală cu unu, finanţarea făcându-se la nivelul costului producţiei lansată în fabricaţie. Pentru produsele nenominalizate, din grupa diverse, necesarul de fond de rulment se calculează global. În acest sens, pornind de la ideea că tehnologiile de fabricaţie ale produselor în cauză - privind durata ciclului şi evoluţia cheltuielilor sunt asemănătoare cu cele ale produselor nominalizate, necesarul fondului de rulment se calculează ponderând raportul dintre producţia anuală exprimată în costuri la produsele diverse şi producţia anuală evaluată în costuri la produsele nominalizate cu necesarul de fond de rulment total al produselor nominalizate. Însumând necesarul de fond de rulment calculat pentru produsele nominalizate cu cel al produselor nenominalizate (diverse) se obţine necesarul de fond de rulment total pentru producţia în curs de fabricaţie.
72
3.3.1.3 Dimensionarea stocurilor de produse finite şi calculul necesarului de fond de rulment Produsele rezultate calitativ din procesele de fabricaţie trec sub formă de produse finite în sfera comercializării, adică în faza de desfacere a ciclului de exploatare. Acestea, în continuare, sunt destinate, pe de o parte, consumului intern, iar pe de altă parte, vânzării. Produsele finite intră în faza de desfacere la costul de fabricaţie şi vor ieşi din această fază spre vânzare la costul complet de producţie, format din costul de fabricaţie la care se adaugă cheltuielile de desfacere şi cheltuielile generale de administrare a întreprinderii. Existenţa stocurilor de produse finite în faza de desfacere este cerută de executarea unor lucrări în vederea pregătirii lor pentru expediere. În acest sens, produsele finite staţionează un anumit interval de timp în faza desfacerii, durată determinată de mai multe nevoi şi anume: durata recepţiei în magazie (dr); durata sortării (ds); durata de maturizare (dm); durata formării loturilor pentru expediere (df);durata etichetării şi ambalării (da); durata încărcării în mijloacele de transport (dt); durata întocmirii documentelor de expediţie (de); În plus, sunt cazuri când recepţia se face la beneficiar, mai ales, pentru produse finite care necesită unele probe de funcţionare şi care nu se pot transporta în structura funcţională a lor, ci se descompun în elemente componente. De asemenea, este necesar să se ţină seama şi de munca de triere a comenzilor, obţinerea mijloacelor de transport adecvate etc. Însumând aceste intervale de timp necesare pregătirii produselor în vederea expedierii, precum şi a altor timpi ce apar în funcţie de particularităţile tehnologice, se obţine durata de staţionare a produsului finit ,,i'’ (Di) până la livrare. Deci, Di=dr+ds+dm+df+da+dt+de În general, mărimea capitalului imobilizat în stocurile destinate vânzării depinde atât de politica comercială a întreprinderii cât şi de caracterul fabricaţiei, respectiv de ritmicitatea în care produsele ies din fabricaţie şi se pregătesc pentru
73
expediere clienţilor. Practic, mărimea stocurilor de produse finite aflate în faza desfacerii şi implicit a necesarului de fond de rulment depinde de doi factori: a) valoarea produselor finite exprimată în cost complet (Pf); b) durata de staţionare a produselor finite (Di). Pe baza celor doi factori se calculează necesarul de fond de rulment pentru produsele finite (NFRpf) după relaţia: NFR pfi =
Pfi T
∗ Di
unde: T = perioada de referinţă, an (360), trimestru (90); ,,i’’ = se referă la tipul produsului finit. La întreprinderile aflate în funcţiune durata de staţionare a lotului în magazie, luată în calcul, se poate determina ca o medie de staţionare a produselor într-un interval din anul de bază, de regulă un trimestru, după formula. S io S + S1 + S 2 + ... + n S oi ∗ T 2 D oi = iar S 0i = 2 Pfoi Nt −1 unde:
D oi = durata medie de staţionare a produsului ,,i’’ în anul precedent; S oi = stocul mediu al produsului finit ,,i’’ în magazie în anul precedent; Pfoi = valoarea produsului finit ,,i’’ livrată în anul precedent; Sio = stocul la începutul intervalului luat în calcul;
S1, S2, ... Sn = stocurile decadale din intervalul luat în calcul; N t = numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice. Calculul
necesarului
de fond
de rulment
pentru
produsele finite
nenominalizate se face folosind acelaşi raţionament ca şi cel utilizat în deteminarea necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie nenominalizată. Dacă în întreprindere există şi semifabricate destinate vânzării, calculul stocului şi al necesarului de fond de rulment se face folosind aceeaşi metodologie ca
şi pentru stocurile de produse finite.
74
3.3.2 Metoda sintetică de calcul a stocurilor şi a necesarului de fond de rulment aferent lor Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului şi a necesarului de finanţat pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestora pe elemente. În practică, metoda globală se aplică folosind trei procedee care au la bază: a) viteza de rotaţie a capitalului circulant; b) corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi producţia exerciţiului sau cifra de afaceri; c) activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri.
a) Viteza de rotaţie folosită în calculul stocurilor de active circulante se exprimă, pe de o parte, prin coeficientul vitezei de rotaţie, iar, pe de altă parte, prin durata unui circuit, exprimată în zile. În primul caz, coeficientul vitezei de rotaţie (Kvr) se calculează, folosind date din anul precedent, ca un raport între producţia exerciţiului exprimată în costuri ( Pe0 ) sau cifra de afaceri şi stocul mediu de active circulante ( S ac0 ), potrivit relaţiei:
K vr0 =
Pe0 S ac0
Coeficientul vitezei de rotaţie exprimă de câte ori s-a rotit capitalul investit în activele circulante pentru obţinerea producţiei sau a cifrei de afaceri din anul precedent. În cel de-al doilea caz, durata unui circuit exprimată în zile (Dz), se calculează ca raport între perioada de referinţă (T), care este an sau trimestru, şi coeficientul vitezei de rotaţie, după relaţia: Dz 0 =
T K vr0
sau
D z0 =
S ac0 ∗ T Pe0
Durata unui circuit exprimă numărul de zile dintr-un circuit în care capitalul este imobilizat în active circulante. Pe baza vitezei de rotaţie a capitalului circulant, exprimată prin relaţiile de
( )
mai sus, se calculează stocul total de active circulante S ac1
( )
necesar realizării
producţiei sau cifrei de afaceri previzionate Pe1 folosind formulele:
75
Sac1 =
Pe1 K vr0
sau
S ac1 =
Pe1 T
∗ D z0
În practică se obişnuieşte să se determine mărimea vitezei de rotaţie a capitalului nu numai pentru totalul activelor circulante, ci, şi pentru formele structurale ale acesteia. Aşa de exemplu, prin relaţiile de mai sus se calculează viteza de rotaţie a capitalului prin valorile de exploatare şi, în continuare, nivelul stocurilor pentru realizarea producţiei programate, astfel:
KVRV 0 =
Pe0 Vex0
şi
DZV0 =
sau
Vex1 =
Vex0 T Pe0
respectiv,
Vex1 =
Pe1 KVRV 0
Pe1 T
DZV0
unde: Vex0 = valorile de exploatare din anul precedent; Vex1 = valorile de exploatare din anul previzionat; KVRV 0 = coeficientul vitezei de rotaţe a capitalului plasat în valorile de
exploatare din anul precedent; DZV0 = durata unui circuit în zile a capitalului imobilizat în valorile de
exploatare din anul precedent. Viteza de rotaţie din anul precedent nu este luată în calcul automat, ci trebuie corectată în funcţie de unii factori care vor influenţa în anul de previziune asupra accelerării sau încetinirii acestuia, ca efect al schimbărilor produse în aprovizionare, tehnologiile de fabricaţie sau desfacere. Asemenea modificări pot fi cuantificate în formele în care se exprimă şi viteza de rotaţie. Influenţând viteza de rotaţie a capitalului circulant cu echivalentul modificărilor în structurile ciclului de exploatare (Ec) se obţine viteza de rotaţie recalculată (KVrr ; Dzr ) KVrr = KVr0 ± Ec
sau
Dzvr = Dz 0 ± Ecz
Folosind viteza de rotaţie recalculată în relaţiile de mai sus se înfăptuieşte o dimensionare corectă a activelor circulante totale sau a valorilor de exploatare după caz.
76
În literatura de specialitate3 pentru a aprecia rezultatele metodelor sintetice faţă de cele obţinute prin metoda analitică se propune introducerea unui coeficient de degresivitate a creşterii activelor circulante. Coeficientul este măsurabil fie prin ritmul de accelerare a rotaţiei activelor circulante (ritm măsurat statistic), fie printr-o mărime dezirabilă care să apropie întreprinderea analizată de rezultatele concurenţei sau de cele medii pe ramură. Luarea în calcul a acestei degresivităţi presupune corectarea necesarului de finanţat previzionat cu un coeficient subunitar egal cu unu minus coeficientul de accelerare a rotaţiei capitalului circulant. Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante (NFRAC) sau valorilor de exploatare (NFRVex) dimensionate, după caz, astfel: Pe1
NFRAC =
KVrr
NFR AC =
sau
Pe1 T
∗ D zvr
respectiv NFRvex =
Pe1 K vrvr
NFRvex =
sau
Pe1 T
∗ D zvvr
b) Prin procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi producţia exerciţiului sau cifra de afaceri, se poate calcula necesarul total de active
( )
circulante în anul de referinţă S ac1 , respectiv necesarul de finanţat ( NFR AC ) , astfel: S ac1 = S ac0 ∗ K ; unde K=
Pe1 Pe0
;
iar NFRAC = S ac1
în care: K = coeficientul de creştere sau descreştere a producţiei în anul de referinţă
(de plan); c) Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri reprezintă o proporţie specifică anului precedent. Pentru ca această proporţie să fie reprezentativă, din totalul activelor circulante luate în calcul se scad cele fără mişcare sau supraevaluate. Relaţia de calcul este:
S ac1 =
Pe1 ∗ p 0
1000
3
Stancu I, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti 1994, p. 218
77
unde: p0 = ponderea activelor circulante la 1000 lei producţie din anul precedent, calculată după relaţia: p0 =
S ac 0 − S acf Pe0
1000
Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante dimensionate pentru anul de previziune. În continuare, necesarul de fond de rulment pentru activele circulante poate fi defalcat pe elementele structurale acestora pe baza ponderii avută în totalul activelor circulante din anul precedent.
3.5.Valorile realizabile pe termen scurt Întreprinderile, pentru realizarea ciclului de exploatare impun investiţii pe termen scurt nu numai în formarea stocurilor ce compun valorile de exploatare, ci şi în finanţarea valorilor realizabile pe termen scurt. Acestea se caracterizează prin faptul că au un grad ridicat de lichiditate şi, ca atare, se pot transforma rapid în lichidităţi. Plasamentele de capital în valorile realizabile pe termen scurt au scopul de a asigura , pe de o parte, vânzarea bunurilor şi serviciilor cât mai profitabil, iar pe de altă parte, fructificarea eficientă a lichidităţilor disponibile temporar.
Ţinând seama de particularităţile valorilor realizabile pe termen scurt le putem în: 1. creanţele întreprinderii asupra terţilor 2. titluri de plasament
3.5.1 Creanţele întreprinderii şi evaluarea necesarului de fond de rulment pentru produsele expediate Produsele expediate sunt acele bunuri trecute din faza de comercializare (desfacere) în faza de decontare a ciclului de exploatare. În această fază de decontare se produce transferul de proprietate şi se încasează valoarea produselor expediate. Mărimea capitalului imobilizat în produsele expediate depinde, cu prioritate, de politica comercială a întreprinderii, dar, în acelaşi timp şi de ritmicitatea în care produsele se pregătesc pentru livrare. Practic, necesarul de fond de rulment pentru produsele expediate este determinat de creditul comercial şi depinde de: - valoarea produselor expediate exprimate în costuri de producţie Pd e ;
78
- durata medie de decontare (încasare) a clienţilor (Dd) În aceste condiţii, relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment pentru produsul ,,i’’ expediat (NFRpdi) este: NFR pdi =
Pd ei T
∗ Dd i
Durata medie de decontare a clienţilor se calculează în funcţie de mărimea creanţelor şi a cifrei de afaceri aferentă perioadei de referinţă (an, trimestru) după relaţia: Dd =
Creante ∗ 360 (sau 90) Cifra de afaceri
Acest necesar al fondului de rulment reprezintă investiţia de capital pentru constituirea soldului de credite clienţi. În final, însumând necesarul de fond de rulment pentru cele trei categorii de stocuri precum şi cel al clienţilor şi a altor active circulante se obţine necesarul de fond de rulment total care urmează să fie finanţat din capitalurile create.
3.5.2 Titlurile de plasament 3.5.2.1 Raţiunea plasamentelor de capital în titluri de valoare şi structura lor Întreprinderile, din activitatea curentă, pot realiza temporar excedente de trezorerie. Asemenea capitaluri disponibile urmează să fie fructificate pe termen scurt cât mai profitabil pentru a justifica menţinerea în circuit a capitalului în cauză. O cale principală de fructificare a acestui capital, temporar disponibil, o constituie plasamentele în titlurile de valoare, care se pot realiza pe piaţa financiară. Asemenea tranzacţii făcute de întreprindere pe piaţa financiară au drept scop de a realiza o rată a profitului cel puţin egală cu rata rentabilităţii concurentului. Plasamentele pe termen scurt în titluri de valoare sunt considerate, în exclusivitate, investiţii financiare şi, ca atare, ele diferă faţă de plasamentele capitalului în finanţarea curentă a ciclului de exploatare. În acest sens, investiţiile în titluri de plasament presupun inginerii financiare care cer pricepere şi iscusinţa, pe de o parte, în alegerea momentului efectuării plasamentelor iar, pe de altă parte, în cel al lichidării acestora, ştiind că pe piaţa financiară se produc schimbări rapide. Alegerea momentului efectuării tranzacţiilor pe piaţa financiară trebuie să fie făcut atunci când
79
se poate obţine o rată a rentabilităţii cât mai mare şi, respectiv, există posibilitatea transformării rapide a titlurilor în lichidităţi. Practica de pe piaţa financiară a demonstrat că titlurile foarte rentabile sunt în acelaşi timp şi foarte riscante. Pentru a elimina riscul pierderii de capital, întreprinderea trebuie să decidă formarea unei structuri din titluri de valoare care se concretizează în portofoliu. Portofoliul este constituit din totalitatea titlurilor de valoare de care dispune o întreprindere, la un moment dat, concretizat în acţiuni, obligaţiuni sau titluri derivate, achiziţionate prin investiţii financiare. Fiind o totalitate de titluri de valoare, fiecare având caracteristici specifice, portofoliul presupune şi o anumită structură. Gestiunea portofoliului are ca obiectiv stabilirea unei structuri Practic, pentru întreprinderi este mai rentabil să investească prin investitori instituţionali datorită experienţei acestora şi puterii financiare mari de care dispun. Pentru efectuarea de plasamente în titluri de valoare întreprinderea trebuie să folosească toate informaţiile posibile, unele exprimate în indicatori de eficienţă, astfel încât să poată alege structura de portofoliu cea mai rentabilă. 3.5.2.2 Asupra unor indicatori de eficienţă a titlurilor de plasament În procesul de investire şi gestiune a capitalului în titluri de plasament, teoria financiară a formulat ca obiectiv esenţial optimizarea corelaţiei dintre rentabilitate şi risc. Această preocupare este tot mai necesară în corelaţiile unei volatilităţi (care desemnează variaţiile cursului bursier) crescânde a valorilor mobiliare în raport cu variaţiile pieţei de capital, ceea ce determină o relaţie directă între rentabilitate şi risc. Înseamnă că o rentabilitate mai mare este însoţită de un risc mai mare şi invers. Pentru a se putea informa permanent ,,consumatorii’’ de titluri de plasament , practica financiară a construit mai mulţi indicatori care privesc, deopotrivă, atât titlurile de valori mobiliare cât şi portofoliul acestora. Dintre indicatorii respectivi amintim: 1. Rentabilitatea titlului de valoare. Într-o asemenea investiţie calculul rentabilităţii are în vedere două componente ale câştigului: dividendul sau dobânda şi creşterea valorii de piaţă. Dividendele, în cazul acţiunilor, constituie o promisiune potrivit căreia întreprinderea emitentă va repartiza o parte din profitul realizat ca
80
dividende deţinătorilor de titluri. În cazul obligaţiunilor câştigul sperat îl va constitui dobânzile sau venitul fix aferent valorii nominale. În acelaşi timp, motivaţia investiţiilor financiare o constituie şi o altă componentă a rentabilităţii şi anume, creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei de achiziţie. Această motivaţie este cea care asigură o circulaţie bursieră a titlurilor. Faţă de cele de mai sus, rata rentabilităţii unei acţiuni se calculează după relaţia:
Rit =
Di + Pt − Pt −1 100 Pt −1
unde: Rit = rata rentabilităţii titlului ,,i’’ în momentul ,,t’’; Di = dividendul sperat; Pt = preţul (cursul) acţiunii ,,i’’ în momentul ,,t’’ care variază de la 1 la n; Pt −1 = preţul (cursul) de achiziţie al titlului ,,i’’ în momentul ,,t-1’’. Asemenea consideraţii se pot face şi în legătură cu rentabilitatea
unei
obligaţiuni. Aşadar, rentabilitatea unui titlu de plasament este dată, pe de o parte, de raportul
Di pe care emitentul o poate asigura investitorului de capital, iar pe de altă Pt −1
parte, de creşterea în timp a preţului (cursului) respectiv de raportul
Pt − Pt −1 (care Pt −1
exprimă creşterea valorii sau diminuarea ei). Însumând cele două câştiguri obţinem rentabilitatea titlului financiar. 2. Riscul titlului de valoare. Pentru calculul acestui indicator se apelează la teoria probabilităţilor, respectiv la parametrii repartiţiei diferitelor rentabilităţi (înregistrate statistic) şi la legile probabilităţii care surprind cel mai bine aceste rentabilităţi ale valorilor mobiliare. Aşadar, este vorba de o abatere care ar putea avea loc de la evoluţia medie a cursului de bursă. Mărimea acestei abateri, posibile în viitor, este dată de variaţia ratei rentabilităţii titlului din fiecare zi faţă de o rentabilitate medie pe întreg intervalul considerat.
81
Pentru o evaluare a riscului cât mai concludentă se alege un interval de timp suficient de mare şi mai ales cu numeroase tranzacţii ale titlului. Mărimea riscului pe titlu se calculează în fiecare zi operaţională în bursă. În vederea caracterizării celor două variabile aleatoare – rentabilitatea şi riscul – teoria probabilităţilor a reţinut ca relevanţi următorii parametri:
()
- valoarea medie a rentabilităţii R , care se calculează astfel: n
R = ∑ R i Pi i=1
unde: Pi = probabilitatea de apariţie (pondere) a riscului (frecvenţa acestuia); i = 1,2, …, n observări statistice
( )
- dispersia rentabilităţilor faţă de valoarea medie σ 2 , calculată ca sumă a pătratelor diferenţelor ponderate cu probabilitatea de apariţie, adică:
σ = ∑ (Ri − R ) Pi 2
n
2
i =1
- abaterea medie pătratică (σ ) , calculată prin rădăcina pătratică a dispersiei:
σ = σ2 Faţă de cele de mai sus, relaţia de calcul al riscului titlului de valoare este:
σ it =
∑ (R n
i =1
it
)
2
− R Pi
Prin simetria abaterilor posibile, în raport cu media, se poate admite că riscul este măsurabil prin valorile negative ale abaterilor, iar creşterea rentabilităţii prin valorile pozitive ale abaterilor. 3. Rentabilitatea portofoliului de titluri de valoare. Întreprinderea este interesată în rentabilitatea întregii sale investiţii, motiv pentru care, în fiecare zi, se calculează nu numai rentabilitatea pe feluri de titluri, ci şi rentabilitatea portofoliului. Un portofoliu se constituie în proporţii diferite de participare a unora şi a altora dintre titluri. La o anumită combinaţie optimă de participare a titlurilor se poate obţine o performanţă superioară. Rentabilitatea portofoliului (Rp) se calculează ca o medie ponderată a rentabilităţilor individuale sperate (medii) ale titlurilor din portofoliu după relaţia:
82
n
R pt = ∑ X i ∗ R i (t ) i =1
în care: R pt = rata rentabilităţii portofoliului în momentul ,,t’’;
x1, x2, …,xn = ponderea titlurilor individuale componente ale portofoliului, unde: x1+x2+…+xn=1;
R i = rata rentabilităţii (medii) fiecărui titlu ,,i’’. Din relaţia de mai sus rezultă că rentabilitatea portofoliului este direct proporţională cu rentabilităţile titlurilor componente dar şi cu ponderea de participare a fiecărui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a creşte rentabilitatea portofoliului este suficient să creştem ponderea titlului celui mai rentabil. Dar această creştere de rentabilitate este însoţită şi de creşterea riscului, motiv pentru care este necesar să fie cercetat. 4. Riscul portofoliului de valoare. În funcţie de avantajul diversificării unui portofoliu se poate aprecia că, riscul acestuia depinde, în primul rând, de numărul de titluri care îl compun. Aceasta, ca urmare a compensării variaţiilor contrare ale rentabilităţii titlurilor componente. Totodată este semnificativă structura portofoliului în sensul că atunci când titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului, riscul acestuia este mai mic decât în cazul în care o acţiune deţine 90% din portofoliu iar celelalte acţiuni ocupă restul de 10%. Pe de altă parte, un portofoliu format din acţiuni ale unor societăţi recunoscute şi împărţite, va fi mai puţin riscant decât un portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societăţi mici şi care nu sunt cotate la bursă. Relaţia de calcul a riscului portofoliului ,,p’’ în momentul ,,t’’ adică este:
σ
pt
=
n
∑X i =1
2 i
∗ σ it2
unde:
σ i = riscul titlului ,,i’’ din structura portofoliului; xi = ponderea titlului ,,i’’ in portofoliul „p”
83
σ
pt
Aşadar, riscul portofoliului de ,,n’’ titluri reprezintă suma titlurilor combinaţiilor posibile între rentabilităţile titlurilor componente (inclusiv propriile dispersii), în funcţie de ponderile de participare a titlurilor la compunerea portofoliului. În practica bursieră se mai calculează şi alţi indicatori de apreciere a eficienţei titlurilor financiare cum ar fi: indicele bursier şi coeficientul de volatilitate al portofoliului. Activele circulante se consumă integral pe parcursul unui ciclu de
REZUMAT
exploatare. De aceea este important să cunoaştem structura lor, modul de dimensionare a fiecărui element al acestora şi determinarea necesarului de fond de rulment pentru găsirea surselor de acoperire a acestui necesar. Dimensionarea stocurilor presupune aplicarea mai multor metode de calcul. Finanţarea activelor circulante presupune realizarea unei corelaţii între necesarul de fond de rulment şi resursele destinate finanţării curente. TEME
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica
CONTROL
BIBLIOGRAFIE
studiată, cu referire la: •
gestiunea stocurilor;
•
gestiunea portofoliului
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, ClujNapoca, 2002, pag. 129-226; Stâneanu GH., Fondul de rulment al firmei, Ed. Genesis, 1995, Cluj-Napoca, pag. 11-67; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, ClujNapoca, 2008, pag.91-130
84
MODULUL NUMĂRUL 3 TITLUL: TREZORERIA ŞI PROFITUL ÎNTREPRINDERII CONCEPTE
DE Lichidităţi, capacitate de plată, solvabilitate, trezorerie pozitivă,
BAZĂ:
trezorerie negativă, excedentul şi deficitul de trezorerie, bugetul de trezorerie, profit (brut, impozabil, net), prag de rentabilitate, analiză marginală, dividende.
OBIECTIVE:
Prin intermediul trezoreriei se apreciază lichiditatea întreprinderii şi se stabileşte excedentul sau deficitul de trezorerie. În acelaşi timp se analizează rezultatul exerciţiului sub forma profitului sau a pierderii cu implicaţiile financiare respective.
RECOMANDĂRI
Prin aprofundarea bibliografiei şi însuşirea conceptelor de bază se
PRIVIND
defineşte locul trezoreriei în sfera finanţelor întreprinderii. Prin
STUDIUL:
intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de capital pentru plasamente stabilite şi plasamente ciclice. Se pune accent pe modalităţile de previziune a încasărilor şi graficul zilnic al trezoreriei. În ceea ce priveşte profitul, acesta se va studia prin intermediul veniturilor şi al cheltuielilor aferente activităţilor. Se previzionează profitul prin metoda directă şi indirectă, şi se urmăreşte repartizarea lui pe destinaţii. Se analizează politicile de dividende ale întreprinderii
REZULTATE
Prin însuşirea conceptelor specifice trezoreriei şi profitului se
AŞTEPTATE:
formează deprinderi în aprecierea rezultatelor exerciţiului trezoreriei şi implicit a activităţilor desfăşurate.
UNITATEA 1. TREZORERIA ÎNTREPRINDERII OBIECTIVE
Creşterea operativităţii încasării creanţelor, repartizarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată, procurarea de credite pe termen scurt la un cost cât mai mic, fructificarea excedentului de trezorerie prin plasamente eficiente, sczrtarea ciclului de conversie a numerarului, eliminarea reducerii termenelor de plată a obligaţiilor şi a creşterii numărului de zile pentru încasarea creanţelor.
85
NOŢIUNI CHEIE
Trezorerie, lichiditate, solvabilitate, excedent şi deficit de trezorerie, previziunea încasărilor şi a plăţilor, buget de trezorerie CONŢINUTUL UNITĂŢII 1.
1.1 Trezoreria – mijloc de exprimare a activităţii financiare curente Între activităţile financiare desfăşurate la nivelul întreprinderii se înscrie şi problematica trezoreriei, adică a resurselor care se degajă din activităţile desfăşurate şi asigurarea echilibrului dintre încasări şi plăţi printr-o gestiune eficientă. Prin intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de capital, după structura modului de folosinţă, în plasamente stabile şi plasamente ciclice. În acelaşi timp, potrivit evaluării nevoilor de capital, se determină izvorul resurselor de finanţare, prin care se obţine capitalul, şi în acest fel se realizează echilibrul dintre nevoile de finanţare şi capitalurile procurate cu costuri convenabile. Pentru efectuarea cheltuielilor legate de cele două tipuri de plasamente, pe termen lung şi pe termen scurt, se realizează un şir continuu de plăţi din cont iar refacerea capitalurilor avansate sau consumate se face prin încasările în cont ca urmare a vânzării bunurilor. Prin faptul că, zilnic, între încasările şi plăţile efectuate nu există egalitate, trezoreria este aceea care iniţiază modalităţile de echilibru. De aceea, apreciem că echilibrarea bugetului trezoreriei este o activitate complexă, influenţată de toate activităţile care se desfăşoară într-o întreprindere. Trezoreria sintetizează rezultatele modului de realizare a activităţilor şi cerinţele înfăptuirii echilibrului financiar. Întreprinderea care încheie exerciţiul perioadei cu un profit nu înseamnă că are şi o trezorerie pozitivă, adică disponibilităţi în conturile bancare şi în casă. Aceasta, tocmai ca urmare a decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi a cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări şi plăţi. Decalajul dintre încasări şi plăţi poate să fie esenţial în asigurarea capacităţii de plată şi a echilibrului financiar al întreprinderii. În situaţia în care plăţile făcute nu se recuperează din încasările obţinute, ca urmare a decalajelor existente, întreprinderea intră într-o stare de dezechilibru. Treptat ea nu mai poate face faţă plăţilor curente, datoriile restante se acumulează, iar lipsa de lichidităţi va conduce, în final, la faliment. Eliminarea acestor stări de dezechilibre se face prin gestiunea trezoreriei care restabileşte echilibrul de folosinţă a capitalului sub forma corespondenţei dintre suma
86
capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte şi suma capitalurilor recuperate din circuit, pe de altă parte. O asemenea formă a echilibrului financiar se exteriorizează prin gradul de solvabilitate al întreprinderii. Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile faţă de creditorii săi, evidenţiată tocmai la punctul de intersecţie dintre curba încasărilor şi cea a plăţilor. Trezoreria, prin metode adecvate, are sarcina de a asigura echilibrul dintre intrările şi ieşirile de resurse financiare care să consolideze gradul ridicat de solvabilitate. Faţă de cele prezentate, putem defini trezoreria ca fiind totalitatea activităţilor financiare specifice managementului fluxurilor de intrare şi ieşire de monedă, de administrare a lichidităţilor şi a creditelor pe termen scurt. Fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel sunt cerute de exploatare şi privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se planifică în corelaţie cu stocurile necesare producţiei sau în funcţie de programul comercializării bunurilor. Plăţile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale sau a serviciilor prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţii este stabilit în funcţie de data recepţiei şi de perioada necesară întocmirii documentelor de plată cerute de operaţiunile bancare, la care se adaugă, dacă este cazul, durata creditului de furnizor obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor aprovizionări se face în mod similar cu previziunea eşalonării încasărilor. Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor, considerate plăţi care au un caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica întreprinderii faţă de salariaţi, în contextul obiectivelor financiare urmărite. Plata salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea plăţilor nu prezintă dificultăţi. Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum şi contribuţiile la asigurările sociale (CAS, ajutorul de şomaj, contribuţia la casa de asigurări de sănătate, s.a.). Asemenea plăţi având termene fixe de plată, de regulă lunar , mărimea plăţilor se determină în funcţie de veniturile sau profilul întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unităţi de raportare.
87
Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi plata dobânzilor aferente lor, se previzionează ocazional ţinând seama de scadenţarul de rambursare a creditelor şi termenele de plată a dobânzilor consemnate în contractele de credite. Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor, unele plăţi în afara exploatării s.a. Previziunea acestor plăţi se face în funcţie de veniturile care le-a ocazionat. Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot utiliza diferite modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care permit elaborarea unei mulţimi de variante, ca apoi, în funcţie de împrejurări, să se decidă asupra celei mai potrivite. 1.2. Excedentul şi deficitul de trezorerie După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţilor din fiecare lună a anului, se trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce, în prealabil, la încasările primei luni se adaugă soldul favorabil din conturile de disponibilităţi. Comparând cele două părţi –încasările cu plăţile aferente fiecărei perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de trezorerie, solduri finale asupra cărora trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate. În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea acestuia pe mai multe etape. Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta poate proveni fie dintr-un fond de rulment permanent supradimensionat prin contractarea de datorii financiare fără o folosire imediată, fie dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a încasărilor – cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu amănuntul. În prima situaţie se pune problema comparaţiei între costul datoriilor financiare şi randamentul plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două tipuri de operaţiuni nu sunt comparabile. Practica a demonstrat că nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi plasate , ulterior, pe termen scurt. În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil, cu risc mai puţin probabil şi cu grad de lichiditate mare .Trezoreria netă, (TN) care exprimă excedentul se mai calculează şi ca diferenţă între
88
fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi necesarul de fond de rulment (NFR), mai mic, după relaţia: TN = FRPm – NFR. Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie, managerul financiar trebuie să ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură piaţa financiară. În acest sens, excedentul de trezorerie se poate fructifica prin: •
plasamente monetare nenegociabile, concretizate în depozite la
termen, operaţiuni de răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea situaţii, contractele de plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau să facă obiectul negocierilor la bursă; •
plasamente monetare negociabile, concretizate în certificate de
depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul negocierilor pe piaţa financiară; •
plasamente financiare concretizate în acţiuni, obligaţiuni, rente
, etc. Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar mai puţin lichid. Practica financiară a demonstrat că achiziţionarea unor titluri emise de societăţi comerciale cu o poziţie foarte bună pe piaţa bursieră constituie varianta cu cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie . În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţile perioadei rezultă un deficit de trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape. Astfel, în prima etapă se acţionează în direcţia diminuării deficitului prin măsuri adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în avans a unor bunuri vândute; reducerea volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţilor fără a modifica politica vânzărilor; iniţierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor credite comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plăţi care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare. În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în calcul costul şi avantajele obţinute. Astfel de acţiuni sunt îndreptate spre: scontarea portofoliului de efecte comerciale deţinute în perioada respectivă; valorificarea pe piaţa secundară a unor titluri de valori imobiliare; contractarea de credite bancare pe
89
termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de trezorerie. Decizia în echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în spectrul fiecărei variante. Trezoreria oferă posibilitatea evaluării nevoilor de capital
REZUMAT
după structura modului de folosire a acestuia. O problemă aparte o constituie modul de asigurare a lichidităţilor întreprinderii.Creşterea lichidităţii este influenţată de fazele ciclului numerarului. Previzionarea încasărilor şi plăţilor de numerar se realizează cu ajutorul bugetului trezoreriei. TEME
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
CONTROL
problematica studiată, cu referire la: - gestiunea trezoreriei întreprinderii
BIBLIOGRAFIE
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 227-248; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii de aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.131-141; Hoanţă N., Finanţele firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 417-431.
UNITATEA 2. REZULTATELE EXERCIŢIULUI FINANCIAR OBIECTIVE
Prin dobândirea cunoştinţelor legate de structura veniturilor şi cheltuielilor pe feluri de activităţi se determină rezultatul exerciţiului care poate fi profit sau pierdere. Firesc, se calculează profitul impozabil şi profitul net. Ca urmare se ţine seama de veniturile neimpozabile şi de cheltuielile nedeductibile fiscal.
NOŢIUNI
Venituri, cheltuieli, profit brut, profit impozabil, profit net,
CHEIE
cheltuieli deductibile fiscal, cheltuieli nedeductibile fiscal, rezultatul curent al exerciţiului.
90
CONŢINUTUL UNITĂŢII 2 2.1. Previziunea profitului Previziunea profitului constituie o secţiune importantă a previziunii financiare şi, în acelaşi timp, un prilej de analiză a activităţilor desfăşurate în întreprindere pentru mobilizarea factorilor de creştere a eficienţei economice. Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de întreprindere cât şi de către stat, ca autoritate publică. Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe întreaga activitate, pentru a calcula nivelul rentabilităţii. Pe baza rentabilităţilor calculate se motivează activităţile desfăşurate şi se formulează obiective în sfera repartizării profitului, cu precădere în politica dividendelor. Statul, în calitate de autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii profitului întreprinderilor pentru a evalua impozitul pe profit, care reprezintă unul din veniturile principale ale bugetului de stat. În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţi cum ar fi: a) pragul de rentabilitate; b) analiza marginală; c) metoda indirectă. 2.1.1. Pragul de rentabilitate Pragul de rentabilitate exprimă relaţia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul vânzărilor. În acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile. În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul căruia întreprinderea obţine profit se calculează sub forma: ▪ pragului de rentabilitate zero; ▪ pragului de rentabilitate sperat. ▪ Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producţiei, respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate cheltuielile efectuate, fără a se obţine încă profit. Cunoaşterea acestui punct critic prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât nerealizarea producţiei şi a
91
vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului. Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia: QM Pr = CF + Q M CV ,
de unde: QM =
CF Pr − CV
QM = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
în care:
Pr = preţul de vânzare pe unitate de produs; CF = cheltuielile fixe totale; CV = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.
Din relaţia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate şi anume: mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situaţia în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferenţa dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare şi invers. Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse4, cazuri preponderente, atunci se ia în calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea situaţii ne interesează acea sumă a încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi cheltuielile totale, fără a obţine profit. Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero
(CAM ) sau punctul critic, se pleacă de la relaţia: CAM = CF + CV Q
Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie relativ constantă în cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări), relaţia de mai sus se poate scrie astfel: CAM = CF +
CV Q CAM CA
în care:
4
Giurgiu A, Finanţele firmei, Presa Universitară Clujeană, 2000 p. 220
92
raportul
CV Q reprezintă o constantă. Ecuaţia de mai sus se poate scrie: CA CAM −
CV Q CAM = CF CA
C Q CAM 1 − V = CF CA de unde:
CAM =
CF C Q 1− V CA
Potrivit relaţiei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de rentabilitate zero este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor, diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri. ▪ Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţie de nivelul ratei rentabilităţii economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau propus a se obţine constituie o mărime calculată în funcţie de capitalul avansat în circuitul activităţilor şi rata randamentului activelor (rentabilităţii economice). Informaţiile cu privire la capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obţin din bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului activelor se apreciază în funcţie de obiectivele propuse. Pragul de rentabilitate sperat (Q s ) în situaţia în care se fabrică un sigur produs (producţie simplă) se calculează după relaţia: Qs = în care:
CF + S p Pr − C v
S p = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;
Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului activelor
(Ra )
şi totalul activelor
(∑ A)
participante în procesul de activitate,
pornind de la formula:
Ra =
Sp
∑A
,
unde ∑ A = Ai + Ac
iar, S p = Ra ∑ A
93
în care: Ai = activele imobilizate;
Ac = activele circulante.
În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate vizat (CAs ) se calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia: CAS =
CF + S p CQ 1− v CA
Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată de raportul care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului anual previzionat, iar la numitor diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri. Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în situaţii când:
◊ se iau decizii privind fabricarea unui nou produs; ◊ se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor variabile odată cu creşterea volumului vânzărilor;
◊ se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe. Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi anumite limite legate de: folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al producţiei şi vânzărilor; necesitatea schimbărilor în structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.
2.1.2 Analiza marginală Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţiei costurilor şi a preţurilor asupra profitului. Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică volumul vânzărilor la nivelul cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit nu reprezintă, în acelaşi timp, şi profitul optim care s-ar obţine în condiţiile date de exploatare, deoarece nivelul lui este ales în funcţie de rata rentabilităţii concurenţei şi a capitalului avansat. Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize marginale. Analiza marginală se bazează pe evoluţia diferită a componentelor
94
cheltuielilor de exploatare şi pe relaţia acestora cu producţia obţinută şi vândută. Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o parte, asupra tendinţei costului marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor. Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare determinată de variaţia cu o unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţional care permite obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. În acest context, costul marginal presupune doar cheltuieli suplimentare care privesc numai sporul de producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea ultimei unităţi de producţie. Costul marginal (CM ) se determină prin calculul diferenţial al modificării cheltuielilor în funcţie de variaţia producţiei, după relaţia: CM =
în care:
CH T1 − CH T0 Q1 − Q0
CH T0 = cheltuielile totale aferente producţiei iniţiale; CH T1 = cheltuielile totale aferente producţiei sporite;
Q0 = producţia fizică iniţială;
Q1 = producţia fizică la nivelul sporit. În principiu, determinarea costului marginal ţine seama de clasificarea cheltuielilor în fixe şi variabile care se face în funcţie de variaţia sau nonvariaţia acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor. Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe pe unitatea de produs vor fi mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe unitatea de produs, vor fi ca mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale producţiei. Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţial de produse sunt incluse deja în cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea acestor produse. Ca atare, produsele suplimentare obţinute peste cele iniţiale nu mai ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a demonstrat că chiar şi unele componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau normele de consum tehnologice cu perisabilităţile respective) nu oscilează strict proporţional cu variaţia produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza
95
analizei marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total minim. După atingerea punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei, toate costurile unitare încep să crească, moment în care trebuie sistată creşterea producţiei deoarece profitul începe să scadă treptat, până la intrarea în zona pierderilor. Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului dintre cheltuielile de exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile totale şi producţie. În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile profitului maxim care depinde nu numai de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă depinde de raportul dintre cerere şi ofertă. Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va scădea gradual ca urmare a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să înregistreze valori negative. Profitul va fi maxim atunci când costul marginal al unei anumite variaţii a producţiei va ajunge egal cu preţul de vânzare unitar. În intervalul de variaţie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât costul marginal, întreprinzătorul va avea interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim, respectiv pe intervalul de variaţie în care costul marginal este superior preţului de vânzare unitar. Profitul scade, întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţi de producţie sunt superioare preţului de vânzare. În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul vânzărilor creşte, profitul maxim se obţine la acel nivel al vânzărilor pentru care costul marginal este egal cu preţul de vânzare marginal. 2.2. Rezultatele exerciţiului financiar Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate şi anume: activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; şi activitatea extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste activităţi se concretizează în profit sau pierdere. La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară reflectă modul cum s-a ajuns la acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale. Un venit, sau o cheltuială, vor fi
96
recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de raportare şi au generat creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil. În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe cele trei domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării: ● rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere; ● rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere; ● rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere. Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obţine rezultatul curent. În continuare, dacă influenţăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină rezultatul brut al exerciţiului, adică profitul brut sau pierderea brută. Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora. În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin scăderea din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal. În contextul legislaţiei5 sunt considerate venituri neimpozabile: a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică română; b) diferenţele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile; c) venituri rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, sau a veniturilor realizate din recuperarea unor cheltuieli nedeductibile; d) alte venituri neimpozabile.
5
*** Lege privind impozitul pe profit, nr. 414, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 456 din 27 iulie 2002 *** Hotărâre a Guvernului României nr 859 pentru aplicarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 640/ 29 aug 2002
97
În sfera cheltuielilor nedeductibile intră: cheltuieli proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii precedenţi; amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate statului, altele decât cele prevăzute în contractele comerciale; suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor, pentru deplasare în ţară şi străinătate, care depăşeşte de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice; sumele utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre de Guvern ; suma cheltuielilor sociale care depăşesc limitele considerate deductibile, conform legii anuale a bugetului de stat; alte cheltuieli. La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor şi a provizioanelor, după cum urmează: ● rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce reprezintă a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990); ● provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul băncilor şi cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare; ● rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare. De asemenea, sunt deductibile la calculul profitului impozabil: a) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat, efectuate în limita de 5% aplicată asupra diferenţei dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puţin cheltuiala cu impozitul pe profit şi cheltuielile cu sponzorizarea şi / sau mecenatul; b) perisabilităţile, în limitele normelor legale;c) alte cheltuieli. Probleme privind deductibilitatea cheltuielilor se ridică şi în cazul amortismentului activelor imobilizate. Astfel, contribuabilii care investesc în active imobilizate, şi/sau în brevete de investiţii amortizabile şi care nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare din amortisment, reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Deducerea suplimentară din amortisment se acordă la data punerii în funcţiune a activului imobilizat. În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului financiar, utilizatorul deduce dobânda. Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după relaţia: PI = PB + CND − VNI − CDF
98
în care: PB = profitul brut; CND = cheltuielile nedeductibile fiscal; VNI = venituri neimpozabile;CDF = cheltuieli deductibile fiscal. În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se recuperează din profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi. Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 25% (cu excepţiile prevăzute de lege) se obţine impozitul pe profit . Prin deducerea impozitului pe profit din profitul impozabil se obţine profitul net, care urmează să fie repartizat pe destinaţii. Plata impozitului pe profit se face trimestrial. De la calculul impozitului pe profit fac excepţie microîntreprinderile, care potrivit legislaţiei6 calculează şi plătesc un impozit de 1,5% asupra veniturilor obţinute din orice sursă. REZUMAT
În vederea determinării rezultatelor exerciţiului financiar trebuie identificate veniturile şi cheltuielile la nivelul întreprinderii. În acest scop acestea sunt grupate în funcţie de activitatea la care se referă: exploatare, financiare, excepţionale DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
TEME CONTROL
problematica studiată cu referire la pragul de rentabilitate
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag.251-278; Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.214-230; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.141148.
UNITATEA 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI POLITICA DE DIVIDENDE OBIECTIVE
Selectiv se urmăresc destinaţiile profitului net, cum ar fi: constituirea de rezerve legale, formarea resurselor proprii de finanţare, constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit, sume reprezentate de dividende. La nivelul întreprinderii în
6
Ordonanţa de Guvern 24/26.07.2001 privind impunerea microîntreprinderilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, 472/2001
99
sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a repartiza şi plăti acţionarilor o parte din profitul net. Se axează pe factorii care influenţează politica de dividende. NOŢIUNI CHEIE
Profit de repartizat, dividende, dividend constant, dividend reziduu, dividend maxim posibil, politici de dividende.
CONŢINUTUL UNITĂŢII 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI POLITICA DE DIVIDENDE 3.1. Unele precizări privind repartizarea profitului În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea intereselor întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi ale întregii societăţi. În acest sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport raţional, echilibrat, între partea din profit ce rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi salariaţilor sub formă de dividende şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de stat pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile în spaţiu şi timp, care, în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât mai eficient’’. Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente structurale ale politicii financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de autofinanţare, politica de rambursare a creditelor şi politica de dividende. Prin politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele necesare unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţionarea tehnologiilor. Expansiunea poate presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea. Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor, motiv pentru care o parte din acesta este destinat creşterii surselor proprii de finanţare. În acelaşi timp, şi nu în ultimul rând, din profit se va asigura şi acoperirea costului capitalului propriu evaluat prin intermediul dividendelor.
100
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie repartizat pe destinaţii potrivit legislaţiei7. Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc: ● constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la concurenţa sumei reprezentând 1/5 din capitalul social; ● sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din valorificarea activelor fixe în cursul anului); ● constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de până la 10% din profitul net; ● cota managerului, în limita stabilită prin contract; ● alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul net; ● alte destinaţii; ● sume reprezentând dividendele. Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net repartizată sub formă de dividende ce se cuvine acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa nerepartizată se varsă la bugetul statului sub formă de vărsământ. 3.2. Politici de dividende ale întreprinderilor La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a repartiza şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi reţinut în întreprindere pentru reinvestire. În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre care amintim: ● Situaţia financiară a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este îndatorată, fie la bănci, fie prin emisiunea de obligaţiuni, înseamnă că se confruntă cu restricţii în repartizarea profitului în sensul că, mai întâi, va trebui să-şi asigure resursele necesare stingerii obligaţiilor curente. Situaţia de insolvabilitate nu permite 7
▪ Hotărârea Adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale cu capital majoritar privat ▪ Ordonanţa Guvernului nr. 23/1996 privind repartizarea profitului la regiile autonome, aprobată prin Legea nr. 41/1997; ▪ Ordonanţa Guvernului nr 26/1995 cu modificările ulterioare privind repartizarea profitului la societăţile comerciale cu caracter integral sau majoritar de stat
101
plata de dividende acţionarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii şi a proteja creditorii. În acest sens, nu de puţine ori sunt încheiate contracte de afaceri în care se stipulează că dividende se pot plăti numai când există lichidităţi suficiente, adică întreprinderea are un anumit grad de lichiditate. ●
Preferinţele
acţionarilor.
Pornind
de
la
interesele
acţionarilor,
întreprinderea, prin politica promovată, trebuie să satisfacă cel puţin două cerinţe: una legată de stabilitatea sumei dividendelor distribuite iar a doua, de formularea unei politici credibile pentru investitori. Asigurarea unei stabilităţi a sumei dividendelor presupune că politica de dividende practicată în trecut influenţează dividendele sperate de acţionari care, la rândul lor, exercită o influenţă asupra cursului acţiunilor. Formularea unei politici credibile presupune asigurarea unui profit real şi repartizarea lui ca dividende acţionarilor. ● Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi procure singur lichidităţile necesare în cazul unor dividende necorespunzătoare, prin vânzarea acţiunilor. Însă cercetările arată că există o rezistenţă la vânzare, chiar în cazul în care preţul acţiunilor scade. De asemenea, câştigurile prezente au o valoare exagerată faţă de cele viitoare, iar o politică de dividende stabilă este percepută ca un semn de siguranţă şi soliditate ● Fiscalitatea. Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum şi a creşterilor de capital, favorizează o politică de autofinanţare. Totodată, s-a observat că acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre întreprinderile care promovează o politică de dividende scăzute, însă cu creşteri substanţiale de capital. În schimb, acţionarii cu o rată mică de impunere preferă întreprinderile cu dividende mari. Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici8 şi a constituit obiectul unor opinii viu disputate. S-au conturat, în acest sens, următoarele politici de dividende: 8
▪Graham B, Dodd D.L.., Cottle S, Tatham C, Security Analiyses Principles and Tehnique, New York, Mc CrawHilf nr. ed. 1972 p. 486 ▪ Miller M. N, Modiqliani F, Dividend Policy Growth and the valuation of shares, ,,Journal of Business’’ vol. 34, nr. 4 / oct. 1961 ▪ Lintner J., Distribution of income of Corporation Among Dividends Retainet Eavings and Taxes in ,,American Economic Review’’ vol 46 nr. 2 mai 1956, p. 80-100 ▪ Jonson R. W., Financial Management, Biston, Allyn and Bacan, 1969, p. 427 ▪ Albany M, Dumantier P., La politique de dividende des entreprises, PUF, Pans, 1992
102
♣
Dividend constant. Presupune menţinerea dividendelor la nivelul
perioadei anterioare. Constituie o politică promovată de către cei care cred în valoarea informativă a dividendelor. Astfel, acţionarilor le este sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a întreprinderii. Totodată, apare şi efectul de formare a ,,clientelei’’ în sensul tendinţei întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un anumit nivel al dividendelor, în funcţie de rata impozitului suportată. În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de compensare a sumelor necesare dividendelor promise. De asemenea, există anumite motive pentru nereducerea dividendelor. Primul ar fi acela că multe persoane şi instituţii solicită plăţi importante de dividende pentru investiţiile lor. Modigliani şi Miller au dovedit că aceste persoane nu trebuie să fie preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar putea oricând să lichideze o parte din pachetul lor de acţiuni pentru obţinerea lichidităţilor necesare. Însă, piaţa financiară presupune costuri de tranzacţionare şi plăţi de brokeraj care îi îndeamnă la reţinere. Un alt motiv de renunţare la scăderea dividendelor este acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari ca un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil asupra preţului acţiunilor. ♣ Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parţială’’, elaborat de către J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea că ,,cea mai mare parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi că piaţa financiară stimulează stabilitatea sau creşterea graduală a dividendelor. În consecinţă, întreprinderea adoptă un dividend calculat prin proporţia fixă a raportului dividend / profit, apreciat ca o rată normală, dar nu şi ideală, de repartizare a profitului. Întrucât profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante promovarea acestei politici va necesita resurse suplimentare, în unele situaţii, pentru acoperirea dividendelor. ♣ Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească profitul decât să le plătească dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru profitul reinvestit depăşeşte rata rentabilităţii pe care investitorii ar obţine-o plasând dividendele în investiţii cu un grad de risc comparabil. Teoria în sine susţine formularea politicii de dividende după
103
adoptarea deciziei de investiţie şi a celei de finanţare, motiv pentru care se mai numeşte şi politica de oportunitate. Cu alte cuvinte, ideea acestei teorii este de a utiliza profitul, cu prioritate, pentru autofinanţare ori de câte ori rentabilitatea scontată a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul reziduu exprimă, în acelaşi timp, intensitatea legăturii dintre dividende şi valoarea întreprinderii. ♣ Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în care reţinerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de dividende crescătoare an de an într-o rată constantă mai mică decât rata de actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare. Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro, privind distribuirea de dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii, prezintă două inconveniente. În primul rând, valoarea unei acţiuni este definită doar de o singură variabilă explicită – dividendul. Înseamnă că orice eroare de estimare a dividendului conduce la o deformare accentuată a valorii acţiunii. În al doilea rând, valoarea acţiunii este dependentă de estimările ratei anuale de creştere şi orice erori influenţează direct valoarea acţiunii şi implicit valoarea întreprinderii. ♣ Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de dividente formulată de Miller şi Modigliani disociază efectul politicii de dividende asupra cursului acţiunilor, de efectul altor acţiuni concomitente. Astfel, o întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizării autofinanţării unor proiecte de investiţii. În acest caz, politica de dividende nu este decât un subprodus al politicii de investiţii. În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori cum ar fi: dividendul pe o acţiune, randamentul pe o acţiune, coeficientul de capitalizare, profitul pe o acţiune, capitalul aferent autofinanţării pe o acţiune. Întreprinderile româneşti caracterizate prin lipsa lichidităţilor şi a surselor alternative de finanţare au promovat o politică de dividende cu mărimi nesemnificative.
104
Repartizarea profitului are ca obiectiv principal armonizarea
REZUMAT
intereselor întreprinderii cu cele ale acţionarilor. Profitul net primeşte o serie de destinaţii în funcţie şi de forma de proprietate existentă în întreprindere. Referitor la politica de dividende aceasta se constituie în funcţie de decizia acţionarilor referitor la repartizarea unei părţi din profitul net sub forma dividendelor TEME
DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
CONTROL
problematica studiată, cu referire la: - politica dividendelor
BIBLIOGRAFIE
Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, ClujNapoca, 2002, pag. 270-278; Stancu I., Finanţe – Finanţele întreprinderilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 265-273; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 148-155.
105
III.ANEXE •
Bibliografia complementară a cursului
1. Adochiţei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti 2000 2. Cristea, H., Ştefănescu, N., Finanţele întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003. 3. Lee, C.F., Finnerty, Corporate Finance – Theorz, Method and Applications, Harcourt Brace Jovanovich College Publishers, SUA, 1990. (Mod de accesare: Biblioteca facultăţii ) •
Alte informaţii relevante pentru curs
Studenţii pot participa la conferinţe organizate în cadrul Catedrei de Finanţe cu tematici adecvate cursului. •
Scurtă biografie a titularului de curs
1. Nume: NISTOR 2. Prenume: IOAN 3. Adresa: Str. Bisericii Ortodoxe, Nr. 9 ,Cod postal 400090, Localitatea ClujNapoca 4.
Telefon,
0745-678242,
0264
418652,
0264
412570,
E-mail:
[email protected] 5. Studii: Instituţia
Academia
de
Studii
Economice,
Facultatea
de
Finante,
Credit
si
Contabilitate, Bucuresti Perioada: de la (luna, octombrie 1961 – iulie 1966 anul) până la (luna, anul) Grade
sau
diplome Diplomat
obţinute
in
specialitatea
Finante-Credit (diploma nr. 179869)
6. Titlul ştiinţific: doctor in economie, 1978( seria B nr. 600/474), Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi
106
7. Experienţa profesională: Perioada:
09.01.1967-
25.02.1970-
15.09.1976-
01.10.1990-
01.10.1994- prezent
de la …..
24.02.1970
14.09.1976
30.09.1990
30.09.1994
2007
Locul:
Cluj-Napoca
Cluj-Napoca
Cluj-Napoca
Cluj-Napoca
Cluj-Napoca
Instituţia:
Uniunea
Institutul
Universitatea
Universitatea
Universitatea
Judeteana
a Agronomic
„Babes-Bolyai”,
„Babes-
„Babes-Bolyai”,
(luna, anul) până la ….. (luna, anul)
Cooperativelor de
Facultatea
de Bolyai”,
Consum
Stiinte Economice
Facultatea
Facultatea
de Stiinte Economice
Stiinte Economice Funcţia:
Economist
Asistent
Lector
Conferentiar
Profesor
universitar Descriere:
Analiza
Discipline:
financiara si de Finante
Discipline
: Finante
Finante publice
si Finante-Credit
, generale
Finantele
bilant la Serviciul Contabilitate
Finantele
Finantele
Financiar
intreprinderii
intreprinderii
intreprinderii
•
Conducãtor de doctorat în domeniul Finante
•
Şeful Catedrei de Finanţe de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca
•
Membru în Colegiul de redacţie al Revistei "Contabilitatea, expertiza si auditul afacerilor", Editura CECCAR, Bucureşti
•
Expert contabil şi membru al Consiliului Superior CECCAR, Bucureşti
•
Membru al Camerei Auditorilor Financiari din România
•
Expert evaluator ARACIS
•
Expert evaluator CNCSIS
8. Limba maternă : Română 9. Limbi străine: limba franceză 10. Activitate ştiinţifică : a) 22 cărţi, din care:
3 cărţi ca unic autor;
1 monografie cu mai mulţi autori;
107
de
8 cărţi cu mai mulţi autori;
3 cărţi pentru învăţământul superior ca unic autor;
7 cărţi pentru învăţământul superior cu mai mulţi autori.
b) 82 articole publicate din care: 27 în reviste de specialitate; 55 în volumele unor manifestări ştiinţifice internaţionale şi naţionale recunoscute. c) 30 proiecte de cercetare pe bază de Contract sau Grant, din care:
12 proiecte de cercetare tip Grant, din care: unul internaţional şi trei naţionale în calitate de director de proiect
18 contracte de cercetare, din care la două contracte am calitatea de director.
d) 87 comunicări ştiinţifice la sesiuni şi conferinţe naţionale
11. Aptitudini calculator: operare calculator
108
•
Bibliografie 1. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997 2.Berceanu D. s.a. – Finantele firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 2006 3. Brealey R., Myers S. – Corporate Finance, Ed. Irwin McGraw Hill, 2000 4. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, ed. Litec, Paris, 1993 ; 5. Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, ClujNapoca, 1995 6. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003 ; 7. Lăcătuş, V., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare., editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004 ; 8. Moyer, R.C., McGuigan, J.R., Kretlow, W.J., Contemporary Financial Management, revised 3rd ed., West Publishing Company, st.Paul, 1995. 9. Nistor, E.I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2002 ; 10. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004 11. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2008 12. Roman D. – Finante aplicate – vol I. Ed. Economica, Bucuresti, 2001 13. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002 14. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, editura Economică, Bucureşti, 1998
(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii )
109
