UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Aspecte ale relației dintre istorie și antropologie
Ilinca Andreea Antropologie Anul 2 Seria 3, Grupa 1 București, 2015
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
Julian Barnes nu este nici antropolog, nici istoric, ci scriitor de fic țiune. În ultimul său roman, The Sense of an Ending (2011) reușește nu numai să creeze istoria vie ților câtorva personaje, ci și să articuleze câteva aspecte discutabile ale istoriei în general. Pe parcursul căr ții, personajul principal își reface traseul vieții, constatând cât de failibilă este memoria, cât de sterile sau incapabile de a recrea contexte și trăiri devin documentele scrise (cel puțin făr ă ajutorul memoriei) sau cât de înșelător acționează subiectivitatea. Profesorul de istorie din carte ridică întrebarea ce este istoria, primind răspunsuri variate, pe care le voi reda în ciuda lungimii, căci le-am putut regăsi pe toate cu precădere în textul lui Andrew Shryock. Astfel răspunsurile sunt (p.12;16;18): “History is the lies of the victor. As long as you remember that is also the selfdelusions of the defeated. [...] History is that certainty produced at the point where the imperfections of memory meet the inadequacies of documentation. [one of the central problems of history, isn’t it] The question of subjective versus objective interpretation, the fact that we need to know the history of the historian in order to understand the version that is being put in front of us. [...] Historians need to treat a participant’s own explanation of events with a certain scepticism.” Ce se întâmplă însă când singurele izvoare istorice disponibile sunt cele orale, adică doar relatări ale participanților sau descendenți ai acestora, iar aceste relatări sunt contradictorii? Un răspuns superficial ar fi că probabil acolo intervine minciuna celor victorioși conlucrând cu decepția celor învinși, dacă ar fi să mă uit în lista de mai sus. Dar, într-o manieră mai pragmatică, ce se întâmplă totuși este că munca de consemnare devine mai mult decât dificilă, este angoasată și trebuie să găsească noi forme de existență, după cum redă Shryock în Popular Genealogical Nationalism: History Writing and Identity among the Balqa Tribes of Jordan (1995: p.333):
1
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
”Prima generație de istoriografi tribali descoperă că, pentru a păstra tradițiile orale ale tribului Bani X, sunt puși în situația de a scrie împotriva tradițiilor orale ale triburilor Bani Y și Z. Tiparul cere ca discursul oral, care este prin propria sa natură discutabil, fragmentat și sensibil la context, să adopte noi forme ca să poată fi scris”. Cealaltă problemă a istoriei – subiectivitatea versus obiectivitatea sau istoria istoricului – poate fi regăsită iarăși în textul lui Shryock. Este menționată o dată în descrierea procesului istoriografic al lui al-Hamdani în Yemen (p.334): colectarea mărturiilor orale de la bătrâni, scrierea lor, editarea lor prin ”eliminarea a ceea ce era considerat ofensator (fie de către autor sau de către publicul vizat) și aranjarea a ceea ce mai rămâne în forme genealogice.” Istoricul Muhammad Hamdan nu a reuști să adopte un proces asemănător, găsindu-se paralizat în fa ța implicațiilor pe care le prevede ca rezultând din scrierea unei cărți de istorie a tribului ‘ Adwan (p.340): ”Nu știu cum să o organizez [istoria]. Fiecare grup spune o altă poveste. Toți spun: Strămoșul meu a fost șeic al regiunii . Ăsta nu este un lucru simplu [...] Nu pot scrie asta într-o carte.” Și continuă: ”Nu vrem ca alți oameni, precum Ahmad 'Uwaydi al-'Abbadi să ne scrie istoria. Nu poate fi obiectiv. Este un 'Abbadi.” Astfel că istoria unui istoriograf poate fi și ea pusă la îndoială, la fel ca relatările orale. Cât despre relatările orale, antropologul nu este în măsură să le judece, ci să le consemneze. Chiar dacă Najih din tribul `Abbad îi spune să nu-i asculte pe cei din tribul `Adwan, căci îi vor spune numai minciuni, iar el îi poate spune istoria lor reală; chiar dacă și ceilalți îi vor spune exact același lucru, antropologul va consemna ambele relatări. Ce reușește antropologul să facă aici, spre deosebire de istoric, este să redea toate opiniile, indiferent cât de divergente sunt ele
2
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
sau ce implicații ar putea avea, reușind practic să surprindă o istorie generală, una a fragmentării, a rivalității și chiar a dificultății înregistrării istoriei. Shryock trasează istoria consemnată, geo-politică a regiunii cunoscute drept Balqa, evenimente jurisprudențiale le numește, menționând că acestea au avut un efect neînsemnat asupra realității trăite de către triburile de beduini, o realitate care se definea în continuare prin cutume și nu prin decrete, acte și legi statale. Exact în această observație stă un aspect important care separă istoria de antropologie: istoria consemnată în documente poate fi ca o coajă lipsită de miez, antropologia ar avea capacitatea de a vedea sau consemna la rândul ei, exact acest miez. Nu cum este reglementată birocratic cultura, ci cum este ea creată, trăită. De altfel, aceasta este și una din ideile prezente în textul lui Michael Lambek: cum este trăită activ istoria, cum se formează o conștiință istorică, absentă în alte societăți. Sunt detalii de finețe care pot scăpa istoriei, aceasta redând contextul macro – la nivel de societate sau de parcurs al omenirii în ansamblul ei – dar scăpându-i realitățile micro, care nu constituie o preocupare în sine a istoriei, exceptând cazurile în care microistoriile sunt unele excepționale, care au capacitatea de a influența vizibil cursul istoriei. În antropologie accentul este pus pe studiul culturilor, pe când istoria se concentrează pe evenimente din trecut, importante mai degrabă pentru cursul istoriei în sine, decât pentru influențarea unei culturi sau a unei societăți. Istoria e mai degrabă restrospectivă și impersonală, antropologia e racordată la prezent și mai intimă de fapt: privește comunități și indivizi în momentul prezent, le elucidează modul de viață, având potențialul de a genera schimbări de percepție care vor influența realitățile viitoare (mă gândesc la prejudecată și discriminare de exemplu, la rolul potențial activ al sociologiei, dar și al antropologiei și etnografiei de a apropia societățile, de a traduce, a face inteligibil ceea ce pare străin, diferit, greșit, ceea ce sperie. Rolul 3
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
de a diminua diferențele arătând structurile identice). Istoria în schimb are o rela ție ambiguă cu trecutul, după cum remarcă Lambek (p.110): ”În cercetarea istorică ne întoarcem în timp, dar istoria în sine nu merge decât înainte, lăsând în urmă trecutul, în ruină”. Istoricul este angajat într-o muncă de Sisif, una în care încearcă și reușește să salveze trecutul dar, făcând aceasta, contribuie la comprimarea și ”înmormântarea” lui1. Istoria s-a dovedit a fi vulnerabilă în fața politicii, manevrabilă în conformitate cu interesele vremurilor, după cum remarcă și Shryock (1995: p.355-356): ”Să scrii istorie orală în numele națiunii nu este la urma urmei un demers inocent. Este un mod de a reconfigura puterea prin reconfigurarea trecutului.” În mod asemănător în Iordania, cultura tribală tipărită și publicată este folosită la construirea unui identități naționale sau a unei forme de patriotism, ambiguă și controversată în momentul respectiv. Fenomenul ar putea fi văzut ca un lanț de determinări: etnografia în slujba istoriei în slujba politicii. Totuși, antropologia și-a păstrat (cel pu țin până acum sau măcar în cea mai mare parte, căci există și contra-exemple) integritatea. Poate și pentru că sarcina antropologiei pare mai directă sau mai ușoară cumva, pe când a istoriei este mult mai dificilă și anevoioasă, presupunând confruntarea nenumăratelor surse și izvoare, de multe ori incomplete, contradictorii sau cu totul lipsă. În final este un fenomen de incluziune: cercetarea antropologică va deveni izvor de istorie. În textul lui Michael Lambek, The Sakalava poiesis of history: realizing the past through spirit possession in Madagascar (1998) nu se pun aceste probleme, textul tratează alte aspecte ale culturii și istoriei. În cazul populației Sakalava nu e vorba de istorii orale transmise din generație în generație, ci de o creare și recreare constantă a istoriei, prin ritualuri de trezire sau de aducere în prezent a unor spirite din trecut, care astfel nu numai că se bucură de o continuitate, 1 Lambek, M. 1998. The Sakalava Poiesis of History în American Ethnologist 25 (2). p.111. 4
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
dar participă activ la construirea prezentului. În cadrul acestor ceremonii, diferite momente ale trecutului conviețuiesc împreună și împreună cu prezentul - fiecare prin reprezentanții săi, spirite care posedă trupurilor unor membri ai comunității - negociază unele cu celelalte și creează constant prezentul. Ele sunt icoane istorice care anihilează totuși distanța față de trecut, îl fac mai real, poate mai ușor de înțeles. Este de asemenea un tip de istorie care - cel puțin la o primă vedere – nu poate cădea în capcana reconfigurării în raport cu interesele prezentului. Spiritele își ocupă încăpățânate locurile originale în cel mai mic detaliu: de la obiectele vestimentare până la mentalitate. Ele sunt mai puțin manevrabile decât documentele. Michael Lambek sesizează o dihotomie specifică culturilor vestice: cea dintre istorie – ca înregistrare impersonală sau austeră a trecutului - și memorie – ca mod subiectiv de continuitate a trecutului - considerând că memoria se agață de ceea ce istoria lasă neconsemnat și că studiul societăților non-vestice poate aduce puncte în plus de discuție pe acest subiect.2 Membrii Sakalva de exemplu au puține cronici scrise ale istoriei și genealogiei lor (iar cele care există nu sunt sub forma unor cronici extinse), dar spiritele sunt capabile să enumere numele părinților și al copiilor lor, iar genealogia este reconstituită bucată cu bucată. Trecutul în cazul lor este mereu în rela ție activă cu prezentul, nu este rupt de acesta, iar relația indivizilor Sakalava cu istoria nu este una de distanțare obiectivă. Idee care de altfel se regăsește și în cazul triburilor din Iordania, prezente în textul lui Andrew Shryock: istoria lor transmisă oral este încărcată de emo ție și de subiectivism. Antropologia poate să redea viziunea uneia sau a oricăreia dintre comunități, indiferent cât de subiectivă și părtinitoare este aceasta. Cu mențiunea, bineîn țeles, că antropologul își va menține obiectivitatea în interpretarea datelor. Istoria în schimb, cel pu țin în 2 Lambek, M. 1998. The Sakalava Poiesis of History în American Ethnologist 25 (2). p.111. 5
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
teorie, are misiunea de a reda faptele așa cum s-au întâmplat în realitate, nu cum au fost văzute de diferite părți. Faptul că se uită în trecut și compară mai multe surse, o ajută în acest demers. Antropologia și antropologii au nevoie de istorie, pentru a putea contextualiza, pentru a reuși să ajungă la concluzii pertinente. Fenomenele sociale nu sunt izolate în timp și spa țiu, ci se construiesc pe cauzalități și determinări, pe un trecut care e capabil să modeleze percep ția prezentului, pentru că, spre deosebire de cum îl prezintă istoria, el este încă prezent de fapt, iar memoria joacă un rol crucial. Cercetarea izvoarelor scrise este o metodă de ajutor, dar nu poate fi una suficientă în cazul antropologiei, cum nici înregistrarea seacă a faptelor nu face parte din preocupările acestui domeniu. Cercetarea documentelor, mărturiilor, fotografiilor reușește să traseze o schiță a unei comunități la un moment dat, dar ea va trebui detaliată, îmbrăcată cu tot ceea ce constituie substanța acelei comunități: relațiile sociale și felul în care se construiesc ele, comportamente și moduri de viață observate direct, de aproape. Schimbările înregistrate de istorie la un moment dat – cum este căderea unui regim politic de exemplu și înlocuirea lui cu un altul – se resimt în societate în timp; procesele de difuzie, de asimiliare sau internalizare, schimbarea reală, toate acestea se întâmplă cu o lentoare pe care istoria nu o surprinde neapărat. Ceea ce consemnează istoria este punctul de pornire, originea schimbării, căzând în sarcina antropologului să observe detaliile și să deconstruiască de fapt întreg procesul, pentru a ajunge la o înțelegere a fenomenului.
6
Ilinca Andreea Antropologie, Anul 2
Bibliografie: Barnes, J. (2011). The Sense of an Ending. Vantage Books, London Lambek, M. (1998). The Sakalava Poiesis of History. American Ethnologist 25 (2), pp.106-127 Shryock, J.A. (1995). Popular Genealogical Nationalism: History Writing and Identity among the Balqa Tribes of Jordan. Comparative Studies in Society and History, 37 (2), pp.325-357
7
