« FAMILIA – FACTOR FACTOR DE BAZĂ ÎN DEZVOLTAREA DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI »
Motto: „Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă, voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare binecuvântare pentru lume”. (din Child's Appeal, Mamie Gene Cole) Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor principal în formarea personalităţii copilului. Loaisel afirmă că: „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”. De modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. Părinţii trebuie să mediteze la rolul important pe care-l au în formarea personalităţii acestuia. Se spune, şi pe bună dreptate, că familia este prima şcoală a copilului în care învaţă cum să se comporte în viaţă şi în societate. Acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie continue, raţionale, şi să ţină cont de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. În familie copilul se bucură de un climat afectiv sporit care-i conferă mai multă siguranţă. Climatul de căldura din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bune de viaţă constituie un factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt de ataşament, de încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţii trebuie să comunice permanent eu copiii şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale, afectiv-emoţionale, gesturi vizibile. O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el. Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum să-l oprească atunci când efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de viaţă pentru copil. J.Look spunea: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa 1
măsură la adăpostul acestui exemplu încât greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă” . Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind de multe ori dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama întăreşte acest lucru în faţa copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este traumatizat, trăieşte cu spaimă, cu teama de a fi pedepsit. De aceea consecinţele nu întârzie să apară, punându-şi amprenta asupra personalităţii copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forţele proprii. Mai târziu, când scapă de sub tutela părinţilor, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se vor revolta. În alte familii climatul afectiv exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie să i se ofere totul de-a gata, el nu mai este supus unui efort fizic şi intelectual. De aceea în relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să existe un simţ al măsurii. Părinţii trebuie să cunoască foarte bine personalitatea copilului pentru a şti ce fel de atitudine să adopte în relaţiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenţi în ceea ce cer copilului şi dorinţa acestuia. Nu toţi părinţii manifestă înţelegere faţă de nevoile copilului. De mic, copilul simte nevoia să fie în centrul atenţiei. El vrea să fie ascultat atunci când relatează cum şi-a petrecut o zi la grădiniţă sau la joacă; să picteze împreună cu părinţii ceea ce l-a impresionat; să asculte o poveste sau chiar să fie un mic actor alături de părinţi. De multe ori părinţii, pe motiv că sunt obosiţi, nu dispun de timp pentru copii şi le refuză aceste plăceri. În astfel de cazuri copilul se simte neglijat, respins şi se închide într-o lume a lui. Părintele trebuie să lase deoparte problemele ce-l preocupă sau oboseala şi tandru, surâzător să se apropie de sufletul copilului să-l facă să simtă că este şi el o mică stea în constelaţia familiei. Mijloacele cele mai accesibile pe care părinţii le pot utiliza în munca educativă sunt jocul şi jucăria. Pentru copil aproape orice activitate este joc. A-l opri pe copil din joc înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică şi psihică. Jocul constituie o modalitate deosebit de importantă de modelare a viitoarei personalităţi. La copil, scrie Cleparède: “jocul reprezintă munca, binele, datoria, idealul de viaţă. Este singura atmosferă în care fiinţa sa poate respira şi prin urmare poate acţiona”. Tot Cleparède arată că, ”jocul are rolul de a acţiona la copil, nu instincte, ci funcţii motrice sau mentale”. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil. „Copilăria serveşte pentru joc şi pentru imitaţie” spune Cleparède. Un copil care nu ştie să se joace este un „mic bătrân”. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii ar înceta să se mai joace. Atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a copiilor, care ne bucurii şi griji, ci un popor trist şi primitiv. “Căci sufletu1 şi inteligenţa devin mari prin 2
joc” spune Jean Chateau. Copilul Copilul trebuie trebuie lăsat lăsat să se joace joace cu jucării accesibile accesibile vârstei lui. În jocurile sale copilul preia sarcini ale adultului. Prin aceste jocuri copilul îşi îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe, îşi dezvoltă priceperi şi deprinderi, învaţă să respecte nişte reguli. Jocurile trebuie să fie îndrumate de un adult fără a stingheri spontaneitatea copilului. După expresia lui Pasos, familiile sunt „fabrici” care produc personalităţi umane. Familia este cea care îl introduce încet pe copil în viaţa de zi cu zi, îl pune în contact cu lumea înconjurătoare, îi oferă modele umane pe care copilul să le urmeze sau să le respingă. Familia este o rampă de lansare pentru copil. De la părinţi, copilul învaţă primul abecedar al muncii. Tot părinţii sunt cei care le dezvoltă voinţa, perseverenţa, spiritul de iniţiativă, curajul - trăsături care marchează personalitatea copilului. A.S.Makarenko spunea: „Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi, cum vă întristaţi, cum vă purta purtaţi ţi cu priete prietenii nii şi duşma duşmanii nii,, felul felul cum râdeţi râdeţi sau citiţi citiţi ziarul ziarul - toate toate au pentru pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi”. Atit Atitud udin inea ea părin părinţi ţilo lorr în munc muncaa educ educat ativ ivăă este este hotă hotărâ râto toar aree pent pentru ru form formar area ea viit viitoa oare reii personalităţi. Familia trebuie să fie deschisă noului, să-l facă pe copil să pătrundă în noua civilizaţie înarmat cu multe cunoştinţe. Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, face ca educaţia fără competenţă să nu fie educaţie. Părintele este primul educator al copilului. Dacă acesta nu-şi ia rolul în serios vor exista lacune în educaţia copilului care-i va marca dezvoltarea personalităţii. Există foarte multe materiale puse la dispoziţia părinţilor, există cabinete de consiliere a părin părinţilo ţilor, r, de pregăt pregătire ire a acesto acestora ra pentru pentru ,,mese ,,meseria ria”” de părin părinte te - educa educator tor.. Pe plan plan naţion naţional al se derulează o serie de programe pentru educarea părinţilor. Aceste programe vin în sprijinul celor care întâmpină greutăţi în educarea copiilor. Prin tematicile dezbătute se urmăreşte conştientizarea de către părinţi a rolului pe care-l au în formarea personalităţii copiilor lor. Trăim într-o lume modernă, iar părinţii nu vor să-şi marginalizeze copiii. Totuşi trebuie să ţină seama şi de influenţele negative ale lumii moderne. Computerul, desenele animate, televizorul, alimentele procesate folosite în exces duc la îmbolnăvirea copiilor de depresii şi anxietate. De aceea trebuie să ştie cum să dozeze folosirea acestora de către copii pentru ca influenţa acestora să nu se răsfrângă negativ în dezvoltarea personalităţii lor. Folosind alte mijloace mai plăcute şi utile copiii pot beneficia în mod sănătos de o educaţie potrivită vârstei lor. ,,Bucuria de a avea copii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare!”. „Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte” Helvetius 3
„Cruzimea naşte cruzime, şi blândeţea, blândeţe. Copiii cărora nu li se arată dragoste, ajung să nu mai iubească”. H.Spencer
4
