. Tema nr.1
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
Plan: -Precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității românilor; -Precizarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor; -Menționarea a două idei prin care istoricii au susținut romanitatea românilor; -Menționarea a doi istorici care au abordat problema; -Formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității românilor în scrierile istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind elementul care ne definește indentitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul fostei Dacii a existat o continuitate a dacoromanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a existat o unitate de neam şi limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă deci a face referire la toate aceste elemente. La fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii, spaniolii, şi românii vorbesc o limbă care se bazează pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei afirmaţii sunt că aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină, dar şi că structura gramaticală a limbii române este de origine latină. Există totodată şi un număr de cuvinte, în jur de 200 din limba traco-dacică în vocabularul de bază , ele făcând parte din substratul limbii române , dar şi un procent important de cuvinte slave, care însă nu schimbă caracterul latin al limbii. De altfel la baza formării limbii române stau două procese importante, romanizarea dacilor şi mai apoi asimilarea migratorilor, dintre care slavii au fost cei mai importanţi. Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia şi Moesia, stăpânite de romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit provincie romană în 106, iar Dobrogea se adaugă acestei provincii în 46 d.Hr. Între 271 şi 275 romanii retrag din Dacia armata şi
administraţia, dar procesul de romanizare asupra populaţiei dacoromană rămasă pe loc la nord de Dunăre continuă până în 602, odată cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării. Prin asimilarea migratorilor de către daco-romani, procesul de etnogeneză românească se desăvârşeşte, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea. Românii au avut conştiinţa romanităţii lor încă din primele secole de după etnogeneză, dovadă fiind faptul că îşi spun la început romani, apoi români. Şi popoarele cu care vin în contact sesizează latinitatea limbii vorbite de români. Astfel , germanii le spun vlahi, valahi , termeni cu care erau desemnate de aceştia toate popoarele romanice, iar Constantin Porfirogenetul le spune chiar romani. Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-lea de către umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care încercau astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea ideilor umaniste în spaţiul românesc. Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba română, ceea ce arată conştiinţa romanităţii la români. O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare popor este interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte să cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena istoriei.. Datorită acestui interes, discuţiile despre originea popoarelor au primit, în decursul vremii, şi o importanţă de natură politică. În fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă argumente ştiinţifice, şi multă exagerare şi fantezie, datorate mai ales faptului că istoricii s-au străduit să reconstituie evenimentele la multă vreme după ce s-au petrecut. Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. De la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul. Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat continuitatea de viață a dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea lor. Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor
transilvăneni. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea îi considera pe români “incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster). Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării. Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th.
Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.
Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de anii 1989 însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar opere care ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru cert, care nu mai necesită alte demonstrații.
