Teoria reducerii reduc erii incertitudinii inc ertitudinii (URT)
1.
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală
Tip de teorie: obiectivă
Direcţie teoretică: socio-psihologică socio-psihologică
Reprezentanţi: Charles R. Berger; Richard J. Calabrese (1975)
În interacţiunile iniţiale, iniţiale, oamenii simt nevoia să reducă reducă incertitudinea cu privire privire la ceilalți, ceilalți, prin obținerea de informații; informația obținută poate fi folosită pentru a prezice comportamentul comportament ul celorlalți Importanță deosebită pentru dezvoltarea relațiilor (e tipică pentru cazurile în care vrem să dezvoltăm relații) Reducerea incertitudinii = motivație centrală a comunicării interpersonale Indivizii au capacitatea de a reduce incertitudinea prin pri n stabilirea unor modele predictibile de interacţiune – bazele dezvoltării relaţiilor interpersonale
Nevoia de a reduce incertitudinea atunci când întâlnim oameni noi e întărită de:
Anticiparea Anticiparea unor interacțiuni interacțiuni viitoare viitoare (știm că că o să îi întâlnim din nou) nou)
Posed ă ceva ce ne dorim
Comportamentul deviant (se poartă ciudat)
Shannon și Weaver (1949): (1949) :
Informația este numărul de mesaje de care avem nevoie să reducem complet incertitudinea
Indivizii caută în mod activ să prezică și să explice acțiunile celorlalți
Psihologia naivă: indivizii se comportă ca niște observatori și analiști ai comportamentului uman în viața de zi cu zi Charles Berger și Richard Calabrese (1975): (1975) : extind conceptul de incertitudine la comunicarea interpersonală; o definesc drept numărul de d e moduri alternative în care se poate comporta fiecare dintre participanții la comunicare Cu cât e mai mare nivelul de incertiudine dintr-o dintr- o situație, cu atât vor scădea șansele indivizilor de a prezice comportamentul celorlalți În timpul interacțiunii, indivizii nu trebuie doar să să prezică comportamente prezente și trecute, ci și să explice de ce interlocutorii se comportă așa cum o fac sau cred ceea ce cred
Axiome despre incertitudinea inițială
1) Comunicarea verbală
Pe măsură ce crește volumul schimburilor verbale dintre două persoane angajate pentru prima oară în conversație, scade nivelul reciproc de incertudine. Cu cât incertudinea e redusă, cu atât crește volumul de comunicare verbală
2) Simpatie/căldură non verbală: cu cât se dezvoltă exprimarea non verbală, cu atât scade incertudinea (și invers) 3) Nevoia de informație: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât căutăm mai multă informație despre celălalt (și invers) 4) Auto-dezvăluire: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât scade nivelul de intimitate al conținutului comunicării (și invers)
5) Reciprocitate: nivelul ridicat de incertitudine produce un nivel ridicat de reciprocitate (și invers)
6) Similitudine: asemănările dintre persoane reduc incertitudinea, pe când deosebirile duc la creșterea ei
7) Simpatie reciprocă: o creștere a nivelului de incertitudine duce la descreșterea simpatiei; scăderea incertitudinii duce la creșterea simpatiei 8) (Griffin) Rețele comune de comunicare: reduc incertitudinea, în vreme ce lipsa lor duce la creșterea acesteia (bărbații și femeile care comunică mai des cu familia și prietenii partenerului lor au mai puțină incertitudine despre acesta)
Reducerea incertitudinii (I)
Berger: cele mai multe interacțiuni sociale sunt animate de un scop: avem anumite motive pentru care spunem ceea ce spunem Incertitudinea este centrală în toate interacțiunile sociale. Probabilitatea comunicării perfecte este zero
Strategii prin care căutăm informații despre ceilalți :
Pasive (observăm persoana, în contexte în care își supraveghează mai mult sau mai puțin comportamentul) Active (îi întrebăm pe ceilalți cu privire la persoana care ne interesează sau încercăm să creăm o situație în care o putem observa) Interactive: comunicăm direct cu persoana
2.
Perspectiva interactionala
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală
Tip de teorie: interpretativă
Direcţie teoretică: matematică şi socio-culturală
Reprezentanţi: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don Jackson
Paul Watzlawick ( 25 iulie 1921 – 31 martie 2007)
Și-a formulat teoria plecând de la studierea famililor disfuncționale și încercând să găseasca modalităţi sănătoase de comunicare – dimensiunea pragmatică a comunicării (efectele comportamentale ale comunicării) Sintaxa: problemele transmiterii informaţiei, succesiunea semnalelor (auditive, grafice etc.), succesiune impusă de emiţător, de canalele de transmisie, de codajele necesare, de zgomot, de redundanţe etc.
Relaţiile dintre semnele care compun mesajul, nu semnificaţia simbolurilor ce-l configurează
Semantica: sensul mesajelor, semnificaţiile acordate semnalelor prin diverse convenţii, raporturile dintre semne şi ceea ce reprezintă acestea Pragmatica: relaţiile dintre semne şi cei care le folosesc. Se referă la contextul comunicării, la condiţiile şi posibilităţile comunicării interpersonale; vizează interacţiunea dintre emiţător şi receptor; centrare pe efectele comportamentale ale comunicării
Paul Watzlawick – colaborează cu antropologul Gregory Bateson
Gregory Bateson → modelul orchestral al comunicării
Fiecare interlocutor „cântă” la mai multe instrumente simultan (verbal, nonverbal)
Fiecare interlocutor interpretează o „arie”, influenţându-i pe ceilalţi şi fiind influenţaţi de aceştia Este imposibil de disociat cine și ce produce – o orchestră fără dirijor şi fără partitură – sincronie interacţională
Sistemele de relaţii interpersonale (familia, cuplurile, relaţiile psihoterapeutice, relaţiile internaţionale etc.) → sisteme de relații interdependente, bazate pe autoreglare (comportamentul fiecărui membru afectează comportamentul celorlalţi membri şi este afectat de aceştia („bucle de feedback”)) Pragmatica drept fenomen interacţional: efectele pe care E ş i R le au unul asupra altuia (E are efect asupra R, care influenţează următoarea mutare a lui E etc., totul fiind influenţat de contextul în care are loc interacţiunea şi influenţându-l la rândul său) Grupul de la Palo Alto → accent nu pe motivațiile acțiunilor indivizilor, ci pe felul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți membri ai grupului Fiecare familie își are propriul joc, cu propriile reguli; fiecare sistem familial își creează propria realitate (direcție socio-culturală)
Propune un set de legi sau principii numite „axiomele comunicării”
Axioma I: Este imposibil să nu comunicăm (One cannot not communicate)
Nu există noncomportament – individul nu poate să nu se comporte Într-o situaţie interacţională, orice comportament are valoare de mesaj Comunicarea este inevitabilă, iar noncomunicarea imposibilă Orice situaţie care implică două sau mai multe persoane este una interpersonală, adică inevitabil o situaţie de comunicare Pot avea valoare comunicațională atât vorbele, cât și tăcerea, atât răspunsul, cât și absența lui; atât verbalul, cât și non verbalul Ex. Comunică răspunsul la un mail, dar şi absenţa lui, gesturile şi mimica, absenţa lor sau înlocuirea celor aşteptate cu altele, paloarea sau roşul obrazului, ritmul respiraţiei, bătăile inimii şi tensiunea muşchilor gâtului
Axioma a II-a: Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: conţinutul şi relaţia
Planul conţinutului: ceea ce este spus (verbal)
Planul relației: cum este spus (indicaţii pentru interpretarea conținutului) (nonverbal)
Nici o comunicare interumană nu se rezumă doar la transmiterea de informaţii (conținut), ci induce şi un comportament (relație) Singură, informaţia nu este suficientă pentru a genera comportamentul. Cuvintele scrise poartă informaţii, dar induc şi atitudini, credinţe, emoţii
Un mesaj oarecare (o frază, un rând) este configurat a) de conţinutul său b) de relaţia creată între interlocutori
Cu cât o relaţie interumană este mai sănătoasă, cu atât dimensiunea conţinutului trece în prim plan şi devine pregnantă Cu cât relaţia este mai bolnavă, cu atât scade preocuparea pentru conţinut şi creşte atenţia acordată relaţiei (contează mai mult CUM comunicăm, decât CE comunicăm; conflictele sunt generate în planul relaţiei şi nu al conţinutului informaţional) Distincţie între:
a) limbajul verbal(comunică idei, noţiuni, concepte, în planul conţinutului comunicării b) limbajul nonverbal(comunică afecte, emoţii, sentimente, atitudini, în planul relaţiei dintre interlocutori) De regulă, natura relaţiei se răsfrânge asupra cuvintelor şi le schimbă înţelesul
Când relaţia este negativă - unul sau amândoi partenerii sunt supăraţi, nervoşi, invidioşi, agresivi, geloşi etc. - relaţia devine mai importantă decât conţinutul (cuvintele nu mai contează, nu mai sunt auzite sau decodificate) Tensiunea relaţiei împiedică desfăşurarea activităţilor analitice ale creierului (fenomenul de „ceaţă psihologică” – Festinger)
Axioma a III-a: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns
În comunicare, este comod, dar simplist, să admitem că o cauză produce un efect şi un efect are o cauză
Logica comunicării nu este una liniară, de tipul cauză -efect, ci una continuă
Axioma a IV-a: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică
Conţinutul se transmite digital (verbal)
Relaţia se transmite analogic (nonverbal)
Digital – arbitrar (cuvinte)
Analogic – motivat
Axioma a V-a: Comunicarea poate fi simetrică sau complementară
Perspectiva interacțională privește relațiile cu deosebire din perspectiva: controlului, statu tului și puterii (și nu a afecțiunii, sentimentului de apartenență, încrederii, intimității) Interlocutorii se pot afla în două situaţii distincte:
a) ambii consideră că au aceeaşi autoritate, aceeaşi expertiză sau pasiune, astfel încât nici unul nu va încerca să -l domine pe celălalt. Vor adopta un comportament „în oglindă”, întemeiat pe egalitate. Relaţia va fi simetrică, iar tranzacţiile simetrice b) unul dintre interlocutori consideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o acceptă. Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferenţă (şef -subaltern, doctor-pacient, profesor-student, părinte-copil). Relaţia va fi complementară
Rolul constitutiv al comunicarii în organizatii
3.
Organizația – un grup de dimensiuni relativ mari, cu norme, scopuri și obiective oficiale, cu o structură de statusuri și roluri și un set de reguli menite a-i promova obiectivele
Comunicarea organizațională = proces, de regulă intenționat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației, cu scopul de a realiza atât obiectivele personale, cât și pe cele colective
Funcțiile comunicării în organizații: schimbul de informații, luarea de decizii, influențarea, coordonarea, motivarea etc. Rolul constitutiv al comunicării în organizații
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar (comunicare de grup, comunicare organizaţională)
Tip de teorie: interpretativă
Direcţie teoretică: socio-culturală
Reprezentanţi: Robert McPhee (2000)
Robert McPhee: organizaţiile nu sunt doar nişte obiecte ori sisteme care există la modul concret, fizic; o organizație există datorită comunicării, care ține cele de mai sus împreună
Prin comunicare, oamenii creează realitatea organizației
Patru fluxuri specifice de comunicare (câmpuri dinamice de mesaje care formează organizația): 1) negociderea statutului de membru, auto-structurare, coordonarea activităţii, poziţionarea instituţională
NB: Cele patru fluxuri sunt separate, dar funcționează împreună (organizaţia este funcţie de toate) 1. Negocierea statutului de membru (toate organizațiile stabilesc cine le devine membru și cine nu, prin: interviu de angajare; socializare) 2. Auto-structurare (se stabilește cine ce poziție deține în organizație) (prin documente fondatoare, regulament de funcționare internă, organigramă, buget, procese de evaluare a anagajatilor etc.); comunicarea modelează relațiile dintre membrii organizației 3. Coordonarea activității (fiecare organizație are scopuri proprii; prin comunicare, membrii determină organizația să le îndeplinească; se bazează pe existența fluxului de auto-structurare: un membru care consideră că nu e suficient de calificat pentru poziția pe care lucrează poate primi ajutor de la alt membru; fluxul e vizibil și între diferitele departamente ale organizației, care trebuie să își coordoneze activitățile pentru a îndeplini misiunea organizației) 4. Poziționare instituțională (comunicarea dintre organizație și entități externe; nici o organizație nu poate supraviețui de una singură; chiar și cele mici trebuie să interacționeze cu bănci, companii de asigurare, reprezentanți ai guvernului etc.) Principiul 1: Într-o organizație, e nevoie de toate cele patru fluxuri (de ex. Occupy Wall Street; deși a avut un mare ecou, i-au lipsit principiile directoare și cerințele clare; în plus, au existat conflicte pentru leadership; prin urmare, nu a rezolvat problemele negocierii statutului de membru și pe cea a autostructurării, deși a beneficiat de coordonarea activității (prin întâlniri) și poziționare instituțională (împotriva Wall Street) Principiul 2: Cele patru fluxuri sunt adesea separate în timp și spațiu Principiul 3: Același mesaj/situație de comunicare poate trimite la fluxuri diferite de comunicare (de ex.: angajarea unor profesori noi → negocierea statutului de membru; în discuțiile legate de negociere, intervin și probleme ce țin de cursurile deja predate (coordonarea activității) și de cum sunt acestea cursuri față de cele predate la alte instituții (poziționare instituțională)
(pentru unii cercetători, intersectarea fluxurilor într-un singur mesaj nu este doar o posiblitate, ci însăși esența organizației)
Principiul 4: Fluxurile se pot adresa unor audiențe diferite (auto-structurarea îi interesează puțin pe cei din afara organizației; negocierea statutului de membru îi privește pe noii angajați sau pe cei care doresc să plece; coordonarea activității privește grupuri specifice din cadrul organiției, iar poziționarea instituțională se concentrează pe comunicarea externă)
4.
Teoria Utiliz ări şi gratificaţii
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro (comunicare de masă)
Tip de teorie: obiectivă
Direcţie teoretică: socio-psihologică
Reprezentanţi: Elihu Katz (anii ’50 ai sec. XX) + Jay Blumler, Michael Gurevitch, Alan Robin
Teoria glonţului magic: public inert, influenţat relativ uniform de informaţiile transmise prin mass-media
Teoria Utilizări şi gratificaţii: diversitatea nevoilor, orientărilor şi activităţilor membrilor publicului
Bazele acestei teorii: un studiu făcut de Paul Lazarsfeld si H. Hertzog, pentru a descoperi satisfacţiile oferite ascultătorilor de diferitele tipuri de jocuri sau teatru radiofonic În 1974, Elihu Katz și J. Blumler sintetizează aceste descoperiri în teoria Utilizări și gratificații:
publicul este activ; atunci când face apel la sistemul comunicării de masă, el urmăreşte obiective particulare (consumatorii decid ce media vor să urmărească și ce efecte vor să aibă acestea; consumatorii aleg media diferite pentru a răspunde unor scopuri diferite, la momente diferite) în dialogul cu presa, reprezentanţii publicului caută sa-şi rezolve anumite nevoi şi să obţină anumite satisfacţii aceleași mesaje media afectează în mod diferit publicul
Oamenii utilizează în mod deliberat media pentru scopuri particulare
Motivele pentru care indivizii consumă un anumit tip de media pot evolua în timp
Media se află în competiţie (atât între ele, cât şi cu alte tipuri de activităţi) pentru atenţia şi timpul indivizilor Publicul alege mediile, informaţiile şi mesajele, participând activ şi chiar determinând conţinuturile, modalităţile şi uzajele
Consumul mediatic = act de utilizare în funcţie de aşteptările şi foloasele presupuse; act de selecţie; un singur mesaj nu se adresează tuturor
Pentru a avea un efect persuasiv, trebuie adoptată o strategie diferită, astfel încât mesajele să fie create în funcţie de diversele categorii de interese şi nevoi
Membrii publicului din cadrul unor categorii sociale distincte – tind să selecteze mesaje diferite din massmedia, să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite, să reţină mesajele selectiv şi să acţioneze diferit
Tipologie a utilizării și gratificațiilor (fiecare categorie descrie în același timp o motivație pentru utilizarea media și o potențială gratificație care derivă de aici) (Alan Rubin, 1981):
Petrecerea timpului liber Tovărășie
Evadare Plăcere/Distracţie Interacțiune socială Relaxare Informare
Relaţia parasocială (parasocial relationship) – sentimentul de prietenie sau de ataşament care se dezvoltă între telespectatori şi personalităţile media Efecte ale media
Media nu au influenţe imediate, ci joacă un rol în construirea semnificaţiilor (teoria cultivării) Media nu ne forţează să gândim într-un anumit fel, dar ne pot influenţa să ne gandim la ceva anume (teoria agenda setting)
5.
Teoria cultivarii
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro (comunicare de masă)
Tip de teorie: obiectivă
Direcţie teoretică: socio-psihologică, socio-culturală
Reprezentanţi: George Gerbner (începând cu 1967)
Televiziunea=forța dominantă în construirea societății moderne Puterea sa vine din conținutul simbolic al dramelor inspirate din viața reală pe care le difuzează neîncetat Televiziunea este povestitorul societății Poveștile spuse despre societate creează o imagine coerentă a ceea ce există, a ceea ce este important și a ceea ce este just
Ipoteza centrală: odată cu consumul de mesaje televizuale, individul este tentat să adopte anumite convingeri, idei despre o anumită societate ideală, precum şi stereotipurile şi modelele prezente în programele tv
Conceptul de cultivare se referă la contribuția pe care o are televiziunea la crearea concepției publicului asupra realității sociale Privitul la televizor cultivă moduri de a vedea lumea – cei care petrec mai mult timp trăind în lumea televiziunii sunt mai aproape de a percepe realitatea exterioară prin intermediul imaginilor, valorilor, portretelor și ideologiilor transmise de micul ecran Heavy viewers/ light viewers Mainstreaming: prin expunerea constantă la aceleași imagini și mărci, heavy viewers din grupuri diferite dezvoltă orientări/ perspective/ înțelesuri comune
Expunerea la mesajele televiziunii, în corelaţie cu alţi factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziţia socială etc. → efecte diferenţiate → diferitele grupuri suportă în chip diferit acţiunea „cultivării”, adică:
receptarea sistematică prin mass-media a informaţiilor, simbolurilor sau valorilor
formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realităţii
Comunicarea de masa: Roland Barthes – Semiotica
6.
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare de masă
Tip de teorie: interpretativă
Direcţie: semiotică
Reprezentant: Roland Barthes (1915 – 1980, eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiotician francez); Mitologii (1957)
Semiotica = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea
Barthes: scopul semioticii = interpretarea semnelor verbale şi nonverbale
Semnele verbale: lingvistică; Barthes: interesat mai cu seamă de semnele nonverbale
Semnificaţia culturală a semnelor vizuale (de la transpiraţia curgând pe feţele actorilor până la coperta unor reviste) Barthes: interes pentru semnele care comunică în mod subtil înţelesuri ideologice sau conotative şi care perpetuează valorile dominante ale unei societăţi
Semiotica
Semnul – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși; depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn; compus din: semnificant şi semnificat
Semnificant
Semnificat
Mitul semiotic modern: “vorbire, limbaj, discurs, mesaj”
Discursuri contemporane, al căror obiect capătă caracter mitic prin medierea media, a publicității sau a oricărei alte forme de comunicare modernă Barthes: în definirea mitului, important nu e conţinutul, ci modul în care se vorbește despre un obiect Mutație dinspre fond spre forma discursivă: „mitul nu se definește prin obiectul mesajului său, ci prin felul în care-l spune”
Orice lucru deține potențialitate mitică și poate ajunge la statutul de mit atunci când devine obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificație și ia forma discursului
Mitul (= semnificaţia): semnificant= formă; semnificat= concept Conceptul: intenția comunicațională, cheia pe baza căreia se descifrează mitul; funcționează ca o ideologie Conceptul: istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate Semnificanții=nelimitați, conceptele-semnificat care circulă în societate ca ideologii sunt limitate
7.
Teoria negocierii feţei
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare interculturală
Tip de teorie: obiectivă
Direcţie teoretică: socio-psihologică
Reprezentant: Stella Ting-Toomey , 1985 (+ precizări ulterioare)
•
Modul în care se face față conflictelor în diferite culturi
•
FAȚA (sau imaginea de sine) = fenomen universal, specific tuturor culturilor
•
•
•
Într-un conflit, fața este amenințată; prin urmare, individul caută să și-o salveze sau să și-o refacă Setul de comportamente de comunicare prin care are loc procesul de salvare sau „reclădire” a feței se numește FACEWORK Indivizii încadrează diferit sensul feței și abordează diferit procesul de FACEWORK de la o cultură la alta; prin urmare, teoria plasează negocierea feței într-un cadru cultural
Conținutul feței poate ține de nevoi/dorințe legate de: •
•
•
•
•
Autonomie (nevoia ca ceilalți să ne recunoască independența, intimitatea etc., dar și respectarea nevoilor celorlalți) Includere (nevoia de a fi recunoscuți ca parte a grupului) Status (nevoia ca ceilalți să ne admire „posesiunile” vizibile sau invizibile: înfățișare, reputație, poziție, putere, bogăție) Demni de încredere (nevoia ca ceilalți să își dea seama că suntem demni de încredere, loiali, că se poate conta pe noi) Competență (nevoia ca ceilalți să ne recunoască abilitățile sociale precum inteligența, leadershipul, abilitățile de rezolvare a problemelor)
•
Morală (nevoia ca ceilalți să respecte felul în care noi înțelegem integritatea, demnitatea, onoare etc.)
•
FAȚA = metaforă pentru imaginea de sine
Originea termenului – în două concepte chinezești: lien (o față morală interioară, care implică aspecte legate de rușine, integritate, înjosire și onoare) și mien-tzu (fața socială externă, care implică aspecte legate de recunoaștere socială, poziție, autoritate, influență și putere) •
•
Erving Goffman – introduce conceptul în lumea academică occidentală În viziunea sa, fața este o preocuparea pentru imaginea de sine pe care o proiectăm celorlalți, fenomen imediat și spontan, determinat de dinamica interacțiunii sociale. FACEWORK - acțiunile întreprinse pentru a menține acordul între sine și ceea ce arătăm în public
•
Faţa iclude aspecte legate de demnitate, onoare, status
•
Ting-Toomey: FAȚA = „imaginea de sine pe care un individ și-o proiectează într-o situație relațională”
•
Imaginea publică de sine – altul generalizat (Mead)
FACEWORK: un set de comportamente de comunicare pe care le folosim ca să ne exprimăm propria față și ca să sprijinim sau să amenințăm fața celuilalt •
La întrebarea: A cui față încerc i să salvezi? – răspuns diferit, în funcție de cultură
•
Cultură individualistă: a mea (SELF -FACE CONCERN)
•
Cultură colectivistă: a celuilalt (OTHER-FACE CONCERN)
•
A noast ră (MUTUAL-FACE CONCERN)
Culturi individualiste (Australia, Germania, USA) – menținerea unei coerențe între o față publică și una privată •
În facework, accentul cade pe menținerea autonomiei, teritoriului și spațiului personal, respectând în același timp nevoile celuilalt de spațiu și intimitate
Culturi colectiviste (China, Corea și Japonia) – sinele este un concept situațional și relațional •
•
Sinele nu este niciodată liber; e legat prin obligații reciproce de rol și datorii și structurat printr-un proces de negociere reciprocă a feței Facework se concentrează pe sprijinirea feței celuilalt și pe evitarea lezării acesteia
Cultura japoneză: nevoi și scopuri colective •
Pe termen lung, deciziile individuale îi afectează pe toți membrii grupului
•
Comportamentul unei persoane este controlat de normele grupului ( identitate-noi)
Cultura americană: nevoi și scopuri individuale •
•
Comportament guvernat de regulile personale ale unui sine care se conduce singur și care se preocupă mai mult de drepturile individuale decât de responsabilitățile de grup (identitate-eu) În interiorul unei culturi, oamenii diferă din punctul de vedere al accentului pe care îl pun pe autosuficiență sau pe solidaritatea de grup
Toomey: sine independent și interdependent = „măsura în care oamenii se percep ca fiind relativ autonomi față de ceilalți sau legați/conectați cu aceștia” •
•
Sinele independent valorizează identitatea-eu; orientat către față (concept de sine prevalent în culturile individualiste); specific culturilor individualiste. Sinele interdependent: prevalent în culturile individualiste; valorizează identitatea-noi; pune accent pe relații
Teoria negocierii feței (Face-Negotiation Theory – FNT) examinează tipurile de conflict intercultural și modul de gestionare a acestora •
•
•
•
Conflictul = o clasă de situații potențial riscante, care amenință identitatea/fața celor implicați Conflictul – situație problematică, care implică un management activ al feței din partea celor două părți interdependente implicate în conflict Ideea de bază a teoriei lui Toomey: felul în care indivizii din culturi colectivist e își gestionează fața și relațiile conflictuale diferă într-o mare măsură de felul în care o fac indivizii din culturi individualiste Oamenii care o imagine de sine interde pendentă, dintr -o cultură colectivistă, sunt preocupați de fața
celorlalți sau de o față comună; prin urmare, stilul de conflict adopdat este unul de evitare sau de integrare •
Oamenii care au o imagine de sine independentă, din culturi individualiste, sunt preocupați de protejarea propriei imagini, de aceea stilul de conflict adoptat este unul de dominare
Stiluri de management al conflictului (Toomey şi Afzalur Rafim) specifice situațiilor de muncă occidentale: •
Dominare: unul dintre cei implicați în conflict luptă pentru a-și impune poziția sau scopurile (CI)
•
Evitare: unul dintre cei implicați în conflict evită tema conflictului sau conflictul în sine (CO)
•
•
•
Supunere: o preocupare mare pentru interesele celuilalt, puse deasupra propriilor interese (renu nț la dorințele mele, pentru a aplana conflictul) (CO) Compromis: negociere pentru a ajunge la o înțelegere reciproc avantajoasă (CO) Integrare/Rezolvare: rezolvarea conflictului prin discuție deschisă; colaborare pentru o revolvare reciproc avantajoasă a conflictului (CO, CI)
•
Toomey şi John Oetzel - stiluri de management al conflictului inspirate din alte culturi:
•
Exprimarea emoțiilor (rezolvi conflicte manifestându-ți sentimentele) (CI)
•
•
Agresivitate pasivă (acuzi în mod indirect, arăți resentimente) (CI) Implicarea unei a treia părți (în culturi individualiste: un avocat sau un mediator stabilit prin justiție; în culturi colectiviste: o persoană pe care o admiri/respecți) (CO, CI)
Coordinated management of meaning (am sintetizat multrecomand sa citesti si ppt pentru ca are imagini si poate are mai mult sens asa)
8.
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: socio-culturală, fenomenologică Reprezentanţi: W. Barnett Pearce, Vernon Cronen Pearce, W.B., & Cronen, V. (1980). Communication, action and meaning. New York: P raeger (dezvoltată în continuare, îndeosebi prin contribuţiile lui W.B. Pearce)
Modurile indivizilor de a fi diferă în mod substanţial în funcţie de lumea socială în care trăiesc (avem visuri, speranţe, eroi şi modele diferite; cultura în care trăim ne modelează în chip diferit convingerile despre adevăr sau bine; înţelegem în chip diferit definiţia persoanei ori a relaţiilor; acordăm înţeles lumilor noastre pe baza unor poveşti care ilustrează morale şi estetici diferite) Perspectivă comunicaţională: toate evenimentele, acţiunile şi obiectele din lumile noastre sociale sunt construite prin procesul efectiv, observabil, de comunicare
Atenţie: evenimentele, acţiunile şi obiectele sunt texturi de comunicare, sunt ţesute prin comunicare; nu putem spune că sunt doar tipare de comunicare fiecare moment al comunicării poate fi văzut drept un act creator Esenţa teoriei într-o conversaţie, interlocutorii îşi construiesc propria realitate socială Realitate socială: distinctă de realitatea biologică sau de realitatea cognitivă individuală; constă în principiile sociale acceptate de toată lumea, ce stau la baza unei comunităţi
CMM vede comunicarea ca făcând ceva (pragmatică); focalizare pe crearea (making) evenimentelor şi a obiectelor din lumile noastre sociale întrebarea pe care şi-o pune CMM: nu Ce vrei să spui? Sau Ce faci?, ci Ce facem noi împreună? (What are we making together?) CMM se întreabă: Ce evenimente şi obiecte din lumile noastre sociale creăm atunci când comunicăm întrun anumit fel? Cum putem crea evenimente şi obiecte mai bune? – (practical theory) CMM se concentrează nu asupra produsului comunicării, ci asupra tiparelor pe baza cărora comunică indivizii
Concepte Coordonare: tot ce spunem/facem este legat de ceea ce fac alţii sau de modul în care aceştia interpretează ceea ce spunem/facem Coordonare: modul în care acţiunile/spusele noastre se întreţes (între ele şi cu ale altora) pentru a produce tipare (patterns) Coerenţa: spunem naraţiuni (stories) pentru a da sens vieţii noastre Coerenţa apare atunci când indivizii pot interpreta naraţiunile (stories) celorlalţi în acelaşi fel
Poveştile spuse sunt naraţiuni pe care le folosim pentru a da sens poveştilor trăite
Coordonarea: atunci când reuşim să potrivim poveştile noastre trăite cu poveştile trăite de alţii, într-un mod care ne face viaţa mai bună Misterul: universul este mult mai mare şi mai subtil decât orice set posibil de poveşti prin care noi încercăm să îl facem coerent
Modelul ierarhic : Una dintre aceste perspective: modelul ierarhic al contextelor multiple , întreţesute, în care sunt situate fiecare dintre acţiunile noastre Pearce (2014): pentru a înţelege o interacţiune, trebuie să înţelegem logica sistemului şi contextul în care evoluează - ierarhia înţelesurilor, care cuprinde: actele de vorbire, episoadele, sinele/identitatea, relaţia şi cultura Ideea de bază a ierarhiei înţelesurilor: într-o anumită situaţie există întotdeauna naraţiuni multiple *Citeste ppt ca aici ai imaginicare cred ca depinde de
Teoria critica a comunicarii în organizatii(e mult mai stufoasa dar e interesanta->usor de retinut)
9.
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar (comunicare de grup, comunicare organizaţională) Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: critică şi fenomenologică Reprezentanţi: Stanley Deetz (începând cu 1992) multinaționale precum GM, AT&T, Apple, Time Warner, Disney și Microsoft sunt forța dominantă în societate (influențează viața indivizilor într-o măsură mai mare decât o fac biserica, statul ori familia) 90% din produsele mass media (ziare, cablu, telefonie, satelit) sunt deținute de o mână de corporații SUA: în ultimele două decenii, s-a dublat numărul angajaților full-time al căror venit a scăzut sub pragul sărăciei dar compensațiile oferite CEO (chief executive officers/director general) a u crescut cu de până la 354 de ori mai mult față de cele oferite angajaților obișnuiți
Deetz: trebuie regândite în profunzime însăși ideea de „afacere”, modalitatea de acordare a privilegiilor și posibilele răspunsuri democratice la aceste probleme Birourile direcțiunii = locul unde sunt luate cele mai multe decizii cu privire la modul în care vor fi utilizate resursele naturale, dezvoltarea de noi tehnologii, valabilitatea produselor ori relațiile de muncă din cadrul companiei Deetz se apleacă asupra acelor practici de comunicare din cadrul organizațiilor care subminează procesul de luare a deciziilor și afectează calitatea, caracterul novator și corectitudinea deciziilor luate în afaceri
orice informație transmisă de organizație este produsul unor procese politice care de obicei sunt nedemocratice și antrenează consecințe nefavorabile democrației
în locul modelului informațional, Deetz propune un model comunicațional „Limbajul nu reprezintă lucruri care există deja. În realitate, limbajul participă la producerea lucru rilor pe care noi le considerăm ca fiind evidente și firești în cadrul societății ” (Deetz)
formele organizaționale sunt în continuu produse și reproduse prin limbaj; corporațiile produc nu doar bunuri și servicii, ci și înțelesuri limbajul și comunicarea=direct legate de putere (în cadrul companiilor, controlul managerial are prioritate în fața intereselor conflictuale și a binelui pe termen lung al companiei și al comunității) strategie, consimțământ, implicare și participare =practici corporative de luare a deciziilor/de comunicare Strategie: managerialism=o logică sistematică, un set de practici de rutină și o ideologie care pune controlul mai presus de orice Stil dictatorial („pentru că eu sunt șeful”; „pentru că așa spun eu” etc.) Consimțământ: o varietate de situații și procese prin care membrii organizației contribue activ, dar inconștient, la realizarea intereselor manageriale, în încercarea eșuată de a-și urmări propriile interese deși companiile iau de la angajații lor tot ce au mai bun, se pare că n u este de ajuns conducerea insistă că supunerea față de companie trebuie să vină înaintea familiei, prietenilor, bisericii și comunității
prin consimțământ, cea mai mare parte a angajaților oferă acest tip de loialitate fără să primească mare lucru în schimb managerialismul promovează consimțământul inconștient al angajaților printr-un proces de comunicare distorsionată în mod sistematic (o formă de discurs care restricționează ceea ce poate fi spus sau luat în considerare; se suprimă potențialele conflicte; membrii unui grup sunt descurajați să abordeze anumite aspecte; anumite subiecte, precum egalitatea de gen sau salariul egal, sunt permise, dar sunt considerate ca nefiind importante sau se abate repede discuția la alte subiecte) Implicare: liberă exprimare a ideilor, care poate cântări sau nu în luarea deciziilor finale Democrație corporativă: libertatea de exprimare și o „piață” liberă a ideilor libertatea de exprimare nu înseamnă neapărat și participarea la procesul de luare a deciziilor
prin participarea la discuțiile cu privire la politica organizației, angajații au posibilitatea să dea glas nemulțumirilor ori dorințelor, ori să recomande moduri alternative de lucru; asta nu înseamnă însă că sugestiile lor chiar sunt luate în considerare în politicile naționale, ca și în guvernanța corporatistă, democrația reală cere ca oamenii nu doar să aibă șansa de a discuta problemele, dar chiar să aibă un cuvânt de spus în decizia finală Deetz: participarea reală e posibilă doar când toți deținătorii de interese înțeleg că prin comunicare se creează realitatea, și nu se descrie Participarea: democrația deținătorilor de interese în acțiune (procesul prin care toți deținătorii de interese dintr-o organizație negociază puterea și ajung împreună, prin dialog deschis, la decizii colective) extinde lista celor care ar trebui să aibă un cuvânt de spus cu privire la modul în care e condusă o companie Pe lângă manageri, mai sunt alte grupuri de deținători de interese cu nevoi și dorințe multiple: Investitorii: profit pentru ceea ce au investit o Angajații: salariu decent, condiții bune de lucru, șansa de a fi mândri de ceea ce fac, siguranța locului de o muncă, timp pentru familiile lor Consumatorii: produse și servicii de calitate, la un preț bun o Comunitățile în cadrul cărora își desfășoară activitatea compania: plată pentru serviciile oferite, locuri de o muncă stabile, preocupare pentru mediul înconjurător, creșterea calității vieții de familie și publice Societatea în general și comunitatea mondială: grijă pentru mediul înconjurător, stabilitate economică, o civilitate și o atitudine corectă față de toate grupurile implicate (rasiale, etnice, de gen)
TEORIA INTERACTIONISMULUI SIMBOLIC
10.
Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză : interpersonală Tip de teorie: interpretativă Direcţie teoretică: socio-culturală Precursori: Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead, Robert Erza Park Reprezentanţi: Herbert George Blumer, Erving Goffman
Interacționismul Interacționismul - curent sociologic interesat de relațiile reciproce dintre indivizi (interacțiuni) și de semnele acestor schimburi (simboluri) Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din două perspective: –
la nivel macrosociologic (interdependența dintre actorii care acționeaza unii asupra altora fără să se cunoasca)
–
la nivel microsociologic (actorii sociali se află în interacțiune directă (față-în-față)
Interacționiștii:
resping concepția culturalistă (primatul culturii) și funcționalistă (primatul sistemului) asupra individului
pun accentul pe rolul acțiunilor individuale în crearea si explicarea socialului
Curent sociologic cu o vasta tradiție, elaborat în cadrul Școlii de la Chicago (1892 - Departament de sociologie la Universitatea din Chicago)
Cronologia curentului interacționist - două mari etape de dezvoltare: 1. Inițiatorii interacționismului (Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead, Robert Erza Park): analiza evoluției sociale din perspectiva psihosocială + proiectarea reformelor sociale 2. Renașterea interacționismului (Herbert George Blumer, reprezentant al celei de-a doua Școli de la Chicago; introduce în 1937 sintagma "interacționism simbolic“): reia psihologia socială a lui Mead și unele principii formulate de Thomas și Park pentru a prezenta interacționismul ca interacționism simbolic
interacționiștii și-au centrat analizele pe: interacțiuni (acțiunile reciproce dintre indivizi) + studiul motivațiilor actorilor;
interacțiunea – relația socială de bază viața socială – o sumă de analize ale comportamentului celorlalți, ale acțiunilor și influențelor reciproce
normele si rolurile sociale nu sunt date științifice impuse indivizilor, ci construcții care apar, dispar sau se pot transforma prin interacțiuni
în cursul relațiilor, actorii creează, confirmă și transformă regulile sociale Indivizii - fructul multiplelor acțiuni reciproce care constituie țesutul vieții sociale G.H. Mead: personalitatea unui individ nu este dată o dată pentru totdeauna, ci este confruntată sau modificată de relațiile pe care individul le are cu ceilalți gândurile noastre, concepția noastră despre sine și comunitatea în care trăim sunt create prin comunicare – prin interacțiune simbolică (prin cuvinte și gesturi) limbajul – rol esențial
Originile sociologiei interacționiste: Charles H. Cooley
Charles H. Cooley: legătura organică dintre sine și societate - contribuția sa crucială la psihologia socială și la sociologie Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley: organizare socială; sinele-oglindă; grup primar Teoria sinelui-oglinda (looking-glass-self)
eul unui individ se dezvoltă doar prin contacte si schimburi cu alți indivizi (prin viață comună și interacțiune)
concepțiile despre sine ale indivizilor rezultă din asimilarea judecăților celorlalți
sinele nu este la început individual și apoi devine social, ci se naște în timpul comunicării
caracterul reflectat al sinelui - o oglindă.
Trei elemente ale conceptului de sine:
imaginarea modului în care eu apar în ochii celuilalt imaginarea judecății (evaluării) celuilalt cu privire la cum îi apar reacția la această imagine, sentimentul de sine care rezultă (de mândrie sau de umilire) bebelușii încep să-și dezvolte conceptul de sine pe măsură ce interpretează maniera în care ceilalți reacționează în legatură cu ei. De exemplu, ei vor repeta acțiunea care a fost valorizată, dar vor începe să ducă lipsa siguranței sau devin anxioși dacă nu au parte de feedback sau primesc un feedback negativ)
înainte de a deveni conștient de sine, individul devine conștient de ceilalți
Cooley: grupurile primare → rol decisiv în procesul ce dă naștere sinelui și identității Grupurile primare (indivizi apropiați: familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea, comunitatea vârstnicilor) Grupurile secundare (relații mai formale și mai îndepărtate : o întreprindere/un partid/un sindicat/şcoala)
Emergența cadrului teoretic al interacționismului simbolic - G.H. Mead George Herbert Mead (1863-1932): Influență decisivă asupra sociologiei interacționiste americane
sinele este supus dezvoltării; el nu există de la naștere, ci se creează în procesul experienței sociale; în procesul interactiv și comunicațional apariția sinelui este legată de utilizarea limbajului individul devine obiect pentru sine însuși numai în măsura în care își însușește atitudinile altora față de sine în cadrul unui mediu social în care sunt deopotrivă implicați
Sinele – o structură socială care se naște în cadrul experienței sociale
fără comunicare și limbaj, care fac posibilă comunicarea cu sine (conversația interioară și vorbirea semnificativă), apariția sinelui este imposibilă comunicarea este imposibilă în afara interacțiunii, care devine sediul comunicării și matrice a sinelui
Structura sinelui – două componente :
joacă: non-determinare (spontaneitate) (EU) eu (I ) = sinele personal (dimensiunea originală a comportamentului, reacția personală a individului la atitudinile grupului; i se datorează schimbarea socială, generată de reacții de opoziție la o situație dată; spontan, impredictibil)
joc organizat : determinare (asumarea unor reguli ale jocului)
(MINE)
mine (Me) = sinele social (aspectul social al comportamentului, dobândit prin interiorizarea atitudinilor grupului; imaginea sinelui în oglinda reacțiilor celorlalți) (ex. compozitorii de geniu: mine hr ănit de reacțiile celorlalți → stimă de sine înaltă) Dezvoltarea sinelui – un proces de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate după modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri (atitudini) organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat
posibilitatea ca sinele să adopte rolul celuilalt si să facă din el o componentă a propriului său comportament
Altul semnificativ – Jocul liber – copilul dobândește conștiința persoanei sale și a raporturilor cu anturajul jucând
roluri diverse (de-a mama, de-a tata, de-a polițistul; intră în diverse roluri) (EU/I) Altul generalizat – Joc cu reguli speciale – asumă un rol ce impune cunoașterea și acceptarea rolurilor tuturor
celorlalți (Colectivitatea organizată: familia, echipa de fotbal, clasa de colegi) (MINE/ME) „un set organizat de informații pe care individul le poartă cu sine în minte cu privire la așteptările sau atitudinile grupului social din care face parte. Ne referim la altul generalizat de fiecare dată când încercăm să ne dăm seama cum să ne comportăm într-o situație socială sau să ne evaluăm comportamentul într-o situație” (Mead)
constituirea "sinelui complet“: preluarea atitudinii celorlalți față de subiect ori față de ei înșiși + interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale activității sociale comune nu există mine la naștere; acesta se formează doar prin interacțiune simbolică (mai întâi cu familia, apoi cu colegii de joacă, apoi școala etc.).
Teoria interactionismului simbolic
termen introdus în 1937 de Herbert Blumer (articol Man and society )
Oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificațiilor/înțelesurilor pe care le atribuie lucrurilor sau indivizilor (înțeles)
faptele nu vorbesc singure, noi le atribuim înțelesuri, interpretarea noastră contează; de îndată ce definim o situație ca fiind reală, are consecințe reale) cauzalitatea: stimul-interpretare-răspuns
Semnificațiile se constituie și se dezvoltă în procesul interacțiunii sociale (limbaj)
înțelesul nu se află în lucruri, nu este pre-existent în natură, ci este negociat prin limbaj – interacționism simbolic)
simbolurile, inclusiv numele, sunt semne arbitrare
numirea simbolică este baza societății – gradul de cunoaștere depinde de gradul de numire
un simbol este un stimul, verbal sau non verbal, care are înțeles și valoare pentru oameni
Interpretările date simbolurilor variază în funcție de situațiile concrete în care oamenii sunt implicați și de procesele individuale de gândire (gândire)
gândirea = o conversație interioară, cu sine
gândirea = procesul prin care luăm rolul celuilat
oamenii sunt singurii care pot lua rolul celorlalți
oamenii au nevoie de stimulare socială și de expunere la simboluri abstracte pentru a dezvolta o gândire conceptuală limbajul este software-ul care pune mintea în mișcare
